Alexandru NEMOIANU: Limba română și folosirea ei
Cu câțiva ani în urmă am ascultat, doar pentru puțină vreme, o emisiune de televiziune în România.
Era un soi de dialog purtat de către un reporter și istoricul A.P. Tema discutată era în jurul oportunității ridicării “Catedralei Neamului” în Parcul Carol, în București. (“Catedrala Neamului” este un proiect al Bisericii Ortodoxe Române de a ridică o biserica monumentală în București, că sediu al Patriarhiei și memorial al victimelor regimului bolșevic).
Istoricul era gras, de fapt umflat dizgrațios, cu față buhăită și acoperită de o barbă sărăcăcioasă, foarte mulțumit de sine și răspândind un duh lumesc neplăcut. Cu cea mai mare nepăsare se exprima împotriva ridicării acestui monument și cu aceiași nepăsare și nesimțire repeta “argumentul lui Iuda”. Nu este bine să se risipească bani care ar putea fi folosiți la ajutarea săracilor. Acestui argument, umflatul istoric, îi adăuga și inexactități jalnice gen, ”îmi pare că se imită exemplul vecinului de la răsărit”. Un penibil apropos rusofob care nu ținea seamă de faptul că între România și Rusia există o distanță de peste o mie de kilometrii și o țară enormă, Ucraina.Același puhav scârbos repeta cea mai mare biruință a sorosismului în România, streotipurile rusofobe. Căci aici nu este vorba de a “crede” sau nu în Rusia, este vorba de împrejurarea că pentru România pericolul sunt USA și slugile, ”imperiul sodomit”, sinistra ideologie “globalistă”, cea care așează semnul egal între “bine” și “rău”, cea care promovează un anti-creștinism de prost gust și o promiscuitate morală degradantă. De fapt obezul bărbos nu făcea decât să dea glas ideilor seculariste vehiculate în România prin tot soiul de organizații obscure, vernacular cunoscute și ca “sorțarii” și “sorosistii” și sinistrele Organizații Ne Guvernamentale. Dar nu despre neghiobiile rostite este vorba ci despre felul în care erau rostite, despre limba românească folosită.
La o superficială analiză părea că A.P folosește un “grai” vechi, armonios. El rostea, “îmi da gândul cât va fi fiind în vistieria Patriarhiei”, “interesul de obște”,etc. Dar de fapt, mai profund analizat, rezulta cu totul altceva.
Puhavul istoric caută să mimeze, să imite, graiul aristocrației (boierimii) muntene și nu reușea, căci el nu aparținea acelei categorii nici în obârșie și nici în duh.
Acel grai este absolut superb și am avut privilegiul să îl aud vorbit de către câțiva reprezentanți ai acelei categorii sociale ( Dr. Elena (Nutzi) Mateescu-Mănescu, Domnica Negulescu, Dr. Alecu Mănescu și la un bunic al lui Mihnea Berindei). Acești reprezentanți ai familiilor de viță veche (cele care păstrează conștiința libertății originare, care ține de persoană și din care se hrănește libertatea politică și constituțională), vorbeau autentic și cuminte. Prin felul cum vorbeau acei oameni dezvăluiau una dintre cele mai mișcătoare caracteristici ale neamului românesc, care leagă demnitatea de modestie și modestia de elegantă.
Imitația “istoricului” era penibilă. Ea dădea la iveală un suflet de lacheu. Un suflet de neo-ciocoi. El dovedea că nu înțelege și nu respectă limba română și nu are sentimentul acestei limbi. Căci, așa cum superb arătase Sextil Pușcariu, ”limba nu e numai un vehicul care este subordonat gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este adevărat că omul vorbește ceea ce gândește dar el gândește și după modelul în care s-au deprins să vorbească strămoșii lui. Căutăm, sau ar trebui să căutăm, cele mai potrivite forme de exprimare pentru a ne spune gândurile. Dar folosim modelele de vorbire anterioare, prin care s-au arătat cugetele strămoșilor noștri și astfel se alcătuiește o formă mentală națională”. Aceasta este o concluzie care se aplică tuturor limbilor pământului și nu întâmplător, în înțelesul vechi, ”limba” însemna neam.
Ignorarea spiritului “limbii”, batjocorirea “cuvântului” are urmări profunde și unul dintre ele este ieșirea din “neam” și alăturarea la cei pentru care ȚARA și Neamul sunt doar oportunități și sursă de folos vremelnic.
—————————-
Alexandru NEMOIANU
10 februarie 2019
