Cuvânt și iubire

Păgâni şi creştini în fosta provincia Dacia

 După retragerea aureliană,  între sfârşitul secolului al III-lea şi finele celui de-al IV-lea, fosta provincie romană oferă o privelişte dezolantă: puţine inscripţii, morminte, obiecte mărunte, nici o ştire literară, încât percepţia asupra vieţii religioase, în nordul Dunării, nu poate fi deplină. Adevărata dimensiune a continuităţii vechii religii, rezistenţa credinţelor păgâne şi interferenţa lor cu noile valori, modalităţile de inserţie a creştinismului şi formele sale de organizare sunt greu de reconstituit.

O istorie a păgânismului şi a confruntării lui cu creştinismul, în Dacia postaureliană, este imposibil de scris: o mare parte a patrimoniului vechii religii a murit aproape instantaneu, prin încetarea ordinii politice romane. Păgânismul provincial, atât de bogat, divers şi complex, nu putea rămâne fără atavisme, dar, în contextul evoluţiei comunităţilor daco-romane, ele trebuie căutate în formele mai modeste de organizare şi manifestare a vieţii religioase. Astfel, în sudul Banatului şi Olteniei, reintegrate Imperiului, în secolele IV-VI, credinţele vechi păgâne au fost încurajate un timp de politica religioasă tradiţională a unor împăraţi, de intransigenţa faţă de creştini şi de staţionarea unor trupe, instrumente ale politicii imperiale. Aşa de exemplu un altar roman de la Drobeta dedicat lui Jupiter, de către un tribun pentru oamenii săi din trupă, este o manifestare a păgânismului oficial într-o localitate aflată sub stăpânire romană. O inscripţie de la Sucidava (Celei, jud. Olt) menţionează refacerea unui templu al zeiţei Nemesis din secolele III-IV. Apoi o statuetă a zeilor Lari din Sucidava, din secolul al IV-lea, denotă că unii dintre limitaneii (soldaţi) din castrul de la Dunăre erau ataşaţi credinţelor vechi, romane. Pot fi menţionate şi alte exemple. Însă dincolo de aceste manifestări, superstiţiile şi practicile magice populare din secolele II-III d.H ale stăpânirii romane au supravieţuit un timp îndelungat, chiar şi după creştinarea severă de la sfârşitul secolului al IV-lea. O figurină ce o reprezintă pe zeiţa Hecate într-un mormânt din necropola de la Sucidava, din secolul IV, probează credinţa unui locuitor în forţa spirituală a imaginii, după interzicerea credinţelor păgâne şi distrugerea imaginilor sacre vechi, instrumente magice, protectoare şi binefăcătoare (talismane).

Această credinţă e dovedită şi de inscripţia de pe o cărămidă de la Căuniţa de Jos-Gornea (jud. Caraş-Severin)- amulete apotropaice puse în mormânt, vechi obicei păgân. În domeniul funerar, înhumaţia era predominantă, conform descoperirilor din necropola Sucidavei, din secolul al IV-lea, dar incineraţia nu era abandonată, se introduceau monede în mormânt, cutumă religioasă păgână romană. În nordul provinciei Dacia, unde se perpetuează o „romanitate fără Imperiu” (M Bărbulescu), asistăm la supravieţuirea unor credinţe tradiţionale romane, unii adepţi ai păgânismului s-au refugiat la nord de Dunăre în secolul al IV-lea. Infiltrarea unor grupuri de daci liberi, care au activat credinţele vechi de substrat (zalmoxiene), denotă conservatorismul tenace al mediilor rustice, care au influenţat ritul de înmormântare şi pe cel funerar. În timpurile târzii ale secolului al IV-lea, comportamentul păgânilor întârziaţi este unul specific, tainic, modest, inofensiv. Cei rămaşi, la Ulpia Traiana, Tibiscum, Napoca, n-au abandonat credinţe şi rituri vechi romane, altădată active, probe ale loialităţii faţă de Imperiu. În acest secol, se produce o schimbare de mentalităţi şi credinţe în favoarea creştinismului. Cimitirele din oraşe indică şi ele o importantă mutaţie spirituală în conştiinţe.

În Dacia, după 275, nu există dovezi ale funcţionării vreunui templu păgân, dar în locaşurile de cult de la Ulpia Traiana, se mai oficiau rituri. Oricum, primii creştini au devastat sălile şi au aruncat statuile şi alte obiecte în fântâna sacră. La Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj), templul lui Bel a devenit, sub Teodosie (379-395), parte componentă a bisericii creştine. Dar nu toţi zeii vor fi fost uitaţi. V. Pârvan considera că starea de nesiguranţă, ivită după încetarea protecţiei imperiale (275), i-a făcut pe daco-romani să-şi încredinţeze soarta în mâinile zeilor „păstrători” şi „apărători” (conservatores), „sărbătoarea dedicată lor (dies conservatoria) devenind dintr-o zi de odihnă, bucurie şi petrecere, una de îngrijorată şi smerită reculegere şi închinare a sufletului către zeii nemuritori pentru salvarea din primejdiile fără sfârşit”. El a demonstrat, în acelaşi timp, cât de ataşaţi trebuie să fi fost unii locuitori ai fostei provincii Dacia faţă de zeiţa Diana, foarte populară şi particularizată în nordul Dunării, devenită un fel de „zeitate supremă păgână”, echivalentă cu „Destinul”, „Soarta”, „Norocul”, iar „zânele” şi „zănaticii” îşi au originea în Diana şi dianatici.

Dar religia nu se identifică întotdeauna cu ideea de zei şi spirite, şi din această perspectivă trebuie abordate realităţile spirituale ale Daciei, după 275. Astfel, abandonaţi de autorităţi, constrânşi la un trai modest, reduşi la o cultură simplă, daco-romanii au fost siliţi să nu mai caute sacrul doar în edificii (temple) şi personificări divine, iar gândirea şi practica religioasă s-au refugiat în cutume, situri, superstiţii şi legende, elemente ale spiritualităţii populare străvechi.

Unele descoperiri arheologice ca şi materialul lexical de origine latină din limba română ne ajută să ne imaginăm care era universul de credinţe, practici, gesturi şi reprezentări cu valoare religioasă, specifice acestor latinofoni din nordul Dunării, situaţi în afara Romaniei, şi aflaţi în pragul creştinării. Astfel, „a amăgi” (arhaic), adică „a face semne cabalistice cu mâna, a descânta, a vrăji”, din latinul vulgar admagire (de la magus-mag, vrăjitor şi magia-magie, vrăjitorie, apoi „a fermeca” (popular fărmăca, fărmeca), de la latinul pharmacum, „a descânta”, de la discantare, „soarte, soartă” din latinul sors, sortem, sau „altar”, „vărgură”, „păcat”, „drac”, „închina”, „rugă”, „ajuna” sau termenul provenit din substrat, precum „balaur” (monstru), smău, bală, „ghionoaie” (ciocănitoare). Inexistenţa templelor, lipsa idolilor, absenţa dedicaţiilor nu constituie premise ale abstractizării sacrului, ce vine în întâmpinarea ideii Dumnezeului creştin, nevăzut, infinit? Nu este o premisă a creştinării? Expresie a persistenţei păgânismului, după retragerea aureliană (275), este domeniul funerar. Mormintele de incineraţie, de la sfârşitul secolului III sau din secolul IV, de la Iernut, Lechinţa de Mureş şi Sărăţeni (jud. Mureş), Sf. Gheorghe (jud. Covasna), Soporu de Câmpie (jud. Cluj), cimitirul 1 Brateiu (jud. Sibiu), unde se practica, până la anul 400, acelaşi rit funerar, indică fără echivoc conservatorismul locuitorilor daco-romani din sate, întărit şi de influenţe venite din substrat, practici şi obiceiuri funerare ce coboară în vremurile vechi dacice şi daco-romane, care au lăsat urme în spiritualitatea creştină. Ca exemplu menţionăm monede aflate în morminte ca obol, la Iernut şi Brateiu, vase de băut pentru morţi, însoţite de banchetul funebru, la Brateiu.

Marea mutaţie, în plan religios, pe teritoriul fostei provincii Dacia este răspândirea creştinismului cu mai multă intensitate decât înainte de 275-concret, înmulţirea monumentelor şi obiectelor creştine, creşterea numărului de adepţi şi dezvoltarea comunităţilor creştine. Progresul creştinismului în fosta provincie Dacia trebuie văzut ca o continuare a unui proces început în secolele II-III. Retragerea aureliană n-a însemnat şi micşorarea nucleelor creştine sau o sincopă în difuzarea noii religii, comunităţile din nordul Dunării s-au putut întări prin primirea unor creştini trecuţi în stânga fluviului, în urma persecuţiilor de la hotarul secolelor III-IV, în timpul lui Diocletian. După 313, oficializarea religiei noi, progresul creştinismului în Dacia a fost favorizat de alţi factori precum înglobarea la Imperiu a părţii de sud a teritoriului transdanubian: sudul Banatului şi Dacia Ripensis (zona dintre vărsarea Cernei şi a Oltului până la „Brazda lui Novac”). Structurile bisericeşti din sudul Dunării s-au extins şi asupra ţinuturilor din nordul ei, astfel încât bisericile daco-romane din aşezările situate în sudul Daciei s-au aflat în directă şi continuă legătură cu creştinătatea sud-dunăreană. Consecinţele acestei situaţii au fost stimulative pentru comunităţile din nordul Dunării, ale Daciei postaureliene, înlesnite de similitudinea culturii şi limbii. În plus, trecerea unor creştini în „ţinuturile barbare”, din cauza măsurilor excesive luate de statul roman, a contribuit la reuşita noii religii în rândurile daco-romanilor.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 martie 2019