Dumitru ANGHEL: Laudatio – La aniversară – ,,101 sonete – Opera omnia” de Aurel M. Buricea
Dintre cele 19 cărţi publicate, de la debutul editorial din 1977, scriitorul Aurel M. Buricea îşi contabilizează 9 volume în exclusivitate de Sonete, specie literară lirică, de formă fixă, care îi asigură o poziţie confortabilă şi convingătoare printre poeţii români. Primul volum, „Sonete Pascale”, îi apare în 1999, la Editura Danubiu, urmat de „Povestea unui suflet”, la aceeaşi editură, în 2002; „Scara din Ulm”, la Editura Scrisul Românesc, în 2003; „Între număr şi cuvânt”, în 2004; „Masca unui înger”, în 2006; „Vama din rod”, în 2007; „Umbra de vise”, în 2008; „Cântecul reginei”, în 2009, toate la Editura Danubiu; şi ultima carte de sonete, până la antologia pe care a lansat-o de curând, „Crucea din muguri”, Editura Semne, Bucureşti, 2012.
Cea de a douăzecea carte, cifră rotundă, ca şi vârsta poetului, rotundă şi ea – 70 de ani de la naştere, 27 octombrie 1943, în localitatea Ulmu, judeţul Brăila – volumul de lirică „101 poeme”, Editura Semne, Bucureşti, 2013, 110 pagini, mă îndeamnă să-i urez „La mulţi ani!” şi „La mai multe cărţi!” domnului Aurel M. Buricea, personalitate emblematică pentru cultura şi literatura din arealul dunărean al Bărăganului, pe care l-au nemurit cu un veritabil brand artistic maeştrii scrisului brăilean Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu.
„101 sonete – Opera omnia”, o veritabilă antologie de poeme din specia lirică a Sonetului,se păstrează pe o constantă lirică existenţial-nostalgică, pentru că poetul Aurel M. Buricea are dorul, nostalgia câmpiei largi a Bărăganului cu cumpene de fântână, care împung Cerul cu semeţii de „coloană infinită” brâncuşiană; îşi acordează bătăile inimii şi zvâcurile sufletului său generos în cântec de dropie; îşi reglează ritmul profesional de intelectual rasat şi de elev al lui Pitagora, doar după cântecul cucului, când ţăranul român a ştiut dintotdeauna că poate ieşi la arat, la praşilă şi la mireasmă de pământ reavăn; nu şi-a părăsit satul natal, părinţii, amintirile şi idealurile… şi a zăbovit la Ulmu, intuind parcă, asemenea ilustrului său înaintaş, că „veşnicia s-a născut la sat”.
De altfel, toată opera sa literară vine într-un fel sau altul din, dinspre sau spre Ulmu, satul-simbol, satul-legendă, unde un poet autentic, sensibil şi talentat, a crezut că trebuie să rămână, chiar şi atunci când i s-a spus că poate visa pe partituri molto-vivace de speranţe şi succes social, şi a realizat un fel de… monografie lirică şi sentimentală, asemenea contemporanului său, Marin Sorescu, în „La Lilieci”. De aceea, poate, concetăţenii săi ar trebui să-i atribuie titlul şi calitatea meritate de… „Cetăţean de Onoare al comunei Ulmu” (aşa cum au făcut oamenii Deltei de la Măraşu, care l-au gratulat pe scriitorul Nicolae Grigore-Mărăşanu cu acest titlu onorific…), ba chiar ar merita ca o stradă din Ulmu să se numească „Aurel M. Buricea”…, pentru stabilitatea sa sentimental-edilitară!
Statornic rămâne poetul şi în latura construcţiei lirice, într-o vreme când poezia este bântuită de… „furtuni” înnoitoare, când nu se mai respectă nicio regulă prozodică iar o indecentă siluire a limbii române este luată drept mare şi modernă literatură când, de fapt, nu este decât o tevatură erotică de poezie destrăbălată, grobiană, fetidă, naturalist-indecentă, cu un vocabular dur, licenţios în cel mai nevinovat sens, o semantică de mahala cu accent pe cuvinte porcoase, rezultată dintr-un misoginism patologic!
Aurel M. Buricea scrie sonete, poezie de formă fixă (două catrene, două terţine), care presupune rigoare, măiestrie şi exerciţiu elaborat în realizarea unei… „arhitecturi” lirice, fără o stucatură de dragul exibiţionismului poetic. Deşi a cochetat şi cu altă poezie de formă fixă, haiku; cu eseul sau critica literară, în noua sa carte de sonete, poetul Aurel M. Buricea are permanent sentimentul peren al rădăcinii, al stabilităţii şi al religiosului: „rob al luminii am trudit de când mă ştiu / în rănile mele sângerezi Iisuse / de două milenii Te caut în pustiu / şi te-am găsit în cuvintele nespuse” („Poarta din cer”, sonetul 1, pag. 5); şi, de aceea, spaimele, dilemele şi o întreagă psihologie de impas sufletesc au ecouri mistice refulate în rugăciunea păgână a violenţei terestre, într-un decor ostil, neprietenos, dintr-o geografie intim-personalizată: „ce greu mi-a fost Doamne să Te descopăr / în neguri de secole Te-am căutat orb / mi-am lăsat ochii sfâşiaţi de-un corb / n-am crezut să Te superi de-un singur măr” („Poarta interzisă”, sonetul 23, pag. 27); ca o erezie şi o nevoie de „Indulgenţe” de Ev Mediu bigot.
Sonetele din „101 sonete” se tânguie mistic, cu ison de toacă, în vecernii de seară, cu incantaţii de laic agnostic, şcolit în amfiteatre puritane, cu o morală de paradă, de poet introvertit domolit doar de lecturi de calitate: „în sfera vederii vremea se-nclină / în pomul cunoaşterii toamna cântă / prin cuvinte flux magnetic se-avântă / hrană pentru spirit lumină lină” („Axiome sacre”, sonetul 90, pag. 93).
Meditaţia personală, de-o nobleţe plastică, pliată pe-un decor de iarnă din Bruegel cel Bătrân, se împleteşte surprinzător, constant cu conştiinţa poetică şi mantia lirică a poetului, între luciditate şi fantezie, între calcul matematic şi risc ipotetic. Alteori, sonetele din „Cântecul reginei” induc semantic spre o mistică aparent cazonă, dar au reverberaţii existenţiale prin condiţional-optativul implorării divine, deoarece domnul Aurel M. Buricea este creştinul care se roagă punând condiţii, ca de la egal la egal, cu uşoare nuanţe spre un laic mai degrabă dubitativ decât manifest, conştient, deliberat: „…ce cale să aleg, Doamne, acum / când cenuşa lumii mă pătrunde / şi-n uitare visul s-a făcut scrum” (ultima terţină din sonetul 84, „Dincolo de cuvânt”, pag. 87).
Adevărul este că poetul se complace într-o mistică de protecţie, într-o alternativă de creştinism primitiv, de început de… iniţiere apostolică. Adevărul este că poetul a alergat perpetuu după certitudini şi a avut parte mai mult de nedumeriri şi sincope existenţiale, pe care le-a receptat ca… încercări divine şi, dogmatic, n-a avut curajul revoltei preferând refugiul în păcatul cu şanse de iertare prin… acatiste pervertite în scuze elegante şi rugă cucernică.
Oricum, domnul Aurel M. Buricea rămâne un poet atât de autentic şi de reprezentativ pentru o sintagmă lirică contemporană, sonetul, încât cartea aceasta de tip „Opera Omnia” certifică valoarea premiilor şi distincţilor primite de-a lungul vremii; calitatea sa de membru al Uniunii Scriitorilor din România; prezenţa sa în „Dicţionarul Academiei Române”, în „Dicţionarul biografic al literaturii române”; ca şi mulţimea de cronici literare despre cărţile sale şi despre opera sa literară, publicate în revistele de specialitate din ţară şi de peste hotare.
Şi-aş mai spune ceva despre domnul Aurel M. Buricea, Omul cu O mare de tipar; un permanent revoltat, un pururea încrâncenat…; pe toată lumea, pe toate timpurile şi pe toate virtualele şanse personale de a învinge! Nu este un înfrânt, dar este într-un continuu… contrasens, cu toţi şi cu el însuşi; l-aş asemui cu poetul Alexandru Macedonski, în contradicţie cu firea sa blândă, de om instruit şi sensibil, dar posedat de-o inexplicabilă şi păguboasă lipsă de autoprotecţie!?
Rareori mi s-a întâmplat să cunosc un poet, care să-şi expună riscant sufletul şi crezul poetic, cum o face nonşalant şi chiar puţin inconştient poetul Aurel M. Buricea, care probabil mizează naiv şi sincer doar pe mesajul său liric, expus programatic, doar pe intenţii agresiv-ideatice dar absolut valoroase.
Felicitări pentru cele 101 de sonete şi La mulţi ani!
Dumitru ANGHEL
23 martie 2015
Bucureşti
