Despre Mariana Gurza

10 Aug 2011 by m.gurza, Comments Off

“Mariana Gurza (n. 2 octombrie 1955) Poetă, editoare şi eseistă creştină. Însemnări şi reflecţii „nobile şi sentimentale“, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie…”(Artur Silvestri)

http://scriitoriromanicontemporani.wordpress.com/

Mariana Gurza – Editor-delegat INTERMUNDUS MEDIA ( în perioada ,,silvestriană,,)

http://abecedardecugetromanesc.wordpress.com/


http://intermundus.wordpress.com/

http://marianagurza.wordpress.com/

Revista Bucureștiul Literar și Artistic, mai-iunie. 2015

 

 

Însemnări şi reflecţii „nobile şi sentimentale“, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie cum sunt: „Paradox sentimental“, „Gânduri nocturne“, „Lumini şi Umbre“, „Nevoia de a sfida tăcerea“, “Lacrima iubirii”, „Ultimul strigăt“, „Şoapte gândite“,  “Destine umbrite”, “Pe urmele lui Zenon”, “Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei”.

Tablete, versuri şi eseuri apărute în:  Apă vie – Almanahul tuturor românilor, Medeea , Revista Agero Germania, Revista Art – Emis, Publicațiile ARP http://arp-romania.com/ , Revista  Bucureștiul Literar și artistic, Observatorul – Canada, Revista de Cultură Destine literare – Canada, Revista independentă Clipa – SUA, Columna 2000, Revista Singur, Revista “Melidonium”, Revista Iosif Vulcan – Australia, Gândacul de Colorado, Foaia Națională, Anotimpuri literare, Revista Banat, Luceafărul, Libertatea cuvântului, Plai Românesc,  Basarabia-Bucovina etc.

Recenzii şi semnalări în presa bănățeană, Semenicul, Agenda, Renaşterea Bănăţeană, Glasul Aradului, Demnitatea etc.

Editura Atticea – editor

 DEMNITATEA – Periodic de cultură şi educaţie editat de Fundaţia “Ioan Slavici” din Timişoara

- Redactor COLUMNA 2000 – Revistă istorică editată de Universitatea ,,Ioan Slavici”, Timișoara

- Redactor Revista Melidonium din Roman

***

- Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebécmembru colaborator

Pagină de membri ai ASLRQ: http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri.htm

Pagina personala este: http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri_files/Mariana%20Gurza.htm

***

(Conceptul site-ului, un dar la ceas aniversar, din partea copiilor  mei, Ioana şi Vlad , îmbunătăţit de prietenii mei speciali Alina şi Mihai Cosma ).

Mulţumiri!

***

http://www.marianagurza.ro/

http://www.marianagurza.ro/blog/mariana-gurza/

 ***

 

CĂRŢI PUBLICATE :

 

Paradox sentimental – poeme – Ed.”Augusta”, Timişoara, 1998;

Gânduri nocturne – poeme – Ed.”Augusta”, Timişoara, 1999

Nevoia de a sfida tăcerea – poeme – Ed. “Augusta”, Timişoara, 2000

Lumini şi Umbre – poeme – Ed.”Augusta”, Timişoara, 2001

Lacrima iubirii – poeme – Ed. “Artpress”, Timişoara, 2003

Ultimul strigăt – poeme, Ed.Eubeea, Timişoara, 2006

Şoapte gândite – poeme – Ed.Atticea, Timisoara, 2006

VASILE PLĂVAN: „BOABE DE LACRIMI“, ediţie îngrijită de Mariana Gurza, Ed. Carpathia Press, 2007

Petru Ciobanu, un iubitor de neam – memorialistica, Timisoara, 2007

Destine umbriteeseuri, Editura Atticea, 2008

Pe urmele lui Zenon /On Zeno’s footsteps – poeme – volum bilingv , Timişoara, 2012, traducerea prof.univ.dr.George Anca

“Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” – restituiri - Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA,  Timisoara, 2013, consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

DUMNEZEU ȘI UMBRĂ/ GOD AND SHADOW - volum bilingv de versuri (română-engleză), Editura SINGUR, Colecția SCRISUL DE AZI, 2016

Apropieri – pelerinaj prin idee, gând şi suflet, Editura Muşatinia, 2017

***

ANTOLOGII:

„Poeme Hai-Hui”, o antologie de poezie (Editura Grinta&Singur 2012)

 

”Antologia ASLRQ 2015” – volum editat de Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec

 

 ***

VOLUME COLECTIVE :

 

“Al cincilea patriarh” – volum colectiv, Editura Intermundus, 2007

“Înţeleptul din America” – volum colectiv, Editura Intermundus, 2008

“Mărturisirea de credinţă literară” – volum colectiv, Editura Carpathia Press & Production, 2008

“In memoriam – Artur Silvestri-Mărturii tulburătoare” – volum colectiv, Editura Carpathia Press, 2009

“Promovarea valorilor culturale romaneşti în contextul globalizarii” – volum colectiv, Editura PIM, Iaşi, 2009, Coordonatori: prof. Elena Anuşca-Doglan, prof. Cristian Anuşca-Doglan

Pro Memoria- “ARTUR SILVESTRI- Asa cum l-am cunoscut” - volum colectiv, Editura Carpathia, 2010

Parintele Adrian Fageteanu si crucea Rugului Aprins – Omagiu la un secol de la nasterea sa – volum colectiv, editie ingrijita de Andrei Dirlau, Editura “Lumea credintei”, 2012

Poetical Bridges – Poduri lirice, ediţie bilingvă (engleză-română), a antologiei de poezie română-neozeelandeză. Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă şi tipărită la PIM, Iaşi, România, 2016

***


Pare ciudat, poate, că într-o vreme care nu şi-a istovit interesul pentru textualism, care nu se poate desprinde de numita (şi, vai, incriminata) paradigmă cineva ne poate oferi, livrându-se fără rest, aceste ,,şoapte gândite” (şi chiar scrise), adunate într-un volum. Mariana Gurza trăieşte înafara modelor, agitând – deseori steril –peisajul literar.

      Daca azi se scrie proezie şi se confecţionează “texte”, ea imună, răscolită însă de vuietul iubirii şi asaltată de incertitudini se încredinţează într-o confesiune a ,,eului sfâşiat”, locuind în aşteptare.

      Departe, aşadar, de ofensiva poeţilor post-textualişti, de proemele produse industrios şi ingenios pe bandă, întreţinând senzaţia că asistăm la ceva déja écrit (ceea ce e şi adevărat !), poeta noastră, traversând cercurile vârstelor, adună într-un album de familie aceste ,,iluzii călătoare” şi, iată, ni le oferă, cu o sinceritate dezarmantă, îngemănând ,,lacrimi şi chemări”. Fiindcă Mariana Gurza, aşa cum ne încredinţează într-un Autoportret ( ,,Sunt ceea ce nu voi şti niciodată”) ignoră substratul livresc şi nu transcrie o experienţă lirică ci una pur existenţială. Ea ne invită, cu adevarat, într-un paradox sentimental. Află în poezie un refugiu, o salvatoare oază culegând vise şi, din vechile-i carnete, scoate la iveală, într-o progresie chiar valorică, productele meditaţiei sale, aşteptând ,,luntrea iubirii”. Încât această lirică, deopotrivă o regăsire şi o răzvrătire, adună,,boabe de lacrimi” şi se vrea o depoziţie, asumându-şi riscul nudităţii. Din versuri, fără a se lepăda de naivităti, purtând spre noi, pe alocuri, un ecou romanţios-dulceag ea cutează a-şi face ,,harfă gândului” {vezi Oglinda dorului}, imprăştiind în juru-i ,,miresme de amor”.Uşor anacronică, o astfel de poezie sfideaza canoanele epocii şi nu se aliniază cruciadei care, zgomotos, a trimis sentimentul la eşafod, biciuind pudibonderia. Liga poeteselor, îmbrăcând armura glacialităţii, afişează, dimpotrivă, cinism coborând în derizoriu ; sau, în numele ingineriei textuale, cheltuind ingeniozitate, pensând savatlâcuri prin ,,pliurile semiotice” şi admirând maruntaiele textului. Să mai spunem că, astfel fiorul este ucis ?       

     Mariana Gurza scrie din prea-plinul sufletesc. Sunt, fireşte, stângăcii la acest debut amânat. Dar ,,sertarismul” poetei, lăsând pe dinafară multe alte ,,texte” (ca sa fim în ton cu limbajul exegetic) închipuie nu doar un album de familie, cu destinaţie precisă. Erupţiile de revoltă, coborând în concret, transcrise ritmat, fac casă bună cu cele ale afectivitaţii, inundând pagina. Încât, izvodite din ,,pământ şi sânge” (Dor), aceste poeme – ,,boabe de lacrimi” vin să întărească o veche şi ştiută concluzie : într-o societate care, afundându-se în mlaştina tranziţiei, vrea să trazacţioneze orice, exita ceva – ne previne cu sensibilitate Mariana Gurza – care nu poate fi cumpărat.Şi acest ceva este tocmai iubirea. La picioarele ei, autoarea depune ca ofrandă un buchet de poeme.

ADRIAN DINU RACHIERU

Revista Agero

***

„Sunt vuietul adâncurilor, lacrima suferinţelor…”

 

Numele doamnei Mariana Gurza este mai puțin notoriu pentru cititorii nord-bucovineni, deşi versurile ei ar merita să fie cunoscute şi pe meleagurile noastre. Universul liric al poeziei Marianei Gurza este unul foarte familiar pentru noi – cel din extremitatea opusă ei a spaţiului românismului, fiindcă vom regăsi în acest univers aceleaşi frământări zbuciumate, credinţe, vise şi speranţe, pe care le nutreşte întregul neam oriunde s-ar afla.

Așadar, cine este Mariana Gurza? Deși s-a născut în orașul bănățean Oțelul Roșu, este bucovineancă prin părinții săi, având o vocație nativă pentru poezie. Totuși, prima carte Paradox sentimental  i-a apărut târziu, abia anul trecut, la Editura, atât de cunoscută noua, Augusta din Timișoara, cu o prefață de criticul literar Adrian Dinu Rachieru.

Placheta adună între coperțile sale poezii datate încă din anul 1975, adică scrise în ultimul sfert de secol. După cum mărturisește însăși autoarea, aceste versuri au luat naștere ,,din dorința de a rămâne alături de cei dragi mie, mi-am adunat gândurile din carnetele prăfuite ale anilor 1974-1989.

Un amănunt biografic e bine să-l evidențiez aici: tatăl Marianei Gurza e originar din Bănila pe Siret iar mama din Cupca, de aceea semnatara acestor rânduri regăsește în versurile ei un spirit ancestral al locurilor noastre, din Valea Siretului și de la poale de Carpați. Din ceea ce conține volumul Paradox sentimental respiră o forță revigoratoare, o noblețe curată și o ardoare specifică spațiului, de unde i se trag rădăcinile.

Am primit acest volum de poezie cu autograf prin intermediul unui alt bucovinean – brașoveanul Petre Ciobanu, un fapt semnificativ într-un fel, deoarece relevă trăinicia relațiilor sufletești între bucovinenii noștri, risipiți pe diferite meleaguri și cât rămân ei legați de baștina lor. Cred că aceste gânduri se regăsesc mai convingător într-o poezie a Marianei Gurza: ,,Sunt vuietul adâncurilor/lacrima suferinzilor;/sunt frunza primăverii/în așteptarea serii./Sunt pământ fecund,/vis de gând./Sunt vuietul iubirii,/iluzia rătăcirii”.(Eu…)

Într-o altă poezie, tot despre sine, care nu în zadar se numește Autoportret, autoarea adaugă tușe noi la imaginea sa lirică de mai sus: ,Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/o frunză verde rătăcită/spre piscul tău înzăpezită/c-un dor ce nu mă iartă./Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/clipa minusculă/ în timp,/zâmbet,/lacrimi curate,/sunt doar anotimp”.

Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trai – a suferi, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…

….

Revenind în încheierea acestor considerații la ceea ce spuneam adineaori că autoarea Paradoxului sentimental trăiește în poezie cele mai variate sentimente, speră și visează, suferă și radiază ca orice spirit profund și vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine și rău, între lumină și întuneric, între veghe și somn, între tăcere și strigăt…Imboldul creației e veșnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat. ,,Fiecare din noi – mărturisește poeta – simte nevoia de a rupe zăgazurile tăcerii și uneori din lacrimi să plăsmuiască un cântec…”

Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul prea mult timp și cât mai curând va plăsmui, probabil o noua carte ce ne va bucura inimile. Noi o așteptăm…

Eleonora SCHIPOR

Meleag natal, 27 octombrie, 2001

Omagiul sufletului sârbesc

 

Recent în seara de festivități a Casei Universitare din Timișoara, într-o ambianță foarte entuziasmată și creativă, a avut loc lansarea culegerii de versuri a talentatei poete Mariana Gurza sub titlul simbolic Gânduri nocturne, care a văzut lumina tiparului la cunoscuta editura timișoreană Augusta.

Despre culegere și creația poetică a d-nei Mariana Gurza a vorbit cunoscutul critic timișorean Adrian Dinu Rachieru și ziaristul-publicist Alexandru Tătar, iar din versurile domniei sale a recitat magistral jurnalistul George Balica de la Radio Timișoara.

Pentru noi acest eveniment a fost cu atât mai important și mai interesant fiindcă autoarea a dedicat acest mănunchi de versuri Serbiei vecine și frățești, precum și poporului sârb cu ocazia agresiunii odioase provocate din nimic a liderilor din vest numai fiindcă neamul sârbesc mândru de sine, a vrut să rămână stăpân pe propriul pământ, liber, drept și demn. Acest sub titlu poarta denumirea Plâng pentru Voi prieteni, atât în limba română cât și în cea sârbă, întrețesut cu vibrante sentimente de dragoste și respect.

De altfel în adresarea sa către auditoriu din sala arhiplina a Casei Universitare, stimata autoare a cărții, printre altele, a evocat fragmentul din scrierea unchiului sau, la vremea respectivă, cunoscutul ziarist și publicist Vasile Plăvan, care încă din 1915, față de soarta tragică a poporului sârb din timpul primului război mondial scria: ,,…Sufletul sârbesc plin de milă și bunătate, iubitor de adevăr și dreptate, este luat în ținta tunurilor. Se pare că revine pe pământ epoca dinainte de apariția creștinismului…”

Analogia făcută la agresiunea Serbiei și a poporului sârb este mai mult decât vizibilă.

Mulțumiri poetei talentate și prietenei noastre încercate, pentru prea frumosul omagiu adus Serbiei și poporului sârb, aceasta în cele mai grele clipe din istorie. Așa cum spune proverbul nostru comun: ,,Prietenul la nevoie se cunoaște”.

 

 

MIRIANICI DRAGA

Traducător: DRAGHICI (GIURA) GHEORGHE

,,Cuvântul nostru” (săptămânal în limba sârbă) nr. 511/26.11.1999

***

Poezia, un refugiu de salvare a sufletului

Mariana Gurza și-a lansat ,,manifestul pentru viață” prin Gânduri nocturne

…Suspendată în incertitudini – ,sunt ceea ce nu voi ști niciodată” spune poeta – ea se dovedește după cum a mărturisit criticul literar Adrian Dinu Rachieru cu prilejul lansării cărții la salonul Casei Universitarilor, ,,o poetă care cu o sinceritate dezarmantă, se livrează fără rest”.

Poezia Marianei Gurza apare astfel ca o rețetă salvatoare într-o lume plină de necunoscut. ,,Poeta înțelege însă că pentru a oferi o carte, care rezistă, trebuie să se zidească în volum” a continuat Adrian Dinu Rachieru invocând mitul Manolian. Chiar dacă iubirea rămâne permanent umbra poetei, în prima secțiune a cărții ea face apel la solidaritate umană invocând în vers suferințele îndurate de vecinii sârbi în primăvara lui 1999.

Vetuţa Denghel

Agenda, 16 noiembrie 1999

***

,,Puterea cuvântului şi fragilitatea sufletului

Gânduri nocturne este titlul celei de-a doua culegeri de versuri semnate de Mariana Gurza din Timişoara, autoare ce-şi trage obârşia din Nordul Bucovinei, anume de la Cupca, lucru despre care am amintit scriind cu prilejul volumului anterior de poezie. Şi recenta culegere, apărută la un interval destul de mic după Paradox sentimental, poartă girul Editurii timişorene Augusta.

Prima impresie ce ţi se creează, lectura Gândurilor nocturne, spre deosebire de prima culegere, este că tonalitatea poetică de această dată este cumva mai dură, mai virilă şi categorică, denotând o hotărâre şi fermitate care numai feminine nu sunt în promovarea adevărului şi a dreptăţii prin cuvânt scris. Această atitudine tranşantă este exprimată de autoare chiar în prefaţă, intitulată programatic Manifest în care ne declară din capul locului, sinceră şi hotărâtă, că ,,nu poate renunţa la puterea cuvântului”, tot aici explicându-se: „Am adunat în mine de-a lungul timpului prea multă iubire, speranță, mult zbucium şi de ce nu, revoltă. În numele adevărului meu, a simţirii mele vis-a-vis de această perioadă tranzitorie (care parcă nu se mai sfârşeşte) dorinţa de reformă, de schimbare a devenit dintr-odată dureroasă, neconcretizându-se”.

Acest manifest civic este imediat întregit cu unul poetic, adică poezia ce deschide volumul purtând un titlu analogic Manifest pentru viaţă: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă”.

Este o chemare în ultimă instanţă la puritate şi ingenuitate, o sfidare la adresa tuturor pericolelor ce ameninţă sufletul omului, îndeosebi cel feminine, într-o epocă fără criterii morale şi aflată sub imperiul banului: „Lăsaţi-mi gândul neîntinat/Dogorind în iubiri pierdute,/Lăsaţi-mi sufletul curat /Şi visele plăpânde.

În general, versurile Marianei Gurza, cel puţin din primele pagini ale acestei culegeri, degajează o tristeţe profundă şi iremediabilă: Întuneric, M-am rătăcit în tunel, Nisipuri mişcătoare, ş. a., constituind, evident, ecouri sufleteşti la o realitate dizgraţioasă şi dezgustătoare. Deşi această realitate rămâne aceeaşi în continuare, fără să se întrevadă vreo schimbare radicală, tonalitatea poetică devine alta, se decantează căpătând un ecou mai glacial, durabil, rezistent şi militant.

Sentimentele unui suflet uman la acest sfârşit de mileniu nu au mare preţ pentru mai marii lumii şi nici starea de spirit a eroului liric din Gânduri nocturne nu poate fi una eminamente optimistă, senină şi netulburată. Viaţa, de obicei provoacă tristeţe, dezamăgiri, frustrări, de unde şi asemenea titluri ca Plouă cu dezamăgiri, Plouă cu lacrimi, Bocet, Amărăciune, Deznădejde, Plânset mut, Zile amare, Zbor amar, etc. Însă impresia generală nu e cea de disperare totală, fiindcă, printre lacrimi, cititorul este rugat să înţeleagă cauzele unui astfel de „plânset amar” şi de fapt, acesta este lucru cel mai important. Autoarea nu plânge aşa pur şi simplu de nişte tristeţi efemere şi nemotivate, ci prin ea plânge dorul unei lumi întregi: „Lăsaţi-mă să plâng dorul unei lumi...”(Plânset mut)

   Într-o lume „dominată de ipocrizie”, este nevoie mai mult ca oricând de „multă poezie”, însă „Pribeag/ este poetul printre inocenţi,/ nimeni nu-l mai preţuieşte;/ nu este timp pentru poeţi,/ banul/ azi pe mulţi îi ispiteşte…” . (Poet pribeag)

Soluţia: „Nu poţi cere – o stea/ celor ce nu gândesc,/ poate mai citind din Eminescu, /vor salva din viaţa lor ce e frumos”. (Amărăciune)

   Din acest univers liric auster, grav şi periclitat nu lipseşte, totuşi dragostea. Surprinzător, numărul poeziilor de dragoste din acest volum este destul de impresionant. Iată câteva titluri Dor de tine, Aşteptare, Cer albastru, De ce nu eşti cu mine

Însă Mariana Gurza s-ar dezminţi pe sine, dacă nu ar introduce în acest teritoriu, erotic, o notă disperată: „…Te aştept iubirea mea târzie/ cu sufletul muşcat de chinuit”. (Dor de tine)

   Care-i rostul demersului poetic? Mariana Gurza îşi are următorul răspuns: „Prea mult am pribegit în lume /când nu înţelegeam cuvântul…”. Anume „înţelesul cuvântului” se străduieşte să ni-l aducă poeta, cu lacrimi şi zbucium, cu dor şi disperare, cu incertitudini dar şi cu speranţe… Fără suflet nimic nu are în  viaţă valoare, fără spirit bogăţia este o iluzie. La Mariana Gurza sufletul rămâne curat ca lacrima, ca poezia. Căci printre tristeţi, amărăciuni şi lacrimi străbate sufletul curat al autoarei ajunge la noi dragostea pentru Om şi Poezie.

 

Eleonora SCHIPOR

(Plai  Românesc – Publicaţie independentă a comunităţii româneşti din regiunea Cernăuţi – Anul XII, Nr. 1 (151), Ianuarie 2001)

 

„…Aşadar cine este Mariana Gurza? Deşi s-a născut în oraşul bănăţean Oţelul Roşu, este bucovineancă prin părinţii săi, având o vocaţie nativă pentru poezie… Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trăi – a suferi, a râde, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…Autoarea trăieşte în poezie cele mai variate sentimente, speră şi visează, suferă şi radiază ca orice spirit profund şi vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între veghe şi somn, între tăcere şi strigăt…Imboldul creaţiei e veşnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat…Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul…(din cronica volumului Nevoia de a sfida tăcerea şi uitarea)

 

                                                Eleonora SCHIPOR

                                                           (Plai Românesc – Decembrie 1999 , Cernăuţi)

 

O carte tristă, covârşită de reaua întocmire a lumii dar încercând a semăna iubire şi bunătate printre semeni propune Mariana Gurza, o poetă sensibilă, rănită de potopul dezamăgirilor şi acuzând acum, bântuită de teama de întuneric, gheara fricii.

Adunând gânduri rătăcite şi cuvinte foşnitoare, obosită de existenţă, ea ar dori ca lumea să se schimbe dar nu devine, din această pricină, un revoltat – anarhist. Răul adulmecă, speranţa pâlpâie şi depănând „o filă de poveste” poeta îngână un cântec plăpând, pribeag, izvorând din prea-plinul fiinţei sale, cercând a transporta spre cititor „lumina dăruită din iubiri”.

Aflându-şi adăpost în cuibul familial ea priveşte acuzator lumea fără a elibera şuvoiul imprecaţiilor şi îşi revarsă tămăduitor afecţiunea. Acceptă, aşadar, deloc temătoare, povara care, dintotdeauna, apasă pe umerii Poeţilor şi suferă în numele tuturor; fie că e vorba de Bucovina înstrăinată, de cei grăbiţi, plecaţi „dincolo”, de dascălul de ieri care a provocat-o pe „aripi de vers” sau de răutăţile de azi, în asalt. Reazemul sufletesc îl găseşte mereu acasă. Motiv pentru care volumul de faţă ni se oferă ca un album de familie, uşor romanţios, departe de sentimentalismul clovnesc, exhibiţionist ori superbia zgomotoasă a celor poftitori de glorie (literară), iscând gesturi insurecţionale. Refugiindu-se în poezie, Mariana Gurza – acum stăpânită de teme obsesive – se divulgă fără rest.

                                                                                          Adrian Dinu RACHIERU

(Mariana Gurza – Lumini şi umbre, Timişoara, Editura Augusta, 2001)

 

Lacrimă iubirii

 

Dorindu-se o antologie, Lacrima iubirii , adună cu largheţe, lângă ineditele care ne întâmpină, iluziile călătoare,, care rătăceau şi în precedentele cărți (patru la număr) ale poetei.

Cu o sinceritate nudă, d-na Mariana Gurza se confesează şi se risipeşte, îşi comunica blânda iubire – o minune care hrăneşte suferinţa de fiecare zi şi râvneşte, cu încăpățânare, la o lume neîntinată, edenica, stăpânită de un vis azuriu. Totuşi, ,,otrava iubirii” se insinuează în text conferindu-i dramatism prin adierile thanaticului mușcător. În evident progres, autoarea testează clapele unui Eros deloc vinovat, oferind lumii, cu generozitate, povara de bunătate şi frumos, o întremătoare merinde sufleteasca.

Devenim, astfel, mai buni? Din păcate, nu: dar, Lacrima iubirii, în acest sens, lucrează.

Adrian Dinu Rachieru

Volumul, Lacrima iubirii,

Ed.  Artpress, Timişoara, 2003

 

 ***

Rezonanţa eului copleşit

După patru plachete de versuri – Paradox sentimental, Gânduri nocturne, Nevoia de a sfida tăcerea, Lumini şi umbre – Mariana Gurza ne propune acum o culegere (antologie) de 104 de poezii de dragoste. Lucrarea se intitulează Lacrima Iubirii şi a fost tipărita în anul 2003 la editura timişoreană Artpress.

Nu degeaba se spune ca doar prin dragoste te poţi mântui, caci numai ea procură trăiri sublime, altminteri cu neputinţă de atins. În cartea de faţă, Mariana Gurza ne oferă un potpuriu liric sub patronajul iubirii, dar care n-are (aproape) nici o tangenţă cu simpla pasiune carnală. Sentimentul real e mult mai presus de asta, plutind în spaţial larg şi cast al spiritualităţii de factură cucernica.

Autoarea e un imens receptacul ce captează vibraţii crescătoare, coagulându-le apoi în delicate imagini artistice. Există la ea o obsesie a dragostei, care deseori, îmbracă accente statuare – patosul rostirii apărând astfel în deplina sa, legitimitate şi naturaleţe: ,,Apele freamătă, ogorul dogoreşte, /umbrele brazilor ating frunţile / îngândurate de şipote, /Tornade nevăzute pătrund în sufletele chinuite de pelin / Şi-n beţii frenetice ne contopim. /Nu ne regăsim decât/dincolo de adâncuri, /prinzând în mâini/cu disperare/răcori ce ne scapă / în tăceri…” (Zile fierbinţi)

Şi mai departe: ,,Daca mă întrebi ce-mi doresc / ţi-aş răspunde: /IUBIRE. // Daca m-ai întreba unde aş vrea să plec/ţi-aş răspunde: /oriunde, cu tine. /daca m-ai refuza, /ţi-aş răspunde: /rămân, rămân lângă tine/IUBIRE./Daca nu mă vei auzi, /voi fi umbra ta/sărutându-ţi în tăcere/tainica răsuflare.” (Daca…).

Lirismul Mariane Gurza e generat de o psihologie, compozita, care mixează intens posturi şi cuprinzătoare nuanţe sufleteşti. Poeta este o sentimentală, o confesiune potenţată de un curios şi enigmatic halou spiritual, suind parca dintr-un ciudat şi interminabil abis afectiv.

Ea parcurge o neîntreruptă stare de dor, de nădejdi şi de aşteptări, de nostalgii răscolitoare şi de nelinişti primare. Pasiunea sa este radiantă şi altruistă, cuprinzând în aria ei fiinţe şi lucruri deopotrivă. Autoarea încarnează o făptură solitară şi fragilă, ostenindu-se să-şi afle un reazăm cât de cât în lumea asta vastă şi complicată: ,,Am dorit în această zi/un fir de iarbă/şi       l-am căutat /dar nu l-am găsit. /Am colindat grădinile pustii/şi-am ascultat şoaptele izvoarelor/din munţi/şi glasul îmi spunea: /vei găsi/şi am plâns/şi din lacrimile mele s-a născut un lac imens/în care mi-am oglindit chipul/plin de speranţă şi iubire…” (Dorinţa)

Mariana Gurza aspiră spre un univers echilibrat şi senin, în care dragostea şi pacea să constituie embleme definitorii. Născător de pricini şi cazne ale sufletului, făţarnicul Amor trage cu acelaşi zel, de mii de ani, brazda, suferinţei pe care autoarea – cu mijloacele sale paşnice – încearcă s-o, desțelenească.

Ea ştie ca doar astfel pot fi sublimate calităţile individuale, în firescul şi normalitatea unui mediu aureolat, invocat cu patimă şi râvnit cu ardoare nealterată: ,,Mă caţăr tot mai sus, să pot atinge/cerul/cu mâinile însângerate, /cu ochii plini de lacrimi, /mă amestec printre nouri, /Şi chiar daca nu văd nimic, /simt cum aripi nevăzute mă poartă/spre uşile albe, /unde mă aşteaptă un cântec, /o mantie argintie, /pe care o voi purta/multă vreme… /Durerea ce o simt o voi lăsa în prag/şi-mi voi regăsi zâmbetul pierdut, /dincolo de nori, /Ştiu ca iubirea, /doar ea, nu mă va părăsi; /Ea rămâne minunea mea” (Minunea mea, iubirea).

Poemele autoarei sunt de o gingăşie distinctă în care dragostea se afirmă ca un leac miraculos. De aici, din zona afecţiunii pioase – şi nu numai – se aşteaptă mântuirea, salvarea eului copleşit de relele acestei lumi. Sensibilă şi diafană, cu, pete,, de inocenţă pe alocuri, Mariana Gurza ne dăruieşte un volum aproape neverosimil prin puritatea şi autenticitatea sentimentelor. În contextul literar prezent, când mai ales în poezie, extravaganţele formale şi teribilismul lexical debordează, parcurgerea unei cărți ca Lacrima Iubirii nu poate fi decât reconfortantă.

Alexandru Moraru

Revista Anotimpuri Literare,

2003 Anul XI/Trim. ÎI/Nr. 42

,,Mariana Gurza, fiică a satului Cupca” (Bucovina de Nord)

Născută pe meleaguri bănăţene, în România, poeta Mariana Gurza, domiciliată în Timişoara, rămâne, totuşi o fiică a satului Cupca. De ce? Pentru că nu uită baştina părinţilor săi, pentru că, fiind departe, este totuşi, atât de aproape sufleteşte de noi. Iar poeziile sale dedicate Bucovinei, ne dovedesc mereu că tânjeşte după baştina părinţilor, că visează, trăieşte, scrie despre ea.

Ca orice suflet de poet este o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Iată ce ne spune în poezia Plai de dor:

 

,,Frumoasă,

Ai pătruns în sufletul meu,

Ca o pasăre măiastră,

Bucovină,

Plai de doină,

Plai de dor…

Sfânt şi binecuvântat

Îţi este neamul,

Neam nemuritor…,,

 

Sperăm că într-o bună zi o vom avea printre noi, că-i vom admira talentul, o vom auzi citindu-ne poeziile, ne va dărui cărţile sale, dar şi zâmbetul ei amabil, sufletul ei mereu deschis spre oameni, într-o lume unde sufletul adună întreaga Bucovină, cu acest mioritic colţ de rai, numit Cupca, pe care poeta Mariana Gurza îl iubeşte atât de mult.

Deocamdată, îi dorim multă sănătate, noi creaţii şi inspiraţie divină.

EMILIA SPĂTARU

(Libertatea Cuvântului – ziar social-politic şi de cultură din regiunea  CERNĂUŢI,

NR.6(364),12 FEBRUARIE 2010)

ELIBERARE PRIN CUVÂNT

 

În labirintul interior al poetului se strâng adesea toate contrastele lumii şi aduc cu ele trăiri greu de imaginat.

Robită cuvântului, fascinată de sclipirea unei imagini, de rezonanţa unui cuvânt, Mariana Gurza îşi vede astăzi Ultimul strigăt adunat într-un volum unitar după celelalte (Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003) . Ele, prin Ultimul strigăt, îşi eliberează acum ostaticul, lasându-l să năzuiască la alte încercări, în care tensiunile cu greu se sting în pacea contemplării. În acest „teritoriu”, încercat şi uneori greu accesibil altora, autoarea are din când în când clipe de linişte fragilă când versurile devin universul şi salvarea sa. Din pricina unor astfel de contraste poezia sa pare contaminată de un aer melancolic.

Imaginile proaspete dezvăluie o poezie interesantă care surprinde viaţa ascunsă a cuvintelor. În general „mecanica” poemelor este simplă, începutul e adesea cuminte sau chiar neutru, generând apoi întrega combustie a imaginilor, funcţie de forţa iradiantă a unor motive poetice, de altfel destul de des vehiculate în literatură, dar aici cu altă aură. Derizoriul şi perfecţiunea se oglindesc reciproc cu multă voluptate. Fără a se crea conflicte, versul duce cu el ratarea în dragoste, ingratitudinea ori umilinţa la care e supusă fiinţa iubitoare, amândouă dominate de credinţa în Dumnezeu, de credinţa în zile mai bune, în unele trăiri noi.

Peste lumea în care vieţuim, agresivă în declinul ei, se instalează crezul poetei în izbîvire, dar dacă nu prin dragoste, măcar prin trecerea implacabilă a timpului.

Mereu ispitită de solitudine, dar nu indiferentă când se găseşte în preajma semenilor, însă cel mai adesea a versului, Mariana Gurza modelează decorul unde îşi aşază sufletul, după tipare cunoscute, dar cu nuanţe noi. Face astfel trecerea spre polul poeziei, unde neîmplinirile se transformă în speranţe, unde e locul vrăjit ce împlineşte legătura vie a Marianei Gurza cu lumea în care trăieşte şi speră. Când poezia dispare, poeta se trezeste singură, străină, fără paşaport, într-o lume îngheţată, dar apropierea ei înseamnă trecerea într-un alt anotimp, acela al împlinirilor. Aşa se naşte Ultimul strigăt.

Nina Ceranu

Orient Latin

***

Bucuria de a exista din nou

“Ultimul strigat (Editura Eubeea, Timisoara, 2006) e cel de-al saselea volum de versuri din bibliografia Marianei Gurza si el orchestreaza un strigat de bucurie epifanica, de reinviere si retraire prin credinta si prin cuvantul lui Dumnezeu care ne contagiaza neincetat de duhul sau atotregenerator. Hotarul dinspre viata si moarte devine astfel superfluu. Meditatia asupra conditiei umane vindeca de angoasa efemeritatii terestre a fiintei si-i inoculeaza o enorma doza de impacare metafizica, imblanzind in chip miraculos vesnicul au-delà. Discursul poetic de buna si autentica factura religioasa se constitue ca un imn adus bucuriei de a exista din nou dupa confruntarea cu situatia-limita, la cumpana fragila dintre a fi si-a nu mai fi, un imn adus sansei de a se fi adaptat din basmica apa vie si tamaduitoarea lumina divina. Iubirea e mereu cea mai buna modalitate de deconspirare si de fletrisare a mortii. (Zbucium mut, Iubitule, voi fi umbra ta), orcat de mult s-ar deghiza aceasta Doamna Neagra in mireasa mioritica. Impovarata de dor si de spaima trecerii neiertatoare a timpului care antreneaza cu el solitudinea, durea si tradarea, poeta spera neabatuta in regasirea taramului puritatii primare : “Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerita,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la inceput,/ cand am cunoscut lumina,/ si pacea si increderea/ in puterea Ta,/ Doamne al meu,/ acum ma rog Tie/ pentru dragostea mea/ de dragoste,/ pentru copiii mei,/ pentru o noua nastere”(In cautarea linistei). Regretul dupa viata lasata sa treaca netraita e unul firesc si complet motivat (Eternitate). Insa durerea e convertita cel mai adesea in nadejdea supravietuirii prin text (ravas, secventa biblica, poem, poveste, cantec etc.) ori a obiectivarii amintirii actelor care au amprentat existenta : generozitate, iertare, altruism, tandrete, iubire, moralitate, iscarea frumosului, armonizarea sufletului cu peisajele naturii inconjuratoare, arderea pe rugul creatiei, avivarea memoriei ancestrale sau doar personale, imbibarea fiintei de harul dumnezeiesc, impacarea cu sine, atingerea cotelor de sus ale ataraxiei, identificarea, fie si in vis, cu duhul astral s.a.m.d. Izvorata din suferinta, cartea Marianei Gurza e o pledoarie pentru trairea intru iubire a clipei celei repezi ce nu s-a dat, chit ca marea tristete metafizica nu va fi niciodata abolita sau escaladata pe deplin: “Mai am multe de daruit,/ cuvinte pentru poeme./ versuri pentru cantecele lumii,/ pasii pentru ritmul sufletului…/ Atunci, ce e-n inima mea? // Sunt eu cea dintotdeauna,/ cu putin adaos de soare,/ de lumina,/ si cu un ecou prelung/ al cuvintelor despre nemurire”(De sunt trista?) “

ION ROSIORU-(LUCEAFARUL, Nr. 12 (783) Miercuri, 28 martie, 2007)

***

Abisalul este acceptat ca un dat existenţial

 

Volumul Ultimul strigăt, semnat de Mariana Gurza, Editura Eubeea, 2006, marchează o treaptă nouă pe ideea profunzimii în creaţia sa care însumează 6 volume.

Însuşi titlul ne sugerează o implicare afectivă puternica în demersul existenţial, lucru firesc daca ne gândim că, ,,strigătul” nu apare decât în momente deznădăjduite. Tăişul unui strigăt devenit poezie aduce în vers, sentimente ascuţite, abisale.

Este o nelinişte adânca, învolburată în faţa vieţii, a trecerii, a eternităţii versus fragilitatea umană. Dualitatea clipă, eternitate, se poate afla în subtextul multor expresii poetice..

Este o tensiune dramatica pe care autoarea şi-o asumă în diferite ipostaze. Uneori, cu accente retorice:     ,,mai e lumină dincolo de lumină?”, ,,întuneric dincolo de întuneric?

Doar poezia poate fi o salvare din ghearele incertitudinii:  ,,vorbele se-aşează straniu/între viaţă Şi alt univers”.

Se înţelege că, verbul poetic ne poate sprijini în balansul existenţial dintre ,,aici” şi ,,acolo”, acea zonă enigmatica. Mărturia este uneori directă: ,,Am încorsetat vremea într-un poem” (pg.77)

Avem de-a face cu o poezie densă în trăiri, nici vorbă de o poezie lâncedă, străvezie, leşios feminină. Dar nici agresivă. Mai degrabă se intersectează smerenia în faţa nemăsuratului divin şi tristeţea general-umană ca, totul are un final prea rapid. Ne susţin în această afirmaţie, chiar “cuvintele cheie,, prezente în derularea volumului: clipă, trecere, clepsidra, luntre, abis, plecări, neant, lumină divină, etc.

Sugestia fragilităţii umane în faţa nemăsuratului mister de dincolo de lumea reală, mi se pare excelent ilustrată în poezia Trestia lui Pascal, din care citam: ,, “Ca trestia mă îndoiesc/de tot ce văd, /dar sufletul meu plimbă renii/prin pustiul Polului Nord/; locuit de fantasmele malefice, /fără să ştie ca dincolo de toate/noi suntem noi, /trestiile râurilor/cu gând spre izvoare.,,,,

Deznădejdea în faţa trecerii, a clipei cu efect de săgeată, este contracarată, uman, cald, de iubire. Nu doar cea erotica, prezentă în accente discrete ci, iubirea faţă de forţa nevăzută, divină a toate coordonatoare. Aceasta complementaritate, dă versului o gravitate care înnobilează sensul existenţei umane. Reflecţiile sunt cele din poezia tuturor vremurilor, diferă, fireşte, tonalitatea şi expresivitatea. Este o poezie modernă fără să acceadă la experiment şi descriptivism sec. E o poezie a emoţiei, a trăirilor profunde. Primăvara, culorile cerului, fiul, marea, sunt tot atâtea prilejuri de a se adânci întrebările despre raportul om univers. Stările încercate sunt marcate de o tristeţe caldă, de resemnare şi sfioşenie în faţa cerului, nimic sfidător, abisalul este acceptat ca un dat existenţial.

Veronica Balaj

12 Aprilie 2007

Mariana Gurza, Ultimul strigăt, Ed. Eubeea, 2006

 ***

Rezonanţa eului copleşit

 

După patru plachete de versuri – Paradox sentimental, Gânduri nocturne, Nevoia de a sfida tăcerea, Lumini şi umbre – Mariana Gurza ne propune acum o culegere (antologie) de 104 de poezii de dragoste. Lucrarea se intitulează Lacrima Iubirii şi a fost tipărita în anul 2003 la editura timişoreană Artpress.

Nu degeaba se spune ca doar prin dragoste te poţi mântui, caci numai ea procură trăiri sublime, altminteri cu neputinţă de atins. În cartea de faţă, Mariana Gurza ne oferă un potpuriu liric sub patronajul iubirii, dar care n-are (aproape) nici o tangenţă cu simpla pasiune carnală. Sentimentul real e mult mai presus de asta, plutind în spaţial larg şi cast al spiritualităţii de factură cucernica.

Autoarea e un imens receptacul ce captează vibraţii crescătoare, coagulându-le apoi în delicate imagini artistice. Există la ea o obsesie a dragostei, care deseori, îmbracă accente statuare – patosul rostirii apărând astfel în deplina sa, legitimitate şi naturaleţe: ,,Apele freamătă, ogorul dogoreşte, /umbrele brazilor ating frunţile / îngândurate de şipote, /Tornade nevăzute pătrund în sufletele chinuite de pelin / Şi-n beţii frenetice ne contopim. /Nu ne regăsim decât/dincolo de adâncuri, /prinzând în mâini/cu disperare/răcori ce ne scapă / în tăceri…” (Zile fierbinţi)

Şi mai departe: ,,Daca mă întrebi ce-mi doresc / ţi-aş răspunde: /IUBIRE. // Daca m-ai întreba unde aş vrea să plec/ţi-aş răspunde: /oriunde, cu tine. /daca m-ai refuza, /ţi-aş răspunde: /rămân, rămân lângă tine/IUBIRE./Daca nu mă vei auzi, /voi fi umbra ta/sărutându-ţi în tăcere/tainica răsuflare.” (Daca…).

Lirismul Mariane Gurza e generat de o psihologie, compozita, care mixează intens posturi şi cuprinzătoare nuanţe sufleteşti. Poeta este o sentimentală, o confesiune potenţată de un curios şi enigmatic halou spiritual, suind parca dintr-un ciudat şi interminabil abis afectiv.

Ea parcurge o neîntreruptă stare de dor, de nădejdi şi de aşteptări, de nostalgii răscolitoare şi de nelinişti primare. Pasiunea sa este radiantă şi altruistă, cuprinzând în aria ei fiinţe şi lucruri deopotrivă. Autoarea încarnează o făptură solitară şi fragilă, ostenindu-se să-şi afle un reazăm cât de cât în lumea asta vastă şi complicată: ,,Am dorit în această zi/un fir de iarbă/şi       l-am căutat /dar nu l-am găsit. /Am colindat grădinile pustii/şi-am ascultat şoaptele izvoarelor/din munţi/şi glasul îmi spunea: /vei găsi/şi am plâns/şi din lacrimile mele s-a născut un lac imens/în care mi-am oglindit chipul/plin de speranţă şi iubire…” (Dorinţa)

Mariana Gurza aspiră spre un univers echilibrat şi senin, în care dragostea şi pacea să constituie embleme definitorii. Născător de pricini şi cazne ale sufletului, făţarnicul Amor trage cu acelaşi zel, de mii de ani, brazda, suferinţei pe care autoarea – cu mijloacele sale paşnice – încearcă s-o, desțelenească.

Ea ştie ca doar astfel pot fi sublimate calităţile individuale, în firescul şi normalitatea unui mediu aureolat, invocat cu patimă şi râvnit cu ardoare nealterată: ,,Mă caţăr tot mai sus, să pot atinge/cerul/cu mâinile însângerate, /cu ochii plini de lacrimi, /mă amestec printre nouri, /Şi chiar daca nu văd nimic, /simt cum aripi nevăzute mă poartă/spre uşile albe, /unde mă aşteaptă un cântec, /o mantie argintie, /pe care o voi purta/multă vreme… /Durerea ce o simt o voi lăsa în prag/şi-mi voi regăsi zâmbetul pierdut, /dincolo de nori, /Ştiu ca iubirea, /doar ea, nu mă va părăsi; /Ea rămâne minunea mea” (Minunea mea, iubirea).

Poemele autoarei sunt de o gingăşie distinctă în care dragostea se afirmă ca un leac miraculos. De aici, din zona afecţiunii pioase – şi nu numai – se aşteaptă mântuirea, salvarea eului copleşit de relele acestei lumi. Sensibilă şi diafană, cu, pete,, de inocenţă pe alocuri, Mariana Gurza ne dăruieşte un volum aproape neverosimil prin puritatea şi autenticitatea sentimentelor. În contextul literar prezent, când mai ales în poezie, extravaganţele formale şi teribilismul lexical debordează, parcurgerea unei cărți ca Lacrima Iubirii nu poate fi decât reconfortantă.

Alexandru Moraru

Revista Anotimpuri Literare,

2003 Anul XI/Trim. ÎI/Nr. 42

***

Şoapte gândite – poeme – Ed.Atticea, Timisoara, 2006

VASILE PLĂVAN: „BOABE DE LACRIMI“, ediţie îngrijită de Mariana Gurza, Ed. Carpathia Press, 2007

Un Slavici de Bucovina

Indiferent daca este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, Boabe de lacrimi de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul originar.

Caci, de fapt, deşi acesta este un ,,caz “de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, ,,canonul semi-uitării “ pare ca  s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de ,,opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă.

Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărți vechi ce abia daca se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parca antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără ,,cotă “ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră.

Acum, ,,restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i ,,rudenie“, ilustrează tipologia ,,urmaşului veghetor “, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită.

La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate ca în viitor chiar şi o ediţie integrală daca năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, daca va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoioase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.

Boabe de lacrimi confirmă un ,,autor de epoca “. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi ,,iorghistă “, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de Popa Tanda decât cel din americanismul Morii cu Noroc.

Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt ca ar fi ,,primitive “şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Origina ei este, însă, surprinzătoare caci deşi aşezat în categoria ,,dosarelor clasate “, semănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetice şi de integrări în evoluţii de ansamblu.

Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat caci ,,sămănătorismul “se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologica, a omului pur şi a ,,bunului sălbatic “, anticipând un fel de ecologie care astăzi daca ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetica, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles ca se greşeşte.

Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentesca, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momente de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. ,,Se făcea ca Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom.

Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluier, flăcăul Toader Căprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi.

Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Căprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.

Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluierului.

La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cereasca prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voie bună în sat şi atâta mulţumire…“

Dar prozatorul nu era un ,,sămănătorist“ iar adaosurile faţă de ,,sămănătorismul “ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor.

Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut.

O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemica, satul mitic, ,,soroacele“, ursită, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui ,,sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în ,,realism magic “sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui ,,cărțile sacre “.

,,Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările ,,drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul Doinei dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al ,,sfârşitului poveştii“.

Însă ,,eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea ,,încercărilor“ ce cuprind un popor care parca a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de ,,blestemul sub-istoriei“.

Acesta este regimul de ,,supus austriac “, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe ,,cives“ cât şi pe ,,foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar.

Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invoca ,,măsurile sistematice pentru stârpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o ,,păgânizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia ,,amestecului“ pare a triumfa.

De altminteri, ,,babelismul “de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, ,,cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un ,,multiculturalism“ neconţinutistic.

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor.

Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografica, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorica şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers.

 ,,Modelul“ şi ,,,exemplul “ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă ,,Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de ,,portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite ,,în prispa bisericii“.

În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practica, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al ,,omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi ,,cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător.

Iar daca i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate ca ar fi devenit şi un scriitor ce contează caci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pg.ini de linişte buzzatiană, de felul celor din ,,Deşertul Tătarilor“.

Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-a binelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, ca m-am oprit locului să-l ascult.

Se cunoştea ca nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-a curmezişul drumului şi se mişca alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Ieşeau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stăm pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, caci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea ştepii cu monotonia obositoare.

Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestrânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.

Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate ca acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaşi. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină olteneasca, zisă din caval.

Nimic nu se mişca, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din când în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru! “

Artur Silvestri

Vasile Plăvan, Boabe de lacrimi,

 ediţie îngrijită de Mariana Gurza,

Ed. Carpathia Press, 2007)

 

Petru Ciobanu, un iubitor de neam – memorialistica, Timisoara, 2007

Pentru mine Petru Ciobanu, este plecat într-o călătorie ceva mai lungă.Nu a dat un termen cand se va înapoia. Ştiu doar, ca a plecat cu soţia sa, Felicia.
O aşteptare lungă, o aşteptare de-o viaţă, pentru a fi din nou împreună în lumea veşniciei.
Este foarte greu să vorbeşti despre un „ambasador bucovinean”, despre omul ce a stiut să treacă peste toate vremurile tulburi, dar sa nu-şi uite satul, locul sfinţit de strămoşi.
Încerc să-mi imaginez clipa cand ne-am cunoscut.Nu aş putea sa fiu exactă, parcă ne-am cunoscut dintotdeauna.Aşa ca alti „risipiti prin lume”, în 1990, împreuna cu mama ne-am căutat „vatra”.Deznadejdea, durerea, lacrima, dorul le-am regăsit în Cupca, în satul de unde plecase şi Petru Ciobanu.Am revenit acasă îndureraţi pentru cei pe care nu i-am regăsit, bucuroşi că pasul a alunecat pe urme străbune.
Pe unii dintre noi, regăsirea ne-a intărit în credinţa că acea zi mare va veni, pe alţii însă, plânsul inimii plăpânde în faţa adevărului şi a osânditorilor, i-a rănit…
O primă scrisoare, un drum la Braşov.O înţelegere tacită din priviri.O modestie şi o nobleţe sufletească, specifică fiilor locului binecuvântat. Un Om obişnuit, dar pătruns de acel har primit prin codrii seculari ai lui Ştefan cel Mare.
Îşi păstrase acel spirit de năzdrăvan din poveştile lui Creangă. Familia sa, unită şi frumoasă, era mandria dumnealui.
Uşa casei, mereu dechisă pentru toţi cei care îi treceau pragul.Dorinţa de a scrie monografia satului Cupca, l-au transformat într-un drumeţ.Când la Deva, când la Timişoara, Suceava sau oriunde auzea că mai trăieşte un „pui de cupcean”.
Da, Petre Ciobanu şi-a împlinit visul ! Dar a plecat trist, o povara pe care i-am simtit-o si doar unul dintre fii o cunoaşte. Dar, de-acolo de unde este, îşi veghează fii si nepoţii. Este convins că nu-l va dezamagi nimeni, şi sfaturile date la vreme, vor da rod.
Pentru Dan, pentru Mihai, tata nu mai este.Oare stă mult la Cupca ? Când se va întoarce? Sau s-a oprit la Câmpulung Moldovenesc…Doar codrii foşnesc şi cucul cântă singuratic. Răspunsuri ascunse în fremăte şi bobiţe de rouă.
Întotdeuna trebuie „să plece cineva” pentru a-i fi onorată munca? Oare c ând vom invăţa odată să ne preţuim valorile?
Asteptata reuniune anuala ARP pentru desemnarea Premiilor Patrimoniului Romanesc edi ţia a IV-a 2007 se afla in pregatire.Acum , Petru Ciobanu a fost nominalizat (in memoriam) -pentru monografia comunei Cupca , Bucovina.
O bucurie imensă pentru noi bucovinenii, pentru familie

Petre Ciobanu s-a născut la 8 iunie 1921 într-o familie de ţărani săraci din Cupca, părinţii săi numindu-se Lazăr şi Floarea.
Şcoala primară (5 clase) a făcut-o în perioada 1928-1933 în comuna natală. Fiind un elev bun la carte, a fost îndrumat de către directorul şcolii Orest Ungureanu şi de către dirigintele Ioan Roşca să urmeze liceul. În toamna anului 1933 a fost admis la liceul „Regele Ferdinand I” din Storojineţ unde a urmat şapte clase până în iunie 1940. În acest timp a fost premian la învăţătură şi bursier. În 29 iunie 1940 s-a refugiat în România împreună cu directorul şcolar Orest Ungureanu. Clasa a 8-a a făcut-o în anul şcolar 1940/1941 la liceul militar „D.A.Sturdza” din Craiova unde a susţinut şi bacalaureatul.
Între anii 1941 şi 1942 a fost învăţător suplinitor la şcoala primară din Suceveni. În toamna anului 1942 a reuşit la examenul de admitere la şcoala Politehnică din Bucureşti. În august 1944 ia parte la luptele din Transilvania împotriva trupelor germane. Pe acest motiv a fost declarat veteran de râzboi.
În 1945 se căsătoreşte cu Felicia, fiica directorului Orest Ungureanu. Din păcate aceasta a decedat în 1967 la vârsta de 40 de ani, după o lungă şi grea suferinţă.
Se angajează în august 1947 la Societatea „Domeniile Bucovinei” din Câmpulung moldovenesc ca inginer proiectant amenajist, participând la amenajarea a patru ocoale silvice. Între anii 1948-1952 lucrează în producţie, ca inginer ajutor şi şef de ocol la ocoalele silvice Pojorâta şi Câmpulung Moldovenesc.
Între 1950 şi 1957 lucrează în învăţământul superior ca şef de lucrări şi asistent la Institutul de silvicultură din Câmpulung Moldovenesc şi Institutul forestier din Braşov.
În 1957 revine în producţie ca şef de serviciu la Direcţiile silvice Câmpulung Moldovenesc şi Suceava unde funcţionează până în primăvara anului 1960 când se transferă la Centrul şcolar Forestier din Câmpulung Moldovenesc. Între anii 1960 şi 1971 funcţionează ca profesor de silvicultură la profilele pădurari, maiştri, elevi de liceu şi şcoală tehnică postliceală. În acelaşi timp, deţine şi funcţii de conducere- director de studii şi director la liceul industrial forestier.
În 1971 se transferă la filiala din Braşov a Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice unde îşi desfăşoară activitatea până la pensionare. În acest timp, e efectuat mai multe cercetări ştiinţifice de specialitate, numărul comunicărilor ştiişifice şi al articolelor publicate în presa de specialitate ridicându-se la 85.
După pensionare, a scris – împreună cu consătenii Reveca Prelipcean (născută Duşceac) şi Vasile Slănonă – monografia satului Cupca.
În decursul timpului, a desfăşurat şi o bogată activitate extraprofesională ca lector la învăţământul politic cu cadrele didactice, conducător de cerc de elevi, preşedinte al filialeu Câmpulung Moldovenesc al Societăţii de Ştiinţe Naturale şi Geografice.
Între anii 1990 şi 1998 a fost preşedintele filialei „ Iancu Flondor” din Braşov a „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. În 1998 a fost ales vicepreşedinte în consiliul de conducere al aceleiaşi societăţii.
Rămas văduv, a preferat ca alături de socrii (Ana şi Orest Ungureanu) să-şi dedice întrega viaţă fiilor Mihai şi Dan şi nu s-a recăsătorit.
Mihai şi Dan au obţinut titlul de doctor în mecanică, respectiv în silvicultură, amândoi cu rezultate profesionale apreciabile.
După modelul părinţilor, au familii inghegate, iar „Bunicuţu” s+a bucurat de dragostea nepoţilor. Mihăiţă şi Găbiţă, Victoraş şi Felicia, de respectul nurorilor, pentru care a constituit şi va rămâne un exemplu.
Familia a rămas tot timpul puternică şi unită.
Cumnatele Lala şi Geta, cumnaţii Iţă şi Odu alături de nepoţii sorin, Orest, Corina şi Nelu şi familiile lor au fost marea familie a „bunicuţului”Petre.
Familia „mare” şi societatea „Iancu Flondor” au fost cele două mari repere cărora le-a dăruit energia şi spiritul enciclopedic până la moarte.
În 26 iulie, 2006, o stea s-a desprins din Tara Bârsei, luând drumul luminat de copacii vorbitori, spre vatra sa din dulcea Bucovină.
Dumnezeu să-l odihnească alături de ai săi, cei plecati cu ani în urmă, tot in verdele veşniciei.
MARIANA GURZA
Timişoara, 02.07.2007

***

Destine umbriteeseuri, Editura Atticea, 2008

***

Destine umbrite

 

După o febrilă şarjă poeticeasca (rodind editorial în câteva titluri) şi un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor fireşti acumulări, MARIANA GURZA ,,recidivează”: vizitată, din nou, de ,,gânduri nocturne” ne propune, aşadar, un alt volum, adunând un buchet de tablete, şi ele inevitabil amprentate de fiorul liric.

Fiindcă, sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparţinând unui suflet fremătător şi suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam şi glie.

Fie că discută despre spiritul locului sau despre România tainică, fie ca portretizează admirabile feţe duhovniceşti sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secţiuni ale cărții), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotriveşte, spuneam, uitării.

Veghează ca memoria naţiei să nu fie ameninţată de eclipse amnezice. Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevăraţi păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos şi luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Şi părintele Ţârovan şi preotul Adrian Făgeţeanu şi preotul poet Megheleş ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărţire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar şi Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat d-na Gurza, în şirul învăţătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspiraţia spre celest şi pacea sacră, puterea credinţei şi armonia fiinţei. Sunt cuvinte de învăţătură preţuind clipă şi veghind trecerea, inevitabila ,,mare plecare,,, izvodind însă lucrarea, şirul faptelor spre binele neamului.

Evident, în galeria personalităţilor care îi confisca interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas ,,un suflet nepătat”.

 Ca gest pios, d-na Gurza alătură propriilor texte şi pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintaşului. Şi tot aici aşează meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut şi el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil ,,ambasador bucovinean”, răsfoind pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieţii, înstrăinându-ne.

În fine, putem citi cartea d-nei Gurza şi ca un jurnal de vacanţă. Am în vedere, desigur, secţiunea care vorbeşte despre România tainica. Născută în Caraş, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, călătoreşte ,,cu ţara în suflet”, se regenerează poposind la Suceviţa, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlău, în Ţara Oraşului sau peste tot pe unde o poartă paşii, căutând cu credincioşie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ să învăţăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorţirea civica a societăţii.

Şi, mâhnită, se întreabă pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita?

Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculaţii metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntaţi cu păcatele unor elite infidele, ticăloşite, supuşi tăvălugului globalizării noi trebuie să redescoperim iubirea de glie.

Să ne apărăm culturaliceşte cinstind naţiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, ştiind prea bine ca trecutul ne urmăreşte. Şi ca alerta identitară nu e o invenţie. Suferind, desigur, când ţara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind ca nu ştim să ne preţuim valorile.

O carte, aşadar, scrisă ca o urgenţă, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipă de vorbe mari (să recunoaştem), fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoşesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-şi uite rădăcinile.

Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet.

Adrian Dinu RACHIERU

Revista Agero – prefaţă la volumul Destine umbrite,

Editura Atticea, Timişoara, 2008

 

 ***

 

Poeta cu suflet de înger

 

Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene Nicolae Milescu Spătarul, din Vaslui un exemplar din cartea Destine umbrite, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008.

Lecturând cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: ,,Daca vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri ca, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”

De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire.

Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv Destine umbrite. Întâlnim aici mărturisiri şi confesiuni veridice despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne prezintă bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, care, după opinia sa este Român.

Spiritul cărții Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire.

Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.

Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră ca pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: ,,Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător.”

Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual. Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept ca nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru ca acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane.

Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperind-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor.

Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărți, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el.

Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleiaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini.

Mariana Gurza reuşeşte să facă o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării Boabe de lacrimi a unchiului său.

Al doilea capitol al cărții este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovniceasca: ,,Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă.”

În acest capitol, scriitoarea aduce un Argument, inspirat povăţuindu-ne că, numai prin ,,Identitate şi valoare”  vom putea scrie o ,,Epistolă” cu ,,Ţara în suflet”, ,,Clipa sacră, în loc sacru”, se întâlnesc pe ,,Piatra nestemată a Moldovei” şi prin ,,Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem ,,Spre rădăcini spirituale” pentru a evita ,,Insomnii cu întrebări”.

Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, daca nu printr-o biserica sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul ,,Feţe bisericeşti”.

Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărții domniei sale.

Şi parca, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, daca nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru Iisus (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul).

Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumină la rându-ne: ,,O lumânare nu pierde nimic daca aprinde altă lumânare.” Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină.

Cartea prezintă o vizibilă armonie a sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu. Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia să. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumină discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.

Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi. Are rol mesianic, de a deschide drumuri noi, de a îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.

Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet înălţător, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.

Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.

Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite. Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire. Tematica abordată în scrierile sale se desprinde din viaţa umană dar şi din planul ceresc, iar inspiraţia este divină.

Este un fin psiholog, un ,,cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, ,,scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.

Daca o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama ca este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit ,,o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul.

 Însă ceea ce este înălţător, este faptul ca aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind ,,sămânţa”, care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat ca, această rodire, depinde de ,,pământul,, în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza ca atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.

Ştim cu toţii ca empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărții, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale.

Empatizând cu personajele reale ale cărții, Mariana Gurza demonstrează că se cunoaşte foarte bine pe sine, însă îi cunoaşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a ,,intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă.

Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlalți, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate îi ajută.

Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărțile. Este implicată în activitatea filantropica a Asociaţiei Învierea, de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.

Aş putea conchide că, virtuţile personale le-a transferat acestei cărți. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufleteasca pe care ne-o dorim cu toţii.

,,Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu... “ – încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.

Vasilica Grigoraş

Revista Agero

 

 ***

Cartea Marianei Gurza:

Destine umbrite

 

 

Icoana Mariei

Autorul a ales să păstreze şi să lase cadou generaţiilor viitoare (acum, nici ca se putea să aleagă mai bine), să garanteze drumul spre pomenire şi păstrare al ,,luptătorilor nedreptăţiţi de istorie”, al eroilor săi şi ai noştri acum – al dragostei lor. A adunat aceste pietre preţioase din colb din drumul carelor şi a zidit o icoană precum zidesc meşterii la ţară în mănăstirile lor: Icoana Maicii Domnului.

Nimeni nu va avea curajul să o sfarme, iar nedoriţii nu-i vor vedea, pentru ca soarta lor va fi protejată de ,,chipul Mariei”. Poporul acesta a fost năvălit de urgii năprasnice în drumul său, însă românul a ştiut întotdeauna să-şi iubească aproapele şi din cioburile rămase au construit spre aducere aminte şi răsplată a trudei părinţilor lor – noi lăcaşe. Mariana Gurza prin Destine umbrite se dovedeşte a fi, şi continuă să aducă flacăra miilor de cititori, din acest neam.

Ca şi icoană, de la distanţă, cartea e un chip, e ca o lumânare aprinsă, însă, daca te apropii de ea, truda sinceră a meşterului binecuvântează. Pentru ca dragostea e adevăr – şi nu se pierde.

Ben Todica

Revista Iosif Vulcan, Australia

15 august 2008

 ***

 

Tandreţe versus

vertij existenţial

 

La polul opus cărților care vor să şocheze, să atragă atenţia cu orice preţ, aproape vehement şi care populează peisajul editorial de la noi, mai există şi cărți, mai există şi autori care, încrezători în binele şi tandreţea acestei lumi vijelioase, scriu altfel.

Senzaţia lecturii este una liniştitoare. Pornind de la percepte morale. De la credinţa într-o, spiritualitate a locului şi a iubirii de neam. Este şi cazul cărții Destine umbrite, semnată de Mariana Gurza, Editura Atticea, Timişoara, 2008, cu o prefaţă de Adrian D. Rachieru, coperta în tonuri discrete semnate de Ioana Gurza.

Volumul este structurat pe 4 capitole, legate toate prin tonul de lirism cald. Este o modalitate de la care mulţi au abdicat. Primul capitol Spiritul locului, este o tandră rememorare a unor locuri istorice şi afective, în speţă e vorba de ,,dulcea Bucovină”, de drama trăită de mulţi dintr-o generaţie de sacrificiu precum şi familia autoarei, o restituire pentru cei care vor să ştie ceva din geografia spirituală şi istorica a acestui neam.

Portretele evocate aici sunt personalităţi de atunci, sau de azi, care au slujit acest frumos simţământ al iubirii neamului din care fac parte. Remarcabil este Vasile Plăvan, un intelectual de clasă aleasă, jurnalist şi avocat bucovinean, alături de persoane obişnuite care însă, au trăit la fel, aceeaşi dramă a dezrădăcinării.

Tragedia trăită atunci, este doar sugerată fără a se intra în detalii dar rămân în memoria cititorului scene precum cele din textul intitulat Căruța cu destine. Desigur ca s-ar putea face trimitere după modalitatea de expresie, la Agârbiceanu sau sămănătorişti dar, există nota particulară a autoarei care face disonanţă faţă de ceea ce înseamnă adesea azi modern, exacerbarea limbajului frust, vulgar.

Capitolul al doilea, este o însumare de texte despre spiritualitate, credinţă ortodoxă, despre înţelesuri tainice, aşa cum le-a trăit intens autoarea şi le-a întâlnit în drumeţiile sale.

Este o Românie Tainică precum ne codifică şi titlul. Este un adânc sentiment din care izvorăsc pilde, înţelesuri, o anume filozofie de viaţă. Filozofia respectului şi iubirii pentru străbuni, părinţi, pământ şi neam, autoarea fiind evident o sentimentală.

Aceasta, de remarcat, se petrece azi, când mulţi se feresc mai ales în scris a spune lucruri din suflet pentru apartenenţa la spiritualitatea moştenită. Autoarea accentuează cu fermitate ca, acestea fac parte din arsenalul obligatoriu al echilibrului nostru interior.

Figuri ale Sfinţilor Părinţi, vin să susţină acest demers, această pledoarie pentru identitatea spirituală, în capitolul următor: Feţe Bisericeşti. Portretele se susţin tot prin trăirile autoarei. Un flux de simţăminte înrădăcinate până la amintire. Părintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu sau, figura unui preot de ţară, străluminează o filozofie plină de înţelepciune şi tandreţe, întreaga carte este străbătută de tonul cald moralizator, cu accente didacticiste uneori, lucru firesc într-o asemenea derulare de trăiri.

Un volum cât un periplu de moralitate chiar şi când autoarea intervine direct, ca într-o mărturie limită şi face referiri punctuale, personale la globalizare şi comunism, la actualitatea politica româneasca. Totul în ideea respectului pentru spiritualitatea lăsată nouă moştenire. Teama ca globalizarea să nu afecteze sau să ştirbeasca acest dat existenţial, are argumentul, din nou, al iubirii, de neam de aceea se poate afirma ca, volumul în discuţie este…, o carte trăită,,.

Gânduri adumbrite, destine frânte de istorie, marturii trăite la cota arderii interioare, iată liantul textelor din acest volum eterogen ca expresivitate literară. Este şi nota de reportaj şi de povestire şi de memorialistica.

Peste orice formulă de a spune, rămâne însă, ca un arc luminos, care leagă înţelesurile cărții, iubirea de neam şi respectul pentru valorile sale.

O carte tandră în acest vertij existenţial contemporan.

Veronica Balaj

Revista Iosif Vulcan, Australia

 

 

Pe urmele lui Zenon /On Zeno’s footsteps – poeme – volum bilingv , Timişoara, 2012, traducerea prof.univ.dr.George Anca

***

Pe urmele lui Zenon

 

Mariana Gurza ne invită într-o călătorie în care recreează cu intensitate adâncurile şi înălţimile experienţei umane şi ne face să vedem cât de extraordinară este viaţa noastră de zi cu zi.

Titlul antologiei ne sugerează ca este vorba de o recreare a unui stil neconvenţional antic grecesc care ne încapsulează în mitul lui Zenon din Eleea (490 – 430 î.Hr.) şi într-o manieră originală, subtilă, profundă şi de modă veche, autoarea ne propune spre încântare o colecţie de trăiri şi transmutări lirice.

Această colecţie are treizeci şi cinci de poezii alese. Poemele Marianei Gurza, strălucit artizanale sunt perceptive la peisajul natural şi întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii.

Acest volum oferă textul românesc, original şi omologul său în limba engleză pe pagini faţă în faţă. Traducerea lui George Anca surprinde cu ochi de şoim splendoarea originalului, transmite cu măiestrie frumuseţea poetica şi ritmul folosit, precum şi complexitatea adâncimilor limbii autoarei Mariana Gurza.

O profundă poezie de iubire… senzuală, muzicală şi delicată.

Ben Todică

(Prefaţă la volumul bilingv, Pe urmele lui Zenon,

Editura Timpolis, Timişoara, 2012)

 

 

On Zenon’s footsteps

– traducere de George Anca -

 

The title of anthology suggests that it îs question of recreation of an ancient unconventional Greek style which encapsulates uş into the myth of Zeno from Eleea (490 – 430 BC) and în original, subtle, profound and old fashioned manner, the author proposes to our delight a collection of lyrical feelings and transmutations.

This collection hâş thirty five chosen poems. Brilliantly crafted, poems of Mariana Gurza are perceptive to natural landscape and fundamental questions of life and death.

This volume offers Romanian original text and its homologue în English on opposite pg.es. Translation of George Anca surprises with hawk eye the splendor of original, transmits with mastery poetical beauty and used rhythm, aş well aş complexity of language depth of author Mariana Gurza.

A profound love poetry… sensual, musical and delicate.

 

 

 

Pe urmele lui Zenon,

Orice carte dăruită de către autor, implică o comunicare aparte. Din start. Adică autorul are convingerea că meriţi să-i fii părtaş la cele ce a scris, să colaborezi cu stările sale în timpul lecturii.

Daca un pictor îţi va dărui mai greu o lucrare de-a să, condiţiile creaţiei fiind cu totul altele, cartea este menită să circule, să transmită cuvinte în îmbinări noi, să te atragă într-un dialog, să vezi imagini, să te emoţionezi, să te miri, să te bucuri, să te întrebi sau, să găseşti răspunsuri şi alte coordonate interioare şi câte alte stări nu poate declanșa o lectură?

Lucru ştiut şi totuşi repetabil de la o epoca la alta, de la o pagină la alta fie cartea veche, fie nouă dar, cum spuneam, e cu totul altceva când cartea îţi este oferită.

E ca o invitaţie la un colocviu secret. Cu fiecare cititor gestul colocvial se lărgeşte şi lumea pare mai uşor de descifrat, îi găseşti sensuri nebănuite şi, de ce nu, uneori, pare mai uşor de suportat…

Sunt aşadar în posesia unui dar de carte. Poeta Mariana Gurza, îmi scrie pe prima pagină, ,,cu drag şi preţuire”, asta înseamnă ca e o punte durabilă către mine. Să preţuieşti cu drag, nu este chiar uşor, poţi preţui cu distanţare, cu ardoare, şi asta se stinge repede ca o flamă, poţi preţui cu respect, glacial, cu sobrietate şi detaşare, dar să preţuieşti cu drag, îmi place să cred ca sună deschis, durabil, tandru şi promiţător. Poţi întrema o afinitate electivă să-i spunem, cu câte nuanţe încap pe lungimea sa.

Cartea în discuţie este o antologie, cu un titlu remarcabil: Pe urmele lui Zenon, Editura Timpolis, 2012, în ediţie bilingvă, română-engleză, în traducerea redutabilului om de cultură, George Anca.

Aşa cum ne sugerează în prefaţă scriitorul Ben Todică: ,,Mariana Gurza ne invită într-o călătorie în care recreează cu intensitate adâncurile şi înălţimile experienţei umane şi ne face să vedem cât de extraordinară este viaţa noastră de zi cu zi. Titlul antologiei ne sugerează ca este vorba de o recreare a unui stil neconvenţional antic grecesc care ne relaţionează cu mitul lui Zenon din Eleea (490 – 430 î.Hr.) şi într-o manieră originală, subtilă, profundă şi de modă veche, autoarea ne propune spre încântare o colecţie de trăiri şi transmutări lirice. Poemele Marianei Gurza, strălucit artizanale sunt perceptive la peisajul natural şi întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii. Acest volum oferă textul românesc, original şi omologul său în limba engleză pe pg.ini faţă în faţă. Traducerea lui George Anca surprinde cu ochi de şoim splendoarea originalului, transmite cu măiestrie frumuseţea poetica şi ritmul folosit, precum şi complexitatea adâncimilor limbii autoarei Mariana Gurza. O profundă poezie de iubire… senzuală, muzicală şi delicată.”

Să scrii despre o carte de poeme, nefiind critic literar, înseamnă să-ţi spui – expui în cuvinte sentimentele pe care le declanşează versurile. De ce să le faci cunoscute?

Din onoarea pe care merită să o dai unei munci de creaţie. Mă pun şi eu în slujba acestui deziderat şi spun ca selecţia din volum este descrescentă, de la tonul filozofic apropos de existenţa şi condiţia umană, apropos de raportul cu veşnicia şi divinitatea, spre o atingere aproape palpabilă a realului (vezi poezia despre şomeri).

Traducătorul şi poetul George Anca a ştiut exact de ce alege această linie. Nota de echilibru în volum o realizează afectul, trăirea, abordarea vieţii cu deznădejde şi bucuria de a fi, cu tristeţe şi plecăciune când e vorba de Dumnezeu. Nota traducătorului este referențiale: Mariana Gurza ,,vrea să detoneze egoismul din jur” (Adrian Dinu Rachieru), ,,tăcerea nu-i va zăgăzui sufletul”  (Eleonora Schipor), ,,versurile devin universul şi salvarea să” (Nina Ceranu).

,,Ne exceptând romanţioase declaraţii erotice, poemele Marianei Gurza (bucovineanca născută în Banat, mamă de copii), au mai mereu dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru. Traducătorul a ascultat, concomitent, şi cântece de Frank Sinatra, alegând abia câteva fulguraţii cvasi-mistice aşternute de-a lungul anilor şi publicate în volumele: Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, Ed. Augusta, 2000; Lumini şi umbre, Ed. Augusta, 2001; Lacrimă iubirii Ed. Artpress, 2003); Ultimul strigăt, Eubeea, 2006).” George Anca

Orice poem este rotund, realizat cu un simţ al limpezimii imaginilor care denotă cunoaşterea valorii cuvântului dar şi exerciţiul scrisului..

Imaginea cerului, infernului, a vremilor, a impactului dureros cu nedoritele întâmplări, dedicaţiile pline de temeri afectuoase, vorbele, chiar, ,,se aşează straniu/între viaţă şi alt univers/”.

Versul poate fi în cazul acestui volum, cale de vindecare şi speranţă, poate fi legiuitor pentru suflet, poate fi pecete pilduitoare şi smerită daca ne referim la Dumnezeu.

Imagini pătrunzătoare ne urmăresc şi după lectură, ,,pumnul de lut/din mâna lui Dumnezei”,întoarcerea mereu spre sine, cu discreţie, întru căutarea unor sensuri secrete, îţi propun să devii ,, bobul de nisip/rămas pe talpa vremii/vei afla/din unghiul acela/ce înseamnă povara/pe care o port/eu însămi/în fiecare zi/în fiecare anotimp” ( pg. 34)

Cel mai fermecător poem, după cel dedicat bunicului, travestit într-un spaţiu ireal, mirific, având eternitatea faţă/spate, este cel intitulat Vremuri crude, TRADUS FOARTE EXPRESIV Green Times, adică ,,vremuri verzi”.

Pot afirma că este unul din cele mai frumoase poeme: ,,într-o seară/mama a uitat/afară sacul cu sare/dimineaţa era o mare sărată/Tata şi-a lăsat coasa/pe, marginea acestei mări/şi-a ruginitPrimului copil născut în seara aceea/i se argăsise pielea..”

Mai departe este doar trăire, trăire, dăruire, ceea ce o caracterizează pe însăşi autoare.

Veronica Balaj

Revista Art Emis

***

De la intimitate, prin alteritate,

spre infinitate

Daca m-ar întreba cineva cum o percep eu pe poeta, eseista, jurnalista Mariana Gurza, l-aş invita să contemple Cuminţenia Pământului, a lui Constantin Brâncuşi: o acumulare interioară, sugerând liniştea preaplinului, o armonie perfect ritmată a curbelor de gând, o cuprindere întrebătoare, dar calmă, a sinelui neîncăput.

Mă confirmă, fără tăgadă, şi recentul volum de versuri Pe urmele lui Zenon, Editura Timpolis, 2012.

Cerul filosofiei greceşti este brăzdat de două stele cu acest nume: Zenon din Elea (490-430 î. Hr.) – autorul paradoxurilor (aporii) care, incitând până la scrâşnet gândirea contemporanilor, a rupt stăvilarele tradiţiei, conturând matca abordărilor dialectice, descinzând din Parmenide, şi a preimplantat stâlpii logicii formale; Zenon din Kition (Larnaka) – 334-326 î.Hr. – Fondatorul stoicismului, unul dintre cele mai complexe curente de gândire din antichitatea greco-romană, cu reverberaţii de neoprit peste timp şi spaţii.

Simţirea fremătândă şi gândirea cautândă a Marianei Gurza au aruncat o punte-arcadă spre aceste izvoare nesecate, aspirând înspre prezentul nostru învolburat sâmburi de lumină, pe care i-a semănat, cu cel mai firesc firesc, pe calea atât de încâlcită a mereu surprinzătorului destin, căruia suntem supuşi, fără a ne supune.

Sfâşiată de răspunderea alegerii, la ,,răscrucea,, contemporană de drumuri – unele neclare, altele blocate şi multe umblate fără folos – autoarea lansează un strigăt de trezire a naţiei ameninţate să cadă pradă străinilor, ,,rechini scorţoşi,, ce ne vor lăsa ,,cu bruma noastră de mălai/plângând la mormântul lui Ştefan cel Mare,, (Inconştienţă).

Discipolii lui Zenon din Kition au aprins – într-un moment istoric asemănător, sec. al II-lea î.Hr. – Sec. al II-lea d.Hr., când atotputernicia şi lăcomia imperială romană atinsese limitele suportabilităţii – au aprins, zic, rugurile necruţătoare, întru arderea tiraniei, care înrobise şi umilise omul şi etniile, prea mici în marea bătălie, ,,cu străinul”.

Ce poate pune pe masa copiilor şomerul de astăzi, ,,golit de vise şi speranţe”, umblând pierdut, ,,cu lacrimile îngheţate”, după ,,un ban cinstit”, când doar sfinţilor mai ,,poţi să le spui ce doare”. (Şomerul singuratic)

 Trăim într-o nesiguranţă cinic programată: ,,Ne învârtim în cercuri acrobatice, /Fiecare vrea să pară mai tenace, /Nu ştim nici când să ne oprim, /Dar spectaculos ne rostogolim. //Politica a devenit o poezie, /Rima este mai mult împerecheată, /Versu-i plin de promisiuni şi nostalgie, /Ritmul e alert şi strofa deja globalizată…” (Spectacol)

Este idealul lui Zenon din Kition o soluţie viabilă, pare să se întrebe poetă? Filosoful grec, de stripe feniciană, propunea în Politeia un fel de globalizare bazată pe dispariţia tuturor discriminărilor etnice şi sociale, o Cetate a lumii şi a Soarelui, stăpân al universului, cu cetăţeni egali, bazată pe libertate, prietenie şi fraternitate – vis rămas, cel puţin până astăzi, o verificată utopie.

Şi atunci, ce ne rămâne?

,,Doar rugăciunile îmi dau putere /După atâta zbucium şi durere” (Smerenie)

,,Deschid geamul şi simt/răceala stropului de lume… /Norii s-au cuibărit la sân, /mi-e greu să-i încălzesc, /sunt reci, /şi simt ca mi-e stăpân/doar Domnul ceresc” (Ramuri triste)

Şi totuşi, forând mai adânc în, fâşiile de lumină,, ale timpului, autoarea ,,aşteaptă un răsărit: ,,Alergam înfrigurată / spre un sfeşnic pribeag / întocmai lui Zenon. / Ne-am surprins amândoi / în noapte întrebând…,, (Pe urmele lui Zenon)

Există mişcare în nemişcare? Poate stă pe loc o săgeată când zboară? Se află ceva care n-are mărime, nici grosime, nici masă? ,,Unul în sine este în el însuşi o pluralitate?” (din aporiile cuprinse în Xyggramma, lui Zenon din Elea)

Arta de a vedea (mythos), de a auzi (lόgos), de a învăţa (,,raţio”) înţelepciunea celor vechi o ajută pe Mariana Gurza să privească ,,infinitul căutând”.

Şi ,,Speranţa aleargă / pe un catarg însorit… /Din versuri am îndrăznit/să-mi fac harfă gândului,, (Oglinda dorului).

Născându-se parca ,,din nou” prin traversarea suferinţei, poeta îşi regăseşte ,,îngerul,,, cautându-l, şi creşte: ,,Dar acum, Doamne, mă desfăt/cu darul tău de viaţă nouă, /să pot râde, să pot plânge, /să pot lupta, să trăiesc, /precum în neclintirea lor stâncile,,. (,,Mă uit spre cer,,) Şi daca ,,unu,, poate acestea toate, crezând în ,,Unul,,, de ce toţi ,,alţii,, n-ar merita măcar să încerce?

Maria Rugină

Revista Art-Emis, 02 octombrie 2012

 

 ***

 

Volumul de versuri, Pe urmele lui Zenon,

de Mariana Gurza

 

Poetă consacrată şi bogată spiritual prin cele 10 volume de poezii apărute între anii 1998-2011, Mariana Gurza ne oferă în anul 2012 un nou volum, intitulat simbolic Pe urmele lui Zenon, editat de Timpolis, Timişoara. De la un capăt la altul al volumului vibrează o notă lirica discretă, cu multe subtilităţi, ceea ce ne determină să medităm asupra trăirilor, sentimentelor pe care autoarea le-a purtat în suflet, le-a însumat, radiografiind complexitatea fiinţei umane şi reacţiile sale faţă de societatea în care trăim.

De aici pornesc liniile direcţionale ale operei. Pe prim-plan se afirmă responsabilitatea scriitoriceasca. Petre Ţuţea socotea că: ,,E foarte greu, când ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scrie, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul ca te arată fără ieşire”.

Asumând-şi acest drum spinos Mariana Gurza îşi mărturiseşte crezul său artistic.

Nimic declarativ, totul trăit, şoptit, cu certitudinea omului ce şi-a fixat pentru totdeauna reperele scrisului:

,,semn ca poezia trăieşte

E versul alb

Care a înşelat rima,,

Eliberat de canoanele normelor de versificaţie, versul alb în concepţia poetei, devine mai uşor, devine confesie, trăirile se rostogolesc cu forţă interioară, indescriptibilă, definind astfel drumul artei sale:

,,De aici începe poezia

De la fotografia

Pe care ţi-am lăsat-o

La îndemână

Cu câteva rânduri oblice

Dintr-un perimetru filosofico-religios.”

Lirica Marianei Gurza se dezvoltă într-un perimetru filosofico-religios, ce ne trimite la probleme existenţiale, la meditaţia asupra raportului om-divinitate, idei ce ajung până la certitudini ce nu suportă contestaţii. Deşi se întrezăresc accente argheziene, poeta Mariana Gurza nu pendulează între ,,credinţă şi tăgadă”, ci recunoaşte cu umilinţă, cu smerenie ca ,,mi-e stăpân, doar Domnul cel ceresc” (Ramuri triste).

Ca şi Nichifor Crainic, Mariana Gurza, consideră ca, după ce a trecut ,,prin furcile unui vis urât”, a primit de la Dumnezeu, darul lui ,,de viaţă nouă”,  puterea de a trăi, ,,să pot râde, să pot plânge/să pot lupta, să trăiesc, precum în neclintirea lor stâncile” (Mă uit spre cer).

Creaţia poetei Mariana Gurza ne dezvăluie credinţa de nestrămutat în binele dumnezeiesc. Ca şi Lynos, cântăreţul trist din mitologia greaca, ea îmbracă în haina poetică ideea că oamenii credincioşi nu trebuie să renunţe la speranţă, totul poate fi împlinit prin voinţă Atotputernicului. Această încredere în divinitate după tumultul durerii, după izbăvire, atrage liniştea ce nu poate fi găsită decât prin rugăciune:

,,Căzută la picioarele tale Iisuse

Doar rugăciunile îmi dau putere

După atâta zbucium şi durere,, (Smerenie)

Nu există nici o probabilitate, nici o condiţionare: ,,nu ştiu daca sfinţii mi-au auzit ruga” ci doar încrederea ca ,,Privirea sfântă şi blajină, veghează şi este printre noi” (Smerenie).

Lecturând volumul Pe urmele lui Zenon, aflăm izvoarele pline de frumuseţe din care sufletul său a sorbit artă – Bucovina şi Banatul.

Cu sfinţenie intrăm în intimitatea vieţii poetei, în universul său familial – descoperindu-i ipostaza de mamă, cu frământările legate de viitorul copiilor. Sentimentul matern este relevat cu multă discreţie în poezia Mă tem pentru tine, fiule:

,,înainte de fi tu,

Fiule

Am fost eu,

A fost dorul,

Luminos cântând în cuvinte

Bucuria venirii pe lume, pe care numai o mamă poate să o simtă, este excepţional concentrată într-o comparaţie plină de înţelesuri: ,,şi ai venit, ca un galop de verde crud...”. Aceeaşi manieră foloseşte poeta şi în poezia dedicată fiicei sale Ioana Plâng în fapt de seară.

Căutând limpezirea cântului ce-l auzea ,,în grădina sufletului,, său, şi-a dobândit puritate ,,ca privirea mea, după prima ploaie de lacrimi,,.

De altfel, edificatoare pentru exprimarea dragostei faţă de cei dragi este dedicaţia de la începutul volumului: Copiilor mei, Ioana-Valentina şi Vlad-Gabriel.

Pătrunzând în sfera liricii feminine româneşti, poeta Mariana Gurza, ca şi alte prezenţe poetice, Constanţa Buzea, Ana Blandiana etc. se comunică prin versurile sale închinate celui mai frumos sentiment uman – iubirea. Cu accente nostalgice, cu încărcătura emoţională a amintirii:

,,noi doi,

Ne-am legănat

Pe două curcubee,

După ce ploaia

Mi-a spălat buzele

De săturările tale.”

Poeta rămâne credincioasă acestuia, păstrând:

,,pecetea sacră,

Cu care tu m-ai

Atins cu iubire.” (Eram frumoasă)

Proiecţia iubirii în spaţiu cosmic ,,ne-am legănat/pe două curcubee…” sporeşte unicitatea sentimentelor şi puterea de sugestie a imaginilor artistice.

În incursiunea pe care o facem pentru a descoperi această capacitate de pătrundere a poetei, în labirintul fiinţei umane, ne dăm seama ca nu există nici o poezie fără trimitere, de la obiectiv la subiectiv şi invers, procedeu ce reliefează profunzimea meditaţiei cu care Mariana Gurza îşi creionează poesis-ul său. Uneori retorica Doar femeie, constată ca sufletul său ,,nu se deosebeşte cu nimic,, de sufletul iubitului şi atunci se întreabă:

,,de ce-mi sângerează picioarele

Când tu aduci imenşi irişi

Şi-i laşi prea departe de ziuă

În care dragostea ar trebui să învie” (Doar femeie?)

Zbatere, sinceritate, dăruire, sunt coordonatele poeziei erotice, coordonate care exclud din sfera iubirii superficialitatea sentimentelor şi transformarea lor în mercantilism.

Versurile din poezia Paradox sentimental prefigurează verticalitatea poetei faţă de încălcarea şi minimalizarea celui mai de preţ sentiment – iubirea:

,,există o lege nescrisă

Care ne obligă la iubire.

Dar cum iubirea a devenit o relaţie

Dintre cerere şi ofertă

Nimeni nu este suficient de bogat

Pentru a cumpăra iubirea…”

Uneori versul devine incisiv, apar note de pamflet. Drumul urmat de poetă cu deschidere spre social, completează portretul acestei vestale care a întreţinut – întreţine – focul credinţei. Este o apărătoare a poporului, a neamului din care face parte şi nu poate admite ceea ce se întâmplă azi în ţara să:

,,Cine va da răspuns pentru multe sărăcii

Ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce?

… Ce se va-ntâmpla cu-această glie?

Când azi dăm totul cu-mprumut?”  (Inconştienţă)

Concluzia este amară: ,,totu-i putregai.” Numai prin respectul şi preţuirea pentru ,,pământul ce ne-a fost dat din veacuri de strămoşi”  şi nu prin vinderea lui străinilor şi altor ,,rechini scorţoşi” putem să fim fiii acestei ţări.

Autoarea devine o nonconformistă. Tot ce este nedrept o revoltă dar, îi trezeşte totodată şi un sentiment de compasiune pentru cei umiliţi. În obiectivul său fotografic intră imaginea unui şomer, căruia poeta reuşeşte să-i surprindă învolburarea sufletului său, socotit a fi produsul acestei perioade prin care trecem, umilit, fără posibilitatea de a-şi întreţine familia, el trece ,,golit de vise, speranţe” plimbându-se ,,cu lacrimile îngheţate” – impresionantă imagine metaforica.

Condiţia de cerşetor nu-i zdruncină credinţa. Nu se putea ca poeta să nu facă transmisibilă ideea că cei săraci nu se îndepărtează de Dumnezeu, de sfinţi, găsind în ei singurul lor refugiu:

,,sărac şomer, umil începi să plângi

Şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare,

Caci Doamne, bine-i printre sfinţi

Când doar lor poţi să le spui ce doare!”    (Şomerul singuratic)

Fiica a unei familii de adevăraţi români, stăpâniţi de dorinţe de dreptate şi libertate, poeta ne transmite, prin strigătul său de durere, destinul bunicului din Cernăuţi, care a cunoscut torturile străinilor. Invocarea figurii bunicului (n.r. Vasile Plăvan) este pentru noi, un manifest al poetei prin care cere să ne cunoaştem istoria:

,,ridica-te din mormânt şi spune,

Ce haină e haina în ţara-nstrăinată,

Strigă cât poţi să te-audă

Ardealul, Banatul,

Ce moş bucovinean ar fi avut Regatul!” (Unde eşti bunicule?)

Opera poetei Mariana Gurza este ca un buchet de boboci de trandafiri. Când îşi desface unul câte unul petalele, fiecare dintre ei emană frumuseţe, parfum şi lumină.

Aşa se întâmplă şi cu poezia scriitoarei Mariana Gurza. Ea simte nu numai forţa artistica a creativităţii sale ci şi menirea să de a folosi în comunicarea ideilor şi trăirilor sale, într-o limbă pură, pe măsura crezului său artistic.

Volumul Pe urmele lui Zenon, în totalitatea lui este un model de limbă româneasca. Citind poezia Limba noastră urmărim admiraţia şi respectul pe care poeta le acordă limbii române, căreia, în volumele sale, îi acordă statutul de limbă cu mari valenţe artistice. Indignată ca limba noastră ,,ca petalele unui trandafir” – remarcabilă comparaţie! – A ajuns:

,,ofilită,

Călcată în picioare

De încălțări murdare

Dar cu etichete străine” - poeta revine la motivul religios existent la Mateevici (limba noastră-i limba sfântă, limba vechilor cazanii) adăugând propria constatare, ca o demonstraţie a statorniciei limbii ca este element definitoriu al fiinţe naţionale.

Emoţia poetei cunoaşte o linie ascendentă, demonstrându-ne ca limba română e unica, ca va rămâne sfântă:

,,deoarece,

Acolo sus, în cer,

Cineva

I-a dat binecuvântarea

Încă de la facerea lumii,, (Limba noastră)

Urmând linia marilor poeţi: Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Mariana Gurza realizează o poezie bogată în imagini metaforice printr-un stil de-o acurateţe deosebită şi cu o limbă ce are virtuţi complete.

Limba română, aşa cum preciza Ţuţea: ,,E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană”.

Poeta noastră însă o mânuieşte cu dibăcie şi se plimbă prin toate compartimentele vocabularului, culegând cei mai potriviţi termeni, pentru exprimarea eu-lui său.

Ca şi la Octavian Goga, Mariana Gurza dă strălucire şi aureolă limbajului religios. Câţiva termeni ţin să argumenteze această afirmaţie: Dumnezeu, Domnul sfânt, sacru, smerenie, înger, biserica noastră creştină, cruce rugăciune, Iisus, etc.

Creatoarea este înzestrată cu o bogăţie sufleteasca rar întâlnită, pe care o descifrăm ca pe o muzica interioară în care vibrează speranţa în mai bine:

,,m-aş prinde printre stele

Cu mâinile de flori,

Şi-aş îngenunchea o lume,

O lume plină de erori.” (Speranţă)

Aceste câteva repere ale poeziei doamnei Marina Gurza sunt doar o invitaţie spre cunoaşterea creaţiei sale artistice, care prin forţa şi plinătatea ideilor, se vrea citită întru mângâierea şi liniştirea sufletelor noastre.

Cecilia Bănica Pal

Revista Melidonium

21 februarie 2013

 

 ***

 

Un Zenon eleat ,,a fost”

dar a rămas eternu’ ,,a fi”

 

Fiind copil, priveam, ca pieton şi de aproape, cu emoţia fireasca a vârstei ce o aveam, cum arde Teatrul-Cinematografic Modern din oraşul Roman, incendiul pornind de la pelicula ce se rula atunci, acestea având, la vremea aceea, un grad foarte mare de inflamabilitate. Clădiri arzânde am mai văzut, sunt doar generaţia războiului. Altceva însă, m-a impresionat atunci, ceva ce mă tulbură şi acum…

Clădirea Modern avea un turn înalt, pătratic, pe platoul de sus fiind, de ani şi ani ,,împărăţia” porumbeilor.

Era primăvară, când, în cuiburile lor, acum arzânde, se zbăteau puişori plăpânzi, cu aripioare care, încă, nu ştiau ce-i zborul. Deasupra, stoluri alarmante de columbi, ce încercau mereu, dar în zadar, din flăcări să salveze pe micuţii porumbaşi.

Citind volumul liric al poetei Mariana Gurza, Pe urmele lui ZENON, mi-a apărut în minte, după atâtea decenii, secvenţa tragica de atunci. Autoarea se avântă, repetat, pe verticală Cerului dar, tot de multe ori, priveşte spre Pământ, fiind neîmpăcată cu multele umbriri, ce le surprinde, dureros şi le şi simte, liric.

Şi-n omenire ca şi-n Patria-i maternă.

O pendulare, nu doar constatativă, ci profund subiectivă, între un Cer ideal, conceptual şi un Teluric plin de contradicţii sociale. Poeta le trăieşte şi ar vrea, parca, să le ,,strige,, în plină zi, dar presimţind ca ar fi ca o ,,predica în pustiu”, se descarcă, asemenea ,,Bărbierului regelui Midas”, spunând ceea ce are pe suflet, prin tăcerea de biblioteca, a volumului liric şi sincer ca o spovedanie, de lângă noi.

Revenind la ,,aporiile” eleatului Zenon, numele acestuia fiind-ne pe copertă şi raportându-l la vremurile de acum, grupajul poetic al autoarei, s-ar putea asemui, cu mitul antic despre Ahille, cel iute spre ,,mâine, care nu poate depăşi prea înceata ,,broasca ţestoasă” a lui ,,azi”.

Acelaşi ,,azi” ce o nelinişte mult pe poetă.

Un ,,nu”, fatalic pentru ea, existent socio-umanic, nu atât istoric, cât contemporan, emanând continuu, un discret pesimism de coexistare.

Daca volumul de faţă, ar mai fi continuat cu câteva titluri, spre final, ne-am fi aflat la o ,,tabletă”, ce s-ar fi întitulat cu expresia cineastului Lelouch: ,,opriţi planeta, vreau să cobor”.

Se recurge, de câteva ori, la formula ,,variaţiunilor” – ca la Bach – pe o aceeaşi ,,metaforă” existenţială, fără a se lăsa impresia unei obsesii, ci, mai mult, aceea de ,,memento”.

De aici şi nota unui ,,baroc simbolist”, ce s-a contopit cu universul spiritual al autoarei.

O uşoară întâlnire, undeva, cu Iubirea: o ,,love story”, doar, subordonată ,,legii valorii”.

Impresionează şi acele picături amare de patriotism, izvorâte din unele realităţi, amare şi ele, aflate astăzi lângă noi.

Ultimul suspin liric al grupajului, e intitulat: Ramuri triste.

Ne duce cu gândul din nou, la acea răsturnare a lui ,,a fi” cu decenii în urmă, la Cinematograful Modern, mistuit de flăcări. Sunt, parca, acele ,,ramuri,, pârjolite de foc, pe care, în fapt de seară, s-au aşezat, obosiţi, acei porumbei, ce visau mereu, în zborul lor, Cerul, dar acum, privesc în jos, spre un Pământ, ce-a devenit, în câteva clipe, pentru urmaşii lor, pojarul unei Stele.

Gh. A. M. Ciobanu

Revista Melidonium

 

“Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” – restituiri - Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA,  Timisoara, 2013, consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

 

Intelectuali bucovineni

Vasile Plăvan

 

Stăpânirea habsburgica din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracter

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 6
Vizualizari : 18939

Ultimele Comentarii