Despre Mariana Gurza

“Mariana Gurza (n. 2 octombrie 1955) Poetă, editoare şi eseistă creştină. Însemnări şi reflecţii „nobile şi sentimentale“, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie…”(Artur Silvestri)

http://scriitoriromanicontemporani.wordpress.com/

Mariana Gurza – Editor-delegat INTERMUNDUS MEDIA ( în perioada ,,silvestriană,,)

http://abecedardecugetromanesc.wordpress.com/

http://intermundus.wordpress.com/

http://marianagurza.wordpress.com/

Revista Bucureștiul Literar și Artistic, mai-iunie. 2015

 

 

Însemnări şi reflecţii „nobile şi sentimentale“, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic şi metodologie imagistă în cărţi reprezentative de poezie cum sunt: „Paradox sentimental“, „Gânduri nocturne“, „Lumini şi Umbre“, „Nevoia de a sfida tăcerea“, “Lacrima iubirii”, „Ultimul strigăt“, „Şoapte gândite“,  “Destine umbrite”, “Pe urmele lui Zenon”, “Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei”.

Tablete, versuri şi eseuri apărute în:  Apă vie – Almanahul tuturor românilor, Medeea , Revista Agero Germania, Revista Art – Emis, Publicațiile ARP http://arp-romania.com/ , Revista  Bucureștiul Literar și artistic, Observatorul – Canada, Revista de Cultură Destine literare – Canada, Revista independentă Clipa – SUA, Columna 2000, Revista Singur, Revista “Melidonium”, Revista Iosif Vulcan – Australia, Gândacul de Colorado, Foaia Națională, Anotimpuri literare, Revista Banat, Luceafărul, Libertatea cuvântului, Plai Românesc,  Basarabia-Bucovina etc.

Recenzii şi semnalări în presa bănățeană, Semenicul, Agenda, Renaşterea Bănăţeană, Glasul Aradului, Demnitatea etc.

Editura Atticea – editor

 DEMNITATEA – Periodic de cultură şi educaţie editat de Fundaţia “Ioan Slavici” din Timişoara

- Redactor COLUMNA 2000 – Revistă istorică editată de Universitatea ,,Ioan Slavici”, Timișoara

- Redactor Revista Melidonium din Roman

***

- Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc – membru colaborator

Pagină de membri ai ASLRQ: http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri.htm

Pagina personala este: http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri_files/Mariana%20Gurza.htm

***

(Conceptul site-ului, un dar la ceas aniversar, din partea copiilor  mei, Ioana şi Vlad , îmbunătăţit de prietenii mei speciali Alina şi Mihai Cosma ).

Mulţumiri!

***

http://www.marianagurza.ro/

http://www.marianagurza.ro/blog/mariana-gurza/

 ***

 

CĂRŢI PUBLICATE :

 

Paradox sentimental – poeme – Ed.”Augusta”, Timişoara, 1998;

Gânduri nocturne – poeme – Ed.”Augusta”, Timişoara, 1999

Nevoia de a sfida tăcerea – poeme – Ed. “Augusta”, Timişoara, 2000

Lumini şi Umbre – poeme – Ed.”Augusta”, Timişoara, 2001

Lacrima iubirii – poeme – Ed. “Artpress”, Timişoara, 2003

Ultimul strigăt – poeme, Ed.Eubeea, Timişoara, 2006

Şoapte gândite – poeme – Ed.Atticea, Timisoara, 2006

VASILE PLĂVAN: „BOABE DE LACRIMI“, ediţie îngrijită de Mariana Gurza, Ed. Carpathia Press, 2007

Petru Ciobanu, un iubitor de neam – memorialistica, Timisoara, 2007

Destine umbrite – eseuri, Editura Atticea, 2008

Pe urmele lui Zenon /On Zeno’s footsteps – poeme – volum bilingv , Timişoara, 2012, traducerea prof.univ.dr.George Anca

“Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” – restituiri - Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA,  Timisoara, 2013, consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

DUMNEZEU ȘI UMBRĂ/ GOD AND SHADOW - volum bilingv de versuri (română-engleză), Editura SINGUR, Colecția SCRISUL DE AZI, 2016

Apropieri – pelerinaj prin idee, gând şi suflet, Editura Muşatinia, 2017

***

ANTOLOGII:

„Poeme Hai-Hui”, o antologie de poezie (Editura Grinta&Singur 2012)

 

”Antologia ASLRQ 2015” – volum editat de Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec

 

 ***

VOLUME COLECTIVE :

 

“Al cincilea patriarh” – volum colectiv, Editura Intermundus, 2007

“Înţeleptul din America” – volum colectiv, Editura Intermundus, 2008

“Mărturisirea de credinţă literară” – volum colectiv, Editura Carpathia Press & Production, 2008

“In memoriam – Artur Silvestri-Mărturii tulburătoare” – volum colectiv, Editura Carpathia Press, 2009

“Promovarea valorilor culturale romaneşti în contextul globalizarii” – volum colectiv, Editura PIM, Iaşi, 2009, Coordonatori: prof. Elena Anuşca-Doglan, prof. Cristian Anuşca-Doglan

Pro Memoria- “ARTUR SILVESTRI- Asa cum l-am cunoscut” - volum colectiv, Editura Carpathia, 2010

Parintele Adrian Fageteanu si crucea Rugului Aprins – Omagiu la un secol de la nasterea sa – volum colectiv, editie ingrijita de Andrei Dirlau, Editura “Lumea credintei”, 2012

Poetical Bridges – Poduri lirice, ediţie bilingvă (engleză-română), a antologiei de poezie română-neozeelandeză. Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă şi tipărită la PIM, Iaşi, România, 2016

***

Pare ciudat, poate, că într-o vreme care nu şi-a istovit interesul pentru textualism, care nu se poate desprinde de numita (şi, vai, incriminata) paradigmă cineva ne poate oferi, livrându-se fără rest, aceste ,,şoapte gândite” (şi chiar scrise), adunate într-un volum. Mariana Gurza trăieşte înafara modelor, agitând – deseori steril –peisajul literar.

      Daca azi se scrie proezie şi se confecţionează “texte”, ea imună, răscolită însă de vuietul iubirii şi asaltată de incertitudini se încredinţează într-o confesiune a ,,eului sfâşiat”, locuind în aşteptare.

      Departe, aşadar, de ofensiva poeţilor post-textualişti, de proemele produse industrios şi ingenios pe bandă, întreţinând senzaţia că asistăm la ceva déja écrit (ceea ce e şi adevărat !), poeta noastră, traversând cercurile vârstelor, adună într-un album de familie aceste ,,iluzii călătoare” şi, iată, ni le oferă, cu o sinceritate dezarmantă, îngemănând ,,lacrimi şi chemări”. Fiindcă Mariana Gurza, aşa cum ne încredinţează într-un Autoportret ( ,,Sunt ceea ce nu voi şti niciodată”) ignoră substratul livresc şi nu transcrie o experienţă lirică ci una pur existenţială. Ea ne invită, cu adevarat, într-un paradox sentimental. Află în poezie un refugiu, o salvatoare oază culegând vise şi, din vechile-i carnete, scoate la iveală, într-o progresie chiar valorică, productele meditaţiei sale, aşteptând ,,luntrea iubirii”. Încât această lirică, deopotrivă o regăsire şi o răzvrătire, adună,,boabe de lacrimi” şi se vrea o depoziţie, asumându-şi riscul nudităţii. Din versuri, fără a se lepăda de naivităti, purtând spre noi, pe alocuri, un ecou romanţios-dulceag ea cutează a-şi face ,,harfă gândului” {vezi Oglinda dorului}, imprăştiind în juru-i ,,miresme de amor”.Uşor anacronică, o astfel de poezie sfideaza canoanele epocii şi nu se aliniază cruciadei care, zgomotos, a trimis sentimentul la eşafod, biciuind pudibonderia. Liga poeteselor, îmbrăcând armura glacialităţii, afişează, dimpotrivă, cinism coborând în derizoriu ; sau, în numele ingineriei textuale, cheltuind ingeniozitate, pensând savatlâcuri prin ,,pliurile semiotice” şi admirând maruntaiele textului. Să mai spunem că, astfel fiorul este ucis ?       

     Mariana Gurza scrie din prea-plinul sufletesc. Sunt, fireşte, stângăcii la acest debut amânat. Dar ,,sertarismul” poetei, lăsând pe dinafară multe alte ,,texte” (ca sa fim în ton cu limbajul exegetic) închipuie nu doar un album de familie, cu destinaţie precisă. Erupţiile de revoltă, coborând în concret, transcrise ritmat, fac casă bună cu cele ale afectivitaţii, inundând pagina. Încât, izvodite din ,,pământ şi sânge” (Dor), aceste poeme – ,,boabe de lacrimi” vin să întărească o veche şi ştiută concluzie : într-o societate care, afundându-se în mlaştina tranziţiei, vrea să trazacţioneze orice, exita ceva – ne previne cu sensibilitate Mariana Gurza – care nu poate fi cumpărat.Şi acest ceva este tocmai iubirea. La picioarele ei, autoarea depune ca ofrandă un buchet de poeme.

ADRIAN DINU RACHIERU

Revista Agero

***

„Sunt vuietul adâncurilor, lacrima suferinţelor…”

 

Numele doamnei Mariana Gurza este mai puțin notoriu pentru cititorii nord-bucovineni, deşi versurile ei ar merita să fie cunoscute şi pe meleagurile noastre. Universul liric al poeziei Marianei Gurza este unul foarte familiar pentru noi – cel din extremitatea opusă ei a spaţiului românismului, fiindcă vom regăsi în acest univers aceleaşi frământări zbuciumate, credinţe, vise şi speranţe, pe care le nutreşte întregul neam oriunde s-ar afla.

Așadar, cine este Mariana Gurza? Deși s-a născut în orașul bănățean Oțelul Roșu, este bucovineancă prin părinții săi, având o vocație nativă pentru poezie. Totuși, prima carte Paradox sentimental  i-a apărut târziu, abia anul trecut, la Editura, atât de cunoscută noua, Augusta din Timișoara, cu o prefață de criticul literar Adrian Dinu Rachieru.

Placheta adună între coperțile sale poezii datate încă din anul 1975, adică scrise în ultimul sfert de secol. După cum mărturisește însăși autoarea, aceste versuri au luat naștere ,,din dorința de a rămâne alături de cei dragi mie, mi-am adunat gândurile din carnetele prăfuite ale anilor 1974-1989.”

Un amănunt biografic e bine să-l evidențiez aici: tatăl Marianei Gurza e originar din Bănila pe Siret iar mama din Cupca, de aceea semnatara acestor rânduri regăsește în versurile ei un spirit ancestral al locurilor noastre, din Valea Siretului și de la poale de Carpați. Din ceea ce conține volumul Paradox sentimental respiră o forță revigoratoare, o noblețe curată și o ardoare specifică spațiului, de unde i se trag rădăcinile.

Am primit acest volum de poezie cu autograf prin intermediul unui alt bucovinean – brașoveanul Petre Ciobanu, un fapt semnificativ într-un fel, deoarece relevă trăinicia relațiilor sufletești între bucovinenii noștri, risipiți pe diferite meleaguri și cât rămân ei legați de baștina lor. Cred că aceste gânduri se regăsesc mai convingător într-o poezie a Marianei Gurza: ,,Sunt vuietul adâncurilor/lacrima suferinzilor;/sunt frunza primăverii/în așteptarea serii./Sunt pământ fecund,/vis de gând./Sunt vuietul iubirii,/iluzia rătăcirii”.(Eu…)

Într-o altă poezie, tot despre sine, care nu în zadar se numește Autoportret, autoarea adaugă tușe noi la imaginea sa lirică de mai sus: ,Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/o frunză verde rătăcită/spre piscul tău înzăpezită/c-un dor ce nu mă iartă./Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/clipa minusculă/ în timp,/zâmbet,/lacrimi curate,/sunt doar anotimp”.

Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trai – a suferi, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…

….

Revenind în încheierea acestor considerații la ceea ce spuneam adineaori că autoarea Paradoxului sentimental trăiește în poezie cele mai variate sentimente, speră și visează, suferă și radiază ca orice spirit profund și vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine și rău, între lumină și întuneric, între veghe și somn, între tăcere și strigăt…Imboldul creației e veșnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat. ,,Fiecare din noi – mărturisește poeta – simte nevoia de a rupe zăgazurile tăcerii și uneori din lacrimi să plăsmuiască un cântec…”

Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul prea mult timp și cât mai curând va plăsmui, probabil o noua carte ce ne va bucura inimile. Noi o așteptăm…

Eleonora SCHIPOR

Meleag natal, 27 octombrie, 2001

Omagiul sufletului sârbesc

 

Recent în seara de festivități a Casei Universitare din Timișoara, într-o ambianță foarte entuziasmată și creativă, a avut loc lansarea culegerii de versuri a talentatei poete Mariana Gurza sub titlul simbolic Gânduri nocturne, care a văzut lumina tiparului la cunoscuta editura timișoreană Augusta.

Despre culegere și creația poetică a d-nei Mariana Gurza a vorbit cunoscutul critic timișorean Adrian Dinu Rachieru și ziaristul-publicist Alexandru Tătar, iar din versurile domniei sale a recitat magistral jurnalistul George Balica de la Radio Timișoara.

Pentru noi acest eveniment a fost cu atât mai important și mai interesant fiindcă autoarea a dedicat acest mănunchi de versuri Serbiei vecine și frățești, precum și poporului sârb cu ocazia agresiunii odioase provocate din nimic a liderilor din vest numai fiindcă neamul sârbesc mândru de sine, a vrut să rămână stăpân pe propriul pământ, liber, drept și demn. Acest sub titlu poarta denumirea Plâng pentru Voi prieteni, atât în limba română cât și în cea sârbă, întrețesut cu vibrante sentimente de dragoste și respect.

De altfel în adresarea sa către auditoriu din sala arhiplina a Casei Universitare, stimata autoare a cărții, printre altele, a evocat fragmentul din scrierea unchiului sau, la vremea respectivă, cunoscutul ziarist și publicist Vasile Plăvan, care încă din 1915, față de soarta tragică a poporului sârb din timpul primului război mondial scria: ,,…Sufletul sârbesc plin de milă și bunătate, iubitor de adevăr și dreptate, este luat în ținta tunurilor. Se pare că revine pe pământ epoca dinainte de apariția creștinismului…”

Analogia făcută la agresiunea Serbiei și a poporului sârb este mai mult decât vizibilă.

Mulțumiri poetei talentate și prietenei noastre încercate, pentru prea frumosul omagiu adus Serbiei și poporului sârb, aceasta în cele mai grele clipe din istorie. Așa cum spune proverbul nostru comun: ,,Prietenul la nevoie se cunoaște”.

 

 

MIRIANICI DRAGA

Traducător: DRAGHICI (GIURA) GHEORGHE

,,Cuvântul nostru” (săptămânal în limba sârbă) nr. 511/26.11.1999

***

Poezia, un refugiu de salvare a sufletului

Mariana Gurza și-a lansat ,,manifestul pentru viață” prin Gânduri nocturne

…Suspendată în incertitudini – ,sunt ceea ce nu voi ști niciodată” spune poeta – ea se dovedește după cum a mărturisit criticul literar Adrian Dinu Rachieru cu prilejul lansării cărții la salonul Casei Universitarilor, ,,o poetă care cu o sinceritate dezarmantă, se livrează fără rest”.

Poezia Marianei Gurza apare astfel ca o rețetă salvatoare într-o lume plină de necunoscut. ,,Poeta înțelege însă că pentru a oferi o carte, care rezistă, trebuie să se zidească în volum” a continuat Adrian Dinu Rachieru invocând mitul Manolian. Chiar dacă iubirea rămâne permanent umbra poetei, în prima secțiune a cărții ea face apel la solidaritate umană invocând în vers suferințele îndurate de vecinii sârbi în primăvara lui 1999.

Vetuţa Denghel

Agenda, 16 noiembrie 1999

***

,,Puterea cuvântului şi fragilitatea sufletului”

Gânduri nocturne este titlul celei de-a doua culegeri de versuri semnate de Mariana Gurza din Timişoara, autoare ce-şi trage obârşia din Nordul Bucovinei, anume de la Cupca, lucru despre care am amintit scriind cu prilejul volumului anterior de poezie. Şi recenta culegere, apărută la un interval destul de mic după Paradox sentimental, poartă girul Editurii timişorene Augusta.

Prima impresie ce ţi se creează, lectura Gândurilor nocturne, spre deosebire de prima culegere, este că tonalitatea poetică de această dată este cumva mai dură, mai virilă şi categorică, denotând o hotărâre şi fermitate care numai feminine nu sunt în promovarea adevărului şi a dreptăţii prin cuvânt scris. Această atitudine tranşantă este exprimată de autoare chiar în prefaţă, intitulată programatic Manifest în care ne declară din capul locului, sinceră şi hotărâtă, că ,,nu poate renunţa la puterea cuvântului”, tot aici explicându-se: „Am adunat în mine de-a lungul timpului prea multă iubire, speranță, mult zbucium şi de ce nu, revoltă. În numele adevărului meu, a simţirii mele vis-a-vis de această perioadă tranzitorie (care parcă nu se mai sfârşeşte) dorinţa de reformă, de schimbare a devenit dintr-odată dureroasă, neconcretizându-se”.

Acest manifest civic este imediat întregit cu unul poetic, adică poezia ce deschide volumul purtând un titlu analogic Manifest pentru viaţă: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse/Liberi în jocul nebunesc de altă dată,/ Fără poveri şi lanţuri groase/ Să simtă ce-i aceea viaţă”.

Este o chemare în ultimă instanţă la puritate şi ingenuitate, o sfidare la adresa tuturor pericolelor ce ameninţă sufletul omului, îndeosebi cel feminine, într-o epocă fără criterii morale şi aflată sub imperiul banului: „Lăsaţi-mi gândul neîntinat/Dogorind în iubiri pierdute,/Lăsaţi-mi sufletul curat /Şi visele plăpânde.”

În general, versurile Marianei Gurza, cel puţin din primele pagini ale acestei culegeri, degajează o tristeţe profundă şi iremediabilă: Întuneric, M-am rătăcit în tunel, Nisipuri mişcătoare, ş. a., constituind, evident, ecouri sufleteşti la o realitate dizgraţioasă şi dezgustătoare. Deşi această realitate rămâne aceeaşi în continuare, fără să se întrevadă vreo schimbare radicală, tonalitatea poetică devine alta, se decantează căpătând un ecou mai glacial, durabil, rezistent şi militant.

Sentimentele unui suflet uman la acest sfârşit de mileniu nu au mare preţ pentru mai marii lumii şi nici starea de spirit a eroului liric din Gânduri nocturne nu poate fi una eminamente optimistă, senină şi netulburată. Viaţa, de obicei provoacă tristeţe, dezamăgiri, frustrări, de unde şi asemenea titluri ca Plouă cu dezamăgiri, Plouă cu lacrimi, Bocet, Amărăciune, Deznădejde, Plânset mut, Zile amare, Zbor amar, etc. Însă impresia generală nu e cea de disperare totală, fiindcă, printre lacrimi, cititorul este rugat să înţeleagă cauzele unui astfel de „plânset amar” şi de fapt, acesta este lucru cel mai important. Autoarea nu plânge aşa pur şi simplu de nişte tristeţi efemere şi nemotivate, ci prin ea plânge dorul unei lumi întregi: „Lăsaţi-mă să plâng dorul unei lumi...”(Plânset mut)

   Într-o lume „dominată de ipocrizie”, este nevoie mai mult ca oricând de „multă poezie”, însă „Pribeag/ este poetul printre inocenţi,/ nimeni nu-l mai preţuieşte;/ nu este timp pentru poeţi,/ banul/ azi pe mulţi îi ispiteşte…” . (Poet pribeag)

Soluţia: „Nu poţi cere – o stea/ celor ce nu gândesc,/ poate mai citind din Eminescu, /vor salva din viaţa lor ce e frumos”. (Amărăciune)

   Din acest univers liric auster, grav şi periclitat nu lipseşte, totuşi dragostea. Surprinzător, numărul poeziilor de dragoste din acest volum este destul de impresionant. Iată câteva titluri Dor de tine, Aşteptare, Cer albastru, De ce nu eşti cu mine…

Însă Mariana Gurza s-ar dezminţi pe sine, dacă nu ar introduce în acest teritoriu, erotic, o notă disperată: „…Te aştept iubirea mea târzie/ cu sufletul muşcat de chinuit”. (Dor de tine)

   Care-i rostul demersului poetic? Mariana Gurza îşi are următorul răspuns: „Prea mult am pribegit în lume /când nu înţelegeam cuvântul…”. Anume „înţelesul cuvântului” se străduieşte să ni-l aducă poeta, cu lacrimi şi zbucium, cu dor şi disperare, cu incertitudini dar şi cu speranţe… Fără suflet nimic nu are în  viaţă valoare, fără spirit bogăţia este o iluzie. La Mariana Gurza sufletul rămâne curat ca lacrima, ca poezia. Căci printre tristeţi, amărăciuni şi lacrimi străbate sufletul curat al autoarei ajunge la noi dragostea pentru Om şi Poezie.

 

Eleonora SCHIPOR

(Plai  Românesc – Publicaţie independentă a comunităţii româneşti din regiunea Cernăuţi – Anul XII, Nr. 1 (151), Ianuarie 2001)

 

„…Aşadar cine este Mariana Gurza? Deşi s-a născut în oraşul bănăţean Oţelul Roşu, este bucovineancă prin părinţii săi, având o vocaţie nativă pentru poezie… Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trăi – a suferi, a râde, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…Autoarea trăieşte în poezie cele mai variate sentimente, speră şi visează, suferă şi radiază ca orice spirit profund şi vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între veghe şi somn, între tăcere şi strigăt…Imboldul creaţiei e veşnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat…Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul…(din cronica volumului Nevoia de a sfida tăcerea şi uitarea)

 

                                                Eleonora SCHIPOR

                                                           (Plai Românesc – Decembrie 1999 , Cernăuţi)

 

O carte tristă, covârşită de reaua întocmire a lumii dar încercând a semăna iubire şi bunătate printre semeni propune Mariana Gurza, o poetă sensibilă, rănită de potopul dezamăgirilor şi acuzând acum, bântuită de teama de întuneric, gheara fricii.

Adunând gânduri rătăcite şi cuvinte foşnitoare, obosită de existenţă, ea ar dori ca lumea să se schimbe dar nu devine, din această pricină, un revoltat – anarhist. Răul adulmecă, speranţa pâlpâie şi depănând „o filă de poveste” poeta îngână un cântec plăpând, pribeag, izvorând din prea-plinul fiinţei sale, cercând a transporta spre cititor „lumina dăruită din iubiri”.

Aflându-şi adăpost în cuibul familial ea priveşte acuzator lumea fără a elibera şuvoiul imprecaţiilor şi îşi revarsă tămăduitor afecţiunea. Acceptă, aşadar, deloc temătoare, povara care, dintotdeauna, apasă pe umerii Poeţilor şi suferă în numele tuturor; fie că e vorba de Bucovina înstrăinată, de cei grăbiţi, plecaţi „dincolo”, de dascălul de ieri care a provocat-o pe „aripi de vers” sau de răutăţile de azi, în asalt. Reazemul sufletesc îl găseşte mereu acasă. Motiv pentru care volumul de faţă ni se oferă ca un album de familie, uşor romanţios, departe de sentimentalismul clovnesc, exhibiţionist ori superbia zgomotoasă a celor poftitori de glorie (literară), iscând gesturi insurecţionale. Refugiindu-se în poezie, Mariana Gurza – acum stăpânită de teme obsesive – se divulgă fără rest.

                                                                                          Adrian Dinu RACHIERU

(Mariana Gurza – Lumini şi umbre, Timişoara, Editura Augusta, 2001)

 

Lacrimă iubirii

 

Dorindu-se o antologie, Lacrima iubirii , adună cu largheţe, lângă ineditele care ne întâmpină, iluziile călătoare,, care rătăceau şi în precedentele cărți (patru la număr) ale poetei.

Cu o sinceritate nudă, d-na Mariana Gurza se confesează şi se risipeşte, îşi comunica blânda iubire – o minune care hrăneşte suferinţa de fiecare zi şi râvneşte, cu încăpățânare, la o lume neîntinată, edenica, stăpânită de un vis azuriu. Totuşi, ,,otrava iubirii” se insinuează în text conferindu-i dramatism prin adierile thanaticului mușcător. În evident progres, autoarea testează clapele unui Eros deloc vinovat, oferind lumii, cu generozitate, povara de bunătate şi frumos, o întremătoare merinde sufleteasca.

Devenim, astfel, mai buni? Din păcate, nu: dar, Lacrima iubirii, în acest sens, lucrează.

Adrian Dinu Rachieru

Volumul, Lacrima iubirii,

Ed.  Artpress, Timişoara, 2003

 

 ***

Rezonanţa eului copleşit

După patru plachete de versuri – Paradox sentimental, Gânduri nocturne, Nevoia de a sfida tăcerea, Lumini şi umbre – Mariana Gurza ne propune acum o culegere (antologie) de 104 de poezii de dragoste. Lucrarea se intitulează Lacrima Iubirii şi a fost tipărita în anul 2003 la editura timişoreană Artpress.

Nu degeaba se spune ca doar prin dragoste te poţi mântui, caci numai ea procură trăiri sublime, altminteri cu neputinţă de atins. În cartea de faţă, Mariana Gurza ne oferă un potpuriu liric sub patronajul iubirii, dar care n-are (aproape) nici o tangenţă cu simpla pasiune carnală. Sentimentul real e mult mai presus de asta, plutind în spaţial larg şi cast al spiritualităţii de factură cucernica.

Autoarea e un imens receptacul ce captează vibraţii crescătoare, coagulându-le apoi în delicate imagini artistice. Există la ea o obsesie a dragostei, care deseori, îmbracă accente statuare – patosul rostirii apărând astfel în deplina sa, legitimitate şi naturaleţe: ,,Apele freamătă, ogorul dogoreşte, /umbrele brazilor ating frunţile / îngândurate de şipote, /Tornade nevăzute pătrund în sufletele chinuite de pelin / Şi-n beţii frenetice ne contopim. /Nu ne regăsim decât/dincolo de adâncuri, /prinzând în mâini/cu disperare/răcori ce ne scapă / în tăceri…” (Zile fierbinţi)

Şi mai departe: ,,Daca mă întrebi ce-mi doresc / ţi-aş răspunde: /IUBIRE. // Daca m-ai întreba unde aş vrea să plec/ţi-aş răspunde: /oriunde, cu tine. /daca m-ai refuza, /ţi-aş răspunde: /rămân, rămân lângă tine/IUBIRE./Daca nu mă vei auzi, /voi fi umbra ta/sărutându-ţi în tăcere/tainica răsuflare.” (Daca…).

Lirismul Mariane Gurza e generat de o psihologie, compozita, care mixează intens posturi şi cuprinzătoare nuanţe sufleteşti. Poeta este o sentimentală, o confesiune potenţată de un curios şi enigmatic halou spiritual, suind parca dintr-un ciudat şi interminabil abis afectiv.

Ea parcurge o neîntreruptă stare de dor, de nădejdi şi de aşteptări, de nostalgii răscolitoare şi de nelinişti primare. Pasiunea sa este radiantă şi altruistă, cuprinzând în aria ei fiinţe şi lucruri deopotrivă. Autoarea încarnează o făptură solitară şi fragilă, ostenindu-se să-şi afle un reazăm cât de cât în lumea asta vastă şi complicată: ,,Am dorit în această zi/un fir de iarbă/şi       l-am căutat /dar nu l-am găsit. /Am colindat grădinile pustii/şi-am ascultat şoaptele izvoarelor/din munţi/şi glasul îmi spunea: /vei găsi/şi am plâns/şi din lacrimile mele s-a născut un lac imens/în care mi-am oglindit chipul/plin de speranţă şi iubire…” (Dorinţa)

Mariana Gurza aspiră spre un univers echilibrat şi senin, în care dragostea şi pacea să constituie embleme definitorii. Născător de pricini şi cazne ale sufletului, făţarnicul Amor trage cu acelaşi zel, de mii de ani, brazda, suferinţei pe care autoarea – cu mijloacele sale paşnice – încearcă s-o, desțelenească.

Ea ştie ca doar astfel pot fi sublimate calităţile individuale, în firescul şi normalitatea unui mediu aureolat, invocat cu patimă şi râvnit cu ardoare nealterată: ,,Mă caţăr tot mai sus, să pot atinge/cerul/cu mâinile însângerate, /cu ochii plini de lacrimi, /mă amestec printre nouri, /Şi chiar daca nu văd nimic, /simt cum aripi nevăzute mă poartă/spre uşile albe, /unde mă aşteaptă un cântec, /o mantie argintie, /pe care o voi purta/multă vreme… /Durerea ce o simt o voi lăsa în prag/şi-mi voi regăsi zâmbetul pierdut, /dincolo de nori, /Ştiu ca iubirea, /doar ea, nu mă va părăsi; /Ea rămâne minunea mea” (Minunea mea, iubirea).

Poemele autoarei sunt de o gingăşie distinctă în care dragostea se afirmă ca un leac miraculos. De aici, din zona afecţiunii pioase – şi nu numai – se aşteaptă mântuirea, salvarea eului copleşit de relele acestei lumi. Sensibilă şi diafană, cu, pete,, de inocenţă pe alocuri, Mariana Gurza ne dăruieşte un volum aproape neverosimil prin puritatea şi autenticitatea sentimentelor. În contextul literar prezent, când mai ales în poezie, extravaganţele formale şi teribilismul lexical debordează, parcurgerea unei cărți ca Lacrima Iubirii nu poate fi decât reconfortantă.

Alexandru Moraru

Revista Anotimpuri Literare,

2003 Anul XI/Trim. ÎI/Nr. 42

,,Mariana Gurza, fiică a satului Cupca” (Bucovina de Nord)

Născută pe meleaguri bănăţene, în România, poeta Mariana Gurza, domiciliată în Timişoara, rămâne, totuşi o fiică a satului Cupca. De ce? Pentru că nu uită baştina părinţilor săi, pentru că, fiind departe, este totuşi, atât de aproape sufleteşte de noi. Iar poeziile sale dedicate Bucovinei, ne dovedesc mereu că tânjeşte după baştina părinţilor, că visează, trăieşte, scrie despre ea.

Ca orice suflet de poet este o fire sensibilă şi puternică în acelaşi timp. Iată ce ne spune în poezia Plai de dor:

 

,,Frumoasă,

Ai pătruns în sufletul meu,

Ca o pasăre măiastră,

Bucovină,

Plai de doină,

Plai de dor…

Sfânt şi binecuvântat

Îţi este neamul,

Neam nemuritor…,,

 

Sperăm că într-o bună zi o vom avea printre noi, că-i vom admira talentul, o vom auzi citindu-ne poeziile, ne va dărui cărţile sale, dar şi zâmbetul ei amabil, sufletul ei mereu deschis spre oameni, într-o lume unde sufletul adună întreaga Bucovină, cu acest mioritic colţ de rai, numit Cupca, pe care poeta Mariana Gurza îl iubeşte atât de mult.

Deocamdată, îi dorim multă sănătate, noi creaţii şi inspiraţie divină.

EMILIA SPĂTARU

(Libertatea Cuvântului – ziar social-politic şi de cultură din regiunea  CERNĂUŢI,

NR.6(364),12 FEBRUARIE 2010)

ELIBERARE PRIN CUVÂNT

 

În labirintul interior al poetului se strâng adesea toate contrastele lumii şi aduc cu ele trăiri greu de imaginat.

Robită cuvântului, fascinată de sclipirea unei imagini, de rezonanţa unui cuvânt, Mariana Gurza îşi vede astăzi Ultimul strigăt adunat într-un volum unitar după celelalte (Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003) . Ele, prin Ultimul strigăt, îşi eliberează acum ostaticul, lasându-l să năzuiască la alte încercări, în care tensiunile cu greu se sting în pacea contemplării. În acest „teritoriu”, încercat şi uneori greu accesibil altora, autoarea are din când în când clipe de linişte fragilă când versurile devin universul şi salvarea sa. Din pricina unor astfel de contraste poezia sa pare contaminată de un aer melancolic.

Imaginile proaspete dezvăluie o poezie interesantă care surprinde viaţa ascunsă a cuvintelor. În general „mecanica” poemelor este simplă, începutul e adesea cuminte sau chiar neutru, generând apoi întrega combustie a imaginilor, funcţie de forţa iradiantă a unor motive poetice, de altfel destul de des vehiculate în literatură, dar aici cu altă aură. Derizoriul şi perfecţiunea se oglindesc reciproc cu multă voluptate. Fără a se crea conflicte, versul duce cu el ratarea în dragoste, ingratitudinea ori umilinţa la care e supusă fiinţa iubitoare, amândouă dominate de credinţa în Dumnezeu, de credinţa în zile mai bune, în unele trăiri noi.

Peste lumea în care vieţuim, agresivă în declinul ei, se instalează crezul poetei în izbîvire, dar dacă nu prin dragoste, măcar prin trecerea implacabilă a timpului.

Mereu ispitită de solitudine, dar nu indiferentă când se găseşte în preajma semenilor, însă cel mai adesea a versului, Mariana Gurza modelează decorul unde îşi aşază sufletul, după tipare cunoscute, dar cu nuanţe noi. Face astfel trecerea spre polul poeziei, unde neîmplinirile se transformă în speranţe, unde e locul vrăjit ce împlineşte legătura vie a Marianei Gurza cu lumea în care trăieşte şi speră. Când poezia dispare, poeta se trezeste singură, străină, fără paşaport, într-o lume îngheţată, dar apropierea ei înseamnă trecerea într-un alt anotimp, acela al împlinirilor. Aşa se naşte Ultimul strigăt.

Nina Ceranu

Orient Latin

***

Bucuria de a exista din nou

“Ultimul strigat (Editura Eubeea, Timisoara, 2006) e cel de-al saselea volum de versuri din bibliografia Marianei Gurza si el orchestreaza un strigat de bucurie epifanica, de reinviere si retraire prin credinta si prin cuvantul lui Dumnezeu care ne contagiaza neincetat de duhul sau atotregenerator. Hotarul dinspre viata si moarte devine astfel superfluu. Meditatia asupra conditiei umane vindeca de angoasa efemeritatii terestre a fiintei si-i inoculeaza o enorma doza de impacare metafizica, imblanzind in chip miraculos vesnicul au-delà. Discursul poetic de buna si autentica factura religioasa se constitue ca un imn adus bucuriei de a exista din nou dupa confruntarea cu situatia-limita, la cumpana fragila dintre a fi si-a nu mai fi, un imn adus sansei de a se fi adaptat din basmica apa vie si tamaduitoarea lumina divina. Iubirea e mereu cea mai buna modalitate de deconspirare si de fletrisare a mortii. (Zbucium mut, Iubitule, voi fi umbra ta), orcat de mult s-ar deghiza aceasta Doamna Neagra in mireasa mioritica. Impovarata de dor si de spaima trecerii neiertatoare a timpului care antreneaza cu el solitudinea, durea si tradarea, poeta spera neabatuta in regasirea taramului puritatii primare : “Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerita,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la inceput,/ cand am cunoscut lumina,/ si pacea si increderea/ in puterea Ta,/ Doamne al meu,/ acum ma rog Tie/ pentru dragostea mea/ de dragoste,/ pentru copiii mei,/ pentru o noua nastere”(In cautarea linistei). Regretul dupa viata lasata sa treaca netraita e unul firesc si complet motivat (Eternitate). Insa durerea e convertita cel mai adesea in nadejdea supravietuirii prin text (ravas, secventa biblica, poem, poveste, cantec etc.) ori a obiectivarii amintirii actelor care au amprentat existenta : generozitate, iertare, altruism, tandrete, iubire, moralitate, iscarea frumosului, armonizarea sufletului cu peisajele naturii inconjuratoare, arderea pe rugul creatiei, avivarea memoriei ancestrale sau doar personale, imbibarea fiintei de harul dumnezeiesc, impacarea cu sine, atingerea cotelor de sus ale ataraxiei, identificarea, fie si in vis, cu duhul astral s.a.m.d. Izvorata din suferinta, cartea Marianei Gurza e o pledoarie pentru trairea intru iubire a clipei celei repezi ce nu s-a dat, chit ca marea tristete metafizica nu va fi niciodata abolita sau escaladata pe deplin: “Mai am multe de daruit,/ cuvinte pentru poeme./ versuri pentru cantecele lumii,/ pasii pentru ritmul sufletului…/ Atunci, ce e-n inima mea? // Sunt eu cea dintotdeauna,/ cu putin adaos de soare,/ de lumina,/ si cu un ecou prelung/ al cuvintelor despre nemurire”(De sunt trista?) “

ION ROSIORU-(LUCEAFARUL, Nr. 12 (783) Miercuri, 28 martie, 2007)

***

Abisalul este acceptat ca un dat existenţial

 

Volumul Ultimul strigăt, semnat de Mariana Gurza, Editura Eubeea, 2006, marchează o treaptă nouă pe ideea profunzimii în creaţia sa care însumează 6 volume.

Însuşi titlul ne sugerează o implicare afectivă puternica în demersul existenţial, lucru firesc daca ne gândim că, ,,strigătul” nu apare decât în momente deznădăjduite. Tăişul unui strigăt devenit poezie aduce în vers, sentimente ascuţite, abisale.

Este o nelinişte adânca, învolburată în faţa vieţii, a trecerii, a eternităţii versus fragilitatea umană. Dualitatea clipă, eternitate, se poate afla în subtextul multor expresii poetice..

Este o tensiune dramatica pe care autoarea şi-o asumă în diferite ipostaze. Uneori, cu accente retorice:     ,,mai e lumină dincolo de lumină?”, ,,întuneric dincolo de întuneric?”

Doar poezia poate fi o salvare din ghearele incertitudinii:  ,,vorbele se-aşează straniu/între viaţă Şi alt univers”.

Se înţelege că, verbul poetic ne poate sprijini în balansul existenţial dintre ,,aici” şi ,,acolo”, acea zonă enigmatica. Mărturia este uneori directă: ,,Am încorsetat vremea într-un poem” (pg.77)

Avem de-a face cu o poezie densă în trăiri, nici vorbă de o poezie lâncedă, străvezie, leşios feminină. Dar nici agresivă. Mai degrabă se intersectează smerenia în faţa nemăsuratului divin şi tristeţea general-umană ca, totul are un final prea rapid. Ne susţin în această afirmaţie, chiar “cuvintele cheie,, prezente în derularea volumului: clipă, trecere, clepsidra, luntre, abis, plecări, neant, lumină divină, etc.

Sugestia fragilităţii umane în faţa nemăsuratului mister de dincolo de lumea reală, mi se pare excelent ilustrată în poezia Trestia lui Pascal, din care citam: ,, “Ca trestia mă îndoiesc/de tot ce văd, /dar sufletul meu plimbă renii/prin pustiul Polului Nord/; locuit de fantasmele malefice, /fără să ştie ca dincolo de toate/noi suntem noi, /trestiile râurilor/cu gând spre izvoare.,,,,

Deznădejdea în faţa trecerii, a clipei cu efect de săgeată, este contracarată, uman, cald, de iubire. Nu doar cea erotica, prezentă în accente discrete ci, iubirea faţă de forţa nevăzută, divină a toate coordonatoare. Aceasta complementaritate, dă versului o gravitate care înnobilează sensul existenţei umane. Reflecţiile sunt cele din poezia tuturor vremurilor, diferă, fireşte, tonalitatea şi expresivitatea. Este o poezie modernă fără să acceadă la experiment şi descriptivism sec. E o poezie a emoţiei, a trăirilor profunde. Primăvara, culorile cerului, fiul, marea, sunt tot atâtea prilejuri de a se adânci întrebările despre raportul om univers. Stările încercate sunt marcate de o tristeţe caldă, de resemnare şi sfioşenie în faţa cerului, nimic sfidător, abisalul este acceptat ca un dat existenţial.

Veronica Balaj

12 Aprilie 2007

Mariana Gurza, Ultimul strigăt, Ed. Eubeea, 2006

 ***

Rezonanţa eului copleşit

 

După patru plachete de versuri – Paradox sentimental, Gânduri nocturne, Nevoia de a sfida tăcerea, Lumini şi umbre – Mariana Gurza ne propune acum o culegere (antologie) de 104 de poezii de dragoste. Lucrarea se intitulează Lacrima Iubirii şi a fost tipărita în anul 2003 la editura timişoreană Artpress.

Nu degeaba se spune ca doar prin dragoste te poţi mântui, caci numai ea procură trăiri sublime, altminteri cu neputinţă de atins. În cartea de faţă, Mariana Gurza ne oferă un potpuriu liric sub patronajul iubirii, dar care n-are (aproape) nici o tangenţă cu simpla pasiune carnală. Sentimentul real e mult mai presus de asta, plutind în spaţial larg şi cast al spiritualităţii de factură cucernica.

Autoarea e un imens receptacul ce captează vibraţii crescătoare, coagulându-le apoi în delicate imagini artistice. Există la ea o obsesie a dragostei, care deseori, îmbracă accente statuare – patosul rostirii apărând astfel în deplina sa, legitimitate şi naturaleţe: ,,Apele freamătă, ogorul dogoreşte, /umbrele brazilor ating frunţile / îngândurate de şipote, /Tornade nevăzute pătrund în sufletele chinuite de pelin / Şi-n beţii frenetice ne contopim. /Nu ne regăsim decât/dincolo de adâncuri, /prinzând în mâini/cu disperare/răcori ce ne scapă / în tăceri…” (Zile fierbinţi)

Şi mai departe: ,,Daca mă întrebi ce-mi doresc / ţi-aş răspunde: /IUBIRE. // Daca m-ai întreba unde aş vrea să plec/ţi-aş răspunde: /oriunde, cu tine. /daca m-ai refuza, /ţi-aş răspunde: /rămân, rămân lângă tine/IUBIRE./Daca nu mă vei auzi, /voi fi umbra ta/sărutându-ţi în tăcere/tainica răsuflare.” (Daca…).

Lirismul Mariane Gurza e generat de o psihologie, compozita, care mixează intens posturi şi cuprinzătoare nuanţe sufleteşti. Poeta este o sentimentală, o confesiune potenţată de un curios şi enigmatic halou spiritual, suind parca dintr-un ciudat şi interminabil abis afectiv.

Ea parcurge o neîntreruptă stare de dor, de nădejdi şi de aşteptări, de nostalgii răscolitoare şi de nelinişti primare. Pasiunea sa este radiantă şi altruistă, cuprinzând în aria ei fiinţe şi lucruri deopotrivă. Autoarea încarnează o făptură solitară şi fragilă, ostenindu-se să-şi afle un reazăm cât de cât în lumea asta vastă şi complicată: ,,Am dorit în această zi/un fir de iarbă/şi       l-am căutat /dar nu l-am găsit. /Am colindat grădinile pustii/şi-am ascultat şoaptele izvoarelor/din munţi/şi glasul îmi spunea: /vei găsi/şi am plâns/şi din lacrimile mele s-a născut un lac imens/în care mi-am oglindit chipul/plin de speranţă şi iubire…” (Dorinţa)

Mariana Gurza aspiră spre un univers echilibrat şi senin, în care dragostea şi pacea să constituie embleme definitorii. Născător de pricini şi cazne ale sufletului, făţarnicul Amor trage cu acelaşi zel, de mii de ani, brazda, suferinţei pe care autoarea – cu mijloacele sale paşnice – încearcă s-o, desțelenească.

Ea ştie ca doar astfel pot fi sublimate calităţile individuale, în firescul şi normalitatea unui mediu aureolat, invocat cu patimă şi râvnit cu ardoare nealterată: ,,Mă caţăr tot mai sus, să pot atinge/cerul/cu mâinile însângerate, /cu ochii plini de lacrimi, /mă amestec printre nouri, /Şi chiar daca nu văd nimic, /simt cum aripi nevăzute mă poartă/spre uşile albe, /unde mă aşteaptă un cântec, /o mantie argintie, /pe care o voi purta/multă vreme… /Durerea ce o simt o voi lăsa în prag/şi-mi voi regăsi zâmbetul pierdut, /dincolo de nori, /Ştiu ca iubirea, /doar ea, nu mă va părăsi; /Ea rămâne minunea mea” (Minunea mea, iubirea).

Poemele autoarei sunt de o gingăşie distinctă în care dragostea se afirmă ca un leac miraculos. De aici, din zona afecţiunii pioase – şi nu numai – se aşteaptă mântuirea, salvarea eului copleşit de relele acestei lumi. Sensibilă şi diafană, cu, pete,, de inocenţă pe alocuri, Mariana Gurza ne dăruieşte un volum aproape neverosimil prin puritatea şi autenticitatea sentimentelor. În contextul literar prezent, când mai ales în poezie, extravaganţele formale şi teribilismul lexical debordează, parcurgerea unei cărți ca Lacrima Iubirii nu poate fi decât reconfortantă.

Alexandru Moraru

Revista Anotimpuri Literare,

2003 Anul XI/Trim. ÎI/Nr. 42

***

Şoapte gândite – poeme – Ed.Atticea, Timisoara, 2006

VASILE PLĂVAN: „BOABE DE LACRIMI“, ediţie îngrijită de Mariana Gurza, Ed. Carpathia Press, 2007

Un Slavici de Bucovina

Indiferent daca este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, Boabe de lacrimi de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul originar.

Caci, de fapt, deşi acesta este un ,,caz “de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, ,,canonul semi-uitării “ pare ca  s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de ,,opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă.

Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărți vechi ce abia daca se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parca antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără ,,cotă “ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră.

Acum, ,,restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i ,,rudenie“, ilustrează tipologia ,,urmaşului veghetor “, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită.

La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate ca în viitor chiar şi o ediţie integrală daca năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, daca va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoioase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.

Boabe de lacrimi confirmă un ,,autor de epoca “. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi ,,iorghistă “, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de Popa Tanda decât cel din americanismul Morii cu Noroc.

Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt ca ar fi ,,primitive “şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Origina ei este, însă, surprinzătoare caci deşi aşezat în categoria ,,dosarelor clasate “, semănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetice şi de integrări în evoluţii de ansamblu.

Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat caci ,,sămănătorismul “se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologica, a omului pur şi a ,,bunului sălbatic “, anticipând un fel de ecologie care astăzi daca ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetica, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles ca se greşeşte.

Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentesca, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momente de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. ,,Se făcea ca Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom.

Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluier, flăcăul Toader Căprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi.

Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Căprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.

Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluierului.

La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cereasca prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voie bună în sat şi atâta mulţumire…“

Dar prozatorul nu era un ,,sămănătorist“ iar adaosurile faţă de ,,sămănătorismul “ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor.

Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut.

O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemica, satul mitic, ,,soroacele“, ursită, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui ,,sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în ,,realism magic “sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui ,,cărțile sacre “.

,,Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările ,,drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul Doinei dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al ,,sfârşitului poveştii“.

Însă ,,eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea ,,încercărilor“ ce cuprind un popor care parca a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de ,,blestemul sub-istoriei“.

Acesta este regimul de ,,supus austriac “, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe ,,cives“ cât şi pe ,,foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar.

Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invoca ,,măsurile sistematice pentru stârpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o ,,păgânizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia ,,amestecului“ pare a triumfa.

De altminteri, ,,babelismul “de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, ,,cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un ,,multiculturalism“ neconţinutistic.

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor.

Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografica, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorica şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers.

 ,,Modelul“ şi ,,,exemplul “ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă ,,Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de ,,portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite ,,în prispa bisericii“.

În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practica, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al ,,omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi ,,cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător.

Iar daca i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate ca ar fi devenit şi un scriitor ce contează caci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pg.ini de linişte buzzatiană, de felul celor din ,,Deşertul Tătarilor“.

Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-a binelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, ca m-am oprit locului să-l ascult.

Se cunoştea ca nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-a curmezişul drumului şi se mişca alene cântând în două voci, prin mijlocul satului. Ieşeau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stăm pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, caci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea ştepii cu monotonia obositoare.

Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestrânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.

Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate ca acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaşi. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină olteneasca, zisă din caval.

Nimic nu se mişca, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din când în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru! “

Artur Silvestri

Vasile Plăvan, Boabe de lacrimi,

 ediţie îngrijită de Mariana Gurza,

Ed. Carpathia Press, 2007)

 

Petru Ciobanu, un iubitor de neam – memorialistica, Timisoara, 2007

Pentru mine Petru Ciobanu, este plecat într-o călătorie ceva mai lungă.Nu a dat un termen cand se va înapoia. Ştiu doar, ca a plecat cu soţia sa, Felicia.
O aşteptare lungă, o aşteptare de-o viaţă, pentru a fi din nou împreună în lumea veşniciei.
Este foarte greu să vorbeşti despre un „ambasador bucovinean”, despre omul ce a stiut să treacă peste toate vremurile tulburi, dar sa nu-şi uite satul, locul sfinţit de strămoşi.
Încerc să-mi imaginez clipa cand ne-am cunoscut.Nu aş putea sa fiu exactă, parcă ne-am cunoscut dintotdeauna.Aşa ca alti „risipiti prin lume”, în 1990, împreuna cu mama ne-am căutat „vatra”.Deznadejdea, durerea, lacrima, dorul le-am regăsit în Cupca, în satul de unde plecase şi Petru Ciobanu.Am revenit acasă îndureraţi pentru cei pe care nu i-am regăsit, bucuroşi că pasul a alunecat pe urme străbune.
Pe unii dintre noi, regăsirea ne-a intărit în credinţa că acea zi mare va veni, pe alţii însă, plânsul inimii plăpânde în faţa adevărului şi a osânditorilor, i-a rănit…
O primă scrisoare, un drum la Braşov.O înţelegere tacită din priviri.O modestie şi o nobleţe sufletească, specifică fiilor locului binecuvântat. Un Om obişnuit, dar pătruns de acel har primit prin codrii seculari ai lui Ştefan cel Mare.
Îşi păstrase acel spirit de năzdrăvan din poveştile lui Creangă. Familia sa, unită şi frumoasă, era mandria dumnealui.
Uşa casei, mereu dechisă pentru toţi cei care îi treceau pragul.Dorinţa de a scrie monografia satului Cupca, l-au transformat într-un drumeţ.Când la Deva, când la Timişoara, Suceava sau oriunde auzea că mai trăieşte un „pui de cupcean”.
Da, Petre Ciobanu şi-a împlinit visul ! Dar a plecat trist, o povara pe care i-am simtit-o si doar unul dintre fii o cunoaşte. Dar, de-acolo de unde este, îşi veghează fii si nepoţii. Este convins că nu-l va dezamagi nimeni, şi sfaturile date la vreme, vor da rod.
Pentru Dan, pentru Mihai, tata nu mai este.Oare stă mult la Cupca ? Când se va întoarce? Sau s-a oprit la Câmpulung Moldovenesc…Doar codrii foşnesc şi cucul cântă singuratic. Răspunsuri ascunse în fremăte şi bobiţe de rouă.
Întotdeuna trebuie „să plece cineva” pentru a-i fi onorată munca? Oare c ând vom invăţa odată să ne preţuim valorile?
Asteptata reuniune anuala ARP pentru desemnarea Premiilor Patrimoniului Romanesc edi ţia a IV-a 2007 se afla in pregatire.Acum , Petru Ciobanu a fost nominalizat (in memoriam) -pentru monografia comunei Cupca , Bucovina.
O bucurie imensă pentru noi bucovinenii, pentru familie

Petre Ciobanu s-a născut la 8 iunie 1921 într-o familie de ţărani săraci din Cupca, părinţii săi numindu-se Lazăr şi Floarea.
Şcoala primară (5 clase) a făcut-o în perioada 1928-1933 în comuna natală. Fiind un elev bun la carte, a fost îndrumat de către directorul şcolii Orest Ungureanu şi de către dirigintele Ioan Roşca să urmeze liceul. În toamna anului 1933 a fost admis la liceul „Regele Ferdinand I” din Storojineţ unde a urmat şapte clase până în iunie 1940. În acest timp a fost premian la învăţătură şi bursier. În 29 iunie 1940 s-a refugiat în România împreună cu directorul şcolar Orest Ungureanu. Clasa a 8-a a făcut-o în anul şcolar 1940/1941 la liceul militar „D.A.Sturdza” din Craiova unde a susţinut şi bacalaureatul.
Între anii 1941 şi 1942 a fost învăţător suplinitor la şcoala primară din Suceveni. În toamna anului 1942 a reuşit la examenul de admitere la şcoala Politehnică din Bucureşti. În august 1944 ia parte la luptele din Transilvania împotriva trupelor germane. Pe acest motiv a fost declarat veteran de râzboi.
În 1945 se căsătoreşte cu Felicia, fiica directorului Orest Ungureanu. Din păcate aceasta a decedat în 1967 la vârsta de 40 de ani, după o lungă şi grea suferinţă.
Se angajează în august 1947 la Societatea „Domeniile Bucovinei” din Câmpulung moldovenesc ca inginer proiectant amenajist, participând la amenajarea a patru ocoale silvice. Între anii 1948-1952 lucrează în producţie, ca inginer ajutor şi şef de ocol la ocoalele silvice Pojorâta şi Câmpulung Moldovenesc.
Între 1950 şi 1957 lucrează în învăţământul superior ca şef de lucrări şi asistent la Institutul de silvicultură din Câmpulung Moldovenesc şi Institutul forestier din Braşov.
În 1957 revine în producţie ca şef de serviciu la Direcţiile silvice Câmpulung Moldovenesc şi Suceava unde funcţionează până în primăvara anului 1960 când se transferă la Centrul şcolar Forestier din Câmpulung Moldovenesc. Între anii 1960 şi 1971 funcţionează ca profesor de silvicultură la profilele pădurari, maiştri, elevi de liceu şi şcoală tehnică postliceală. În acelaşi timp, deţine şi funcţii de conducere- director de studii şi director la liceul industrial forestier.
În 1971 se transferă la filiala din Braşov a Institutului de Cercetări şi Amenajări Silvice unde îşi desfăşoară activitatea până la pensionare. În acest timp, e efectuat mai multe cercetări ştiinţifice de specialitate, numărul comunicărilor ştiişifice şi al articolelor publicate în presa de specialitate ridicându-se la 85.
După pensionare, a scris – împreună cu consătenii Reveca Prelipcean (născută Duşceac) şi Vasile Slănonă – monografia satului Cupca.
În decursul timpului, a desfăşurat şi o bogată activitate extraprofesională ca lector la învăţământul politic cu cadrele didactice, conducător de cerc de elevi, preşedinte al filialeu Câmpulung Moldovenesc al Societăţii de Ştiinţe Naturale şi Geografice.
Între anii 1990 şi 1998 a fost preşedintele filialei „ Iancu Flondor” din Braşov a „Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. În 1998 a fost ales vicepreşedinte în consiliul de conducere al aceleiaşi societăţii.
Rămas văduv, a preferat ca alături de socrii (Ana şi Orest Ungureanu) să-şi dedice întrega viaţă fiilor Mihai şi Dan şi nu s-a recăsătorit.
Mihai şi Dan au obţinut titlul de doctor în mecanică, respectiv în silvicultură, amândoi cu rezultate profesionale apreciabile.
După modelul părinţilor, au familii inghegate, iar „Bunicuţu” s+a bucurat de dragostea nepoţilor. Mihăiţă şi Găbiţă, Victoraş şi Felicia, de respectul nurorilor, pentru care a constituit şi va rămâne un exemplu.
Familia a rămas tot timpul puternică şi unită.
Cumnatele Lala şi Geta, cumnaţii Iţă şi Odu alături de nepoţii sorin, Orest, Corina şi Nelu şi familiile lor au fost marea familie a „bunicuţului”Petre.
Familia „mare” şi societatea „Iancu Flondor” au fost cele două mari repere cărora le-a dăruit energia şi spiritul enciclopedic până la moarte.
În 26 iulie, 2006, o stea s-a desprins din Tara Bârsei, luând drumul luminat de copacii vorbitori, spre vatra sa din dulcea Bucovină.
Dumnezeu să-l odihnească alături de ai săi, cei plecati cu ani în urmă, tot in verdele veşniciei.
MARIANA GURZA
Timişoara, 02.07.2007

***

Destine umbrite – eseuri, Editura Atticea, 2008

***

Destine umbrite

 

După o febrilă şarjă poeticeasca (rodind editorial în câteva titluri) şi un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor fireşti acumulări, MARIANA GURZA ,,recidivează”: vizitată, din nou, de ,,gânduri nocturne” ne propune, aşadar, un alt volum, adunând un buchet de tablete, şi ele inevitabil amprentate de fiorul liric.

Fiindcă, sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparţinând unui suflet fremătător şi suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam şi glie.

Fie că discută despre spiritul locului sau despre România tainică, fie ca portretizează admirabile feţe duhovniceşti sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secţiuni ale cărții), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotriveşte, spuneam, uitării.

Veghează ca memoria naţiei să nu fie ameninţată de eclipse amnezice. Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevăraţi păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos şi luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Şi părintele Ţârovan şi preotul Adrian Făgeţeanu şi preotul poet Megheleş ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărţire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar şi Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat d-na Gurza, în şirul învăţătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspiraţia spre celest şi pacea sacră, puterea credinţei şi armonia fiinţei. Sunt cuvinte de învăţătură preţuind clipă şi veghind trecerea, inevitabila ,,mare plecare,,, izvodind însă lucrarea, şirul faptelor spre binele neamului.

Evident, în galeria personalităţilor care îi confisca interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas ,,un suflet nepătat”.

 Ca gest pios, d-na Gurza alătură propriilor texte şi pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintaşului. Şi tot aici aşează meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut şi el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil ,,ambasador bucovinean”, răsfoind pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieţii, înstrăinându-ne.

În fine, putem citi cartea d-nei Gurza şi ca un jurnal de vacanţă. Am în vedere, desigur, secţiunea care vorbeşte despre România tainica. Născută în Caraş, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, călătoreşte ,,cu ţara în suflet”, se regenerează poposind la Suceviţa, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlău, în Ţara Oraşului sau peste tot pe unde o poartă paşii, căutând cu credincioşie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ să învăţăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorţirea civica a societăţii.

Şi, mâhnită, se întreabă pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita?

Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculaţii metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntaţi cu păcatele unor elite infidele, ticăloşite, supuşi tăvălugului globalizării noi trebuie să redescoperim iubirea de glie.

Să ne apărăm culturaliceşte cinstind naţiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, ştiind prea bine ca trecutul ne urmăreşte. Şi ca alerta identitară nu e o invenţie. Suferind, desigur, când ţara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind ca nu ştim să ne preţuim valorile.

O carte, aşadar, scrisă ca o urgenţă, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipă de vorbe mari (să recunoaştem), fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoşesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-şi uite rădăcinile.

Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet.

Adrian Dinu RACHIERU

Revista Agero – prefaţă la volumul Destine umbrite,

Editura Atticea, Timişoara, 2008

 

 ***

 

Poeta cu suflet de înger

 

Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene Nicolae Milescu Spătarul, din Vaslui un exemplar din cartea Destine umbrite, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008.

Lecturând cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: ,,Daca vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri ca, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”

De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire.

Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv Destine umbrite. Întâlnim aici mărturisiri şi confesiuni veridice despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne prezintă bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, care, după opinia sa este Român.

Spiritul cărții Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire.

Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.

Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră ca pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: ,,Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător.”

Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual. Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept ca nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru ca acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane.

Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperind-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor.

Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărți, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el.

Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleiaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini.

Mariana Gurza reuşeşte să facă o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării Boabe de lacrimi a unchiului său.

Al doilea capitol al cărții este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovniceasca: ,,Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă.”

În acest capitol, scriitoarea aduce un Argument, inspirat povăţuindu-ne că, numai prin ,,Identitate şi valoare”  vom putea scrie o ,,Epistolă” cu ,,Ţara în suflet”, ,,Clipa sacră, în loc sacru”, se întâlnesc pe ,,Piatra nestemată a Moldovei” şi prin ,,Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem ,,Spre rădăcini spirituale” pentru a evita ,,Insomnii cu întrebări”.

Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, daca nu printr-o biserica sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul ,,Feţe bisericeşti”.

Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărții domniei sale.

Şi parca, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, daca nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru Iisus (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul).

Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumină la rându-ne: ,,O lumânare nu pierde nimic daca aprinde altă lumânare.” Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină.

Cartea prezintă o vizibilă armonie a sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu. Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia să. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumină discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.

Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi. Are rol mesianic, de a deschide drumuri noi, de a îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.

Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet înălţător, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.

Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.

Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite. Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire. Tematica abordată în scrierile sale se desprinde din viaţa umană dar şi din planul ceresc, iar inspiraţia este divină.

Este un fin psiholog, un ,,cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, ,,scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.

Daca o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama ca este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit ,,o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul.

 Însă ceea ce este înălţător, este faptul ca aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind ,,sămânţa”, care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat ca, această rodire, depinde de ,,pământul,, în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza ca atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.

Ştim cu toţii ca empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărții, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale.

Empatizând cu personajele reale ale cărții, Mariana Gurza demonstrează că se cunoaşte foarte bine pe sine, însă îi cunoaşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a ,,intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă.

Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlalți, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate îi ajută.

Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărțile. Este implicată în activitatea filantropica a Asociaţiei Învierea, de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.

Aş putea conchide că, virtuţile personale le-a transferat acestei cărți. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufleteasca pe care ne-o dorim cu toţii.

,,Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu... “ – încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.

Vasilica Grigoraş

Revista Agero

 

 ***

Cartea Marianei Gurza:

Destine umbrite

 

 

Icoana Mariei

Autorul a ales să păstreze şi să lase cadou generaţiilor viitoare (acum, nici ca se putea să aleagă mai bine), să garanteze drumul spre pomenire şi păstrare al ,,luptătorilor nedreptăţiţi de istorie”, al eroilor săi şi ai noştri acum – al dragostei lor. A adunat aceste pietre preţioase din colb din drumul carelor şi a zidit o icoană precum zidesc meşterii la ţară în mănăstirile lor: Icoana Maicii Domnului.

Nimeni nu va avea curajul să o sfarme, iar nedoriţii nu-i vor vedea, pentru ca soarta lor va fi protejată de ,,chipul Mariei”. Poporul acesta a fost năvălit de urgii năprasnice în drumul său, însă românul a ştiut întotdeauna să-şi iubească aproapele şi din cioburile rămase au construit spre aducere aminte şi răsplată a trudei părinţilor lor – noi lăcaşe. Mariana Gurza prin Destine umbrite se dovedeşte a fi, şi continuă să aducă flacăra miilor de cititori, din acest neam.

Ca şi icoană, de la distanţă, cartea e un chip, e ca o lumânare aprinsă, însă, daca te apropii de ea, truda sinceră a meşterului binecuvântează. Pentru ca dragostea e adevăr – şi nu se pierde.

Ben Todica

Revista Iosif Vulcan, Australia

15 august 2008

 ***

 

Tandreţe versus

vertij existenţial

 

La polul opus cărților care vor să şocheze, să atragă atenţia cu orice preţ, aproape vehement şi care populează peisajul editorial de la noi, mai există şi cărți, mai există şi autori care, încrezători în binele şi tandreţea acestei lumi vijelioase, scriu altfel.

Senzaţia lecturii este una liniştitoare. Pornind de la percepte morale. De la credinţa într-o, spiritualitate a locului şi a iubirii de neam. Este şi cazul cărții Destine umbrite, semnată de Mariana Gurza, Editura Atticea, Timişoara, 2008, cu o prefaţă de Adrian D. Rachieru, coperta în tonuri discrete semnate de Ioana Gurza.

Volumul este structurat pe 4 capitole, legate toate prin tonul de lirism cald. Este o modalitate de la care mulţi au abdicat. Primul capitol Spiritul locului, este o tandră rememorare a unor locuri istorice şi afective, în speţă e vorba de ,,dulcea Bucovină”, de drama trăită de mulţi dintr-o generaţie de sacrificiu precum şi familia autoarei, o restituire pentru cei care vor să ştie ceva din geografia spirituală şi istorica a acestui neam.

Portretele evocate aici sunt personalităţi de atunci, sau de azi, care au slujit acest frumos simţământ al iubirii neamului din care fac parte. Remarcabil este Vasile Plăvan, un intelectual de clasă aleasă, jurnalist şi avocat bucovinean, alături de persoane obişnuite care însă, au trăit la fel, aceeaşi dramă a dezrădăcinării.

Tragedia trăită atunci, este doar sugerată fără a se intra în detalii dar rămân în memoria cititorului scene precum cele din textul intitulat Căruța cu destine. Desigur ca s-ar putea face trimitere după modalitatea de expresie, la Agârbiceanu sau sămănătorişti dar, există nota particulară a autoarei care face disonanţă faţă de ceea ce înseamnă adesea azi modern, exacerbarea limbajului frust, vulgar.

Capitolul al doilea, este o însumare de texte despre spiritualitate, credinţă ortodoxă, despre înţelesuri tainice, aşa cum le-a trăit intens autoarea şi le-a întâlnit în drumeţiile sale.

Este o Românie Tainică precum ne codifică şi titlul. Este un adânc sentiment din care izvorăsc pilde, înţelesuri, o anume filozofie de viaţă. Filozofia respectului şi iubirii pentru străbuni, părinţi, pământ şi neam, autoarea fiind evident o sentimentală.

Aceasta, de remarcat, se petrece azi, când mulţi se feresc mai ales în scris a spune lucruri din suflet pentru apartenenţa la spiritualitatea moştenită. Autoarea accentuează cu fermitate ca, acestea fac parte din arsenalul obligatoriu al echilibrului nostru interior.

Figuri ale Sfinţilor Părinţi, vin să susţină acest demers, această pledoarie pentru identitatea spirituală, în capitolul următor: Feţe Bisericeşti. Portretele se susţin tot prin trăirile autoarei. Un flux de simţăminte înrădăcinate până la amintire. Părintele Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu sau, figura unui preot de ţară, străluminează o filozofie plină de înţelepciune şi tandreţe, întreaga carte este străbătută de tonul cald moralizator, cu accente didacticiste uneori, lucru firesc într-o asemenea derulare de trăiri.

Un volum cât un periplu de moralitate chiar şi când autoarea intervine direct, ca într-o mărturie limită şi face referiri punctuale, personale la globalizare şi comunism, la actualitatea politica româneasca. Totul în ideea respectului pentru spiritualitatea lăsată nouă moştenire. Teama ca globalizarea să nu afecteze sau să ştirbeasca acest dat existenţial, are argumentul, din nou, al iubirii, de neam de aceea se poate afirma ca, volumul în discuţie este…, o carte trăită,,.

Gânduri adumbrite, destine frânte de istorie, marturii trăite la cota arderii interioare, iată liantul textelor din acest volum eterogen ca expresivitate literară. Este şi nota de reportaj şi de povestire şi de memorialistica.

Peste orice formulă de a spune, rămâne însă, ca un arc luminos, care leagă înţelesurile cărții, iubirea de neam şi respectul pentru valorile sale.

O carte tandră în acest vertij existenţial contemporan.

Veronica Balaj

Revista Iosif Vulcan, Australia

 

 

Pe urmele lui Zenon /On Zeno’s footsteps – poeme – volum bilingv , Timişoara, 2012, traducerea prof.univ.dr.George Anca

***

Pe urmele lui Zenon

 

Mariana Gurza ne invită într-o călătorie în care recreează cu intensitate adâncurile şi înălţimile experienţei umane şi ne face să vedem cât de extraordinară este viaţa noastră de zi cu zi.

Titlul antologiei ne sugerează ca este vorba de o recreare a unui stil neconvenţional antic grecesc care ne încapsulează în mitul lui Zenon din Eleea (490 – 430 î.Hr.) şi într-o manieră originală, subtilă, profundă şi de modă veche, autoarea ne propune spre încântare o colecţie de trăiri şi transmutări lirice.

Această colecţie are treizeci şi cinci de poezii alese. Poemele Marianei Gurza, strălucit artizanale sunt perceptive la peisajul natural şi întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii.

Acest volum oferă textul românesc, original şi omologul său în limba engleză pe pagini faţă în faţă. Traducerea lui George Anca surprinde cu ochi de şoim splendoarea originalului, transmite cu măiestrie frumuseţea poetica şi ritmul folosit, precum şi complexitatea adâncimilor limbii autoarei Mariana Gurza.

O profundă poezie de iubire… senzuală, muzicală şi delicată.

Ben Todică

(Prefaţă la volumul bilingv, Pe urmele lui Zenon,

Editura Timpolis, Timişoara, 2012)

 

 

On Zenon’s footsteps

– traducere de George Anca -

 

The title of anthology suggests that it îs question of recreation of an ancient unconventional Greek style which encapsulates uş into the myth of Zeno from Eleea (490 – 430 BC) and în original, subtle, profound and old fashioned manner, the author proposes to our delight a collection of lyrical feelings and transmutations.

This collection hâş thirty five chosen poems. Brilliantly crafted, poems of Mariana Gurza are perceptive to natural landscape and fundamental questions of life and death.

This volume offers Romanian original text and its homologue în English on opposite pg.es. Translation of George Anca surprises with hawk eye the splendor of original, transmits with mastery poetical beauty and used rhythm, aş well aş complexity of language depth of author Mariana Gurza.

A profound love poetry… sensual, musical and delicate.

 

 

 

Pe urmele lui Zenon,

Orice carte dăruită de către autor, implică o comunicare aparte. Din start. Adică autorul are convingerea că meriţi să-i fii părtaş la cele ce a scris, să colaborezi cu stările sale în timpul lecturii.

Daca un pictor îţi va dărui mai greu o lucrare de-a să, condiţiile creaţiei fiind cu totul altele, cartea este menită să circule, să transmită cuvinte în îmbinări noi, să te atragă într-un dialog, să vezi imagini, să te emoţionezi, să te miri, să te bucuri, să te întrebi sau, să găseşti răspunsuri şi alte coordonate interioare şi câte alte stări nu poate declanșa o lectură?

Lucru ştiut şi totuşi repetabil de la o epoca la alta, de la o pagină la alta fie cartea veche, fie nouă dar, cum spuneam, e cu totul altceva când cartea îţi este oferită.

E ca o invitaţie la un colocviu secret. Cu fiecare cititor gestul colocvial se lărgeşte şi lumea pare mai uşor de descifrat, îi găseşti sensuri nebănuite şi, de ce nu, uneori, pare mai uşor de suportat…

Sunt aşadar în posesia unui dar de carte. Poeta Mariana Gurza, îmi scrie pe prima pagină, ,,cu drag şi preţuire”, asta înseamnă ca e o punte durabilă către mine. Să preţuieşti cu drag, nu este chiar uşor, poţi preţui cu distanţare, cu ardoare, şi asta se stinge repede ca o flamă, poţi preţui cu respect, glacial, cu sobrietate şi detaşare, dar să preţuieşti cu drag, îmi place să cred ca sună deschis, durabil, tandru şi promiţător. Poţi întrema o afinitate electivă să-i spunem, cu câte nuanţe încap pe lungimea sa.

Cartea în discuţie este o antologie, cu un titlu remarcabil: Pe urmele lui Zenon, Editura Timpolis, 2012, în ediţie bilingvă, română-engleză, în traducerea redutabilului om de cultură, George Anca.

Aşa cum ne sugerează în prefaţă scriitorul Ben Todică: ,,Mariana Gurza ne invită într-o călătorie în care recreează cu intensitate adâncurile şi înălţimile experienţei umane şi ne face să vedem cât de extraordinară este viaţa noastră de zi cu zi. Titlul antologiei ne sugerează ca este vorba de o recreare a unui stil neconvenţional antic grecesc care ne relaţionează cu mitul lui Zenon din Eleea (490 – 430 î.Hr.) şi într-o manieră originală, subtilă, profundă şi de modă veche, autoarea ne propune spre încântare o colecţie de trăiri şi transmutări lirice. Poemele Marianei Gurza, strălucit artizanale sunt perceptive la peisajul natural şi întrebările fundamentale ale vieţii şi ale morţii. Acest volum oferă textul românesc, original şi omologul său în limba engleză pe pg.ini faţă în faţă. Traducerea lui George Anca surprinde cu ochi de şoim splendoarea originalului, transmite cu măiestrie frumuseţea poetica şi ritmul folosit, precum şi complexitatea adâncimilor limbii autoarei Mariana Gurza. O profundă poezie de iubire… senzuală, muzicală şi delicată.”

Să scrii despre o carte de poeme, nefiind critic literar, înseamnă să-ţi spui – expui în cuvinte sentimentele pe care le declanşează versurile. De ce să le faci cunoscute?

Din onoarea pe care merită să o dai unei munci de creaţie. Mă pun şi eu în slujba acestui deziderat şi spun ca selecţia din volum este descrescentă, de la tonul filozofic apropos de existenţa şi condiţia umană, apropos de raportul cu veşnicia şi divinitatea, spre o atingere aproape palpabilă a realului (vezi poezia despre şomeri).

Traducătorul şi poetul George Anca a ştiut exact de ce alege această linie. Nota de echilibru în volum o realizează afectul, trăirea, abordarea vieţii cu deznădejde şi bucuria de a fi, cu tristeţe şi plecăciune când e vorba de Dumnezeu. Nota traducătorului este referențiale: Mariana Gurza ,,vrea să detoneze egoismul din jur” (Adrian Dinu Rachieru), ,,tăcerea nu-i va zăgăzui sufletul”  (Eleonora Schipor), ,,versurile devin universul şi salvarea să” (Nina Ceranu).

,,Ne exceptând romanţioase declaraţii erotice, poemele Marianei Gurza (bucovineanca născută în Banat, mamă de copii), au mai mereu dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru. Traducătorul a ascultat, concomitent, şi cântece de Frank Sinatra, alegând abia câteva fulguraţii cvasi-mistice aşternute de-a lungul anilor şi publicate în volumele: Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, Ed. Augusta, 2000; Lumini şi umbre, Ed. Augusta, 2001; Lacrimă iubirii Ed. Artpress, 2003); Ultimul strigăt, Eubeea, 2006).” George Anca

Orice poem este rotund, realizat cu un simţ al limpezimii imaginilor care denotă cunoaşterea valorii cuvântului dar şi exerciţiul scrisului..

Imaginea cerului, infernului, a vremilor, a impactului dureros cu nedoritele întâmplări, dedicaţiile pline de temeri afectuoase, vorbele, chiar, ,,se aşează straniu/între viaţă şi alt univers/”.

Versul poate fi în cazul acestui volum, cale de vindecare şi speranţă, poate fi legiuitor pentru suflet, poate fi pecete pilduitoare şi smerită daca ne referim la Dumnezeu.

Imagini pătrunzătoare ne urmăresc şi după lectură, ,,pumnul de lut/din mâna lui Dumnezei”,întoarcerea mereu spre sine, cu discreţie, întru căutarea unor sensuri secrete, îţi propun să devii ,, bobul de nisip/rămas pe talpa vremii/vei afla/din unghiul acela/ce înseamnă povara/pe care o port/eu însămi/în fiecare zi/în fiecare anotimp” ( pg. 34)

Cel mai fermecător poem, după cel dedicat bunicului, travestit într-un spaţiu ireal, mirific, având eternitatea faţă/spate, este cel intitulat Vremuri crude, TRADUS FOARTE EXPRESIV Green Times, adică ,,vremuri verzi”.

Pot afirma că este unul din cele mai frumoase poeme: ,,într-o seară/mama a uitat/afară sacul cu sare/dimineaţa era o mare sărată/Tata şi-a lăsat coasa/pe, marginea acestei mări/şi-a ruginit… Primului copil născut în seara aceea/i se argăsise pielea..”

Mai departe este doar trăire, trăire, dăruire, ceea ce o caracterizează pe însăşi autoare.

Veronica Balaj

Revista Art Emis

***

De la intimitate, prin alteritate,

spre infinitate

Daca m-ar întreba cineva cum o percep eu pe poeta, eseista, jurnalista Mariana Gurza, l-aş invita să contemple Cuminţenia Pământului, a lui Constantin Brâncuşi: o acumulare interioară, sugerând liniştea preaplinului, o armonie perfect ritmată a curbelor de gând, o cuprindere întrebătoare, dar calmă, a sinelui neîncăput.

Mă confirmă, fără tăgadă, şi recentul volum de versuri Pe urmele lui Zenon, Editura Timpolis, 2012.

Cerul filosofiei greceşti este brăzdat de două stele cu acest nume: Zenon din Elea (490-430 î. Hr.) – autorul paradoxurilor (aporii) care, incitând până la scrâşnet gândirea contemporanilor, a rupt stăvilarele tradiţiei, conturând matca abordărilor dialectice, descinzând din Parmenide, şi a preimplantat stâlpii logicii formale; Zenon din Kition (Larnaka) – 334-326 î.Hr. – Fondatorul stoicismului, unul dintre cele mai complexe curente de gândire din antichitatea greco-romană, cu reverberaţii de neoprit peste timp şi spaţii.

Simţirea fremătândă şi gândirea cautândă a Marianei Gurza au aruncat o punte-arcadă spre aceste izvoare nesecate, aspirând înspre prezentul nostru învolburat sâmburi de lumină, pe care i-a semănat, cu cel mai firesc firesc, pe calea atât de încâlcită a mereu surprinzătorului destin, căruia suntem supuşi, fără a ne supune.

Sfâşiată de răspunderea alegerii, la ,,răscrucea,, contemporană de drumuri – unele neclare, altele blocate şi multe umblate fără folos – autoarea lansează un strigăt de trezire a naţiei ameninţate să cadă pradă străinilor, ,,rechini scorţoşi,, ce ne vor lăsa ,,cu bruma noastră de mălai/plângând la mormântul lui Ştefan cel Mare,, (Inconştienţă).

Discipolii lui Zenon din Kition au aprins – într-un moment istoric asemănător, sec. al II-lea î.Hr. – Sec. al II-lea d.Hr., când atotputernicia şi lăcomia imperială romană atinsese limitele suportabilităţii – au aprins, zic, rugurile necruţătoare, întru arderea tiraniei, care înrobise şi umilise omul şi etniile, prea mici în marea bătălie, ,,cu străinul”.

Ce poate pune pe masa copiilor şomerul de astăzi, ,,golit de vise şi speranţe”, umblând pierdut, ,,cu lacrimile îngheţate”, după ,,un ban cinstit”, când doar sfinţilor mai ,,poţi să le spui ce doare”. (Şomerul singuratic)

 Trăim într-o nesiguranţă cinic programată: ,,Ne învârtim în cercuri acrobatice, /Fiecare vrea să pară mai tenace, /Nu ştim nici când să ne oprim, /Dar spectaculos ne rostogolim. //Politica a devenit o poezie, /Rima este mai mult împerecheată, /Versu-i plin de promisiuni şi nostalgie, /Ritmul e alert şi strofa deja globalizată…” (Spectacol)

Este idealul lui Zenon din Kition o soluţie viabilă, pare să se întrebe poetă? Filosoful grec, de stripe feniciană, propunea în Politeia un fel de globalizare bazată pe dispariţia tuturor discriminărilor etnice şi sociale, o Cetate a lumii şi a Soarelui, stăpân al universului, cu cetăţeni egali, bazată pe libertate, prietenie şi fraternitate – vis rămas, cel puţin până astăzi, o verificată utopie.

Şi atunci, ce ne rămâne?

,,Doar rugăciunile îmi dau putere /După atâta zbucium şi durere” (Smerenie)

,,Deschid geamul şi simt/răceala stropului de lume… /Norii s-au cuibărit la sân, /mi-e greu să-i încălzesc, /sunt reci, /şi simt ca mi-e stăpân/doar Domnul ceresc” (Ramuri triste)

Şi totuşi, forând mai adânc în, fâşiile de lumină,, ale timpului, autoarea ,,aşteaptă un răsărit: ,,Alergam înfrigurată / spre un sfeşnic pribeag / întocmai lui Zenon. / Ne-am surprins amândoi / în noapte întrebând…,, (Pe urmele lui Zenon)

Există mişcare în nemişcare? Poate stă pe loc o săgeată când zboară? Se află ceva care n-are mărime, nici grosime, nici masă? ,,Unul în sine este în el însuşi o pluralitate?” (din aporiile cuprinse în Xyggramma, lui Zenon din Elea)

Arta de a vedea (mythos), de a auzi (lόgos), de a învăţa (,,raţio”) înţelepciunea celor vechi o ajută pe Mariana Gurza să privească ,,infinitul căutând”.

Şi ,,Speranţa aleargă / pe un catarg însorit… /Din versuri am îndrăznit/să-mi fac harfă gândului,, (Oglinda dorului).

Născându-se parca ,,din nou” prin traversarea suferinţei, poeta îşi regăseşte ,,îngerul,,, cautându-l, şi creşte: ,,Dar acum, Doamne, mă desfăt/cu darul tău de viaţă nouă, /să pot râde, să pot plânge, /să pot lupta, să trăiesc, /precum în neclintirea lor stâncile,,. (,,Mă uit spre cer,,) Şi daca ,,unu,, poate acestea toate, crezând în ,,Unul,,, de ce toţi ,,alţii,, n-ar merita măcar să încerce?

Maria Rugină

Revista Art-Emis, 02 octombrie 2012

 

 ***

 

Volumul de versuri, Pe urmele lui Zenon,

de Mariana Gurza

 

Poetă consacrată şi bogată spiritual prin cele 10 volume de poezii apărute între anii 1998-2011, Mariana Gurza ne oferă în anul 2012 un nou volum, intitulat simbolic Pe urmele lui Zenon, editat de Timpolis, Timişoara. De la un capăt la altul al volumului vibrează o notă lirica discretă, cu multe subtilităţi, ceea ce ne determină să medităm asupra trăirilor, sentimentelor pe care autoarea le-a purtat în suflet, le-a însumat, radiografiind complexitatea fiinţei umane şi reacţiile sale faţă de societatea în care trăim.

De aici pornesc liniile direcţionale ale operei. Pe prim-plan se afirmă responsabilitatea scriitoriceasca. Petre Ţuţea socotea că: ,,E foarte greu, când ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scrie, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul ca te arată fără ieşire”.

Asumând-şi acest drum spinos Mariana Gurza îşi mărturiseşte crezul său artistic.

Nimic declarativ, totul trăit, şoptit, cu certitudinea omului ce şi-a fixat pentru totdeauna reperele scrisului:

,,semn ca poezia trăieşte

E versul alb

Care a înşelat rima,,

Eliberat de canoanele normelor de versificaţie, versul alb în concepţia poetei, devine mai uşor, devine confesie, trăirile se rostogolesc cu forţă interioară, indescriptibilă, definind astfel drumul artei sale:

,,De aici începe poezia

De la fotografia

Pe care ţi-am lăsat-o

La îndemână

Cu câteva rânduri oblice

Dintr-un perimetru filosofico-religios.”

Lirica Marianei Gurza se dezvoltă într-un perimetru filosofico-religios, ce ne trimite la probleme existenţiale, la meditaţia asupra raportului om-divinitate, idei ce ajung până la certitudini ce nu suportă contestaţii. Deşi se întrezăresc accente argheziene, poeta Mariana Gurza nu pendulează între ,,credinţă şi tăgadă”, ci recunoaşte cu umilinţă, cu smerenie ca ,,mi-e stăpân, doar Domnul cel ceresc” (Ramuri triste).

Ca şi Nichifor Crainic, Mariana Gurza, consideră ca, după ce a trecut ,,prin furcile unui vis urât”, a primit de la Dumnezeu, darul lui ,,de viaţă nouă”,  puterea de a trăi, ,,să pot râde, să pot plânge/să pot lupta, să trăiesc, precum în neclintirea lor stâncile” (Mă uit spre cer).

Creaţia poetei Mariana Gurza ne dezvăluie credinţa de nestrămutat în binele dumnezeiesc. Ca şi Lynos, cântăreţul trist din mitologia greaca, ea îmbracă în haina poetică ideea că oamenii credincioşi nu trebuie să renunţe la speranţă, totul poate fi împlinit prin voinţă Atotputernicului. Această încredere în divinitate după tumultul durerii, după izbăvire, atrage liniştea ce nu poate fi găsită decât prin rugăciune:

,,Căzută la picioarele tale Iisuse

Doar rugăciunile îmi dau putere

După atâta zbucium şi durere,, (Smerenie)

Nu există nici o probabilitate, nici o condiţionare: ,,nu ştiu daca sfinţii mi-au auzit ruga” ci doar încrederea ca ,,Privirea sfântă şi blajină, veghează şi este printre noi” (Smerenie).

Lecturând volumul Pe urmele lui Zenon, aflăm izvoarele pline de frumuseţe din care sufletul său a sorbit artă – Bucovina şi Banatul.

Cu sfinţenie intrăm în intimitatea vieţii poetei, în universul său familial – descoperindu-i ipostaza de mamă, cu frământările legate de viitorul copiilor. Sentimentul matern este relevat cu multă discreţie în poezia Mă tem pentru tine, fiule:

,,înainte de fi tu,

Fiule

Am fost eu,

A fost dorul,

Luminos cântând în cuvinte”

Bucuria venirii pe lume, pe care numai o mamă poate să o simtă, este excepţional concentrată într-o comparaţie plină de înţelesuri: ,,şi ai venit, ca un galop de verde crud...”. Aceeaşi manieră foloseşte poeta şi în poezia dedicată fiicei sale Ioana Plâng în fapt de seară.

Căutând limpezirea cântului ce-l auzea ,,în grădina sufletului,, său, şi-a dobândit puritate ,,ca privirea mea, după prima ploaie de lacrimi,,.

De altfel, edificatoare pentru exprimarea dragostei faţă de cei dragi este dedicaţia de la începutul volumului: Copiilor mei, Ioana-Valentina şi Vlad-Gabriel.

Pătrunzând în sfera liricii feminine româneşti, poeta Mariana Gurza, ca şi alte prezenţe poetice, Constanţa Buzea, Ana Blandiana etc. se comunică prin versurile sale închinate celui mai frumos sentiment uman – iubirea. Cu accente nostalgice, cu încărcătura emoţională a amintirii:

,,noi doi,

Ne-am legănat

Pe două curcubee,

După ce ploaia

Mi-a spălat buzele

De săturările tale.”

Poeta rămâne credincioasă acestuia, păstrând:

,,pecetea sacră,

Cu care tu m-ai

Atins cu iubire.” (Eram frumoasă)

Proiecţia iubirii în spaţiu cosmic ,,ne-am legănat/pe două curcubee…” sporeşte unicitatea sentimentelor şi puterea de sugestie a imaginilor artistice.

În incursiunea pe care o facem pentru a descoperi această capacitate de pătrundere a poetei, în labirintul fiinţei umane, ne dăm seama ca nu există nici o poezie fără trimitere, de la obiectiv la subiectiv şi invers, procedeu ce reliefează profunzimea meditaţiei cu care Mariana Gurza îşi creionează poesis-ul său. Uneori retorica Doar femeie, constată ca sufletul său ,,nu se deosebeşte cu nimic,, de sufletul iubitului şi atunci se întreabă:

,,de ce-mi sângerează picioarele

Când tu aduci imenşi irişi

Şi-i laşi prea departe de ziuă

În care dragostea ar trebui să învie” (Doar femeie?)

Zbatere, sinceritate, dăruire, sunt coordonatele poeziei erotice, coordonate care exclud din sfera iubirii superficialitatea sentimentelor şi transformarea lor în mercantilism.

Versurile din poezia Paradox sentimental prefigurează verticalitatea poetei faţă de încălcarea şi minimalizarea celui mai de preţ sentiment – iubirea:

,,există o lege nescrisă

Care ne obligă la iubire.

Dar cum iubirea a devenit o relaţie

Dintre cerere şi ofertă

Nimeni nu este suficient de bogat

Pentru a cumpăra iubirea…”

Uneori versul devine incisiv, apar note de pamflet. Drumul urmat de poetă cu deschidere spre social, completează portretul acestei vestale care a întreţinut – întreţine – focul credinţei. Este o apărătoare a poporului, a neamului din care face parte şi nu poate admite ceea ce se întâmplă azi în ţara să:

,,Cine va da răspuns pentru multe sărăcii

Ce-mi zbuciumă neamul şi îl duce?

… Ce se va-ntâmpla cu-această glie?

Când azi dăm totul cu-mprumut?”  (Inconştienţă)

Concluzia este amară: ,,totu-i putregai.” Numai prin respectul şi preţuirea pentru ,,pământul ce ne-a fost dat din veacuri de strămoşi”  şi nu prin vinderea lui străinilor şi altor ,,rechini scorţoşi” putem să fim fiii acestei ţări.

Autoarea devine o nonconformistă. Tot ce este nedrept o revoltă dar, îi trezeşte totodată şi un sentiment de compasiune pentru cei umiliţi. În obiectivul său fotografic intră imaginea unui şomer, căruia poeta reuşeşte să-i surprindă învolburarea sufletului său, socotit a fi produsul acestei perioade prin care trecem, umilit, fără posibilitatea de a-şi întreţine familia, el trece ,,golit de vise, speranţe” plimbându-se ,,cu lacrimile îngheţate” – impresionantă imagine metaforica.

Condiţia de cerşetor nu-i zdruncină credinţa. Nu se putea ca poeta să nu facă transmisibilă ideea că cei săraci nu se îndepărtează de Dumnezeu, de sfinţi, găsind în ei singurul lor refugiu:

,,sărac şomer, umil începi să plângi

Şi fugi speriat s-aprinzi o lumânare,

Caci Doamne, bine-i printre sfinţi

Când doar lor poţi să le spui ce doare!”    (Şomerul singuratic)

Fiica a unei familii de adevăraţi români, stăpâniţi de dorinţe de dreptate şi libertate, poeta ne transmite, prin strigătul său de durere, destinul bunicului din Cernăuţi, care a cunoscut torturile străinilor. Invocarea figurii bunicului (n.r. Vasile Plăvan) este pentru noi, un manifest al poetei prin care cere să ne cunoaştem istoria:

,,ridica-te din mormânt şi spune,

Ce haină e haina în ţara-nstrăinată,

Strigă cât poţi să te-audă

Ardealul, Banatul,

Ce moş bucovinean ar fi avut Regatul!” (Unde eşti bunicule?)

Opera poetei Mariana Gurza este ca un buchet de boboci de trandafiri. Când îşi desface unul câte unul petalele, fiecare dintre ei emană frumuseţe, parfum şi lumină.

Aşa se întâmplă şi cu poezia scriitoarei Mariana Gurza. Ea simte nu numai forţa artistica a creativităţii sale ci şi menirea să de a folosi în comunicarea ideilor şi trăirilor sale, într-o limbă pură, pe măsura crezului său artistic.

Volumul Pe urmele lui Zenon, în totalitatea lui este un model de limbă româneasca. Citind poezia Limba noastră urmărim admiraţia şi respectul pe care poeta le acordă limbii române, căreia, în volumele sale, îi acordă statutul de limbă cu mari valenţe artistice. Indignată ca limba noastră ,,ca petalele unui trandafir” – remarcabilă comparaţie! – A ajuns:

,,ofilită,

Călcată în picioare

De încălțări murdare

Dar cu etichete străine” - poeta revine la motivul religios existent la Mateevici (limba noastră-i limba sfântă, limba vechilor cazanii) adăugând propria constatare, ca o demonstraţie a statorniciei limbii ca este element definitoriu al fiinţe naţionale.

Emoţia poetei cunoaşte o linie ascendentă, demonstrându-ne ca limba română e unica, ca va rămâne sfântă:

,,deoarece,

Acolo sus, în cer,

Cineva

I-a dat binecuvântarea

Încă de la facerea lumii,, (Limba noastră)

Urmând linia marilor poeţi: Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Mariana Gurza realizează o poezie bogată în imagini metaforice printr-un stil de-o acurateţe deosebită şi cu o limbă ce are virtuţi complete.

Limba română, aşa cum preciza Ţuţea: ,,E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană”.

Poeta noastră însă o mânuieşte cu dibăcie şi se plimbă prin toate compartimentele vocabularului, culegând cei mai potriviţi termeni, pentru exprimarea eu-lui său.

Ca şi la Octavian Goga, Mariana Gurza dă strălucire şi aureolă limbajului religios. Câţiva termeni ţin să argumenteze această afirmaţie: Dumnezeu, Domnul sfânt, sacru, smerenie, înger, biserica noastră creştină, cruce rugăciune, Iisus, etc.

Creatoarea este înzestrată cu o bogăţie sufleteasca rar întâlnită, pe care o descifrăm ca pe o muzica interioară în care vibrează speranţa în mai bine:

,,m-aş prinde printre stele

Cu mâinile de flori,

Şi-aş îngenunchea o lume,

O lume plină de erori.” (Speranţă)

Aceste câteva repere ale poeziei doamnei Marina Gurza sunt doar o invitaţie spre cunoaşterea creaţiei sale artistice, care prin forţa şi plinătatea ideilor, se vrea citită întru mângâierea şi liniştirea sufletelor noastre.

Cecilia Bănica Pal

Revista Melidonium

21 februarie 2013

 

 ***

 

Un Zenon eleat ,,a fost”

dar a rămas eternu’ ,,a fi”

 

Fiind copil, priveam, ca pieton şi de aproape, cu emoţia fireasca a vârstei ce o aveam, cum arde Teatrul-Cinematografic Modern din oraşul Roman, incendiul pornind de la pelicula ce se rula atunci, acestea având, la vremea aceea, un grad foarte mare de inflamabilitate. Clădiri arzânde am mai văzut, sunt doar generaţia războiului. Altceva însă, m-a impresionat atunci, ceva ce mă tulbură şi acum…

Clădirea Modern avea un turn înalt, pătratic, pe platoul de sus fiind, de ani şi ani ,,împărăţia” porumbeilor.

Era primăvară, când, în cuiburile lor, acum arzânde, se zbăteau puişori plăpânzi, cu aripioare care, încă, nu ştiau ce-i zborul. Deasupra, stoluri alarmante de columbi, ce încercau mereu, dar în zadar, din flăcări să salveze pe micuţii porumbaşi.

Citind volumul liric al poetei Mariana Gurza, Pe urmele lui ZENON, mi-a apărut în minte, după atâtea decenii, secvenţa tragica de atunci. Autoarea se avântă, repetat, pe verticală Cerului dar, tot de multe ori, priveşte spre Pământ, fiind neîmpăcată cu multele umbriri, ce le surprinde, dureros şi le şi simte, liric.

Şi-n omenire ca şi-n Patria-i maternă.

O pendulare, nu doar constatativă, ci profund subiectivă, între un Cer ideal, conceptual şi un Teluric plin de contradicţii sociale. Poeta le trăieşte şi ar vrea, parca, să le ,,strige,, în plină zi, dar presimţind ca ar fi ca o ,,predica în pustiu”, se descarcă, asemenea ,,Bărbierului regelui Midas”, spunând ceea ce are pe suflet, prin tăcerea de biblioteca, a volumului liric şi sincer ca o spovedanie, de lângă noi.

Revenind la ,,aporiile” eleatului Zenon, numele acestuia fiind-ne pe copertă şi raportându-l la vremurile de acum, grupajul poetic al autoarei, s-ar putea asemui, cu mitul antic despre Ahille, cel iute spre ,,mâine, care nu poate depăşi prea înceata ,,broasca ţestoasă” a lui ,,azi”.

Acelaşi ,,azi” ce o nelinişte mult pe poetă.

Un ,,nu”, fatalic pentru ea, existent socio-umanic, nu atât istoric, cât contemporan, emanând continuu, un discret pesimism de coexistare.

Daca volumul de faţă, ar mai fi continuat cu câteva titluri, spre final, ne-am fi aflat la o ,,tabletă”, ce s-ar fi întitulat cu expresia cineastului Lelouch: ,,opriţi planeta, vreau să cobor”.

Se recurge, de câteva ori, la formula ,,variaţiunilor” – ca la Bach – pe o aceeaşi ,,metaforă” existenţială, fără a se lăsa impresia unei obsesii, ci, mai mult, aceea de ,,memento”.

De aici şi nota unui ,,baroc simbolist”, ce s-a contopit cu universul spiritual al autoarei.

O uşoară întâlnire, undeva, cu Iubirea: o ,,love story”, doar, subordonată ,,legii valorii”.

Impresionează şi acele picături amare de patriotism, izvorâte din unele realităţi, amare şi ele, aflate astăzi lângă noi.

Ultimul suspin liric al grupajului, e intitulat: Ramuri triste.

Ne duce cu gândul din nou, la acea răsturnare a lui ,,a fi” cu decenii în urmă, la Cinematograful Modern, mistuit de flăcări. Sunt, parca, acele ,,ramuri,, pârjolite de foc, pe care, în fapt de seară, s-au aşezat, obosiţi, acei porumbei, ce visau mereu, în zborul lor, Cerul, dar acum, privesc în jos, spre un Pământ, ce-a devenit, în câteva clipe, pentru urmaşii lor, pojarul unei Stele.

Gh. A. M. Ciobanu

Revista Melidonium

 

“Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” – restituiri - Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ IOAN SLAVICI şi EUROSTAMPA,  Timisoara, 2013, consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru MNERIE

 

Intelectuali bucovineni

Vasile Plăvan

 

Stăpânirea habsburgica din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.

La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul ca teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale. Astfel după Marea Unire din 1918, situaţia populaţiei era dintre cele mai grele. Locuitorii satelor trăiau în mizerie, iar intelectualii bucovineni erau împrăştiaţi în toate părţile.

,,În Cernăuţi şi în Bucovina au rămas (în 1918) numai foarte puţini intelectuali români şi asupra lor a căzut toată greutatea acestor zile istorice” – consemna Constantin Loghin în anul 1943.

Lumea de azi este preocupată de griji de alt ordin decât a-şi consfinţi înaintaşii şi se apleacă doar accidental şi episodic asupra cinstirii acestora. De prea puţine ori se vorbeşte despre adevăraţii bărbaţi ai neamului, şi asta doar cu ocazia unor evenimente: aniversări, comemorări etc.

Noi, cei de astăzi suntem vlăstare, mlădiţe ale acelor rădăcini ,,dezrădăcinate” care au trudit şi sângerat şi este de datoria noastră să facem corecţiile şi restituirile cuvenite. Cred ca este timpul să ne construim o ,,Arca a lui Noe” şi să salvăm ce se mai poate salva din tezaurul românesc istoric, cultural, spiritual.

Unul dintre marii bărbaţi români care a trăit şi activat în Bucovina la sfârşit de secol 19 şi începutul secolului 20 a fost avocatul, publicistul şi gazetarul Vasile Plăvan.

A văzut lumina zilei la 24 noiembrie 1889, în comună Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi.

Iubita să mamă l-a crescut în evlavia neamului românesc, în spiritul unor idei şi crezuri clare, concentrate pe respectarea şi revendicarea drepturilor naturale ale românilor.

A avut o educaţie aleasă. După primele patru clase primare din comună natală, a frecventat cursurile secundare la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuţi, apoi a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuţi, formaţie care răspundea pe deplin dorinţei şi voinţei sale de adevăr, dreptate, justiţie.

Figura lui Vasile Plăvan, ocupă un loc important în viaţa şi societatea Bucovinei. Nu a fost doar martor la ceea ce se întâmpla în Bucovina vremii sale, ci un participant activ la viaţa socială. Privind în adâncul sufletului său, Vasile Plăvan a văzut revolta românilor bucovineni împotriva stării de suferinţă, umilinţă şi defăimare şi a descoperit dorinţa de a lupta pentru binele acestora.

Nu a plecat fruntea în faţa celui viclean, nu s-a îngrozit de amenințările celor care-şi hrăneau lăcomia din măruntaiele scumpei patrii şi scurgeau măduva ţării adunând toate veniturile ei fără a face vreo îmbunătăţire a stării populaţiei.

Având un orizont larg de înţelegere a contextului istoric, Plăvan, alături de mari intelectuali români au refuzat să fie supuşi unui regim politic străin, militând şi acţionând pentru unitatea românilor şi unirea cu patria mamă.

Era convins ca astfel vor slăbi şi pieri deşertăciunile ca negura nopţii, împrăştiată de soarele dreptăţii. Considera ca românii au trăit destul în obedienţă, în privare de drepturi, ca îndeajuns au fost blasfemiate aşezămintele cele mai sfinte, îndestul s-a împlântat mâna în sânge nevinovat, îndestul românii au fost adăpaţi cu lacrimi.

Format în atmosfera tumultoasă a luptelor de idei care-i confruntau pe românii din Bucovina cu monarhia austro-ungară a fost promotorul eroismului şi patriotismului curat. În opinia sa, patria nu este pământul în care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut aceleaşi doruri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi aspiraţii.

Şi mai ştia ca pentru dăinuirea unui neam este nevoie, mai întâi de toate de păstrarea credinţei strămoşeşti, sfânta cuminecătură a sufletelor, caldă rugăciune a celor care au fost şi nu mai sunt decât ţărână şi oase. În cugetul curat al lui Vasile Plăvan şi al celorlalţi intelectuali bucovineni ai vremii a fost lupta sfântă, închinată sorţii copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.

Dedicându-şi întreaga viaţă activităţii de propăşire a naţiuni şi unirii, a insistat obsedant pe ceea ce era esenţial pentru toţi românii din Bucovina, pe ceea ce însemna împlinirea unui ideal colectiv. Vasile Plăvan a fost o ,,vioară” importantă în ,,orchestra” revenirii Bucovinei la vatră străbună.

Vasile Plăvan şi-a ales ca armă de luptă condeiul, pe care l-a mânuit cu har, pricepere şi dăruire ca redactor şi redactor şef al ziarului Glasul Bucovinei (1926-1939), la Voluntarul Bucovinean şi colaborator la mai multe periodice ale vremii.

Şi-a exprimat opiniile, ideile în mod clar, sub cea mai potrivită formă pentru a fi receptate de cât mai mulţi români. Ceea ce a scris avea ecou în conştiinţa contemporanilor săi şi-i mobiliza pentru a se alătura cauzei comune.

În paginile revistelor şi ziarelor la care a publicat, a scris despre obiceiurile, datinile şi portul românilor, despre cântecele şi doinele care întreţineau flacăra vie a românismului.

A scris despre ocupaţiile lor: creşterea animalelor, albinăritul, grădinăritul, cultura cerealelor, despre împroprietăriri, reforma agrară, dar cel mai mult a scris despre viaţa dură şi nedreaptă a ţăranilor români neaoşi.

A scris despre locurile sfinte şi binecuvântate de Dumnezeu din Bucovina, înălţătoare lăcaşuri ortodoxe româneşti.

A scris despre rolul intelectualilor în viaţa bucovinenilor. Cu mare drag povesteşte despre învăţătorul Dionisie Mitrofanovici, ,,luminător sătesc”, despre copiii şi tinerii satelor, care, deşi sfâşiaţi de dorul de părinţi şi leagănul copilăriei, au plecat la şcoli în oraşele Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi au ajuns oameni învăţaţi, instruiţi şi educaţi în iubire de neam.

A scris despre ziarul Glasul Bucovinei, pe care-l considera ,,îndrumătorul prevăzător al vieţii publice din Bucovina”. A făcut referiri la înnoirile pe plan cultural, economic, financiar, bisericesc şi politic realizate la ,,îndemnul oamenilor cugetători cu serioasă pregătire ştiinţifica adunaţi în jurul ziarului Glasul Bucovinei “– V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936.

Dar cel mai mult a scris despre dezrădăcinare, despre suferinţa şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urmă vatră şi toloaca, căutând în zadar ,,mlădiţe de săcară”, scene din vremurile de bejenie ale ultimului război trăit, a vieţii româneşti din Bucovina din timpul stăpânirii străine:

,,În cursul celor 13 ani de munca în redacţia ziarului Glasul Bucovinei, am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat ca meşteşugul scrisului zilnic mistuieşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.” – V. Plăvan, Boabe de lacrimi, 1936

Având un condei iscusit şi ascuţit, prezentând trivialitatea vieţii în condiţiile revărsării ,,puhoaielelor”, străine care au subjugat şi oprimat populaţia româneasca a stârnit ura şi duşmănia celor care nu vroiau binele ţării.

A suportat rigori şi umiliri, a înfruntat suferinţa pentru împlinirea idealului: ,,Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului. – Iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii “– Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939

Deşi a fost un neobosit şi vehement luptător pentru binele românilor din Bucovina, era un bărbat generos şi prietenos: ,,Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întreaga lui viaţă un îmblânzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti ca oamenii sunt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.” – Ziarul Suceava, nr. 20, din 27. Ian.1939, din Cernăuţi.

Era ,,un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas ,,un suflet nepătat.” – Adrian Dinu Rachieru.

Avocatul Vasile Plăvan ,,a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratica nobleţe sufleteasca, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie. La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism” – Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.

Vocile celor care l-au cunoscut cu adevărat au vorbit cu admiraţie, căldură şi respect, conturând şi confirmând autenticul portret al lui Vasile Plăvan: ,,Vasile Plăvan a fost un om întreg în numeroasele ipostaze profesionale ale zbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti.” – Ziarul Suceava, nr. 20, din 27. Ian.1939, din Cernăuţi.

Prin întreaga sa viaţă şi activitate a lăsat neamului o moştenire de preţ: ,,Anii de munca prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei. Ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale.” – Glasul Bucovinei, nr.5535 din 26 ian.1939.

Pentru toate meritele şi sacrificiile făcute pentru binele ţării şi a românilor: ,,Mult regretatul defunct [Vasile Plăvan] fiind decorat cu medalia Regele Ferdinand!  cu spadă pe panglica, onorurile au fost date de către un pluton din Reg. 4 Pionieri.” – Glasul Bucovinei, nr.5536 din 27 ianuarie 1939.

Simţind seva neamului din care se ridica, poeta Mariana Gurza, cu o dorinţă fierbinte de a face restituiri în memoria unchiului său Vasile Plăvan cercetează o parte din documentele referitoare la personalitatea acestuia. Prin revenirea şi aplecarea pioasă asupra vieţii şi activităţii gazetarului completează biografia cu detalii, cu sublinieri reliefate de trăsături, cu contribuţii esenţiale la destinul bucovinenilor epocii sale.

Toate acestea ne conving ca a fost ,,un om cât o… Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului” – Mariana Gurza, Destine umbrite, 2008.

Fie ca tineretul să se apropie mai mult de istoria neamului, să discearnă adevărul de minciună, de fals şi cu luciditate să acţioneze numai în interesul poporului, al românilor de pretutindeni şi al României.

Să nu-l uităm pe VASILE PLĂVAN!

Să nu ne uităm adevăraţii bărbaţi ai neamului românesc!

Să adăugăm numele lor în cartea de onoare şi de suflet a neamului!

Vasilica Grigoraş

9 iulie 2010, Foaia Naţională

 

***

Reflectând la opera

lui Vasile Plăvan

Pentru Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ Ioan Slavici, editarea acestui volum reprezintă un eveniment deosebit, din mai multe puncte de vedere.

Suntem de mai mulţi ani onoraţi de colaborarea cu distinsa Doamnă a scrisului Mariana Gurza, membră şi a Colegiului de redacţie al periodicului Demnitatea, ,,administrator” al blog-ului http://demnitatea ioanslavici.blogspot.ro/, unde pot fi citite întotdeauna materialele publicate.

Cu fiecare poezie care a apărut în paginile ziarului nostru am câştigat mai mult interesul cititorilor. Sensibilitatea scriitoarei Mariana Gurza s-a dovedit încă o dată, prin aplecarea către o operă trecută prea uşor cu vederea şi asupra unui scriitor care a trăit puţin, (49 de ani) – dinspre secolul al XIX-lea către prima treime a secolului XX – dar s-a implicat activ în viaţa socială, în jurnalistica, cu atitudine adevărat patriotica faţă de evenimentele vremurilor.

Parcurgând rândurile acestui volum, atât cele scrise şi lăsate de Vasile Plăvan, cât şi cele completate de Mariana Gurza, cititorul a putut descoperi o lume, poate nu demult petrecută, dar de puţini români ştiută, cu importante reverberaţii pentru cei ce vor să înţeleagă acum prezentul printr-un trecut mai adevărat, descoperind totodată şi marea dragoste de neam a românilor din Bucovina, precum şi purtările nedrepte ale vitejilor noştri în lupte, nici acum prea bine înţelese.

Reflectând la opera lui Vasile Plăvan, e uşor să aluneci în poveste şi să recunoşti ca de multe ori ajungi să fii năpădit de ,,boabe de lacrimi” ajungi să spui, ca şi Radu, că ,,M-am născut să rătăcesc în lume fără noroc”. Romantism, realism şi sentimentalism laolaltă, atenţionează într-un mod anume pe oricine care citeşte acest volum. De aceea, merita repus în pg.ini contemporane Vasile Plăvan, o rădăcină din neam care explica firea firavă, dar cutezătoare a urmaşei Mariana Gurza.

Această carte poate fi catalogată ca şi o prezentare biografica a avocatului-scriitor Vasile Plăvan, cu repere de antologie a graiului bucovinean, dar poate fi considerată o adevărată monografie a Bucovinei de la cumpăna ultimelor două secole încheiate.

Dar, cel mai mult se simte orientarea către manualul de patriotism şi unitate naţională pe care trebuie să-l parcurgem cu luare aminte şi ca reper pentru drumul pe care mergem.

Citind acest volum, să ne mai bucurăm încă de o frescă a unei Bucovine, care prin Vasile Plăvan este făcută mai bine cunoscută şi înţeleasă pentru mai mulţi români şi România, la fel cum Crişana, tot Ardealul şi nu numai…, au ajuns să ne fie zugrăvite de Ioan Slavici.

Plăvan ca şi Slavici au trudit pentru a lăsa valoroase urme de trecută demnitate româneasca, pentru a avea după ce învăţa şi noi azi, ca să fim mai buni şi mai importanţi în lumea noastră mare.

Dumnezeu, pe ei să-i odihnească în pace, iar nouă să ne călăuzească paşii spre mai departe!

Mulţumim Marianei Gurza pentru încredinţarea acestei lucrări şi îi dorim sănătate şi putere de munca, mai lăsând încă sufletul să se scurgă prin şi mai multe creaţii, contribuind prin acestea, puţin câte puţin, dar în mod serios la îmbogăţirea patrimoniului cultural al neamului nostru românesc şi la încântarea spirituală a cititorului, oricând şi oricare ar fi el.

Consilier editorial: prof. univ. dr. Dumitru Mnerie – Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ Ioan Slavici şi EUROSTAMPA, Timişoara, 2013)

 

 ***

Frumoasa mea Bucovină

 

Stimată doamnă Mariana Gurza,

Acum, când m-am hotărât să vă scriu este sfârşit de toamnă şi în grădiniţa mea ,,doamnă melopeelor,, îşi desfăşoară nostalgica să romanţă. Îşi aşterne covorul galben-auriu de frunze moarte printre florile înfiorate de suflul rece al acestei dimineţi sticloase, cu un cer încă senin, dar cu geană de nori plumburii spre asfinţit.

Copacii aproape goliţi de frunze se leagănă trist în vântul sprinţar; par stindarde zdrenţuite ce se pleacă în calea soarelui, care se mai îndură să salute cu suliţe lungi de lumină trandafirii şi daliile ce se străduiesc cu elan să mai dea ,,farmec regretelor”.

Părea o zi obişnuită, nu lipsită de farmec, dar o tristeţe surdă punea stăpânire pe sufletul meu; îmi lipsea ceva. Un dor nesfârşit îmi încleştă inima, ziua aceasta semăna cu ceva ce pierdusem definitiv şi iremediabil şi totuşi ceva ce era dorit cu intensitate.

Îmi era dor de o zi de toamnă din grădina publica a oraşului Cernăuţi, oraşul drag al copilăriei şi adolescenţei mele, oraş ce nu l-am putut uita în pofida anilor ce s-au scurs cu nemiluita din acel moment fatidic (anul 1944) când l-am părăsit cu jale de prohod în suflet, pentru totdeauna. Deşi atunci era un început sfios de primăvară, toamna este anotimpul care îmi aduce an de an nostalgia după acest colţ de ţară, rai pierdut fără voie, pierdere niciodată acceptată. Probabil melancolia acestui anotimp induce în sufletul pribeagului chemarea gliei strămoşeşti.

Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să vă scriu această scrisoare deschisă. Căutam un leac de dor şi l-am aflat în cartea dvs., în restituirea pe care i-aţi făcut-o publicistului şi scriitorului Vasile Plăvan, această bijuterie de restituire a unei întregi epoci, înecată atât de drept în uitare.

Desigur, am citit această carte a Dvs. Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei, cu toată atenţia şi cu toată consideraţia atunci când mi-a fost oferită de doamna Emilia Ţuţuianu. O restituire perfectă, realizată după toate regulile genului şi care demonstrează pe deplin că este vorba de un scriitor ,,Aufklärer” (luminator) care a reuşit să nu fie doar un gazetar exemplu de virtute şi talent, nu numai un român adevărat de o mare nobleţe, ci şi creatorul unei opere complexe, care cuprinde complet şi cu mult har o întreagă epocă.

Nu este în intenţia mea să rememorez toate argumentele care s-au adus cu prisosinţă pentru a demonstra ca Vasile Plăvan a fost un om cât o epoca şi nu voi reveni la toate apropierile care s-au făcut în paralel cu Ion Slavici şi alţii, juste şi pertinente, atât de corect exprimat în lucrarea Dvs. Aţi făcut, cu adevărat, o prestigioasă şi completă operă de restituire.

Vă felicit din toată inima. Opera lui Vasile Plăvan este atât de complexă încât poate oferi şi alte apropieri. De exemplu folosirea limbii vorbite de bucovineni o putem găsi şi la Eusebiu Camilar şi la Anuţa Naudriş-Cudla.

Caracterizarea succintă şi precisă a cântecului slav ne-a dus cu gândul la Lucian Blaga, care în Orizont şi stil, dezvoltă mai pe larg, în aceeaşi termeni, caracterul de stepă, infinit al ,,matricei stilistice” a creaţiei popoarelor slave, faţă de spaţiul mioritic al doinelor noastre.

Ceea ce vreau să spun este faptul ca lucrarea Dvs., doamnă Mariana Gurza, a însemnat pentru mine o regăsire aievea a unei epoci cu care am fost contemporană. Anul 1936, când a apărut prima ediţie a volumului Boabe de lacrimi, coincide cu primul meu an de liceu.

Amintirile m-au impresionat cu tumultul vieţii de atunci în oraşul de atunci în Bucovina de atunci de îndată ce am reluat lectura cărții, de data aceasta cu inima mea de bucovineanca, nu cu mintea care doar se informează. Cartea a fost de data aceasta o fereastră larg deschisă spre acea Bucovină prinsă în efervescenţa idealurilor unirii şi independenţei.

M-am pomenit pe străzile Cernăuţilor în acele dimineţi de început de an şcolar, când paşii mă purtau spre liceu şi mă intersectam cu stolul băieţilor care împânzeau toate cartierele strigând cât îi ţineau gura: Glasul Bucovinei. Ritmam aceste două cuvinte într-o tonalitate cu totul deosebită, am regăsit-o în amintire şi sunt capabilă să o reproduc. Părea să sublinieze importanţa acestei gazete care cuprindea în filele ei toată lupta unor gazetari de talia lui Vasile Plăvan şi pe care trecătorii grăbiţi spre locurile de munca o cumpărau ştiind ca vor găsi acolo nu numai informaţii cotidiene, ci şi spiritul creştin şi ortodox al provinciei.

Ziarul favorit le vorbea despre luptele de idei pentru unitatea românilor, liberi, în sfârşit, să-şi împlinească destinul istoric, plămădit cu atâta jertfe, de înaintaşii legaţi între ei de aceleaşi doruri, de aceleaşi aspiraţii, de aceleaşi suferinţe.

Am retrăit cu emoţia de atunci acea atmosferă încărcată de patriotism, incendiată de idealuri înalte, răstimp de regăsire într-o patrie mare şi unită.

Am regăsit numele unor oameni de seamă care mi-au marcat viaţa de şcolăriţă cum ar fi cel al profesorului de limbă şi literatură română, Constantin Loghin, după a cărui istorie a literaturii române mi-am completat cunoştinţele despre scriitorii români; sau cel al profesorului Emanoil Ilinţ, directorul liceului Aron Pumnul, unde a învăţat fratele meu, sau numele unor rude cum ar fi cel al uncheşului Ion Axani, văr primar al mamei mele.

Mi-am amintit poveşti rostite la ceas de sfat de uncheşii mei după mamă: poveşti despre voluntari eroi, soldaţi viteji animaţi de dragostea de glie sau despre participanţi la lupte străine de interesul neamului cum a fost lupta de pomină de la ,,Câine-Creţ,, (Koniggrätz 1866).

Mi l-am amintit pe fratele meu căznindu-se în van să le corecteze pronunţia localităţii cu pricina.

Rătăcesc şi acum, când scriu, pe străzile Cernăuţilor şi-mi astâmpăr dorul de locurile natale, de frumoasa mea Bucovină, mirifica Ţară a fagilor şi ascult cu nesaţ doinele şi datinile străbune din foşnetul lor nemuritor.

Pentru toată această alinare de dor, ,,de profundis” vă mulţumesc doamnă Mariana Gurza. Pe viitor ştiu unde o să-mi găsesc leacul de dor. Va fi suficient să citesc câteva regionalisme, plimbându-mă printre ,,heiurile” bătrânului burg.

                                         Aspazia Oţel Petrescu

Revista Singur, 16 noiembrie, 2013

***

Buna și binecuvântată Mariana,

nepoata cea cuminte a moșului,

Au trecut zeci de ani de când o fetiță mi-a recitat câteva poezioare din care am desprins sentimente de milostivire pentru cei necajiți și iubire sinceră pentru Adevăr. Din clipa aceea te-am deosebit de fetele babei și mi-am întărit nădejdea ca vei birui tentațiilor epocii.

Bucuria care mi-a pricinuit-o primirea scrisorii îmi confirmă statornicia caracterului tau incipient în frumoasă gradină a fagilor cu mândrii feciori și cu minunatele flori.

De aceea te fericesc ca Atotmilostivul Părinte Ceresc ți-a hărăzit pe vrednicul Vasile după asemanarea ta și mai ales pe scumpii voștri Vlad și Ioana, roadele nădejdilor voastre de mai bine.

Cea mai mare bucurie pe care o puteți aduce ca prinos Atotbunului Dumnezeu este educația pruncilor care este mai bine primită în ceruri decât aducerea daniilor la mănăstiri, spitale sau școli.

La examenul suprem, la judecata de apoi vom fi întrebați și va trebui să răspundem: ”Ceea ce unora din aceștia mai mici ai Mei ați făcut, Mie mi-ați facut”. Cât despre mine pot să vă mărturisesc că pentru păcatele mele, vederea mi-a slăbit de tot și am șansa totuși ca frații iubitori să-mi rezolve problema citirii și răspunsului corespondențelor.

Nu mai pot sluji la Sfântul Altar ci mă rezum doar la Sfânta taină a mărturisirii și mai conduc Așezământul Studențesc Sfântul Apostol Andrei care a reușit în ultimul timp să clădească o biserică modestă cu acest hram în București și în prezent construim sediul Așezământului precum si o altă biserică pe locul unde a fost prima cetate getica Piscu-Crăsani, comuna Balaciu, județul Ialomița, pe care dorim s-o sfințim peste câteva zile la 30 noiembrie când prăznuim pe întâiul chemat Sfântul Apostol Andrei.

Cu greu descifrez scrisul, în prezent numai cu litere mari-pixul albastru și pomenesc zilnic pe toți cei dragi și îndeosebi sunt îndrăgostit de sinceritatea copilașilor.

M-a bucurat venirea surioarei Doina și-l pomenesc pe scumpul vostru nepot Emanuel.

Întrucât românul nu arunca apa veche până ce nu dă de alta mai proaspată, nici Bunul Dumnezeu nu-mi stopează vecuirea până ce nu se va ivi un slujitor mai bun și de aceea m-aș bucura daca în acest răgaz prelungit de către Creator aș mai primi cuvinte de reanimare de la cei apropiați duhovnicești.

Dorindu-vă tot binele de folos pentru mântuire și bucurii cu împlinirile minunaților voștri copiii,  vă îmbrățișează cu aceeași dragoste de frate, moșul ieromonah Adrian.

Ieromonah Adrian Făgețeanu

Sf. Mănastire Antim

București

13.11.2000

 

 ***

Prin cuvânt,

Mariana Gurza însufleţeşte omul

şi istoria literară

Întrucât o cunosc bine pe Mariana Gurza, am rămas plăcut impresionată de complexitatea abordării genurilor literare, motiv pentru care am citit această carte cu mult interes. Cu atât mai mult cu cât am aflat ca personajul real al cărții în cauză, Vasile Plăvan, este unchiul ei.

Dar cine este Vasile Plăvan?

În anul 1936 a apărut la Tiparul Glasul Bucovinei, cartea intelectualului de marca Vasile Plăvan, carte intitulată Boabe de lacrimi. Lucrare care a relevat personalitatea şi talentul unui scriitor de marca al Bucovinei.

Au trecut 71 de ani fără ca această importantă lucrare a Bucovinei să mai vadă lumina tiparului. Apoi, în 2007, eruditul om de cultură Artur Silvestri, a tipărit ediţia a doua a cărții Boabe de lacrimi, la Editura Carpathia Press.

În epoca, Vasile Plăvan era avocat, gazetar, publicist entuziast şi un idealist de o aristocratica nobleţe sufleteasca, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie.

Uitat pe nedrept atâtea decenii la rând, cu atât mai mult cartea de faţă Vasile Plăvan-Un Slavici al Bucovinei, a scriitoarei Mariana Gurza se relevă a fi un jalon important în reevaluarea corectă a literaturii noastre contemporane, o restituţie de valoare pentru literatura română. Sensibilă, Mariana Gurza, (iată ca poeta poate fi în această carte şi un raţional şi un exact istoric literar) nu poate să nu remarce patetismul vieţii acestui nedreptăţit scriitor, precum şi viaţa să demnă de o intelectuală aventură.

Caci spune Artur Silvestri: ,,indiferent daca este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural, prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate Boabe de lacrimi de Vasile Plăvan, îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul original (…) Arareori, doar câte un spirit scormonitor ori sentimental, reciteşte cărți vechi ce abia daca se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parca antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără cotă de idei rămasă fără descendenţi; şi se miră. Acum restituirea nu apare întâmplător, ci aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i rudenie, ilustrează tipologia urmaşului veghetor, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită.”

De altfel, Mariana Gurza este preocupată de arborele ei genealogic de invidiat, cu toate ca în copilăria ei a avut mult de suferit din cauza politicii şi prejudecaţilor timpului.

Cartea Marianei Gurza este structurată pe cinci mari capitole, deschizându-se cu un amplu Cuvânt înainte, semnat de autoare.

În primul capitol, Mariana Gurza redă cititorilor cu fidelitate Boabe de lacrimi, restituind astfel un valoros text literar. Capitolul II este rezervat unor fotodocumente ale epocii. În următorul capitol sunt prezentate câteva notaţii legate de înmormântarea lui Vasile Plăvan, făcute de către cunoscuţi publicişti ai vremii. Urmează Referinţe critice asupra vieţii, scriiturii şi perioadei în care a publicat Vasile Plăvan. În Nota Editorului, de la primul volum, Vasile Plăvan, mărturiseşte: ,,în cursul celor 13 ani de munca în redacţia ziarului Glasul Bucovinei am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat ca meşteşugul scrisului zilnic mistuieşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri.”

Sunt sigură ca volumul Vasile Plăvan – Un Slavici al Bucovinei, apărut la Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ Ioan Slavici şi EUROSTAMPA, (Timişoara, 2013) avându-l ca şi consilier editorial pe prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, este o lucrare importantă pentru istoria literaturii române, iar Mariana Gurza, autoarea ei, un nume de referinţă în literatura de specialitate. Este de apreciat ca prestigioasa fundaţie s-a aplecat asupra acestui autor uitat.

 

Hedir Al-Chalabi  – Glasul Aradului, 25 aprilie, 2013

 

 ***

Mariana Gurza –

Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei

Universitatea Ioan Slavici din Timişoara, a găzduit, în cadrul unui simpozion mai amplu, în data de 23 aprilie 2013 şi lansarea volumului Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, semnat de Mariana Gurza, autoare a mai multor volume de poezii

Această nouă apariţie editorială, apărută la Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ, Ioan Slavici, Timişoara şi tipărită la Eurostampa, este o carte document.

Autoarea face un act de restituţio istorico-cultural, dar şi moral, fiind descendenta familiei cărturarului şi iubitorului de neam, Vasile Plăvan, din Bucovina de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Paginile sunt o ilustrare a personalităţii acestui cărturar şi intelectual susţinător al limbii române şi propovăduitor al istoriei neamului său în vremi de restrişte.

Se pot citi aici, în aceste pg.ini şi documente de epoca, documente de familie, care întregesc imaginea unui luptător prin cultură, el fiind şi autorul unui volum de proză scurtă, inspirat din viaţa meleagurilor natale Boabe de lacrimi, reeditat tot prin strădania autoarei, Mariana Gurza, în anul 2007, la Carpathia Press, Bucureşti.

Lucrarea are o notă civica şi un caracter socio-istoric întrucât defineşte şi ilustrează prin documente atmosfera, coordonatele vieţii din acea vreme, dar coboară şi în timp, spre rădăcinile comunei Cupca din Bucovina de Nord, de unde este originar avocatul şi exemplarul intelectual, Vasile Plăvan.

Volumul aduce completări la imaginea unei lumi, trecută prin furci caudine conjuncturale, prin drame care nu trebuie uitate şi mai ales, nu trebuie uitaţi cei care, prin dăruirea lor spirituală au susţinut cauza naţională şi limba română în ani de restrişte.

Demn de toată laudă este felul în care autoarea, a înlănţuit datele istorice cu cele personale aşa încât, a rezultat o excepţională derulare cinematografica a evenimentelor foarte precis încadrate în timp.

Impresionante fraze, citate, selectate ingenios, împletite cu sensibilitatea şi pioasa aducere aminte a consemnatarei ne dezvăluie o lume care stă mărturie anilor de cumpănă a istoriei.

Cartea este argumentată şi prefaţată de un Cuvânt înainte al autoarei, care lămureşte concis şi convingător despre acest demers şi de o Notă a Editorului, semnată de prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, din partea Fundaţiei care a pus girul pentru editarea cărții.

Volumul se înscrie aşadar în şirul cărților mărturii, care trebuie păstrat ca semn de legătură între etapele istoriei neamului.

Cu acest prilej, autoarei i-a fost înmânată o diplomă de onoare din partea Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ, Ioan Slavici, ca şi recunoaştere a participării sale la multe alte evenimente culturale şi ca semn de preţuire pentru actul de cultură pe care l-a făcut dând la lumină aceste documente, parte din istoria noastră, ca un mic lanţ de care trebuie să ţinem cont.

Veronica Balaj

Vol., Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ Ioan Slavici şi EUROSTAMPA, Timişoara, 2013

***

O carte scrisă cu sufletul

nu poate fi citită decât cu inima

 

Două nume tipărite cu caractere identice—unul privind spre est, iar celălalt spre vest, dar ambele îmbrăţişând în lumina ochilor clarvăzători un spaţiu larg de strămoşeasca glie—ne deschid, cu ospitalitate româneasca, uşa cărții în care destinele lor s-au întâlnit şi apropiat.

Întâlnirea vestită de Artur Silvestri—care îl anunţă pe Vasile Plăvan ca, un fel de SLAVICI DE BUCOVINA, – este pusă în pagină de către mult-sensibila şi luminat-pioasa Mariana Gurza—poetă, editoare şi eseistă creştină, nepoată, pe linie maternă, a lui Vasile Plăvan.

Născut în 1889, la Cupca, judeţul Storojineţ —o aşezare în care istoria s-a simţit la ea acasă încă de pe vremea costobocilor şi a dacilor mari, intrând în hrisoave sub, Alexandru Voievod, Domn al Ţării Moldovei,, —Vasile Plăvan, avocat, gazetar şi publicist a fost—apreciază autoarea Mariana Gurza—un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufleteasca, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie.

,,La 49 de ani s-a stins, lăsând în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism.” (pg.8)

Despre îndârjirea, demnitatea şi dăruirea cu care generaţiile lui Ioan Slavici şi Vasile Plăvan au apărat identitatea româneasca, spălând trupul şi inima ţării dragi în, Boabe de lacrimi, s-a scris mult şi autorizat, în ultimele luni.

Rândurile mele se vor destinate desluşirii personalităţii atât de fragile (,,nucul fraged dezrădăcinat”), dar cu atât mai vrednica de, binecuvântarea vieţii, a autoarei acestei cărți — aşa cum am reuşit s-o percep din lectură unora dintre scrierile sale, din convorbiri, atitudini şi, mai ales, din aplecarea atentă asupra acestei biografii de familie—în sensul cel mai larg posibil—apărută la Editura Fundaţiei pentru Cultură şi Învăţământ, Ioan Slavici, Timişoara—Ed. Eurostampa, 2013.

Gestul recuperator săvârşit de urmaşi, întru păstrarea, mănunchiului,, de neam al unui popor, este, în zilele noastre, tot mai anemic şi mai rar. Cu atât mai sfântă apare declaraţia de credinţă a Marianei Gurza: ,,nu avem voie să ne uităm rădăcinile” (pg. 9) – un avertisment autentic şi demn de ascultat, care vine din partea unei persoane trăind dezrădăcinarea, fără a risipi niciodată pumnul de ţărână neaoşă, udat cu, boabe de lacrimi,, fierbinţi şi repede curgătoare.

Cobor cu emoţie treptele templului istoric al României răsăritene. Cel puţin de la Dimitrie Cantemir încoace, această binecuvântată parte a ţării a rămas cea mai săraca, deşi a dat oamenii cei mai aleşi!

Explicaţia vine şi prin Vasile Plăvan, Mariana Gurza şi câţi alţii (!): nevoile exterioare sunt echilibrate printr-un interior de o bogăţie, o forţă şi o tenacitate rare şi recunoscute.

Alături de filiaţia literară evidentă, se poate distinge în paginile cărții şi o apropiere de destin biografic în căutarea şi descifrarea drumului drept, necesar şi definitoriu.

Nemângâiata, condamnare ,,la viaţă după pierderea unuia dintre părinţi, amarul despărţirii de locurile unde-şi depănase firul zilelor de copil” (pg. 18), ieşirea, din cătuşele ,,realităţii, spre a visa, dulce şi mângâietor” (pg. 19), ,,jindul nestrâns după pământul şi aerul” (pg. 20) pierdute, sentimentul singurătăţii şi al părăsirii, cu care… „făcuse prea de timpuriu cunoştinţă” (pg. 20) şi încă altele, pecetluite parcă de ,,cumpăna destinului citit în capriciul, boabelor de săcară”: ,,M-am născut să rătăcesc în lume fără noroc” (pg. 22), apăsări sfâşietoare pentru sufletul copilului Radu din povestirea, Boabe de lacrimi, par desprinse de pe coperta inimii Marianei Gurza.

Agitaţia, fierberea interioară, neacceptarea distrugerii marilor valori materiale şi spirituale în aventurile unor sisteme politice iresponsabile, stări des întâlnite în poezia Marianei Gurza, sunt similare cu cele trăite de înaintaşul său, atunci când descria ororile primului război mondial: ,,Sufletul plin de milă şi bunătate, iubitor de adevăr şi dreptate este exterminat.” (pg.23).

Participant direct în corpul de voluntari la luptele pentru întregirea neamului, ,,Vasile Plăvan revarsă testamentar în sufletul nepoatei sale dreptul sacru, ca pământul străjuit şi apărat cu îndârjire de arcaşii lui Ştefan cel Mare să fie readus sub oblăduirea noastră.” (p. 29).

Versul Marianei Gurza stăruie legănat pe cea mai caldă şi aleasă muzica a sufletului său, aşa cum textele lui Vasile Plăvan unduiesc precum spicele pe nelipsitele armonii ale doinelor româneşti sau pe trilurile privighetorilor, aducând lumile în armonie.

Dedicând fiicei sale (Geta) o povestire pilduitoare       (Două lumi), autorul înalţă ţăranului român un monument, având ca soclu triadic Munca, Ordinea şi Credinţa. Nu-i iartă însă străvechea şi dăunătoarea atitudine refractară faţă de carte şi învăţătură, înţelegând ca numai, truda fără răgaz, atât pentru cărturari cât şi pentru plugari, ,,poate duce la, consolidarea morală şi materială a scumpei noastre Ţări”. (pg. 35).

Ceea ce a înţeles Vasile Plăvan, acum circa un veac, mai bine decât unii, responsabili,, ai zilelor noastre, este faptul că extazul religios (Obrazul drept al Maicii Domnului, lipit în fericire negrăită de căpşorul pruncului divin, gura întredeschisă puţin şi umbrită de o uşoară durere eterica, frumuseţea palidă a feţei şi capul înclinat cu o graţie care îţi aduce aminte de femeia de pe pânzele Renaşterii italiene—toate sunt învăluite ,,într-o atmosferă de resemnare dumnezeiasca şi de cucernicie înălţătoare” pg. 36) înalţă sufletul, dar nu hrăneşte mintea şi trupul.

Într-o ţară fără industrie, dependentă de, fabricile din străinătate, ,,exportatoare de materii prime” (Românul nu contribuie decât aproape numai cu mânuirea ţapinei  – este vorba de exploatarea lemnului—pg. 35), folosul rezultând din această ,,operaţie economica îl trag intermediarii, tot ei.” (pg. 35).

Murmurând, precum odinioară, ,,apele noastre povestesc, de vremile cari au fost, când liota străinilor nu vremuia ghiftuită pe meleagurile acestea” (pg. 36).

Un popas la mănăstirea Moldoviţa, care-ţi grăieşte de trecutul nostru bogat în oameni şi fapte mari, ,,te îndeamnă să-ţi faci şi tu datoria, sporind pe cât se poate creaţia cinstită şi curată a Românismului”. (pg. 37).

Evocând figura directorului de şcoală din Cupca, autorul vorbeşte cu evlavie, recunoaştere şi recunoştinţă despre, luminătorii, ,,care au stăruit cu osârdie şi tragere de inimă, ca să samene sămânţa culturii şi să spargă paragina ce se împotrivea cu îndărătnicie” (pg. 39). ,,Obiectivul său principal a fost de a primeni viaţa satului, de a arăta foloasele învăţăturii” (pg. 40).

O altă coordonată pe care s-a înscris cu vădită pricepere şi perseverenţă Mariana Gurza, ducând mai departe idealurile înaintaşului său, este presa. Vorbind despre rolul acesteia, Vasile Plăvan numea ziarul (, Glasul Bucovinei,,), crainicul neadormit al ideilor frumoase, pe cari le duce în casa celui bogat şi în coliba săracului,,, idei pornite, dintr-un suflet curat şi plin de dragoste pentru tot ce-i românesc, suflet mai stăpânit de dorul celei entuziaste propăşiri,, (p. 44).

Ca publicist online şi în format tipar, Mariana Gurza şi-a creat o vastă reţea de colaborări la nivel naţional şi în diaspora, manifestă o exigenţă selectivă demnă de tot respectul, ştie să cultive şi să întreţină o atmosferă relaţională care îi face cinste!

Şi sigur ar trebui să luăm aminte la observaţia cu care se încheie ciclul povestirilor lui Vasile Plăvan, aceea că: ,,Banul era ispită şi rădăcina tuturor păcatelor de pe lumea asta, când el ajunge să fie stăpân pe om” (pg. 57).

În partea a doua, cartea conţine FOTODOCUMENTE aparţinând lui Vasile Plăvan, începând cu Certificatul de botez, actele de studii, legitimaţii, Certificat de cununie, Cartea de identitate, Ordinul de mobilizare, abonament CFR, Certificat de voluntar în lupta pentru întregirea neamului ş. a., iar în final, Extrasul din Registrul Stării Civile pentru morţi, pe anul 1939.

Următorul capitol, intitulat Drumul spre veşnicie, cuprinde extrase din presa vremii cu privire la trecerea în, veacul cel fără sfârşit ,,al acestui, suflet nepătat” — unul din cei mai cinstiţi şi iubiţi ziarişti bucovineni: Vasile Plăvan, (pg. 77), un îmblânzit fanatic al idealului şi, în acelaşi timp, o ,,nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti ca oamenii sunt mai buni decât se învederează, în josnicia lor de toate zilele”. (pg. 79).

Capitolul Referinţe critice evidenţiază, limba neaoş moldoveneasca, ,,stilul clar şi concis” (pg. 91), nota de tristeţe rămasă în sufletul său după pierderea timpurie a mamei.

În Postfaţa la volumul, Boabe de lacrimi, (2007), Artur Silvestri evidenţiază iniţiativa, urmaşului veghetor: ,,Mariana Gurza, în contrast cu indiferenţa forurilor literare, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită” (pg. 95).

Volumul de referinţă confirmă un autor de epocă.  Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi ,,iorghistă”, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina, (pg. 95).

Ca elemente sămănătoriste, Artur Silvestri reliefează: ,,O reverie a sufletelor candide se observă adeseori, iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemica, satul mitic, <<soroacele>>, ursită, mulţimea de superstiţii, de frici parca de om din neolitic şi de reacţii codificate se includ aici, dar în felul unui <<sadovenism congenital>>. Prozatorul… picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională”, (pg. 96-97),

,,Eminescianitatea”, lui V. Plăvan se impune ca atitudine (vezi evocarea, drumului de fier, ,,prezenţa, Doinei”  şi presentiment (drama colectivă, blestemul sub-istoriei, ,,regimul de, supus austriac”, stârpirea elementului românesc, ,,babelismul’’ de imperiu în amurg (pg. 97).

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, ,,cultivând un rousseauism etnic izbitor” (pg. 97)., Modelul şi, exemplul, sunt capitale: ,,Cărturar de speţă practică, în tradiţie bucovineană, unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ, Vasile Plăvan, era, deopotrivă, un om citit, (pg. 97), având înţelegere vie a vieţii, pătrunzător…, cu un talent simţit printre rânduri”, (pg. 98).

Georgeta Plăvan Ştefănescu – fiica scriitorului – face o sinteză a vieţii şi activităţii acestuia, încheind cu aprecierea: ,,A fost un om integru, cu o judecată cumpănită, fără patimi, stăpânit de imperativul conştiinţei, al datoriei şi al onoarei. Conciliant şi blajin, sărac în bunuri materiale, el a lăsat în urmă o luminoasă pildă de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism” (pg. 103).

Un amplu articol de presă semnează în, Foaia naţională, (2010) şi Vasilica Grigoraş, propunând tineretului de astăzi modelul Vasile Plăvan.

Un auxiliar explicativ de termeni, necesar nu atât pentru înţelegerea textelor, cât pentru a marca particularismul şi evoluţia lingvistica în ultimul secol, vine să ajute cititorul şi să îmbogățească dotarea întreprinderii de înaltă excepţie a, urmaşului veghetor – Mariana Gurza.

La aceasta contribuie şi Nota Editorului, care prezintă tipărirea volumului drept, un eveniment deosebit ,,prin implicarea, distinsei Doamne a scrisului – Mariana Gurza”, prin aplecarea către o operă trecută prea uşor cu vederea, ,,care oferă cititorului, o lume, poate nu demult petrecută, dar de puţini români ştiută”, o rădăcină din neam, care explica firea firavă, dar cutezătoare a urmaşei (pg. 123).

Aceleiaşi neobosite poete, editoare şi eseiste creştine – Mariana Gurza – întreaga gratitudine a cititorului şi pentru zona ilustrativă a lucrării, bogată, bine dozată, sugestivă şi absolut binevenită.

MAria RUgină

Revista Melidonium, Mariana Gurza,

 fiica a satului Cupca, (Bucovina de Nord)

 

 

Poetical Bridges – Poduri lirice, ediţie bilingvă (engleză-română), a antologiei de poezie română-neozeelandeză. Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă şi tipărită la PIM, Iaşi, România, 2016

 ***

Mariana Gurza

S-a născut la 2 octombrie 1955 în Oţelu-Roşu, România. Locuieşte în Timişoara, România.

Mariana debutează cu volumul de versuri Paradox sentimental (1998), după care publica alte şapte volume de versuri şi un volum de eseuri (Destine umbrite, Editura Atticea, 2008).

Multe din poeziile ei au fost traduse în engleză şi publicate pe blogul ei, apoi preluate de site-uri din România, Germania, Canada, SUA, Australia. Poeziile şi eseurile ei sunt publicate în diferite antologii şi volume colective.

De asemenea, a îngrijit trei ediţii de memorialistica dedicate lui Vasile Plăvan, Petru Ciobanu şi Ioan Slavici, importanţi scriitori şi oameni de cultură.

Mariana mărturiseşte că, din clasele primare s-a simțit atrasă de poezia marilor poeţi români Eminescu şi Coşbuc.

În anii de liceu, gândurile i-au stat în ,,forme geometrice prinse în unghiuri de vers “.

Mariana comentează: ,,Într-o viaţă de om pe drumuri lungi, întâlneşti, cunoşti oameni. Am învăţat să iubesc omul. Să-l înţeleg în felul său, fiecare având un univers propriu. Respectul şi iubirea faţă de aproapele tău, mi-au fost de folos. Din respect pentru ţara mea, pentru neamul românesc, îmi las până să scrie aşa cum simt, aşa cum Cel de Sus mă învredniceşte “.

Pentru toate acestea şi pentru multe altele, este numită ,,Poeta cu suflet de înger”.

Volumul ei bilingv de versuri Dumnezeu             şi umbră, tradus în engleză de dr. George Anca, a apărut la Editura Singur în 2016 chiar de ziua ei.

Mariana este membru colaborator la Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Quebéc.

Valentina Teclici

Poduri lirice/Poetical Bridges

ediţie bilingvă (engleză-română), a antologiei de poezie română-neozeelandeză. Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă, 2016

Mariana Gurza

She was born on October 2, 1955, în Oţelu-Roşu, România.

She lives în Timişoara, România.

Her debut poetry volume       Soulful Paradox       (1998), was followed by another seven volumes of poetry and a collection of essays (            Shady Destinies, Atticea Publishing House, 2008). Many of her poems have been translated into English and published on her blog, then shared by websites în Romania, Germany, Canada, SUA, and Australia. Her essays and poems are published în anthologies and collective volumes. She hâş also edited three editions of memoirs dedicated to Vasile Plăvan, Petru Ciobanu and Ioan Slavici, prominent writers and cultural personalities. Mariana confesses that since primary school she felt touched by the poetry of Eminescu and Co şbuc, great Romanian poets.

Mariana comments:  ’’ In a lifetime you meet and get to know people on life’s long roads. I learned to love the human being. I learned to understand them în their own way, each one with their own universe. Respecting and loving your neighbour, helped me. Ouţ of respect for my country, for the Romanian people, I leave my pen to write aş I feel, and aş God hâş gifted me. For all this and more she îs called ,,The poet with an angel soul”.

Her volume of bilingual poetry  God and Shadow , translated into English by Dr George Anca, hâş published at Alone Publishing House în 2016, on her birthday.

Mariana îs a member colaborator of the Association of Romanian Language Writers from Quebec.

Traducere Valentina Teclici

***

Momente de răgaz cu Poduri lirice

Poetical Bridges

Am făcut cunoştinţă cu acest concept literar de Antologie în mediul on-line, mai precis pe facebook, acum câţiva ani când o editură din Bucureşti mi-a propus să particip la un astfel de proiect cu texte de proză şi poezie.

După ce am primit primele două astfel de cărți şi am văzut ca sunt publicată alături de autori din ţară dar şi din diasporă unii dintre ei nume consacrate am înţeles cât de important este să aduni într-o carte 10, 20 autori cu stiluri diferite, în stadii diferite ale creaţiei şi din locaţii diferite.

Prin intermediul acelor cărți am cunoscut o mulţime de lucruri despre autorii incluşi în antologie, le-am citit textele, mai apoi le-am căutat cărțile şi cu cei mai mulţi am devenit cu timpul prieteni în mediul virtual.

Pe parcursul a doi ani am tot contribuit cu texte la alcătuirea altor antologii, cu alţi autori din ţară şi diasporă. Am participat şi la câteva lansări ale acestora chiar şi la târgul de carte Buookfest. Daca până atunci ne cunoşteam doar din mediul on-line, cu ocazia lansărilor ne-am cunoscut personal, am făcut schimb de cărți şi în prezent ne citim creaţiile.

Antologiile sunt cu adevărat ,,poduri lirice” întru cunoaşterea fenomenului literar contemporan.

În Cuvântul înainte al Poetical Bridegs – Poduri lirice, antologie bilingvă, româno-engleză apărută în anul 2016 la Editura Scripta manent Publising House Limited Napier, Noua Zeelandă (scriptamanentnz @gmai.com), având ca editor pe poeta Valentina Teclici, tipărită la PIM- Iaşi, doamna amintită ne spune ca a descoperit o totală necunoaştere de către poeţii din România a poeziei scrise de cei din diaspora neozeelandeză şi invers.

Traducerea exemplară realizată de doamna Valentina Teclici din limba română în limba engleză şi din limba engleză în limba română a făcut posibilă o interacţiune între o părticica din cele două culturi atât de diferite dar care şi-au găsit un numitor comun în a se apropia, poezia.

În volum au fost publicaţi 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 poeţi de origine română. Doamna Valentina Teclici ne promite continuarea acestui minunat şi folositor proiect în următorii 2-3 ani.

După cum ne spune această distinsă doamnă poetă, traducerea dintr-o limbă în cealaltă a fost un proces dificil dar interesant: ,, Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori ca am ajuns la ,,măduva poeziei,, în încercarea de a înţelege şi exprima ,,adevăratul,, sens sau mesaj al poeţilor.” (din Cuvânt înainte).

Dacă între filele acestei cărți nu ar fi fost printre cei 12 poeţi români şi două poete ce-mi sunt prietene şi anume poeta vasluianca Vasilica Grigoraş talentată creatoare de haiku şi Mariana Gurza, poetă creştină de o factură aparte, ce poartă Lumină în cuvinte, această carte nu ar fi ajuns la două centre culturale din oraşul meu şi nici la mine. Şi iată cum prin ele, mi-a fost dat să citesc poeme traduse în limba mea, ale unor creatori ai altei culturi!

Cartea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt publicate câte trei poeme bilingve (română şi engleză, respectiv engleză şi română) ale celor 24 poeţi. În partea a două ce poartă numele Să ne cunoaştem poeţii, aflăm câte ceva despre activitatea literară a acestora. Nume de marca, personalităţi precum dr. Tudor Opriş, dr. Paul Sân Petru, dr. Monica Săvulescu Vounduri, poetele Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, dr Valentrin Teclici, Ana Anton şi Ana Urma (alte două vasluience pe le-am descoperit cu mare bucurie în această carte), Victor Clinca, precum şi autori cu mai puţine cărți publicate dar cu incontestabil talent literar despre care cu siguranţă se va mai scrie, fac din această excelentă carte un punct de plecare important în descoperirea culturii neozeelandeze de către amatorii de poezie din România şi de către poeţii din Noua Zeelandă a poeziei româneşti contemporane.

Cartea se încheie cu o pagină de “Mulţumiri,, adresate celor care au contribuit prin munca lor la apariţia acestui volum bilingv.

Daca cineva mă va găsi părtinitoare îi voi răspunde ca într-adevăr sunt deoarece simt nevoia să stârnesc interesul cititorilor evidenţiind un poem (şi traducerea acestuia) semnat de prietena mea, poeta Mariana Gurza:  ,,Zbuciumul mut /Ca să mă păcălească, /Doamna cea Neagră, /s-a îmbrăcat în mireasă. /Nuntea laolaltă cu primăvara, /cu vântul cel nestăpânit, /nuntea/cu dragostea mea de viaţă. /Mi-am dat seama ca nu e/ea aleasă, când i-am dat/vălul alb la o parte şi/prin fereastra sufletului ei, /a ieşit un porumbel negru, /în cioc cu şiragul meu/de lacrimi fierbinţi, /ca lava unui vulcan. /Mi-a fost teamă/atunci să nu ard cu ele/tot ce aveam mai drag.” (Ultimul strigăt – Editura Eubeea, Timişoara, 2006)

Silent Struggle ”În order to trick me, /the Black Lady/dressed aş a bride. /She was getting married to spring/to the unrestrained wind, /she was getting married/to my love for life. /I realized that she was not / the one, when I pushed / her white veil to one side, and / through the window of her soul, /a black dove came ouţ / holding în hâş beak a neckless/of my tears aş hot aş / the lava of a volcano. /That moment I was afraid/they might burn/what I loved the most. /” (The Last Shout, Eubeea Publishing House, Timişoara, 2006).

Aduc laude binemeritate doamnei Valentina Teclici pentru migală, dăruire şi realizare prin această carte a unei legături de excepţie între România şi îndepărtata Noua Zeelandă dar şi poetelor Mariana Gurza şi Vasilica Grigoraş fără de care nu aş fi avut parte de Momente de răgaz: ,,haiku//ogor pârjolit/–de-o vreme în vechiul jgheab/nicio stea tremurând//o iarnă lungă/- privirea tatei prinsă-n/fânarul tot mai gol//crengi cu măceşe/– alte coroane de spini/pe troiţa veche//Şcoala de Belle-Arte – frunza cap de afiş pe/şevaletul toamnei//tata la oaste – mama întinde războiul/urzind timpul//Moments of Respite: haiku//scorched field/– for a while în the old gutter/no star îs trembling//a long winter/-father’s gaze caught în/the hay storage even more empty. //rosehip branches – other crowns of thorns on the old crucifix//School of Fine Arts/- leaf headline on/autumn’s easel//dad în the army/-mother sets the handloom/weaving the time//.

Dorina Stoica

 Mioriţa UŞA, 2017

 

DUMNEZEU ȘI UMBRĂ/ GOD AND SHADOW - volum bilingv de versuri (română-engleză), Editura SINGUR, Colecția SCRISUL DE AZI, 2016

De ce Mariana Gurza?

 

La o primă vedere, s-ar putea spune despre poezia Marianei Gurza că este de un ermetism  pe care mulţi cititori nu l-ar înţelege. Deh, e mult mai uşor să priveşti poezia de azi prin prisma textu-alismului – dar dincolo de aparenta închistare lingvistică explodează versuri neobişnuit de pro-funde; poate în asta stă şi coeficientul de ermetism pe care nu-l neg, doar îl observ (ca parte, nu ca întreg).

Încerc să definesc global maniera scrisului Marianei Gurza, nu să mă raportez la valenţele unui singur volum, astfel că pot opina: aura profe-sorală ca primă senzaţie, când îi citeşti poemele aproape că dispare, dacă te laşi purtat de versuri, fără intenţii critice imediate. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet, decât să trezească emoţia în po-tenţialul cititor?, căci trăim într-o lume în care sentimentul este, după tot mai desele păreri, mult mai uşor de generat pe calculator decât trăit pe viu, la intensitatea generată de fiinţa umană. E drept că actualele resurse tehnologice îndepărtează omul de propria sa expresivitate, îndepărtându-l astfel de partea lui artistică – dar tot drept este că poezia contemporană s-a transformat într-un fel de „bun” ce poate fi vândut ori cumpărat precum o roată de maşină, ca să dau un exemplu. Şi-atunci cum să convingi pe cineva că arta este necesară?

Tot felul de filme şi informaţii mass media spun lumii că arta se măsoară în cotaţii ale caselor de licitaţii, că e valoros numai ce costă mulţi bani, ignorându-se (voit sau din neştiinţă) rostul ei pri-mordial, acela de a ne răscoli fiinţa în alt sens decât cel material.

Prin poezia sa, Mariana Gurza opune curajos latura spirituală celei materiale, „realizării” facile prin materialul/financiarul acestor timpuri dezaxate. De vom privi şi partea spirituală – depin-de doar de noi. De nu, putem spune ca Nietzsche: „Dacă te uiţi adânc în neant, şi neantul se uită la tine”.

 

            Ştefan Doru Dăncuş

*

Why Mariana Gurza?

At a first glance, of Mariana Gurza’s poetry one might say that it is of an hermeticism which many readers would not understand. Aye, it’s much easier to look at today’s poetry through the prism of textualism  – but unusually profound poetic lines explode beyond the apparent linguistic seclusion. Perhaps in this resides the factor of hermetism which I do not deny but simply observe (as a part rather than as a whole).

I attempt to define the manner of Mariana Gurza’s writing globally instead of referring to the valencies of a single volume, therefore I can opine: although an initial perception when you read the poems, the professorial aura nearly disappears  if you let yourself be carried away by the lines with no immediate critical intentions. What could a poet wish for but to emotionally stir the potential reader?, because we live in a world where the sentiment is – according to increasingly common opinions – much easier to be generated on the computer than living lively, at  the intensity generated by human beings. It cannot be denied that current technological resources remove the human being from its own poetic expression, thus removing him or her from their artistic side. But it is equally valid that contemporary poetry has been turned into a type of commodity that can be sold or bought as a car wheel, for the sake of giving an example. How could you then possibly convince someone that art is indispensable?

Various films and media information present art to the world as if it were measurable in the quotas of auction houses, as if it were valuable only when costing a lot of money, and they ignore (willingly or ignorantly) its primordial purpose, that of stirring our being in another manner than the worldly one.

Through her poetry, Mariana Gurza courageously opposes the spiritual side to the materialistic one, to the facile “achievement” by  materialistic and monetary means of our contemporary world lacking an axis. Should we also consider the spiritual side, that depends only on us. Should we not, we can state like Nietzsche: “If you gaze long into an abyss, the abyss also gazes into you.”

Ştefan Doru Dăncuş

 

 

Frumoasa doamnă întru Dumnezeu și umbră

           

 

            Mariana Gurza atinge grația poeziei prin  împărtășirea trăirilor sale cu părinți și copii, eroi și sfinți, Bucovina și Zenon. Așa cum la Eminescu melancolia se face vers, la Valmiki soka (durere)  devine sloka (verset), aici umbra se face litanie. Singurătatea de neam și nemaineam poartă rezistența prin logos, înviere la înviere. Unul câte unul, poemele se caută liturgic revărsând pietatea domestic-zenoniană.

            ”Eram frumoasă, / când te aşteptam.” (Eram frumoasă). „Am crezut că travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm imaginaţia.” (Cerul plânge  în inima mea). „Am crezut că ştii / cine sunt. / Eu mă credeam, / deopotrivă că sunt / şi umbră şi fiinţă.” (Spune-mi cine sunt). „Se făcea că sunt pasăre-n zbor. / A câta din numărătoarea / lui Dumnezeu?” (Zbor printre nori). „mă uimești, prieten / cu dorinţa ta de a merge / pe urmele sfinţilor, /de a te întoarce spre tine însuţi.” (Mă uimești, prietene). „Unde eşti bunicule, uitat printre străini / aruncat într-un colţ de pământ, / ţi-o fi pus cineva o cruce, / fiind român, / sau te-au batjocorit / şi te-au făcut scrum?” (Unde ești bunicule).             „… Alergam înfrigurată / spre un sfeşnic  pribeag / întocmai ca Zenon. / Ne-am surprins amândoi / în noapte întrebând…” (Pe urmele lui Zenon)

            „Vrea să detoneze egoismul din jur” (Adrian Dinu Rachieru), „tăcerea nu-i va zăgăzui sufletul” (Eleonora Schipor), „versurile devin universul şi salvarea sa” (Nina Ceranu).

            Ne exceptând romanţioase declaraţii erotice, poemele Marianei Gurza (bucovineancă născută în Banat, mamă de copii, bunică), au mai mereu dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru.

Traducătorul a ascultat, concomitent, şi cântece de Frank Sinatra, alegând abia câteva fulguraţii cvasi-mistice aşternute de-a lungul anilor şi publicate în volumele: Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003) . Ultimul strigăt Eubeea, 2006).

 

George Anca

 

* 

Beautiful Lady unto God and shadow

 

Mariana Gurza touches the grace of poetry by sharing her feelings and experience of parents and children, heroes and saints, Bucovina and Zenon. As melancholy becomes poetic line for Eminescu, and soka (grief) becames sloka (verse) for Valmiki, in the present case shadow becomes litany. Loneliness – of nation and no-longer-nation – carries the resistance through logos, resurrection upon resurrection. One by one, the poems seek each other liturgically, pouring out the domestic-Zenonian piety.

”I was beautiful / when waiting for you.” (I was beautiful). ”I thought that disguising myself / as light, / as despair,

/ I would lull to sleep your imagination.” (The heaven weeps in my heart). ”I thought you know / who I am. / I thought I was /equally / shadow and being.” (Tell me who I am). ”It came as if I was a bird in flight. / Which one in the God’s / counting?” (Flight amidst clouds). ”you amaze me, friend / with your desire to walk / on traces of the saints / to return toward self.” (You amaze me, friend). ”Where are you grandpa, forgotten among strangers / thrown into a corner of ground, / did someone put a cross on you, / being Romanian, / or have they mocked you / and made you ash?” (Where are you grandpa). ”I ran trembling / toward a vagrant candlestick / just like Zeno. / We surprised each other /wondering in the night…” (On Zeno’s footsteps).

„She wants to detonate the selfishness around” (Adrian Dinu Rachieru), „silence will not restrain her soul” (Eleonora Schipor), „lyrics become her universe and redemption” (Nina Ceranu).

Without excluding romantic, erotic statements, the poems of Mariana Gurza (with roots in Bucovina, born in Banat, mother of children, and grandmother), almost always bear the literary dimension of Our Father.

Simultaneously, the translator also listened to songs by Frank Sinatra, only choosing a few quasi-mystical recalls written over the years and published in the volumes: Paradox sentimental / Sentimental Paradox, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne / Night thoughts, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea / Need to defy silence, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre / Lights and shadows, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii / Tears of love, Ed. Artpress, 2003, Ultimul strigăt / Last cry, Eubeea, 2006.

 

George Anca

 

 

 ***

Poezia în care “umbra se face litanie”

 

Mariana Gurza este fără doar și poate o poetă ce a ajuns la maturitatea scrisului său. O poetă creștină ce mânuiește cu măiestrie cuvântul spre zidire, îndemn la cercetare lăuntrică a fiecăruia dintre noi, în raport cu cei din jur. Ne-o dovedește volumul bilingv “Dumnezeu și umbră” apărut în toamna anului 2016, la Editura Singur în condiții grafice deosebite, așa cum sunt toate cărțile apărute la această editura, în colecția “Scrisul de azi’’, prin grija scriitorului editor Ștefan  Doru Dăncuș. Un plus de valoare este dat cărții prin traducerea în limba engleză de către renumitul scriitor specializat în indianistică, traducător şi eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică, prof. dr. George Anca. Acesta,  în   cuvântul de întâmpinare “Frumoasa doamnă între Dumnezeu și umbra” sesisează “singurătatea poetei de neam și nemaineam”, purtând rezistența prin logos, înviere la înviere”. Poemele se caută liturgic și “au mai mereu dimensiunea rugăciunii Tatăl Nostru” subliniind și că, în versurile poetei, ”umbra se face litanie.”

Umbra este de fapt omul, ființă minunată dar căzut prin luciferică mândrie, perdant al raiului. Dacă în poezia Marianei ar fi vorba despre umbra propriu-zisă, lucrurile ar fi un pic mai simple, dar această alăturare, Dumnezeu – umbră poate crea o adevărată filosofie în mintea celui ce încă nu a deschis cartea. Umbra este zona de graniță între amintire și uitare. Un titlu foarte ispirat și plin de înțelesuri teologico-esoterice. Lucrurile pe care vrem să le uităm le punem întâi în umbră, iar într-un final ele ajung în întuneric. Umbra creează secretul. Fiecare om este un secret. Lumea în care trăim este un mare secret, pentru că nimic nu este dezvăluit în totalitate, “//Totul e un simulacru/ de moarte/ E doar o șaradă//” (Iubitule voi fi umbra ta). Sau “Am crezut că ştii/ cine sunt/ şi umbra şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/  că-n oglinda timpului/ nu  eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie alba,/ o flacără de lumânare,/ un ou roșu,/ o bucățică de prescură,/ un ochi de lumină//.( Spune-mi cine sunt)

Putem vorbi de o poezie lirică filozofică în care poeta își pune unele probleme în legătură cu existența omenească. Se poate vorbi de un universul poetic firesc, a unui cotidian trist o durere nu atât persoanală cât pentru cel aflat în suferință, un dor de părinți, de bunici, grija pentru fii, nepoți,  amestecate cu multă dragoste și cu nădejde în Dumnezeu, în sfinți și în Maica Domnului.

Poeta are conștiința imperfecțiunii lumii în care trăiește. Ea visează o lume plină de iubire, de compasiune și ne mărturisește simplu, fără subtilități, frumos : // ”Spre infinit m-aș duce/ cu un cântec de dor păgân,/ și-n lacrimi tremurânde,/ aș semăna iubiri;/  m-aş prinde printre stele/ cu mâinile de flori,/ și-aș îngenunchia o lume, / o lume plină de erori”(Speranță)

Durerea pe care o simte pentru suferințele semenilor este la fel de puternica ca durerea persoanală. Ea suferă pentru acei care și-au pierdut serviciile, pentru copilul orfan, dar și pentru acei îndestulați care trăind în opulență uită de semenii lor . //”Trecătorule/ privește în jurul tău/ și spune-mi ce vezi./ Cum arată ochii copiilor,/ ai bătrânilor..”//( Indiferență). Mariana Gurza crede că omul este viu prin puritate și curățenia gândului, iertare și iubire:  //“Lăsați-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsați-mi sufletul curat/ Și visele plăpânde”//(Manifest pentru viață)

Înțelepciunea conținută de majoritatea poemelor rezultă din cunoașterea și trăirea credinței. Totul însă este dozat, discret, subtil, smerit: //”Am reușit să-mi zăresc  îngerul/ rătăcit în mine,/ căutându-mă/ în gestul meu de umilință.”//(Cerul plânge în inima mea).

Poezia Marianei Gurza trebuie citită de mai multe ori, o primă lectură nu-ți dezvăluie decât parțial mesajul profund creștin. Ei îi pasa! De oameni, de lume, de sufletele care se pierd, de copiii care se nasc într-o lume poluată moral și spiritual, globalizată.

Ea face parte din categoria poeților exegeți care cred într-o lume mai bună ce ar putea fi posibilă dacă oamenii s-ar schimba prin credință și dragoste. //“Deschid geamul și simt/ Răceala stropului de lume/ plâng și eu, nu pot să tac,/ dar simt/… și simt că mi-e stăpân/ doar Domnul cel ceresc.”

Parafrazându-l pe N. Steinhardt, conform căreia ”Omul însuși e mister” (adică o Taină), poeta Mariana Gurza prin poemele sale, se destăinuie pios prin reflecție, ajungând la esenţa umanului, în strânsă legătură cu esența Dumnezeirii. “Nihil sine Deo”!

 

 

Dorina Stoica

18 decembrie 2016

 ***

 

Universul tainic între „Dumnezeu şi umbră”

 

 

La palmaresul publicaţiilor Marianei Gurza se adaugă, la ceas aniversar o nouă apariţie editorială. Este vorba de volumul Dumnezeu şi umbră – God and Shadou, ediţie bilingvă, română-engleză, care a văzut lumina tiparului la Editura Singur din Târgovişte, octombrie, 2016. Varianta în limba engleză este o contribuţie strălucită a renumitului scriitor specializat în indianistică, traducător şi eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică, prof. dr. George Anca.

Marele filosof Blaise Pascal afirma în una din celebrele sale cugetări că, atunci când n-ai un templu în suflet în zadar aştepţi apariţia zeităţii. Se pare că acest lucru se potriveşte şi poetei Mariana Gurza, care, în timp, cu aplecare şi migală şi-a construit în suflet un „locaş” al Domnului.

Comentatori şi critici ai poemelor sale, recenzori ai cărţilor de poezie, pe bună dreptate o califică unanim pe Mariana Gurza ca fiind o poetă creştină. Este corect acest lucru, concretizat prin dorinţa sa neclintită de apropiere de cele sfinte, îmbrăcând cu sfială haina unor reale valori creştine: umilinţa, iubirea, dăruirea… „Sunt o frunză înnourată / Căzută la picioarele tale Iisuse, / Doar rugăciunile îmi dau putere / După atâta zbucium şi durere. (Smerenie) Conştientă de tarele lumii în care trăim, poeta îşi păstrează speranţa  că iubirea este cea care ne va salva de la pieire: „Spre infinit m-aş duce / cu un cântec de dor păgân / şi-n lacrimi tremurânde, / aş semăna iubiri; / m-aş prinde printre stele / cu mâinile de flori, / şi-aş îngenunghia o lume, / o lume plină de erori”. (Speranţa) Altruistă până peste poate şi cu generozitatea-i bine cunoscută croieşte un îndemn adresat tuturor celor care iubesc viaţa: „Lăsaţi caii să zburde pe câmpiile-ntinse / Liberi în jocul nebunesc de altă dată, / Fără poveri şi fără lanţuri groase / să simtă ce-i aceea viaţă”. (Manifest pentru viaţă)

Punându-şi întrebarea cine suntem, Mariana Gurza conchide că suntem „şi umbră şi fiinţă”.  În opinia sa, umbra se conturează atunci când dispare sau nu mai regăsim soarele în noi. În atare situaţie este nevoie să dedicăm timp şi răbdare scormonirii eu-lui interior pentru a ne descoperi sinele adevărat şi a renunţa la egoul fals sfătuitor. Doar astfel ne întărim şi consolidăm credinţa, pilonul principal al casei Domnului, al Bisericii străbune: „Am crezut că ştii cine sunt. / Eu mă credeam, / deopotrivă că sunt / şi umbră şi fiinţă. / Până când mi-am dat seama / că-n oglinda timpului / nu eram mai mult decât / un strigăt, / un hohot de râs, / o rochie albă, / o flacără de lumânare, / un ou roşu, / o bucăţică de prescură, / un ochi de lumină” (Spune-mi cine sunt)

Mariana Gurza călătoreşte prin vers, cu inima complet deschisă spre lumină. Eleonora Schipor consideră că poeta „trăieşte în poezie cele mai variate sentimente, speră și visează, suferă şi radiază ca orice spirit profund și vulnerabil”, versurile sale fiind ipostaze ale trăirilor, întruchipări ale sufletului, adevăratul „turn de control” al sinelui său interior: „Am crezut că travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm imaginaţia. / Am reuşit / să-mi zăresc îngerul / rătăcit în mine, / căutându-mă / în gestul meu / de umilinţă. (Cerul plânge în inima mea) Poemele sale nu trădează niciodată, ci explică, amplifică ori adânceşte stările şi trăirile.

Scriitura Marianei este lirico-filosofică, cu simplitate şi subtilitate abordează problemele fundamentale ale omului – viaţa şi moartea. În opinia sa, acestea nu sunt opuse, ci complementare, intim legate. Totul este o curgere prin timp, este o trecere, pe care trebuie s-o privim şi s-o primim cu seninătate. „Eu încă mai sper  / să am o plecare provizorie, / să mă pot întoarce, / şi să fiu tânăra femeie din vis. / Să-ţi spun: Vezi, n-am murit, /  n-am vrut să te las / singur cu umbra mea! / Cu toate că moartea / e doar un drum… / De-aceea, / eu n-am să mor niciodată / cu adevărat. / Totul e un simulacru / de moarte. / E doar o şaradă”. (Iubitule, voi fi umbra ta)

Pe firul timpului, se-mpletesc căderi şi înălţări, scăpătări şi reveniri: „Născându-mă din nou, / Iată-mă! / Am trecut prin furcile unui vis urât. / Neştiută de nimeni, / m-am împresurat în suferinţa-mi mută. / Dar acum, Doamne, mă desfăt / cu darul tău de viaţă nouă, / să pot râde, să pot plânge, / să pot lupta, să trăiesc, / precum în neclintirea lor stâncile”. (Mă uit la cer) În opinia sa şi stelele cad, uneori: „Căderea stelelor / o percep ca o scurgere / de clepsidră… / Din când în când, / mai prind câte-o stea / pitind-o după un nor / sperând / ca odată să o regăsesc..” (Căderea stelelor)

Poeta  simte o nevoie acută, o aprigă sete de acurateţe sufletească şi spirituală, de puritate, de adevăr, de dăruire, şi găseşte să împlinească aceasta printr-o oarece izolare, interiorizare şi depărtare de tumultul vieţii, stare presărată din când în când cu izbucniri calde şi transparente, prin vers, pe care citindu-le poţi cunoaşte adevăratul său „chip” liric. Tonul poeziilor nu este unul tern, ci vivace, expresiv, versurile aprinse de metaforă îşi pun sigur şi durabil amprenta în mintea şi sufletul cititorului.

Sub zodia modestiei şi a bunului simţ, în tăcere şi linişte interioară sau zbuciumată, în uşoară melancolie ori extaz, uneori cu seninătate, alteori înnourată, în laboratorul intim al creaţiei poetei, plămada fecundă dă viziune şi prospeţime lirismului său. Poemele sunt izvor de frumuseţe, de căldură, rămânând inalterabile în timp. Semnul vigorii poetei Mariana Gurza este faptul că scrie poezie  în vers alb: „Semn că poezia trăieşte / e versul alb / care a înşelat rima. / De aici începe poezia / de la fotografia asta / pe care ţi-am lăsat-o / la îndemână / cu câteva rânduri oblice / dintr-un manuscris / din care, / prieten drag, / ai rupt o filă, / ai ars-o într-o ţigară, / înainte de a te vindeca / de mine”. (Poezie  în vers alb)

Poemele sunt amplu articulate, cu o consistenţă naturală şi un demers lirico-discursiv coerent. Priveşte lumea interioară şi pe cea din afară printr-o lupă  care-i permite o cunoaştere mai profundă, acceptând lăuntric, cu discernământ pios sugestiile din afară şi lăsând să transpară în ochii cititorilor gesturi de mare delicateţe, precum sentimentul iubirii: „Eram frumoasă, / când te aşteptam. / Dar a trecut ceva vreme / de când noi doi / ne-am legănat / pe două curcubee, / după ce  ploaia / mi-a spălat buzele / de sărutările tale. / Şi totuşi inima mea, / învelită în iubirea ta, / a păstrat / pecetea sacră / cu care tu m-ai / atins cu iubire, / acolo, printre nouri, / printre culori / şi fulgere / irosite de iubiri…” (Eram frumoasă?) Şi merge mai departe, trăgând, poate un semnal de alarmă a deteriorării acestui sublim sentiment uman: „Există o lege nescrisă / care obligă la iubire. / Dar cum iubirea a devenit o relaţie / dintre cerere şi ofertă, / nimeni nu este suficient de bogat / pentru a cumpăra iubirea”… (Paradox sentimental)

Cartea se remarcă şi prin eleganţa şi ţinuta grafică de excepţie, merite incontestabile ale editurii, pentru care transmit un gând bun editurii Singur şi editorului Ştefan Doru Dăncuş.

Bun venit volumului de versuri Dumnezeu şi umbră pe piaţa editorială, felicitări distinsei poete Mariana Gurza, căreia îi dedic  un micropoem în stil nipon, tanka:

 

„Deasupra apei

străluceşte în noapte

un pod de lună –

eliberat de temeri

găsesc cheia liniştii”

 

Vasilica Grigoraş

***

Trăind cu Dumnezeu în suflet

 

 

După ce în anul 2013 harnica poetă Mariana Gurza a scos la lumina zilei « Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei – restituiri», iată că peste 3 ani vine în fața cititorilor cu un alt volum «Dumnezeu și umbră». Nu în zadar conaționalii săi o numesc poetă, editoare și eseistă creștină.

          Cartea de față mi-a fost pusă la dispoziție împreună cu cealaltă ediție «Apropieri»… despre care am început să scriu câte ceva, sperăm că pe viitor vor fi mai multe publicații, dar și prezentări pe la bibliotecile noastre.

          «Dumnezeu și umbră» nu este numai un volum de versuri obișnuit, dar este o ediție bilingvă, tradusă fiind în limba engleză de scriitorul George Anca. Lector al cărții de față este tot George Anca, tehnoredactarea aparținând lui Vasile Petrescu. Ediția bilingvă a apărut la editura «Singur» din Târgoviște. Autoarea a dedicat-o nepoților săi Miriam Clara Aticia, Maria și Alexandru. Prefața cărții «God and shadow» (Dumnezeu și umbră) este semnată în ambele limbi de același domn George Anca. Sună frumos «Frumoasa doamnă întru Dumnezeu și umbră». Am rămas plăcut impresionată descoperind și numele meu propriu în această prefață, alături de alte nume cunoscute în spațiul literaturii române contemporane. Aducând în fața cititorilor câteva citate din poeziile incluse în volumul de față, traducătorul George Anca ne mai prezintă și alte câteva crâmpee din spusele unor cititori de-a lungul anilor, care la rândul lor au apreciat scrierile poetei bocovineano- bănățene. Iată câteva dintre ele – «Vrea să detoneze egoismul din jur» (Adrian Dinu Rachieru), «tăcerea nu-i va zăgăzui sufletul» (Eleonora Schipor), «versurile devin universul și salvarea sa» (Nina Ceranu).

          Postfața cu titlul «De ce Mariana Gurza?» este semnată (având și traducerea în engleză) de Ștefan Doru Dăncuș care la fine ne face o mărturisire, citându-l pe Nietzsche, ce caracterizează poeziile autoarei «Dacă te uiți în neant, și neantul se uită la tine».

          38 de poezii ale doamnei Mariana Gurza au fost incluse între copertele cărții de față. Deschizând-o vom descoperi in partea  stângă varianta engleză a versurilor, iar în dreapta cea românească. Unele dintre ele le-am mai întâlnit și în unele volume precedente.

          Poeziile poetei Mariana Gurza conțin multă filosofie, gânduri, reflecții, meditații, rugă, speranță, suferință, dragoste, tristețe, vise… Peste tot vom găsi cele mai felurite epitete, comparații, metafore…, ca de exemplu răceala nopților, vuietul apelor, căderea stelelor ș.a. (Căderea stelelor). Dor și durere exprimă autoarea față de persoanele dragi trecute deja în eternitate așa ca bunicul în poeziile «Mă doare», «Unde ești bunicule», sau cea dedicată tatălui «Tată, mi-e dor de tine». Gânduri filosofice găsim mai ales în poeziile «Căderea stelelor», «Spune-mi cine sunt», «Enigmatic e tоtul», «Încăpățânare», «Imaginea infinitului», «Oglinda dorului» ș.a. Frumos spune poeta în versul «Limba noastră», apărând-o de elemente străine … Limba noastră rămâne Sfântă/ Deoarece/, acolo sus, în cer/, cineva/ I-a dat binecuvântarea/ încă de la facerea lumii. O poezie deosebită pe care am citit-o cândva într-un volum anterior este «Manifest pentru viață». Sincer și insistent poeta cere …Lăsați caii să zburde pe câmpiile-ntinse…/ Lăsați florile să crească unde e verde…/ Lăsați-mi gândul neîntinat…/ Lăsați-mi sufletul curat/Și visele plăpânde… Cele mai multe sunt pline de gânduri, meditații și reflecți creștine, nu înzadar doamna Mariana Gurza este numită poetă creștină. Credința, dragostea, rugăciunea îi ajută autoarei mereu în viață (ca și nouă tuturor, de altfel). Găsim peste tot aceaste gânduri, dar mai ales în poeziile «Nu ne lăsa să rătăcim», «Ruga o port în mine», «Mă uit spre cer», «Cerul plânge în inima mea», «Zbor printre nori», «Căutare de sine», «Smerenie», «Ramuri triste» ș.a. …Nu știu dacă sfinții mi-au auzit ruga/, Dar știu că dincolo de nouri/ Privirea sfântă și blajină/ Veghează și este printre noi…, ne mărturisește cu încredere și speranță poeta în poezia «Smerenie».

          N-am vorbit despre toate poeziile autoarei, ele merită citite, iar cartea merită să-și ocupe locul printre cărțile aflate în bibliotecile noastre. Nu ne rămâne decât să ne rugăm bunului Dumnezeu să-i dăruiască multă sănătate, succese de creație și mulți ani de viață ca să ne bucure cu noi poezii, cărți de proză, iar noi să le putem citi și aprecia la justa lor valoare. Doamne ajută!

 

——————————-

 

Eleonora Schipor

Cernăuți

Ucraina

7 iunie 2017

 

 

Apropieri – pelerinaj prin idee, gând şi suflet, Editura Muşatinia, 2017

Dosar – credinţă

 

Mariana Gurza, aşa cum se retrografiază în noul volum, Apropieri – ce-au scris prieteni despre ea, ce-a scris ea despre ei -, îşi denunţă pietatea  bucovineană pe foi ca de acatist. Să fi bravând poeta creştină? Dar au bravat Vasile Plăvan sau Aspazia Oţel Popescu prin pisaniile lor însângerate? Astfel de scrieri nu ţintesc neapărat literatura, cât spiritualitatea ancestrală. Se tinde ideal spre logodirea rugăciunii cu poetica.

Evaluările critice ale lui Adrian Dinu Rachieru sau Artur Silvestri îi statuează parcursul de la întâmpinare la recunoaştere literară, în afara modelor. Versalitatea pelerinar-creştin-dedicativă a poetei magnetizează judecaţi afine din ţară şi diaspora româneasca: ,,poeta cu suflet de înger,,  (Valentina Teclici) –  ,,o recreare a unui stil neconvenţional,,  (Ben Todica)  – ,,minus durere,,  (Vasilica Grigoraş) – ,,model de limbă româneasca,,  (Cecilia Bănica Pal) – ,,pete de inocenţă,, (Alexandru Moraru) – ,,un univers antinomic,,  (Eleonora Schipor) – ,,o reţetă salvatoare,,  (Vetuţa Anghel).

Masiva recoltă de lăudaţii sporeşte prin reflecţiile de cititor, sincere panegirice ale Marianei Gurza, ca într-un ordin al mărturisirilor. Ajungem, cumva, la dedesubturi ale creaţiei sale, prin empatia  cu autorii recenzaţi. Facem cunoştinţă cu un cerc similiortodox, în prelungirea Gândirii:  Anatol Covali (,,Fraternitatea cu poetul Radu Gyr denotă puritatea poetului,,) – Veronica Bălaj (,,un fel de Vitoria Lipan modernă,,) – Camelia Cristea (,,este inspirată de tot ce mişcă,,) – Ilie Motrescu (poet crîsnean – Cântarea Carpaţilor / Arizona / postum – ,,o carte necesară,,) – Dorina Stoica (,,o poezie profetica ce s-a născut în urma prigoanei,,) – Elena Schipor (,,truditoarea cuvântului românesc,,) – Hedir Al-chalabi (,,şi-a creat universul ei dincolo de imaginaţia noastră,,) – Emilia Ţuţuianu (,,este lacrima durerii coborâtă din nord de Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene,,).

Acest dosar-credinţă se citeşte ca un poem de poeme, ca nu în cine ştie ce instanţă. Daca poemele proprii vor fi fost ecouate amical-eufonic, de o subtilă grandoare este reeditarea Boabe de lacrimi de Vasile Plăvan în volumul Vasile Plăvan ,,un Slavici al Bucovinei,, .

Mulţumim Marianei Gurza pentru încredinţarea acestei lucrări (Dumitru Mnerie). În volumul Destine umbrite, carte de neuitare,  ,,în galeria personalităţilor care îi confisca interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan.,,

Vivacitatea carţilor de poezie lasă deschisă şi o fereastră politica  ,,incorectă,,, cum ar fi: O lacrimă de dor, rostogolită din “Ţara fagilor,,; Vivat, crescat, floreat, muceniţa Neamului Românesc, Aspazia Oţel Petrescu!:

,,M-aş cuibări ca o copilă / în poala ta sfântă mucenica /şi-am depăna filă cu filă /poveşti din dulcea Bucovina.(…) O îmbrăţişare creştină /din Ţara Fagilor venită / ca o sfântă cetină-n lumină / de la legionari primită.,,

În ce-o priveşte pe poeta Mariana Gurza: ,,Am crezut ca travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm imaginaţia.,,

 

George Anca

***

Mariana Gurza

 în pelerinaj prin cuvânt, gând şi suflet

 

Recent, la Editura Muşatinia din Roman a apărut o carte interesantă, de şi despre poeta şi eseista creştină, Mariana Gurza, în coordonarea Emiliei Ţuţuianu, care cu perseverenţă şi ingenuozitate îndeplineşte şi munca de editare.

Titlul şi subtitlul cărţii (Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet) sunt extrem de sugestive. Mariana Gurza întreprinde prin scriitura sa un pelerinaj viu prin cuvânt, gând şi suflet, astfel apropiindu-se de Dumnezeu şi de semeni, se regăseşte pe sine şi înţelege adevărata esenţă a vieţii.

Dacă aş dori să găsesc un motto pentru această publicaţie, cred că dintr-o infinitate, cel mai potrivit ar fi „Dăruind, vei dobândi” N. Steinhartd. Poeta a dăruit şi oferă multe, însă fiind vorba de o carte, un exemplu elocvent este acela de a se apleca cu seriozitate şi meticulozitate asupra unor cărţi spre lectură, dar şi cu dorinţa împlinită de a scrie despre ele şi autorii lor. A făcut aprecieri pertinente, echidistante, i-a încurajat pe mulţi, debutanţi ori nu, lucru învăţat de la regretatul Artur Silvestri, despre care mărturiseşte că i-a fost mentor

În cele trei capitole (I. Reflecţii de cititor, II. Reflecţii critice şi III. Interviu…), eroul principal este Mariana Gurza, iar cartea încearcă s-o prezinte cu multe din faţetele creaţiei sale, dar şi ca Om. Din această perspectivă încercăm să desprindem, să aflăm trăsături, calităţi ale personalităţii sale prin ceea ce scrie, dar şi prin prisma altor scriitori, intelectuali, cu vocaţie nobilă, grăitoare, cu renume şi nu cred că greşesc spunând şi cu glorie în literatura şi cultura română: George Anca, Adrian Dinu Rachieru, Eleonora Schipor, Boris David alias Daris Basarab, Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, Constantin Enianu, Mugurel Puşcaş, Dacina Dan, Octavian Curpaş, Anatol Covali, Camelia Cristea, Dorina Stoica, Teo Cabel (Cabel Ştefan Teodor), Ilie Motrescu, Cecilia Bănica-Pal, Ioan Miclău, Veronica Blaj, Eugen Emeric Chvala, Maria Rugină, Mariana Corcoveanu Ivaniuc, Hedir Al-chalabi, Ben Todică, Aurel Turcuş, Constantin Pădure, Iulian Neculcea, Catinca Agache, Anton Naghiu, Mariana Strungă, Cristina Mihai, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan…

Cu pioşenie îşi îndreapţă ochiul inimii spre personalităţi de marcă ale spiritualităţii româneşti: părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Justin Pârvu,  pr. dr. Ioan Bude, pr. Ioan Megheleş, Aspazia Oţel Petrescu, (Cu Hristos în celulă), aceştia şi mulţi alţii  care ocupă un loc aparte în sufletul poetei.

 În aceeaşi măsură s-a scris despre Mariana şi creaţia sa: George Anca, Dumitru Mnerie, Aspazia Oţel Petrescu,  Vasilica Grigoraş, ValentinaTeclici,  Dorina Stoica, Hedir Al-Chalabi, Veronica Balaj, Adrian Dinu Rachieru, Maria Rugină…

Cititorul va recunoaşte în Apropieri… o reală şi bogată sursă de informare despre Mariana Gurza, dar şi despre ceilalţi semnatari ai cronicilor, eseurilor şi  prezentărilor. Prin mărturiile sale cu privire la autori şi cărţile lor, Mariana îşi conturează propriul portret scriitoricesc şi uman.

În această carte o întâlnim  pe Mariana în cea mai pură concentraţie, din copilărie până astăzi.  Prin oameni ca Mariana Gurza putem ajunge la România profundă, (ar zice Dan Puric) şi sunt de acord cu el. Nu ne-am întâlnit niciodată face to face, însă din clipa în care i-am auzit prima oară vocea, am simţit că este “omul frumos”: (George Anca – Frumoasa doamnă întru Dumnezeu şi umbră, Aspazia Oţel Petrescu – Frumoasa mea Bucovină,  Vasilica Grigoraş – Poeta cu suflet de înger…). În odaia intimă a creaţiei sale este legată de cuvânt, vers or proză prin aţa cernelii harului divin

Noua apariţie editorială a Marianei Gurza este o monografie de autor scrisă altfel, o abordare pe multiple planuri, privite din unghiuri de vedere diferite. Scopul lucrării este acela de prezentare şi nu de interpretare. Lasă la latitudinea cititorului să descopere criteriile şi normele de individulalizare, singularizare a poetei, într-un context relaţional de excepţie cu ceilalţi colegi de condei.

Mariana Gurza se plasează şi este plasată în parcursul său creativ pe aripi de timp, într-un zbor continuu, nisipul din clepsidra creaţiei vădind o adevărată evoluţie. Esenţa acestui demers este progresul autoarei pe drumul scriiturii, dar şi pe plan spiritual. George Anca  menţionează: « Astfel de scrieri nu ţintesc neapărat literatura, cât spiritualitatea ancestrală. Se tinde ideal spre logodirea rugăciunii cu poetica ».

Metoda de întocmire a volumului este o admirabilă lecţie de dăruire, inteligenţă, discernământ, liberă de constrângeri. Cartea este echilibrată ca formă şi conţinut, de un  mare calibru intelectual  şi impune respect prin tot ceea ce oferă. Stilul scrierii Marianei este curat şi simplu, dar nu facil. Simţul incredibil al limbii  este uşor de remarcat. Unele aspecte ale scrisului său, sau ale vieţii sale sunt doar menţionate, altele aprofundate, însă oricum sunt tratate, ele stârnesc interesul cititorului pentru lectură ori, de ce nu, pentru luare aminte.

În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează.

Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.

Cartea este un potofoliu bogat, cu texte documentate, interesante şi bine scrise, ceea ce o recomandă şi o face mereu bine primită. Este o   bogată sursă de informare pentru o cercetare biobibliografică.

Scrisul Marianei este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Crede în oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu spune doar jumătăţi de adevăr,  ea nu ştie să facă acest lucru pentru că ea spune adevărul întreg, chiar dacă uneori supără, însă ea nu se supără niciodată. Poate fi uneori „cascadă”, „uragan”, dar şi atunci este iubitoare, iertătoare. Este o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajung întodeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi “ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună este starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ este acela de a simţi starea aproapelui.

Cartea este un album personal, fiecare tablou este realizat cu penelul potrivit, trainic, dar şi cu pana inimii. De aceea, aici nimic nu este forţat, nimic de complezenţă sau curtoazie.  Este o istorie a omului interior într-o expunere deloc cosmetizată, ci dimpotrivă cu argumente de fond. Şi totuşi, cartea nu este o dezvăluire exaustivă a autoarei, ea este valabilă acum, însă mai avem de descoperit multe alte trăsături, posibilităţi de creaţie, oportunităţi de împlinire a destinului său pe tărâmul creaţiei, ceea ce ne invită să „fim cu ochii în patru” pe tot ceea ce poartă amprenta şi semnătura Marianei Gurza.

Nu ne-am propus aici şi acum să stabilim valoarea intrinsecă şi extrinsecă a volumului, ea va fi stabilită de cei care vor veni şi reconstitui timpul pentru că Mariana cochetează cu nemurirea. Şi unui asemenea personaj, nimic nu-i este cu neputinţă. Ce poate fi mai plăcut, mai aproape de suflet pentru un scriitor !

 

Vasilica Grigoraş, 1 mai 2017

***

Mariana Gurza – poeta cu suflet de înger

Anume așa este numită de conaționalii săi harnica și mereu neobosita poetă bănățeană, cu rădăcini bucovinene. Ambii părinți sunt născuți în Bucovina, iar mama este originară din satul Cupca. Anume Cupca, cu vechile și frumoasele ei tradiții, ne-a și apropiat sufletește pe amândouă, necătând la faptul că o mare distanță (în kilometri doar) ne desparte, iar personal încă nu ne cunoaștem.

          Mai întâi ne-am transmis una alteia cărți și ziare prin intermediul vrednicului cupcean, cu părere de rău trecut deja de 11 ani în eternitate Petre Ciobanu, fiul satului, care se stabilise cu traiul în orașul Brașov, cel care ani de-a rândul, ajutat fiind de alți doi cupceni, a trudit la apariția monografiei istorice a baștinii. Pe urmă câțiva ani n-am prea avut prin cine să transmitem ceea ce am publicat eu aici, și doamna Mariana acolo, dar niciodată n-am uitat una de alta. Tocmai din această pricină eu personal am doar primele volume de poezie ale doamnei, iar domnia sa doar o parte din cărțile mele. Pe urmă deși cu mare întârziere au ajuns totuși aici, la baștină, două cărți importante de ale doamnei scriitoare din Timișoara. E vorba despre cărțile dedicate a doi mari cupceni ai tuturor timpurilor și anume «Vasile Plăvan – boabe de lacrimi» și «Petru Ciobanu, un iubitor de neam». (Despre ambii am publicat și eu personal câte ceva pe paginile ziarelor noastre, în special despre regretatul Petre Ciobanu pe care l-am cunoscut personal).

          Prin rețele de socializare ne-am regăsit abia anul trecut, trimițându-ne mesaje, dar și relatări despre noile apariții editoriale.

          Zilele trecute printru-n colet poștal au ajuns la mine încă două cărți de ale doamnei scriitoare. E vorba despre volumul de versuri «Dumnezeu și umbră», în ediție bilingvă, traducerea în engleză îi aparține lui George Anca și celălalt volum în proză intitulat «APROPIERI  Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând și suflet».

          Cu cel de-al doilea volum am luat cunoștință chiar în variantă electronică, răsfoind pe paginile Faceboocului textele tipărite între cele circa 324 de pagini.

          M-am bucurat mult văzând că poeta timișoreană printre zecile de nume importante ce se perindă pe paginile noii apariții editoriale, n-a uitat și de dragii ei bucovineni. Am descoperit astfel două materiale publicate prin revistele din România și întruchipate în recentul volum despre poetul martir din Crasna Putnei Ilie Motrescu, dar și câteva materiale proprii. Unele dedicate poetei Mariana Gurza, mai bine zis cărților pe care domnia sa le scrie și publică, dar și ale Marianei Gurza dedicate mie. Am rămas plăcut surprinsă, fapt pentru care îi sunt sincer recunoscătoare.

Aș vrea să mă refer în rândurile următoare chiar la cartea APROPIERI, apărută la editura «Mușatinia» în acest an și având-o ca coordonatoare de proiect și editor pe scriitoarea Emilia Țuțuianu, lector – George Anca, redactor – Dorin Dospinescu, grafica – Iosif Haidu.  Volumul este împărțit în trei capitole. Primul și cel mai impunător se numește «Reflecții de cititor – Mariana Gurza». Al doilea poartă titlul «Reflecții critice». Al treilea «Interviu» cuprinde doar un singur interviu relizat cu autoarea de doamna Emilia Țuțuianu, cât și note biografice. În «Prefață» vom putea găsi «Dosar – credință» semnat de George Anca, iar la «Postfață» avem un «Index» de nume.

          Cum spuneam mai sus în primul capitol autoarea a adunat zeci de articole dedicate multor oameni de vază mai mult sau mai puțin cunoscuți în spațiul nostru bucovinean. Despre fiecare a găsit cuvinte de laudă, aprecieri juste, note, argumente, citate chiar din opera lor proprie (fie în versuri, fie în proză). La unii ne aduce ceva date biografice, la alții crâmpeie din analiza operelor publicate, găsind pentru fiecare în parte ceva deosebit. Unii dintre cei pomeniți pe aceste pagini scrise cu atâta dragoste, finețe, atenție și răbdare, cu părere de rău nu mai sunt, iar autoarea le face un elogiu în timp și spațiu demn de toată lauda. Alții, care scriu, crează, speră, visează sunt nu mai puțin apreciați pentru munca lor de creație, noblețea sufletului și dorința de a face lucruri frumoase în această viață.

           Astfel cititorii îl vor putea găsi pe poetul-martir Ilie Motrescu pentru prima dată la pagina 71 în articolul «Ilie Motrescu – Cântarea Carpaților». Este de fapt o prezentare a volumului bilingv a poeziilor din perioada adolescenției lui Ilie Motrescu. Cum spuneam adineauri sunt citate din versurile poetului. A doua oară ne întâlnim cu regretatul poet bucovinean deja la p. 175 întru-n alt material intitulat «Ilie Motrescu – Cântarea Carpaților, volum de poezii, ediție bilingvă română-ucraineană, îngrijit de Eleonora Schipor». Mai întâi articolul dat a văzut lumina tiparului în revista «Melidonium». Sincere mulțumiri vrednicei doamne Mariana Gurza pentru aprecierile aduse și la adresa mea pentru pregătirea acestui volum.

          La pagina 84 am mai descoperit o bucovineancă despre care am auzit câte ceva. Aspazia Oțel Petrescu, născută în localitatea Cotul Ostriței, din Noua Suliță. Citez – «Femeia creștină care a știut să rabde chinuri mucenicești din iubire pentru Hristos și Neamul Românesc». Autoarea i-a dedicat acestei minunate bucovinence chiar două articole pline de admirație, sinceritate și recunoștință pentru cele îndurare în închisori, apreciindu-i și volumul «Hristos în celulă». Impresinant și emoționant.

          M-am descoperit și eu pe vreo 6 pagini, începând cu 181. În afară de faptul că mi-a prezentat titlurile mai multor cărți (păcat că nu toate au ajuns până la autoare), doamna Mariana  recunoaște că… «Personal, nu am cunoscut-o niciodată pe scriitoarea Eleonora Schipor, profesoară în satul drag mie, Cupca»… «Pentru mine Eleonora Schipor este și va rămâne o «doină», un dor, o mângâiere dând dovadă de un românism autentic. O bucovineancă vrednică de care sunt mândră»… În afară de cărțile proprii doamna Mariana Gurza a mai prezentat și câteva din cele 20 la care sunt îngrijitoare de ediție. Nu-mi rămâne decât să-i spun sincer și simplu, dar din toată inima MULȚUMESC!

          La reflecții critice mai mulți oameni de vază ai scrisului românesc apreciază la justa valoare scrierile în versuri și proză a doamnei Mariana. Iată doar câteva titluri și autori – «Frumoasa doamnă întru Dumnezeu și umbră» (autor-George Anca), «Frumoasa mea Bucovină» (autoare-Aspazia Oțel Petrescu, «Mariana Gurza – Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei», (autoare-Veronica Balaj),  «Intelectuali bucovineni, Vasile Plăvan» (autoare-Vasilica Grigoraș), «Destine umbrite» (autor-Adrian Dinu Rachieru), «Poeta cu suflet de înger» (autoare-Vasilica Grigoraș), «Un Slavici de Bucovina» (autor-Artur Silvestri) și mulți mulți alții. Aș vrea să menționez aici că mulți dintre cei ce i-au apreciat talentul și continuă să o facă s-au referit la bucovineanul Vasile Plăvan, despre care și eu personal am scris cu câțiva ani în urmă.

          Titlurile «Poeta Mariana Gurza», (p.258-259), «Nevoia de sfida tăcerea și uitarea» (p. 289), «Puterea cuvântului și fragilitatea sufletului» (p. 292-295), «Sunt vuetul adâncurilor, lacrima suferințelor»… (p. 299-301), sunt doar câteva ce-mi aparțin, și pe care le-am publicat în diferiți ani, în ziare și reviste diferite. Desigur mai sunt și altele, dar n-au ajuns încă până la autoare.

          Mariana Gurza poeta, editoarea și eseista creștină ne-a făcut un frumos cadou tuturor cititorilor. Cartea sa din care se desprinde ca un fir neîntrerupt mereu dorul de Bucovina, a ajuns până la noi. Ne-am dori mai multe volume, căci în toate predomină dorul de unde își are rădăcinile scriitoarea pe care ne-am dori s-o revedem într-o zi la baștina părinților. Cărțile ei, ca de altfel și cele ale lui Vasile Plăvan, Petre Ciobanu, cât și cele scrise despre ei, prin ziarele bucovinene, își ocupă și vor mai ocupa locul în biblioteca muzeului istoric al satului Cupca, aflat în incinta CIE Cupca. Muzeu deschis prin strădania unor intelectuali din acest sat bucovinean, la care și-a adus contribuția nemijlocită și autoarea acestor rânduri, fiind chiar directoarea lui pe principii obștești.

          Felicitări minunatei doamne Mariana Gurza, această ostenitoare pe altarul cuvântului scris, această neobosită iubitoare de neam, baștină, grai și credință. Succese, scrieri alese în continuare, sănătate deplină, dragoste de neam și glie și fie ca bunul Dumnezeu, sfânta Fecioară Maria și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, ocrotitorii bisericii și ai satului Cupca, s-o aibă mereu în paza lor. La mai mult și la mai mare și Doamne Ajută!

————————————————

Eleonora Schipor

Cernăuţi, Ucraina

3 iunie 2017

16 iunie 2017, în ziarul GAZETA DE HERȚA, săptămânal social-politic, de informație și cultură din nordul Bucovinei

Zorile Bucovinei, 8 iunie 2017 – Cernăuți

Noi prezentări de carte

 

O asemenea măsură a avut loc astăzi, 20 iunie 2017, la biblioteca din satul Prisăcăreni, raionul Hliboca, în prezența câtorva îndrăgostiți de frumos, de literatură, cultură, civilizație.

          Ne-am adunat la mica bibliotecă sătească la invitația inimoasei doamne Rodica Zegrea, șefa acestei instituții culturale de aproape trei decenii.

          În prezența câtorva poeți, ziariști, lucrători ai sferei culturale, săteni, elevi ai școlii locale am făcut o scurtă trecere în rvistă a câtorva cărți de valoare pentru neamul nostru.

          Mai întâi am prezentat cartea savantului bucovinean, președintele societății regionale «Golgota», domnului Ilie Popescu. Carte scoasă recent de sub teascul tipografiei din Storojineț având ca titlu «Pagini despre absolvenții catedrei de filologie română și clasică a universității din Cernăuți». La pregătirea pentru tipar a acestei cărți și-a adus contribuția nemijlocită și semnatara acestor rânduri, care este și coordonatoare de proiect, iar împreună cu tânăra ei colegă, profesoara de limbă maternă de la CIE Cupca, Lucica Dușceac, corector și redactor.

          Doamna bibliotecară șefă Rodica Zegrea a amenajat un panou cu cărțile și ziarele de și despre doctorul în filologie Ilie Popescu, la care subsemnata a mai adăugat câteva materiale proprii despre autorul dat, care este și consăteanul meu, fiind originar din Pătrăuții de Jos, despre care am scris și o carte la cei 75 de ani ai săi, apărută în anul 2014.

          În partea a doua a întâlnirii date, la propunerea mea, am amenajat o mică expoziție (ziare, reviste, cărți) și am prezentat cărțile recent apărute ale poetei bucovineano- bănățene Mariana Gurza. Am început discursul meu despre «Poeta cu suflet de înger» (cine a numit-o astfel a spus un lucru extraordinar), referindu-mă la originile ei bucovinene. Am citit un fragment din poezia  «Plai de dor», care reflectă, ca și în celelalte de altfel, marea dragoste a autoarei purtată cu sfințenie de-a lungul vieții meleagurilor de baștină ale părinților ei.

                                Frumoasă,/ ai pătruns în sufletul meu,

                                Ca o pasăre măiastră,/ Bucovină,

                                Plai de doină,/ Plai de dor…

                                Sfânt și binecuvântat/ Îți este neamul

                                Neam nemuritor…

 

          Celor prezenți le-am vorbit despre bucovinenii introduși în  volumul APROPIERI, referindu-mă mai ales la materialele dedicate poetului-martir Ilie Motrescu, din Crasna-Putnei.

          Pe scurt am prezentat și cartea de versuri apărută în ediție bilingvă cu titlul «Dumnezeu și umbră» a doamnei Mariana Gurza.

          A fost de fapt prima prezentare  a acestor două cărți recent apărute și primite în dar de subsemnata. Sper că asemenea prezentări vor avea loc pe parcursul acestui an în mai multe biblioteci din ținutul nostru bucovinean.

          Referiri la cele trei cărți recent apărute au făcut rând pe rând invitații, redactorul-șef al săptămânalului «Concordia», poeta, ziarista, publicista, pictorița, doamna Doina Bojescu, redactorul șef al ziarului raional «Monitorul de Hliboca», poet, ziarist, publicist, vicepreședintele Societății de cultură românească Mihai Eminescu din regiunea Cernăuți, domnul Nicolae Șapcă, profesorul, activistul și autorul de cărți din satul Suceveni, domnul Teodor  Nicolaevici, specialistul în agricultură, Ion Crâliuc, activistul, fost participant al operațiilor de luptă din Afganistan, Dumitru Fedorcea și alții. Prezenți la manifestarea dată au mai fost bibliotecarele din satele vecine Suceveni și Petriceni, elevi, săteni. Toți au ascultat cu atenție relatările noastre. Aproape toți și-au dat părerea că ne-ar trebui prin bibliotecile noastre mai multe cărți de ale doamnei Mariana Gurza, (sperăm că acest lucru va fi posibil), ba mai mult chiar ne-am dori s-o avem printre noi la una dintre aceste prezentări, șirul cărora a început azi, într-o zi fierbinte de vară, într-o mică biblotecă de la țară unde domnește atmosfera dragostei de carte, de literatură, de lucruri frumoase.

          Sincere mulțumiri neobositei doamne Rodica Zegrea care la finalul acestei întâlniri de neuitat ne-a citit o poezie proprie, deoarece scrie poezii bune în trei limbi – română, rusă, ucraineană. Sperăm că într-o zi le vom avea înmănunchiate între copertele unei cărți.

          Cred că pe parcursul anului curent vom avea multe asemena întâlniri și prezentări de carte. Deocamdată le mulțumim tuturor celor care o zi obișnuită de lucru au transformat-o într-o zi de sărbătoare. O adevărată sărbătoare de suflet. Să dea bunul Dumnezeu să avem parte de cât mai multe asemenea zile în viața noastră.

———————————–

Eleonora Schipor

20 iunie 2017

Prisăcăreni, raionul Hliboca

Ucraina

Cărți ce merită să fie cunoscute

Prezentarea cărțlor talentatei doamne Mariana Gurza din Timișoara continuă. Azi le-am făcut o primă cunoștință unui grup de copii din satul meu de baștină Pătrăuții de Jos (sat vecin cu Cupca), cu cele două cărți ale bucovinencei-bănățene Mariana Gurza. Desigur a fost doar o scurtă prezentare.

La ea au participat și două neobosite doamne care toată viața activează pe tărâmul culturii satului natal. Maria Ștefureac, șefa bibliotecii și Larisa Popescu, directoarea căminului cultural au făcut inițial cunoștință cu noile cărți. Urmează să organizăm o prezentare de carte la biblioteca sau la căminul cultural din localitate. Cărțile doamnei  Mariana Gurza merită să fie cunoscute de toți, mari și mici, dar mai ales de iubitorii cuvântului scris, de cei care prețuiesc cartea, de cei care citesc.

          Repet, ne-am dori să avem mai multe exemplare de carte, care să-și ocupe locul meritat pe rafturile bibliotecilor noastre.

Deocamdată, mie nu-mi rămâne decât să fac mai multe xeroxuri cu materialele din felurite ziare de și despre Mariana Gurza, mai ales cele publicate la noi în Bucovina. Sperăm că într-o bună zi o vom avea printre noi ca să facem cunoștință mai îndeaproape cu această doamnă deosebită. O așteptăm cu drag în ospeție, și așteptăm noi cărți, proză, și noi poezii bune. Succese și Doamne ajută!

 

——————————

 

Eleonora Schipor

22 iunie 2017

Pătrăuții de Jos

Ucraina