11 Feb
2019

Anna-Nora ROTARU: Poeme

TU, ZÂNĂ A PĂDURII…

                              (dedicată fiicei mele Artemis la împlinirea vârstei de18 ani)

 

 

Ooo, Tu, preafrumoasă Zână a pădurii,
Ce-agale te preumbli, printre copacii goi și triști,
Să nu te temi, că-ți vei uda poalele și condurii…
Sub bruma nopții, amorțit-au greieri-trubadurii,
Din frunzișul răscolit, de vânturile ca moriști,
Trezește-i, le-arată că exiști !

 
Cu mâna-ți delicată, trunchiuri atinge și ramuri,
Dă-le-o binecuvântare, că multe-au mai pătimit…
Alungă gerul crunt și pune crivățului hamuri,
Fă mugurii să crape și-aer umple cu balsamuri,
Izgonește iarna, din crângul cel mut și adormit
Și eu, ofrande-am să-ți trimit !

 
Zâna mea, cu flori-mpletite-n păr, de albăstrele,
Dă iarăși viață-n jur, la firul de iarbă, copăcel…
Topește neaua iernii, din mantalele ei grele
Să vină primăvara, din colivia-i cu zăbrele
Ajutând capul să-și scoată, timid primul firicel,
De prin zăpezi un ghiocel !

 
Înapoi cheamă să-ți vină păsările călătoare,
Izvoarele fă-le să susure curgând nestăvilit…
Din somnul lor adânc, trezește pe viețuitoare,
Din soare-adună raze, pe cele mai lucitoare
Și-acolo unde pământul e gol, negru, dezvelit
Sau, cu mucegaiuri învelit,

 
Tu, Zână bună, umple din nou pădurile cu flori,
Răsărind iar viorele, toporași din uscăciuni…
Trezește-ne ochii goi, iarăși la viață și culori,
Văzduhul, cu cânt de ciocârlie și privighetori,
Înflorește muguri, din roze rochii fă, în păr cununi,
Din maci, păpădii și mătăciuni !

 

 

 

PENTRU ÎNC-O-MBRĂȚIȘARE…

 

 

Mă poartă iarăși pașii, un călător trist și pribeag,

În satul unde m-am născut, la căsuța-mi cu cerdac…

La taicutul meu bătrân, ajuns acuma un moșneag,

Așteptând cu maica-n tindă, sprijinită-ntr-un toiag,

Să mă mai vadă o dată, până le-o suna de veac,

Eu, încercând să mă prefac,

 

 

Că nu le văd de doruri, în lacrimi-notând ochii plânși,

De durerea despărțirii, ce-a pus între noi hotare…

Cu toții am îmbătrânit, fost-am de poveri constrânși,

Pe unde soarta ne-a zvârlit și-acuma-n brațe strânși,

Mă-ntreb… cât om mai avea puteri de frământare,

Curaj, de-o altă așteptare ?

 

 

Mă dor uscățivele lor trupuri, de ani și gârbovite,

Cu mâinile lor bătucite, zbârcite, tremurânde…

Mă dor și fețele îmbătrânite, de trudă istovite,

Cu ochii-n vid pierduți, ca ferestre goale, coșcovite,

Pline de iubire resemnată-s privirile lor blânde,

Cu inimi triste, sângerânde…

 

 

Doamne, cât aș vrea-napoi să poți întoarce anii,

Să ridici povara de pe-ai noștri umeri obosiți,

C-am îmbătrânit și eu și părinții-mi în strădanii…

Să mai zâmbesc-aș vrea căsuță mică și castanii,

C-atunci, cu rude multe, bunici, musafirii poposiți,

L-anii-aceia, cu toții regăsiți…

 

 

Să-mi văd măicuța iară, tânără c-atunci, sprințară,

Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…

Iar eu… EU, copilă veselă, codană și năbădăioasă,

Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,

Crescută cum se cade, după datina străveche

Și mândră, fără de pereche…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

8 februarie 2019

 

11 Feb
2019

Alexandru NEMOIANU: Limba română și folosirea ei

Cu câțiva ani în urmă am ascultat, doar pentru puțină vreme, o emisiune de televiziune în România.

Era un soi de dialog purtat de către un reporter și istoricul A.P. Tema discutată era în jurul oportunității ridicării “Catedralei Neamului” în Parcul Carol, în București. (“Catedrala Neamului” este un proiect al Bisericii Ortodoxe Române de a ridică o biserica monumentală în București, că sediu al Patriarhiei și memorial al victimelor regimului bolșevic).

Istoricul era gras, de fapt umflat dizgrațios, cu față buhăită și acoperită de o barbă sărăcăcioasă, foarte mulțumit de sine și răspândind un duh lumesc neplăcut. Cu cea mai mare nepăsare se exprima împotriva ridicării acestui monument și cu aceiași nepăsare și nesimțire repeta “argumentul lui Iuda”. Nu este bine să se risipească bani care ar putea fi folosiți la ajutarea săracilor. Acestui argument, umflatul istoric, îi adăuga și inexactități jalnice gen, ”îmi pare că se imită exemplul vecinului de la răsărit”. Un penibil apropos rusofob care nu ținea seamă de faptul că între România și Rusia există o distanță de peste o mie de kilometrii și o țară enormă, Ucraina.Același puhav scârbos repeta cea mai mare biruință a sorosismului în România, streotipurile rusofobe. Căci aici nu este vorba de a “crede” sau nu în Rusia, este vorba de împrejurarea că pentru România pericolul sunt USA și slugile, ”imperiul sodomit”, sinistra ideologie “globalistă”, cea care așează semnul egal între “bine” și “rău”, cea care promovează un anti-creștinism de prost gust și o promiscuitate morală degradantă. De fapt obezul bărbos nu făcea decât să dea glas ideilor seculariste vehiculate în România prin tot soiul de organizații obscure, vernacular cunoscute și ca “sorțarii” și “sorosistii” și sinistrele Organizații Ne Guvernamentale. Dar nu despre neghiobiile rostite este vorba ci despre felul în care erau rostite, despre limba românească folosită.

La o superficială analiză părea că A.P folosește un “grai” vechi, armonios. El rostea, “îmi da gândul cât va fi fiind în vistieria Patriarhiei”, “interesul de obște”,etc. Dar de fapt, mai profund analizat, rezulta cu totul altceva.
Puhavul istoric caută să mimeze, să imite, graiul aristocrației (boierimii) muntene și nu reușea, căci el nu aparținea acelei categorii nici în obârșie și nici în duh.

Acel grai este absolut superb și am avut privilegiul să îl aud vorbit de către câțiva reprezentanți ai acelei categorii sociale ( Dr. Elena (Nutzi) Mateescu-Mănescu, Domnica Negulescu, Dr. Alecu Mănescu și la un bunic al lui Mihnea Berindei). Acești reprezentanți ai familiilor de viță veche (cele care păstrează conștiința libertății originare, care ține de persoană și din care se hrănește libertatea politică și constituțională), vorbeau autentic și cuminte. Prin felul cum vorbeau acei oameni dezvăluiau una dintre cele mai mișcătoare caracteristici ale neamului românesc, care leagă demnitatea de modestie și modestia de elegantă.
Imitația “istoricului” era penibilă. Ea dădea la iveală un suflet de lacheu. Un suflet de neo-ciocoi. El dovedea că nu înțelege și nu respectă limba română și nu are sentimentul acestei limbi. Căci, așa cum superb arătase Sextil Pușcariu, ”limba nu e numai un vehicul care este subordonat gândirii, ci este și un stăpân al ei. Este adevărat că omul vorbește ceea ce gândește dar el gândește și după modelul în care s-au deprins să vorbească strămoșii lui. Căutăm, sau ar trebui să căutăm, cele mai potrivite forme de exprimare pentru a ne spune gândurile. Dar folosim modelele de vorbire anterioare, prin care s-au arătat cugetele strămoșilor noștri și astfel se alcătuiește o formă mentală națională”. Aceasta este o concluzie care se aplică tuturor limbilor pământului și nu întâmplător, în înțelesul vechi, ”limba” însemna neam.

Ignorarea spiritului “limbii”, batjocorirea “cuvântului” are urmări profunde și unul dintre ele este ieșirea din “neam” și alăturarea la cei pentru care ȚARA și Neamul sunt doar oportunități și sursă de folos vremelnic.

—————————-

Alexandru NEMOIANU

10 februarie 2019

11 Feb
2019

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 390(16 –31 Ianuarie)

 Dragii mei enoriași!

Scrisoare către Eminescu(II)

    Bădie Mihai!

    S-a scurs mai mult de o jumătate de veac de când trăgeai clopotele de alarmă prin versul Domniei-Tale și făceai cunoscut lumii de-atunci pericolul mare și hăul spre care se îndreaptă atâția corupți ai vremii. Stâlpii de taverne, înțepeniți pe scaune, cu ochii buimăciți, cu minte-mprăștiată și gândul rătăcit, copiii națiunii lipsiți de orizonturi, bălăcărindu-și viața în glodul decăderii  te biciuiau pe suflet, te zgârâiau pe creier. Străbunele glorii le fluturai în versuri, nutrind speranța sfântă  că doar-doar o renaște în inimi înecate în tone de alcool dorința de-ndreptare și pofta de-a fi OM.

 Eroii de-altădată luptând din greu să apere un hotar, sihaștrii vlăguiți de post și rugăciune, atâția prometei înlănțuiți de propriile lor idealuri, țărani săraci nădăjduind culesul erau doar câteva modele de viață, ce le propuneai prin scrierile tale tinerilor fără tinerețe. Rămâneai dezamăgit, bădie, căci prea adesea vorbeai la niște stârvuri, uneori putregaiuri fără speranță de odrăslire. Cu mintea ta isteață vedeai în viciul acesta al beției pericolul ce paște o generație, o națiune chiar!

S-a scurs mai bine de un veac, bădie, și piesa este aceeași! Eroii s-au schimbat. Tavernele se înmulțesc, bețivii de asemenea: În fumul gros de mahoarcă se îngrămădesc mulți, tot mai mulți, și tineri și vârstnici. Idealurile sunt firave, realizări deloc, pungile tot mai goale, copiii tot mai triști. Femeile-s bătute și alungate la ore târzii, pâinea lipsește de pe masă, hăinuțele sunt rupte, de cărți nu mai sunt bani.

Prin șanțuri ne zac junii, alcoolul duhnește de departe. Înjurături le sunt vorbele alese din gura împuțită, din sufletul lor sterp. Flăcăi vânjoși ca bradul se ofilesc degrabă, când Bachus îi adoptă ca fiii săi pe veci. Dușmană le e lumea, părinții, copiii și frații, iubirea lor e sticla, și halba, și paharul. Se-nchină doar lui Bachus, în cârciumă-și pierd vremea și toată agonisita o duc la cârciumar!

De te-ai face astăzi și-ai încerca să numeri cârciumile răsărite pe pământ românesc, ai înnebuni. Guri de iad, bădie, guri de iad, prin care șerpii gheenei ne înghit vlaga națiunii, ne tulbură orizontul, ne îngreunează zborul!

Se repetă istoria, bădie, și, din păcate, se repetă mai întâi prin tot ce are mai murdar, mai josnic și mai morbid!

Cu bine, bădie, pe curând!

Popa Alexandru de la Bârda-Mehedinți.”

*

  Sfaturi părintești. Din cartea Trăiri ale dumnezeiescului har a Sfântului Nectarie de Eghina selectăm câteva rânduri privind puterea rugăciunii. Să vă fie de folos!

,,Puterea întregului suflet stă în rugăciune. Şi după cum trupul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngrijiri pe care i le dăm, tot astfel şi sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhovnicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.

După cum atunci când facem focul, suflăm în el ca să-l aprindem, tot aşa are nevoie şi sufletul. Pildele sunt suflările de aer care alungă cenuşa, care este uitarea, şi aceste suflări aprind cărbunii care nasc căldura. Astfel, pleacă nesimţirea care naşte rătăcirea, încât omul crede că este bine, fără să fie însă aşa.

Aşadar tu, micul meu copilaş, acum că ai vreme, plânge, ca să te umpli de bucurie, străpunge-te, strigă, îmbrăţişează icoana Preasfintei, ca şi cum ai îmbrăţişa-o pe însăşi mămica ta, şi strig-o ca un micuţ copilaş pe maica noastră: „Măicuţa mea, ajută-mă, dă-mi ceea ce-mi este de folos sufletului, precum ştii!” Spune-i multe alte cuvinte şi vei atrage harul mângâietor asupra ta de fiecare dată când o vei chema în rugăciune. Vei dobândi astfel iubirea.

Ea îţi va dărui şi rugăciunea, ea va aprinde flacăra şi iubirea pentru Hristos, pentru că mijloceşte către Fiul ei, şi toate cererile ei El le împlineşte, pentru că este Maica Lui, şi nu îi trece cu vederea nici o dorinţă. Aşadar, ceea ce vrei de la ea, să ceri ca un copilaş care cere de la mama lui ceea ce doreşte şi se agaţă de fusta mamei, îi sărută poalele, o îmbrăţişează, o umple de lacrimi.

Fă aşadar precum îţi scriu şi, în scurt timp, vei vedea câtă iubire vei afla de la dulcea noastră Măicuţă. Cu multă simplitate să mergi înaintea ei, ca să afli curăţia sufletului. Simplitatea este reuşita mare a sufletului.

*

          Sinuciderea și sinucigașii. În paginile acestei publicații am mai scris despre sinucidere și sinucigași de multe ori. Din păcate, nu au citit cei care aveau nevoie de cele scrise acolo. Câteva cazuri de genul acesta petrecute de-a lungul a peste patruzeci de ani ne determină să revenim asupra acestei probleme. Drept urmare, vom reda mai jos cuvântul plin de înțelepciune al Părintelui Ierom. Serafim Rose din cartea sa Sufletul după moarte. Capitolul este numit sugestiv: Păcatul înfricoșător al sinuciderii. Sperăm să fie de folos multora:

         „Sărmani pătimitori, sinucigașilor!.. Voi n-ați primit răscumpărarea prin scurtele suferințe curățitoare de pe pământ, suferințe dulci pentru cel care le îmbrățișează – o, mult mai dulci decât plăcerile nălucite de dorul cărora ați murit. Da, stătea în puterea voastră ceea ce v-a șoptit puterea răului, care atunci n-avea nici o stăpânire asupra-vă, dar tot în puterea voastră stătea și să nu faceți asta. În puterea voastră stătea să știți că Dumnezeu există, că El nu-i doar expresia cea mai înaltă a Dreptății mai presus de înțelegerea noastră, ci chiar mult mai mult decât toate aceste firave concepții omenești. În puterea voastră stătea să înțelegeți că Dumnezeu nu poate să dea Cruce și să nu dea și puteri, că în puterea voastră stătea să vă întoarceți la Dumnezeu, să vă mântuiți prin chemarea Numelui Său…

         Înainte de sinucidere, sinucigașii nu știu deloc că în preajma lor stă duhul rău, nespus de scârbavnic, care-i silește să își ucidă trupul, să sfarme prețiosul „vas de lut”, care păzește sufletul până la soroacele hotărnicite de Dumnezeu. Și sfătuiește acest duh, și îndeamnă, și stăruie, și silește, și-l înspăimântă cu toate spaimele, doar-doar va apăsa omul pe trăgaci sau va sări pe fereastră, fugind de viață, de chinul său cel nesuferit… Omul nici nu gândește că „chinul nesuferit” nu este de la viață, ci de la cel de unde vin și toate gândurile care „dau temei” uciderii de sine. Omul crede că el le cugetă pe toate și ajunge la concluzia sinucigașă — dar nu cugeta el deloc, ci prin gândurile lui vorbește cel pe care Domnul l-a numit ucigaș de oameni dintru început…

          Omul nu face altceva decât să-și dea în mod inconștient acordul la propunerea diavolului, să ia asupra sa, fără să vadă asta, păcatul diavolului, să se unească cu păcatul și cu diavolul…Un singur cuvânt de rugăciune cu pocăință, un singur semn al mântuitoarei Cruci, făcut măcar în gând, și o singură privire cu credința către ea — și păienjenișul răului este rupt, omul este mântuit prin puterea lui Dumnezeu de pieirea sa… Doar o scânteie mică de credință vie și de credincioșie față de Dumnezeu – și omul e izbăvit!

           Dar nu toți oamenii care s-au izbăvit uciderea de sine sau de un alt păcat pricep că în preajma lor stătea sau poate că sta încă ori se apropie de el câteodată scârbosul duh rău, ființa pe care o descoperă doar sensibilitatea duhovnicească și luarea-aminte duhovnicească ascuțită! Nici pe departe nu-și dau seama toți oamenii (fie creștini) de lucrările și manifestările duhurilor rele, despre care cu atâta putere și limpezime uimitoare vorbește cuvântul lui Dumnezeu. 90% din sinucigași fac ultimul lor pas sub înrâurirea nemijlocită a duhurilor ucigașe de oameni dintru început (Ioan, VIII, 44). Și, propriu-zis, mai fiecare sinucidere este ucidere a omului de către demon cu mâinile omului însuși.

            Iată o întâmplare, care s-a petrecut în viața cuviosului Leonida de la Optina, care a murit în 1841. Tatăl unuia dintre ucenicii săi, Pavel Pambovisev, a murit de moarte năprasnică, prin sinucidere. Fiul iubitor, a fost profund mâhnit la aflarea acestei vești și și-a vărsat durerea duhovnicului: „Moartea nefericită a tatălui meu este pentru mine o cruce grea. Da, eu sunt acum răstignit și voi duce aceste chinuri cu mine în mormânt. Îmi închipui veșnicia ca fiind cumplită pentru păcătoși, în care nu mai există căință și sunt chinuit de caznele veșnice care îl așteaptă pe tatăl meu, care a murit fără pocăință. Spune-mi, Părinte, cum îmi pot alina această durere?”

             Părintele a răspuns: „Ai încredere atât în tine, cât și în soarta tatălui tău, care se află în voia lui Dumnezeu, Care este Atotînțelept și Atotmilostiv. Să nu fii curios și nu încerca să afli tainele Celui Prea Înalt. Străduiește-te cu umilință și înțelepciune să te întărești într-o suferință pe care să o poți răbda. Roagă-te Atotbunului Ziditor și îndeplinește-ți datoria de iubire și obligația de fiu.”

            La întrebarea: „În ce fel se poate ruga cineva pentru astfel de oameni?”, răspunsul a fost: „În duhul oamenilor virtuoși și înțelepți, roagă-te astfel: „Caută, o, Doamne, sufletul pierdut al tatălui meu. Dacă este cu putință, ai milă! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat; ci facă-se voia Ta cea sfântă!” Roagă-te simplu, fără vreun model, punându-ți inima în mâna Celui Prea Înalt. De bună seamă că nu a fost voia lui Dumnezeu ca tatăl tău să aibă o moarte atât de năprasnică. Acum tatăl tău se află în voia Aceluia Care poate arunca atât sufletul cât și trupul lui în cuptorul de foc, care poate smeri sau înălța, încredința morții sau aduce la viață, a trimite în străfundurile iadului sau a ridica la ceruri. În același timp, El este milostiv, Atotputernic și plin de iubire, încât toate însușirile bune ale celor născuți din țărână, nu sunt nimic față de marea Sa bunătate. De aceea, nu ar trebui să suferi peste măsură. Vei spune: „Eu îmi iubesc tatăl și de aceea mă mâhnesc fără alinare”. Este adevărat. Dar Dumnezeu l-a iubit și îl iubește cu mult mai mult decât îl iubești tu. Și astfel, îți rămâne să lași soarta veșnică a tatălui tău în seama bunătății lui Dumnezeu, Care, dacă El vrea are milă, dar cine poate să se împotrivească Lui?”

          Și astfel, această rugăciune personală, care poate fi spusă acasă sau în chilie, așa cum a făcut-o Părintele Leonida pentru ucenicul său, având experiența duhovnicească, poate servi creștinului ortodox ca un exemplu de rugăciune pentru orice creștin neortodox, care îi este apropiat. De exemplu, creștinul se poate ruga astfel: Ai milă, o, Doamne, dacă este cu putință, de sufletul robului Tău (numele) care a plecat dintre noi în viața cea veșnică, rupt fiind de Sfânta Biserică Ortodoxă a Ta! De nepătruns sunt judecățile Tale. Nu socoti această rugăciune a mea ca un păcat, ci facă-se sfânta voie a Ta!”

*

          File de jurnal – 14. Iun. 1982. ,,În această perioadă de două săptămâni am lucrat la arhiva I. A. S. – Dealul Viilor și a I. A. S. – Tr. Severin. Trebuie să scot zilele lucrate de tatăl meu ca zilier în perioada 1949-1979, în vederea întocmirii dosarului de pensionare. La I. A. S. – Dealul Viilor situația arhivei este deplorabilă. Responsabilă cu arhiva este Doamna Lungu, soția directorului. Situată în beciul casei mareșalului Averescu, arhiva a suferit serioase avarii. Pereții burdușiți de igrasie, pâraie de apă peste tot, umezeală și aer de cavou. Dosarele situate pe rafturile de lângă pereți sunt, în mare măsură, mucegăite. Am găsit în unele dosare cuibare de șoareci. În dosare e o dezordine îngrozitoare. Erau într-o vreme vreo 32 de ferme dependente de I. A. S. Dealul Viilor. Tot felul de hârtii venire de la aceste ferme erau puse la nimereală. Nu poți ști că unul e dosar de casă, altul de bancă, altul de corespondență etc. Pe fiecare lună sunt câte 10-15 dosare și pentru ca să găsești un biet ștat de plată, trebuie să cauți până amețești.

          La I. A. S. – Tr. Severin situația e mai bună. Arhiva e situată la etaj, actele frumos ordonate, dosarele legate. Se poate lucra bine acolo. Atât doamna Lungu, cât și domnul Pârvulescu, inspectori la serviciul personal al celor două unități, m-au băgat în arhivă și m-au lăsat acolo să lucrez. Eu caut prin dosare și, în momentul în care-l găsesc pe tăticu într-un ștat de plată, pun semn, iar la sfârșitul programului vin dumnealor și-și iau notițe în vederea întocmirii adeverinței pe care mi-o vor da la sfârșitul investigației.

          Alaltăieri am avut un parastas la Dumitru Ploștinaru din Bârda. A venit și fiul său cel mare, care a fost detașat câțiva ani ca profesor de matematică în Mexic. Printre altele,  i-am reținut câteva afirmații, care m-au ajutat să-mi pun ordine în gândurile-mi destul de răvășite: ,,Când ți se oferă un prilej de a pleca în străinătate, nu-l rata! Nu se știe dacă te mai întâlnești vreodată cu el!”   ,,La plecarea din țară, vameșii percheziționează cu atenție, ca nu cumva să ai asupra ta vreun manuscris; la venirea în țară, aceiași vameși te urmăresc dacă nu cumva ai adus cu tine biblii și literatură pornografică!” Grozavă alăturare! ,,Preoții sunt niște indivizi suspecți și periculoși. Experiența cu Calciu-Dumitreasa ne-a dovedit-o. Asemenea și situația din Polonia!” ,,E bine să râzi, căci râsul ne-a rămas!” ,,N-are rost să-ți faci complexe, totul trebuie considerat ca ordine firească a lucrurilor; orice împotrivire, încercare de declanșare sau altele asemenea sunt frunze în vânt”. ,,Un medic a ajuns la saturație sub aspect material. El primește de la pacient tradiționalul plic, cu convingerea că acesta-i un antidot. Pacientul crede că astfel va fi mai bine tratat, mai bine îngrijit. Pe de altă parte, medicul își spune în sinea sa că plicul reprezintă diferența dintre ceea ce-i dă societatea și ceea ce ar merita în realitate”. ,,Se înregistrează la noi un flux tot mai mare de materie cenușie spre Occident. Am pierdut oameni de mare valoare, dar nu ne sinchisim, căci s-au găsit imediat destule nulități ca să le ia locul!”

*

           Uite mortul, nu e mortul! Un eveniment nefericit a marcat bucuria Sfintelor Sărbători de anul acesta. În seara zilei de 14 dec. 2018, la ieșirea din Malovăț, în marginea șoselei județene, a fost găsit un om mort. Era un om în vârstă, cu îmbrăcăminte asemănătoare cu a celor din satele de munte. Poștașul l-a găsit și a dat imediat telefon la 112. Până la sosirea poliției și a salvării, s-au adunat la fața locului primarul și  15-20 de consăteni. O asistentă medicală ivită ca din minune i-a făcut resuscitare mai bine de o jumătate de oră, dar degeaba. Nimeni dintre cei prezenți nu l-au cunoscut. Echipajul de la salvare și cel de la poliție au luat mortul și duși au fost. Peste vreo săptămână, Tărăbâc Vasilică din Malovăț a anunțat poliția că unchiul său, Tărăbâc Traian, nu a mai venit acasă. Autoritățile au făcut imediat legătura între mort și dispărut. Au venit la casa dispărutului și au luat amprente de pe obiecte. În urma investigațiilor, serviciul criminalistic a stabilit că amprentele mortului ar fi identice cu cele recoltate de la casa dispărutului.

        Vineri, 25 ianuarie, am fost sunat de către poliție. Am fost solicitat să ridic eu, în numele parohiei, trupul mortului de la morgă și să-i  facem o înmormântare creștinească, cu slujbă, pomană și toate cele cuvenite. M-au asigurat că cercetările sunt încheiate, identitatea stabilită, dar fiindcă familia n-are posibilități să-l îngroape, cade în seama comunității. Mi-au spus, de asemenea, că primarul nu are timp să se ocupe de această problemă, iar dacă îl va lua, îl va duce direct la cimitir. ,,E și el creștin, părinte, e fratele nostru!” Am trecut pe la poliție. Mi-au dat buletinul lui Tărăbâc Traian, pe care-l găsiseră acasă și mi-au spus care sunt pașii pe care trebuie să-i urmez pentru a definitiva formalitățile. Am mers în oraș, am cumpărat lenjerie, costum, încălțăminte. Am găsit coșciug și am stabilit cu  proprietarul magazinului să-l ducă a doua zi, sâmbătă, la morgă, și apoi să ducă mortul la Malovăț. Am luat legătură cu medicul legist și m-a asigurat că, deși e liber sâmbăta, va veni special, la ora 11 și-mi va elibera certificatul medico-legal și cadavrul. Am luat legătura cu o firmă de catering, am stabilit meniul, prețul și numărul de porții pentru pomană. Am venit în Malovăț și am găsit oameni care s-au angajat să facă groapa. Pe Vasilică Tărăbâc l-am convins să meargă cu mine a doua zi. Aveam de gând să-l las la morgă ca să-l îmbrace pe unchiu-său, în timp ce eu să merg la parchet ca să iau viza. Vream să facem înmormântarea duminică, după slujbă. Când am luat legătura cu primarul ca să-l rog să-mi permită să aranjez pomana în incinta căminului cultural, fiindcă era vreme rea, am aflat o realitate de care nu știam. Primarul a spus că nu recunoaște că mortul este Tărăbâc Traian din Malovăț. A trăit cu el în sat mai bine de 50 de ani, la fel și ceilalți consăteni care au fost la fața locului, și nu pot să accepte altceva decât ceea ce au văzut cu ochii lor. Mortul nu era maloviceanul nostru. A cerut să se facă analiză cu ADN(acid dezoxiribonucleic), dar nu s-a admis. Până nu se fac aceste analize, dânsul nu eliberează certificatul de deces. E de acord să suporte dumnealui taxa, numai să se descopere adevărul.

          I-am dat dreptate primarului. În locul lui dacă aș fi fost, și eu aș fi făcut la fel. Am luat legătura cu poliția. Au spus că nu pot cere aceste analize, pentru că nu au motive întemeiate, din moment ce analizele cu amprente au dat rezultat. Când le vine controlul și se stabilește că nu aveau motive întemeiate, le impută dumnealor cele 40 milioane, costul analizelor cu ADN. Am contramandat comenzile pentru sicriu, pomană și celelalte.

          Duminică am primit telefon de la Televiziunea Digi24 din București. M-au rugat să le relatez cazul și m-au întrebat dacă sunt de acord să dau un interviu luni, când va veni un echipaj al dumnealor în Malovăț. Am acceptat, cu condiția ca și primarul să fie intervievat, fiindcă are și dânsul ce să spună. A doua zi au venit reporteri de la trei televiziuni. Au luat interviuri de la mai multe persoane din Malovăț, de la poliție, de la procuratură și spital. Seara au dat reportajul pe posturile de televiziune, dar am constatat cu amărăciune că de fapt au urmărit senzaționalul și mai puțin adevărul.

           Până la încheierea acestei ediții, mortul n-a mai fost îngropat. Spitalul a făcut demersuri oficiale către primărie, ca-n termen de 15 zile să-l ridice și să-l înmormânteze, conform legii. Domnul primar a mers între timp în audiență la prefect și la comandantul poliției județene și a obținut aprobarea pentru a se face testele ADN asupra cadavrului. Nu știm deocamdată care va fi rezultatul. Cert este că undeva s-a strecurat o fisură. Cu siguranță că nimeni nu are interesul să denatureze adevărul. Nu a fost crimă sau accident de circulație, care să motiveze o astfel de manevră. Am speranța că se va găsi cât mai repede  o soluție. Cred că mai mult decât oricine o așteaptă mortul!

*

            Balada morții. Sub impresia evenimentelor descrise mai sus, mi-am amintit de poezia cu acest titlu a poetului George Topârceanu. Și eroul poeziei era un om sărman, necăjit, plecat de acasă din cauza grijilor, nevoilor, necazurilor, durerilor, dar n-a mai ajuns la destinație. Nici acela nu avea acte asupra lui. Cel decedat în Malovăț avea în buzunare o bucățică de pâine de mărimea unei bucățele de anafură. Aceea era toată averea lui…!

    


,,Cobora pe Topolog

Dintre munţi, la vale…

Şi la umbra unui stog

A căzut din cale.

 

În ce vară? În ce an?

Anii trec ca apa…

El era drumeţ sărman,

Muncitor cu sapa.

 

Oamenii l-au îngropat

Într-un loc aiurea,

Unde drumul către sat

Taie-n lung pădurea.

 

Şi de-atunci, lângă mormânt,

Plopi cu frunză rară

S-au zbătut uşor în vânt,

Zile lungi de vară.

 Soarele spre asfinţit

Și-a urmat cărarea.

Zi cu zi l-au troienit

Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum

Urcă pe coline,

Zvon de glasuri dinspre 

                              drum

Până-n preajmă-i vine.

 

Peste vârfuri lunecând

În argint, condurii

Înfioară când şi când

Liniştea pădurii…

 

Numai colo-ntr-un frunzar

Galben în lumină,

Stă pe-o creangă de arţar

Pasăre străină.

 

Stă şi-aşteaptă fără glas

Parcă – să măsoare

Cum se mută, ceas cu ceas,

Umbra după soare…

 

Astfel, tot mai neştiut

Spre adânc îl fură

Şi-l îngroapă-n sânu-i mut

Veşnica Natură.

 

Vara trece; pe cărări

Frunza-n codru sună.

Trec cernite înserări,

Nopţi adânci cu lună.

 

Iar când norii-nvăluiesc

Alba nopţii Doamnă,

Peste groapa lui pornesc

Vânturi lungi de toamnă.”


*

           Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Toncea Cătălin-Ioan din București: 2.000 lei; Doamna Dr. Mihaela Funk din Hanau(Germania): 130 lei; Doamna Corina Mălureanu din București: 110 lei; Familia Dăogaru din Tr. Severin: 100 lei;   

           Pentru contribuția de cult au mai dat: Domnul Motreanu Petre din Malovăț: 200 lei; Domnul Bucică Bebe din Malovăț: 160 lei; Domnul Bârdeanu Nicu și Domnul Pereanu Viorel din Malovăț: câte 110 lei; Domnul Pera Dumitru din Malovăț: 100 lei; Domnul Drăghia Tudor din Bârda a mai adăugat 50 lei pentru contribuția de cult, totalizând 135 lei;

           Pentru gardul bisericii de la Bârda au mai achitat, în mod benevol, câteva familii sume mici, fruntași în acest sector fiind Domnul Înv. Georgică Sfetcu și Domnul Gârbovan Ion, cu câte 50 lei.

           Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

*

           În cursul lunii ianuarie am donat pâine participanților la slujbă din unele duminici și sărbători, astfel: 1 Ian.(Malovăț): 210 pâini; 7 Ian.(Malovăț): 250 pâini; 13 Ian.(Bârda): 125 pâini; 20 Ian.(Malovăț): 170 pâini; 27 Ian.(Bârda): 143 pâini; 30 Ian.(Bârda): 105 pâini. Așadar, în luna ianuarie s-au donat 1.003 pâini. Copiilor participanți li s-au donat și ciocolate.

           De asemenea, în luna ianuarie s-a vândut pâine enoriașilor la prețul de achiziție de 0,70 lei/buc., astfel:  1 Ian.(Malovăț): 90 pâini; 7 Ian.(Malovăț): 50 pâini; 13 Ian.(Bârda): 575 pâini; 20 Ian.(Malovăț): 80 pâini; 27 Ian.(Bârda): 557 pâini; 30 Ian.(Bârda): 195 pâini. Așadar, în luna ianuarie s-au vândut cu 0,70 lei/buc.  1.547 pâini.

*

           Plăți. În luna ianuarie am făcut câteva plăți mai mari, astfel: 3.550 lei protoieriei pentru lumânări; 3.000 lei subvenții pentru protoierie și episcopie; 2.295 lei protoieriei pentru calendare; 1.784 lei brutăriei pentru cele 2.550 pâini donate și vândute în decembrie; 1.215 lei tipografiei pentru cărți; 614 lei impozit; 400 lei poștei pentru timbre; 256 lei poștei pentru colete; 200 lei  transport cărți prin curier de la Craiova; 55 lei internetul, cât și altele mai mici.

*

           Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a mai publicat câteva materiale, astfel: Verigile Neamului, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIX(2019), nr. 7265(4 ian.), p. 3; Scrisoare către Eminescu(I), în ,,Obiectiv Mehedințean”, Tr. Severin, an. XXI(2019), nr. 963(24 ian.), p. 12; ,,Scrisoare pastorală” – 389, în ,,Observatorul”(Toronto-Canada), 25 ian. 2019, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 26 ian. 2019, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro/category/scrisoare-pastorala); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 28 ian. 2019, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/ category/biserica);  Ofertă de carte – ianuarie 2019, în ,,Logos și Agape”, București, 1 febr. 2019, ediție on-line(http://www.logossiagape.ro).   

*

           Zâmbete.  ►,,- Buni, mă lași să văd filmul ăsta?” ,,- Auziși, că numai cu acordul părinților!” ,,- Dar acordul bunicilor nu-i valabil?” ►,,- Bărbate, nu-i adevărat ce vezi tu! E adevărat ce-ți spun eu!”  ►Un bolnav îşi revine din comă. ,,- Doctore, nu trebuie să-mi mai spui nimic! Am scăpat şi ce-a fost mai rău a trecut!,,- Perfect adevărat, dar de unde v-aţi dat seama? ,,- După mutrele posomorâte ale rudelor mele…!”

*

           Excursii-pelerinaj. Miercuri, 27 Martie, organizăm o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Bârda – Malovăț – Mânăstirea Tismana – Tg. Jiu – Mânăstirea Vișina – Mânăstirea Lainici – Petroșani – Hațeg – Mânăstirea Prislop – Mormântul Părintelui Arsenie Boca – Caransebeș(catedrala) – Mânăstirea Piatra Scrisă – Tr. Severin – Bârda. Excursia se va derula pe timp de o zi. Costul va fi de aprox. 45 lei/pers.

*

           Înmormântări. În ziua de 16 ian. am oficiat slujba înmormântării pentru Badea Margareta(77 ani), iar în ziua de 17 ian. pentru Cioabă Elena(87 ani), amândouă din Malovăț.

          Dumnezeu să le ierte!

*

           Program. În cursul lunii Martie, avem următorul program: 1 Mart.(sfințirea apei și a semințelor în Bârda și Malovăț); 2 Mart. (Malovăț-Bârda); 3 Mart. (Malovăț); 9 Mart. (Malovăț-Bârda); 10 Mart.(Bârda); 13 Mart.(spovedit și împărtășit în Bârda, la biserică și în sat); 14 Mart.(spovedit și împărtășit în Malovăț, la biserică și în sat); 16 Mart. (Malovăț-Bârda); 17 Mart. (Malovăț); 23 Mart.(Malovăț-Bârda); 24 Mart.(Bârda); 25 Mart. (pomeniri dimineața, la ora 8, la Bârda; slujbă la Malovăț); 30 Mart.(Malovăț-Bârda); 31 Mart.(Malovăț). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la școală, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

             Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu! La mulți ani!

————————————–

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

10 februarie 2019

11 Feb
2019

Dorel SCHOR: Invitație la expoziții

 

Ran Tenenbaum

Doresc în cele ce urmează să împart cu cititorii acestei rubrici invitaţia la o vizită virtuală a câtorva expoziţii de artă vizuală. Autorii sunt pictori cu bună reputaţie, cunoscuţi pentru atitudinea personală şi independenţă spirituală, încât impactul cu publicul este considerabil.

Yacov Agam

   Într-o recentă expoziţie vernisată la Tel Aviv, reputatul sculptor şi artist experimental Yacov Agam, prezintă lucrări în  stilul op art, contribuţie remarcabilă la arta optică şi cinetică. El face parte din “familia” restrânsă a artiştilor care au creat în acest mod, devenind celebri, fiecare în genul său, cum ar fi Victor Vasarely sau Yehoshua Gibstein. De altfel, Agam şi-a  câştigat reputaţia internaţională încă din anii ’60 când a fost cooptat de Muzeul de Artă Modernă (MOMA) din New York.

Sami Briss

   La Paris, maestrul Sami Briss expune lucrări noi în care armonia şi bucuria vieţii sunt exprimate într-o frumoasă naraţiune modernă. Universul mitic şi arta poetică se nasc, ca întotdeauna, din cele trei izvoare de inspiraţie stenică: folclorul românesc, icoanele bizantine şi tradiţia iudaică. În plus, cea ce caracterizează pictura lui Sami Briss este “colecţia de idei” cu care îşi surprinde mereu admiratorii.

Arie Lamdan

   Prietenul nostru Arie Lamdan este şi un pasionat călător, înarmat obligatoriu cu creioane si bloc de desen. El a parcurs în ultimii ani ţări din trei continente – Europa, America şi Asia. Schiţele realizate le-a prelucrat cu talent şi inspiraţie, transformându-le în tablouri pictate în acrilic sau ulei. Cele mai reuşite dintre ele (şi nu sunt puţine) ne aşteaptă la expoziţia personală deschisă în oraşul Rishon Le Zion.

Miriam Gamburd

   Miriam Gamburd, desenatoare, sculptoriţă şi scriitoare, lector la Academia de Arte “Bezalel” din Ierusalim se prezintă cu o curajoasă expoziţie intitulată Homo Vulgaris în care combină iudaismul cu universul cultural, neezitând să menţioneze contradicţii, conflicte şi  inadvertenţe. Evenimentul este găzduit de Casa artiştilor din Tel Aviv.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

9 februarie 2019

11 Feb
2019

Paul LEIBOVICI: Bistrița

Ce frumos sună!  Gâlgâitul literelor ca cele ale râului .Fiecare pietroi peste care treceau apele cristaline care coborau repede din înălțimea dealurilor și se îndreptau spre șes. Fiecare gâlgâit își avea sunetul lui aparte, culoarea  valurilor erau de un vernil albăstrui  în lumina care despărțea noaptea de zi. Cu trecerea minutelor, cerul se deschidea și  strălucirea lor părea uneori ca a   unor dungi  aurite, lansate de undeva din îndepărtări, pentru a îndruma pe cei care la orele  începutului de zi  cârmuiau plutele cu încărcătură. Când soarele își arunca razele peste valurile Bistriței, fie  încă la izvoare sau pe parcurs, ni se părea că ceva din fundul apelor se ridică, plutește și scoate din când în când sunete muzicale.

Privind-o de pe înălțimea dealurilor, de acolo unde buștenii erau împinși spre vale, Bistrița își avea personalitatea ei. Pornind din m-ții Rodnei, de sub Gargalău se remarca prin vioiciunea tinereții și murmurul unei melodii ondulate. O văd călătorind nestingherită până ce-și găsea odihna împreună cu surata ei mai potolită ,,Siretul,,. Nouă, ni se părea un strigăt, o chemare…! Așteptam cu nerăbdare să treacă iarna, să se desghețe apele, să-i ascultăm colbăitul care adesea se transforma într-o melodie când melancolică,când veselă .

Dacă mai adăugăm, că pe întinsul apelor, de-a lungul drumului Bistrița era vizitată de păsările care-și găseau uneori odihna pe un pietroi-bolovan ascuțit spre vîrf, dar înconjurat de un guler pământiu pe care puteau să se odihnească scurtă vreme. Bistrița e o gazdă primitoare și care, pe alocuri oferea câteva boabe de grânar adunate și păstrate cu deosebită grijă.

Pe unde râul era mai potolit, aproape de unele maluri lăsa să se întrevadă ca într-o oglindă broscuțe și viermișori, carapace colorate  din care urechiușele unei vietăți țâșneau și se retrăgeau ,probabil pentru a nu divulga ,,secretul,, pe care-l păstrau până la venirea ploilor. Atunci aceste mici vietăți,melcii se târau spre maluri, uitându-și căsuțele, în căutare de hrană și de ce nu! A unei odihne sub protecția razelor solare care le încălzeau corpurile pe cît de fragede, pe atât de sensibile.

Bistrița, s-a dovedit a fii un partener credincios și de mare folos. Doamne, câți pământeni de pildă ca vechiul și prea-credinciosul Chiriac cu feciorii săi Florin, Ștefan, Valentin și la nevoie chiar Lina o mândrie de vreo 14 ani se încăpățâna să plece cu ei la drum. Au mâncat o bucată de pâine de pe urma râului! Vorba vine ,,pâine,, că în sacul cu merinde ,mama Cristina le punea pe lângă făina gălbuie de porumb ,măcinat din toamnă la moara lui Petre din Holpuri, o bucată de brânză păstrată între foi de viță de vie, vreo zece ouă strânse de cu noapte din găitan, și dacă ieșirea în larg era în zorii zilei, de pildă marțea, mai avea păstrate în ascunzătoarea din bufetul bucătăriei câteva plăcinte cu vișine sau alt fruct pe care-l cultiva în livada din fața cerdacului. Și fiindcă, mă luase gura pe dinainte, c-am pomenit de merindele pentru călătorie, vă mai dau pe față ,,secretul lui Florin,,. Nu știu cât îi plăcea sau nu, dar cum ,,bălanul cu ochi albaștrii,, era nu numai cel mai iute la minte dintre frați, și cel mai îndrăgit de părintele său. Florin ascundea în ranița lui o sticlă cu pălincă, care o așeza la vremea mesei, lângă tat-său.

-  O înghițitură…drumul e lung și mai avem de tras greu în valea Roznovului, ….și dacă mai dă Doamne o ploicică, apoi…

Dacă plutele cu încărcătură treceau cu bine apele pârâului Cojoci, unde aveau de făcut un cot pe lângă satul Lunga atunci își ștergeau sudoarea cu cotul mâneci și se lăsau purtați până ce intrau în albia din zona păduricei. Aici mai totdeauna erau întâmpinați de gospodarii satului,care stăteau la umbra fagilor bătrâni și se cinsteau cu o cană de vin de-a crâșmașului Volodea.

2

Cei cinci plutași și cu Lina –șase- până ce ajungeau la Poiana Borcii –o așezare forestieră, trăgeau greul. Cum erau bine cunoscuți de gospodarii din Holda, ca să nu mai vă povestesc cei din comuna Fracasa. Aici a avut odată o mare surpriză Lina.

Cum pluta a tras la mal, că cei cinci erau obosiți de atâta sucit și învârtit, ca nu cumva să nu se proptească dihania pe care erau încărcate tonele de butuci care, fără greș erau așteptate la Bacău, au tras la mal. În traistă mai erau alimente așa că au hotărât să se înfrupte, nu de alta dar le suna cam gol pe dinăuntru.

Lina, cum era șugubeață și chiar zvăpăiată se urcă pe o movilă și-și îndreptă privirea spre sat.

- Ia uitați-vă la bisericuța aia!!! Nici nu au apucat frații să-și întoarcă privirile, când zvăpăiata o luă la fugă spre…

- Lino!..Lino…

Lina observase biserica de lemn, s-a apropiat de portița lucrată din împletituri și apoi dăduse deoparte ușa Sfintei biserici. Rămase, un timp cu privirea spre zugrăveala cu fel de fel de Sfinți. Apoi, își înălță privirea spre candelabrul care străjuia plafonul proaspăt văruit.

Fracasa, nu era un sat ca oricare, căci în afara bisericuței-monument, mai deținea și o istorioară în care numele lui David Creangă, bunicul lui Ion Creangă, era cinstit așa precum se cuvenea.

Cât o fi stat și privit, admirat fiecare colțișor! Lina se pierduse printre icoanele și zugrăvelile pline sfinți. La numai o alergătură, era crîșma lui Ion Voievod. O încăpere construită din lemn, văruită proaspăt în cinstea nunții norei primarului cu locotenentul Cîrlig,un tânăr din comuna Poiana Teiului. Șopronul, pe care de abia încăpeau cele câteva scaune în jurul unei mese cu picioarele în formă de X. Patronul, de îndată ce veneau câțiva oaspeți, punea mai întâi într-un coș de nuiele câteva felii de pâine proaspătă și pahare.  Dar cine din oaspeții care poposeau, ținea cont de spațiul limitat al crâșmei!? Mai toți oaspeții pălăvrăgeau, politică, sau probleme de familie. Odată, povesti patronul a oprit o mașină din care au coborăt cîteva persoane care mai întîi vizitaseră ,,Bisericuța,, Unul din aceste fețe necunoscute, după ce le amintise colegilor, de răposatul Creangă, scoase o cărțulie din care a dat citire:

Pe Bistrița, cântând/ O tânără fecioară /În vînt având vestmântul /Și-n păr vuindu-i vântul. / Cu pluta ei ușoară /Trecea-n amurgul zilei / Pe Bistrița cântănd.(George Coșbuc)

Printre ciocnirile paharelor cu vin, se puteau auzi comentariile oaspeților. Aburii ciorbei, le-au acoperit obrajii, dar între două sorbituri continuau comentariile.

Ion Voievot-crâșmarul, își făcuse numele cunoscut departe de satul său. Mămăliga cu brânza de burduf, sau în toamnă-Cașul proaspăt și urda pe care o aducea de la stâna a cărui stăpîn era după ce primise drept zestre de la Podeanu Gabriel-socrul, fost chiar primar al comunei. …și țuica-produs unic, cunoscută în toată Moldova, i-a adus faimă.! Până și propietarii fabricei de hârtie de la Bacău, dumineca, sau de sărbători Doroșănenii, opreau docarul tras de doi cai vânjoși, se așezau în fața crâșmei și înfulecau cu poftă.

3

Acum, celor cinci plutași, le mai rămaseră puțină vreme. Lina veni într-o fugă și cu respirația tăiată le povesti fraților despre cele văzute la bisericuța ,,Creangă,, De certat,nu o certau căci era ,,draga familiei,, așa că au pornit-o la vale spre pluta încărcată cu butuci. De cum au desprins-o s-au îndepărtat pe apa lină a Bistriței. Se putea auzi doar șuierul lung al vântului…razele serii se lăsau peste valurile ca niște baloane care la lumina apusului de soare, păreau mai mult mângâiate de pasările care însoțeau călătorii plecați din zorii zilei.

Privind în urma ei,

Vedeam cum dînsa trece

Răzînd pe lîngă stîncă-

De nu venea adîncă

Din ceruri noaptea rece…..

—————————–

Paul  LEIBOVICI  

10 iunie 2018            

 

 

11 Feb
2019

Florica PATAN: Halldor Laxnes, „Sub Ghețar”

Astăzi să ne imaginăm că „nimic nu este mai firesc decât absurdul” omului care-și caută nemurirea. Nichita Stănescu

Pentru cei/cele care puteți accepta fabulosul în unele momente, fie ele de visare sau contemplare, vă propun un roman miraculos, ce vine parcă dintr-o altă lume, cu o lectură ce ne solicită intens imaginația și spiritul de acceptare, fără spaime, fără angoase.


Halldor Laxnes, Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”
„Sub Ghețar”
(1968) este un roman fantastic-vizionar, filozofic, asupra căruia vrem să ne oprim.
Fantasticul este o categorie estetică, ce se situează între miraculos și straniu. În miraculos, supranaturalul este justificat, totuși eroul are o reacție de respingere. În spațiul straniului, faptele aparent supranaturale, sunt acceptate, ca aparținând normalității. În modernism, absurdul este o aventură existențială, ilustrând reversul realului, cu o tipologie specifică a personajului absurd, care poate avea o doctrină personală, după cum spune unul din presonajele scriitorului Halldor Laxness :

„Mi se pare că e prea devreme să folosim cuvintele, ar trebui să așteptăm până când lumea va fi fost creată” . Geneza e în  deplină desfășurare.” Spune pastorul Jon Primus, din romanul absurd, „Sub Ghețar”.

      Când, la 18 ani, își spunea că „Trebuie să devin un mare scriitor sau mor”, Halldor Laxness ( 23 aprilie 1912 – 8 februarie 1998), avea deja un roman publicat și intuia că se află pe drumul cel bun „spre o cunoaștere a oamenilor și a lumii”. Iar la 43 de ani, în plină glorie literară, cu o creație literară vastă, alcătuită din poezie, dramaturgie, eseuri, traduceri și, mai ales, proză, din care amintim câteva titluri de romane : „Sub  Muntele Sfânt”, „Marele țesător din Kașmir”, „O istorie din Islanda”, „Oameni independenți”, „Timpuri grele”, „Stația atomică”, „Clopotul din Islanda”, „Fericiții războinici”, „Paradisul dorit”, „Sub Ghețar” (roman ecranizat de fiica sa, regizor), Halldor Laxness, cel născut în mijlocul unei națiuni atât de adâncite de secole în poezie și tradiție literară,  primește premiul Nobel pentru literatură, „pentru forța epică vie prin care a reînnoit marea artă narativă a Islandei” (1955).

       Credința, cu manifestările ei într-o comunitate mică, îndepărtată, excentrică și fabuloasă,  constituie punctul de pornire al romanului ce cuprinde raportul sau darea de seamă a emisarului episcopului din Islanda, trimis cu o misiune specială în strania parohie de la Snaefellsjokull.

 1.Primii pași spre absurd. Acolo, sub Ghețar, în parohie, nu se mai respecta tradiția, acolo se întâmplau lucruri ciudate, într-o primăvară care pare a nu mai fi renașterea lumii, ci într-un mod absolut ciudat, „anotimpul între iarbă și fân este dintotdeauna cel în care se sting și animale, și oameni”.

       Călătoria tânărului emisar, care este și nu este chiar un teolog, în înțelesul deplin al cuvântului, ne introduce ușor, ușor, prin descrieri de peisaje, în specificul acelui ținut straniu :

Munții din dreapta șoselei au culmile negre. Din loc în loc, troiene de zăpadă, versanți arși, vaste ținuturi mlăștinoase, cenușii, între munte și țărm. Dar există pe râuri și lacuri o lucire stranie…  „Ghețarul” aduce uneori cu o strachină de pământ întoarsă cu gura în jos, cu smalțul un pic albăstrui, iar alteori cu porțelanul chinezesc translucid, cu margini aurii”. Nimeni de pe-aici nu se îndoiește că ghețarul este centrul universului. Privindu-l, dispare corpul  deloc spectaculos pentru alpiniști și „rămâne sufletul înveșmântat în aer”. În anumite momente ghețarul e iluminat de o „iradiere specială și se scaldă într-o strălucire de aur cu o puternică aureolă de raze”, iar noaptea el devine „o siluetă liniștită care s-a retras în sine și răsuflă peste oameni și animale cuvântul niciodată, care poate că înseamnă mereu.”

  1. Personaje ciudate, gesturi paradoxale și fapte absurde
    Domnișoara Hnalltora
    afirmă tânărului emisar Empi, înarmat cu un carnet pentru notițe sau stenografieri, precum și cu un magnetofon pentru înregistrări, că aici „nu i se-ntâmplă nimănui nimic niciodată. Nimeni nu a văzut niciodată nimic.” Dar aici morții sunt „neglijați”, eventual vreunul este dus la Ghețar, copiii nu sunt botezați, de Crăciun nu este slujbă, iar pastorul Jon Primus se dedică potcovitului cailor, și aceasta e o treabă cam absurdă, din moment ce se circulă tot mai mult cu mașina.

       Biserica aflată în paragină, cu ușa și ferestrele bătute în cuie, este o ruină, are „podeaua umflată ca o mlaștină”. Stranele bisericii au fost arse în timpul crizei de lemne din primăvara marilor zăpezi. Pastorul, „aflat într-o funcție înaltă”, după cum afirmă, si-a ars și el atunci mobila personală și cărțile, iar în ultimă instanță, ușile casei parohiale. Cauzele acestor stări de lucruri sunt, în viziunea lui „copiii, Vremea, Legea Gravitației și Timpul. Nimeni nu le poate ține piept”.

Pastorul Jon Primus, personajul central, referitor la episcopul Islandei, spune că „nu cădem de accord în nicio privință. Dar totul e să cazi de acord să nu cazi de acord”. Așa că „o să cădem de acord să nu fim de acord și o să rămânem prieteni buni ca înainte” ; aceasta este filozofia lui de viață. Consideră potcovitul ținând de vindecarea sufletelor.
El abia așteaptă să adoarmă cu ghețarul, să se trezească dimineața lângă el, iar moartea să-l elibereze din funcție și să intre în ghețar, căci cimitirul este aproape inexistent, toate crucile fiind căzute.
Are percepția vieții ca joc : „Să spunem că aceasta este o casă și eu mă prefac că mă cheamă pastorul Jon”. Nu are viață personală, consideră că femeile sunt un miracol, poate pentru că mireasa lui a fugit cu prietenul său chiar la propria nuntă.

      Doctrina lui este, desigur, bizară :  istoria este o născocire, și încă una proastă, crede el. Căutând una mai bună, a găsit teologia, deci tot o născocire, s-ar părea.

      Și are o teorie pe care Empi o consemnează: diferența dintre un romancier și un istoric constă în faptul că primul spune minciuni în mod deliberat și doar în joacă, „”istoricul, în naivitatea lui, spune minciuni și își închipuie că spune adevărul. Toată istoria, inclusiv istoria lumii este o născocire. Iar timpul este supranatural, el nu este nici energie, nici materie, nici dimensiune, cu atât mai puțin funcție. Și cu toate acestea, este începutul și sfârșitul Creației lumii.”

      Este momentul în care Empi gândește, fără a consemna: „Se prea poate ca unele dintre ideile pastorului să aducă o ușoară atingere, pe alocuri, teologiei creștine… Codul etic care ordonează comportamentul pastorului Jon poate fi identificat în teologia compasiunii a secolului al doisprezecelea”.

      Cantorul Tumi Jonsen, personaj pitoresc și el printr-un absurd al  afirmației și negarea ei în fraza imediat următoare, cu inserția lucrurilor în ambiguități, într-o ceață de nepătruns : despre sicriul misterios urcat pe ghețar, spune că „este o bârfă indecentă” , aruncă umbre de îndoială asupra poveștii spuse , nu face niciun efort să descrie lucrurile, alunecă pe lângă punctele principale ale subiectului, tăinuiește anumite detalii, găsește anumite justificări personale, cum ar fi : „În linii mari, există diverse lucruri la Ghețar pe care e greu să le-nțelegi…”

Helgi
, numit Langvetningur este „un bărbat care „a venit spre mine cu un zâmbet radios, direct din spațiul cosmic”. El știe că potrivit clarvăzătorilor unele locuri sunt mai predispuse la prezențe spirituale decât altele. „Din locurile în care s-a născut Numai-gândul, inteligența umană are acces la Supracomunicare. Islanda este una dintre sferele pentru această prezență specială, este un loc în care focul devine pământ, pământul devine apă, apa devine aer, iar aerul devine spirit. Aici la Ghețar, boul divin al nemuririi va fi înhămat la plugul sufletului, suntem în supracomuniune și originile vieții sunt în puterea noastră”.

  1. Narațiunea este țesută în ițele ei complicate prin formule memorabile, cu o notă de autenticitate și umor. Ele dau savoare și oralitate stilului, într-o proză fluentă, plăcută, cu o artă a dialogului viu, deși absurd, prin care personajele își transmit gândurile și stările, se acceptă în acea dizarmonie ascetică și absurdă, o proză care-l antrenează pe cititor în a urmări desfășurarea faptelor. Formule precum : „zic unii” , „n-aș îndrăzni să bag mâna în foc pentru adevărul acestei povești”, „se spune”, „eu doar duc mai departe ce mi s-a spus și mie”, „există savanți demni de încredere care au afirmat”, „o tradiție în care cred”,  „unii ar zice că-i un pic cam ciudat”, „ca să nu lungesc vorba”,  „cronicile spun”, „lumea e nesigură…”

       Apoi, este remarcabilă maniera de ocolire a răspunsurilor și de introducere a cititorului în obscuritatea faptelor. Iată câteva consemnări din raportul emisarului : „Întrebat cu privire la biserică și la viața parohială ; răspuns – despre alimentația presurilor de zăpadă și potcovirea cailor.” „ Întrebat  cu privire la călătorii suspecte, posibile funeralii, sus, pe ghețar ; răspuns – despre un cadavru care s-a sculat din morți gol-pușcă și a copt pâine pentru cei care-i purtau sicriul.”  „În ceea ce privește starea civilă a pastorului din parohie, mi se dau informații despre o nobilă spaniolă care a fost alăptată toată viața, până când bărbații i-au făcut un copil. Răspunsuri instructive, dar mai degrabă tangențiale”.

       4.Absurdul împins în fantastic.  Snaefellsjokull beneficiază de comunicare astrală.

Dr. Syngmann afirmă că grupul său insuflă viață. „Transferăm viață dintr-un corp în altul, biotelekinezie. Sau, între planete, astrobioradiofonie. Suntem pe punctul de a transfera oameni în pești și pești în oameni. Sperăm să reușim să conservăm viața până la trei mii de ani și poate că într-o zi o să trezim la viață mumiile din Egipt Totul e așezat pe funcții cosmobiologice. Am reușit comunicarea intergalactică. ”   
Personajul însă se stinge din viață. Rămâne însă întipărită în conștiința cititorului problematica ființării omului în univers, ideea de nemurire, pe care Halldor Laxness o abordează aici în manieră fantastică. Epipemides este un personaj fabulos, nemaiîntâlnit : „Nu vorbește. Doarme de cincizeci și șapte de ani. Nu vorbește nici măcar în somn Dar în somn cheamă la viață sau ucide insectele cu ochii. Când se va trezi, va vorbi.”

 

  1. Vocile auctoriale Romanul este scris la persoana I, însă personajul-narator, își dă numele Empi, și vorbește despre el la persoana a III-a. Alteori, fiind vorba de un Raport scris, se adresează și cu „Subsemnatul” – „eu”, dar și „el” Vorbind despre „unele lucruri care s-au întâmplat sau mai degrabă nu s-au întâmplat”, se referă la sine, cu persoana a III-a : „Are subsemnatul autoritatea de a-i solicita unui pastor de parohie o dare de seamă asupra unei chestiuni personale, care n-a fost niciodată prilej de controverse, dar care ar putea constitui un caz pentru poliție… ?”

  2. Mesajul
    Vorbim de o dizarmonie absurd-ascetică, acolo, sub Ghețar, pastorul Jon nu-și mai îndeplinește obligațiile pastorale, trăiește chiar dorul de contopire prin moarte cu Ghețarul, nu ni se spune de ce se întâmplă toate acestea, dar intuim, arătându-ni-se imaginea somonului congelat în pachetul „de cristal”, că soluția de conservare prin congelare după moarte, a acelor oameni, ar însemna, într-un mod cu totul fabulos, o formă de prelungire a existenței, un fel de nemurire. În plus, Dr. Syngmann și ai lui sperau la o conservare a vieții până la trei mii de ani, nemurirea însăși… Este un spațiu firesc în miraculosul său pentru comunitatea de sub Ghețar, dar halucinant și atât de straniu, încât Empi fuge încercând să se salveze și să găsească șoseaua principală, care, în plan simbolic, ar fi ideea de normalitate, în sensul biblic.
  3. Citatedin instrucțiunile episcopului pentru Empi, din care răzbate ușor un parfum paradoxal :„Pur și simplu trebuie să spui și să faci cât mai puțin cu putință. Fii cu ochii-n patru. Vorbește despre vreme. Întreabă ce fel de vară a fost anul trecut și în cel de dinainte. Spune că episcopul are reumatism. Nu  încerca să îndrepți nimic – asta e treaba noastră, la Ministerul Afacerilor Ecleziastice, cu condiția să știm ce este în neregulă. Îți cerem doar un raport, nimic mai mult. Lasă-I să vorbească, nu-I contrazice! Iar dacă sunt tăcuți, ce anume trec sub tăcere. Notează orice e relevant. Să nu fii personal, fii sec! (…) Nu ne pasă câtuși de puțin ce crezi tu despre toate astea. (…) Niciun fel de verificare ! Dacă oamenii spun minciuni, așa să fie ! Să nu uiți că puțini sunt cei care ar mărturisi mai mult decât o mică parte din adevăr. Cuvintele rostite constituie fapte prin ele însele, fie că sunt adevărate, fie că sunt false. Când vorbesc, oamenii se dezvăluiesc pe ei înșiși, fie că mint, fie că spun adevărul.  (…) Să nu ponegrești pe nimeni în raport. Ține minte, orice minciună ți se spune, chiar și premeditat, poate fi adesea o faptă mai importantă decât orice adevăr spus cu toată sinceritatea. Nu-i corecta și nici nu încerca să-i tălmăcești. Asta e responsabilitatea noastră.”
9 Feb
2019

Adrian BOTEZ: Cea mai prezentă absență! – glose la volumul BREAKING NEWS PENTRU ABSENŢI, de Constantin Stancu

Breaking news” înseamnă, pe româneşte, “știri de ultimă oră(“<<Este vreo boală>>, gândeam şi tăceam în mijlocul muşuroiului,/ înconjurat de termitele / obişnuite cu breaking news…” – cf. Termitele, p. 71).

Mai toţi televizioniştii, de azi, stau cu ochii, cât cepele, în faţa televizorului (în definitiv, analfabeţii contemporani nici n-au altă şansă, azi, decât televizorul…şi internetul…) – să vadă şi audă ce catastrofe s-au mai întâmplat…şi din care catastrofe, ei, televizioniştii analfabeţi, cu pricina –  au scăpat…”Mulţam Ţie, Doamne!

Prinţul continuă să privească oraşul,/apoi oamenii dispar brusc din piaţă,/ cineva i-a şters cu un burete,/ca-ntr-O LECŢIE PENTRU ANALFABEŢII STRUCTURALI” (cf. Ultima cetate, p. 39).

Dar…vor veni, teribil de curând, altele…alte catastrofe, apocaliptice (văzute de Marii Vizionari ai Lumii – şi vestite de mult, dar crezute de mult prea puţini!), neînchipuit mai mari…dacă…dacă ne facem că nu înţelegem niciun mit, niciun semn dumnezeiesc…ci doar încercăm, la modul meschin, strict şi scandalos-egoist, să ne protejăm EXCLUSIV pe noi înşine (dar fără vreun succes remarcabil…) – …adică, hoitul lepros şi pulberea : „În moarte am descoperit că murisem în locul altuia / lepra invadase ţesătura fină în care mă legănam, / placenta în care mă învelise moartea” – cf. Moartea de o mie de ani, p. 63 !!!

Dumnezeu te iubeşte („Oamenii ştiu că Dumnezeu îi iubeşte aşa cum sunt” – cf. Îngerii nu plâng, p. 19) şi Dumnezeu te vesteşte…dar, ce folos, dacă nu ţii cont de SEMNE (făcute cu MÂNA DEMIURGICĂ – „mâna dreaptă”!) şi de VOCEA DIVINĂ : „Dumnezeu te strigă pe nume şi-ţi face semne disperate/ cu mâna dreaptă, doreşte să-ţi şteargă sudoarea de pe frunte/ şi cuvintele din memoria pliabilă” – cf. Galeria chipurilor, p. 27.

…Prin volumul pe care-l am în faţă (Breaking news pentru absenţi, Editura Pim, Iaşi, 2018 – BILINGV! – cu deosebit simţ artistic, şi fără prea multă „trădare” semantică, stihul românesc este transpus, chiar obligat să sune, la modul „stancian” – ŞI în modulările limbii engleze…), subtilul şi autenticul Poet haţegan (dar şi eminent prozator, critic literar de forţă, harnic eseist şi ziarist etc.), CONSTANTIN STANCU, a ajuns (dacă nu mă-nşeală memoria) la al optulea volum de Poezie.

Volumul de faţă (92 de pagini, cu stihuri „molcomind” dublu LOGOS-ul, în româneşte, ca şi-n englezeşte) nu are cicluri, părţi etc. – ci doar câteva obsesii

Poate la fel, cel puţin la fel, precum poemele, încărcate de mito-plasmă, din volumul Ethemenanki…despre care muţi afirmă că este piscul creaţiei poetice „stanciene”. Nu suntem deloc de-acord : trebuie să vorbim despre „un MASIV Constantin Stancu” – pentru că, în felul lui, fiecare volum „stancian” este un PISC…uluitor ideatic şi temerar străbătător de ceaţă diversionistă (acumulată şi stimulată, „de sus”…!), întru o troglodită aculturalitate/aculturalizare daco-valahă, din contemporaneitatea isterizat-nevricoasă, anxioasă şi cronic-maladivă !

I-am urmărit, lui CONSTANTIN STANCU, rafinarea continuă, cvasi-calofilică, a Poeziei, de-a lungul timpului. De la primul până la ultimul volum orfico-poetic, Poetul haţegan este unic în expresie, în cizelarea uluitor-acribioasă a expresiei, unic în viziune. Şi, totuşi…

Şi, totuşi, optimistul, mitologia şi indiferentismul faţă de un social-politic vulgaro-brutal-materialist capitalisto-mercantil – sunt înlocuite (parţial!), în acest volum, printr-o revoltă socială sarcastică, deşi, oarecum, camuflată („caută europoeme corecte estetic, politic, biopoeme crescute lent”, „pe angrosistul de vorbe, pe agentul de vânzări…”, „sfârşitul de unică folosinţă”, „s-au obişnuit cu moartea din tranzacţiile lor”, „memorie corectă politic”, „moartea e doar o afacere pentru bancheri, misogini şi egoişti”, „oglinzile furate de revoluţii”, ”„se lăudau cu…banca lor de spermă”, „un câine alb de apartament/care dă din coadă de fiecare dată când au loc alegeri europarlamentare”, „E tipul…[care] deasupra capului are drept dumnezeu un tirbuşon de-argint/ de cea mai bună calitate”, „asfixiaţi de/ monoxidul de carbon şi de corectitudinea politică din secolele trecute” etc.)  - şi, lucru de subliniat : prin problematizarea Morţii

Este Moartea un fenomen banal?….este o realitate?…este o prejudecată fatală?…

Ce înseamnă „a fi absent”? Înseamnă, oare, „a fi mort”? Dar, oare, morţii ar mai avea nevoie de… “breaking news”-ul terestru ?

„[O nouă iertare] mă face mai tânăr cu o viaţă şi vă pot explica/pe îndelete ce se întâmplă cu adevărat : / ce viaţă izbucneşte în pomii care mor în picioare, / cu fruntea ei ating arcadele frigului, / ÎN RĂDĂCINI CU MINERALELE ABSENŢELOR NOASTRE” – cf. O nouă iertare, p. 45.

Deci, la o primă analiză, “absenţa” există ca o nouă stare  de … “agregare spirituală” (inventată de CONSTANTIN STANCU!). “Absenţa” este LA RĂDĂCINApomilor care mor în picioare”. Este ESENŢA DEMNITĂŢII. Prin Tăcere Minerală, dar şi prin Densificarea Minerală a Spiritualităţii Pure. “Absenţa” este “lapis philosophorum”/piatra filosofală, pentru toţi cei ce învaţă, ori, deja, ŞTIU semnificaţia transfiguratoare (stimulatoare spre transcendenţă) a SUFERINŢEI-“ARCADELE FRIGULUI”. “Absent” aici – “înscris” dincolo, în lumea Duhului…

Toamna, deci (…bătrâneţea, îmbătrânirea umano-cosmică…) este o STARE INIŢIATICĂ, întru divinitatea pură a IERNII…iar nu o “decădere/degradare” a timpului şi a fiinţei.

Este, înseamnă, oare, toamna, aşa ceva ? Cel puţin, POATE FI / ÎNSEMNA…pentru “cei puţini şi aleşi”!!!

…Faptul că nu ne-am înşelat, în descifrarea…”cifrului” semantic al lui CONSTANTIN STANCU, ni-l confirmă şi

1-finalul poemului Bătrânul îndrăgostit (p. 47) : „Vine o locomotivă veche, cu abur, trece prin mine,/ trage după ea nopţile ratate şi/ ABSENŢELE DE ESENŢĂ TARE…” – deci, „absenţa-esenţă” este redenumită TOT în TĂRIA spiritului „mineralităţii mistice”!

2-„ (…) pentru unele dintre ele [naraţiunile mele] / au murit cei mai buni poeţi, cei mai buni soldaţi,/ cei mai buni profeţi, CEI MAI FRUMOŞI ABSENŢI…” – iată cum “absenţii” sunt puşi în rând cu “cei mai buni soldaţi” (adică, Eroii NeamuluiMILITARI, dar şi MARI RUGĂTORI ! – Luptători în Văzut şi în Nevăzut!), cu “cei mai buni profeţi” (Vizionarii Neamului şi Apărătorii, Mediatorii, între Neam şi Nevăzutul Sorţii!)…da, “absenţii” sunt…”frumoşi”, sau, chiar, “CEI MAI FRUMOŞI”! Nu neapărat în sensul luciferic, cât în acela de Truditorii-Lucrătorii-Ţesătorii (din rădăcini!) ai destinului unui Neam sau, chiar, a Umanităţii…!!!

…Şi, deci, da, pentru a-şi împlini această datorie, necesită să fie “informaţi” (întru “Breaking news”!) … – …dar, în niciun caz, de către reporterii şi crainicii TV – ci, doar, de către Cavalerii-Poeţi, Cavalerii Mistici ai CUVÂNTULUI !!!

…Drumul Vieţii este unul iniţiatic, precum al lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzeana / Apollon-Artemis (deci, “un drum întru ABSENŢĂ în terestricitatea materială” şi de “PREZENŢĂ întru eliberarea spirituală”) – prin care afirmă (“colectând” o celebră expresie a lui Geo Dumitrescu – aceea care dă şi titlul unui volum al acestuia din urmă : Libertatea de a trage cu puşca!) - CONSTANTIN STANCU revelează mistica acestui Drum : „Pe drum NU NI SE TOCESC PICIOARELE, / PRIVIREA NU SE TOCEŞTE, PE DRUM AJUNGI SĂ VORBEŞTI LIMBA DUŞMANILOR TĂI ŞI EI SE MIRĂ şi / îşi iau libertatea de a trage cu puşca / spre peronul gării din care au alunecat în tablourile lui Adrian Ghenie ” – cf. Toate drumurile încep la Ierusalim, p. 79. Şi Mesagerul o porneşte „spre alte zări”, „în mintea lui îngheaţă mesajul / pe care-l poartă mai departe spre alt imperiu”… – cf. O nouă iertare, p. 45.

…Moartea nu are Drum. De ce ?  - din două motive straşnice :

1-ciocnirea lui Thanatos de EROS, „zeu dinainte de toţi zeii” (Hesiod, Theogonia, p. 6), Cel dinaintea Începutului Lumii (şi care se va înfăţişa şi la Judecata de după lume!), în faţa căruia Moartea, de fiecare dată, cedează şi…se transfigurează, absolut siderant, pentru neiniţiaţi în Misterele eleusine: „Te iubesc la fel de la începutul lumii” – şi : „Apoi moartea s-a relaxat, a scos picioarele pe fereastră/ şi a zâmbit la noi…” – pentru că FEMEII i s-a încredinţat, de către Dumnezeu-HRISTOS, misiunea SOTERIOLOGICO-DEMIURGICĂ (sau : RE-DEMIURGICĂ!)misiunea de a<<înmulţi PÂINILE>>, CUVINTELE LUMI-CHIPURI-MITURI” („femeia cu o mie de trupuri, cu o mie de legende,/ toate proaspete, aburind de cuvinte, / abia scoase din piatra zdrobită de piciorul grădinarului, în dimineaţa/ aceea în care am înţeles/ ce singurătate este naşterea ŞI CE ABSENŢĂ ESTE IUBIREA” – cf. Femeia cu o mie de trupuri, p. 15) – iar, în definitiv :

2-„MOARTEA E DOAR O AFACERE PENTRU BANCHERI, MISOGINI ŞI EGOIŞTI”, adică…”ANTIHRIŞTI”! Căci Iisus Hristos este IUBIRE-DE-FACERE („livrează lumea într-un univers paralel”) – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră. Şi…”se pare că trecuse Iisus pe acolo / pentru că unii înviau în urma lui…”.

Şi, iată cum o teorie străveche, negată, la un moment dat… –  …devine, acum, normalitate şi „leac” împotrivamorţii” (…devenită, din „realitatea cea mai înspăimântătoare” – o simplă NOŢIUNE…): TeoriaUNIVERSURILOR  PARALELE”…INFINITE!!!

DEMIURGIA, dar, simultan (logic!), şi VIAŢA – devin…infinite, întru Veşnica Re-Înviere.

Evident, în ipostaze schimbate, perpetuu dinamice…

Afară de iresponsabilii, care împrăştie lepra  EGOISMULUI/INDIFERENTISMULUI CRIMINAL – pentru care este „rezervat” un NEANT cât se poate de REAL : ŞTERGEREA DIN PLANUL COSMICO-DIVIN

E ca şi cum n-ai fi existat nicicând-niciunde…!

…Forţa CUVÂNTULUI este Forţa Poetului. Ştim că, fără Cuvânt, fără „ghiers” de „GHITARĂ-POEZIE” („un om cu o ghitară ţine albul deasupra zăpezilor, pentru a nu se ridica la cer…” – cf. Breaking news pentru absenţi, p. 11), ori fără de PIAN-POEZIE, nu se împlineşte MINUNEA VIEŢII…şi, dacă nu ni se revelează MINUNEA VIEŢII, dacă nici Cuvântul Orfic al GHITAREI nu „ţine albul deasupra zăpezilor”, apoi încep să năvălească, din bezne, de sub Pământ, ÎMPOTRIVA Cerului, monştrii de carton (dar extrem de credibili!) ai Morţii…dar şi viscolele NEANTULUI REAL : „Aştept să aşezi sub gutui PIANUL şi fulgi mari să atingă în cădere / CLAPELE ALBE, CLAPELE NEGRE” (cf. Toamnă barbară, p. 51), sau : „Îmi faci în ciudă, eşti mai tânără, iar ai făcut o minune, / şi-mi vorbeşti de PIANELE uitate pe ierburi crude, / a venit toamna” (cf. Pianele şi toamna, p. 29).

CUVÂNTUL, vorba lui Esop, „sparge cetăţi”, dar „cuvântul lui Dismas îl re-îndumnezeieşte, ÎN ULTIMA CLIPĂ,  pre acest fost tâlhar şi pocăit ucigaş”. Cartea lui CONSTANTIN STANCU începe, cum e şi firesc, pentru un autentic Poet, cu EMINESCU ŞI FORŢA CUVÂNTULUI (..a sa şi a urmaşilor săi, întru ORFISM!) – atrăgând atenţia că Poetul este urât de către cei…urâţi, tocmai pentru funcţia lui taumaturgo-cristică…cea care SCADE PROFITULbancherilor, misoginilor, egoiştilor”… – ”cultivatorii” şi propovăduitorii Morţii…Calpe  :

„(…) Atât vă mai zic: / Nu pe voi vă urăşte lumea, nici pe Eminescu,/ Sunteţi cu toţii mărci industriale precum numele sfinţilor / din zilele de pe urmă./ Lumea urăşte pe FABRICANTUL DE CUVINTE,  / PE ANGROSISTUL DE VORBE, pe agentul de vânzări,/ pe VINDECĂTORUL care are o ambulanţă,/ plină cu acele cuvinte de lux, cu diacritice” – cf. Biopoeme crescute lent, p. 7.

Vindecă-te, daco-valahule, prin întoarcerea la CERUL HRISTIC („Am înţeles că trecuse Iisus pe acolo” – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră, p. 75)…sau la CERUL KOGAIONIC (vârful lor a fost KOGAIONON – cf. Sărbătorile fixe, p. 25) – …TOTUNA!

RE-AMINTIŢI-VĂ…PE VOI ÎNŞIVĂ…VISELE VOASTRE MONTANO-PARADISIACE (…GOLGOTA-DE-DUPĂ-GOLGOTA…sau KOGAIONUL…) – pe care numai UITAREA VOASTRĂ DELĂSĂTOR-IRESPONSABILĂ le-a zdrenţuit şi prăbuşit în derizoriu, în banalitate oarbă şi-n umilitor…în NEANT… – …urmând, fireşte, „plata şi răsplata”  – CATASTROFALULINTUIBIL…după ce a fost chiar şi „VIZIONAR” (deci, de gloate uitat şi nerecunoscut…devenit, acum, o „mică surpriză sacră”…şi nu prea plăcută…de care „te sperii şi ţipi”!): „Privesc MUNŢII, sunt aproape de mine, / nereal de aproape, MĂ SPERII ŞI ŢIP, vârful lor a fost KOGAIONON / şi se zăresc toate aripile căzute cândva peste stâncile / călcate de copitele caprelor negre în zori / când oamenii au vise pe care / nu reuşesc să şi le reamintească”… – cf. Sărbătorile fixe, p. 25.

…Ce-aş putea eu a vă mai zicere, acum, întru încheierea gloselor de mai sus ?

Doar atât : „IUBIŢI ŞI ASCULTAŢI POETUL PYTHIAC! -  CĂCI, ÎNTRU HRISTOS, PE PĂMÂNT, DOAR EL, POETUL,  A MAI RĂMAS CU FUNCŢIE MÂNTUITOR-LECUITOARE ŞI ANAMNEZICĂ !  IAR PRE ACESTA DINTRE FIII LUI EMINESCU, PRE CONSTANTIN STANCU -  MAI CU OSEBIRE!

                                                                                      prof. dr. Adrian Botez

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 3
Vizualizari : 18219

Ultimele Comentarii