28 Sep
2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Iubito (glossă m.)

 

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Prin zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când noaptea e-n patima ruginii,
Și stele-ți coboară lin în plete,
N-am să te iubesc când plâng arinii

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soare-n chiparoși
Într-un crepuscul roșu la apus
În serile cu macii somnoroși.

În grădinile cu mere în pârg,
Fără să înfrunți rana rușinii
În brațe o să te cuprind cu sârg,
Prin zile când lacrimi varsă crinii.

Tu nu știi, ai buzele cărnoase
Iar nurii copți atât de drăgăstoși
De-a pururi vara-mi pătrunde-n oase,
Și ochii înoată-n verde, frumoși.

Și ochii înoată-n verde frumoși
Prin zile când lacrimi varsă crinii
În serile cu macii somnoroși,
N-am să te iubesc când plâng arinii.

 

cu mâinile împreunate

 

învăț cuvintele care capătă întrupare
lumina lor intră sub piele
carnea absoarbe durerile din lume
cu mâinile împreunate
așteapt să pășesc peste pragurile înalte

tu să nu mă urmăreștice spun
numai Dumnezeul meu știe
cum o să fiu în gândurile ce mă străbat
și mă recunoaște
după semnele și steaua pe care o port
dincolo de vorbele mamei
la porțile pământului

 

De când mă tot cauți

 

Am cântărit vorbele nefericiților lumii
și sunt foarte grele,
te simt nedumerită și goală.

Tot mai cred în minunile creației
înaintează cu lumina prin întuneric,
pentru îndoielile care mă stăpânesc
îmi cer iertare.

Sunt dependent de legile societății
și le accept din teama de ceilalți,
nu mă mai înșală aparențele,
dar mă înșală cei ce știu să o facă,
nu-i arăt cu degetul,
dar dacă pot îi ocolesc.

De când mă tot cauți
am încercat să te privesc în ochi,
ochii știu multe și trebuie atent citiți
de fiecare dată până-n adâncul tăcerii.

Nopțile și zilele mă scot din umbră
și te acoperă cu lumină,
cerul odihnește pe un nor alb
sub care mă iubești.

 

Dezamăgire

 

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e și democrația destinată numai celor avuți,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulți.

Nici nu știu ce vom face fără niciun drept
cei din justiție sunt independenți, etc.
pot face ce vor și când vor
pot pune alte cuvinte în propoziții
pot schimba și pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democrația și dreptatea nu poți face nimic
cel mult poți deveni o victimă
care își cere să plece din țară.

Visele au devenit ruginite și desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
și capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ține pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieții geroasă.

 

La umbra pleoapelor

 

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect
și să nu ne doară capul,
să întoarcem pe dos cuvintele
până înțelegem tot ce spun printre rânduri
ca niște cititori în stele.

Nu putem face asta întotdeauna,
sunt ocazii și fapte care ne depășesc,
nu ne lasă somnul liniștit
și diminețile pline de candoarea răsăritului,
fiecare își dorește o amiază cu obrazul de piersică,
să-i admire puful moale,
să-i atingă coapsele coapte,
să o sărute la umbra pleoapelor cu gene stufoase
în hamacul din grădina iubirii
până se supără iarba.

Read More »

22 Sep
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii

Să spunem o poveste care începe cu lumea. Şi se termină cu omul. O poveste tragică sau fericită. Ţine de noi de care parte a ei vrem să fim.

            Lumea se compune din lucruri şi raţiunile lucrurilor, sau ideile lor. Iar ideile şi raţiunile vin dintr-o Minte. Astfel că lumea toată, cu minerale, plante, animale şi oameni este un univers de idei întrupate ale acestei Minţi supreme. Ale Minţii lui Dumnezeu.

            Omul este o idee dumnezeiască. Viaţa omului şi înrudirea lui, la nivel de ADN, cu toate plantele şi animalele de pe pământ, ca un microcosmos concentrat, este o idee organică şi dumnezeiască. Dualitatea omului în fire, bărbat şi femeie, este, iarăşi, o idee dumnezeiască.
Din ideea omului şi din dualitatea lui, bărbat-femeie, decurge o altă idee dumnezeiască: puterea de a procrea şi a perpetua viaţa. Întâi Dumnezeu a avut ideea: „Să facem om…” (Fac. 1, 26), şi i-a suflat sufletul în el. Apoi i-a dat puterea de a procrea, în unirea bărbatului şi a femeii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Fac. 1, 28). În acest „creşteţi”, stă energia creatoare de viaţă din sămânţa bărbatului şi a femeii. Cum am zice, Dumnezeu ne-a creat pe noi, un singur trup şi suflet, dar în noi a pus în potenţialuri de trupuri şi suflete încă nezămislite, în preambulul întâlnirii cu cel iubit / cu cea iubită. Asta e poezie. Şi fiindcă poeţii rostesc, uneori, idei dumnezeieşti, poate de-aceea a scos artistul Brian Adams versul care a rămas nemuritor: „Să iubeşti o femeie înseamnă să-ţi vezi copii nenăscuţi în ochii ei”.
Ideile dumnezeieşti sunt vii. Ele respiră. Ele dau oxigen raţiunii şi puls inimii. Când le gândeşte, mintea noastră se simte în largul ei, simte că deţine tot spaţiul de care are nevoie. Că respiră dintr-o rezervă infinită de oxigen.
Dar cum pe lume sunt idei dumnezeieşti, sunt şi idei demonice. Cele care reduc, trunchiază, dezarticulează şi decupează ideile dumnezeieşti în frânturi, în rămăşiţe nefuncţionale ale lor. Fiindcă Dumnezeu a lăsat în lume prilej de manifestare şi diavolului, care, etimologic, s-ar traduce prin „separat” sau „a separa”. Ceva care separă de întreg. Care separă ideile de Întregul şi de Adevărul lor. Care dintr-un scaun cu trei picioare, rupe unul. Şi scaunul rămâne să se ţină numai în două. Ca raţiunea noastră, obligată să se ţină în două picioare oblice… Cu consecinţe teribile pentru ea.
Iată o antiteză între o idee dumnezeiască şi o idee opusă ei, separantă, demonică.
Bărbatul şi femeia se întâlnesc, procrează şi pun în comun sămânţa bărbătească şi femeiască, iar Dumnezeu imprimă sufletul, şi astfel se zămisleşte copilul. Vedem două iniţiative, şi a a treia, de sus, care suflă suflarea de viaţă peste materialul genetic al lor. Bărbatul, femeia şi energia creatoare a lui Dumnezeu. Cum s-ar spune, corpul şi sufletul copilului este lucrarea ei, şi-a lui, şi-a lui Dumnezeu peste ele. Asta e ideea dumnezeiască, complexă, articulată, în conlucrare cu omul. Scaunul are trei picioare. Şi Raţiunea se ţine. Raţiunea poate să respire.
Dar să rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este numai rezultatul întâlnirii bărbatului şi femeii. Scoatem energia şi suflarea de viaţă de la Dumnezeu. Viaţa se perpetuează de la sine, mecanicist, prin autonomia corpului uman. Scaunul stă acum în două picioare. De fapt se clatină în căutarea echilibrului. Iar raţiunea simte că nu mai are aer, că ceva o sugrumă încet. Respiră încă, dar fără un plămân…
Dar să mai rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este rezultatul pur al alegerilor femeii. Al bărbaţilor cu care doreşte să să însoţească, şi cu care, voluntar sau accidental, se întâmplă să procreeze. Dumnezeu nu mai are relevanţă. Read More »

16 Sep
2019

Ierod. IUSTIN T.: O întâmplare în Grădina Botanică

– Vă rog, doamnă, poftiţi! Grădina noastră botanică e deschisă…

Ea intră uşoară, cu paşii graţioşi. Păru că-l salută pe portar printr-o anume înclinare a corpului, abia sesizabilă. El se fâstâci, încercă să se plece şi el, ca şi cum ceva i-ar fi spus că asta e cel mai firesc. Dar se trezi că-i întinse doamnei biletul de vizitare, fiindcă banii apăruseră deja, cuminţi, pe masa de la intrare.

În loc să-i ureze „vizită frumoasă”, parcă-i venea mai degrabă să-i mulţumească. Nici el nu ştia pentru ce.

Lalelele străluceau, şi părea că are să fie o zi frumoasă. Atâta tot.

Vizitatoarea, ca şi cum ar fi priceput, îi culese ecusonul de pe jos – care-i scăpase mai devreme – şi i-l dădu înapoi cu un aer destins şi nepretenţios.

Vântul adia calm şi amiaza nu părea că se grăbeşte. Un soi de fericire nemaiîntâlnită, surâzând de ea însăşi, se purta uşoară printre straturile de crini, printre magnolii. Îi pieptăna barba lui încărunţită, şi apoi pleca, cu vântul, înspre alte părţi. Pe umăr simţea o dulce apăsare, o greutate parcă inventată, care-l făcea să zâmbească…

Nu era încă ora 12. Atunci avea pauză de masă. Dar nu găsea ceva mai bun de făcut decât să amâne minutele la nesfârşit. Se gândea aproape şcolăreşte: „Uite, pân-atunci mai trebuie să se-ntâmple asta… şi asta. Mai sunt atâtea de făcut. N-am pus apă la straturi. Şi iarba din faţă mai trebuie tunsă. Şi…”

…şi-şi aduse aminte că nu-i spusese vizitatoarei pe unde s-o ia. Doar era tipicul lui de ghid. Trebuia întâi la stânga, că apoi se merge mai mult… După stejarul secular, se ocoleşte, şi apoi pe alee în diagonală, până la rombul de trandafiri. Pe urmă… Dar mai bine i-ar zice! I-era ciudă dar se simţea încântat, cu un soi de părere de rău. Era fericit că trebuia să-i spună, s-o lămurească, dar regreta că trebuie… Ce-o mai fi şi asta? Oricum, ziua într-adevăr, se anunţa frumoasă.

– Petrică, ia vino-ncoa! Hai că eşti mai sprinten ca mine. Du-te după doamna care-a intrat mai devreme, şi zi-i că traseul nu-i pe unde a apucat-o ea. Zi-i de la stânga… ah, ştii tu. Aşa, ca să ne-admire grădina cum trebuie. Hai fugi!
Petrică, ucenicul lui nea Toader, portarul, dispăru după tuile aurii. Vântul şi amintirile păreau c-au luat-o odată cu el, şi că s-or întoarce cu ceva nou. Cu ceva… mult aşteptat. Cu nea Toader, straturile, florile, arborii pitici aşteptau veşti… Ce mai e? Ce se mai aude prin lume? Ceva. Orice.

Şi tot nu se făcea ora 12. Părea că ceasul n-o s-ajungă niciodată acolo. Ce ciudat – zâmbi nea Toader – ce-ar fi să nu mai mănânc niciodată? Şi-apăi, de ce să mănânc? Nu pot s-aştept aici, n-am eu ce face atâta vreme…? Uite, şi elevii-mi dau azi pace, că nu e ziua aia din săptămână cu reduceri…

Şi gândurile se lăsau, fericite, pe umărul stâng al lui nea Toader. Acolo unde simţea acea apăsare, parcă, de fulg. Seninul amiezii părea că-şi lăsase degetele, fără nicio greutate, pe umărul lui. Da. Era într-adevăr o zi frumoasă. Poate cea mai frumoasă. O zi care-l apasă întreagă, de tot, pe umăr. Ceva , simţea el, avea să se-ntâmple. O explicaţie. O-ntrebare pe care n-o pusese niciodată. Ceva pentru care ora 12 întârzia la nesfârşit.

De printre aurul tuilor, silueta lui Petrică se îmbrăcă într-o formă.

– Ei, băiete, ce ţi-a luat atât? S-o fi rătăcit vizitatoarea noastră!… Aşa impresie proastă să facem? Tocmai azi!… Ei zi…
Petrică se uita lung la nea Toader. Şi curios. Parcă nu-i venea să creadă. Şi nici să vorbească. Prefere să aştepte, să-l studieze. Read More »

15 Sep
2019

Adrian BOTEZ: Stihuri

ÎNSTRĂINARE

 

ce voiai să-i spui Lui Dumnezeu – spune-mi mie

ruga ta : inutilă şi oarbă – snoabă-i iasomie :

viaţa-i tot smintită  – bivol de-ncăpăţânare

de-a-l îndopa cu bine – pe cel plictisit de cât are…

 

Cretini şi Lingăi : preluaţi voi comandă… :

mai mult rău nu-i face lumii – TÂRFĂ-N SARABANDĂ… !

şleahta de îngeri vârâţi în arest – o faceţi tocană :

în istorie – nicicând – Răul n-avu-altă hrană…

 

Munţi Circumcişi : cu asta ne-alegem – de-o vreme…

Păduri :  Voievodat Evreiesc – barbare domnìi „caino-gene” …

Zalmoxianului Izvor – cum şi Valahei Fântâne

 

Talmuta”-Mitzbeach-ul – de-acuma – le-or fi…”Perciunate Stăpâne”…

…luminaţi-l cu-incendii – Pământ Milenar :

regretăm ploicica de-artă – „sinistrul” Fanar…!

***

 

BLESTEMATĂ  ŢARĂ – BLESTEMAT POPOR

 

blestemată  ţară – blestemat popor

cu văpaie vină Cristul Cel din Nor !

năvălească Focul – Cristul Mâniat

peste nesimţire – peste mâl spurcat…

 

puţiţi hoit de secoli – hoarde de jegoşi

rânjind cum cretinii – şi trădând voioşi :

în loc de Sfânt Neamul – puţ de căcăcioşi !

cine vrea – vă scuipă – demenţi şi râioşi !

 

…ardă toată lepra – sânge şi puroi

din piscuri de munte – până în noroi

cei ce-or vrea  – aicea – doar atât să vadă :

 

fulgii de cenuşă – nu fulgi de zăpadă…

…în vâltori cleioase – şi-n crater căscat

nu e Românie : -i funest Bal Mascat…!

***

 

PALOŞ SMULGE – DIN MÂNA-UNUI CĂZUT DAC

 

Paloş smulge – din mâna căzutului – în Bătălie – DAC

şi fii Viteaz-Furtună – fii CAVALER VALAC !

…tu – laş ascuns printre vieri – ce-nspre nămol eu mân

pretinzi ca…”om” să te numeşti ?…şi : „bun român” ?

 

…”şi ce dac-au fost (ziceţi voi…)  – cândva – Voievozi-Tragici Martiri ?

Ei au fost Sfinţi – hrănind – într-una – ARCUL

VALACUL

– cu Vii-Vânjoase Corzi  – nu cu moarte-amintiri !

…dar nu se recunosc – defel! – Voievozii-Aceia – -n noi – cretini ceacâri

cum leii nu-şi regăsesc obârşia-n catâri !

 

ori – singuri – vă jupuiţi de lene şi prostie

ori pune Crist „hingheri-heruvi” – cu şbilţ să vă…”tămâie”!

iute spălaţi-vă de lepre şi de tembelism

 

să mai păstraţi cu Cerul – încă – …SFÂNTUL ISTM !

…altfel – molcom – veţi arde sub Tălpile de Iad :

da  – tocmai voi – cândva – Ctitori de Neamuri şi-ai Limbii Vad !

***

 

NEPOŢI VALACI – VOI SĂ PĂZIŢI GRĂDINA ÎNGEREASCĂ

 

Aceluia care va îndrăzni, eroic şi autosacrificial, să vină-n Lumină şi să conducă

Neamul Daco-Valah – spre ADEVĂRATUL SĂU DESTIN !

 

Generale ! – Generale! – MISTIC GENERAL  ! – unde te ascunzi ?

iscă – hai – din nou – Sfântă-Armată în Ardeal – şi Moţii din Munţi :

vrem brav român Dictàtor – NU Mârşav Parlamentul :

prea s-a-ntărit TRĂDAREA-n ţară – cum cimentul !

 

daco-valahă dictatură-n Patria Străbună

să se înalţe – între stele-nrourate – Soare-Lună :

un Salvator şi-un Înţelept – SFÂNT CINCINNAT-AL LUMINĂRII :

la-asudata-i glie-ntors – duşmanii când s-au fost predat – cu toţii – zării !

 

Nepoţi Valaci – voi să păziţi GRĂDINA ÎNGEREASCĂ

străin-khazarii să n-o mai pângărească !

 

grăbiţi – în marş – spre Bucureşti şi Ţară

Hristosul să ia bici contra zarafi – iară şi iară !

şi toţi „discreţii” şi „secreţii” să dispară

 

să lase  – precum în vremi apuse : Pajura Voievodală – SOLITARĂ !

…nu vrem „uniuni”  şi „înţelegeri” jidovite :

vrem Patria şi Neamul – iarăşi : SFINTE – RE-SFINŢITE !

***

 

ŞI CURVELE SUNT OLEACĂ REGINE

 

şi curvele sunt oleacă regine

şi boii-şi iau nutreţ din staulul-senat :

e-o lume a răului „ce face numai bine

(condiţia : să fii un călău…”democrat”…!)

 

iar restul de oameni – e numai un rest

pe care îl arzi – ori îngropi – după chef

(nu-nainte ca Duhul să fie-nfundat în arest

zdrobind  – în Sacre-Altare-CRANII  – -orice relief !)

 

…şi curvele sunt oleacă regine

iar numele lor – peste tot – scris cu-aldine

lansează „Modèle” – nemuresc şi „Statui

 

boiesc „Carnavaluri” – cu sângele-oricui…

…e timpul când Iubirea-i trasă-n ţeapă…

cât despre prietenie… : „…care capră ?”

***

 

NEAM ŞI POPOR

 

sărac  de noroc şi prigonit de soartă

scriu pentru Neam – iar nu pentru popor

o carte a-ntâlnirii de la Poartă

când Dumnezeu trecu – şi-mi răpi spor…

 

de-aceea – Fila jalnic se-ncreţeşte

iar Slove par – mereu – a nu-şi lua zbor :

da – Neamul meu regesc le tot citeşte

dar taină rămân ele – pentru lepros popor…

 

degeaba scriu într-una despre Izvor şi Munţi

poporul meu se zbate – mucegăieşte-şi frunţi

îşi uită Împăraţii – Martirii şi Voievozii…

 

…n-au mai rămas de strajă decât…”Nebuni-Nerozii”…

…o – Neam al meu – pogoară-te-n vlăsie

lasă loc de lumină poporului – să ŞTIE…!

***

 

FORFOTIRE DIVINĂ

am o gaură – în

umărul drept – prin care – zi şi noapte

ies şi intră – intră şi ies

îngerii…

 

…ţinând cont de plictiseala

mohorâtă – produsă

mie – de această

forfotire divină (perpetuă!) prin mine – ca printr-o

mistică mină – a entităţilor

supralunare – concluzionez (cu

mare oftare…) :

 

deci – nu mi-e scris să

am – vreodată – parte de

Liniştea Feroce – a

Înţeleptului  – şi nici nu mi-e dat să

n-am – vreodată

Lumină…

 

…de fapt – pare-se că

mi-e interzis să

percep (şi – chiar – să mă las înţepat de-o

Albină  – maiestuos

evoluând – în

Lumină…) – …cum ziceam – pare-se că

mi-e interzis să

percep – printre

tribunele aştrilor : tocmai

Elocvenţa Divină…

***

 

SOMNUL IDEAL

 

aş vrea să dorm atât de

adânc – încât

Moartea să mă poarte în

braţe – legănându-mă

stângaci – ca pe-un chefliu şi

proaspăt

Sugaci…

***           

 

PERCEPŢII  LA LIMITĂ

 

teribil de

stingheritor – bâzâie Muştele : Lumea

de-afară…

 

în timp ce eu – în

mine – cu zel construiesc

Zeii – Minunile – Neadormit

Miracolul Punţilor…

 

până şi Păsările păcătuiesc – prin a nu fi

Îngeri : înjositor – încearcă să

imite forfota Muştelor – fojgăiala

Viermilor – în jurul

Excrementului Verii…

Read More »

15 Sep
2019

Ionel NECULA: ,,Mic tratat de Poetică”, de Adrian Botez

A trecut multă vreme – de fapt, multe decenii – de când Adrian Botez mă ţine în priză calofilă, trimiţându-mi, cu o consecvenţă de prieten adevărat, cărţile sale, parcă special pentru a mă fascina şi complexa cu productivitatea sa. Este, după câte-mi dau seama, unul dintre cei mai productivi scriitori, din câţi conţine breasla noastră actuală.

      Dacă-l invidiez? Bineînţeles, dar nu pentru prolificitatea sa genuină, ca autor, ci pentru neputinţa mea de  a mă ţine în ritmica noutăţilor propuse de el şi pentru că îmi induce un simţământ de culpă prin omisiune, prin mulţimea isprăvilor sale scriitoriceşti, rămase în afara capacităţii mele de lectură.

      Recent, ne propune, iată un Mic tratat de Poetică (Editura Rafet, Rm. Sărat,2019) – lucrare curajoasă şi mai mult decât necesară spiritului nostru public, marcat de o inflaţie de poeţi prolifici şi agresivi : mulţi dintre ei nici n-au auzit de imperativele actului de creaţie, dar scriu carte după carte, ajungând ca numărul cărţilor publicate să fie mai mare decât al celor citite, în toată perioada formării lor intelectuale. A fost o vreme când fenomenul acesta a mai fost descurajat, de către Alex Ştefănescu şi emisiunea sa televizată Tichia de mărgăritar, dar fenomenul a devenit prea generalizat, pentru a fi asanat de o singură emisiune.

      Am avut posibilitatea să cunosc mulţi premianţi ai Festivalurilor de poezie, organizate peste tot în ţară, şi mulţi dintre cei ce-mi induceau o nestăvilită îndoială, încercau să mă convingă, prin numărul mare de premii obţinute, la aceste manifestări. Voiau să mă convingă prin cele 18-20 de premii obţinute, pe la diferite festivaluri din ţară. Uneori, mi-am arătat surprinderea, chiar şi faţă de juriile stabilite să decidă asupra calităţii şi valorii lucrărilor prezentate la concurs – şi m-a consternat explicaţia oferită : precum că din plicurile primite, trebuia, musai trebuia să aleagă şi să premieze pe cineva, chiar  şi în condiţiile când diletantismul şi precaritatea erau evidente. Nu-s deloc sigur că toţi aceşti tineri care bat la porţile afirmării literare au o idee, oricât de vagă, de teorie literară, c-au auzit despre Poetica lui Aristotel, despre Arta poetică a lui Boileau, sau despre alte exegeze de teorie literară, mai noi,  apărute în ultimii ani.

      Cartea lui Adrian Botez completează, fericit, o bibliografie destul de precară şi umple un mare gol din eseistica românească. Cred că şi îndelungata lui experienţă de profesor şi de conducător al cenaclului literar, din liceul unde a funcţionat mai multe decenii la rând, l-a condus la concluzia că tinerii, cei cu abilităţi literare şi cu vocaţie creatoare, chiar au nevoie de un îndrumar, care să-i aşeze într-o direcţie, într-o opţiune, într-un sens şi într-o manieră literară, cu toate motivaţiile teoretice, asumate imperativ. Cineva trebuia să atragă atenţia numeroşilor amatori – celor mulţi, care fac literatură după ureche şi-şi trâmbiţează genialitatea claxonat – că actul de creaţie literară implică anumite rigori, o anumită cultură, că nimeni nu poate răsări din nimic, în absenţa unui pat germinativ productiv.

      Adrian Botez şi-a asumat acest rol propedeutic şi pune la dispoziţia tinerilor creatori, dar şi tuturor celor interesaţi, un instrument de lucru, un îndrumar care nu trebuie să lipsească de pe masa de lucru a celor dornici de afirmare literară. Ba, chiar merge mai departe şi consideră că şi facultăţile de profil au nevoie de un curs universitar, care să inducă studenţilor exigenţele actului de creaţie.

      Locul geometric al întregii arhitecturi propuse de Adrian Botez este Cuvântul, dar Cuvântul în înţelesul lui biblic, unde avea funcţii constructive, demiurgice, dacă avem în vedere că toată Facerea s-a realizat prin intermediul Cuvântului. Autorul insistă mult asupra acestui aspect şi conferă Cuvântului o triplă accepţie: de corporalitate materială, de Suflet şi de Duh (Spirit). De vreme ce Cuvântul este semnul lingvistic al unei denominări, autorul, în Micul său tratat de Poetică, îşi propune să-l dispună într-o întreită perspectivă; să alcătuiască o istorie a opiniilor despre poezie, să diferenţieze semnul lingvistic, aşa cum a fost statornicit de Saussure şi semnul poetic ca revelaţie divină şi să redea dimensiunea lui cosmo-divină, prin actul transfigurării. S-a spus adesea că poezia este suflarea lui Dumnezeu pe pământ, ori tocmai acest aspect orfic a fost eludat de Ferdinand de Saussure şi de ciracii lui – europeni şi/sau de peste ocean.

      Adrian Botez are meritul de a fi restabilit înţelesul primordial al semnului poetic şi de a-l fi analizat în toată complexitatea lui semnificaţională. Arta, spune autorul, arta în general şi cea poetică în special, este expresia nostalgiei fiinţei după starea originară, expresia voinţei fiinţei de a se autorecupera, de a-şi revela Logosul (de a se revela prin/ca Logos) . Logosul este ordinea ritualică (liturgică) a gesturilor (re)sacralizante  – dar, poate, în primul rând,  este acea vibraţie (ca pendulare între starea de personalitate-criză  şi starea de impersonalitate sublimă, atotechilibratoare), sesizabilă,  ca fond cosmic al fiinţării, ca tonus (vital şi recuperator întru divin, în acelaşi timp) al cosmosului-fiinţare (p.97)

      Cartea lui Adrian Botez nu este deloc o lectură uşoară, dar ea trebuie citită cu atenţie, şi chiar recitită, pentru a-i pătrunde toate sensurile şi toate valenţele implicite – dar cine o înţelege cu adevărat, poate spune c-a înţeles ceva din rosturile poeziei, în ansamblul generos al vieţuirii frumoase. Îl felicit pe autor, pentru această minunată ispravă eseistică şi-l aştept şi cu alte izvodiri epistemice, pentru limpezirea, din perspectivă modernă, a unor procese care au preocupat omul şi umanitatea – de la Aristotel, şi până în zilele noastre.

————————————–

Ionel NECULA

Tecuci

23 Aug
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Fericirea de-a putea muri… (meditaţie la Nichita Stănescu)

Să ne hrănim cu o meditaţie la poezie.

Una din cele mai frumoase, mai mistice poezii ale lui Nichita Stănescu este, poate, „Elegie pontică”. În ea, moartea devine a patra dimensiune, e ridicată alegoric la dimensiuni negândite ale cunoaşterii, e eliberatoare. Ca la ciobanul din Mioriţa.

Versurile sună aşa: „Îmi pare rău că trebuie să văd/ ceea ce ştiu,/ că pentru a muri/ mi-e necesar un trup (…) [iar] timpul/ mi-apare a fi/ singurul meu trup general./ Îmi pare rău de timp/ nu aveam nevoie de el ca să mor” (Elegie pontică). E teologie de care fac poeţii, fără s-o ştie, cam cum zisese Sf. Pavel: ” Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. „(Fil, 1, 21)

Dumnezeu iubeşte poeţii. El le dă harul şi ideile plastice pentru a se îndrepta către El, fiindcă El e Mintea tuturor minţilor noastre. Dacă noi îl iubim pe Eminescu, dacă îl iubim pe Nichita, cum oare îi iubeşte Persoana Care i-a creat şi i-a aşezat în lume?

Să facem un exerciţiu. O glosă. Şi să ne gândim ce răspuns ar da Iubirea atotcuprinzătoare la o interogaţie a lui Nichita. La ce valoare infinită are viaţa, tocmai din perspectiva contrară de a nu fi fost niciodată…

Zile cu har şi poezie!

P. Iustin

***

Fericirea de-a putea muri…

 

– Îmi pare rău, Doamne,
că pentru a muri
mi-e necesar un trup…

 

– Să nu-ţi pară rău, Nichita,
căci, pentru a muri, Eu
aveam nevoie de trup.

 

Şi trupul tău
e binecuvântare de la Mine
ca să poţi muri…

 

– Atunci, Doamne,
îmi pare rău de timp,
nu aveam nevoie de el
ca să mor…

 

– O, dar ce-ar fi moartea, Nichita,
fără timpul de-a putea muri…
ce-ar fi poezia
fără timpul de-a putea tăcea…

 

– Spune-mi, tu, Nichita dragă,
ce-ai fi fost tu
fără timpul de a putea nu fi!…

(Ierodiacon Iustin T., 23 august 2019)

7 Aug
2019

Constantin STANCU: O călătorie într-un autobuz întârziat (Adrian Botez și diamantele negre)

Volumul de versuri Autobuzul întârziat*, publicat de prof. dr. Adrian Botez, la Editura Rafet, în anul 2019 – este unul trist, unul care exprimă revolta poetului, în fața limitelor umane. Dedicat poeziei, autorul se bazează pe forțele spirituale, care pot modifica perspectiva. Cărturar serios, preferând valorile solide ale creștinismului, atrăgând o serie de mituri și legende precreștine sau postcreștine, el face o analiză a capacității omului de a suferi propriile neputințe. Bolile fizice sunt oglindirea bolilor spirituale ale epocii. Lumea este în cădere și atrage, după sine, individul – care speră să poată birui în această societate complicată, bruscată de megatendințele, care afectează relațiile interumane.

Cartea are mai multe nivele, legate între ele prin mesaj, structurate conform viziunii originale a poetului:

  • Argument;
  • Autobuzul întârziat;
  • Doine noi;
  • Armonii fără – autobuz;
  • Epilog: Soluția beznei.

La final, ne sunt prezentate câteva date despre scriitor, un cărturar activ în lumea literară, poet, romancier, eseist, publicist, comentator al vieții de azi.

Preluând, cu tact, motivele folclorice, el modelează, fiecare poem, cu o melodie veche, primită de la cei care țin lumea în echilibru. O lume spirituală bogată răzbate, din toată creația lui Adrian Botez, mereu dispus să se întoarcă spre Hristos, ca spre adevărul absolut întrupat. O luptă spirituală se dă în fiecare poem cu moartea, cu prezențele spirituale, active în plan invizibil și cu efecte în plan vizibil. Totodată, observăm o oboseală de fond a individului, aflat pe acest câmp de bătălie, o uzură a societății, care nu mai suportă propria neputință. În multe planuri ale poeziei scrise de poet, putem descoperi o judecată iminentă, absolută, purificatoare.

Temele volumului sunt complexe, fraza destul de apropiată de limbajul uzual, expresivă, cu direcție, cu mesaj. Ceva se întâmplă, moartea își face apariția în plin plan, poetul o sfidează. Lumea de dincolo este tot mai pustie, opțiunile noastre nu mai au sens, o neputință cronică marchează totul. Un sfârșit de univers se apropie, sub reguli stricte, care distrug sistemul, care sfarmă planurile. Omul se risipește în domenii, dar nu este proprietarul, în fapt, al lumii de sub soare. Este declamat sfârșitul poeziei, îngerul devine și el neputincios. Armonia în care am putea intra ne poate salva, Poetul a îmbătrânit sub grele ceremonii.

Fundalul pesimist se sprijină pe flori de beznă, Apocalipsa pare regia perfectă pentru cel întârziat în armoniile frumosului. În perspectivă, se văd Munții, martorii lui Dumnezeu. Se alătura natura, păsările care ating cerul cu trilurile lor. Doinele Poetului exprimă jalea pentru o lume pierdută, pentru o dragoste scursă pe treptele timpului, o tristețe după pierderea sensului, într-o lume preocupată de corectitudinea politică, fără să mai observe omul, așa cum a fost creat el, sub nori și raze.

Unele poeme devin rugăciuni spuse în fața unei prezențe subtile: „potolește – Doamne/ durerea (imprescriptibil oribilă) – sfâșietoarea/ durere a/ lumii// oricât am fi de/ ticăloși – cu toții/ putem să luăm o minusculă/ pauză – putem suspenda – pentru/ câteva clipe – Ceasul/ Nemerniciei/ și să fie dăruit acestor/ câteva clipe – ceea ce ai/ visat – atât de/ frumos – Tu: Crăciunul/ Veșniciei…” (Rugăciune, pp. 60-61).

Poetul renunță la regulile uzuale ale limbii române, strofele sunt frânte, toate încep cu literă mică, un ritual păgân pentru sărbătorile pregătite în eternitate, în contradicție cu imaginea unui Crist care suferă. Sunt reținute câteva arhetipuri stabile în lume, fixate de cultura unui ev mediu de rezervă: Chipul Scrisorii, Tămăduitorul, Călăul, Maestrul-Tiranul, Roata-Amintirii, Izbăvitorul-Neant, Apa Uitării, Cântarul Hotărârii, Cavalerul-de-Pisc, Sfântul Trandafir

Argumentul care declanșează eșafodajul volumului ne relevă un Poet flămând de adevăr, văzând un rai țigan, un Dumnezeu care se rezumă la un nume mistic, o ruină a esențelor din lume. Poezia poate continua în Cetate, dincolo de slăbiciunile omenești.

Autobuzul Morţii-Speranței (Speranţa în „Învierea”, în Revelarea infinitelor lumi-produse ale Demiurgiei Dumnezeieşti) nu mai sosește, are o întârziere ieșită din ritual, Poetul ar refuza urcarea în el, va sfida sosirea cu energii negative, umbra lui va urca pentru un traseu spre niciunde, fără bilet dus-întors… La Judecata de Apoi, Poetul își ia libertatea să-l judece el pe Dumnezeu, cu toată asprimea, pentru erorile umane. Dumnezeu nu va avea Monopoluri, va fi pus în rând cu oamenii obișnuiți, anonimii, pentru a simți sudoarea omului sub vremi. O revoltă și o sfidarea a realității, individul care nu mai suportă autoritatea divină, care se vrea alături de un Creator neputincios, cu vântul bătând numai din Nord, din fiord în fiord… Simbolurile sunt cele rupte din gândirea tuturor revoltaților, din mișcarea teologică a celor care au proclamat că Dumnezeu a murit…?!…

Zgomotul suferințelor se aude în lume: hotare furate, maestrul frânge vioara într-o lume de crevase. Diamantele sunt negre, omul se închide în crima din sufletul său și pariază pe cai morți. Sub blestem omul năzuiește: „…o crizantemă albă a tresărit din/ neant: sunt buzele/ mele – înflorite de atâta/ tăcere…” (Blestem, p. 23).

În univers, omul este singur, condamnat la moarte, nimeni nu bate la ușă… Sunt imagini specifice evului mediu, cele prinse de Goya în tablourile sale, sau compozițiile lui Pieter Bruegel cel Bătrân… Poetul observă petrecerile omului simplu, acceptă cămașa condamnatului, este atent la dansul perechilor de tineri, care acceptă jocul sub muzici grele, sub păcate capitale. Ei refuză etichetele, refuză convenționalul…

Masa o ia la galop, dulapul cântă baritonal, un dans absurd al universului, doar cei din adâncuri mai lasă semne… Vine ziua bolilor fără scăpare, omul se întreabă: „în dosul lucrurilor oare-a ce miroase?/ a galaxie – mucegai -/ și-a Caracatiți”… (Soluția cefalopodă, p. 27).

Revolta este la paroxism: „avem nevoie de o/ nouă lume: indiferent/ care – dar să nu mai fie tot asta”… deoarece „Dumnezeu nu dă – din/ principiu: are o/ singură mână – cu care numai/ ia” (Gherlă, pp. 37-38).

Doinele sunt străbătute de un fior venit din folclor, unul trecut prin cenzura atâtor inimi: „…staulul s-a fost golit/ ieslea-i doar frumosul mit/ focul trage la măsea:/ nu-i viață – ci-o iarnă grea…” (Din ceaslovul vieții, p. 48).

Sfâșietoarea doină a morții:  „Inorog ucis/ înecat în scris:/ slovele vuiesc/ rostu-l ascuțesc// dar nu-l primenesc…/ slove blestemate/ tăceri nestemate/ zugrăveli tărcate…” (Descântec pentru primenirea morții, p. 65).

Fiecare își duce crucea, la final se vor vedea Munții – …acolo, departe, trebuie să înveți zborul, gândurile sunt realitățile ultime, există o veșnicie între atâtea veșnicii… Până și Dumnezeu a rămas singur cu universul, singur în Creația sa, omul mai poate urca un etaj, până la destinația pregătită…

Poetul a dus tristețea sa până la ultimele consecințe, un întuneric dens acoperă tainele, viața; personaj de epopee, El-Poetul se joacă de-a Moartea, într-un univers asimetric. Poetul joacă și el rolul unui apostat, printre Coloanele Frumuseții… Cităm: „Ți-am aflat sânge și apă/ Ți-am văzut durerea stearpă:/ Mi-am lipit dorul de Tine/ ca fața de-un mărăcine…” (Doină, p. 52).

Constantin STANCU

Iulie 2019

*Adrian Botez, Autobuzul întârziat, versuri, 137 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Volum dedicat soției, Elena. Coperta I: 1. „Vremea urâtă vă ajută la memorie” – www.lovental.ro – 316×276; 2. „Astrofotografia”, astrofotografieluna.blogspot.com – 1084×685.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 10001

Ultimele Comentarii