5 Aug
2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea

„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

 

 

    În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.

   Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49) 

   Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.

   Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.

   Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.

   Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.

   În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.

   Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?

   Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)

   După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă. (ibid., p.12)

   Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!

   Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.

   Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.

   „Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)

   Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.

   Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.

   Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)

   La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!

   Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.

   Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.

   Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.

   În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.

   Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.

   I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.

   Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.

   Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.

   „Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)

   Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.

   „Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)

   Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)

   Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.

   Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.

   „Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)

   Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.

   Dumnezeu înflăcărează văpaia mistică a creştinului poet, transferând-o, înălţând-o de la Chipul sublimului artistic, la Icoana sublimului mistic, întrupând astfel Frumosul pururea ca taină a frumuseţii veşnice.

   Coculeana a ţesut din fiinţa ei suavă, enigmatică Cavalerul Rozelor, o feerie în versuri, unde eroina era o elevă tânără ce-ţi tăia respiraţia cu frumuseţea ei.

   Gigi i s-a alăturat artiştilor cu o remarcabilă romanţă compusă de ea (este poeta Eugenia Indreica Damian, care trăieşte, iubeşte poezia şi scrie):  „Aş vrea să cânt pe strune ruginite/ Când amintirea scutură petale./ De ce ai ochi atât de verzi, iubite,/ Ca un adânc de ape tropicale?// De ce ţii taina codrilor ascunsă/ În verdele atât de crud şi-amar?/ Când frunze cad îngălbenite-n vânt/ Îţi murmur melodii calde, senine./ E dureros de dulce al meu cânt/ Ca şi-amintirea clipelor cu tine.”

   Gigi avea un suflet miraculos, cu o sensibilitate mistică ce emana o emoţie serafică din care se revărsau în jurui sublime binecuvântări astrale. „Nimeni ca ea n-a ştiut să arunce vălurile albe ale frumuseţii peste realităţile hâde ale închisorii. A înălţat atâta frumuseţe şi atâta bucurie peste atât de multe inimi îndurerate cu glasul ei minunat, cu cuvântul ei măiestrit, cu mâinile ei făuritoare de nespuse gingăşii; Gigi a fost aurora boreală a închisorilor pe orizonturile îngheţate ale temniţelor.”  (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii…, op. cit.  p. 221)

 

    Fermecătoare era şi poezia lui Cocoloş, o fiinţă mirifică, prelinsă ca o vioară din mâinile lui Enescu, potrivind-o miraculos ariei unei celebre romanţe de demult…

   „Aş vrea să-ţi scriu despre iubire,/ Despre noroc sau despre moarte,/ Dar colţul meu de cer subţire/ E prea înalt, e prea departe.// Aş vrea ca mâna prin zăbrele/ Să poată apuca o stea,/ Dar stelele-s la fel de grele/ Ca sufletul, ca viaţa mea.// Aş vrea să-ţi scriu lângă fereastră/ Povestea ca o-nchipuire/ Ce seamănă cu viaţa noastră,/ Aş vrea să-ţi scriu despre iubire.// Aş vrea ca palmele întinse/ Să-ţi netezească fruntea tristă,/ Dar palmele sunt reci de vise/ Şi strâng doar lacrimi în batistă.”

   Frumoasa Madi uluia prin claritatea fermecătoare a sufletului ei cald, ce pulsa liric.

   „Şi noi am vrut spre culmile-azurate/ Să tot urcăm şi să ajungem sus;/ Şi noi am vrut, de-acest vis fermecate,/ Să mergem încet în urma lui Iisus.// Dar un vânt năprasnic cu urlete de fiare/ Cărăruia strâmtă ne-a întunecat./ Ne-a pus cătuşe, lanţuri la picioare,/ Dar ne-a rămas în suflet visul fermecat.// Luptat-am în furtună cu trupurile frânte,/ Cu mâinile-ncleştate pe speranţe prigonite,/ Dar cu nostalgia cărăruiei strâmte/ Am urcat mereu spre zările însorite.// În noaptea de beznă, în noaptea de plâns,/ Aţintită-i privirea spre piscuri de soare,/ Lumina apare, întunericul e-nvins/ Şi vrerile noastre-s biruitoare.” (Ianuarie 1954)

   Atmosfera devenise înviorătoare. Diri primise o iie regală. Se râdea, se cânta, se dansa. Se primeau pachete consistente de acasă…, până într-o zi cânt coţofenele au emanat ciripitul lor ţipător a pagubă… Riposta nu s-a lăsat prea mult aşteptată.

   Directoarea mai avea antecedente. Făcuse la un moment dat un gest care putea să o coste scaunul, funcţia, libertatea, viaţa, pentru favorizarea banditelor…

   „…peste 500 de deţinute au primit un ghem de lână din care să-şi facă o căciuliţă cu care să poată suporta iarna.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p. 61)

   Lâna provenea din deşeurile de la covoarele persane, iar fetele au făcut-o gheme.

   Înainte de anchetă s-a petrecut un fapt realmente miraculos. Marieta mâna dreaptă a directoarei îi cere Aspaziei, deşi era noapte s-o însoţească la birou. La lumina palidă a becului şi-a desluşit directoare stând pe scaun plângând. Lucru incredibil…

   „Mi-a venit să-mi fac cruce. Nu mi-aş fi imaginat că femeia aceea, care era de o asprime şi de o duritate nemaipomenite, poate să plângă. <<Măi, Prăzulică, care crezi că este cea mai mare suferinţă pe care poate să o îndure un om sau pe care poate să nu o îndure, care poate să-l termine?>>… Ştiu eu, domnişoară, probabil că atunci când iubeşti pe cineva şi vezi că te trădează. Şi ea a zis: „Da este o durere şi asta într-adevăr, dar peste asta treci, din asta nu moare nimeni.” Zic: „Atunci trădarea unui prieten. E mai dureroasă.” „Da, într-adevăr, dar nici din asta nu moare nimeni,” Şi am zis: „Atunci nu ştiu din ce durere poate să moară cineva, lăsând la o parte tortura, supliciul, o moarte intempestivă pe care cineva n-o poate suporta.” Şi ea zice: „Nu. Măi, cea mai mare durere este atunci când eşti înşelat în propriul tău ideal”. (ibid., p. 63-64)

   Alexandru Vişinescu a fost tartorul principal al anchetei, iar Aspazia Oţel care lucra la biroul tehnic era încriminată prima. Tortura care i-a aplicat-o a fost satanică.

   Pentru a obţine declaraţii compromiţătoare la adresa directoarei, Aspazia a fost ţinută între 1-8 Februarie în cea mai aprigă iarnă a anului 1954, la izolator. A intrat în comă hipotermică, dar şi în post şi rugăciune nu pentru a se salva pe sine, ci pe Diri.

   De fapt, dreptatea, nu pe Diri. Şi celelate fete-deţinute au ţinut post cu apă şi pâine (porţia promisă fiind de 300 grame,dar în realitate rămânea firimitura de 5 gr).

   A venit şi nădăjduitul ajutor de la Dumnezeu, surpându-se din conducerea comunistă toată ramura ilegalistă. „Atunci a fost acel proces mare cu deviere de dreapta şi începând cu Ana Pauker, toţi au fost închişi. Şi am zis: Uite, s-a schimbat un sistem întreg ca să fie salvaţi câţiva oameni: directoarea şi noi care eram implicate pe lângă ea.” (ibid., p. 56)

  Până a venit procurorul de la Capitală, fetele cu Aspazia în frunte au pregătit prin morse apărarea, cu martori, cu detalii, cu amănunt, cu tot.

   Aspazia şi-a pledat apărarea ţesută cu tâlc în faţa procurorului şi a securistului ungur. Socotind că maghiarul este un pitic în ale cunoaşterii, Aspazia s-a exprimat radical, astfel că hunul a rămas chitit, pe ciuci, rezervându-şi doar un schelălăit timid: „Se observă în dumneata un proces de negare.” Procurorul fiind inteligent s-a amuzat, dar s-a şi îmbufnat fiindcă a fost tradus de o filoloagă deşteaptă, habotnic ortodoxă şi pe deasupra naţionalistă. Şi-a muşcat limba, a înjurat în gând, dar i-a apreciat superioritatea spiritului. Nu a cedat însă complet. S-a dus la geam, apoi în pas alergător s-a întors spre acuzată şi „a izbit puternic cu piciorul în scaun. Eu am avut impresia că vine să mă pocnească, că era o obrăznicie din partea mea să pufnesc în râs faţă de un organ anchetator-chiar era un tupeu-dar ma pufnit râsul la expresia ăluia care voia şi el să se exprime mai elevat şi a zis o prostie. Mi-am zis: „Acesta mă pocneşte, mă mătură de pe scaun.”  Şi într-adevăr m-am dus cu scaunul aşa şui, o bucată de vreme, în spate, din lovitura aia şi când am văzut că a lovit în piciorul scaunului şi se uită atent la mine, puţin contrariat, mi-am zis: „Oare ce l-o fi apucat? Mi-a dat Dumnezeu un judecător nebun.” Şi am aşteptat să se explice şi el a spus: <<Băi, din ce aluat sunteţi făcuţi voi? Că dacă cineva îmi făcea mie treaba asta, eu săream în picioare… Tu nici n-ai clipit măcar. Nu că n-ai tresărit, nici n-ai clipit”… El a făcut o experienţă cu mine şi eu i-am spus: „Pot să vă dau un răspuns, dar n-o să vă placă şi chiar s-ar putea să mă înjuraţi dumneavoastră pentru răspunsul acesta.” Şi el a spus: „Ei, totuşi hai să încercăm.” Şi am zis: „Noi credem în Dumnezeu!”- şi a avut o tresărie, dar a dat răspunsul pe care trebuia să-l dea, că era de faţă şi securistul şi a zis: „Eh, poveşti de adormit copiii.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p. 90-91)  

  Toţi misticii români, ortodocşi din închisori şi din afară aveau inima mistuită de Sori: Cerul sfânt,  Pământul sacru al Vetrei străbune şi Mitul naţional-Mihail Eminescu.

  În drumul sinelui către Dumnezeu, Omul creştin: bărbat şi femeie prin rugă, cânt, poezie, răbdare, nădejde, mărturisire, umor, har, fapte bune, adevăr, suferinţă, iertare, libertate, cruce, naţionalism, ei îi vorbesc de fapt lui Dumnezeu.

   Când însă ajung deasupra tuturor, la aura Iubiri, atunci le vorbeşte Dumnezeu lor.

   Cu dreapta credinţă, lumina harului Adevărului şi dragostea lui Dumnezeu în suflet te puteai întoarce apoi către sine însuţi, îndumnezeindu-te.

   Pe această treaptă mistică, popasul este bucuria de a fi permanent cu Hristos.

   Postul şi rugăciunea sunt braţele care leagănă la sân Odorul-Credinţă prin care creşte neîncetat pe calea iluminării Iubirea.

    „Noi ne-am salvat în închisoare într-adevăr prin rugăciune şi prin această iluminare pe care ne-a dat-o Iisus direct, că spune: <<Eu sunt printre voi fiindcă sunteţi în numele Meu, şi unde sunt Eu nu poate fi decât iubire>>. Dar suferinţa nu mi-a luat-o. Noi am simţit suferinţa în continuare. Ne era foame, ne era frig, eram insultate, eram  călcate în picioare, eram ţinute în mizerie, eram închise de fiecare dată la cel mai mic gest de răzvrătire, de orice formă ar fi fost. Eram pedepsite crunt, dar noi ne-am însuşit această suferinţă. Ne-am dat seama că asta a fost chemarea noastră-generaţia’48, în special studenţii şi elevii.” (ibid., p. 32)

   Conştiente că Suferinţa vine de Sus, Frumoasele Femei Ortodoxe i-au deschis braţele şi inimile pentru a preface amarul lor în dulce binecuvântare.

   Ele ştiau că Suferinţa este deci o chemare şi au ales-o. Ele însele alegându-se.

Demnitatea lor s-a consacrat când au considerat Suferinţa ca pe o divină Onoare. Onoare Hristică, fiindcă Mântuitorul le-a oferit ceva din Suferinţa Lui, dar şi marea Sa Iubire. Iubirea întru Hristos se brodează pe ţesătura sufletelor nobile înlăcrimate.

   Suferinţa lui Iisus fiind permanentă, El dăruieşte puţin din Suferinţa Sa, celor chemaţi pentru a-i alege, luând astfel de la ei Suferinţa lor cea mare.

   Aşa cum Măicuţa Domnului poartă lacrimile tuturor şi Hristos poartă continuu Crucea cea mare a tuturor,  celor care consimt Suferinţa Jertfei Sale mântuitoare a Crucii.

   Prin filocalia trăirii, prin harul liric, prin sofianismul sufletului ei mistic Maica Teodosia- Zorica Laţcu a surprins crucile mulţilor pătimitori ai săi împreunate în Crucea lui Iisus.

   „Înspre tărâmul celălalt,/ E loc închis cu gard înalt;/ Dar am văzut, printre uluci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci…// Părea tot locul ţintirim,/ Păzit cu zbor de Heruvim,/ Cu cruci de piatră, albe, mari,/ Cu cruci de brad şi de stejar.// Şi cruci de-argint şi de oţel/ Cerneau lumină peste el,/ Iar cruci de aur şi de fier/ Sclipeau ca semnele pe cer.// Atâtea cruci mi s-au părut/ Că toate una s-au făcut./ O cruce mare strălucea./ Sub greul ei un Om zăcea.//

-Tu cum de poţi să le mai duci,/ Atâtea cruci, atâtea cruci?…” (Zorica Laţcu-Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti-2000)

„Primăvară dulce”-imnul care prohodeşte Săptămâna Patimilor Domnului a răscolit de două ori serafic sufletul sensibil al Aspaziei Oţel Petrescu: odată la Sâmbăta de Sus, sub binecuvântarea Părintelui Arsenie Boca, iar a doua oară la Mislea în Primăvara anului 1954, primăvară în care m-am născut eu şi tot o primăvară de suflet a fost când am cunoscut-o pe distinsa Mărturisitoare mistică Aspazia Oţel-Crăiasa eseului creştin.

Numele eroinei noastre semnifică două înţelesuri divine: Aspazia-Înfiere întru Hristos şi Ispazia-Înălţare întru Hristos. Indiferent cum ne pronunţăm ea este arhibinecuvântată.

Iată ce broda atunci miracolul martiriului creştin ortodox, asceta-mistică Aspazia:

„Acea primăvară părea că vine din toate direcţiile.

Venea dinspre cer în reverberaţii de lumină pură ca o inimă plecată adânc în rugăciune, pe altarul iubirii fără de „sine”.

Venea dinspre pământ, clocotind în ape multe; clocotind ca o inimă eliberată de frânele eului, gonind nestăvilit spre limanul unei iubiri fără de „sine”.

Venea dinspre trecut, din catacombele amintirii, în imnuri arzătoare; arzătoare ca o inimă cuprinsă de flăcările de adorare ale iubirii fără de „sine”.

Venea dinspre viitor în valuri de arome, înmiresmată ca o inimă ce cade şi se mistuie total în abisul infinit al iubirii fără de „sine”.

Da, primăvara noastră venea din toate direcţiile şi de foarte de sus.

Venea de pe Cruce, unde Însăşi Iubirea se jertfea pe Sine.” (Aprilie 1954, Mislea)

Primăvara  Elitei Frumoase Ortodoxe, a înmugurit verde, dar n-a mai odrăslit firesc în ghiocelul vieţii lor, apucând doar să îmbobocească, însă n-a mai înflorit în petale de trandafir înmiresmat, nu s-a mai prins în corola mirifică a mărgăritarului, tămâioarele viselor lor s-au ofilit odată cu parfumul lor celest, candelabrul păpădiilor s-a sfărâmat în mii de steluţe spulberate spre abis, leandrul n-a mai înflorit, cucul n-a mai cântat, mierlele şi-au prohodit viersul, ciocârliile şi-au curmat trilul divin, rândunelele au bocit continuu, dar în tulpina suferinţei a odrăslit cu dragoste prin ramurile ei, Vara falnicului Stejar ce s-a răsfrânt în Autumnala pictură cerească, prin cromatica diversităţii Martiriului binecuvântat.

Toți cei care am avut privilegiul să fim primiți în sanctuarul sufletului eseistei mistice ASPAZIA OȚEL PETRESCU am trăit revelația Iubirii necondiționate a aproapelui cum nu o poți înțelege poate trăind creștinește o viață întreagă. Sunt privilegiat cert deoarece am păstrat lungile noastre discuții –amintiri, zeci de ore,  înregistrate video dar, un dor profund de vibrația unică ce o simțeam în preajma  RUGULUI APRINS – ASPAZIA mă stăpânește adesea !

  

Admiraţie şi veneraţie tuturor Fecioarelor, Femeilor, Mamelor pătimitoare şi urmaşelor lor!

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

5 august, 2018

5 Aug
2018

Eleonora SCHIPOR: Lucica Dușceac, ca o floare între flori!

Mereu tânără, frumoasă, talentată, harnică, pricepută la toate celea. Anume așa poate fi caracterizată vrednica doamnă Lucica Dușceac din satul Cupca, de pe Valea Siretului. De peste două decenii și ceva altoiește micilor cupceni dragostea de limba și literatura maternă, dar le mai altoiește și dragostea de neam, baștină, cultură, tradiții, obiceiuri, credință, de toate bogățiile spirituale ale acestui neam de oameni vrednici, din această străveche localitate de români. Este mereu prinsă în iureșul tuturor evenimentelor legate de satul natal, de Bucovina dragă. Participă la evenimentele culturale ale localității de baștină, promovând și înmulțind valorile ei în permanență.

          Posedă o voce frumoasă, organizând cu elevii a căror dirigintă de clasă este, dar și cu alți elevi din școală măsuri educative legate de anumite sărbători, sau altele devenite tradiționale.

          Acasă este o gospodină harnică, are o minunată grădină cu flori. Este o fiică, soție și mamă bună pentru cei apropiați din famillie.

Acest început de Gustar vine în viața doamnei Lucica Dușceac cu o frumoasă sărbătoare. Doamna Lucica adaugă în buchetul vieții încă o floare jubiliară.

          La ceas jubiliar ea este felicitată cu multă dragoste și stimă de cele mai apropiate persoane – mama Vera, tatăl Vasile, fratele Roman, soțul Aurel, fiul Ionuț, socri, cumnați, veri, nepoți, nași, fini, prieteni, vecini și toate celelalte rude.

La aceste sincere felicitări se alătură întreg colectivul pedagogic al CIE Cupca, unde doamna Lucica este de peste 20 de ani profesoară de limba maternă, foștii și actualii elevi, părinții lor, toți sătenii.

          Stimată doamnă Lucica Dușceac! Primiți din partea noastră a tuturor cele mai sincere urări de bine, multă-multă sănătate, succese, bucurii depline, realizări și speranțe frumoase pe tot parcursul vieții.

          Să vă fie viața ca o floare

          Ca o zi de sărbătoare,

          La mulți ani să trăiți,

          Buni, frumoși și fericiți!

—————————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Bucovina de Nord / Ucraina

5 iulie, 2018

5 Aug
2018

Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]

 

Adrian Botez (AB) este unul dintre scriitorii cu înaltă conştiinţă civic-divină şi unicul care s-a îmbrăcat în rasa călugărilor franciscani, şi-a luat, vremelnic, pseudonimul Abatele Bernardo (AB, trăitor la finele veacului al XVI –lea şi începutul celui de-al XVII-lea) şi a purces, nu numai în multe, multe călătorii real/ imaginar /fantaste – ci a şi scris…

În ciuda mijloacelor de transport medievale (mersul apostolic, măgarul, corabia) călătoreşte în voie pe mai toate continentele, să vadă şi să scrie (despre ce a văzut, dar, mai cu seamă, ce a gândit în legătură cu ce a văzut şi auzit, ori poate doar i s-a părut…) – pentru noi, cei de acum şi pentru cei care vor urma.

Astfel, au ajuns şi sub ochii mei paginile volumului intitulat “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” (vol. al II-lea). Aici, în acest volum, cuvintele uneori devin trâmbiţe, iar frazele-clopote de alarmă, trezitoare pentru omenirea “slăbănogită” – nu numai în credinţă, dar şi în disponibilitatea de a gândi.

Asemeni unui bun chirurg, care introduce adânc bisturiul în rana dureroasă, răsucindu-l, dacă este cazul, să cureţe, bine de tot, orice urmă de germen al răului, autorul A B, prin zicerile sale, ne poartă în trecut şi ne pune faţă în faţă cu fapte atât de reprobabile, condamnabile, ale unora care aparţin speciei umane, faţă de alţi semeni ai lor. Bine au formulat anticii, dintr-o tristă constatare, dictonul: Homo homini lupus…

Alteori, ne duce cu sine în ţinuturi paradisiace, ori ne face părtaşii/ martorii unor întâmplări fantastice, când cursul cuvintelor devine fie înaripat, sprinţar – fie lin-curgător, dedulcit la visare, ba chiar hâtru, ca de poveste, nemaivorbind de multitudinea şi abundenţa metaforelor, care transformă, ades, de-a dreptul –  proza, în poezie

Acest al doilea volum – “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” – este structurat în douăsprezece capitol – de fapt, douăsprezece minunate eseuri (care, deşi au legătură unele cu altele, pot fi citite şi separat)  - la care autorul a mai adăugat unul: “OCHIUL SFINXULUI (eseu despre romanul poliţist mondial)”. Scrierea fiecărui eseu este justificată sub pretextul citirii unor manuscrise ale “nobilului şi profund meditativului” abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara :” Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi” şi “Jurnalul unui abate abătut de la viaţă (ne întrebăm, asemeni autorului: abătut – de cine sau de ce?)  - şi reprezintă o trimitere fie la Rădăcinile reale ale lumii, fie spre unul din miturile urzitoare ale lumii, sau alte teme esenţiale.

  Este neîndoios faptul că sunt mult mai mulţi oameni urmaşi ai lui Cain, decât cei ai lui Abel (reamintesc: Cain a fost primul ucigaş de pe faţa pămâtului, care a comis fratricid, omorându-şi fratele, pe Abel, din invidie).

  Ei bine, nu este de mirare că AB şi-a ales ca prim eseu, prezentat în volum: “Abatele şi pictorul nefericirii lui Cain” - în care este vorba despre un copil (adoptat de mic de un cuplu sterp, de oameni bogaţi în averi material, adunate prin: lăcomie, tiranie şi necruţare asupra supuşilor)  acum tânăr care-şi omoară părinţii adoptivi, care l-au umilit şi nu l-au iubit niciodată.

Împletirea tainelor şi simbolurilor – culorile florilor (aşezate de asasin în mâinile celor omorâţi) cu straneitatea şi fantastul, plus semnificaţia cifrei trei (trei lumânări în trei sfeşnice de argint) ne introduc, de la începutul volumului, în lumea încifrării/descifrării tainelor. Stilul captivant în care este scris, este unul original, al unui scriitor responsabil, care-şi cunoaşte misiunea: ”Am venit doar să te întreb. În numele lui Crist Mântuitorul de pe Cruce, Satană, răspunde!” (întrebarea este valabilă pentru fiecare păcătos…).

Sub pecetea Tainei Absolute a Confesiunii, care se desfăşoară în cămăruţa /confesional din palatul în care se petrecuse odioasa crimă, autorul şi, totodată, confesorul, face o analiză – fără judecare (“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” – cf. Matei, cap 7).

După stingerea spontană, miraculoasă a celor trei lumânări, când ei rămân în semiobscuritate, urmează o descriere tot cu trimiteri la ceea ce cunoastem din mistica creştină: Şarpele…: “CELE TREI FUMURIse încolăceau, şerpuiau albicioase, prin văzduh, se împleteau pervers, între ele… acum, în văzduhul camerei-confesional parcă domnea, cu o anvergură cosmic, UN CUIB DE ŞERPI ALBI, indistincţi şi ilizibili, şopotitori şi ameninţători…imposibil de distins între ei…. Parcă am fi stat chiar în Miezul Beznei Infernului”.

Pentru abate, anii au trecut şi între timp a vizitat multe locuri: “Englitera, Spania, Şvedia, Grecia, Albania, Italia, Lumea Nouă a conquistadorillor” şi a tot soiul de aventurieri pidosnici, având, în adâncul lor, ireversibil, sămânţa Crimei, sămânţa lui Cain. “Am cunoscut, cu uimire şi groază, ţările Orientului păgân, fascinant, total amorul, Crima sadică, nedreptatea despotică….fiindu-le starea de normalitate… Persia, Turcia, Ţara Chitailor, Nipponia…”

Bătrân fiind, s-a aşezat sub umbra unui chiparos “cosmic de înalt şi infernal cernit” (se cunoaşte legenda chiparosului, devenit simbol al nemuririi, al longevităţii), gândindu-se  la “câtă nefericire este în lumea asta, preaîndelung lăsată de Cristos–Dumnezeu să vieze, să se chinuie sub norii încruşiţi ai Demenţei… Boala secolului nostru: DEMENŢA.

Temă majoră, dostoievskiană, “CRIMA ETERNULUI NOSTRU PĂRINTE CAIN…” îl determină pe autor să poposească şi să îndelung mediteze asupra ei – şi reuşeşte, cu prisosinţă – în contextul întâmplărilor de azi, când se săvârşesc crime peste tot pământul, având cauze multiple, printre care LĂCOMIA, SETEA DE ÎNAVUŢIRE cu orice preţ…

Pare cunoscut subiectul acesta, nelipsit de la ştirile zilnice, celebrul breking news…

Următorul eseu, asupra căruia vreau să mă opresc, este al doilea în volum, intitulat: RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII. De ce l-am selectat? Răbdare! Vom afla îndată…

Autorul, cu înaltă măiestrie artistic-scriitoricească, folosind chiar metode homerice, pentru a evidenţia locuri sau eroi, pune alte personaje să vorbească, într-o perpetuă uimire şi mirare, privindu-le de jos în sus, fără saţiu, pe cele pe care le doreşte preamărite,

Ca purător al AND-ului celor care au vieţuit, luptat, închinat, iubit şi locuit pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, de la FACEREA LUMII, A ÎNŢELES CĂ NU ESTE DESTUL SĂ VORBIM NOI despre: oameni, locuri şi fapte, despre binecuvântările şi harul acestor trăitori în Duh, ci este mai nimerit, ca fratele Ambrosio – eruditul ghid spiritual a lui Bernardo – de la Mânăstirea franciscană din Toledo, să povestească despre minunăţiile văzute şi auzite în Ţara lui Făt Frumos şi veşnicite de Bernardo, în scrierea sa: Întâmplări caudate, la răscrucea dintre lumi”.

Totdeauna, tinerii, însetaţi de cunoaştere, caută şi găsesc prietenia unor astfel de oameni, cum era fratele Ambrosio, care “umblase mult, văzuse multe  - şi bune, şi de tot rele”.

 Într-o seară, când ei doi stăteau adânciţi, în tăcere, în faţa focului din cămin: “două singurătăţi de gânduri, întâlnite aproape întâmplător” fratele Ambrosio – privind fix la vâlvătaia focului – rupe tăcerea, şi începe prin a evoca credinţa sa din tinereţe, privind Italia, cu Cetatea sa de Miracol, Roma, capitala unui imperiu vestit, considerată Buricul Lumii – Romă  care a excelat nu numai prin organizare administrativă şi legislativă, ci şi prin artă, celebrităţi, pesonalităţi ilustre, cu totul aparte faţă de celelalte, iluminatori ai Europei (după cum considera, cândva, înţeleptul “şi foc de deştept şi cititul” Ambrosio, care, acum, trecuse de 70 de ani).

Toate acestea le credea, până când a fost trimis de mai marele său, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei, la “păgâni”,  unde a aflat că nu era aşa.

Urmează – cum aminteam mai sus – din dragostea aceea ancestrală a autorului, dragoste profundă, neţărmurită, pentru ţară şi neam – urmează cea mai frumoasă pledoarie închinată atât  spiritualităţii strămoşeşti, manifestată din cele mai vechi timpuri în Ţara Munţilor Fermecaţi pe care băştinaşii îi numesc Carpaţi (de la tribul carpilor) cât şi acestor locuitori care “cred în Crist şi în toate cele cereşti, cum cred în Apă, Cer, Păduri şi Munţi, în toate cele ale NEMURIRII, ÎNVIERII…” deci, adaugă Ambrosio VIZIUNEA NOASTRĂ ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi în Credinţa lor veche şi nestrămutată), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMI ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL”.

În continuare, sunt menţionate calităţile de excepţie ale vechilor conducători DACO-VALAHI, protejaţi de adevăraţul MAG: “EL MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE”.

Nimic nu este uitat! În primul rând, CREDINŢA monoteistă în ZEUL ZALMOXIS, în animalul sacru LUPUL FENRIR (“hieroglifa Supremă a lui ZALMOXIS”), alături de PAJURĂ, ca protectori divini, care reprezintă sursele puterii lor, credinţa în nemurire, după cum  afirma Herodot, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate în „ISTORII”: „Îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”.

CUNOAŞTEREA – avansată, pentru vremurile acelea, privind ştiinţele: astronomice (vezi calendarul dacic!) şi cele ale vindecării în concept holistic: Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească” (Platon, Dialogurile cu Charmides).

Ucenicii lui Zalmolxis învăţau de la acesta descântece, rostite incantatoriu – adică SUNETE- VIBRAŢIE, cu care bolnavul intra în rezonanţa vindecătoare – adevăr confirmat azi de fizica cuantică.

Cu rigoarea istoricului – folosindu-se şi de izvoarele scrierilor antice de necontestat  (Herodot, Strabon, Platon, Iordanes) – autorul redă şi explică, pe înţelesul tuturor, măreţia şi strălucirea de care s-au bucurat TRACII, din a cărui ramură fac parte geto-dacii, şi, ulterior, întâmplările-taifun (năvălirile popoarelor migratoare, expansiunea islamului, Imperiul otoman, Imperiul Roşu ateu – comunismul), abătute asupra poporului nostrum, până s-a ajuns la starea de acum, când, în ciuda tuturor acestor încercări, CREDINŢA  VIAZĂ ÎN POPOR.

Pelerinul pe aceste locuri fermecătoare, află miturile (Orfeu) şi legendele (solomonarii), basmele cu Feţi Frumoşi şi zmei, ritualurile marilor sărbători (Sânzienele), dansul ielelor şi multe altele, despre care autorul – deosebit de documentat – aduce ample explicaţii, în subsolul paginilor.

Consider că această carte trebuie citită, în special, de tinerii români, atât de cei din Ţară, cât şi din diaspora, pentru a cunoaşte, cu adevărat, ai cui urmaşi sunt şi ce obligaţii decurg din această moştenire.

Mi-era dor de o carte bună, mai cu seamă că în ultimii ani, câţiva prieteni întru spiritualitate, cu care con-vorbeam despre esenţa lumii şi, mai cu seamă, despre “pierderea esenţelor umano-divine” – aşa cum bine, frumos şi profund este scris – asemeni călugărului iniţiat Ambrosio – au părăsit planul fizic.

 Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi…

Poate nu întâmplător, din punctul meu de vedere, sunt aici situate paginile aflate sub titlul: Abatele, sfredelul şi gaura. După ce m-a şocat pur şi simplu acest titlu, am descoperit sub el adevărate diamante, înafara paginilor care se referă la descrierea Ţinutului geto-dacilor, la frumuseţea locurilor încărcate de mister şi a locuitorilor înţelepţi şi spiritualizaţi, care ţin strânsă legătura cu cerul, cu divinitatea, apoi… tulburătoarea întâlnire cu INCAGarcilaso de la Vega…cu INCAManco Uchu…!

Aşadar, Înlănţuiri ciudate şi aberante…aşa cum a fost şi este istoria acestei specii, dar există soluţii sugerate, încă din antichitate, de Socrates, menţionate în scrierile lui Platon: “Fără dragoste de Adevăr, de Frumos şi de Bine, omul este mult mai jos decât animalele” etc. (pg 98).

După precizările făcute în legătură cu faptul că o dată cu căderea lui Adam au fost trase în jos toate regnurile, “pe care le obideşte şi le chinuieşte şi le osândeşte omul, după cheful şi nebunia sa lacomă”, la care se adaugă: EGOISMUL, TRUFIA, PROSTIA-ORBIREA… Aici mi-am amintit un episod atât de trist, pe cât de revoltător (de aceea nu l-am uitat), când – obosită, după o gardă în spital, în drum spre casă, am văzut un ţigan care bătea, cu cruzime, un cal epuizat, înhămat la o căruţă supraîncărcată – şi am intervenit, cu blândţe, explicându-i că îl poate omorî, şi rămânea şi mai prăpădit decât era. Acest om făcea parte din aceeaşi specie cu mine… Doamne! Tu, Care ai creat diversitatea, de ce nu am rămas doar întru Frumuseţea ei? Cât de jos a ajuns omul, prin bestialitate…

La întrebarea: care să fie cauza acestui dezastru spiritual, aflăm răspunsul la pg 100: “Sufletul lumii, energia (aitheros) iese, treptat, cu fiecare atitudine nedumnezeiască a mea, din mine” .  Doar prin restabilirea legăturii cu divinitatea, prin rugăciune şi fapte bune, atitudine dumnezeiască (precizată, în codul moral creştin, începând cu respectarea celor zece porunci) “mă rog, cuprins de flacăra Credinţei fără de ştirbire…tot ce era gaură în Spiritul meu şi în “energia” mea – revine, umplându-mă din nou cu noimă, cu blândeţe şi senin… şi parcă aud spunându-mi, întru Spiritul Deplinei Înţelegeri al Împăcării Bethlehemice (…acolo Peştera-Regnul Mineral, Ieslea cu fân care simbolizează Regnul vegetal, Regnul Animal, Păstorii, care-s Icoane ale omului re-îndumnezeit, Magii care-s Icoana omului Re- Cosmicizat, Vizionar–Supraom, prin Înălţimea Înţelegerii Spiritului… şi SCĂRILE DE ÎNGERI, Ierarhiile Cereşti-Dumnezeieşti…acolo, la Bethlehem, TOATE s-au împăcat întru TOTUL)”. Ca un adânc cunoscător al scrierilor sfinte, al parabolelor rostite de Iisus, urmează un frumos îndemn al autorului, de a folosi TALANTUL,împrumutat de EL”, la Înmulţirea Binelui.

Călătorind imaginar în trecutul omenirii, dar şi spre SINE, „mai pe–aproape de MINE”, precizează A.B., asemeni apostolului Toma (a mai strigat şi Arghezi, nu demult, spre Dumnezeu…) „trebuie să pipăi, trebuie să văd, ca să cred şi să zăresc”, ca să se poată lecui rănile semenului prin HARUL şi IERTAREA LUI CRIST.

Dar SINGURĂTATEA ? desigur, metafizică… „da, singurătateea mea, cu toată vastitatea cosmosului, nu doar a Pământului, este rugăciunea mea continuă…”

Am citit întregul volum, cu satisfacţia arhivarului care a găsit încă un hrisov, în care fiecare eseu reprezintă, în sine, o răscolitoare tematică, la care ar trebui să medităm îndelung. Cine nu a fost stupefiat, de pildă, când a aflat de trista şi dramatica – nu doar cucerire, ci măcelărire a poporului INCA, de către conquistadorii spanioli şi de modul jalnic cum au dus ei, aceşti conquistadori, mesajul IUBIRII CRISTICE? ( de altfel, un procent serios dintre bolnavii americani cu psihoze se vaită că, în halucinaţiile lor, vin spiritele încaşilor şi le cer socoteală de dezastrul făcut de antecesori). Miracolul supravieţuirii incaşilor? Credinţa curată, nestrămutată, în divinitate şi-n spiritele protectoare ale strămăşilor, plus protecţia animalului sacru, JAGUARUL – sugerând mari similitudini cu spiritualitatea dacilor.

Cine nu a auzit, ori a citit, despre FÂNTÂNA CU APĂ VIE, din care – dacă bei – te vei alege nu doar cu VIAŢA VEŞNICĂ, promisă de CRIST MÂNTUITORUL, ci şi cu puterea de a vedea „atât de adânc în ceruri…încât nu doar că auzeam fâlfâitul Îngerilor, Arhanghelilor, Heruvimilor, Serafimilor şi le priveam şi fulgerele privirilor lor, sfinte şi înţelept îndrumătoare”.

   Un mesaj sensibil şi subtil al acestui volum este cel privitor la SPAŢIU şi TIMP. Ştim că există un timp fizic (cel pe care-l arată ceasul) şi timpul psihologic înregistrat, perceput de fiecare după trăirea pozitivă sau negativă, de unde şi expresiile: „binele durează puţin“, ori „aşteptarea a fost o veşnicie”. S-a scris mult despre fenomenul de bilocaţie / ubicuitate (posibilitatea de a te afla în același timp în două sau mai multe locuri diferite), cunoscut şi practicat de Pitagora, dar şi de alţi iniţiaţi (cum se afirmă despre poetul Vasile Voiculescu şi despre viitorul sfânt Arsenie Boca).  Tema aceasta a timpului şi spaţiului i-a preocupat mult pe filozofii antici, temă din/pentru care au rezultat volume întregi. Reamintesc, pe scurt, că Platon (după Aristotel care vedea timpul ca mişcare înainte şi după) – a văzut timpul ca o măsură a mişcării, prin urmare  timpul este şi măsura repausului. Cu toate explicaţiile vaste ale antecesorilor, Prea Fericitul Augustin a spus că nu poate defini timpul. Personal, am aderat la ceea ce spunea domnul Petre Ţuţea  (pe care l-am cunoscut înainte de 1989) în discursul domniei sale privind filozofia lui PLOTIN (205-270), sigur, „jucându-se” şi cu conceptele celorlalţi filozofi antici, cum obişnuia, încântând asistenţa cu adevăraţi ditirambi ai inteligenţei omeneşti. Nu întâmplător a fost supranumit „Socratele român” – ci pentru vocaţia oralităţii.

 Iată ce am reţinut din afirmaţiile sale: „eu, ca şi creştin, îl cred pe Plotin, pentru că a rezolvat problemele, prin socotirea Lumii ca emanaţia unui principiu etern şi imuabil - Dumnezeu, UNUL (ca Idee)”. Lucrurile sensibile (care la Platon erau considerate Multiplu), nu participă la Idei, fiind finite, efemere, se transformă. Raportul între UNU şi lume este mediat de speciile inteligente, cum ar fi cea umană, care este apropiată ontologic de UNUL (făcută după chipul şi asemănarea Sa) APROPIAT, DECI, DE ATRIBUTUL ETERNITĂŢII şi conţine DEVENIREA. Dacă omul conţine DEVENIREA, înseamnă că se poate schimba în bine sau în rău. Şi mai are un atribut esenţial derivat tot din CHIPUL LUI DUMNEZEU: GÂNDUL  care depăşeşte cu mult viteza luminii, ilustrat în următorul citat  al abatelui: „într-o clipită ajungeam unde voiam… şi dispăream, de unde voiam…întrupându-mă într-un cu totul alt spaţiu, pe care capriciul meu, Curiozitatea mea – îl visa (poate chiar şi în alte constelaţii şi în orice vremuri gândeam, visam ori doar voiam”.

CREDINŢA ŞI GÂNDUL   ANULEAZĂ SPAŢIUL ŞI TIMPUL (CREDINŢA ÎNSEMNÂND NU DOAR CONVINGERE, ÎNCREDERE, CI ŞI IUBIRE  INFINITĂ, cea mai mare ENERGIE din UNIVERS. Reamintim întrebarea adresată de Iisus: “Petre, mă iubeşti tu pe MINE?”).

Prin urmare, iată ce am mai subliniat eu ca fantastic, în ABATELE ŞI FÂNTÂNA CU APĂ VIE  (DE FAPT, AM ATÂTEA SUBLINIERI, CARE DE CARE MAI IMPORTANTĂ, şi de la fiecare pornit, se poate face un studiu în sine.

„… Mă simţeam nu eu, ci însăşi INTEMEIEREA SUBLIMĂ, umplut de Lumină şi de Curajul Străbaterii creaţiei, de parcă eram o COFĂ A ZEILOR, azvârlită în dulce prăduire, FÂNTÂNII CU APĂ VIE, de parcă eram chiar OCHIUL LUI CRIST”.

COFA poate fi confecţionată din lemn, dar şi din lut : „vasul de lut” (aici în înţelesul de trup:  „din pământ eşti, în pământ vei merge”), care trebuie spălat pe dinăuntru, nu doar pe dinafară – ca să poată primi strălucire, LUMINĂ (în popor se spune după curăţenie: „s-a luminat locul”) –dar, o dată ce s-a umplut cu LUMINĂ, trăieşte revelaţii de neimaginat, cum ar fi următoarea stare: „Nu mai existau Cer şi Pământ, …nici <<eu>> ori <<tu>> ori <<el>>…ci doar vocea lui Crist-Dumnezeu, care poruncea întru SUPERBA CREAŢIE – FORMA SPIRITUALĂ dinafara dualităţii ÎNĂUNTRU- ÎNAFARĂ, PLIN-GOL, EU şi ALTUL …”

Trezit ca din transă de sunetele clopoţeilor pagodei din Ţara Chitailor, ca atunci când te afli în stare alfa, abatele aude din adâncul fântânii o voce : „Totul se continuă peste ştirea ta, peste voia ta…eşti luminat cu chibzuinţă ultimă întru TRIUMFUL LUMINII. Mai vino…ca să vii mereu, dispari ca să apari pentru SFÂNTA VEŞNICIE”.

Gnosticii, şi  nu numai ei, ci şi orientalii, susţin teoria reîncarnărilor, şi vei veni de atâtea ori (ROATA VIEŢII), până înveţi toate lecţiile vieţii pământeşti, până te purifici şi poţi deveni Lumină, ca să te poţi întoarce la SURSA, care este DUMNEZEU – Cel din care ai venit.

METANOIA (“înnoirea minţii; orientarea fundamentală a vieţii, prin care se ajunge până la îndumnezeire” – cf. DEX),  pe care ne-o dorim mulţi, nu este uşor de obţinut, iar dacă se întâmplă, nu este uşor de purtat. De pildă, întoarcerea abatelui (îndumnezeit), din Orient, la mânăstirea din Toledo, culminează cu ceva de necrezut: nu mai este recunoscut de portar! Întrebat de ce nu deschide, acesta răspunde, ţinând palmele peste ochi: ”Nu te văd! DE UNDE ATÂTA LUMINĂ? –Cine eşti?

- Un Vestitor, un Fiu al Amurgului. DESCHIDE, OMULE, CA SĂ AFLI!

Da! „BATE ŞI ŢI SE VA DESCHIDE”, dar DESCHIDE şi tu INIMA şi GÂNDUL, ca să poţi AFLA, să simţi şi să înţelegi că timpul convenţional – după cum se şi numeşte – se poate comprima sau dilata  (abatele cânta muzica lui Ludwig van Beethoven [1712-1773], Lucifer pomeneşte de Giovanni Papini [1881- 1956] etc.), iar tristeţile ori dezamăgirile de azi, le poţi minimaliza şi chiar anula, prin efortul schimbării începând de ACUM (nu de mâine, ca în cura de slăbire!) : ACUM, care trebuie să devină un PREZENT CONTINUU, când doreşti ca MISTERUL să-ţi fie oaspete la cină.

Tot din dragoste de Adevăr şi slujire reverenţioasă sunt atenţionaţi funcţionarii altarului, cei care sunt departe, cu inima, de adevărata credinţă „Ei! Dar crezi că popilor voştri le pasă de Adevăr?- sau…de punga lor? Aud? Nu zic de toţi…” Această idee o întâlnim exprimată de nimeni altul decât de „Eternul călător prin lumi” – cel care vede, aude şi ştie tot, la urma urmei un „ajutor” a lui Dumnezeu, identificatorul păcătoşilor, vicleanul şi ispititorul, inteligentul LUCIFER („făcătorul de LUMINĂ”!).

În eseul „ABATELE ŞI PROPUNEREA LUI LUCIFER” este descrisă,  magistral, întâlnirea abatelui Bernardo, cu Arhanghelul LUCIFER, care – înainte de căderea sa din graţia divină, din pricina TRUFIEI – a participat la creaţia din prima zi, când …”LUMINĂ S-A FĂCUT”!

Care este propunerea sa? Una şocantă, stupefiantă, obraznică şi trufaşă, dar n-am s-o numesc, pentru a nu ştirbi surpriza celor care o vor citi.

Considerând că am reuşit să vă stârnesc nu numai curiozitatea, ci chiar hotărârea de a citi acest volum, mă opresc, deocamdată, aici, cu reflecţiile mele – lăsând cititorilor bucuria propriilor „descoperiri”.

Mă înclin, pios, în faţa abatelui Bernardo, un adevărat atlet a lui Crist – care, din luminoasa şi infinita sa dragoste pentru Dumnezeu, a jertfit timp şi gând pentru a ajuta – prin talanţii primiţi – la îndreptarea, purificarea şi înălţarea spirituală a acestei lumi: FRUMOASĂ, DAR RĂTĂCITĂ

Elena ARMENESCU

1 august 2018, Sinaia

1-Adrian Botez, Noile năluciri ale abatelui Bernardo, vol. al II-lea, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018.

***

5 Aug
2018

Vavila POPOVICI – Interviu cu George STROIA (În dialog cu inima)

Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți? 

 

   Sunt o nordică bucovineancă, născută într-un colț minunat de lume, la Sulița, județul Hotin, România, localitate situată la 30 kilometri distanță de orașul Cernăuți, astăzi parte a Ucrainei. Părinții și bunicii au fost născuți pe aceleași meleaguri, ambele bunicuțe au fost de neam polonez, venite cândva în spațiul românesc, astăzi ucrainian. Prietenii mei au fost românii din aproape toate părțile țării, fiindcă, plecând din locul nașterii mele, am locuit, împreună cu părinții, în Ardeal, Oltenia, Moldova, Muntenia. În cartea „Popasurile vieții”, editată în 2014, am un capitol pe care-l încep cu motoul dintr-o carte a scriitorului francez Antoine de Saint – Exupery (1900-1944), cunoscut cititorilor în special datorită povestirii „Le Petit Prince“ („Micul Prinț“): „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.”

   Sunt o ființă care mi-am găsit cu greu rostul pe această lume. L-am tot căutat, mă îndrăgosteam de fiecare activitate descoperită, o cultivam cât îmi era cu putință. Când am înțeles cât de amplă este oferta vieții, am încercat să-mi mai restrâng aria preocupărilor. Tatăl meu care vedea cât de diversă este paleta activităților, îmi tot spunea să mă opresc asupra uneia. Fiindcă îi semănam, mă înțelegea, și el se risipise în viața lui în multe preocupări, dar și-a ordonat destul de devreme viața. Eu – întârziam, îmi era greu să decid, oscilam între vis și realitatea dură  a vieții care se ivise la un moment dat și pe care o conștientizam dureros. Oricum, am pornit în viață cu dorința de a cunoaște cât mai multe, cunoașterea într-o direcție neputându-mi fi mulțumitoare. M-am risipit mult, însă sufletul meu simțea că se va opri cândva, la ceva care să-mi dea suprema satisfacție. Am frecventat cele mai bune școli, cele teoretice, dar asta nu mă împiedica să fac cunoștință cu literatura, muzica, dansul, chiar cu teatrul, cu sportul în aer liber. Tot ce e firesc pe lumea asta mi se părea că omul e dator să încerce. Energie parcă aveam, suficient timp însă – nu! Efuziunile de dragoste le exprimam în versuri, în fragmente de jurnal. Nu am avut pe nimeni care să mă îndrume în adolescență. Sau poate eu nu mă lăsam îndrumată, ajutată. Părinții se ocupau de educația și formarea caracterului meu, bunicii, în scurtul lor trai alături de părinți, mă iubeau, mă răsfățau. Bunica îmi spunea povești, bunicul îmi recita poezii ținându-mă-n brațele sale, iar mie îmi plăcea muzicalitatea cuvintelor. Uneori adormeam, alteori rămâneam într-un somn al viselor. Citind mai apoi singură, poeziile îmi păreau cântece. Le învățam pentru muzicalitatea lor și numai apoi descifram înțelesul cuvintelor.

   Părinții deveniseră preocupați de supraviețuire în regimul care se schimbase brusc și mă lăsau să visez în libertate… Se creau noi pârghii sociale, politice, cercuri cultural-științifice care propulsau alți oameni în funcții, în acele vremuri tumultoase, de schimbare a regimului în țara noastră, când se instalase lupta de clasă și ura. Nu mai concurau valorile, concurau dosarele. A trebuit să mă descurc mai mult singură. Uneori am dat greș, dar din greșeli am prins a învăța câte ceva. Visam la o carieră artistică, dar vremurile m-au determinat să renunț și sfătuită, nevoită, am ales una științifică. Țara la acel moment deschisese porțile facultăților care trebuiau să pregătească cadre pentru industrializarea țării. Chimia era una dintre științele care se dezvoltau, pentru cercetare și industrie. Am intrat cu greu la Politehnică din cauza dosarului și am terminat cu greu, tot din cauza, pot spune, a dosarului. Important este că am dus studiul până la capăt, înfruntând obstacolele. Știința mi-a ascuțit gândirea. Înainte de a intra la politehnică eram o mare visătoare, eram ca un creion de calitate dar cu vârful neascuțit, științele pozitive m-au făcut să trec prin lamele ascuțitoarei, să iasă un vârf cu care să pot face ceva… Cineva mi-a îndreptat mâna într-o direcție, cea de a scrie…

   După terminarea facultății am dat examen de intrare la doctorat și am fost respinsă, din cauza… dosarului. Am lucrat în Combinate – Chimic Borzești și Petrochimic Pitești, ca inginer. Am considerat că trebuie să-mi fac datoria față de viață. Din ceea ce mi-a cerut viața, i-am dat cât am putut.

 

Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

   Îmi amintesc cu plăcere de o oră de limba română din clasele inferioare, în care profesoara ne dăduse ca temă să povestim „Baltagul” lui Sadoveanu. La următoarea oră, a întrebat cine vrea să citească ce a scris. Elevele, printre care și eu, am ridicat mâinile. Profesoara s-a orientat spre mine. Era parcă în clasa a VI-a. Cu un an înainte fusesem premiantă pe întregul liceu, fiindcă îmi ieșise media cea mai mare. De îndată Directoarea m-a mutat în altă clasă cu elevele cele mai bune și la acel moment aveam colege noi, necunoscute. Am început să citesc. Se făcuse liniște completă în clasă, profesoara, mică de statură, dar, dacă nu greșesc, era membră a Academiei Române, se așezase pe catedră și eu citeam… La sfârșitul lecturii, amețită într-un fel de acea liniște, și curioasă de cum era primit rezumatul cărții de către profesoară și colege, am privit de la catedră spre băncile din clasă. Atât profesoara cât și multe colege aveau lacrimi în ochi. Plânseseră. Atunci nu mi-am dat seama prea mult de semnificația acestei stări provocate de lectura mea, dar, mult mai târziu, amintindu-mi, am înțeles ce fel de lectură îmi va plăcea și cum voi scrie, dacă voi scrie cândva. Țin minte că acele lacrimi mă emoționaseră puternic… Aceeași profesoară ne punea de multe ori să găsim sinonimele unui cuvânt. Odată, după ce i-am răspuns, mi-a zis: „Ai imaginație, ai talent, fetițo!” Nu am dat seamă! Pe atunci scriam poezii de dragoste pe care le ascundeam, compuneam mici piese muzicale, dansam pe scenă…

   Curând profesorii buni au fost dați afară din școli și înlocuiți cu alții. Noul regim comunist se instalase în toate instituțiile din țară. Noua profesoară de limba română a dat ordin ca premiantele clasei să scrie o odă „noului tătuc” – Stalin, spunându-ne că putem pleca acasă de la următoarele ore, să ne concentrăm și să scriem… Tatăl meu, în acea zi, mi-a dat o lecție de demnitate care m-a pus pe gânduri, m-a trezit puțin la realitate, atât cât puteam înțelege la acea vârstă.

   În Oltenia, la Tg. Jiu am făcut o școlarizare foarte bună, fiindcă am avut profesori foarte buni, înainte ca aceștia să fie dați afară de noul regim instalat. În timpul acestor frământări, am plecat în Ardeal la Tg. Mureș, unde am găsit echipa de profesori schimbați. Am simțit diferența, dar îmi vedeam de treabă, diminețile la liceul teoretic „Unirea” și după amiezile la Conservatorul maghiar, unde continuam lecțiile de pian și balet și unde participam cu tot sufletul. Orașul era civilizat, cu multe posibilități de a te cultiva și de a face sport. Mi-am dorit o carieră artistică, cu toate că profesoara de Chimie care mă îndrăgise – ne preda și chimia și fizica – mă sfătuia să urmez Chimia, fiindcă eram bună la chimie, fizică și matematică, iar chimia era o ramură de viitor. Balansam între artă și știință, dar la un moment dat nu am avut dreptul de a mai alege. A ales viața pentru mine. Certificatul de sănătate nu mi-a permis să fac ceea ce doream, cariera artistică. În fine, povestea este lungă și am ajuns studentă la Politehnică. Toate aceste frământări le scriam în jurnalul meu. Din adolescenta plină de speranță și curaj, devenisem dintr-odată o fire meditativă, speriată de ceea ce viața îmi scotea în drum.

Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

 

   M-am jucat devreme cu scânteile flăcării din sufletul meu – cuvintele. Curios poate să vă pară, dar paralel cu toate activitățile mele școlare și culturale, scrisul continua, în taină.

   A apărut, cred, datorită intensei mele trăiri extatice, trăire care nu aparține oricărei ființe. Cred că te naști cu ea. Te naști cu o largă încăpere a inimii, cu intense vibrații ale ei. Pe la 9-10 ani scriam poezii pentru flori, în general pentru ceea ce mă impresiona plăcut. Erau frumuseți pe care Dumnezeu ni le dăruise și le descopeream la vârsta aceea fragedă, frumuseți pentru care artiștii au chemarea, inspirația de a le arăta celorlalți, care poate nu simt, sau nu au timp să-și deschidă sufletele. Mai apoi, am scris despre prietenie, și pe la 13-14 ani – poezii de dragoste. Poezia era vorbirea mea interioară. Era acea libertate de a vorbi și bucuria, iluzia că ești ascultat… Le ascundeam în biroul tatălui meu, să nu mi le găsească mama, care deși o ființă sensibilă și cu o inteligență nativă, avea motivele ei să nu fie de acord cu această, așa cum o numea ea – „pierdere de timp”, iar tata, fiind foarte ocupat la serviciul lui, nu cotrobăia prin sertare, și dacă le-ar fi găsit, eram convinsă că nu m-ar fi mustrat. „Pierduse” și el mult timp pictând sau cântând din instrumente cu corzi… Eu, îmi vorbeam mie însămi în acele jurnale în care existau și poezii, fiindcă simțeam nevoia să vorbesc cu cineva care să mă suporte, să mă înțeleagă și, mi se părea că acea persoană eram tot eu, nevrând să deranjez sau să chinuiesc pe un altul cu gândurile mele. Poate era o lipsă de curaj? Nu știu. Totuși, dacă ar fi fost o lipsă de curaj, nu aș fi ajuns mai târziu, mult mai târziu, a le și publica.

   Am început deci, să scriu din copilărie, dar am publicat târziu. Din mai multe motive. Unul dintre ele a fost schimbarea continuă a domiciliului, a școlii, adică a mediului în care trăiam. Tatăl meu era Administrator CAM (Casa Autonomă a Monopolurilor – Regatul României), primea ordine de mutare, avansare, așa cum primeau cei din armată și pleca cu familia dintr-o parte a țării, în alta. Motivul de bază, mai târziu, a fost lipsa timpului disponibil scrierii, acele clipe de singurătate necesare despre care am vorbit deseori, întrucât familia întemeiată și cariera au avut prioritate, din dragoste și sentimentul datoriei. Se știe că pentru activitatea spiritului artistic și literar trebuie căutate și găsite clipele de singurătate desăvârșită, în caz contrar spiritul rămâne sub influența spiritului străin activității artistice.

   Am publicat pentru prima oară în orașul Onești, în ziarul Combinatului Chimic la care lucram și în placheta Cenaclului „Cântece în coloană”, în 1966. Mai întâi am scris câteva articole despre activitatea mea profesională – la cererea unor redactori foarte buni ai ziarului,  după care mi-au cerut și mi-au publicat câteva poezii. A urmat apariția plachetei Cenaclului. Mai târziu, după o pauză de 16 ani, timp în care am mai scris dar nu am publicat, versurile mele au apărut în revista „Ramuri” a lui Marin Sorescu, în 1982, apoi în revista „Flacăra” lui Adrian Păunescu, unde mi s-a acordat și un premiu. Au urmat alte apariții în reviste din diferite localități. În 1988 a fost a doua apariție editorială colectivă, în urma premiului editurii „Eminescu” (1987). În 1993 – primul volum individual. De atunci și până astăzi 43 de volume, la care se adaugă cele 7 colective.

 

Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

 

   Am scris și scriu pentru că nu pot altfel. Nu pot să nu scriu. Și, în continuare, pot adăuga cuvintele lui Octavian Paler: „Nu pot să scriu fără să mă descriu”. Cum pe unii nu-i poți opri să vorbească, pe noi scriitorii, nu ne poate nimeni opri să scriem. Este modul în care ne trăim o parte a vieții. Este libertatea noastră de a exprima ceea ce gândim, în deplin acord cu propria noastră conștiință. Am și scris un poem intitulat „De ce scriu” la provocarea obraznică a unui cenaclist care, întâlnindu-mă în oraș, m-a întrebat: „De ce scrieți? Mie nu-mi place nimic din ceea ce scrieți. Nu credeți că vă pierdeți timpul degeaba ? Și m-am gândit imediat la Constantin Noica care a avut parte și el de o astfel de umilire și mi-am spus: Dacă Noica a putut trece peste așa ceva, cu atât mai mult eu, o scriitoare anonimă, trebuie să ignor spusele cenaclistului și să-mi văd de drumul meu. Am ajuns acasă, am dat drumul lacrimilor, m-am răcorit și mi-am scos „arma” – vorba lui Nicolae Steinhardt – dând drumul „gloanțelor”: De ce scriu? / Scriu pentru că sunt încă vie, / pentru că scrisul este al celor vii, / pentru că miracolul creației / sălășluiește încă în sufletul meu. / Scriu pentru că iubesc viața / și-ți mărturisesc că uneori mi-e teamă / de bătaia de aripă a pasării în agonie… / În acele clipe m-arunc asupra unei coli de hârtie, / ca-ntr-o mare cu valuri iubitoare / m-arunc… / Poți înțelege singurătatea unui suflet, / când arzi ca o lumânare / și te hrănești cu lumina flăcării? / Oh, sufletul singur, flămând, / într-o singurătate perfectă, absolută…

   Nu știu dacă scrierile mele aduc ceva nou, dar am credința că destăinuirile, gândurile pot îmbogăți experiența oamenilor. Poate cineva nu a gândit în felul meu și poate intrăm într-un virtual dialog din care adevărul să poată fi mai bine conturat. Poate! Dar știu că am avut o mare bucurie de fiecare dată când cineva mi-a spus: „Știți că m-am regăsit în poemul/scrierea dvs. ?”, sau „Mi-ați făcut o bucurie citindu-vă cartea” sau, „V-am citit toată noaptea cartea…”. Sunt, în general, cuvinte care ne fericesc și ne dau curaj. Scriitori au nevoie de aceste cuvinte dacă ele sunt sincere, fără însă a deveni lipsiți de modestie și a se supraestima. Ele mențin încredrea fiecărui scriitor că nu scrie degeaba.

   Dacă mă întrebați de atuul scrierilor mele, amintesc că Lev Tolstoi, în jurnalul lui, spune: „Parcă îmi aduc aminte că am fost și eu cândva îndrăgostit… nu mai știu de cine, dar de muncă îmi aduc aminte tot timpul”. Cred că munca, dar și dragostea din acele ore ale zilelor, sau nopților, pe care le dăruiam literaturii au fost atuul meu, câștigul meu în viață. Se întâmplă ca în momentele de inspirație poetică să apară clar ceva pe cerul minții și care dispare curând dacă nu ai voința și forța de a citi până la capăt ceea ce este scris, și a reține. E acea fărâmă de har pe care o trimite Divinitatea pe calea știută de Ea, deschisă uneori pentru tine – poetul.

   Cu timpul am constatat că Eseul care este greu definit – după spusele unora și altora fiind o specie de proză literară fixată la granița cu literatura, la granița dintre stilul beletristic și cel științific, „un gen de frontieră situat între literatură și filosofie” – se bucură de interes în zilele noastre. Poate și faptul că nu presupune un tipar strict; poate pentru că multora nu le plac constrângerile în literatură, ci le plac libertățile ei. Poate, din aceste motive, sau a unuia dintre ele, eseurile mi-au fost bine primite și acest fapt m-a bucurat.

Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?

 

   Mie aș avea să-mi reproșez multe, dar scriitorilor de azi nu sunt în măsură a putea să le reproșez ceva. În fond, scrie fiecare cum vrea și ce vrea. Important este să fie citit.

   Uneori mă gândesc că ar fi trebuit să revizuiesc mai mult conținutul cărților, dar, alteori mă consolez cu părerea că nu trebuie pierdute momentele de inspirație și nici timpul cu revizuiri, fiindcă timpul vieții dăruit nouă nu așteaptă, el fuge nepăsător, iar eu chiar am de recuperat un timp al scrisului. Un scriitor ar trebui să ceară ca inspirația să-l bucure zilnic și dacă ea îl mai ignoră, el totuși să tragă măcar „o linie” după sfaturile eruditului senior al Imperiului Roman – Plinius.

   A, dacă o carte este catalogată drept prețioasă și vrea cineva să o reediteze, este altceva. Atunci scriitorul este obligat de a revedea cu o maximă atenție cartea respectivă. Dar tu singur – autorul – nu poți aprecia valoarea scrierii tale. Nu poți fi obiectiv cu propria-ți scriere. De aceea reproșul este îndreptat către proasta înștiințare a aparițiilor și de difuzare a cărților.

  Până la urmă, mă gândesc cu ce drept pot reproșa unui scriitor ce scrie? Am ajuns la concluzia că fiecare este liber să scrie ce vrea, pentru a se elibera, doar cu grija de a nu lovi în demnitatea celui care îl citește. Și dacă totuși o face, să ne apărăm lăsându-i cele scrise în ne-citire. Dai cartea sau rândurile scrise la o parte. Celui care scrie i s-ar mai cere să aibă idei și să propună modele pentru viața spirituală. Dacă poate, desigur.

   Este rolul criticului să aprecieze valoarea unei scrieri, eventual să-l facă pe cititor să „deschidă bine ochii”. Dar, criticii au dispărut, ei au fost mai practici, nu au vrut să-și mai irosească energia în van. Acea simpatie, prietenie existentă cândva între scriitor și critic, a cam dispărut, a dispărut și umanitatea criticului, „privirea lui de îndrăgostit” pentru un text scris și pentru cel care l-a scris. În concordanță cu vremurile! Cineva explica rațional starea la care s-a ajuns și, „în lipsa oceanului informațional, fiecare carte a trebuit să se justifice prin ea însăși”. Și în acest mod scriitorul rămâne singur „în bătaia vântului”.

Despre scris știm că uneori e perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?

 

   Cred că mulți, luați de valul materialist, timorați de neajunsuri, uită să-și vadă de cerințele sufletului. Uită de faptul că în final faptele le vor fi cântărite după cât au iubit această viață și ce i-au dăruit, cu cât și-au îmbogățit sufletul.

   Da, oamenii au nevoie de lectură fiindcă lectura exersează mintea și înalță sufletul. Este menirea omului pe acest pământ, să plece mai înzestrat de cum a venit. Cărțile ar trebui să le considerăm drept tăcuții și înzestrații noștri prieteni, întrucât paginile – măruntele și ordonatele șiraguri de perle strălucitoare – ne arată podoaba lor, și ne îndeamnă a o folosi. Bucuriile și suferințele întâlnite într-o carte au efectul vaselor comunicante asupra cititorului; o carte bună te transportă în lumea ei și uiți de toate durerile vieții care te frământau până în acea clipă. Am scris cândva un articol intitulat „Cartea nu este o amăgire”, în care redam tragica soartă a cărților din antichitate, despre care a scris autoarea Aurora Peţan, citând afirmațiile lui Alexandru Papadopol, istoric, publicist și om politic din secolul XIX, privind „îngustimea și fanatismul celor care au incendiat cele mai prețioase biblioteci din lume, preocupările împăraților bizantini pentru politică și disprețul lor față de cultură, decadența și uriașele cheltuieli inutile de la curțile lor…” Am amintit în acel articol și despre cărțile care au fost arse în perioada comunistă la noi în țară…  Au fost și astfel de vremi! Tot Paul Papadopol mai scria: „Problema moralei în artă nu trebuie luată dintr-un punct de vedere filozofic, ci din acela al culturii generale a unui neam”. N-am scăpat în acel eseu, să-l citez pe Voltaire, spirit lucid, care vorbea despre eternitatea cărților: „cele mai bune cărți sunt acelea pe care cititorii le îndrăgesc; ei dezvoltă ideile în germene, îndreaptă ceea ce li se pare greșit și întăresc prin reflecții proprii ceea ce li se pare șubred”. Tot el era de acord cu trecerea în anonimat a multor cărți, spunând cinic și elegant: „Cu cărțile se întâmplă ca și cu oamenii…” Și încheiam articolul cu următoarele cuvinte: „Cartea nu este o amăgire, ea este o lumină din lumina vieții acestui pământ”.

   Să nu ne lăsăm descurajați de nimic, pentru că veacul acesta este interesant în felul lui, nu trebuie să fim triști că nu ne sunt vândute cărțile, că nu suntem citiți, că nu suntem băgați în seamă! Unii dintre noi sunt mai îndrăzneți, alții mai rezervați, mai timizi, valorile greu pot fi evaluate corect. Să creăm, dacă aceasta ne este pasiunea și harul, să înfrumusețăm lumea cu scrisul nostru, cu gândirea noastră. Avem mulți poeți, multe situri de literatură, de poezie, de artă, multe cărți… Este extraordinar! Avem din ce alege pentru lectură. În fond fiecare scriitor are gândirea sa, limbajul său propriu, fiecare poet – muzicalitatea sa.

   Îmi amintesc cum i-am dat unei profesoare, la cerința ei, pentru un interviu, o listă cu cărțile pe care le citisem în adolescență. Apoi m-am răzgândit, fiindcă erau prea multe și erau preferate de generația mea, și am rugat-o să renunțe la acea listă. Totuși a publicat-o și poate, până la urmă, a făcut bine. În fond era oglinda sufletelor generației de atunci. Lumea se schimbă, se schimbă și preferințele, dar așa cum perceptele morale ale Bibliei rămân veșnice, și frumosul din literatură rămâne veșnic.

   Avem mulți și mari poeți români. Am iubit poezia lui Eminescu, Bacovia, Blaga, Octavian Goga și mulți alții. Am iubit poezia Magdei Isanos, Anei Blandiana, Ilenei Mălăncioiu. Apreciez poeții francezi, dar și cei persani. Recitesc poeziile uneori, după dispoziția mea sufletească.

   În adolescență am citit romanul „Torentele vieții” a unei scriitoare franceze și mi-am spus: dacă voi scrie cândva o carte, o voi scrie în genul ei. În general preferam lectura cărților care erau scrise bine, care îmi captivau atenția de la primele rânduri, diverse genuri literare, diverși autori, diverse epoci, totul parcă avea locul său în sufletul meu. Bineînțeles, cu înaintarea în vârstă, au apărut alte, noi preferințe. Acum sunt atentă la conținutul comunicării dintr-o carte, prefer proza filozofică, publicistică și memorialistică. În ultimii ani, prin plecarea mea din țară, am pierdut biblioteca care ocupa una dintre camerele mele, și am luat cu mine doar câteva colete cu cărți. Le recitesc, le aprofundez, caut să le înțeleg cât mai bine. La fiecare vârstă înțelegi puțin mai diferit și este… interesant. Uneori parcă ai fi o altă ființă, gândești altfel, ai o altă înțelegere a vieții, noi semne de întrebare, dar și o mai mare putere de iertare. Citesc unele cărți de pe internet. Alegerea o fac în momentul în care văd autorul și titlul cărții. Aceste cărți online sunt un beneficiu al internetului, nu au însă farmecul cărților tradiționale. Una este să pui mâna pe hârtie și să întorci foaia cu degetele mâinii tale și alta să  pui mâna pe mausul din plastic și să butonezi cu un deget accesul la pagina următoare. Direcționarea către suflet pare diferită.

Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?

 

   Mă consider semi-promovată. Am luptat singură. Cu încercări, unele nereușite, altele reușite. Și nu am ajuns prea departe, nu am prea multe cuceriri, dar cele pe care le am sunt foarte prețioase pentru mine. Sunt o scriitoare din oceanul de scriitori ai planetei. Știam că nu sunt un talent special, dar nici de plecat din sfera literaturii nu doream, fiindcă eram conștientă că vreau să scriu, că am multe de scris, dar nu știam cum le voi scrie, dacă vor reuși scrierile mele să și placă, să prezinte interes. Mă consolam uneori cu propria-mi părere, cu câte o poezie pe care o credeam reușită. Am avut și perioade când dezarmam, considerând că nu voi putea învinge obstacolele ivite în cale. Vorbesc de publicare, înainte de anul 1989. Publicarea în reviste era mai mult pentru scriitorii cunoscuți, preferați, recomandați. Nu puteam „îndrăzni” prea mult. De edituri, nu mai vorbesc! Eram departe de lumea literară a capitalei, munceam în fabrică și era umilitor pentru mine, să afle unii subalterni că tovarășa ingineră scrie poezii, sau că se duce uneori și la Biserică. Așa erau vremurile! Dar, după ce redactorul șef al ziarului Combinatului îmi ceruse câteva articole în legătură cu pilotul pe care îl coordonam, scriitor fiind și el, și ca mai toți scriitorii având simțul dezvoltat pentru cei care țineau oarecum bine condeiul în mână, m-a întrebat direct într-o zi, dacă scriu poezii. Cu o oarecare sfială i-am confirmat. Mi-a cerut și i-am dat câteva poezii pe care, cum am spus, mi le-a publicat: „Aseară în parc”, „Zi de concediu”, „Capriciu” și „Ecuații”. Curând au apărut alte două poezii într-un volum colectiv publicat de către conducătorul Cenaclului literar din localitatea Onești, județul Bacău, un bun profesor, scriitor talentat. A urmat o pauză lungă, întrucât profesorul mă atenționase că se interesează o persoană de producția mea literară, un informator, membru al cenaclului care insistase să-i răspund la întrebarea dacă, mai am poezii filozofice precum cea publicată în volum, de altminteri trunchiată, adică cenzurată. Poezia trimisă era: „Sus, un cer îndepărtat, / albastru. / Sub mine, un astru. / În mine – universul reflectat. / Infinitul? / Mister plin de mistere. / Moartea printre ere. / În mine – infinitul reflectat”. Apăruse în volum: „… Mister fără mistere…”. Cealaltă poezie era una de dragoste, căreia îi mutilaseră rima. Exemplific numai două strofe, care sunau astfel: „Iubite, pe vremuri urcai / Ca aripa întinsă de vânt / Spre larg și sfânt orizont, / De vise și vise, de cânt… /  Astăzi când pare că ieri ardea ce s-a stins, / Mai caut un sens, oh, mai caut, /  De-același elan sunt cuprins’…”. Să nu mai apară cuvântul „sfânt” au tăiat strofa la jumătate: „Iubite, pe vremuri urcai / Ca aripa întinsă de vânt.”

   În fine, scriam în continuare, când mai aveam timp, fiindcă în fabrică făceam ore suplimentare, neplătite desigur, și munceam șase zile pe săptămână, mai aveam și casă și soț și copii. Scriam, eram în dialog nocturn, imaginar cu cineva de încredere, în contrast cu starea din vremurile acelea când eram urmăriți de securitate și înfricoșați.

   După ani de zile am trimis două poezii la revista „Ramuri” a lui Marin Sorescu și puțin mai târziu, una la revista „Flacăra” condusă de Adrian Păunescu. Amândoi mi le-au publicat. În revista „Ramuri” au fost publicate poeziile: „În odaie” și „Iubesc oglinda”, în revista „Flacăra” – poezia „Vis”. Era în anul 1982. Una dintre fiicele mele s-a dus în centrul orașului și a cumpărat revista „Ramuri”, aducându-mi-o. De emoție mi s-a încețoșat vederea. Era însoțită de câteva rânduri scrise de ea: „Mami scumpă, Am avut onoarea să fiu prima care să-ți cumpere și să-ți arate revista „Ramuri”. Azi a apărut, azi am cumpărat-o. Pentru cele două poezii – Congratulations! Fetița ta.” Atunci mi-au dat lacrimile… Adrian Păunescu premiase poezia publicată. Revista „Argeș” a preluat poeziile apărute în reviste. Au urmat alte apariții în revista „Argeș” și în alte reviste din țară. După această publicare în revista „Argeș” m-a căutat poetul argeșean Nicolae Ioana, redactor pe atunci la o revistă din capitală, rugându-mă să-i arăt și alte poezii. Mi-a făcut o prezentare frumoasă în revista locală, intitulată „O grație a profunzimilor”, urându-mi, în încheiere, „un vânt prielnic”. Așa a și fost, dar ceva mai târziu!

   Aveam pregătit un roman, dar acesta a fost respins de către o editură din capitală, cu motivația discretă că soțul meu fusese deținut politic. Am înțeles atunci, din nou, că nu trebuie să mai încerc a merge mai departe, să am pretenții de publicare.

   A mai trecut ceva timp. În 1986 am aflat de concursul Editurii Eminescu și la insistența soțului meu, iubitor de literatură (dar parcă numai de literatură?), am trimis un „mănunchi” de versuri. Curând, uitasem complet de această încercare, dar cel care era aproape de plecare din această viață, pe patul de spital, m-a întrebat dacă am primit rezultatul concursului. După pierderea lui, vecinii de la fosta locuință, mi-au adus scrisoarea Editurii care anunța premiul câștigat. Trebuia să mă prezint la Editură. Nu am putut, eram în prima lună după decesul soțului. Au fost premiați 13 poeți, cărora li se promisese publicarea volumelor. Din dispoziția „îndrumătoarei culturii” de la acea vreme, tovarășa Elena Ceaușescu, pentru economie de hârtie, s-a publicat un volum colectiv intitulat „13 Poeți”, în 1988. A fost, pentru mine, cel de al doilea volum colectiv. Transcriu doar una dintre poeziile premiate, cu titlul „Iepurele”:  Pe șoseaua dantelată de frunze / un animal îmi taie calea. / Tresar cu-ntârziere și-i reconstitui imaginea: / Lucios și pământiu / cu ochi ce reflectau lumina… / Un suflet, îmi zic, cu săritură de-acrobat! / Dar săritura parcă-ncetinise… / Alerg și caut prin tufele de mărăcini… / Se-aud doar frunzele crăpând / sub pașii mei, în liniștea crepusculară. / Găsesc doi ochi sticloși  / ce mă privesc de parcă  / prin ei ar fi putut să se salveze. / Bietul animal! / Îi simt inima ceasornic, / dar arcul se rupe… / O stea pe cer se stinge, ochii-i aburesc… / Îi mângâi blana caldă, lunecoasă, / privesc cerul, dealurile golașe, / pământul acoperit cu frunze maronii, / animalul frumos și mut / zăcând pe-un pat de frunze moarte… / Privește undeva departe / și tace, / căci el acum, cunoaște prea bine  tăcerea.

   A venit revoluția din 1989, am scăpat de comunism. Am încercat să-mi public volumul complet de versuri, la Editura Eminescu, așa cum se promisese la premiere. Au fost trei directori, imediat după 1989. Cu primul, poetul, prozatorul Mircea Ciobanu, am stat mult de vorbă în cabinetul său. A fost un dialog interesant, plăcut. Mi s-a părut că eram apropiați ca vârstă, gândeam la fel, simțeam la fel, un om sincer care iubea frumosul și adevărul. M-a rugat să mai revin în timp ce se va edita volumul, să mai stăm de vorbă, fiindcă „avem ce vorbi” – spusese. Dar a plecat și a venit la conducerea editurii eseistul, criticul Valeriu Râpeanu. Am intrat în cabinetul dumnealui împreună cu poeta Virginia Carianopol care era  lectorul lucrării, făcuse referatul pentru publicarea cărții, dl. Râpeanu cunoștea volumul și mi-a promis că va fi publicat curând. Copia referatului îl păstrez și acum, drept amintire. Se încheia astfel: „Cultivând mai cu seamă o poezie de notație, descriptivă sau de reflexie în ceea ce privește transpunerea stărilor nostalgice, melancolice sau de reverie, volumul definește în Vavila Popovici o voce elegiacă cu un autentic sentiment al naturii, cu trecerea timpului răvășitor peste tristeți și singurătăți”.

   Era în anul 1990 și titlul cărții stabilit – „Oglinda vieții”. Când am revenit, am fost anunțată că volumul a fost trimis la tipografie, indicându-mi-se adresa. L-am căutat, nu l-am găsit. L-am căutat până și la tipografia din Sibiu, indicată ca posibilă. Am renunțat, neînțelegând ce se întâmplase cu micul meu volum de versuri.

   Mi-am luat inima în dinți și am început să-mi public cărțile pe cont propriu, la edituri particulare. Primul volum de versuri l-am intitulat „Nopți albe” și l-am încredințat unei alte tipografii, în anul 1993. A urmat editarea romanului refuzat, a altor romane, cărți de poezie, chiar trei cărți editate la editura „Elion” a poetei Virginia Carianopol, în anii 2000, 2002 și 2005. Romanele: „Binele și răul”, „Mai sunt bărbați buni”, Ultima piruetă”, Cartea mamei”, au fost publicate la alte edituri din București și Pitești.

   Când am ajuns în străinătate, am continuat să scriu cărți de memorialistică, de versuri,  articole și eseuri, fiindcă revistele din străinătate mi-au primit lucrările, colaborarea a fost dintr-un început excelentă și continuă și în zilele de astăzi. Am continuat să trimit și în țară articolele și eseurile, am mai publicat cărți la unele edituri din străinătate, dar și din țară. În sfârșit, am îndrăznit! Norocul mi-a surâs.

   Zborul meu spre literatură, repet, a fost singular, deși au fost câțiva oameni care au crezut în poezia mea de început: soțul meu, poetul, traducătorul Marcel Gafton – vărul soțului, și poetul Nicolae Ioana. M-au încurajat de asemenea și unii colegi de breaslă care au participat la lansările cărților.

   Nu mai știu pe unde sunt împrăștiate cărțile mele. Știu doar că există un număr restrâns de cărți în câteva biblioteci din țară. Am avut grijă însă, să trimit toate volumele la Biblioteca „Dinicu Golescu” din Pitești. De asemenea știu că atâta timp cât am fost în țară, editurile la care am publicat, au trimis exemplare la Biblioteca Națională. Acolo, în orașul în care am poposit timp de 40 de ani, am scris mult, am lansat câteva cărți, am mulți prieteni, martori ai travaliului meu literar, cărora le duc dorul.

 

Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani?

 

   Primul sfat este acela de a se cultiva mult. „Cultura, nu politica ne va salva”, spunea Mircea Eliade. Al doilea de a nu spera la un câștig material de pe urma scrisului. Cel puțin în momentul de față. El poate fi doar întâmplător sau doar pentru o perioadă de timp, oricât de bun manager ar fi scriitorul. Fiindcă este vorba de puterea talentului, dar și de conjunctură. Au fost unii care m-au întrebat câți bani câștig din activitatea mea scriitoricească. I-am considerat naivi sau neinformați, fiindcă nu am scris și nu scriu pentru a câștiga bani. Pot să spun că întâmplător, dar spre norocul meu, întâi mi-am asigurat existența muncind într-o muncă calificată și astfel, având asigurată viața materială, am putut să-mi permit publicarea cărților care au ajuns la numărul de 43 și încă 7 colective. Este adevărat că la primele cărți am apelat și la sponsori, în țara noastră editurile pretinzând sume mari pentru publicare. Apoi mi-am planificat publicarea cărților, în funcție de venit.

   Dacă există dragoste și putere de muncă, trebuie să persevereze în scris. Să nu mizeze pe succesul care poate veni sau – nu. Și dacă nu vine să nu deznădăjduiască. Dragostea de scris să nu-i părăsească; este cea mai frumoasă dragoste. Să nu divorțeze de ea!  Important este să scrii atâta timp cât poți scrie, cât timp ești îndrăgostit de scris și când ai ce scrie.

   Visez ca în toate țările civilizate să se facă lecturi publice plătite, la care cei iubitori de literatură să vină și să asculte versuri sau fragmente din creațiile autorilor în viață. Iar pentru poeții plecați de lângă noi, visez spectacole în săli de teatru, în care actorii să citească versurile poetului plecat. Să devină un obicei care să nu fie întrerupt, uitat. O oră, o oră și jumătate din versurile lui Eminescu, cu anunțul: „Astăzi Eminescu!”. „Astăzi Bacovia”, „Astăzi…”. Și cu un decor al epocii în care a trăit poetul. Am văzut actori care nu știau să recite versuri, ceea ce este inadmisibil. Actorii, sunt primii care  trebuie să cunoască creațiile poeților și să știe să le recite.

   Munca intelectuală este tot atât de grea ca și munca manuală. Ea epuizează organismul prin nopți nedormite, prin suprasolicitare a creierului, a nervilor. Și una și alta cer dăruire și talent. De ce nu și recompensă? Aprobarea unei lecturi publice s-ar putea face în baza unei cronici de carte făcută de cronicari, interesați și ei de cartea respectivă, prieteni fiind cu autorii, pe care trebuie să-i înțeleagă. Poate cândva se va ajunge și la acest nivel de înțelegere a muncii intelectuale, iar oamenii – la prețuirea culturii, la îmbogățirea sufletelor.

   Și, ceea ce cred că s-ar mai cere începătorului ar fi interesul pentru ceea ce se întâmplă în jurul său; realitatea vieții să-i fie materia primă a creației.

   Dar, cultura nu este suficientă, mai este nevoie și de morală. Religia fiind parte a culturii și bază a moralității, scriitorul s-ar cere să fie un om credincios. Atunci, nu ar exista atâta vanitate printre oamenii scrisului. Modestia i-ar folosi mult creatorului. Ar realiza adevăratul loc pe care îl ocupă fiecare. Și, locuri sunt destule „sub soare”.

Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?

   Cred că scrisul diferă. Unii îl pot face în orice moment din obligație, alții scriu doar când sunt inspirați. Cei care scriu din obligație, o pot face cu pasiune,  plăcere, bucurie sau cu lipsa acestor stări sufletești. Și mai cred că Noica a exprimat un adevăr când a scris în „Jurnal de idei”: „Sunt în ceasul fericit când pot să lucrez fără a mai fi silit să muncesc”. Inspirația artistică, această stare de tensiune creatoare, nu este dăruită tuturor, nu poate delimitată, nu poate dăinui continuu, ea apare în anumite momente, dar este comună nașterii tuturor operelor, fie ele de artă sau literatură, și care bucură sufletul creatorului și sufletele celor care iau contact cu creația respectivă.   Deosebesc inspirația poeziei de cea a prozei. Cea a poeziei este o stare de spirit fulgerătoare, este o țâșnire a iubirii din suflet, precum a apei dintr-o fântână arteziană, este un plâns sau o bucurie a sufletului, este un mănunchi de dorințe, de rugi și unul de speranță ridicat spre cer. Este o voce care vine de undeva – cum afirma Petre Țuțea – și pe care trebuie să știi s-o asculți. Este catharsis după afirmațiile unora – purificare a spiritului, descărcarea unei trăiri refulate. Poate – un mod de supraviețuire a celui care scrie și a celui care se regăsește în ea. „Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui, și lumea nu se satură să-l asculte!”, scria Nicolae Iorga. „Poezia ne este scut, adăpost, leac și armă”, spunea Nicolae Steinhardt. „Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită…”, striga poetul Nichita Stănescu. Gândind la prețiozitatea poeziei, am definit-o în modul următor: „Poezia este aura unei piese de Shakespeare / E melodia cântată pe strunele viorii Stradivarius / E culoarea și lumina dintr-un tablou al lui Rembrandt / E marmura de Carara dăltuită de Michelangelo / E o piruetă a Anei Pavlova.”   Inspirația prozei vine ca un subiect obsesiv. Apare o idee. Vrei să scrii despre ceva, dar îți trebuie timp, fiindcă proza cere răbdare, proiect, imaginație și memorie cu care vrei să construiești un „edificiu”. Cred că poetul poate fi și scriitor, dar scriitorul nu întotdeauna poate fi poet. Poetul, după părerea mea este hăruit cu inspirația de moment, scriitorul este mai mult muncit. El va căuta momentele de inspirație și va căuta să nu le scape. Depinde ce fel de proză abordezi. La romanele pe care le-am scris (doar câteva), după apariția ideii inspiratoare, a depășirii momentelor de îndoială, am pornit inginerește. Am zis că va fi ca și cum aș construi o casă. Trebuie să am un proiect, adică să-mi imaginez casa, în mare, să torn o fundație solidă pe care să încep construcția. Știam că trebuie să aleg cărămizi – amintiri din trecutul meu sau/și al altora. Întotdeauna construim din memoria unor întâmplări; trecând la treabă intră în lucru imaginația – unii o consideră puterea sufletului – , precum și ficțiunea care își cere dreptul la construcția casei… În interiorul scrisului, al istorisirii, apărea o luptă: înfruntarea între memorie și închipuire, pentru a ajunge la un final care se creiona de-a lungul povestirii. Și interveneau atâtea transformări, atâtea adăugiri, încât chiar nu mai știam când și cum voi termina construcția. Dar, era nespus de frumos să dau drum liber imaginației! Când am început un roman, în câteva săptămâni sau luni l-am și terminat. În pauzele scrisului, când îmi făceam cumpărăturile pentru a mă hrăni, sau ieșeam puțin la plimbare prin parcul de lângă blocul în care locuiam, eram personajul principal al acelui roman, imaginația lucra continuu… Noroc că la orele la care ieșeam, nu mă întâlneam cu oameni cunoscuți să-mi tulbure starea de transă. Mi s-a întâmplat să-mi fie foame după miezul nopții, mă duceam la frigider și nu găseam mai nimic. Mă îmbrăcam repede și mă duceam la colțul clădirii unde funcționa o brutărie non-stop, îmi cumpăram o pâine caldă pe care o consumam rupând din ea animalic. În timpul scrierii romanului se întâmpla un lucru ciudat: mă identificam cu acțiunea descrisă și aveam impresia că toate faptele, trăirile îmi aparțin. Aici, cred, că este nebunia noastră, a scriitorilor… Cred că și actorii încearcă același sentiment în timpul reprezentațiilor.

   Dar, răspunzându-vă la întrebare, mi-am amintit că odată, stând de vorbă cu un preot – scriitor și el – , acesta îmi povestea că Liviu Rebreanu se mai întâlnea cu cititorii săi și unul dintre ei, l-a rugat să-i spună cum se scrie un roman. Rebreanu i-a răspuns spunându-i să se gândească cum face o ciorbă: întâi pui carnea, o lași să fiarbă până face spumă, iei spuma și apoi începi să adaugi… și guști, și mai adaugi și altceva, și guști, și mai adaugi, tot așa, până iese gustoasă. Și-atunci te oprești. (Am reprodus cu cuvintele mele)

 

Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?

 

   Poezia, desigur este cea mai apropiată de sufletul meu. Ea a fost primul copil născut și probabil că voi sfârși viața recitând o poezie. Cel puțin așa îmi închipui.

   Aș aminti volumul bilingv „Love Story”, editat în 2013 și premiat de Academia „Il Convivio” din Italia, despre care compozitorul, scriitorul Doru Popovici, cu vibrantul său suflet, a scris: „… prin opera ei, maestra Vavila Popovici ar putea „melodia“ pe cuvintele divinului Horațiu: – „Exegi monumentum  aere perennius“ (Am înălțat un monument mai durabil decât bronzul)”. Frumos, chiar poate prea frumos!

   Am strâns aproape toate poeziile mele în cartea „O mie și una de poeme”, editată în 2016. Am crezut că acest volum va cuprinde toată activitatea mea în domeniul poeziei. Am crezut doar… Poetul Eugen Evu scria, printre altele, în prefața acestui volum: „Vavila Popovici ne este dintre cele mai în-minunate Voci ale Poeziei… atemporale. Cititorul și autoarea ne ierte prețiozitățile, ele fiind inspirate de chiar magnetismul subtil al unei poete deloc… cuminte, cum scrie Nicolae Manolescu, dar CU MINTE, a unei opere recursive prin patos, la rațional. Arta cuvântului este și arma cuvântului, una melodioasă, plăcută Inimii. Rostire și altar al unei religii deopotrivă culturale”. Sunt rânduri de dragoste pentru poezie, a unui alt mare poet.

   Îmi plac și jurnalele. Cred că George Călinescu avea mare dreptate când spunea: „Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putință să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului”. Și cred că toate genurile abordate de mine: poezie, romane, jurnale, eseuri, zugrăvesc parcursul unei/unor vieți.

 

Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

   Am scris mai sus despre acest aspect. Bună stare materială a existat doar pentru puținii norocoși ai acestei bresle. Astăzi această muncă este complet, sau aproape complet desconsiderată. Nimic organizat pentru promovarea valorilor adevărate. Și atunci de unde să aștepte, un biet poet sau scriitor, recompensă pentru munca sa? Poate, înainte de a se apuca serios de scris, să se ducă să-i ghicească cineva în palmă; poate îi va găsi acolo norocul!? Mai poate crede puternic în cuvintele lui Hristos: „cine își dăruie viața, și-o va câștiga”, de care ne amintește Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”, spunându-ne că este valabilă atât în sfera religiei, cât și în sfera artei și a poeziei.

Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

 

   Știu, din informațiile din presă, că „Uniunea Scriitorilor din România este o asociație de creație, profesională și sindicală a scriitorilor din România, structurată în douăsprezece filiale regionale, la care se adaugă filiala Chișinău și că ea numără acum aproximativ 2500 de membri. U.S.R. (Uniunea Scriitorilor din România) a apărut în 1949, deci în regimul comunist, prin fuziunea Societății Scriitorilor Români (S.S.R.) creată în anul 1909, cu Societatea Autorilor Dramatici”. Mai știu că în data de 9 martie a acestui an a avut loc ședința Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România și au fost discutate probleme ale activității USR.

   Nefiind membră a USR, nu cunosc amănunte ale organizării acestei Uniuni.

   Mai sunt diverse Asociații, Fundații literare, cenacluri care își desfășoară activitatea în țară. Ca o paranteză amintesc că argentinianul Jorge Luis Borges (1899-1986) nu credea în școli, formațiuni literare, credea în individ. Eu am frecventat sporadic cenaclul din localitatea în care trăiam. Nu pot spune că mi-a folosit sfatul vreunui participant la vreo întrunire de acest gen. Știam că trebuie să scriu așa cum îmi dicta „îngerul” și mai credeam că fiecare își are îngerul său. Dacă îl are! Cenaclurile, fundațiile literare pot totuși să-ți dea o oarecare orientare, încurajare din partea prietenilor, sau alungare, dar nu-ți poate da talent. Acesta îți aparține, îți este dăruit la naștere. Menirea ta este să-l descoperi în tine și să-l lucrezi. Poate e bine să cunoști poeții și scriitorii din acea uniune, asociație, cenaclu sau fundație, să-i auzi spunând ceva, să-i vezi cum arată și cum gândesc. Să poți întâlni scriitori invitați din alte părți a țării, să vezi cam pe ce treaptă te situezi, dar repet, talent nu-ți poate infuza! Cum să scrii nu te poate nimeni învăța. Asta e părerea mea.

 

Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

 

   Nu mă pot pronunța, fiindcă sunt departe și nu pot aprecia just valorile. Sunt convinsă însă că în cultura română sunt mulți oameni de valoare, unii consacrați, alții ieșiți din anonimat, alții în așteptare. Important este cine stabilește aceste valori. Și mai cred că valoarea adevărată poate fi evaluată doar la sfârșitul carierei unui creator, a unui scriitor. Doar geniile pot fi curând descoperite și ele necesită ajutor, pentru a nu se pierde.

   Pe cei care m-au ignorat sau m-au alungat, i-am iertat demult. Știu că au făcut-o unii din necunoaștere, alții din prostie și alții din invidie. Totul trebuie iertat. Sunt recunoscătoare celor care m-au citit, celor care au venit la lansările cărților mele, celor care au găsit cuvinte atât de frumoase pentru scrierile mele. Uneori poate nici nu le meritam. Pentru ei m-am străduit să scot un volum antologic de referințe. Mă închin în fața dragostei și talentului lor.

Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

 

   Da, am în lucru un volum bilingv de versuri. Departe de țara mea, continui să scriu în limba gândurilor mele, articole și eseuri pe care le trimit revistelor din țară și străinătate. În paralel continui scrierea volumului cu Note de jurnal american (2). Port în minte atâtea amintiri și doresc să mai trăiesc, să le mărturisesc și altora. Doamne ajută!

Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…

   Acum nu-mi vine în minte, iar când va veni, probabil va fi prea târziu pentru răspuns. Vă mulțumesc pentru invitația făcută pentru interviu și pentru răbdarea de a-mi citi răspunsurile!

 În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea  și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da? 

   Cred că ideea acestor interviuri este excelentă. Citindu-le, poți descoperi sufletul celui care ți-a făcut mărturisiri. Mi-a făcut plăcere să răspund la întrebările puse de către unul dintre cei mai iubiți și apreciați colaboratori ai mei, prozatorului, publicistului, poetului, exegetului literar, promotorului literar și cultural, editorului român Gheorghe Stroia, ocazie cu care îi transmit toate aprecierile și mulțumirile mele.

Vă mulțumim încă o dată pentru faptul că v-ați răpit din timpul dumneavoastră pentru a răspunde întrebărilor noastre. Vă felicităm sincer pentru tot ceea ce faceți în numele literaturii și, de ce nu, culturii române de calitate!

Cu respect și considerație, Gheorghe A. STROIA

 

Și din partea redacției am primit:

 

NR: „De ce scriu? / Scriu pentru că sunt încă vie, / pentru că scrisul este al celor vii, / pentru că miracolul creației / sălășluiește încă în sufletul meu. / Scriu pentru că iubesc viața / și-ți mărturisesc că uneori mi-e teamă/ de bătaia de aripă a păsării în agonie… / În acele clipe m-arunc asupra unei coli de hârtie, / ca-ntr-o mare cu valuri iubitoare/ m-arunc …” – spunea poeta Vavila PopoviciCe ai mai putea tu, la rândul tău, spune, despre cineva care și-a pus sufletul pe tavă, pentru a putea fi degustat, până la ultimul său strop de lumină? Poate nimic, poate doar că ai vibrat la fiecare cuvânt scris, că ai rememorat amintiri străine multora, că scrisul se dovedește a fi o stare febrilă, că ai descoperit omul și ai reușit să intri desculț ca într-un templu, în universul său. Frumoase mărturisiri, din care fiecare avem câte ceva de reținut!

Mulțumim, Vavila Popovici! Suntem convinși că menirea ta e să scrii… pentru mine, pentru el, pentru ea, pentru noi toți. Mulțumim!…

 

5 Aug
2018

Vasilica GRIGORAȘ: Vals milenar

Vals milenar

la îmbrăţişarea
dintre pământ şi apă
văzduhul plin de miresme
într-o interesantă simbioză
ciudăţenia amestecată
cu banalul, blândeţea şi candoarea
toate într-un cor
tonalitate guturală
presărată cu voci
zbârlite, scârţâietoare
ca uşile neunse
dar deloc neplăcute
parcă-mi zâmbesc ghiduş
străduindu-se
să fie respectabile

privesc în zare
spre piscul muntelui
din copaia căruia
soarele-şi răsfrânge
razele aurii
blând curgătoare
şi-mi inundă irişii

licurici matinali
împestriţaţi de-aromele
şi nuanţele serafice
ale florilor sălbatice
şi clorofila algelor
se rostogolesc făţarnici
copii năzdrăvani
în tangajul mării

muntele semeţ
şi marea adâncă
se leagănă în pas
de vals milenar
contopindu-se subtil
până la măduvă
într-o aură palpabilă

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

4 august, 2018

(Imagine de pe internet)

4 Aug
2018

Dunia PĂLĂNGEANU: Zi de august

Zi de august

Zi de august prin grădini desuete
pașii clipelor în conduri de petale
rochia ta transparentă tivită cu zare
și depărtarea arsă de sete.
Liniște cuibărită în umbra de floare
nici-un cuvânt ,doar suspin ivoriu,
și-un clopot bătând rar a pustiu
si marea e verde si verdele mare.
În clipa ce moare…

————————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

4 august, 2018

*Ilustrație, Ana Ranete, artist plastic, București

3 Aug
2018

Ernesto CARDENAL: Psalm 1

Psalm 1

Ferice de cel ce nu se supune

lozincilor Partidului

și nici la mitinguri nu asistă;

la masă cu bandiți nu se-așază

și nici cu generali, prin consilii de război.

Ferice de cel ce fratele nu-și spionează

și nici nu-și denunță colegul de școală.

Ferice de cel ce deloc nu citește

reclama comercială

și radiourile nu le ascultă

și nici sloganurile lor nu le crede.

Va fi asemeni copacului crescut lângă-o fântână.

 

Ernesto Cardenal, Nicaragua 1925


Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Din “Tiempo de amor”
Lirică modernă din Nicaragua, Editura POINT

***

SALMO 1//Bienaventurado el hombre que no sigue las/consignas del Partido/ni asiste a sus mítines/ni se sienta en la mesa con los gánsteres/ni con los Generales en el Consejo de Guerra/Bienaventurado el hombre que no espía a su hermano/ni delata a su compañero de colegio/Bienaventurado el hombre que no lee los anuncios/Comerciales/ni escucha sus radios/ni cree en sus slogans //
Será como un árbol plantado junto a una fuente.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 42450

Ultimele Comentarii