30 Nov
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI – Misiune şi Vocaţie întru CUVÂNT şi Ţară

„Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere

să scriu până la sfârşitul vieţii mele!”

(Radu Mărculescu, filosof, scriitor, artist, prizonier, deţinut religios)

 

 

         Cuvintele alese sunt Mlădiţele sublime înmugurite din LOGOSUL dumnezeesc şi ele trebuiesc permanent împodobite cu veşmântul Luminii înmiresmate de harul Duhului Sfânt.

         Albul diafan al cuvintelor se prelinge din susurul apelor ce limpezesc veşnicia străbună, din catifeaua albatroşilor ce planează pe ţărmul însorit al Mării cu ochii albaştrii în care surâde Cerul, din mireasma florilor dalbe care înseninează verdele-brocart al câmpiei, din altiţa turturelei zglobii ce ne fascinează ca un miracol, din haina mirilor sub care tresaltă sufletul lor arzător şi curat, din caşmirul plopilor fără soţ cu pâlpâiri şi acorduri de romanţă, din sumanul frumoaselor şi majestuoaselor oltence, din tulpanul admirabilei şi neliniştitei codobature, din corola splendorii pomilor de April înfloriţi la Nunta Învierii Domnului Hristos, din candelabrul afrodisiacilor ciorchini de salcâm, din bundiţa de astrahan a zbenguitorilor mieluşei, din neaua ce se aşterne înaintea paşilor Magilor ce vin la Împăratul Cosmosului să i se închine, din razele Dorului Luceafărului dac Mihail Eminescu, din unduirile serafice ce gătesc Calea Crăiesei Maria.

   Cuvintele înmiresmate de harul divin slujesc şi slăvesc natura tainică a surâsului angelic, prelins din aura Icoanelor Sfinţilor Neamului, primeniţi întru Hristos, intonând şi cântând Liturghia cerească ce se pogoară ca un omofor serafic, ca un nimb de veneraţie peste cântările psaltice ce liturghisesc în ctitoriile voievodale ale Strămoşilor, într-o simfonie a bucuriei întregului suflet ortodox naţional.

   Toate clipele vieţii omului trebuie să pulseze de fapt veşnicia întru care l-a creat, l-a aşezat şi l-a recreat Mântuitorul nostru Iisus Hristos spre învierea şi mântuirea sa.

   Sfârşitul fiecărei clipe e de fapt naşterea celeilalte clipe aşa încât toate clipele devin bătăile inimii eterne, iar în această veşnicie gândurile se întrupează în idei novatoare, ideile prin duh se convertesc întru Cuvântul ceresc, se revelează întru Cântare divină, astfel că graiul brodat în brocartul sufletului frumos al românului valah, prin lumina sa celestă purifică inima arzătoare aşezând-o în conştiinţa de neam şi de cer ca o serafică metanoe, ca o sublimă întoarcere permanentă la Atotfrumosul Hristos.

   Fiecare gândire, sclipire despre frumos, fiecare întrupare, revelare în adevăr, fiecare dăruire, risipirea a binelui, fiecare trăire, înălţare a libertăţii se circumscriu dreptei credinţe strămoşeşti, geniului străbun, filosofiei duhului celest, ortodoxiei veşnice ca tradiţie nesfârşită, ca permanenţă spirituală, ca divină creaţie harică, adică jertfire mărturisitoare întru Dumnezeul treimic şi întru Neamul nostru ales.

   Gândul alb, serafic, năframă a zidirii Dragostei dumnezeieşti, plămadă a veşnicului Mire-Cuvânt, înmiresmat de lumina ancestrală a Creaţiei însufleţeşte prin mamă, dascăl, preot, ostaş, poet, scriitor, comandant, erou, profet, martir, mărturisitor şi sfânt, zelul artistic al naţiei vlaho-ortodoxe întru comuniunea cu Tatăl ceresc-PĂRINTELE Naţiunilor.

   O trăire de atitudine a demnităţii creştine într-o existenţă luminată de har descifrează tainele, misterele, neliniştile matafizice, încifrează spiritul, sensul, armonia, tâlcuieşte, limpezeşte, revelează înţelepciunea Duhului, dobândind Filosofia mistică, gândirea hristică-creştin-ortodoxă, însuşind vocaţia străbună milenară de a toarce gândul curat, de a urzi cuvântul luminat, de a ţese fapta cea aleasă, trăirea, jertfa, dorul, dăruirea, iubirea, libertatea, adevărul ca misiune pentru urmaşi şi ca mărturisire pentru urmaşii urmaşilor daco-traci, a vlahilor care au mai rămas liberi şi români.

   Urcuşul sufletesc al creştinului ortodox valah pe culmile filocalice ale Neamului nostru primordial şi nemuritor, jertfitor, străjer pe culmea de veghe aşezată ca o cetate ascetică pe piscul semeţ carpatin al misticii-isihaste atinge iluminarea care întronizează sofianismul ca frumuseţe universală întru purificarea eului naţional şi personal, dând menire caracterului naţionalist, ca sens evanghelic şi ecumenic întru cuvânt, credinţă, libertate, iubire, adevăr şi ţară.

   În Vatra strămoşească Filocalică ancestrală a Neamului nostru pelasgo-daco-român, în pantheonul Sofianic al monoteismului precreştin, predacic şi al Ortodoxiei dacoromâne, în patrimoniul creaţiei literare al Patristicii răsăritene, s-a ctitorit de milenii România Tainică a arealului sacru carpato-danubiano-pontic – Grădina Maicii Domnului, unde Mântuitorul Hristos l-a chemat şi l-a rânduit întru Fiii Aleşi ai Daciei Mari şi pe Gabriel Artur Silvestri, ca sacerdot al Frumuseţii LOGOSULUI divin, ca jertfire aleasă întru Neam şi Patrie.

   Întru această vocaţie hristică a avut şi nobila misiune, rezervată doar geniilor creştine, asumată numai profeţilor religioşi de a lupta permanent prin Sabia Cuvântului pentru Vatra Străbună dăruită de Dumnezeu, pentru Neamul nostru aşezat în Vatra sa sacră de la ivirea sa în Zorii lumii, iar mai pe urmă devenită Grădina Maicii Sale – Fecioară Maria – Crăiasa Vlaherna Carpatina.

   Sub binecuvântarea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Neamului său a instituit ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU, ca TREAPTĂ a ROMÂNIEI TAINICE preexistenţiale, unde fiinţează spiritual  PANTHEONUL sacru al PĂRINŢILOR Părinţilor noştri, al STRĂMOŞILOR şi al STRĂBUNILOR.

   România Tainică este de fapt Dacia Tainică, urzită ancestral de Dumnezeu pentru Neamul cel mare al peloasgo-traco-geto-daco-românilor, ca fir al nemuririi, „înaintând în nevăzut (în taină deci) ca o pânză freatică spre <<cei ce urmează să fie>>, în urma acestui proces spun – au apărut şi Tudor Vladimirescu şi paşoptiştii; apoi, odată cu Eminescu, miracolul.” (Artur Silvestri, Fapta culturală, Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia Press, Bucureşti-2009, p. 15)

   Artur Gabriel Silvestri, cernând realitatea României contemporane, a celei de azi, a observat cum s-a aşezat făina pură, pudra trăirii din care se frământă, se dospeşte, se creşte, se rumeneşte, se împarte, se hrăneşte şi se împărtăşeşte purtătorul de viaţă întru Hristos, Fiul ales Daciei Mari, al României Tainice, iar dedesubt tărâţa pentru hrana celor îngreunaţi în a cuvânta, în a înfăptui, adică ale ciocoilor parveniţi, deveniţi prin tentacolele votului liber, aşa cum au fost predestinaţi de Oculta, unul premier, altul vice, altul liderul statului unei Românii, nu a ROMÂNILOR, ci a unei Românii de suprafaţă, în care programatul la Cotroceni îşi exercită mandatul de politically correct.

   Adică?!

   Adică, răspunde doctorul deputat Nicolae Bacalbaşa: „Să apuci rahatul din partea lui curată.”  (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, Doi Plisnoţi care au trecut Prutul, vol. I, Colecţia Opera Omnia publicistică şi eseu contemporan. Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2016, p. 189)

   Doctorul hâtru şi parlamentarul incomod, favoritul grupării anarhice REZIST şi-a numit cartea după un banc tâmpit cu trei englezi tâmpi, bogaţi dealtfel, care au plecat în croazieră la vânătoare în Africa. Doi lăudăroşi visau, unul să vâneze lei, altul rinoceri, iar al treilea mai modest, plisnoţi.

   „- Ce-s aceia plisnoţi?, au întrebat miraţi ceilalţi doi.

   – Nişte animale pe care le întâlneşti pe marginea drumului. Seamănă cu oamenii şi, când îndrepţi arma spre ei, ridică braţele şi ţipă aşa, ascuţit: plis not, plis not, a răspuns proaspătul vânător…

   Noi suntem (Nicolae şi Gheorghe Bacalbaşa) doi plisnoţi care au trecut Prutul.” (ibid., p. 13)

   Cred că România de suprafaţă a statului oficial  este de ceva timp populată masiv cu plisnoţi care, nu au trecut Prutul ci Tisa. Au venit goi sau doar cu un ludovic şi au format o hoardă politică neoliberală, votând contra României Tainice şi ocupând deocamdată Statul cosmopolit al unei Românii aflată într-o continuă prăbuşire.

   România de suprafaţă este România oficială, a statului, a puterii, condusă de <<stăpânii clipei>> şi de acoliţii lor, elitele (le-aş numi termitele, fiindcă n-au coloană vertebrală) ce deţin nu numai puterea în stat şi bogăţia ci puterea de a domina şi în viaţa socială, culturală, mass media etc.” (Artur Silvestri, Fapta culturală…, p. 13)

   Deseori Neamul, Patria noastră creştin-ortodoxă s-a confruntat, a înfruntat şi a biruit vremurile grele care s-au aşternut peste ea, prin Voievozii ei temerari, prin Vlădicii ei jertfitori, prin Oastea cea Mare a ţării, prin Comandanţii ei, prin preoţii şi învăţătorii luminători ai satelor, prin genii, prin profeţi, prin Elita creştin-ortodoxă călăuzitoare, jertfitoare, iubitoare de Dumnezeu şi de Neam, Elită naţionalistă strânsă în jurul şi în fruntea poporului său demn, luptător, cucernic, credincios, omenos care n-a îngenunchiat în faţa străinilor, care nu s-a aplecat în faţa vrăjmaşilor, care nu a stat înconvoiat în faţa ciocoilor, care nu a cerşit în faţa nimănui.

     Dar acum tulburarea este atât de mare, căci vine şi din lăuntru şi din afară. Urgia esta atât de grea fiindcă ne-au ucis Elita şi pe urmaşii urmaşilor ei, iar intelectualii acefali, de suprafaţă au fost convertiţi la utilităţile guvernanţilor căpătuiţi pe averi, pe jafuri, pe vânzări, pe mutilarea economiei naţionale şi a teritorului nostru sacru, fiindcă poporul s-a pervertit, a emigrat, a dezertat de la Crezul şi Moşia Străbunilor devenind o turmă hăituită mânată spre abator.

   Ierarhia Sinodului Bisericii naţionale a devenit ecumenică, superbogată, de sine stătătoare, stat în stat sau mai corect spus Stat deasupra Statului ori, după împrejurări, vasala Statului ateu. N-o mai interesează de mult turma prigonită, pe care după ce  exploatat-o, a trădat-o lăsând-o pradă satrapilor politruci. O interesează, pădurile, apele, aurul, argintul, munţii, palatele, limuzinele de lux, exorbitante venituri, marile corporaţii, Sfintele Moaşte, viaţa princiară de pe acest pământ, căci Sus nu se ştie…

   România Tainică, spirituală s-a înălţat din zorii Creaţiei pe temelia unui Destin religios şi istoric.

   România de suprafaţă este fundamentată doar pe opţiunile protocoalelor politico-oculte din afară şi din lăuntru, dar şi pe interesele proprilor guvernanţi care pregătesc calea globalizării.

   Prin globalizare, popoarele care au fost axa Naţiunilor lor, ajung populaţii, turme, cirezi, gloabe de tras, de muls, de bici, de folosinţă, de împilat, de abator, de consum, de busculadă, de vot, unde ierarhia Bisericii presupus naţionale a trădat, intelectualitatea majoritară s-a vândut, poporul s-a dezintegrat, iar populaţia rumegătoare a orice s-a năpustit în cadenţa turmei susţinând interesul Ocultei, al apatrizilor, alegându-şi liderul după chipul şi asemănarea lor.

    România de suprafaţă este susţinută de sforile politice, trase de PĂPUŞARUL marii Oculte.

   Într-o Românie de suprafaţă, unde huno-ungro-maghiarii au politic quinta royală, „emanaţii” îmbujoraţi full de popi, iar plisnoţii cacialmaua, singura salvare a Fiinţei naţionale a poporului ei este înrolarea lui sub sceptrul Crucii, sub stindardul naţionalismului creştin-ortodox.

 

   Doctrina politică a României de suprafaţă este: „se poate şi aşa”, deci „se poate orişice”.

   Doctrina politică a plisnoţilor este anticreştină şi antiromânească.

   Plisnoţii se folosesc de trecut pentru a-ţi fura prezentul şi a-ţi ipoteca viitorul.

   O radiografie pertinentă le-o face slavistul, cei drept cu grave lacune în cunoaştere Ortodoxiei, parlamentarul, doctor Nicolae Bacalbaşa, „Ăia (tătucii lor, adică) îi băgau să putrezească în puşcării, le scoteau dinţii cu cisma, montau experimentul Piteşti, îi lăsau fără serviciu, îi trimeteau la Bicaz, Bărăgan sau Canal, scormoneau viaţa lor şi a neamurilor şi îi înlănţuiau în dosare restrictive amputându-i social, le ardeau sau confiscau bibliotecile.

 

   Ăştia, adică voi…, cei mutaţi în casele celor daţi afară de acolo, ocupanţi ai posturilor celor eliminaţi pentru care nu eraţi pregătiţi, nici capabil intelectual, intraţi cu dosar la facultate, ocupând locurile unora care nu aveau dreptul să înveţe carte mai sus (de exemplu copiii de preot sau de deţinut politic).(Nicolae Bacalbaşa, Frica, Greaţa, Fofilarea. Colecţia Opera Omnia – Publicistică şi eseu contemporan, Ed. Tipo Moldova, Iaşi-2014, p. 17)

   Printre Grâul şi Viţa de vie, izvor de cult al pâinii şi al vinului, cuminecare pentru poporul României Tainice, au răsărit buruienile, turiţa şi cucuta înăbuşind creştinismul ortodox vlaho-român.

   „În timp ce Petre Ţuţea, Noica, Gheorghe Brătianu şi atâţia alţii putrezeau prin puşcării – şi câte ar fi putut face pentru luminarea neamului în acest răstimp – valurile de mediocritate, de nulităţi, invadau locul lăsat de cei ucişi, izgoniţi, prigoniţi.” (ibid., p. 18)

   Sub epoca Cortinei roşii, esenţa României Tainice era ermetic închisă în temniţe, penitenciare, decimată, ucisă, prigonită, altă parte rămasă „afară” fiind permanent terorizată, persecutată şi continuu supravegheată. După lovitura de stat organizată de Păpuşarii ocultei şi sforile progeniturilor activist-proletare s-a cocoţat pe stat o Românie de suprafaţă dintre foşti, adică „Ăia” şi odraslele foştilor, „Ăştia”.

   Căderea liberă în neant, în prăpastie, în haos, în derizoriu, în mistificare, în mojicie se continuă. Nici creştin, nici ateu sau şi una şi alta, defulat şi refulat, fără rost, dar anost, un ins neformat dar reformat, reactualizându-şi permanent ridiculizarea, nebăştinaş, trufaş şi laş, plin de împăunare fără asumare, simplu, nestufos, confortabil de stupid, înfipt în ifose, îngâmfare şi persiflare grandomană, încet în gândire şi molcom în vorbire, neavând textul îşi susţine pretextul într-un trucat context, simultaneitate tulbure care în vârtejul alunecărilor socio-economico-politice îşi exercită hinterlandul puterii, păşind legănat, sfidător, batjocoritor pas cu pas între xenofobie şi mizantropie, călcând apăsat pe neînţeles şi imprevizibil printre ambiguitatea mulţimii emoţionate, pendulând astfel între goticul aparenţei, al confuziei şi barocul zavistiei.

   Altfel spus, după doctorul Bacalbaşa, „O faţă ce nu sclipeşte de inteligenţă, dar luceşte a prosperitate ca un pantof bine lustruit.” (ibid., p. 205)

   Trinitatea exercitării puterii sale să-se-şti-e stă sub sceptrul lui IN : IN-SINUEAZĂ, IN-CITĂ, IN-STIGĂ.

   Personajul în speţă, penalul-vânător de penali este chiar un IN-S sociabil, biologic şi reciclabil.

   În România de suprafaţă toate instituţiile statului plutesc în derivă, împinse de „Ăştia”, de plisnoţi transtiseni, ducându-se pe apa învolburată a sâmbetei…

   Acum, România se află perpetuu când dedesupt, când de suprafaţă, când dedesupt, când de …

   

   Acum este vizată spre pieire însăşi întocmirea acestui popor străvechi cu limba sa, credinţa sa, religia sa, tradiţia sa, datinile sale, cultura sa, spiritualitatea sa, omenia sa, jertfa sa, iubirea sa, adevărul său, frumuseţea sa, viaţa sa, fiinţa sa, veşnicia sa, taina sa, miracolul său divin, menirea sa hristică, biserica sa hristic-ortodoxă.

   Acum nu se mai scrie „istorie autentică”, cultură creştină, spiritualitate ortodoxă unde să se poată „refugia” la vreme de prigoană fiinţa naţională.

   Acum şi Biserica naţională stă cu braţele încrucişate, cu pântecele apăsat de privilegii princiare. Ierarhii B.O.R. nu mai slujesc prin ÎMPĂRTĂŞIRE cu HRISTOS, cu Neamul, cu poporul, cu Ţara, ci prin ÎNCÂRDĂŞIRE cu emanaţii loviturii de stat, ai României de suprafaţă.

    

   Acum preşedenţia României de suprafaţă este o veritabilă show – business sub blazonul destul de confortabil şi răspicat „If you like it”, „Cum vă place”, ori „Dacă aşa vă place”.

   Luând atitudine ca Fiu slujitor, slăvitor al României Tainice prin cuvânt, scris, instituţie împotriva României de suprafaţă, Artur Gabriel Silvestri a îmbrăcat ca şi înaintaşii săi Cămaşa lui Hristos.

   Sfântul Apostol AndreiOcrotitorul şi Încreştinătorul Daciei Tainice ni i-a dăruit pe Andrei Şaguna, Andrei Mureşanu, Andrei Scrima, Andrei Ciurunga, Andrei Vartic ş.a.

   Vârcolacii, plisnoţii transtiseni ai României de suprafaţă ni i-au luat în ajunul şi noaptea Sfântului Andrei pe Codreanu, părintele protosinghel Arsenie Boca, Artur Gabriel Silvestri.

   DOAMNE, dă-ne iarăşi pîinea noastră cea spre fiinţă – ROMÂNIA TAINICĂ!

   + Sf. Apostol ANDREI – Ocrotitorul României Tainice Creştin-Ortodoxe.

    Fond de carte – bibliofil Dumitru Ionescu – Bucureşti.

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu –

CAVALER de CLIO

28 Nov
2019

Dumitru MNERIE: Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală

(Nota editorului)

Lucrarea „TIMIȘOARA – Acolade peste timp” se dorește a fi interesantă de citit și de înțeles de cât mai mulți, conținând un mesaj trimis pe diagonala țării, dar și un omagiu adus eroilor-martiri căzuți în zilele Revoluției române din 1989, un semn de respect și considerație pentru cei care au crezut în idealurile Revoluției pornite de la Timișoara.

Multe dintre poeme au fost create în anii ’90, respectiv chiar în primii ani la început de Mileniu III, când efectele Revoluției erau încă neclare iar mulți dintre noi, cetățenii Timișoarei nu înțelegeam prea multe.

Acest omagiu este manifestat într-un mod aparte, oferind cititorului un șir de creații poetice proprii, inspirate din diferite perioade post-revoluționare, dar și ca un rezultat al frământărilor sufletești provocate autorului de diferendele sociale și politice, despre care atâta lume discută și se pronunță destul de ambiguu.

Scrierea acestei cărți are o mică, dar interesantă, poveste. Am aflat de talentatul poet Marin BEȘCUCĂ prin intermediul site-ului și Revistei „Logos & Agape” (coordonate de distinsa poetă Mariana GURZA), publicații cu un veritabil rol de „burete” de creații și creatori literari, atrăgând într-o perioadă destul de scurtă foarte mulți scriitori valoroși, cu o mare sensibilitate artistică. Am fost plăcut surprins de stilul particular de exprimare, de provocările îndreptate atât către cititorii inițiați dar și înspre cititorul ocazional, pe care-l determină la cugetare și reflexii prin puterea de impresionare a rândurilor încărcate de metafore din poemele sale.

Am început să corespondăm, mai ales pe marginea celor publicate, dar și despre alte teme de actualitate. Așa am aflat de experiențele literare, jurnalistice și de viață avute anterior, mai ales din postura de contemporan în cele două epoci ale societății românești, dar și ca prezență vie, poate prea păsătoare față de existența umană la puntea dintre cele două Milenii. Am discutat și de povestea înregistrărilor interviurilor excepționale luate unor personalități politice și culturale de excepție, în capul listei fiind Seniorul politician țărănist Corneliu Coposu (ultimul interviu în viață) și Ex-președintele țării Emil Constantinescu. În această vară, făcându-i poetului o vizită la Dorohoi, am înțeles mai bine „domeniul DILIMANDJARO”, cântat și descântat în scrierile sale de zi cu zi, de fapt un teren, rămas parcă al nimănui, dar acum marcat de vecinătățile căsuței de domiciliu a poetului, (str. Dumbrava Roșie, 188), având mereu în față ruinele unei foste întreprinderi socialiste și perspectiva unui deal „agricol” cu culturi aleatoare. Devenit atât de familiar cu locul nimănui, în creațiile recente, Marin BEȘCUCĂ s-a autointitulat MONSTRUL de pe  DILIMANDJARO, dând o semnificație și mai aparte poemelor semnate astfel, de luptător neînfricat, un adevărat pericol față de dușmanii noștri, dar lăsând vizibilă și ceva din armura lui Don Quijote de la… Dorohoi, Dumbrava Roșie 188.

În urma discuțiilor și corespondențelor purtate am descoperit în poetul-jurnalist Marin BEȘCUCĂ un foarte atent analist a ceea ce a ajuns să însemne pentru români Timișoara, după sloganul „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. Această preocupare nu s-a dovedit doar de conjunctură, (gen „DILIMANDJARO”…), ci o considerație, poate chiar obsesivă, de lungă durată, cu importanță marcantă pentru propria-i trecere prin timpul ultimilor 30 de ani. L-am observat prețuind un tom de poezii în manuscris compuse cu 15-20 de ani în urmă, chiar pe malul Begăi, fiind cu treburi prin Timișoara. Apreciind stilul complex, cu o fericită combinație între consemnările debordantului jurnalist și pana ingeniosul poet, am oferit susținerea din partea Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara,              a conceperii și apoi editării acestei cărți. Am simțit o  adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu să realizăm  împreună o punte de legătură de suflet „intercomunitar”, cuprins foarte bine în interiorul neamului românesc, pe diagonala Dorohoi – Timișoara.

Titlul cărții este inspirat ales, trezind un interes special cititorului divers, mai ales prin asocierea numelui orașului martir TIMIȘOARA, în al XXX-lea an de la Revoluție, cu cuvântul „acolade” definit prin dicționare ca având mai multe sensuri. Astfel, titlul va atrage atenția cititorului în mod diferit, așteptările acestuia putând fi caracteristice și nivelului de pregătire profesională sau pasiunii acestuia. Astfel:

  • un cititor, mai cunoscător al tradițiilor istorice ale popoarelor, cuvântul „acolade” l-ar duce cu gândul la denumirea ceremonialului medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei;
  • un mai pasionat de arhitectură s-ar gândi la elementele specifice stilului gotic, care poartă această denumire;
  • alții, mai deprinși cu realizarea de scrieri sintetice, cu anumite scheme de redactare, se vor aștepta la cuprinderea în carte a unor referiri exprimate sumar, prin cuvinte cheie, dispuse orizontal/vertical. De asemenea muzicienii se pot aștepta la exemplificări prin reprezentarea grafică a unor portative muzicale;
  • acei mai obișnuiții cu științele exacte, în special cunoscători ai teoriei mulțimilor (matematică), s-ar duce cu gândul la semnele grafice care cuprind, între numitele acolade, mulțimi de numere, sau în expresiile aritmetice și/sau polinomiale, un șir de operații matematice grupate în paranteze mari și mici.

Din toate aceste perspective, urmărind cu atenție cele scrise pentru această carte de către autorul Marin BEȘCUCĂ, am descoperit într-un anume fel, o abilitate extraordinară de a cuprinde de fapt, într-un mod firesc toate aceste sensuri, mulțumind astfel pe toată lumea. Poemul – ca specie a poeziei epice – este prezent majoritar în carte ca formă de exprimare literară, pe mine, din postura de cititor ocazional, m-a condus cu gândul la timpurile trecute, spre diversele stări controversate trăite-n Timișoara de-a lungul anilor, care însumează mai mult de jumătate din perioada-i românească, de după marea Unire, în mod practic de când mă știu ca fiind timișorean, începând cu 1967, anul mutării aici cu familia și până în prezentul anului 2019.

Read More »

28 Nov
2019

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ): Acoladele-n mojar

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o       schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare:  „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi,     o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului,     apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele  de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?…   „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare/ …/ …să nu uiți copile!”

Read More »

28 Nov
2019

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Reîntâlnire de suflet

       În dimineața zilei de 10 mai 1994, eu, mătușa și un unchi, frate cu tatăl meu, plecam de la gazda noastră primitoare, o familie de profesori, unde fusesem invitați. Printre pietrele mărunte și gropile drumului de munte pe care plouase toată noaptea, mergeam atentă cu ochii mai mult în pământ, să nu calc în băltoacele de apă care se arătau din belșug pe tot drumul. Mergând, îmi aduceam aminte cu mare drag ce-mi zicea bădia Mihai, un alt frate al tatălui meu când i-am găsit dormind la ora 8 dimineața, pe când eu, abia sosisem de la drum lung făcut toată noaptea cu trenul.
Că ei se scoală, îmi tot repeta parcă nu înțelegeam, tocmai când răsare soarele! Iarăși la ei, de dincolo de Vatra-Dornei, soarele răsare după ce urcă vârful dealului și al muntelui din fața casei; adică în jurul orei 8. Zâmbind de ce îmi aduceam aminte, îmi zisei; asta da viață!
Când atentă la drumul pe care-l aveam de străbătut, când cu ochii să admir întreaga frumusețe a munților acoperiți cu immense păduri în tonuri de verde. Părândumi-se că ar fi fost descărcați peste aceștia, tone de albastru prusac în care s-au adăugat tușe de carmin și roșu venețian, ocru amestecat cu verde crom, îmi spuneam că Dumnezeu, este maistrul inegalabil în pictură! Dintr-o dată privirile mele uimite s-au oprit la brazi, mestecenii argintii și arțari, ca și cum ar fi fost cu toții fardați de culorile flamande ale lui Rubens, dăruind întregului peisaj de sub ochi, o imagine, rar întâlnită! Priveam la aceste imagini, stranii pentru mine, poate și din pricina cerului mohărât prin care abia se zăreau razele de soare. Nici nu parcursesem o distanță prea mare, că pantofii mei de drum lung pentru munte, adică teniși, se bucurau pe dinăuntrul lor de răcoarea apei adunată, tocmai când eu nu reușeam să calc numai  pe pietriș. Mă opresc. Arunc o privire plină de recunoștință spre casa primitoare care ne-a găzduit două zile. Uimită, remarc că și ea a rămas cu mult în urmă…abia distigând-o din acel peisaj, de casele presărate peste deal. Așa am realizat în mintea mea că suntem lipsiți – pentru moment – de ceea ce a realizat civilizația în domeniul mijloacelor de transport care, prin felul lor de a circula pe drumurile anevoiaoase de munte, te nevrozează peste măsură. Încep să-i mărturisesc unchiului meu toate gândurile, iarăși el, pe un ton hazliu îmi răspunde:

– Acestei lumi stresante, i-am închis de mult porțile! Aici, suntem pe alt tărâm, unde ne bazăm pe propiile noastre forțe de deplasare: mersul pe jos, care face mult bine sănătății! Și după cum vezi, ne reglăm viteza de mers după pofta inimii! Îndată vom ajunge. Singuri pe acel drum de munte: moș Toader, eu și mătușa Maria, soră de a tatălui meu, urcam pășind parcă într-o lume ce cândva demult, aceasta a fost a dacilor liberi ce credeau în nemurirea sufletului, iar poluarea naturii și a spiritului uman, în special, nu a atins această parte strămoșească de meleaguri. Priveam cu mare încântare la tot ce vedeam în jurul meu; la frumusețea aspră a stâncilor de piatră de un gri cenușiu, la pădurile policrome de un verde crud de luna mai, la adâncimea cerului care avea o nuanță, asemănătoare Dunării înainte de ploaie. Urcam drumul anevoios pentru mine, care mi se părea că acesta nu este tocmai pentru oameni, nefiind învățată cu asemenea urcușuri și coborâșuri. Mergeam mai bine de două ore și nu întâlnisem picior de om. Spun uncheșului meu că stomacul meu trebuie alimentat că astfel nu mai pot merge. Începu să râdă… Zărind un bolovan de piatră la margine de drum, mătușa Maria a zis să ne așezăm pentru câteva momente că n-a fi foc!

În geanta noastră pe care o căra în spate moș Toader, nu se găsea decât un colac cât roata carului, un borcan cu colivă, o sticlă cu vin și o alta cu apă pentru noi, în caz de ni se făcea sete de mult drum pe jos. Toate aveau o menire cu totul specială; însă neavând altceva de mâncat, ne-am înfruptat din ele! În timp ce ne pregăteam de plecare după micul nostru popas, zărim un om coborând drumul. Moș Toader, uncheșul, îl întreabă puțin obosit; dacă drumul are numai urcuș și dacă mai este mult de mers până în sat. Atunci, acesta îi răspunde uimit: mai sunt vreo trei kilometri de mers. Drumul, când urcă, când este și oblu! După plecarea lui, i-am spus râzând uncheșului că acesta l- a lămurit buștean! După micul nostru popas, am plecat la drum mai plini de nădejde. Treceam pe lângă case, însă constatam cu uimire că între acestea este o mare distanță. Puținii oameni pe care i-am întâlnit în calea noastră, se uitau la noi ca la niște extratereștri; semn că prin acele locuri, veneau puțini vizitatori. Ceasul arăta trecut de ora 9 ale dimineții! Cu bucurie în suflet i-am spus lui Moș Toader că poate am ajuns, deoarece se vede biserica sus pe deal. Oprindu-se în loc, acesta îmi spune: poate că ai dreptate copilă, tu! Privind cu veseleie spre această bisericuță, îmi lăsa impresia că ea, spintecă cerul cu turla ei deși este construită din lemn. Ca să ajungem la ea, trebuia să urcăm în serpentine. Așa am și făcut la îndemnul lui moș Toader. Eram prea departe când am zărit un preot ce urca pieptiș panta abruptă a muntelui. Era atât de grăbit să ajungă cât mai repede la biserică. Ne-am oprit să întrebăm. Cineva ne-a zis că este Părintele Rafail, este nou venit aici, și se grăbește să fie la slujba care începe la ora 10 fix.

Uimiți de cele auzite, mă întrebam mirată, oare ce forță a aranjat totul încât acest anevoios drum pe care noi l-am străbătut cu atâta râvnă și vrednicie, să fie tocmai la intrarea în biserică, în care slujea omul pe care-l căuta uncheșul meu? Greu de înțeles și de explicat pentru mine! Mi-am zis: poate că numai Cel de Sus, văzând prin câte am trecut cu pantofii plini de apă, însetați de oboseala drumului anevoios, s-a îndurat de noi: de mine în special, neînvățată cu asemenea drumuri de munte, îndeplinindu-ne dorința. Așa am constatat că eforul meu depus de-a ajunge aici, cum îmi mărturisea uncheșul meu, înainte de a pleca de la cei din Cisnădie cu câteva zile în urmă, nu a însemnat nimic, în raport cu cele auzite, la ce părinte venim! Pentru mine, bucuria devenise parcă mai grea de a fi tălmăcită în cuvinte. Am început să-i mărturisesc despre ziua de 10 iunie din 1993, când acest părinte Rafail a venit în orașul Brăila însoțit de Î. P. S Părinte Dr. Casian Crăciun ( pe atunci vicar la Episcopia Dunării de Jos ), onorând prin prezența Sfințiilor Lor, pe artistul plastic Vespasian Lungu, cel care mi-a fost profesor și mentor, la expoziția de ată a Domniei Sale, numită ” Șoapta acuarelei ” , deschisă la Galeriile de Artă din Brăila. Parcă-l și revedeam pe Părintele Rafail, cu câtă sfială și bucurie admira portretele tatălui său Constantin Noica, realizate de Vespasian Lungu! Niciodată nu m-am gândit că mi se poate oferi această șansă, să-l reîntâlnesc…

Am intrat în biserică. Totul era pregătit de începerea Sfintei Liturghii! Icoanele pe sticlă, nu prea multe la număr, maramele și ștergarele specifice locului, confereai interiorului din biserică, sobrietatea impunătoare a unui schit mănăstiresc. Slujba săvârșită de Părintele Rafail ajutat de câțiva călugări, a durat aproape două ore. După cele două ore de rugăciune care-mi persistă și acum în minte când mă gândesc, deși sunt mulți ani de atunci, aud vocea Părintelui Rafail, într-o curată limbă românescă vorbind…După terminarea slujbei, în fața Sfântului Altar, Părintele Rafail Noica,  cu o voce plină de emoție a spus; ziua de astăzi 10 mai, are o semnificație specială pentru mine. S-a împlinit un an de când eu am revenit în țară. Am fost primit cu multă căldură și multă dragoste de către cei care i-am întâlnit aici! În acest areal, mă simt ca acasă! Fiind singurii musafiri de departe printre credincioșii din împrejurimi, părintele, ne-a invitat la masă; la trapeza unde servesc dânșii masa și unde fac diferite pomeniri. Uncheșul meu, moș Toader cum îmi place să-i spun, om cu carte și evlavie religioasă, l-a cunoscut pe tatăl părintelui Rafail, filozoful Constantin Noica, cu mulți ani în urmă în stațiunea Slănic-Moldova cu care s-a împrietenit. Au rămas prieteni, până când acesta a plecat dintre noi la ceruri. Ofranda, adusă de moș Toader părintelui Rafail, era colacul din care ne înfruptasem puțin, atunci când ni se făcuse foame. Borcanul cu colivă și sticla cu vin erau aduse de la parastasul tatălui său, care avusese loc la Păltiniș unde participase și dânsul. Colacul, coliva și sticla cu vin, i-au produs o mare bucurie. A împărțit frățește mesenimlor, nu prea mulți la nuumăr, cât și unor credincioși prezenți la sfânta slujbă din colac și din colivă. Ne-a mărturisit cu tristețe că nu a fost la parastasul tatălui său, fiindcă nu participă la parastase oficiale. Atmosfera sărbătorească datorită părintelui Rafail cât și masa îmbelșugată cu preparate din ciuperci și pește, au determinat pe mulți dintre cei prezenți aici să pună unele întrebări. Răspunsurile Părintelui Rafail, curgeau limpede prin vocea sa. Ascultându-l toți cu mare atenție, au aflat ca și noi, lucruri nicicum știute de careva. Așa mi-am dat seama că pentru Sfințiia Sa, cultura și credința în Dumnezeu, formează un totunitar. Cei prezenți aici, ca și noi, l-am fi ascultat la nesfârșit deși oboseala i se putea citi limpede pe al său chip. Numai zâmbetul din priviri îi rămase ager, cum l-am văzut prima oară. După ce am servit masa, profitând de faptul  că toți călugării au plecat la ascultările lor, am ieșit în grădina din jurul bisericii și, cu gândul la cele discutate cu uncheșul meu, moș Toader, la atașamentul său față de părintele Rafail. Acum, priveam cum cei doi făceau o plimbare discutând și străbătând în pași domoli, o pajiște plină de flori galbene. Au făcut acest lucru de dute-vino, de câteva ori…
Seara târziu când ne-am adunat cu toții la cină, unde buna dispoziție parcă se citea pe chipurile tuturora, așteptând fiecare să mai afle noutăți de la părintele Rafail, acesta a început a ne spune o rugăciune înainte de masă. După cină, după ce am mai discutat aproape jumătate de oră, părintele a spus că se va retrage deoarece are de scris toată noaptea, pentru a putea trimite a doua zi de dimineață, corespondența către Mănăstirea din Anglia unde slujise, prin cineva din București. În chilia ce ne-a fost oferită spre odihnă, o cămăruță cu două paturi, o măsuță și un scaun, iarăși pe perete erau atârnate ștergare maramureșene, rememoram în mintea mea, toate evenimentele petrecute de dimineață și cele din timpul zilei. L-am întrebat pe uncheșul meu ce a discutat cu părintele Rafail în tot timpul mersului pe pajiște?
- Este imposibil să-mi amintesc, îmi răspunde moș Toader! Au fost atâtea de spus, că nu-mi mai aduc aminte…M-a rugat părintele Rafail, adăugă dintr-o dată moș Toader, să-i povestesc despre tatăl său pe care nu prea l-a cunoscut: geografic, fiind departe unul față de altul.
I-am povestit cu bucurie și cu mare plăcere despre întâlnirile mele cu tatăl său și cum într-o toamnă l-am convins să mergem împreună la Slănic-Moldova pentru tratament și odihnă.
Eu, tot strecuram întrebări lui moș Toader să mai aflu câte ceva despre părintele Rafail. Să mă liniștească mi-a spuus apăsat pe cuvinte: ” Mi-a spus părintele că s-a retras în aceste locuri greu accesibile, pentru a continua să scrie în liniște. Are o carte, bună pentru tipar; continuând să scrie la altele deja începute. Alte cărți, așteaptă să fie traduse. Traducerea fiind o problemă! Printre alte discuții au fost și acelea ale corespondenței sporadice dintre dânsul și tatăl său. Îmi spunea că de multe ori intervalul dintre misive depășea cu mult de un an. Nimeni nu se supăra; nici tata, nici eu!  Mi-am amintit că într-o seară, afându-mă la Păltiniș la tatăl său, zise uncheșul meu ce ia mărturisit părintelui Rafail; Constantin Noica, i-a spus că nu-l deranjează puținătatea scrisorilor primite de la Rafail…” Ce-și poate dori un tată, când știe că fiul său drag, are tot ce-i trebuie și este fericit! ”

—————————————–

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ

Brăila, 27 noiembrie 2019

Grafica: Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ

28 Nov
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Maica Domnului – metamorfoza frumuseţii în toate culturile

              Ce mister trebuie să fie Maica Domnului, dacă popoarele lumii au ales s-o reprezinte, fiecare, în canonul de frumuseţe al culturii lor! Căci iată, la Biserica Romano-catolică Buna-Vestire din Nazaret, în mozaicuri, o găsim transpusă pe Maica Domnului în variatele ipostaze ale frumuseţii: în gingăşia feminităţii japoneze, în graţia maternităţii coreene, în candoarea feciorelnică singaporeză, în voluptatea chiliană, în blândeţea tăcută ethiopiană…

                Sigur că fiecare popor are dreptul să prefere canonul lui de frumuseţe în pictură şi iconografie.

              Dar dacă Maica Domnului, în transcendenţa ei, poate fi mama fiecărui om? Dacă Ea poate fi cea mai frumoasă femeie la care să aspire orice om, orice cultură, orice minte? Dacă Maica Domnului, ca şi Mântuitorul Însuşi, conţine „codurile” de frumuseţe ale tuturor tradiţiilor şi culturilor?

                Pesemne că de-aceea chipul real al Maicii Domnului a rămas necunoscut, ca fiecare popor s-O poată descoperi în partea cea mai curată şi mai de sus a artei sale. A minţii sale.

              Să medităm la faptul că mama lui Dumnezeu, mama celui care are Natura noastră, este vârful de puritate al fiecărui minţi: europene, asiatice, africane etc. Maica Domnului, prin ceea ce este, e mama frumuseţii culturilor. Şi oare nu era firesc să fie aşa?…

                Meditaţie frumoasă şi cu folos!

                Ierodiacon Iustin T., 27 noiembrie 2019

27 Nov
2019

Mariana GURZA: LITANIE pentru flacăra libertăţii

 

Motto:

 ,,cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul”.

                                   (Rugă – Corneliu Coposu)

 

          Iată-ne în fața unui nou volum de versuri    ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp” purtând semnătura jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Timpul scurs din decembrie 1989 și până acum, și-a pus amprenta pe eul poetic ca o ardere de tot continuă.

            Volumul de față se dorește a fi un omagiu adus Timișoarei, unde flacăra libertății a fost aprinsă de oamenii cetății. ,,…Timișoara se reazemă /cu coatele pe Bega,/ puhoi     de gloanțe și studenți,/ profesori, muncitori/ s-au înviat ATUNCE…/ Phoenix în Decembre!/ fâlfâind între Operă/ și Catedrală… Un timp al morții, timpul din acele vremuri odată cu primul căzut. Dar, ,,Bega nu spală sângele,/ Bega încă ascultă, dar…/ Bega nu iartă/ Tedeum se aude din arhitectura speranței”. (PREAMBULUL)

Strigătul poetului sună ca o litanie pentru cei răpuși, pentru cei rămași cu năzuințe de bine.

Parcă îl aude pe Senior spunându-i: ,,Cine uită trecutul, merită să-l repete”.

Cum ar putea să uite poetul acele zile? Se spune că poeții se bucură de iubirea Lui Dumnezeu. Cu menirea lor profetică, punctează de multe ori momente care rămân mărturie peste ani. Trăirea poetului Marin Beșcucă străbate fiecare poem. O zbatere intensă, parcă ar picta din lacrimi imagini sângerii. Bega încă ascultă, Bega nu iartă, ,,BEGA își tremură năduful…/ ce s-ar mai burzului,/ dar pentru cine? ascultă, spală timpul, tace,/și curge…/ se uită-n venirea zorilor/ și deplânge uitarea,/ …mai suspină,/ dar o face-n sânii apelor,/ să nu tulbure!/ sunt oameni și ei…/ plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ!/ …da-da BEGA e natură,/ BEGA e dinspre DUMNEZEU,/ nu minte, nici nu iartă ce nu se poate spăla,/ duce-n efervescentul zbaterilor de ape/ și de ascunsuri în nămolurile tăcute,/ toate câte s-au fost,/ așa cum s-au fost!/ se prea poate de stai de vorbă cu ea,/ se prea poate…/ poate un dram de noroc,/ dar este șoptire care trebuie deslușită,/ poate inima!/ sufletul știe că ar urca,/ iar acolo sunt toate cum se trebuie…/ da, tace BEGA, tace, /dar NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ nimic!/ cum care Adevăr?/ se aude din ceruri,/ dar mai am de căutat ca trăitor trecător!”. (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Parafrazându-l pe Emil Cioran, să te gândești spre ce vei fi? ,,Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza”. Imaginile acelor versuri „din lumi nedefinite,/ glasul ţi-ai încins,/ prin ceruri desfundate/ ecoul ţi-s-a-ntins,/ cum luna se trezeşte în zumzetul de zori,/ aşa şi tu,/ ATUNCE!/ ai dat Lumii fiori,/ puhoiul fără stavili/ s-a revărsat în drum…” (TIMIŞOARA)

Din ,,pasul minții” ne trimite semne, ca un biet trecător, trecător prin semne… Faptele de atunci, evenimente de azi prind culoare prin versul revărsător. ,,Aci s-a mințit cu morții,/ s-a ascuns numărătoarea,/ s-au lăsat prea ușor să urce sufletele/ cu trupurile topite-n crematoriu…/ s-au făcut prin tedeumuri și alte cântări/ încercări de primeniri!/ dar lăcrima și Liturghia…/ BEGA îi povestise TEROAREA…/ da, patria cea dragă, TIMIȘOARA,/ a frânt în răspântii și istorie și țara…(BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Marin Beșcucă scrie cu sufletul. O poezie contemporană, poate pentru unii atipică, dar plină de nuanțe filozofice și bogată în metafore. Uneori te cutremură prin firescul expresiv prin adevăruri doar de Cer știute. Revine des la curgerea apei, la Bega care nu va spăla niciodată sângele vărsat. Apa ca simbol în literatură reprezintă dintotdeauna însăși viața, simbolul fertilității, înțelepciunii, virtuții și harului dar și generatoare a vieții și morții în tradițiile creștine.         ,,…BEGA NU SPALĂ SÂNGELE/ spuneam,/ și-l aține…/ în cumințenia fiirii ei știe/ ce e sacru și ce nu-i,/ știe și cât Adevăr/ s-a păstrat/ din Adevărul scânteii ce s-a prăvălit/ peste catedrală,/ peste piața balconului,/ peste gloanțe, și peste șenile,/ peste muțenia cu care muncitorii/ înghițiseră     c-au ieșit mai târziu…/ cine știe câte ascunde crematoriul acela,/ al bolii sfârșitului de secol,/ al sfârșitului de mileniu…/ deja atât de puțin s-a strecurat din mileniu,/ dar deja un deget din palma secolului/ și nu prea din Adevărul Scânteii…/ sunt încă murmure,/ piața se adună încă/ scânteia nu mai are Scânteia aceea…/ Scânteia!/ pașii morții încă se văd,/ dar moartea nu știe…/ iartă-i, Tată, nu știu ce fac,/ iartă-i, Tată…”. (BEGA NU SPALĂ SÂNGELE)

Ca o rugăciune se desprind poemele, pentru cei care nu mai sunt. Cu o candoare discretă poetul imploră Cerul pentru iertare și îndurare. Timișorenii lui dragi, prezenți discret în poem, dar neuitat și la loc de cinste stă Seniorul ale cărui îndemnuri i-au fost de folos.

,,Puterea noastră născută din morminte s-a adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile, au zidit o ţară care nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice, naţiunile vrednice sunt eterne, neamurile înaintează peste oprelişti pe drumul destinului lor, vrednicia marilor înainte-mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi a celor care vor veni”. (Corneliu CoposuDin cuvântarea rostită la 1 Decembrie 1990)

Așa aș putea explica truda poetului în a zidi în eternitate poeme pe care ni le oferă cu multă generozitate: dorul de Dumnezeu, iubirea pentru Adevăr și dragostea pentru semeni, care se revarsă din belșug în toate creațiile sale.

Marin Beșcucă, deși azi marginalizat, își va găsi locul binemeritat printre scriitorii români care lasă un semn în urma lor ,,…deoarece timpul este nu/ doar impasibil,/ cât și un invidios de primă mână/ și poate intenta temutele „de îndată”…/ …/ vrem o lacrimă!/ și lacrima s-a curs…/ din     iubire pentru Adevăr!/ suspină Poetul ce-mi risipea ființa,/      din toate-am a vă da,/ doar să-mi vedeți Credința…”      (BERE DE 3 SECOLI)

Volumul cuprinde file de istorie de ieri și de azi, spre trezirea noastră a tuturor… ,,Tatăl nostru s-a auzit atunci,/ dar ceva a dat lucrărilor timpului alt sens,/ Ceva!/ mă uit în mine cei 30 de ani,/ nu pot spune că nu văd nimic,/ m-ar bate DUMNEZEU,/ nici nu-mi dau cu părerea ce-ar fi putut fi,/ doar mă uit…/ Centenar cu bucurie TIMIȘOARA! / nu ești tu vinovată pentru ce n-a făcut țara…/ fezandat atât timp, Punctul 8 nu se știe ce gust,/ iar o altă Revoluție pare exclus...“ (PÂINE PENTRU AGRESORI)

Volumul  ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp”, semnat de Marin Beșcucă, un dar din partea autorului, un îndemn spre neuitare și Adevăr. Poezia rămâne pentru autor, așa cum o definea Seniorul, ,,o hrană spirituală care antrenează încredere în bine, promovează speranţa şi întăreşte sufletele copleşite de rău.

 

 ———————————–

Mariana GURZA,

Redactor șef al revistei „Logos și Agape”

(Prefață la volumul  de versuri    ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp” de Marin Beșcucă, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ ,,Ioan Slavici”, Timișoara, 2019)

27 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Biblioteca pătrăuceană – gazda unei manifestări importante

             Suita dee manifestări festive dedicate jubileului de 80 de ani ai renumitului savant bucovinean Ilie Popescu se pare că se încheie deja.

            În aceste zile a avut loc și o întâlnire cu domnia sa la biblioteca principală a satului său de baștină Pătrăuții de Jos. Până a ajunge în satul natal, domnia sa a fost sărbătorit la Cernăuți, la Storojineț, la Suceava, la Universitatea Națională din Cernăuți, unde a muncit peste 4 decenii.

            La biblioteca pătrăuceană a fost pregătită o expoziție doatată cu o parte din cărțile octogenarului nostru, cu ziare, fotografii. Expoziția a fost pregătită de doamna Maria Ștefureac, bibliotecară șefă a bibliotecii noastre.

            Printre invitați s-au numărat și  sora mai mare a domnului Ilie Popescu, Aurora Opaeț, în vârstă de 89 de ani. Vom menționa că frații Ilie și Aurora Popescu-Grijincu sunt unicii supraviețuitori rămași din satul nostru, care s-au întors din neagra străinătate unde au fost deportați.

             De asemenea a fost prezent primarul satului dl Gheorghe Fedorean, cu soția sa Olga, lucrătoare a primăriei, profesorii școlari, Lidia Șurdac și Ion Pojoga, sora medicală Maria Drozdic, educatoarea de la grădiniță Violeta Popescu, frizerița și bucătăreasa Maria Cnapic, șoferul ambulanței locale Ion Schipor.

            Trei eleve ale școlii medii au citit câteva cugetări din cărțile d-lui Popescu, i-au declamat și câteva poezii despre oamenii de vază ai satului. Fetele au primit diplome din partea Filialei ASCIOR-Cernăuți, deoarece majoritatea celor prezenți la manifestare sunt și membri ai acestei Filiale creștine, reviste și ziare.

            Despre viața și destinul profesorului Ilie Popescu, am vorbit chiar eu personal.

            Domnia sa s-a referit la anumite etape ale vieții, la cărțile și lucrările publicate, la participările la Simpozioane și Conferințe, la crucile comemorative ridicate prin satele noastre bucovinene, în cei 10 ani de când conduce Societatea regională „Golgota”. De asemenea a înmânat câteva dintre cărțile sale recent apărute atât bibliotecii, cât și câtorva prezenți. Ziare și iconițe au primit cei prezenți și din partea mea.

            Domnul primar i-a înmânat și o foaie de laudă, mulțumindu-i pentru întreaga-i activitate științifică și obștească desfășurată de-a lungul anilor.

            Rând pe rând vorbitorii s-au referit la calitățile sale profesionale, acentuând meritele, apreciind munca și eforturile depuse în întreaga sa carieră.

            Toți i-au dorit multă sănătate, succese, împliniri, noi realizări, noi publicații și activitate la fel de intensă ca și până acum.

Doamna Maria Ștefureac, gazda sărbătorii în cauză, a mulțumit frumos tuturor pentru participare, pentru prezență. Domnia sa l-a invitat pe octogenarul nostru să poftească ori de câte ori va dori atât la biblioteca sătească, cât și în satul său de baștină, a cărul Cetățean de Onoare este.

             Sperăm că așa va fi și vom putea avea încă multe asemenea întâlniri de suflet.

Eleonora SCHIPOR,

profesoară, membră a Uniunii Bibliotecarilor bucovineni

Președinta Filialei ASCIOR-Cernăuți, Cetățeană de Onoare a satului Pătrăuții de Jos

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 22342

Ultimele Comentarii