5 Jun
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)

Sfârşitul creştinismului antic

Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluţia creştinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creştinismului între Dunăre şi Peloponez, din Illyricum până pe coastele Egeei, datorat restrângerii teritoriale a Imperiului (după 602), existenţei khaganatului avar (568-796), formării „sclaviniilor” (uniunilor tribale slave) în sudul Dunării şi, apoi, a hanatului bulgar (679-681). Acest masiv regres se constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităţilor, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoţi, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situaţia a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-şi complet identitatea, episcopii din Noricum  (4) şi Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis şi Moesia Prima nu se cunoaşte, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării îşi încetaseră, în cursul secolului VII, existenţa după secole de activitate.

În concluzie, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporţii, o adevărată dislocare, în sudul Dunării şi zona Pontului, cu consecinţe etno-demografice, religioase şi instituţionale: organizarea ecleziastică, ruperea creştinătăţii dunărene (veche de secole), un reflux al romanităţii care avea să influenţeze negativ evoluţia creştinismului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situaţie foarte gravă, creştinismul n-a fost şters cu desăvârşire din regiunile sud-est europene (dar s-a susţinut acest lucru), el a fost „total dezrădăcinat” (Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban şi episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma şi Constantinopol, a avut loc slavizarea aproape completă a unor regiuni, dar au supravieţuit grupuri (nuclee) creştine pe ţărmul pontic şi adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericeşti în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee „neoficiale” (în catacombe) de iradiere a creştinismului  printre slavi şi apoi bulgari, populaţii păgâne. Existenţa unor biserici „ în părţile barbare” e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creştinismul secolelor IV-VI şi cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înţelegerea evoluţiei istorice din spaţiul românesc.

 II. Creştinismul medieval (secolele VII-X)

     Decăderea creştinismului în Dobrogea. Decadenţa politică şi militară a Imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, şi constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viaţa în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, fără a înceta, a trecut în registrul minor al istoriei: controlul Imperiului s-a restrâns, structurile administrativ-politice s-au simplificat, urbanismul a fost înlocuit rapid de ruralizare, populaţia s-a dispersat şi s-a diminuat, habitudini şi practici de secole au dispărut, cultura orală ia locul celei scrise, traiul era modest. Dacă acesta era cadrul general, în secolele VII-X, nu alta era situaţia în plan religios-comparativ cu viaţa creştină intensă şi organizată, în aceste secole, peisajul este dezolant. Discontinuitatea este şi aici nota dominantă, sistemul episcopal practic dispăruse-în secolele VII-X, nu cunoaştem nici un episcop tomitan, însăşi mitropolia Tomisului încetase de fapt să mai existe.

Până la recuperarea Dobrogei de către Ioan Tzimiskes (969- 976), în anul 971, nu avem nici o ştire certă despre organizarea bisericească a populaţiei din Dobrogea. O continuitate a comunităţilor creştine autohtone  şi a unor forme specifice de organizare şi conducere a existat, ceea ce presupune şi o viaţă creştină. În condiţiile politico-demografice din secolele VII-X, viaţa creştină era una autonomă, cu o ierarhie bisericească simplă, cu un cult sumar, esenţializat, în timp ce disciplina bisericească era relativă, iar moravurile laxe. Pentru secolele VII-X, materialele creştine lipsesc aproape complet, ca o consecinţă a bulversărilor şi a întreruperii legăturilor cu centrele bizantine-urmele creştine reapar abia după revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre, în secolul al X-lea. Reinstalarea stăpânirii bizantine asupra Dobrogei a dus la refacerea organizării administrativ-politice, închegarea comunităţilor creştine, reactivarea structurilor bisericeşti şi construirea unor noi lăcaşuri de cult, multe din cele vechi fiind distruse de năvălitori. În localităţi precum Garvăn (jud. Tulcea)-sec. XI, Niculiţel (jud. Tulcea)-sec. XI-XIII s-au ridicat biserici, iar la Basarabi-Murfatlar, Cassian şi Dumbrăveni au fost întemeiate mănăstiri, în aceleaşi secole.

În acest interval, avem centre bisericeşti-episcopii la Dorostolon, Tomis, Axiopolis, în secolele XI-XIII-sedii episcopale au fost şi la Dinogetia (Garvăn), Noviodunum (Isaccea), la mijlocul secolului XIII, acestea ca şi întreg teritoriul dobrogean au fost puse sub autoritatea mitropoliei de Vicina, subordonată patriarhiei de Constantinopol. Lipsa informaţiilor istorice, a inscripţiilor, inexistenţa bisericilor şi a obiectelor creştine nu permit aprecierea  conţinutului de idei, credinţe şi practici ale locuitorilor fostei provincii Scythia Minor, în intervalul cuprins între căderea limesului dunărean (614) şi recucerirea lui Ioan Tzimiskes (971). Este cert că multe elemente ale creştinismului antic s-au pierdut, dar amploarea vieţii creştine din secolele V-VI, vasta reţea episcopală, aşezămintele monahale, numeroasele bazilici, dezvoltarea cultului, ataşamentul faţă de dogmele Bisericii universale, amprenta puternică lăsate de acestea  asupra societăţii scythane au reprezentat un suport important în secolele VII-X, atât de tulburi, iar fondul de valori ale credinţei creştine nu a fost anihilat.

De pildă, terminologia latină esenţială a creştinismului românesc s-a păstrat, zestrea creştinismului vechi, din secolele IV-VI, a fost fructificată, după 970, prin refacerea organizării bisericeşti, constituirea instanţelor ierarhice superioare, pelerinaje, circulaţia liberă a oamenilor, a ideilor religioase şi a materialelor creştine. Dar cele trei secole ce s-au scurs de la destrămarea, în prima jumătate a secolului al VII-lea, a organizării bisericeşti până la refacerea ei sub Imperiul târziu, a doua jumătate a secolului al X-lea, au reprezentat un interval de timp suficient de lung pentru a înlesni abandonarea sau estomparea unor aspecte ale credinţei, săvârşirea aproximativă a actelor de cult sau reactivarea unor atavisme (păgânisme) ale lumii vechi, precreştine. Desenele rupestre de la Basarabi-Murfatlar, semne simbolice păgâne şi creştine, figuri geometrice, semne alfabetiforme duc la concluzia că aici se vehicula un sincretism de tradiţii creştine primare cu practici cultuale păgâne de sorginte romană, slavă şi alte origini. Ipoteza aceasta aparţine lui P. Diaconu, într-un studiu din 1989, dar el pare greu de susţinut, o comunitate monastică independentă este greu de conceput. Descoperirile de la Basarabi reprezintă un aspect particular al creştinismului popular din regiunea Dunării de Jos. Ca o paranteză, precizăm că într-o scrisoare, din 1305-1306, a patriarhului Athanasios I către împăratul Andronic II (1282-1326) se fac aprecieri despre „cei care locuiesc în preajma Istrului şi despre care nu ştiu dacă în afară de nume mai venerează ceva din cele ale lui Hristos”-Fontes, IV, p. 143. În secolele VII-X, Scythia se numea Istros. Avem de-a face cu o forma mentis, rezultată din congruenţa fondului local de sorginte antică şi romană-bizantină cu accente ale cultului oficial şi ecouri heterodoxe (R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti).

Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, şi anume, coexistenţa înhumaţiei cu incineraţia. Mormintele de incineraţie au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulţi arheologi români consideră că ele aparţin populaţiei autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creştină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credinţa strămoşilor sub impactul slav. Dar susţinerea aceasta pare puţin plauzibilă. Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susţinută a înhumaţiei, într-un cadru bisericesc ce a cuprins întregul teritoriu dobrogean, ar fi cu totul neobişnuit ca populaţia creştină a provinciei să fi abandonat, fie şi sub presiunea slavilor păgâni, ritul creştin al înhumaţiei. Putem concluziona că întreaga dezvoltare religioasă (creştină) din secolele anterioare în Dobrogea (teritoriul scythan) ne împiedică să considerăm că urmaşii populaţiei creştine daco-romane şi greco-romane ar fi practicat incineraţia ! Mormintele de înhumaţie aparţin creştinilor locali sau protobulgari păgâni sau pe cale de creştinare. O dată cu dispariţia incineraţiei, după secolul al X-lea, numărul mormintelor de înhumaţie creşte simţitor în Dobrogea.

Un fenomen important ce datează din secolele VII-X, cu implicaţii mari în viaţa religioasă a românilor, este pătrunderea unor cuvinte de origine sud-slavă în vocabularul limbii române, aspect legat de procesul complex de interculturaţie între populaţia dunăreană-pontică, romanici şi slavi, bizantini, bulgari, la finele primului mileniu. Pe de altă parte, contactul cu neamurile slave a determinat pătrunderea, mai întâi pe cale populară, apoi pe cale instituţională, din secolele IX-X, a unor cuvinte originare din patrimoniul lexical slav în greaca bizantină, albaneză şi română. Acest aspect este strâns legat de creştinarea slavilor sudici şi a bulgarilor, şi de organizarea structurilor bisericeşti în teritoriile controlate de aceştia, precum şi de recunoaşterea limbii slave ca limbă liturgică, introducerea alfabetului chirilic şi dezvoltarea literaturii religioase sub ţarul Simeon  (893-927). În acest context, lexicul religios al limbii române sud-dunărene a început, poate mai timpuriu decât în stânga Dunării, să primească o serie de termeni vechi slavi (bulgari) ce desemnau aspecte ale vieţii religioase creştine: vlădică (sl. vladika), popă (sl. popu), călugăr (gr. kalogeru), stareţ (sl. starci), duh (sl. duhu), rai (raj), iad (sl. jadu), sfânt (sl. svetu), mucenic (muceniku), moaşte (mosti), jertfă (zretva), slujbă (sluzba), molitvă (molitva), pomană (pomenati), hram (hramu), taină (tajna), smerenie (smerjenje), milă (milovati), utrenie (utro), vecernie (vecer).

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

5 iunie 2019

2 Jun
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe BUZATU, OMUL – PROFESORUL – ISTORICUL

Omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

(SFÂNTUL ARSENIE BOCA)

   Zestrea moştenirii profetice a Neamului pelasgo-traco-geto-daco-român, prin undele izvorului ei sacru, permanent, erudiţia asumată, adânca cultură, oceanografia ştiinţifică, multitudinea lucrărilor prin excelenţă toate de referinţă universală îl aşează merituos pe marele istoric GHEORGHE BUZATU în Galeria Corifeilor Istoriei: Herodot, Strabon, Socrates, Dio Casius, Sozomen, Mommsen, M. Costin, I. Neculce, Densuşianu, Eminescu, Bălcescu, Haşdeu, Pârvan, Daicoviciu, G. Brătianu, Andreas Hillgruber, S. Dragomir, Şt. Pascu, D. Onciul, Gr. Nandriş, N. Iorga, I. I. Nistor, C. Papanace, Muşat, Liviu Stan, N. Şerbănescu, Cornel Bârsan, I. Scurtu, G. D. Iscru și nu în ultimul rând, prietenul său, Gheorghe Jipa Rotaru.

   În comuna Sihlea a judeţului Vrancea, în ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare OM, viitorul mare PROFESOR, viitorul mare ISTORIC: GHEORGHE BUZATU.

   Studiile primare şi liceale le-a parcurs în oraşul Râmnicu-Sărat, iar cele universitare în Cetatea-Capitală a Iaşilor, în cadrul secţiei Istorie a Facultăţii de Filologie-Istorie. Licenţiat în Istorie în 1961, devine cercetător al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, apoi doctor în Istorie în 1971 şi secretar ştiinţific pentru un deceniu şi jumătate.

   Din 1992, istoricul Gheorghe Buzatu alături de alţi colegi se desprind de Institutul „A. D. Xenopol”, fondând împreună Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, dependent de filiala ieşeană a Academiei din România.

   După anul 1990, faima cercetătorului Gheorghe Buzatu căpătată în domeniul studierii arhivelor interne şi externe îi conferă autoritatea de ilustru Magistru.

   Din anul 1997, ocupă catedra universitară a Facultăţii de Litere şi Istorie din cadrul Universităţii Craiova, predând cursurile de „Istorie contemporană universală”, precum şi cele privitoare la „România în relaţiile internaţionale în epoca contemporană.”

GHEORGHE BUZATU – OMUL

  

   Paralel cu slujirea şi slăvire lui Dumnezeu, Oamenii aleşi sunt hărăziţi de Proniator să vegheze continuu, să lupte permanent, să se asume plenar, să se dedice trup şi suflet, să se jertfească cu toată fiinţa sa, să înfăptuiască zidiri măreţe, creştine, suprafireşti pentru a conferi Ţării un sens nou al devenirii istoriei noastre naţionale.

   Din sacralitatea ţărânii sfinte cernută din zorii lumii create de Dumnezeu, plămădită din truda milenară, din jertfa seculară străbună, din eroismul legendar strămoşesc, din spiritualitatea profetică a Neamului, din omenia Naţiei covârşitoare prin care a cuminecat lumea, din trunchiul neamului său moldav în care a crescut viguros bunătatea ortodoxă, din spiritul cucernic al mamei ori din fulgerarea semeaţă a tatălui a odrăslit ca un Stejar voievodal, Omul creştin – Gheorghe Buzatu.

   Am avut marea bucurie, chiar privilegiul rar să-l cunosc pe acest OM şi să mă apropii în măsura în care cu măsura mea mă puteam apropia de el.

   Atmosfera încărcată şi înfrumuseţată de sărbătoare care emana în preajma personalităţii sale uriaşe, unde se aşeza discipolul smerit ca un drumeţ la poalele unui falnic munte, praznicul boieresc îmbelşugat de diverse bunătăţi, prins sub ispita şi licoarea lui Bachus, netezea apoi calea unui banchet filosofic ca cel al lui Platon.

   Se întrupa în el mireasma pâinii calde, coapte, rumenite, frânte, aburinde spre dăruire, de sărbătoare peste care se prelingea potirul mare cu vinul cel mai nobil în care marii boieri îşi oglindeau viţa aleasă, îndemnându-te cucernic să te împărtăşeşti.

   OMUL creştin Gheorghe Buzatu a fost un mare Boier ortodox: simplu şi profund, modest şi aristocrat, blând şi autoritar, paşnic şi războinic, calm şi furtunos, râu limpede, cristalin şi cascadă cu mare revărsare tumultoasă, apă şi foc, adiere şi viscol, ardere şi nemistuire, bucium şi tunet, licăr şi fulger, cucernic şi serafic.

   Omul masiv, ca odinioară Petre Ţuţea în toată splendoarea gândirii sale profetice, părea dăltuit din cremene carpatină cu alură de Sfinx, cu frunte lată de Ceahlău, cu ochii mari, râuri-albastre în care se privea surâzând cerul, iar pe sub privirea de şoim care plana în jurul capului mare de bour, se răsfrângea parcă heraldica legendarei Vlaho-Moldova. Umerii largi, puternici pe care se pot sprijini un mare şir de strămoşi, conturează trupul unui om greu, aşezat peste Istoria Neamului, stând de veghe la cumpăna dintre veacuri, dintre milenii. Braţele vânjoase ca celebrele trecători de la Mănăstirea Polovragi, încadrează bustul masiv ca al unui imperator trac. Mâinile de piersică coaptă care au modelat legiuni de ucenici, sunt primitoare, sunt repere cardinale care binecuvintează fapta în spicul de grâu al gândului încolţit în cuvântul mănos. Picioarele de colos ca ale celebrului Rodos au lăsat dâre adânci peste Cronicile ţării de la un capăt la altul, de la un ţărm la celălalt. Vorba pogorâtă ca o mişcare de apă susură peste vreme curgerea izvorului românesc înspre veşnicie.

   Cinste părinţilor lui! Cinste Moldovei sale sfinte! Cinste Dacoromâniei noastre!      

 

      GHEORGHE BUZATU – PROFESORUL

      Flacăra arzândă a spiritului său enciclopedic i-a aprins Corola erudiţiei culturale deschizând ştiinţei noi direcţii, fenomene şi căi de înnoiri imperative.

   În Agora Aulei universitare din Cetatea Banilor, Cetatea marelui Întregitor de Neam, Mihai Viteazul, Profesorul şi-a dospit opera colosală, desăvârşindu-şi vocaţia de mare Dascăl, adulat de studenţi, stimat de colegi, venerat de oamenii mari, iubit de prieteni, admirat în taină de adversari.

   Paralel însă, cu acele cursuri de referinţă expuse într-o retorică aleasă, profesorul Gheorghe Buzatu a sprijinit profund integralitatea făuririi Istoriei în contextul refacerii ei, a reînnoirii ei sub alte criterii ştiinţifice, cu predilecţie cea a cercetării arhivelor.

   Raportat la acest lucru privind natura cercetării arhivelor, îmi exprim cu maximă autoritate şi responsabilitate creştină punctul de vedere:

a)    documentele de arhivă nu sunt elementele definitorii decât în cercetare, dar nu şi în stabilirea adevărului istoric;

b)    documentele de arhivă au un rol cumpănitor, precumpănitor în cercetarea istorică, dar nu fundamental în aflarea Adevărului, fiindcă  documentele poartă întotdeauna pecetea „învingătorului”, care nu e din tabăra Adevărului.

   Alegerea urmării spiritului naţionalist, a mărturisirii creştine, a vocaţiei de Dascăl -cea  a înfrumuseţării de conştiinţă morală a tinerilor este suprema chemare hărăzită oamenilor de caracter unde înfloresc permanent onoarea, demnitatea şi iubirea.

   De la catedră, profesorul Gheorghe Buzatu a păşit în amvonul parlamentului, „ocazie cu care a promovat în acest for politic suprem al ţării interesele naţionale şi a militat pentru aşezarea societăţii româneşti pe valorile statornice ale solidarităţii umane, ale dreptăţii sociale şi ale moralităţii desăvârşite. Prin valoroasa operă ştiinţifică şi didactică, întreaga activitate profesională şi politică, prof. Gh. Buzatu şi-a câştigat un loc de frunte în seria personalităţilor care şi-au pus amprenta, în mod constructiv şi benefic, asupra funcţionării unor instituţii reprezentative în ultimii 20 de ani din istoria României.” (Dumitru Otovescu – prof. univ. dr., Decanul Facultăţii de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii Craiova, în articolul: Importanţa şi rolul <<Oamenilor Mari>> în afirmarea Culturii naţionale)

   GHEORGHE BUZATU – ISTORICUL

    Istoricul de vocaţie, cercetătorul de excepţie, slujitorul prin excelenţă este prin însăşi natura sa spirituală un creştin naţionalist hărăzit a ajunge ctitor de Patrie, ctitor de Neam. El rămâne peste arcul timpului o permanenţă a veşniciei dacoromâne.

   În „Arhivele secrete” Eminenţa cenuşie a Istoriei noastre – Gheorghe Buzatu a desecretizat secretele Arhivelor.

   Diversitatea genurilor şi categoriilor de documente cercetate, deşi a avut o natură preferată, memorialistica, n-a exclus nici credibilitatea, promptitudinea şi exactitatea celorlalte genuri abordate: jurnalele, memoriile, amintirile, mărturiile, depoziţiile.

 

   Calitatea mărturiilor şi cantitatea surselor culese cu trudă şi migală, adunate cu grijă sacră, împodobite cu nobleţea sa valahă, le-a folosit prioritar îndeosebi pentru tematica celui de-al doilea război mondial şi în mod expres la reaşezarea Mareşalului Ion Antonescu pe locul său de merit, pe locul său de brav ostaş, pe locul său de onoare, pe locul său de demnitate, pe locul său de creştin naţionalist, pe locul său de eroism, pe locul său de jertfă, pe locul său de martir, pe locul său de ROMÂN.

   „Mareşalul Ion Antonescu, intrat deja în legendă. O legendă care, cu trecerea timpului, a prins, nimic mai simplu, contur, iar în cele din urmă s-a consolidat temeinic, astfel că, astăzi, orice tentativă de a o „demola” ori ridiculiza stârneşte, în cel mai fericit caz, milă.” (Gheorghe Buzatu, Trecutul la judecata istoriei, Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2006, p. 9)

   Coroborarea informaţiilor memorialistice cu documentele de arhivă şi apanajul strict al regulei cronologice, desprind şi întregesc conturul evenimentelor, faptelor, dând măreţie operei, bucuria realizării ei, dar şi grandoare personajului ca o Icoană vie:

„Mareşalul Ion Antonescu este mai prezent decât oricând în inima şi conştiinţa românilor. Niciun fel de dictatură, cât de violentă ori de paşnică, nici cea comunistă şi nici cea democratică de faţadă, nici prostia şi nici răzbunarea neghioabă, nici cenzura, legiuirile strâmbe şi propaganda cea mai persistentă şi sofisticată, dinspre stânga, dreapta ori de la centru, nu au reuşit şi nu vor reuşi să-l <<detroneze>> ori să-l compromită pe Mareşal în ochii poporului său.” (ibid., p. 9)

   Între destinul Istoricului Gheorghe Buzatu şi cel al Mareşalul Ion Antonescu s-au întreţăsut asemănări, previziuni, comuniuni, slujiri, chemări, alegeri şi jertfe.

   Amândoi s-au născut în Zorii verii lunii Iunie. Amândoi şi-au legat şi împletit destinul cu Ţara. Amândoi au urcat pe culmile de azur ale măreţiei şi demnităţii. Amândoi     s-au adus jertfă curată pe altarul Neamului. Amândoi au fost mareşali: unul al Naţiei, celălalt al Istoriei. Pe cel din urmă, ca misiune sacerdotală de teolog, l-am „uns” eu și toți cei care l-au prețuit.

   Şi, ca aura Icoanei Mareşalului, Erou – Martir să rămână incandescentă posterităţii, redăm un fragment din Scrisoarea Colonelului (r) Sterea Costescu adresată Generalului I. Antonescu, la 5-7 Ianuarie 1941.

[...] Timpurile au trecut, fiecare urmându-ne destinul hărăzit de colo de sus de tot. Dintre toţi ai avut parte de cel mai frumos, dar în acelaşi timp şi de cel mai greu destin, pe care trebuie să-l parcurgi până la capăt. Căci o ţară întreagă stă în aşteptare, ascultând, privind, citind, interpretând tot ce faci! Ca şi altă dată, îngăduie-mi, dar, ca de aici mai departe să ridic paharul, făcând şi eu urarea mea, care să dea Dumnezeu să fie vorbire de profet: În anul 1942, Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte Mergătorul – patronul ce ai – să ajute ca să împlânţi iarăşi tricolorul nostru pe ţărmurile Tisei, de la obârşie până la vărsare în Dunăre. Să ne redai Cadrilaterul, căci la mare sunt plămânii ţării şi avem nevoie de plămâni mari şi puternici, ca să putem respira în voie. Cartierul General, de unde să porneşti noua acţiune mult aşteptată, să-l ai nu la Alba Iulia ci la Turda, căci acolo ungurii au tăiat capul lui Mihai. De la Turda să pornească dar şi acţiunea de răzbunare, pentru decapitarea Ţării prin smulgerea Ardealului.

   Legământul de la 1902 să-l ai mereu pavăză a inimii, căci acolo la Turda, odată şi odată, noi, colegii din <<Promoţia XIX – Turda>>, va  trebui să te sărbătorim, cum n-a mai fost încă nimeni sărbătorit. Aşa să-ţi ajute Dumnezeu! Aşa să te ocrotească Sf. Ioan Botezătorul! Aşa să fie!

                                                                         Colegul Colonel Sterea Costescu

                                                                                              Focşani

   (A.N.I.C., fond PCM – CM, dosar nr. 563/ 1942, f. 400 – 401)

    Pantheonul spiritual Gheorghe Buzatu cuprinde peste 21 de volume-autor, peste 43 volume coordonator/ editor, peste 253 de studii şi articole şi mult mai multe altele, editor/ coordonator al colecţiei Românii în istoria universală, din care în intervalul 1986-2009, s-au publicat 139 de volume, la care se adaugă responsabilitatea de redactor-şef al revistei „Europa XXI”, publicaţie a Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei din România, membru în colegiile de redacţie ale publicaţiilor: „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol – Iaşi (1984-1989); după 1990, „Moldova”, Iaşi; „Dosarele Istoriei”, Bucureşti; „Historia”, Bucureşti; „Document”, Bucureşti; „Saeculum”, Focşani; „Analele Universităţii din Craiova. Istorie”. Editor: „Curierul de Iaşi”. Membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi Memorie vie a Românilor.

   Alături de bogata sa activitate ştiinţifico-pedagogică de prim rang, profesorul Gheorghe Buzatu a mai realizat şi un fapt inedit în cariera sa deosebită, aristocrată.

    În anul 2008, unul dintre copiii familiei ascunse  în subsolul  Mitropoliei din Cernăuți, cetățean israelit a început demersurile pentru acordarea titlului de Drept între popoare, Mitropolitului Tit Simedrea. Documentația necesară, mireană dar și profund religioasă, prin care se făcea dovada asupra faptului că întreaga Biserică Ortodoxă Română nu a avut niciodată comportament antisemit, Mitropolitul Tit Simedrea fiind doar cazul particular ales, a fost realizată de Maria Nuşa Nicoleta Nistoroiu, o înfocată partizană a adevărului istoric, îndrumată şi sprijinită de  istoricul Gheorghe Buzatu. Efortul cercetării s-a finalizat cu acordarea calității de Drept între popoare, Mitropolitului Tit Simedrea, fără a rămâne, în schimb, nici o referire la munca de cercetare a celor ce au realizat dosarul respectiv.

   Nu trebuiesc uitate nici celebrele şi fulminantele discursuri din Parlamentul României, prin vocea sa de tunet, de răzeş, urmaş al Răzeşoaiei, de fiu al Vrancei, de Vicepreşedinte în Amvonul acestui fost, cândva, un înalt Forum de dezbateri ideologice, de înfruntări şi confruntări erudite, ca odinioară ale celebrului orator profesorul ieşean Alexandru Constantin Cuza, care milita pentru „apărarea naţiunii româneşti şi a legii creştine strămoşeşti în orice domeniu, precum şi în reintegrarea neamului românesc în drepturile sale fireşti: România românilor!(Gabriel Asandului, A. C. Cuza –Politică şi Cultură, Ed. Fides, Iaşi-2007, p. 196).

    Memorabile sunt întâlnirile istorice, de comuniune tainică, patriotică, naţionalist creştină, ospitaliere, de la Maia, fosta moșie Catargi – Amfiteatrul de istorie al Comandorului prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, cu înnobilarea an de an a altui Cavaler de Clio, primul fiind prof.univ. dr. Gheorghe Buzatu.

  Și astăzi,în memoria celor prezenți se simte dorul de Mareșalul Istoriei Gheorghe Buzatu, fiind însă prezent permanent prin  multiplele lansări de carte rară, prin participarea dragilor basarabeni dar și cu întreţinerea flăcării românismului de inimosul vâlcean Ion Măldărăscu şi selecta sa Societate Art-Emis împreună cu  flamura purpurie ce răspândeşte cardinal Lumina Adevărului, a Donei Alba Popescu – marea Străjeră de la hotarele Neamului nostru geto-dac primordial.

  

     Ca Om, fiul Vrancei, Gheorghe Buzatu s-a aşezat în rândul OAMENILOR MARI.

     Ca Istoric, Gheorghe Buzatu s-a înscris în Panteonul Istoriei naţionale şi universale.

   Ca Profesor, Gheorghe Buzatu prin polivalenţa profesională a realizărilor şi-a conferit o PERSONALITATE universală covârşitoare.

   VIVAT ACADEMICA, VIVANT PROFESSORES!

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 2 iunie 2019

1 Jun
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Frumuseţea care opreşte Judecata…

Nu-i aşa că, în mintea noastră, nimic n-ar putea opri Judecata de Apoi? Nimic nu ne-ar putea sustrage acestui eveniment implacabil şi ireversibil?

Şi dacă totuşi Frumuseţea a fost lăsată de Dumnezeu pe lume tocmai ca să ne putem „sustrage” Judecăţii?…

Ca să fim găsiţi prinşi în Judecata Frumuseţii acestei lumi! Ca din ea, să avem puterea să stingem orice altă Judecată…

Pentru că acest sentiment nu ne este nefamiliar. L-am mai avut când ni s-a născut primul copil. În ziua în care ne-am căsătorit. În ziua, poate, în care am făcut un pelerinaj la Ierusalim. În ziua în care ne-am împăcat cu cineva. Atunci am simțit că pentru noi, în acel moment, Judecata parcă… s-a „oprit”.

Iată ce putem face din nişte nori, iarbă, soare şi un drum cu maşina (Rădăuţi-Putna).

Zile neterminate şi La Mulţi Ani de ziua copilului!

P. Iustin

***

Frumuseţea care opreşte Judecata…

Va veni o zi
când norii nu se duc fiindcă
nu e unde.

Va veni o vreme
când frumuseţea nu va şti
de ce.

Va fi un timp
când păcatele vor aştepta
să treacă înainte
veşnicia.

Va sta Judecata
pân-va fi gata iarba
din ziua de amiază

a frumuseţii
care n-a-nceput.

———————————

Ierodiacon Iustin T., 1 iunie 2019

31 May
2019

Ana URMA: Despre cărţi, cu respect şi sensibilitate


Seninul din inima cărţilor, volum recent apărut, autor Vasilica Grigoraş este al doilea din seria referinţe critice, după Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi, aceeaşi editură Pim, anul 2016. Propriile cărţi, bogata experienţă ca profesor, apoi studiul şi exerciţiul asiduu ca specialist în domeniul bibliografic întru facilitarea  accesului la informaţie după anii 1990-1991, implicată fiind în cercetarea, identificarea şi restituirea unor documente interzise în vechiul regim, o recomandă pe Vasilica Grigoraş ca om al cărţilor. Cu generozitate şi respect faţă de cuvânt acordă atenţie scrisului mai multor autori făcându-ne cunoscută propria viziune asupra poeziei sau prozei contemporane. Imprevizibilul, metafore memorabile, lirismul involuntar, abilitatea de a schimba registre, ludic sau grav, transpar în dorinţa autoarei de a ne împărtăşi bucuria descoperirii unui text reuşind să ne facă complici seninul-ui din inima cărţilor, prin lectură.  Prefaţată şi postfaţată încă din stadiul de manuscris de către scriitorul, eseistul şi criticul literar Nicolae Busuioc (Iaşi),  respectiv scriitoarea, poeta şi jurnalista Veronica Balaj(Timişoara), cartea este o culegere de recenzii publicate online sau în periodice de literatură, începe cu câteva citate despre carte şi se încheie cu referinţele critice ale unor cunoscuţi oameni de litere, culese din perioada 2001 – 2019.

Aruncând o privire asupra cuprinsului observ că sub lupa criticului s-au aflat douăzeci şi cinci de titluri: proză, poezie clasică şi modernă, interviuri, haiku, senryu şi gogyohka, şi evident autorii, prin personaje sau mesajul cărţilor. O diversitate de genuri literare sunt interpretate minuţios şi responsabil din perspectiva cunoscătorului fiecărui gen, acestea regăsindu-se şi în propriile volume. Discursul fluent, uşurinţa şi capacitatea de a diseca conţinutul, evocarea situaţiilor şi descoperirea talentului autorilor de a crea şi planta personajele în propriile scenarii realiste, romantice,  metafizice etc.,  sunt surprinse şi creionate  în adevărate exegeze, presărate pe alocuri cu judecăţi de valoare asumate: pilde, îndemnuri, remarci. Vom întâlni pe parcursul lecturii nume sonore ale poeziei actuale: Valentina Teclici, Simion Bogdănescu, Mariana Gurza, Girel Barbu, Anna Nora Rotaru, Brânduşa Dobriţă, Lorena Gabriela Gheorghe, şi nu în ultimul rând poeţii-autori şi volumele lor de haiku:  Cezar-Florin Ciobîcă, Dan Norea şi Eugen Deutsch, Maria Oprea, antologator şi subsemnata beneficiind de o cronică elaborată la volumul Urma Soarelui.    Gravitând în jurul eului liric şi mergând pe firul textelor, autoarea ilustrează cu pasaje aducând un spor de frumuseţe şi expresivitate spontană prin reflecţii proprii, din care nu lipsesc punctele de reper, termenii de comparaţie, sugestiile lirice. Ar fi nedrept să analizăm modul de abordare al fiecărui autor prezentat în acest spaţiu, însă putem spune că stilul degajat, sinteza şi viziunea de ansamblu captivează, antrenează şi ne atrag în mod plăcut atenţia.

Dacă poezia autorilor de mai sus îmi este în parte cunoscută datorită propriilor lecturi, pot spune că nota de inedit al volumului este dată de  prezentarea romanului: Căutând după mere – un dialog amical. Un dialog rod al muncii a doi scriitori cu destine diferite, diferiţi ca personalitate şi formaţie profesională dar asemănători prin naturaleţea  fiinţei, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii...(n.a.). Ben Todică, artist-muncitor plecat de pe meleaguri vasluiene, de ani buni cetăţean australian, prin popria strădanie devenit beneficiar al celor mai noi şi sofisticate mijloace ale tehnicii, şi Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, cunoscătorul direct al vieţii satului participant activ şi observator implicat al comunităţii în care trăieşte. Fire nevăzute ale destinului fac ca cei doi autori să se întâlnească şi să făurească împreună… o carte. Stiluri diferite a doi patrioţi, în a căror opinie scrierea este o rugăciune iar pâinea şi pacea sunt liturghia luminii. Relatările în amănunt despre ţară şi oameni, despre locuri şi fapte, despre transformări  şi conservare a unor valori legate de obiceiuri şi tradiţii, scot la iveală asperităţile vieţii într-un dialog cu inserţii filozofice tinzând spre sacru, o spovedanie în doi… o upanişadă (George Anca), lăsând să se înţeleagă că  autorii poartă în sufletul lor o Românie abisală.  Cartea este considerată un roman social al contemporaneităţii. În aceeaşi notă elaborată este prezentat volumul Răspântiile (pg. 33), autor Dan Plăeşu. Aflăm că este alcătuit din şapte miniromane insolite. Autoarea face trimitere la simbolistica biblică a numărului şapte şi artele nipone bazate pe minimalism: ikebana, haiku, senryu etc., făcând o paralelă inspirată între miniromanele lui Dan Plăeşu şi nuvelele lui Ernest Hemingway. Cu aceeaşi dedicare explicită vom descoperi peste mai multe pagini referinţe la romanul Vinovatele meandre (pg. 143), acelaşi autor Dan Plăeşu. Un roman de sertar, scris înainte de 1989, apărut şi premiat U.S.R. în  2011, filiala Galaţi. Poetul şi eseistul Ioan Nicolae Muşat, fondatorul ASCIOR Buzău,  este prezentat cu cele două cărţi-document de susţinere a ortodoxiei: Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava, proză şi Paştile tău, Doamne, poezie. Din cele două cărţi, transpare mesajul autorului sau strigătul de ajutor adresat omului, societăţii, umanităţii aflată într-un vizibil proces de degradare. Soluţia redresării în viziunea autorului fiind înălţarea în spirit prin cunoaştere a valorilor religioase, prin smerenie, credinţă, iubire, răspândirea învăţăturilor creştin-ortodoxe. Deduc din cronica prezentă că scriitorul Ioan Nicolae Muşat se află în continuă armonie şi comuniune cu Dumnezeu, parte fiind din acel mic procent de practicanţi credincioşi, altfel spus trăitorul în dialog cu divinitatea, prin poezie şi proză. Prezentarea unor evenimente literare sub formă de cronică: Obârşia, dragoste nemuritoare, Lansare carte, sau punere în lumină a lucrărilor de specialitate aparţinând unor personalităţi vasluiene: Dr. Valeriu Lupu – Cu paşii destinului spre virtutea dăruirii;  prof. dr. Petre Iosub, România – între umilire şi demnitate; prof. dr. Dumitru V. Marin,  …77…NODURI CULTURALE SI SEMNE AMICALE, O viaţă de ţărancă, de Marghiloiţa Huzum, dar şi 27  dialoguri: Construcţii incomplete, autor Gabriel Dragnea din Bucureşti  sunt tot atâtea semne de lectură ale autoarei puse în valoare prin comentariul analitic, prin reflecţii teoretice şi descrieri amănunţite, formulate entuziast şi cu limpezime. În oricare dintre posturi s-ar afla, autoarea scrutează cu fineţe psihologii, atitudini, personaje reuşind să interpreteze în notă personală şi pe larg conţinutul cărţilor.

Apărută în acelaşi registru cu Izvoare nesecate – însemnări despre oameni şi cărţi (2016), Seninul din inima cărţilor, tot la fel ne poartă prin lumea unor scriitori şi poeţi, şi ne face cunoştinţă cu viziunea autoarei despre starea poeziei şi prozei de astăzi. Şi dacă, Cărţile sunt felul oamnilor de a avea aripi ca şi îngerii (citat Andrei Pleşu, pg. 5),  nu putem spune decât că scrisul în sine, analog sau digital, indiferent de gen este un act de creaţie în care  investim sentimente, emoţii, experienţe, care ne disciplinează şi materializează ideea în cuvinte transmiţând sensuri pe care nici nu le-am fi bănuit înainte de a ne arunca în abisul foii. O dată cu apariţia acestui volum Vasilica Grigoraş îşi îmbogăţeşte palmaresul literar cu un nou gen, cel al criticii,  amintindu-ne că arta înseamnă trudă, talent şi studiu personal, dar şi o doză de dăruire necondiţionată întru bucuria celuilalt. Ca o muzică îndepărtată dar încărcată de înţelesuri, Seninul din inima cărţilor, tilul-metaforă ajungându-mi gândul şi bucuria evocării binecunoscutelor versuri: /…/ Bate-o inimă în lucruri?/ Preajma ocupând-o-n pâlcuri/ n-au şi ele gânduri, patimi? /Fără ochi se uită-n lume/ purtătoarele de tâlcuri,/ născătoarele de lacrimi/ (Lucian Blaga, fragment De rerum natura).

—————————–

Ana URMA

Vaslui, 30 mai 2019

30 May
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVII)

Terminologia creştină în limba latină. Religia creştină s-a răspândit în nordul Dunării în limba latină. Întreg vocabularul creştinismului este la noi (românii), latin, susţine şi Iorga, cu exemple bogat ilustrate. Noua religie are un simbol, crucea (crux), o lege (lex), un crez (fides), în care creştinul (christianus) face închinăciune lui Dumnezeu (Domine deus), Domnului (Iisus), în biserică (basilica). El (creştinul) se roagă (rogatio)-rugăciune, rugă-îngenunchind, este binecuvântat, se cuminecă (comunicare), după mărturisirea păcatelor-dar spovedanie este slavon-opera celui rău (diabolus), iartă (iertare), are mustrare de cuget, de conştiinţă, ajunează (ajun, ajunare), posteşte-postul este slavon-dar fruptul latin, blăstămul se împărtăşeşte, cunună (nuntă), mire, cumătru, înmormântează, mormânt, cimitir-ţintirim, în Moldova-altar (popular, oltar), sfânta masă, antimisul, clopotul (slavon), toaca (italian). Sărbătorile (latinul „servatoria”) sunt latine, în general, dar Crăciunul provine din creationem şi (sau) calationem, păresimi (Paştile), Învierea, Înălţarea, dar Rusaliile (slav), sfinţii (slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl şi călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ş.a.  

Acestea sunt consideraţiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex şi mai bogat în acelaşi timp. Caracterul latin al creştinismului antic (daco-roman) este ilustrat şi de terminologia folosită, care exprimă, în limba română, noţiunile fundamentale ale noii credinţe. Aceşti termeni, unii dintre ei prezenţi şi în păgânism, au apărut şi s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în Dacia post-romană, păstrându-se până astăzi în limba română. Terminologia creştină în română aruncă o lumină clară asupra originilor creştinismului nostru. Noţiunile de temelie ale creştinismului sunt redate,  în limba română, prin cuvinte de origine latină. Aceşti termeni fundamentali sunt (îi reluăm parţial): Dumnezeu (dominus deus), creştin (christianus), cruce (crux), lege-credinţă (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paşti (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine latine este numele Paştilor, sărbătoarea fundamentală a noii credinţe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a naşterii creştinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârşitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este basilica, generalizarea termenului în mediul daco-roman, în secolul IV, are o importanţă deosebită, deoarece coincide cu răspândirea în masă a creştinismului în Dacia romană, fiind o dovadă solidă în sensul acesta. Dacă noţiunile fundamentale ale credinţei, în limba română, sunt de origine latină, cele referitoare la organizarea bisericească au alte origini (vezi mai jos). Astfel, cuvântul „episcopus” n-a dat un derivat în limba română („piscup”?), pentru că, în genere, românii au cunoscut un creştinism primar, neierarhizat, fără episcopat, într-o ţară (teritoriu) unde nu erau oraşe şi, deci, nu puteau fi episcopii. Mai târziu, în secolele IX-X, cum vom arăta mai jos, după venirea şi asimilarea slavilor, au pătruns în limba română cuvinte de această origine privitoare la organizarea bisericii. Unele cuvinte latine creştine din limba română sunt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV-V, ca preot, creştini, păresimi, iar cuvântul „biserică” (vezi mai sus) se dovedeşte mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene.

O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creştini, diferiţi de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) faţă de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credinţă-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană şi cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creştinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI.

Respectivele cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba şi Dacia nord-dunăreană. Bogăţia terminologiei creştine româneşti este o dovadă că locuitorii romanizaţi (străromânii) din răsărit erau complet creştinaţi la venirea slavilor. Aceştia n-au avut nici un cuvânt în creştinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creştinarea slavilor, după aşezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legaţi de creştinismul răsăritean şi de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima îşi extindea autoritatea şi asupra cetăţilor şi satelor din nordul Dunării. Legarea creştinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după 602, aceasta a devenit definitivă.

În concluzie, creştinismul daco-roman, de factură populară certă, s-a răspândit treptat de la o comunitate la alta, din om în om, prin preoţi ori predicatori locali, rămaşi anonimi. Impulsul şi potenţarea creştinismului au venit direct din sudul Dunării, prin contactul cu populaţia creştină şi prin misionari ai episcopiilor sud-dunărene. Mai ales Oltenia şi Banatul, alipite la Imperiu sub Constantin şi Justinian, au constituit zone puternice de impuls şi sprijin pentru creştinii din nordul Dunării. Creştinismul românesc nu poate fi asociat cu numele unui mare misionar sau predicator, care să fi contribuit la convertirea generală a locuitorilor  din zona Dunării de Jos. Unii istorici au susţinut că Niceta din Remesiana (367-420), episcop din Dacia Mediteranea, a fost un „apostol” al daco-romanilor, cu activitate misionară şi păstorească la sud şi nord de Dunăre, însă aceasta s-a limitat la sudul Dunării, la romanii şi goţii din zonă. Creştinismul românesc nu avea structuri organizatorice superioare, el se reducea la elementele esenţiale de credinţă şi practică simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată şi o jurisdicţie bisericească.

În Dacia post-romană (după 275), religia creştină a preluat de la păgânism un fond de credinţe, practici, ritualuri, terminologii pe care le-a perpetuat mult timp (vezi mai sus). Creştinismul daco-roman s-a dovedit viabil, indiferent de modul de răspândire şi organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală şi prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populaţie, contacte economice şi culturale s-a hrănit masiv romanitatea şi creştinătatea din nordul lui, în ciuda situaţiei politice grele în care a trebuit să-şi ducă existenţa. Răspândit şi însuşit în limba latină, creştinismul a contribuit substanţial la desăvârşirea romanizării în spaţiul fostei provincii Dacia, la extinderea şi fixarea latinei peste graniţele de altădată ale vechii provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: „Creştinismul (ca formă universală) şi romanizarea (ca mutaţie etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână şi s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistenţă şi dăinuire ai întregii romanităţi nord-dunărene în faţa pericolului triburilor migratoare. Prin creştinismul răspândit în limba latină s-a constituit şi consolidat populaţia romanică nord-danubiană, singura creştină în afara Imperiului, la Dunărea de Jos şi mijlocie, populaţie care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor, s-au născut şi au fost cei dintâi creştini în sud-estul Europei, toate celelalte popoare creştinându-se mult mai târziu”. Creştinarea românilor, ca şi formarea neamului nostru s-au dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul romanităţii răsăritene, şi având legături neîntrerupte cu Imperiul.

Read More »

29 May
2019

Valentina TECLICI: Destăinuire prin Cuvânt

În PARNASUL românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, subtili, dar siguri. Autoarea vine spre poezia modernă din sfera liricii de inspiraţie niponă, încununată de numeroase premii şi menţiuni primite de-a lungul anilor pentru esenţa şi imaginile strălucite create în senryu, gogyohka şi, în special, în tanka şi haikuurile publicate în limba română şi în ediţii bilingve (română-engleză).

Multiplele sale abordări sunt rezultanta firească a unei vaste acumulări cultural-literare, spirituale, pe care şi le-a interiorizat şi le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare. În toate formele de exprimare descoperim faţete ale personalităţii sale, ale formării şi împlinirii, dar opera rămâne unitară în ansamblul său. Se desprinde setea de armonie, de lumină, de credinţă, de autodepăşire, de dăruire, ceea ce dă originalitate şi prestanţă scriiturii sale.

Emoţiile, sentimentele, trăirile şi ideile constituie materia primă prelucrată cu măiestrie, de data aceasta în volumul „O corabie la timp potrivit”, Editura PIM, Iaşi, 2018.

Cartea începe cu o destăinuire sinceră a poetei (motto). În opinia sa: Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel… Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT.

Continuă firul confesiunii: „Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu)

Poezia Vasilicăi Grigoraş este o călătorie în lumea sufletului, în lumea ideilor, dar şi în lumea reală. În opinia poetei, lacrima este utilă fiinţei umane pentru că ea ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative: „Prin ceaţa vălurită/ mă-ntâmpină/ unde nesătule/ şi contradictorii,/ venite din direcţii diferite/ care-mi sfarmă şi seacă/ într-un glas unic/ dorul de comoara/ din sufletu-mi tremurând.// În dansul stropilor/ îmi deschid aripile/ cu dorinţa/ de a-mi recupera/ lacrima pierdută/ în somnul de veghe.”(Lacrima pierdută) Autoarea doreşte să-şi recupereze lacrima pierdută deoarece simte o imperioasă nevoie de reflectare şi înţelegere pentru a-şi interioriza nădejdea ca virtute: „cu pumnii plini de mătănii/ şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci.” (Nevoia de înţelepciune)

O pondere însemnată în volumul de faţă este poezia de dragoste: „O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste./ Şi ţie, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei.// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră” (O corabie la timp potrivit)  Întâlnim aici o lirică erotică de tip spiritualizat. Se adresează în primul rând sieşi şi Dumnezeului său interior. „Întâia-mi dragoste/ eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă!”( Întâia-mi dragoste)  Delicateţea şi duioşia sentimentelor se răsfrâng subtil asupra celorlalţi pregătiţi să înţeleagă şi să primească emoţia estetică. „Vino, iubite/ să ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoaşterii,/ inspirând vraja/ aştrilor neadormiţi!” (Vino, iubite)

Vasilica Grigoraş închină un poem profund femeii, văzută ca un: „Sunet solemn de orgă/ or ton de vioară-n surdină,/ tablou în lumini şi umbre,/ filă de carte scrisă cu migală/ într-un alfabet indescifrabil.” (FEMEIA, făptură de taină adâncă) şi unul trist, dar înălţător, mamei: „Ne trezim dintr-un somn prelung/ împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,/ conştientizând că suntem eroii negativi/ dintr-o poveste pe care doar EA/ a făcut-o cea mai frumoasă.” (Prea târziu, Mamă!)

În volumul „O corabie la timp potrivit” se observă o evoluţie ascendentă a autoarei pe scara poeziei. Cu pana-i cizelată prin cultivarea ideii poetice într-o aleasă exprimare intelectuală, poeta îşi descoperă vocea proprie, distinctă, echilibrată. Ea spune cât are de spus, acel sâmbure de adevăr: „deznod/ cifrul pulsului/ din miezul spiritului/ înlătur / funinginea din suflet/ şi inspir/ parfumul blând mirositor/ al crinilor imperiali” (Liberă de contract)

Vasilica Grigoraş este un poet interiorizat, un soliloc, un prieten loial, iubitor de oameni, de înţelegere şi de linişte, un spirit conciliant. Strigătul durerii, al revoltei interioare, dar şi al descătuşării vine din iubire:  „Stăpânită de lacrimi,/ îşi pipăie blând/ cicatricile nevindecate,/ printre suspine/ pune surdina gândurilor/ şi descoperă farul înalt/ din sinele său/ din care ţâşneşte/  şi se revarsă lumina.” (Agonie de noiembrie)

Autoarea este un bun observator, nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Constată cu mâhnire că omenirea devine din ce în ce mai cangrenată, iar vremurile în care trăim devin din ce în ce mai turbulente. În aceste condiţii, se erijează în purtător de cuvânt al omului şi umanului: „Este musai/ să despicăm/ cu ascuţişul fin/ al privirii/ cu trezvia/ sufletului curat/ şi luciditatea/ laserului minţii/ labirinturile lumii/ de azi/ să citim/ îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ cifrate ale vocii/ şi să descoperim/ în miezul faptelor/ măsluite/ şi derulate/ fără noimă/ oglinda pură/ a unor tertipuri/ aparent banale/ în realitate/ greşeli desăvârşite.” (Necesitate)

           Întâlnim în poezia din acest volum o muzică a sufletului care se îngemănează cu imagini de vis şi taine ale armoniei universale. O mişcare mereu generatoare de lumini noi, de note în cheie optimistă, de noi speranţe. Un echilibru al naturii, al spiritului şi al trupului într-un ritm care desăvârşeşte universul şi viaţa: „apăs clapele/ pianului interior/ chipul mi se-nseninează/ prind vigoare/ deschid/ jurnalul inimii/ pictez cu alb pe alb/ şi mă regăsesc/ în floarea de ierbar/ dialogând cu/ propriul orologiu// (…)mă îmbăt/ cu varietatea/ culorilor/ şi mă  simt/ binecuvântată/ de îmbrăţişarea/ curcubeului/ din anii de-altădată” (Pictând cu alb pe alb).

Caracterul intim, spontaneitatea şi accentul exprimării sunt caracteristici fireşti ale poeziei sale, la fel ca nuanţarea imaginilor prin discreţia cuvintelor. Interpretarea sublim-intelectuală a trăirilor reflectă gradul de sensibilitate al autoarei şi subliniază esenţa.  În viaţă sunt urcuşuri şi coborâşuri chiar şi în dragoste, iar autoarea iarăşi se destănuie, spunând-ne: Mă iau de mână ca pe un copil,/ mă rog şi sunt învăluită/ de avalanşe de lumină.// Vibraţia albastră mă-mpresoară,/ navighez în fluviul din ochii tăi,/ cu blândeţe inspir molecule/ din dragostea ta.// Începe procesul de revigorare/ respir adânc şi zbor, visez din nou.” (Respir adânc şi zbor)

            Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt active, ideile, imaginile sunt în mişcare, uneori jucăuşe, alteori ferme, în funcţie de mesajul pe care doreşte să-l transmită cititorului. Întâlnim aici imagini vizuale, auditive şi olfactive de mare intensitate şi putere de penetraţie în sufletul cititorului. Poezia sa se distinge printr-un lirism personal, un subiectivism aparte. Autoarea s-a construit pe sine etapă cu etapă, s-a rafinat spre a se înălţa treptat dar cert în creaţia sa poetică şi… se lasă descoperită încetul cu încetul de cei care au un gust fin pentru poezia profundă.

–––––––—————————-

Valentina TECLICI,

Noua Zeelandă, 30 mai 2019

27 May
2019

Adrian BOTEZ: Cam cât costă, pe la anul 1.200, o palmă, încasată de un Daco-Valah… sau : românii/DACO-VALAHII NU au gena laşităţii înscrisă în “ADN”-ul lor!!!

Cei mai cutezători războinici ai Terrei – Traco-Dacii-Valahii…!!!

Nu există român de azi (sfertodoct…se înţelege, în condiţiile în care U.E. “dispune” ca Istoria Românilor să înceapă de la…1989!!!), care să nu exclame, din fundul bojocilor săi şi cu un dispreţ suveran: “Aşa am fost noi, românii ăştia,  totdeauna! Laşi, nemernici, găinari, căcăcioşi!

…Şi, ca urmare a acestei stări de dezertare moral-spirituală, lăsăm U.E. să ne calce-n picioare, lăsăm S.U.A., Anglia, Franţa, Germania, Austria, Cehia, Ungaria  etc. să ne jefuiască şi să ne asasineze (moral-spiritual, economic …şi nu numai !) – …să ne scuipe-ntre ochi…şi noi nu reacţionăm decât cu umilul, sinucigaşul, “otomanicul” : “Săru’ mâna, coane, săru’ mâna…şi Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă dea sănătate, că ne-aţi uşurat, grabnic şi frăţeşte, de toate cele grele şi strămoşeşti (n. mea : deci, vetuste, “hors  mode”!) COMORI FĂRĂ PREŢ…mai luaţi, mai luaţi, ca de la domniile voastre, de-acasă! – nu vă ruşinaţi…luaţi, luaţi…bogdaproste…!

…Ei, tinerilor şi mai puţin tinerilor, nu-i deloc aşa! Mai lunile trecute, citam din dl BOGDAN MATECIUC, care evoca motivul războaielor dinastiei IMPERIAL-româneşti a Asăneştilor, cu “invincibilii bizantini”: O PALMĂ! – ŞI SOCOTEAM CAM CÂT COSTA, LA ROMÂNI, PE ACELE VREMI (VEACURILE XII-XIII), O PALMĂ”…:

În jurul anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială şi de la cancelaria patriarhală îi menţionează, la sud de Dunăre, pe aromâni, populatie romanică, din regiune. În anul 1185, în Bizanţ domneşte tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-şi pregătească, cu mare fast, nunta cu fiica regelui maghiar Bela al II-lea, el pune o dare nouă, asupra supuşilor săi. Darea îi afectează, în primul rând, pe cei ce au turme de oi şi vite. Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări şi felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire, printre valahii care locuiesc în muntele Hemus. Aceştia trimit, la împărat, care se afla la Kypsella, în Tracia, o delegatie condusă de FRAŢII PETRU şi ASAN, fruntaşi ai lor, pentru a-şi prezenta plângerile. Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, ASAN ESTE PĂLMUIT DE UN DEMNITAR BIZANTIN, „PENTRU NEOBRĂZARE”(s.n.) […n. mea : e vorba de SEBASTOCRATORUL IOAN…). În aceste condiţii, ei [n. mea : Fraţii PETRU şi ASAN] se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, CHEAMĂ POPORUL LA RĂSCOALĂ ÎMPOTRIVA BIZANTINILOR. (…).Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asăneştilor, dar întâmpinând o rezistenţă îndârjită, se retrage. PE DRUMUL DE ÎNTOARCERE, ARMATA SA (n. mea: a împăratului  Isaac al II-lea Anghelos, care permisese pălmuirea lui Asan!!!), CADE ÎNTR-O AMBUSCADĂ, ÎNTR-O TRECĂTOARE DIN MUNTI, ŞI SUFERĂ PIERDERI GRELE. ÎMPĂRATUL ÎNSUŞI SCAPĂ CU FUGA, PIERZÂNDU-ŞI COIFUL. VICTORIA ÎNTĂREŞTE ŞI MAI MULT POZIŢIA ASĂNEŞTILOR, CARE RĂMÂN STĂPÂNI PE TERITORIUL DINTRE DUNĂRE ŞI BALCANI (s.mea).(…). Împăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta SUB CONDUCEREA SEBASTOCRATORULUI IOAN, CEL CARE ÎL PĂLMUISE PE ASAN (s.n,). Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, şi este înlocuit cu IOAN CANTACUZINO, CUMNATUL ÎMPĂRATULUI. ACESTA NU ARE NICIO EXPERIENŢĂ MILITARĂ ŞI, ÎN URMA UNUI ATAC PE TIMP DE NOAPTE, SUFERĂ O GREA ÎNFRÂNGERE, DIN PARTEA VLAHILOR.  (…) În timp ce Alexios se află în răsărit, pentru a înăbuşi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, VLAHII RISIPESC O ALTĂ ARMATĂ BIZANTINĂ, ÎN APROPIERE DE ORASUL SERES.(…) După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeşte remarcabile însuşiri de militar şi om politic. În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, înţelegând că Bizanţul nu-l va recunoaşte niciodată ca „împărat”, Ioniţă apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoaşterea, ca Împărat al bulgarilor şi vlahilor, precum şi titlul de Patriarh, pentru întâi-stătătorul bisericii sale.(…) Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas menţionează, în mai multe rânduri, că Petru şi Asan erau „vlahi” şi că ei aparţineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” şi care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”. ORIGINEA VALAHĂ A FRATILOR ASĂNEŞTI ESTE CONFIRMATĂ DE NUMEROASE IZVOARE CONTEMPORANE.

Se pune întrebarea: cum au reuşit, aceşti vlahi, care nu constituiau o majoritate, în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că VLAHII ERAU ELITA CONDUCĂTOARE PESTE MOZAICUL DE NEAMURI DIN REGIUNE (s.n.). În plus, EI AVEAU, DEJA, O TRADIŢIE, ÎN OPOZIŢIA FAŢĂ DE AUTORITĂŢILE BIZANTINE. De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră, activ, rezistenţa împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. De asemenea, ei fuseseră principalii animatori ai unei răscoale, cu caracter etnic si social, din zona specific românească, Larissa (Thesalia), în preajma anului 1066.(…). Spre dezamăgirea Papei, ÎMPĂRĂŢIA ASĂNEŞTILOR NU DEVINE UN PILON AL ROMEI ÎN SUD-ESTUL EUROPEI ŞI NICI NU SE APROPIE DE IMPERIUL LATIN DE RĂSĂRIT (s.n.), fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizanţul în cea de-a patra Cruciadă (1204), proclamându-se Împărat al Imperiului Latin de Răsărit. Ioniţă, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizanţului, trimite o delegaţie, cerând să fie recunoscut şi de aceştia. LATINII FAC ÎNSĂ O GRESEALĂ FATALĂ, CERÂNDU-I REGELUI SĂ NU LI SE MAI ADRESEZE CA UNOR EGALI, CI CA UN VASAL (…n. mea : Ptiu…!!!) STĂPÂNILOR SĂI.

LUI IONIŢĂ, OFENSAT, CARE PORNEŞTE RĂZBOI (s.n.), i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiţeri în armata lui Alexios al III-lea, izgoniţi de latini. Ioniţă preia conducerea noii alianţe, iar LATINII AJUNG REPEDE SĂ ÎNŢELEAGĂ CE GREŞEALĂ AU FĂCUT. VRÂND SĂ ÎNĂBUŞE REVOLTA LUI IONIŢĂ, EI SE DECID SĂ LOVEASCĂ PUNCTUL PRINCIPAL ŞI ASEDIAZĂ ADRIANOPOLELE. BĂTĂLIA, CARE ARE LOC ÎN ZIUA DE 5 APRILIE 1205, SE ÎNCHEIE ÎNSĂ CU UN DEZASTRU, PENTRU LATINI –  IAR BALDUIN ESTE PRINS ŞI DUS LA TÂRNOVO, UNDE MOARE ÎN CHINURI GROZAVE, DUPĂ CUM POVESTEŞTE CRONICARUL NICETAS “ – cf. Bogdan Mateciuc, Imperiul Româno-Bulgar al AsăneştilorScurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni), la sud de Dunăre.

…E ceva neînţeles…ceva de comentat…privind reactivitatea DACO-VALAHĂ, în veacuri trecute ?!

…“No comment!

…Doar atât : iată de ce trădătorii-pseudo-intelectuali, cumpăraţi de “străini” (ştim noi care “străini” au atâţia bani, încât să cumpere parlamente şi guverne întregi!… – …îi ştim, nu ?) şi hipnotizaţi de demagogia politicienilor pseudo-băştinaşi (vă rugăm să cercetaţi ORIGINEA ETNICĂ şi ADEVĂRATELE nume ale unor politicieni “români”…!!!) ne interzic, prin “manualele alternative” şi prin desfiinţarea rubricii “ISTORIE”, din cataloage – DREPTUL LA CUNOAŞTEREA IDENTITĂŢII NOASTRE ŞI A FAPTELOR ACESTUI NEAM ÎMPĂRĂTESC…cu MISIUNE SACRĂ : NEAMUL DACO-VALAH…!!!

Pentru ca să nu revendicăm, drept teritoriu “naţional” (…sau, părăsind “limba masoniacă” : PATRIE !!!) – BALCANII, ÎN TOTALITATEA/INTEGRALITATEA  LOR…!

Dacă nu…chiar TERRA ÎNTREAGĂ! –  …pe care NOI, PELASGO-DACO-VALAHII, am populat-o, CEI DINTÂI…şi de la noi/dintru noi purces-au “ceilalţi”…şi întru NOI se vor întoarce, în “VREMEA BEZNEI SPIRITUALE COMPLETE A TERREI”, spre…”A LUA LUMINĂ DIN LUMINĂ”, IDENTITATE DIN…SINGURA AUTENTICĂ IDENTITATE, CEA  ÎNTEMEIETOR-DEMIURGICĂ…!!!

*

…Acum, să ne întoarcem, dimpreună cu Adrian Bucurescu, în vremurile şi mai vechi, la aşa-zisa “ocupaţie romană”, şi să vedem cam cât i-a costat pe urmaşii lui Traian-Traculo operaţiune alchimică (a acestuia din urmă), făcută cu cele mai bune gânduri, dar cam…”în forţă” (precum intervenţiile poliţiei “moderne”, la “mineriade”…):

Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia, dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor”. În timpul urmaşului lui Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului Marcus Aurelius, romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit, dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, ALIAŢI CU DACII LIBERI DIN MIAZĂNOAPTE. Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii, pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”.

De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul 245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au ţinut lanţ, până la aşa-zisa „retragere aureliană”. ACEASTA A ÎNSEMNAT INDEPENDENŢA OFICIALĂ A DACIEI, ÎNCUNUNAREA RĂZBOAIELOR NEÎNTRERUPTE PE CARE DACII LIBERI, ALIAŢI CU ALŢI „BARBARI” LE-AU PURTA ÎMPOTRIVA „RÂMLENILOR – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, pp. 230-231.

…Parcă nici nu există vreun răgaz, între luptele cele crâncene, iscate într-una! – şi duse pentru Sfânta Libertate…Aşa că, mult mai corect ar fi să analizăm cauzele INVOLUŢIEI (prin ani şi veacuri…) a spiritului nostru atât de războinic, că nici măcar militari profesionişti, precum erau romanii, nu mai făceau faţă…

Nu avem înscrisă, în ADN-ul nostru, ÎN NICIUN CAZ, Laşitatea!!! Poate că suntem manipulaţi (la fel ca toate popoarele Terrei!), să devenim nişte “castraţi”, şi din punct de vedere al acţiunii/re-acţiunii, şi din punct de vedere al moralei…spiritualităţii…Pentru că, se ştie de mult: un neam care “scade/şovăie” moral-spiritual, se “nemerniceşte”, apoi se “nimicniceşte”, din toate punctele de vedere. Şi, atunci, ia să ne mai privim, o dată, pe faţa Pământului, duşmanii de moarte ai spiritualităţii creştine (de 2.000 de ani încoace, dar, mai cu seamă, în ultima mie de ani, de pe la 1054…din secolul al XV-lea, al apariţiei aberaţiilor protestante – …cât despre cele actuale/contemporane, ale neo-protestantismului, ne este şi silă să mai vorbim!) – ŞI, ATUNCI, VOM PRICEPE TOTUL!!!

***

————————————————–

Prof. dr. Adrian BOTEZ

26 mai 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii