5 Apr
2019

Dorel SCHOR: Erica WEISZ – fibrele vieții

 Titlul articolului, împrumutat de la una din expozițiile numite astfel ale artistei plastice Erica Weiz, intenționează să sugereze cititorului specialitatea de baza a creatoarei, tapiseria. Numai că în peste patruzeci de ani de activitate în domeniul artelor vizuale, ea ne-a oferit și alte lucrari, ca de exemplu, pictură clasică de șevalet.

   Erica Weisz Schweiger s-a nascut la Cluj-Napoca si a absolvit Institutul de arte frumoase “Ion Andreiescu” din orasul transilvan,  secția de Arte textile. Dintre acestea, fără îndoială, tapiseria este cea mai dificilă, dar și cea mai vestită. Tapiseria se distinge prin  opere unicat cu subiecte istorice, teme alegorice sau moderne, destinate să înfrumusețeze spații mari, săli publice, instituții sau locuințe.

Ea oferă o dimensiune estetica unui obiect utilitar. Este una din cele mai rafinate arte pe care artista a promovat-o atât în Israel cât și în numeroasele locuri din lume unde a expus.

   Poate că tocmai de acea, tapiseria fiind destinata interioarelor, artistul simte nevoia oglindirii exterioarelor. Erica Weisz a preferat, ca subiect, peisajul urban, clădirile monumentale sau amănuntele arhitectonice. De subliniat că ambele teme se armonizează, ca un arhetip al unei realități care ne înconjoară. În plus, e o dovadă a îmbinării pragmatismului cu fantezia, a societății moderne în interacțiune cu natura.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

4 aprilie 2019

4 Apr
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (X)

Creştinismul din teritoriile extra-carpatice, în secolul al IV-lea, însemna coexistenţa dintre grupuri creştine cu învăţături diverse, ceea ce a avut consecinţe însemnate pentru începuturile creştinismului popular românesc. În aceste teritorii s-au aflat şi urme arheologice, dar acestea sunt puţine şi nesemnificative. Specificul vieţii creştine la est şi sud de Carpaţi era, în acest interval, convieţuirea bisericii (comunităţii) ortodoxe cu biserici (comunităţi) heterodoxe, ariană şi audiană-aspectul cel mai interesant este reprezentat de elementele locale, aparte, ceea ce a dus la anumite particularităţi ale creştinismului nostru. Între comunitatea ortodoxă şi cea ariană au existat mai multe afinităţi în organizarea bisericească, în liturghie şi practica religioasă, factori importanţi ai progresului religiei creştine aici. Vieţuirea în cadrul aceloraşi aşezări a adepţilor celor trei biserici (comunităţi) a dus la numeroase celebrări comune, concluzia: în spaţiul extra-carpatic nu au existat intoleranţe între credincioşii creştini, premisă importantă a răspândirii rapide a noii credinţe.

Marea neînţelegere dintre ortodoxie şi arianism era de natură teologic – doctrinară: aspectul fundamental al naturii persoanelor treimice şi raportul dintre ele. Ulfila susţinea, în predici şi omilii, că, în conformitate cu Tradiţia şi Sf. Scriptură, Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul, Dumnezeu-Unul Născut, cu o divinitate deosebită de cea a Fiului-creatorul întregii creaţii, şi că Sf. Duh nu este nici Tată, nici Fiu, nici principiu, nici creator, ci creat de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor, prin intermediul Fiului, al cărui slujitor este. Ca o concluzie la cele spuse mai sus, Zeiller afirmă că aici, în regiunea Dunării, avem „arianismul cel mai pur”. Creştinismul propovăduit de Ulfila şi urmaşii săi se adresa coreligionarilor lor goţi şi elenofoni, dar şi celor de limbă latină, fapt important pentru istoria creştinismului, deoarece în spaţiul extra-carpatic, ca şi în cel scythan (dobrogean) şi cel provincial al Daciei, răspândirea creştinismului a fost un factor de latinizare! Din această perspectivă, contribuţia cea mai însemnată  şi originală a spaţiului acesta la terminologia de origine latină a creştinismului românesc a fost vocabula creatio-în învăţătura ariană aceasta a dus la cuvântul „Crăciun” – contribuţia cea mai importantă şi singura la geneza creştinismului popular al românilor. Creştinii de la sud şi est de Carpaţi nu abandonaseră complet vechile credinţe, în secolul al IV-lea, ba mai mult, convieţuirea în cadrul aceloraşi forme de habitat cu păgânii, înrudirile, condiţiile sociale au dus la conservarea îndelungată a unor obiceiuri vechi, reveniri la practicile tradiţionale.

Se pune întrebarea dacă, pe lângă cele arătate mai sus, a existat realmente o viaţă creştină în teritoriile dacilor liberi din Muntenia şi Moldova. Cercetările arheologice au arătat că se poate vorbi de o viaţă creştină „în forme populare” (Pr. Păcurariu). Astfel, la Barboşi (Piroboridava ?)-Galaţi, au staţionat unităţi militare din legiunile I Italica şi V Macedonica, iar în rândurile lor se aflau probabil şi soldaţi creştini, care au încercat să răspândească credinţa şi printre locuitorii din apropierea castrelor romane. Pe lângă soldaţi, au putut să se afle şi negustori creştini care-şi etalau mărfurile în acele canabae din preajma castrelor, ca şi misionari veniţi aici din Scythia Minor. În plus, trebuie să avem în vedere şi o serie de obiecte paleocreştine puse în evidenţă de investigaţiile arheologice: chiar la Barboşi s-au aflat două cruci de sidef, o amforă cu literele iniţiale XP (Hristos), datate secolul III. La Cândeşti-jud. Vrancea, într-o aşezare dacică, s-au descoperit o cruciuliţă şi o cupă getică cu cruce, la Mitoc-jud. Botoşani, cruciuliţe din sidef din secolul III, iar la Tăcuta, la nord de Vaslui, obicte ceramice având semnul crucii şi morminte creştine.

Un bastion al păgânismului-vestul şi nord-vestul Daciei. Ţinuturile de vest şi nord-vest (Crişana şi Maramureş), locuite din vechime de dacii mari, sunt mai puţin cunoscute, lipsesc informaţiile scrise, după 275, ca şi descoperirile arheologice. Materialele aflate aici nu sunt unitare, instabilitatea etno-demografică din zonă era accentuată. Sub aspect religios, universul spiritual al locuitorilor din nord-vest era dominat întrutotul de păgânism, lipsesc complet urmele creştine, iar populaţia autohtonă şi-a conservat propria civilizaţie până în pragul secolului al V-lea, la fel şi tradiţiile spirituale. Sarmaţii (iazigii) au morminte de înhumaţie, iar germanii (vizigoţii, gepizii) practicau acelaşi rit funerar. Locuitorii autohtoni din vest şi nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creştinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viaţa religioasă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou cu patru registre pe care am încercat să-l zugrăvim veridic mai sus.

Ca o concluzie, creştinarea daco-romanilor a început mai înainte de Constantin cel Mare (306-337), dar nu avem dovezi despre un creştinism popular în Dacia, înainte de 275. În oraşele romane din Dacia şi în armata ce staţiona aici erau probabil creştini, dar nu avem urme (dovezi), încât răspândirea creştinismului, înainte de secolul al IV-lea, nu poate fi explicată. Dacia şi Moesia erau provincii de limbă şi organizare latină. Cele mai vechi ştiri despre creştini, la Dunărea de Jos, în Moesia şi Dacia romană, sunt legate de prigoana dezlănţuită împotriva lor de împăratul Diocletian, la începutul secolului al IV-lea. În acest context, sunt amintiţi mai mulţi martiri creştini. Mama lui Galerius era o păgână originară din nordul Dunării, îndârjită împotriva creştinilor, dar cei mai mulţi dintre ei erau din oraşe, Sf. Dasius era din Durostorum, ostaş roman sărbătorit la 20 nov. Martirii creştini din zona Dunării, în secolul al IV-lea, proveneau din medii sociale diferite, soldaţi, veterani,orăşeni, iar numele lor erau latine sau greceşti. În momentul în care, în 313, împăratul Constantin a acordat libertate noii credinţe, aceasta era puţin răspândită în ţinuturile latine de la Dunăre, la Niceea (325) au participat doar trei episcopi din această zonă.

Pe malul Dunării nu se afla pe-atunci încă nici o episcopie şi nici între Dunăre şi Haemus, înainte de 325, nu erau decât opt comunităţi (centre) creştine în aceste părţi. Însă după această dată, creştinismul de limbă latină ia un mare avânt: comunităţile se înmulţesc în toate oraşele, în prima jumătate a secolului al IV-lea. Astfel, în Moesia Superior, în secolele IV-V, erau patru episcopii, în Dacia Ripensis, patru, în Dacia Mediteranea, încă trei, în Moesia Inferior, alte şapte, iar în Scythia Inferior, una, aşadar 19 episcopii, în valea Dunării de Jos. Comunităţile şi episcopiile creştine din Moesia Superior şi din cele două Dacii sud-dunărene erau latine. În secolul acesta, creştinismul latin era adânc înrădăcinat în zonă, iar slujba (liturghia) se făcea în limba latină, limba majorităţii locuitorilor de la Dunăre. Cele 19 episcopii din valea Dunării s-au aflat până în vremea lui Justinian (527-565) sub jurisdicţia superioară a papei (episcopului Romei) şi nu a ierarhilor greci (bizantini) din Răsărit. În Moesia Inferior şi în Scythia Minor, numele ierarhilor şi limba inscripţiilor sunt deopotrivă latine şi greceşti, episcopia de Tomis depindea de scaunul de Constantinopol. Aceste episcopii numeroase, fiecare cu teritoriul ei, reprezentau o populaţie latină foarte densă-ele întruchipau ordinea imperială ca şi viaţa locală, deoarece episcopul era omul locului ales de credincioşi şi apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viaţa romană la Dunăre era puternică şi înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.

 Răspândirea creştinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creştinarea bessilor traci. După apariţia ereziei ariene, populaţia latină, ca şi romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menţinut şi în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorităţii imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar, în urma colonizării slavilor păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creştinismului în zona Dunării de Jos, în secolul al IV-lea, a avut loc sub forma unor episcopate latine puternice ce au dăinuit câteva secole. Aşa cum am văzut, adoptarea creştinismului în Dacia nord-dunăreană este urmarea întăririi noii credinţe latine, provenite din sudul fluviului, foarte vii în secolele IV-VI. Din această perioadă avem urme edificatoare şi în Dacia traiană. Pe lângă donariul de la Biertan (jud. Sibiu), binecunoscut, menţionăm şi sarcofagul păgân cu semnele crucii de la Ampelum (Zlatna), inscripţia păgână cu cruce şi literele greceşti alfa şi omega de la Napoca (Cluj), o lampă cu crucea creştină, din secolele IV-V, de la Apulum (Alba Iulia), trei amfore cu monograma creştină de la Sucidava (Celei), blocuri de piatră cu cruci creştine. Cea mai însemnată descoperire este bazilica creştină din Sucidava (Celei) cu o amforă ce poartă inscripţia (greacă): „A lui Luconohu, fiul lui Licatiu, prezbiter”, cel mai vechi nume de preot din nordul Dunării.

Creştinismul daco-roman s-a născut ca o continuare firească a celui latin din sudul Dunării. Au existat misionari trimişi în părţile barbarilor din nordul Dunării (Sciţia), V. Pârvan îl considera pe episcopul Niceta de Remesiana (336-414), apostol al românilor. Este adevărat că poetul Paulin de Nola vorbeşte despre influenţa lui Niceta asupra teritoriilor din nordul Dunării şi a populaţiilor din zonă, dar rolul său în creştinarea românilor a fost mult exagerat şi, în plus, nu ştim dacă el a predicat efectiv în stânga fluviului. Au fost, într-adevăr, trimişi misionari, precum Audius din Mesopotamia, eretic, exilat de împăratul Constantin, care a înfiinţat o comunitate creştină şi mănăstiri pentru goţii din nordul Dunării, Eutyches, grec, predicator la goţii din aceste părţi, iar Ioan Gură de Aur a trimis şi el misionari aici. Însă toţi aceşti misionari erau greci, trimişi la goţi (barbari) alogeni, dar creştinismul daco-roman a fost latin, deci, misionarii din sudul Dunării nu s-au aflat la temelia creştinismului nostru.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

3 aprilie 2019

3 Apr
2019

Eleonora SCHIPOR: Fântâna Albă – tragedia unui neam

Anual, la 1 Aprilie freamătă pădurea de la Varnița, din localitatea Fântâna Albă, numită și Catânul românesc.

            Anul acesta s-au împlinit 78 de ani de la una dintre cele mai mari tragedii din istoria neamului românesc, tragedia de la Fântâna Albă, unde au fost împușcați mii de români nevinovați.

            Ne adunăm an de an aici unde freamătă pădurea verde a jale pentru a comemora martirii secerați de gloanțele soldaților ncevediști.

            Români, ucraineni, din Nordul Bucovinei, dar și din România, Moldova, reprezentanți ai diferitor societăți, ai autorităților locale, intelectuali și oameni de rând, începând de la elevi și până la vârsta pensionară, vin aici pentru a depune coroane și buchete de flori, a păstra un moment de reculegere, a aprinde lumânări în capelița aflată vis a vis de monumentul principal.

            După slujba religioasă oficiată de un mare sobor de preoți, în frunte cu starețul mănăstirii Putna, Arhimandritul Mechisedec, au urmat câteva cuvântări rostite de lideri și reprezentanți ai diferitor comunități. Printre ei s-au numărat Consulul general al României la Cernăuți, d-na Irina Loredana Stănculescu, deputatul român din Parlamentul Ucrainei Grigore Timiș ș.a.

            Grupul folcloric „Ai lui Ștefan noi, oșteni” de la gimnaziul „Ioan Nistor” din Vicovu de Sus conduși de profesorul Vasile Schipor au susținut un recital poetic comemorativ dedicat evenimentului în cauză.

            Gospodinele din satele vecine, Cupca, Carapciu i-au sevit pe toți cu sarmale și pifteluțe de post, călugării de la Putna au adus colivă pentru toți cei prezenți. Le mulțumim frumos.

            Mai ales ne stăruim să venim aici cu elevi din clasele superioare, pentru ca tânăra generație să cunoască aceste pagini de istorie scrise cu sânge în istoria românilor nord-bucovineni.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

1 Aprilie 2019

3 Apr
2019

Valentina TECLICI: Books Launch in New Zealand – Poetical Bridges vol.2 (Poduri lirice vol.2)

Books Launch – Programme

Welcome – A Librarian from Hastings Library

Opening Karakia – Te Aranga Hakiwai

Waiata – He Honore

 

Note: If there are a number of children at the launch, we’ll launch first the children’s book The Jochey Princess – He Tioki Pirinihi

                       1.  The book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice

Bill Sutton presents Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 2 collection

Valentina Teclici – acknowledgements and reads I’m Happy by George Roca

Sonia McKenzie reads two of her poems

Christine Climo reads two of her poems

Bill Sutton reads I love an ideal Romania by Vlad Vasiliu

Carole Stewart reads two of Angus MacDonalds’ poems

Jeremy Roberts reads two of his poems

Questions from audience.

                        2.  The book launch of The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi

Valentina Teclici – presents the book

Te Aranga Hakiwai, the translator – introduces himself

Rogelio Carles Rosas, the illustrator – introduces himself

Tara Browne and Te Aranga Hakiwai read a couple of poems in English and Te Reo

Questions from audience.

Waiata: Tutiro mai nga iwi

Closing Karakia

———————————

The author, collaborators, the translator and illustrator sign copies of books

Nibbles, drinks and chat.

MC Roberta Isaraelu

3 Apr
2019

Vasile FILIP: Iubirea – stare celestă

Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, unele sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

„Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numită simplu, cu un singur cuvânt: iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut, şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl  completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Nici un portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă nu se poate numi”.

Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nici o altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…” „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârjolite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – „acasă”!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

3 aprilie 2019

1 Apr
2019

Dorel SCHOR: Liviu Lăzărescu – portrete istorice și culturale

Pictorul Liviu Lăzărescu, cunoscut cititorilor noştri din cele câteva articole în care i-am prezentat lucrările, precum şi din albumul eseu al scriitorului Zoltan Terner, prietenul său erudit şi bun cunoscător al operei sale, este prezent la Deva, oraşul transilvan de care este legata în mare parte biografia sa. Prezenţa pictorului şi profesorului emeritus Liviu Lăzărescu se concretizează, cum altfel, printr-o aleasă expoziţie dedicată unor figuri ardelene. 

   Ardealul are o veche şi glorioasă prezenţă în istoria ţării noastre de origine. Istoric, cultural, politic, filologic, economic, de avangardă… Era firesc ca L.L., ca fiu al locului, născut aici şi trăitor o vreme pe aceste meleaguri, să revină cu produsul creaţiei lui, o serie de portrete dedicate unor oameni de seamă. Nu lipsesc din expoziţie portretele martirilor Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, al lui Avram Iancu, cel care a stat în fruntea moţilor în timpul revoluţiei din 1848, al lui George Coşbuc, poetul pământului, al aviatorului -pionier Aurel Vlaicu precum şi al altor figuri politice şi culturale remarcabile. Cu regretul că portretul lui Lucian Blaga, aflat la muzeul din Galaţi a rămas inaccesibil…

   Liviu Lăzărescu este unul din puţinii pictori care se încumetă să execute portrete, mai cu seamă ale unor personalităţi cunoscute. Are însă exemplul maestrului său Corneliu Baba, al cărui discipol şi asistent a fost multă vreme. El urmăreşte să imortalizeze nu numai tresăturile fizice, asemănarea, ci în primul rând structura intelectuală, caracterul, “prezenţa impalpabilă numită suflet”.

    Exerciţiu ambitios si laborios care i-a reuşit.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

31 martie 2019

1 Apr
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar (partea a II-a)

„Suferinţa este durere, dar în momentul în care ţi-o însuşeşti, te gândeşti că Dumnezeu în ipostaza Lui de Mântuitor, poartă în spinare toate crucile noastre şi duce povara lumii întregi.”

(Aspazia Oţel-Petrescu)

 

   Poezia Crucii se ţese pe urzeala sufletului frumos al creştinului ortodox dacoromân, aleasă pe războiul de ţesut al iscusinţei, cu broderia de borangic a harului ceresc.

   Poezia Crucii se dospeşte din ţărâna sacră a strămoşilor, frământată din sângele martiric al urmaşilor în iezerul Iubirii celeste prin care dogoreşte focul cântării liturgice ce dospeşte Dragostea lui Dumnezeu pentru Aleşii moştenirii Creaţiei Sale.

   Poezia Crucii macină grâul ales al gândului gătit în râşniţa voinţei milenare, consfiinţind covata pâinii cereşti încrustată cu însemnele Vieţii pe pristolul Crucii.

   Poezia Crucii s-a călit în cuptorul de foc al Suferinţei, rumenindu-se în prescurile sacre ale jertfei tuturor martirilor Daciei Mari întru cuminecarea Neamului Valah.

   Poezia Crucii înfloreşte Cuvântul în Iia divină, răsfrânt pe brocartul Voroneţean.

   Poezia Crucii se împleteşte din fulgerele albastre şi zorii însângeraţi, din tunete cernite şi susurul apelor safire, din frământarea pădurii şi sihăstria Codrului, din isihia peşterii şi pustia monahului, din şoapta câmpiei şi semeţia bradului, din zborul rândunicii şi rapsodia cucului, din madrigalul privighetorii şi curcubeul păunului, din salutul albatrosului şi-al Mării albastre şi surâsul verde al veşniciei Carpatine.

   Poezia Crucii s-a frânt din Cina cea de Taină a lui Hristos, din Columna dacilor biruitori la Roma, din zborul lui Vuia şi al lui Vlaicu, din Masa Tăcerii lui Brâncuşi, din pasărea măiastră-Maria Tănase, din căluşul oltenesc, din Icoana lui Grigorescu, din Iia mehedinţeană, din Rapsodia lui Porumbescu, din bundiţa bucovineană, din simfonia lui Enescu, din trilul Mariei Lătăreţu, din glasul tainic al Porţilor maramureşene, din Sfinxul Munţilor Bucegi, din Crucea Caraimanului, din Nedeia Muntelui Găina, din slova de aur a mândrei Bucovina, din Romanţa Dunării albastre…

   Poezia Crucii s-a prelins în Potirul Viţei de Vie Valahe, cuminecare tuturor Dacilor.

   Poezia Crucii şi-a zdrobit durerea inimii în teascul Suferinţei sufletului curat al Străbunilor, mustind milenar în toate poemele de dor ale urmaşilor lui Burebista şi ale Dochiei, în jertfa înflăcăratului rege Decebal şi-a cneazului Gelu, în magnifica biruinţă a Bătrânului Mircea de la Rovine, în clarviziunea monarhică a lui Alexandru cel Bun, în chemarea buciumului răzeşilor viteji ai lui Ştefan cel Mare, care a vânturat pleava păgână o jumătate  de secol, în armonia spiritului Domnului Sfânt Neagoe Basarab, în Odiseea Basarabenilor ce stau de veghe la hotarele lui Eminescu: „De la Nistru pân’ la Tisa”, în şiragul elegiilor trecutelor biruinţi dobrogene ale lui Dobrotici, reflectate în „trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”, în Unirea triumfală a lui Mihai Vodă Viteazul, ce-a înecat ienicerii şi spahii osmanlâi în însetatul Neajlov, în supremele zidiri ortodoxe ale înţeleptului Matei Basarab, în martiriul domnesc al Prinţilor Brâncoveni, în universul erudit al Craiului culturii Dimitrie Cantemir, în clocotul rubiniu al mustului aprins de iureşul pandurilor Domnului Tudor, în cavalcada Doinelor Moţilor lui Iancu, în Iliada dramei Domnului pământean Cuza, în spada de întregitor a mareşalului Prezan, în predestinatul Cavaler-martir al demnităţii renaşterii Neamului nostru creştin ortodox.

  Radu Ştefan Demetrescu Gyr (1905-1975)

   „Şi nu te-nalţi în slăvi, dacă nu cazi/ cu fruntea grea în pulberea amară,

   Iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,/ E c-ai murit în lacrima de-aseară!”

 

   Literatura română creştină în spaţiul concentraţionar ateu comunist a atins cea mai înaltă semnificaţie a literaturii contemporane, prin experienţa martirică unică, unde inefabilul carceral s-a logodit cu mistica cerească ortodoxă a creaţiei umane.

   Poezia Crucii a întrupat harul creaţiei originare din sistemul penitenciarelor, al lagărelor, trudită mental în focul prigoanei, în cuptorul persecuţiei, în cazanul de plumb topit al torturii, în congelatorul polar al izolărilor din habsburgica Zarcă.

   Poezia Crucii este plămădită din spiritul eroic, martiric, mucenicesc, mărturisitor sub sceptrul demnităţii, înflorind în muzică, liturghie, artă, frumos, cântare, încântare!

   Am botezat-o Poezia Crucii, fiindcă acea creaţie serafică, semantică, porfirică păstrează Icoana vie a vieţii jertfelnice a autorului biruitor al Iadului închisorilor.

   Poezia Crucii în esenţa ei fiinţială reflectă autoritatea Adevărului, iubirea purificatoare şi sensul soteriologic al mântuirii personale întru mântuirea Neamului.

   Poezia Crucii marelui pătimitor şi serafic geniu Radu Gyr s-a întrupat din taina jertfei sufletului curat, din vocaţia mistică a inimii sale arzânde, din harul călăuzitor, din misiunea mărturisirii cugetului carpatin, odrăslit întru Frumuseţea Logosului dumnezeesc, ce se perpetuează în Corola Grădinii înmiresmate a Crăiesei Maria, purtând peste milenii dimensiunea ortodoxă, veşnică a aristocratului spirit valah.

   ÎNDEM LA LUPTĂ

 

   „Nu dor luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor.// Atunci când inima ta cântă,/ ce-nseamnă-n luptă-un braţ înfrânt,/ ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,/ când te ridici c-un steag mai sfânt?// Înfrânt nu eşti atunci când sângeri/ şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,/ cele mai crâncene înfrângeri/ sunt renunţările la vis.” (Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova-1995)

   Demostene Andronescu (1927)

   „Pe pieptul veşnicii-mi pun urechea/ Şi-ascult cum mă gândeşte Dumnezeu,/

   Cu ochiul minţii-mi cat în cer perechea/ Ca-ntr-o oglindă… Doamne, care-s eu?”

    În pârgul dimineţii pline de surâsul cald al sufletului său dăltuit din zenitul peste care  se cerne azurul înţelepciunii prelins pe mâinile aprinse în rugăciune, în cuvânt.

   Inima sa mare răsfiră lumini de sărbătoare, gătind poezia întru slujire şi slavă, unde natura dănţuieşte îmbrăţişând în jocul ei Mirele om cu care se logodeşte în har.

   Atunci Omul surâde, zâmbeşte, se bucură, chiuie, cântă, se înduioşează, lăcrimează, se înflăcărează, plânge, se minunează, se exaltează, se îmbrăţişează!

   Poezia sa ţâşneşte din străfunduri de veac, din adâncimi de milenii, din iezerul veşniciei pelasgo-geto-dace, binecuvântând rocile de cremene ancestrale şi pădurile de brad, legendele de foc şi doinele de jar, cetina din colind şi azurul din ochi, comorile dacice şi scorburile de sihaştri, peşterile schimnice şi cerdacurile boiereşti, smerenia ascezei şi cârja vlădicească, tremurul plopului şi fâlfâirea codobaturei, fracul regal al mirificei rândunici şi cântatul trubadurului cocoş de munte, fluierul ciobanului mioritic ce străbate din zorile Creaţiei şi tulnicul moldav voievodal, candelabrul păpădiei şi lacrima trandafirului către azur, taina busuiocului din sân al fecioarei şi turnirul cavalerului alb, sanctuarul bibliotecii şi stihul adierii harului, hora narciselor şi zborul porumbeilor, soarele gutuiei şi îmbujorarea muşcatei din fereastră, scâncetul copilului şi suspinul mamei, dorul muierii şi ispita bărbatului.

   Poezia „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,” a scris-o în gând, într-o noapte geroasă de iarnă, petrecută în marş, maraton, în timp ce era la izolare în temniţa Aiudului şi trebuia să se mişte continuu pentru a nu încremeni. A fost în noaptea când seniorul trecut de pragul senectuţii boierul scriitor Constantin Gane a fost salvat de la moarte de revolta camarazilor săi, care au obligat autorităţile hidoase, meschine să-l scoată din izolarea care te ţintuia cu tentacolele ei de gheaţă.  

    În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând…

   „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,/ Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,/ Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină/ Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela din gând.// Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi/ Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara/ Şi de puţinul suflet ce îl păstram cu sara/ Să am, ca tot creştinul, cu ce te omeni.// Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,/ Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,/ Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală/ Şi pe un ramur veşted un singur fruct amar.// De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,/ Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,/ Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce/ Otravă-n cupe sparte şi te-aş târâ prea jos.// Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,/ Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină/ Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină/ În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.”  (idem)

   Demostene Andronescu a scris în detenţie peste 200 de poezii, dar la eliberare a luat cu el doar o sută, restul le-a lăsat memoriei celorlalţi camarazi prigoniţi.

 

Vasile Blănaru-Flamură

 

   „La fereastra noastră în cătuşe/ s-a oprit o pasăre din zbor:/

   crini de ceară, galbene brânduşe/ printre gratii îngerii în zbor/

   flutură, cu noaptea fără zor, planuri jucăuşe.”

 

    Turnat din cremene la temelii, Neamul Daco-Român şi-a tencuit cu sânge pe mistrii de argint geneza străveche, devenind înălţător în adevăr, credinţă, dreptate şi iubire. Aşa şi-a crescut pe marii ei fii. În Codrul înverzit a binecuvântare, a răspândit din panere de aur şiruri de mărgăritare, apoi a răsfirat pentru fiecare menirea sa.

   Vasile Blănaru şi-a pus peste trena păienjenişului celulei, popasul vălmăşag, ca un cântec de jale. Din epitaful unui rapsod şi-a încrustat la Aiud, testamentul ca o romanţă a iubirii. A fost menestrelul care a prefăcut Zarca într-o liră a lui Orfeu.

   Ultima dorinţă a zugrăvit-o într-o cântare mamei, printre luceferi şi poeme. Briza nedumeririi, răscoleşte nostalgia nocturnă şi în coşmarul neputinţei o rază din soarele aprins şi parfumul unui fir de liliac, zămislesc crini printre zăbrele.

    AIUDUL

 

   „Salut Coloseum! Hâlpav celular,/ Explozii de branduri parcă s-aud/ Zăbrele şi ziduri ca sloiul polar,/ Lăcaş de rugare-n utrenii, calvar,/ Aiud!// Cetate păgână cu paznici pigmei,/  Aiud!/ Aiud; ţintirimul anilor mei!/ Lăsat e zăbranic pe muchi de securi,/ La nord răsăritul, apusul spre sud,/ În plâns de hîrdaie şi-n iz de prescuri.// Absurdă e râvna flămândelor guri,/ Aiud!/ Îmi târâi osânda căci pasul mi-i greu,/ Aiud!/ Aiud: crematorul neamului meu!/ De truda surghiunului ochii ni-s plini,/ Ce iad aşteptarea, iar trupul ni-i ud.// N-ai voie să cugeţi şi nici să suspini,/ Adorm iconarii pe nimburi de spini,/ Aiud!// Când Zarca mocneşte-n cuibare de zmei,/ Aiud,/ Aiud: Purgatoriul anilor mei!// Dar azi tirania lui Gog, peste vreri,/ Se surpă asemeni trădării lui Iud’/ Acum la sfârşitul atâtor dureri.// Am inima ocnă şi-s fără puteri,/ Aiud!/ Dar cred şi voi crede că-i sfânt Dumnezeu,/ Aiud!/ Aiud: izbăvirea neamului meu…”

                                                                                                 Aiud-noiembrie 1953.

   (V. Blănaru-Flamură, Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, Colecţia Iconar, Ediţia I-2000)

   Andrei Ciurunga (1920-2004).

 

   „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,s-a răstignit Hristos ca la-nceput,

   cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

 

   După absolvirea liceului în 1939, s-a angajat ca pedagog între 1941-1944, funcţionând şi ca redactor la publicaţiile de răsunet: „Basarabia”, „Basarabia literară”, „Raza”, „Prepoem”, „Curentul literar”, „Neamul Românesc”, până când a fost nevoit să se refugieze cu familia la Brăila, în 20 Martie 1944, moment în care îşi ia numele de Cahuleanu.

   A publicat volumele de poezii: Melancolie (Cahul-1936), În zodia Cumpenei (Cahul-1939), Poemul dezrobirii (Chişinău-1943), Cântece de dor şi de război (Chişinău-1944), Poeme de dincoace (Brăila-1947), Decastihuri (Bucureşti-1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (Bucureşti-1972), Argumente împotriva nopţii (Bucureşti-1976), Poemele cumplitului Canal (Craiova-1992), Lacrimi pentru Basarabia (Bucureşti-1995), Poeme din iad pentru îngeri (Bucureşti-1996) ş.a.

   Andrei Ciurunga a fost o ţâşnire din sacra ţărână geto-daco-basarabeană, plămadă de martiriu valah şi corolă de flori, cronică de legende şi hrisov de doine, mărgăritar de cuvinte alese şi tâlcuiri de Cazanii, arpegii de liră şi revărsări de cascadă, apoteoză de dor şi onomatopee de har, sceptru de geniu şi heraldică de cer.

   Pentru articolul „Expresul”, a fost arestat în Noiembrie 1945, eliberat după o lună, rearestat în Februarie 1950, eliberat în 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat în August 1964, cu lotul marii eliberări. Îşi ia în anul 1946, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat în penitenciarele Galeşu, Jilava, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Văcăreşti. În toamna mileniului trei la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor Neamului s-a reflectat în reverenţă pe Monumentul Canalului, pe care erau încrustate în piatra picioarelor Columnei numele lui Andrei Ciurunga şi versuri din celebra sa poezie „Canalul”.

 

  Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi, şi imn al devenirii lor, Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor, ca o Mărturisire de credinţă şi iubire.

   După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, să-l admir, să-l iubesc, a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin, Poemele cumplitului CANAL:

                           CANALUL

   „Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

   (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

   Petru Baciu (1922-2017)

   „Când am plecat în munţi/ Ca să mă-nfrunt cu veacul,/

   Pe asprele poteci,/ Urcam, păşind alături/ Cu moşii şi

   strămoşii,/ Dând strigăt de alarmă/ Că din Urali vin

   hoarde,/ Ca să ne prade Ţara!”

 

   Faimosul băcăoan s-a născut într-o familie de luptători dârji, de înflăcăraţi răzeşi, coborâtori din flamuri legendare, zăvorându-şi inima şi pintii în spada Adevărului.

   Crescut ca un Brad de veghe la hotarele Cetăţii, şi-a cernut timpul în jertfă, şi-a prelins vremea în creaţie, în frumuseţea sacrului liric ca vocaţie şi misiune hristică.

   Cu beteala răbdării şi-a stropit crezul în închinarea Neamului. În foşnetul cumpătării şi-a cuibărit înţelepciunea. În cei 15 ani de cumplită suferinţă şi-a pitrocit dragostea întru Domnul din care a ţâşnit jertfa sa măreaţă pentru Neam. S-a împărtăşit cu poezia Suferinţei şi a Jertfei întru Străbuni şi Dumnezeu, împărtăşindu-ne, parcă din Potirul Vieţii, din Cina cea de Taină a Mântuitorului Hristos.

   În turnirurile suferinţei, credinţei, jertfei şi iubirii, sub faldurile Crucii, Cavalerul dreptăţii valahe a înfruntat cruntele persecuţii şi prigoniri prin purpuriul însângerat al celor 20 de închisori înfiorătoare: Aiud (celular şi zarcă), Bacău, Borzeşti, Canal, Capul Midia, Constanţa, Craiova, Galaţi, Grindu, Iaşi, Jilava, Oneşti, Peninsula, Periprava, pe Bac la stuf, Piteşti, Poarta Albă, Rahova,  Suceava, Văcăreşti.

   În poezia sa luminoasă, dar însângerată cuprinzătoare de adevăr, de jertfă, de iubire, de suflet frumos a încăput miraculos şi necuprinsul Dragostei dumnezeeşti.

   Alaiul împlinirilor sale a căzut pradă conspiraţiei răului, a celor schimonosiţi de ură.   Din lacrimi de durere şi-a poleit raze de soare. Din frângerea mâinii torturate şi-a pus peste ponoarea sufletului mângâierea pentru cei din jur.  Acasă şi-a lăsat mireasa tinereţii, prigonită de legefii minciunii, dar inima sa primenită de ninsoare a primit hrisovul binecuvântării. Stihul credinţei i-a topit în psalmii biruinţei, în Liturghia Învierii.

   DE PAŞTE

   “Plâng clopote în inimi departe-n amintiri,/ cu funii grele trase, păstrate în iubiri;/ uşor, pe nesimţite, în suflet năvălesc,/ trezind uitate taine şi gândul mi-l sfinţesc.//  Sub fulgerele vremii şi crâncene blesteme/ m-au părăsit şi codrii şi inima-mi greu geme./ Sunt ţintirimul tragic, cu morţi ce n-au murit,/ ce-n cazne lungi şi grele cu ei am zăbovit.// Sub apăsarea morţii ce stă să ne sugrume,/ în gropniţe comune ascunşi de cer şi lume,/ răsună-n piepturi stinse cântările de ieri,/ din stihurile sfinte, a Sfintei Învieri!// Nădejdea neînvinsă supune gândul trist,/ ne-mbărbătăm la crucea durerilor lui Christ!/ Te-mbrăţişezi cu morţii şi ierţi toţi temnicerii…/ Şi-n suflete se-aşează lumina Învierii.  (Petru Baciu, Inimi Zăvorâte, Ed. Buna Vestire, Bucureşti-1999)

Ionel Zeană (1912-)

   „Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe,/ Să-şi sune scâşnetul hapsân/

   Şi mii le lacăte la uşă,/ Eu tot ceea ce-am fost rămân!”

 

   A fost un vlăstar al falnicului Stejar aromân din Doleani, salonic-Macedonia, care a văzut lumina lui Hristos în 19 Iulie 1912. După absolvirea gimnaziului român de la Tesalonic a venit în Dacoromânia-Patria Mumă a Străbunilor de demult, unde a absolvit Facultatea de Medicină din capitală, devenind medic primar ftiziolog la sanatoriile T.B.C. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate şiragul anilor în temniţelor totalitarismului: 1936, 1938-1940, 1948-1963.

   A scăpat prin minune de masacrul ordonat de regele-călău Carol al II-lea, în cadrul genocidului naţional din 21-22 Septembrie 1939, unde au fost omorâţi în jur de 300 de spartani ai demnităţii, de Fii Aleşi, spirituali ai Patriei noastre creştin-ortodoxe, fără a exista o sentință de condamnare a unei instanțe de judecată .

   Aromânul de aur, „Doctor fără de arginţi” a pătimit prin proletarele penitenciarele: Aiud (peste 9 ani), Constanţa, Jilava, Noua Culme, Periprava, Văcăreşti. A ieşit cu dispensă de vârstă a pedepsei carcerale, graţie tuberculozei de la ambii plămâni.

   După ce şi-a reluat ucenicia ca medic simplu, după 6 ani de restagiatură şi-a recâştigat drepturile câştigate prin concurs şi capacitate.

   Doctorul deţinut politic-religios Ionel Zeană şi-a îmbrăţişat odorul suferinţei, l-a înfăşat cu scutecele durerii şi onoarei, l-a încins cu brâul de credinţă şi iubire, i-a pus marama nădejdii şi a demnităţii, i-a adăugat apoi drapelul dragostei de ţară, făcând din crezul dârzeniei sale de luptă o confesiune lirică de înaltă trăire, prin suma poemelor nituite cu sânge, lanţuri şi cătuşe într-o sacră„Golgota românească.”

 

           AICI EU SUNT STĂPÂN!

  

   Aici eu sunt stăpân!/ Şi neam de neamul meu sărac,/ A stăpânit aici prin veac/ Cu vrere aspră de român.// Aici eu sunt stăpân!/ Istoria m-a tras adeseori pe roată,/ Dar am crescut mai tare detunată/ Din propria-mi cenuşă de român.// Aici eu sunt stăpân!/ În mine îşi dau mâna toţi:/ Şi scumpi strămoşi şi strănepoţi-/ Şi-i simt foşnind ca un gorun.// Aici eu sunt stăpân!,/ În lutul ăsta drag dorm toţi străbunii mei/ Şi voi dormi alăturea de ei/ Şi eu şi neam de neam român…// Aici eu sunt stăpân!/ Nu hoarde zălude şi flămânde/ Şi nu mă sperie nici lanţuri, nici osânde,/ Ci neclintit sub fulgere rămân!// Aici eu sunt stăpân!/ Cioplit în cremene şi-n dinamită,/ Calc apăsat şi dârz peste ursită,/ Cu neînfrânta cerbicie de român./ Aici eu sunt stăpân!/ Şi-nfrunt cutezător pe-aceste plaiuri/ netrebnicele stârpituri şi graiuri/ Şi sub restrişti încrezător rămân/ În steaua mea înaltă de român,/ C-aici eu sunt stăpân!(Ionel Zeană, Golgota Românească-Poeme. Societatea Culturală Lamura Bucureşti-1995)

   Poetul creştin, doctorul Ionel Zeană şi-a zămislit crezul într-o confesiune lirică, astrală în care viaţa urcă şi coboară precum strigătele lui Iisus de pe Cruce. Suspinul lui ca un jurnal de luptă deapănă azurul în părul nins al suferinţei, ca gândul plăpând al Măicuţei ce-şi aşteaptă Odorul din tranşee sau din temniţă. Răbojul durerii ca un vis beteag se frânge-n ruga-ngenuncherii, tulburând până şi veşnicia. Salcâmul înflorit, necontenit în inima sa revarsă adierea, purtând peste veacuri mireasma din părinţi în prunci, iar tăcerea închisorii a îngenuncheat atunci ca lacrima de sânge pe cetina de brad a Codrului străpuns cu suliţa în coastă de vrăjmaşii Domului şi-ai Neamului. Plânsul sufletului său caută odihna Strămoşilor din rodul în pârg al dragostei de Dumnezeu. Misterele cu falduri albe dau târcoale Doinelor de jale, iar Legendele îndârjersc tainic Eroii legendari în Potirul Adevărului, aprins de râvna de nectar a Învierii Neamului sub platoşa marelui Voievod al Dreptăţii-VLAD ŢEPEŞ.

   VLAD ŢEPEŞ

 

   „Măria Ta din cronica bătrână,/ Ce-ţi clatini peste veacuri umbra’naltă/ Cu sceptrul tău de aur într-o mână/ şi ţeapa ca o lance în cealaltă.// Tu care ai stropşit năpraznic turcii,/ Boierii răi, tâlharii şi vlădicii/ Şi stârvul li l-ai pus în vârful furcii,/ De se zbătea pădurea ca aricii.// Tu care-ai pus pe tron întâia oară/ Ca să domnească Sfânta Direptate/ Şi ai stârpit necruţător din ţară,/ Fărădelegi, trădări şi strâmbătate,//- Nu vezi cum joacă hoardele barbare/ Pe trupul ţării tale răstignite,/ Cum pângăresc străvechile altare/ Şi ne sluţesc sălbatic sub copite?// N-auzi în sihăstria criptei tale,/ Din tot amarul gloatelor bătute,/ Şi gemete şi vaiete de jale/ Şi hohotele slugilor vândute?// Măria Ta, îndură-te şi scoală,/ De sub povara lespedei bătrâne,/ Dă iar prin veac un iureş, o năvală,/ Stropşeşte ţeasta hoardelor păgâne.// Şi fă să crească rânduit în vârfuri/ Călăii toţi traşi în frigări ca mieii,/ Priveliştea pădurilor de stârvuri,/ Să tremure de-a pururi toţi mişeii.” (idem.)

Eugenia Indreica Damian (1925)

   „Mi s-au risipit cuvintele frumoase prin suflet/

   ca un pumn de seminţe spulberate de vânt/

   şi nu le mai ştiu potrivi într-o rostire curată./

   … dar au rămas florile să înlocuiască vorbele.”

   Eugenia Indreica Damian s-a născut în comuna Corund-Harghita pe 20 Octombrie 1925, într-o familie harnică, generoasă şi evlavioasă. Chip frumos, luminat de candoarea unui suflet sublim în care s-au pripăşit toate virtuţiile creştine, s-a apropiat arzător de Dumnezeu, Care i-a vibrat în inima sa de trandafir dogoritoare fascinaţia versului diafan, cult şi iubirea de Patrie. Era studentă la Facultatea de Istorie Cluj, când a fost arestată în 1948, împreună cu fratele şi sora mezină. Acelaşi scenariu machiavelic, acelaşi proces pregătit, aceeaşi înscenare odioasă, acelaşi preludiu mişelesc, incriminator. A primit 10 ani de pedeapsă, dar a executat 12 ani, doi de Domiciliu Obligatoriu, „graţie” regimului satanic, samavolnic instalat, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, tânăra studentă superbă care învăţa, cânta, scria poezii, iubea natura, patrie şi biserica străbună, oamenii. A fost suferit la Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad.

   În pântecele întunericului devorator al penitenciarelor proletare, Suferinţa tinerelor creştin-ortodoxe eleve, studente, fecioare, femei, mame, călugăriţe provocată de iude şi farisei, de ane şi caiafe talmudice, de irozi şi zeloţi ai urii a fost târâtă, bătută în piroane, i s-a pus cunună de spini pe cap, i s-a dat să bea oţet şi fiere, i s-a impus sceptrul „regal” din trestie, a fost scuipată, pălmuită, lovită, huiduită, batjocorită.

   În starea de infern care domnea peste tot, singura salvare era de a rămâne sub imperiul demnităţii  care consta în agăţarea, prinderea, îmbrăţişarea rugăciunii şi a poeziei.

   „Poeziile au fost compuse în gând şi au rămas în forma lor iniţială, fără să fie şlefuite sau schimbate. Unele au fost recuperate de la colegele de suferinţă care le-au memorat, altele au rămas pentru totdeauna în ungherele uitării.” (Aspazia Oţel Petrescu, In Memoriam Spice. Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 12)

   Eugenia Indreica era acea fiinţă providenţială care înmiresma sufletele celor din jur.

   „Rugă din celula <<neagră>> a Ciucului”

 

   „Ajută-mă, Sfântă Fecioară,/ Celula să-mi pară uşoară./ Când lacăte urlă smintite,/ Să nu simt cum noaptea mă-nghite.// Să n-aud nici geamătul uşii,/ Să nu simt strânsoarea cătuşii,/ Cum frigul mă taie, mă frânge/ Şi-mi intră în carne şi sânge,/ Să nu simt cum foamea mă roade/ Şi-o satur în vise năroade.// Ajută-mă, Sfântă şi Bună,/ Să văd o fărâmă de lună,/ Trimite-n pâclosul ungher/ O lamă subţire de cer/ Şi fă ca, din multele rele,/ Să nu port pe suflet zăbrele,/ Opreşte-mi a gândului fugă/ Şi lasă-mi puterea în rugă,/ Ca orele mele amare/ Să pot să le-nşir pe rozare/ Şi-atunci când mi-e teamă că sânger/ Să treacă prin aer un înger.// Când ură cumplită-i afară/ Ajută-mă, Sfântă Fecioară!/ Ajută-mă, Sfântă Fecioară,/ Să pot înghiţi apa chioară,/ Cu gust de lătură şi sare/ Şi ţine-mă, Maică-n picioare!/ Stăpână a stelelor toate,/ Mă-nvaţă să iert, de se poate,/ Să-ncerc să-mi înăbuş mai bine/ Dispreţul şi scârba din mine./ Ce cald s-a făcut şi senin…/ Tot ceru-i sub pleoape, Amin!” (ibid., p. 96-97)

   Poezia Crucii este lacrima iubirii martirice prelinsă pe trandafirul înflorit al jertfei inimii curate peste care se răsfrânge zâmbetul serafic al cerului turcoaz din care se revarsă angelicele cântări de vecernii şi buciumul zorilor înspre sărbătoare.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț

31 martie 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 20142

Ultimele Comentarii