26 May
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem născuţi mai întâi din Noi…

Se spune că omul are nevoi primare şi nevoi spirituale. După ce-şi asigură mai întâi hrana, adăpostul şi securitatea unei familii, omul urmăreşte scopuri mai înalte: realizarea profesională, recunoaşterea socială, descoperirea de sine şi a locului lui în lume. Mai ales, doreşte să fie cineva între ceilalţi.

Dar în adâncul său, lucrul după care omul tânjeşte cu adevărat este ca el să fie „noi”…

Noi. Un gând nebunesc, frumos şi teribil pentru minte! Pentru o minte care a cultivat toată viaţa ideea celui mai bun eu posibil. Dar rupt de realitatea lui „noi”, sau în concurenţă cu ea.

Ce este acest nemaiîntâlnit şi neînţeles „noi”?

„Noi” este acea sete fiinţială a omului de a se naşte din nou, fără mamă şi fără tată pe lume, de a nu mai fi fratele, sora sau copilul cuiva de pe lume. Este un dor care se exprimă prin dorinţa de a aparţine omenirii întregi, de a îmbrăţişa întreaga omenire ca pe părintele său, din care doi oameni i s-au dat, în particular, să-i fie mamă şi tată. Este chemarea şi vocaţia naturală a omului de a fi adoptat de Creaţie, de a se simţi fiul şi fiica unei omeniri întregi, de a avea o familie universală. Este un ochi nou asupra lucrurilor, prin nişte oameni i s-au dat de Sus, din largul acestei lumi, doi oameni ai tuturor, ca să fie în particular genitorii lui. Este o nouă socoteală cu lumea şi cu toate fiinţele de pe lume, o socoteală în libertatea Duhului şi neconstrânsă de sânge sau trup.

Este dorul care se naşte, iată, în inima unei fiice după lumea din care i s-a dat femeia care avea să fie mama ei. Este atracţia şi curiozitatea faţă de o fiinţă care era orice altceva pe lume înainte să fie mama ei. Este posibilitatea inepuizabilă a unei sore mai mari pe lume, care din când în când se „lasă” să fie mama ei. Este o nouă şansă de iubire a mamei, mai presus de maternitatea ei, mai presus de moştenirea ei genetică, ce aduce cu acea promisiune incredibilă a Mântuitorului: „Nu este nimeni care şi-a lăsat fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, pentru Mine şi să nu ia însutit case şi fraţi şi surori şi mame şi copii” (Marcu 10, 29-30). Este o deplasare a atenţiei de la afecţiunea mamei faţă de fiica ei, la potenţialul universal de afecţiune al acestei femei de sub Cer, care i s-a dat să fie mama ei, să-l folosească faţă de o fiinţă particulară. Ca din rezerva nesfârşită de feminitate şi maternitate ce o posedă o femeie, să îndrepte o undă – în care se poate conţine întregul – către cineva anume. O undă din infinitul maternităţii ei către un fiu, către o fiică anume. O undă din feminitatea ei către un bărbat anume, care i-a devenit soţul ei. Dar toate din fiica de sub Cer care nu aparţine nimănui, şi tocmai de aceea poate aparţine oricui în particular – ca soţie, ca mamă, ca prietenă. O descoperire a întregului, a vastei universalităţi a acestei fiinţe, care niciodată nu s-a mărginit să fie mama cuiva, sau soţia cuiva, decât ca dar şi ca apartenenţă prin Taina Iubirii. Care nu a putut fi legată cu legături sub Cer, şi care nu ar putea fi legată de nici un om de pe lume, dacă ea însăşi nu s-ar da prin Iubire. E un fel de-a spune: „Iată, mă dau să fiu mama ta. Iată, mă dau să fiu soţia ta. Din tot ceea ce sunt şi am fost înainte să-ţi fiu asta. Din NOI.”

Misterul mamei ia noi dimensiuni în tată. Acest om, în timp ce e tatăl meu, nu încetează niciodată nu fie tatăl meu. Nu încetează niciodată să nu-mi aparţină, nu conteneşte să fiu un bărbat al lumii de sub Cer, un teribil şi misterios necunoscut care se dă câteva ore pe zi să fie tatăl meu. E un presentiment că stau în faţa unui om „încarnat” să fie tatăl meu, sunt conştient că stau în faţa unei lumi stranii de posibilităţi masculine şi paterne, prin darul lui Dumnezeu, din care s-a actualizat doar una: cea din faţa ochilor mei. E întocmai cu intuiţia din romanul lui Virgil Gheorghiu: „Tatăl meu, preotul care s-a înălţat la cer”. Adică, eu îl cunosc mai degrabă pe tatăl meu din acest om, decât pe omul din tată meu. I-am dat o faţă cunoscută şi familiară acestei lumi de paternitate din omul din faţa mea. Iar când eu, fiul sau fiica lui, voi creşte suficient de mare, mă voi căsători şi voi avea proprii copii, atunci, poate, voi începe să văd în el şi acel bărbat, teribil, frumos şi necunoscut, care nu era menit să-mi aparţină vreodată decât ca dar al tinereţii mele pe pământ. Şi care acum poate să-mi aparţină pe de-a întregul, cu tot ce este el, cu tot ce nu ştiu despre el, cu tot ce nu este în el tatăl meu, cu întreagă fiinţă de sub Cer care este. Din NOI, acest om s-a „desprins” ca să fie tatăl meu.

Revenim la NOI. La acel fior, freamăt, la acel soi de jubilare interioară. Că nu suntem doar atât, că nu ne suntem doar mame, taţi, fii, soţi, fraţi, surori etc. Ne dăm seama ce lărgime teribilă se naşte în fiinţa noastră. Că pasărea noastră are în sfârşit Cerul în care poate zbura. NOI este presimţirea Trupului întreg al omenirii, este o nouă eclesiologie, în care suntem acei „alţii”, care aparţinem altcuiva şi tuturor. În care ne lăsăm să fim fiii şi fiicele oricui, pentru că am fost făcuţi capabili de Duhul să iubim pe oricine El ne-ar da să ne fie mamă şi tată. Frate şi fiu. Soră şi fiică. Este o doxologie de mulţumire în inima omului, în faţa Creatorului, că a fost făcut să fie „totul dintru toate”. Că este fiul cuiva, soţul, soţia cuiva, mama cuiva, dar se împrumută pe sine să fie cuiva din aceşti „toţi”, în care nu încetează să rămână. NOI este Biserica în care omul universal din noi petrece, născut din nou, fără mamă, fără tată. Dar de aici, din această Biserică, omul îşi reînnoieşte la nesfârşit rezervele de simpatie pentru fiinţele particulare ale lui – mama şi tata, soţul, soţia, fraţii, surorile, copiii şi toţi ceilalţi. Nu-i mai iubeşte pe ei din el însuşi. Îi iubeşte din NOI, din trupul-Biserică a omenirii şi al Domnului, din care şi el şi ei fac parte. Sunt părţile care se iubesc şi-şi amintesc mereu că se iubesc în pomenirea întregului din care sunt. Dar numai Cineva poate uni acest întreg, numai Cineva poate fi capul lui şi ţine alcătuirea lui laolaltă. Şi acest Cineva nu e nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu, care e „totul întru toate”. El e însăşi Mintea lui NOI.

Aşa că tot acest exerciţiu e menit să ne deschidă barierele interioare către Trupul din care facem parte. Să încetăm să ne mai iubim mamele şi taţii, soţii şi soţiile, copiii şi prietenii – din noi înşine. Nu avem de unde, nu avem cum. Nu ne ajunge. Să-i iubim din NOI, din Trupul din care suntem, prin Mintea care îl conduce. Numai aşa vom fi toţi unii altora „ai noştri” şi ai Lui. Şi iubirea va ajunge. Şi va rămâne.

Şi-atunci nu ne vom mai deosebi. Călugări şi mireni.

Viaţă în Noi. Hristos a înviat!

———————————

Ierodiacon Iustin T.,

26 mai 2019    

23 May
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)

O anumită predispoziţie psihologică şi culturală a grăbit adoptarea creştinismului de către autohtoni. Alături de un misionarism extern, al trimişilor autorităţilor bisericeşti şi imperiale-negustori, captivi, refugiaţi, se poate vorbi şi de un misionarism intern-o acţiune de convertire desfăşurată din şi în interiorul masei romanice, prin „intercirculaţie umană”, schimb de bunuri şi idei, „roirea” satelor pe microzone, alcătuirea uniunilor de obşti, căsătorii exogame, transhumanţă. Absenţa reală din memoria colectivă a românilor a amintirii unui „apostol al neamului” pune în evidenţă acest misionarism anonim, popular. Prin vechimea religiei creştine şi statutul său cultural mai avansat, Transilvania a jucat un rol excepţional, dar centre „apostolice” au fost şi localităţi dunărene ca Sucidava sau din alte zone, precum Budureasca, Davideni, Botoşana. Înfăţişată astfel, imaginea răspândirii creştinismului în nordul Dunării, în secolele V-VI, este neverosimilă. Există pete albe pe harta răspândirii creştinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spaţiul dintre Prut şi Nistru, nord-vestul ţării (Maramureş şi Crişana) nu se creştinează destul sau deloc –aici, ataşamentul faţă de credinţele vechi era mai puternic. Integrarea treptată în creştinătate a unor grupuri umane autohtone din anumite regiuni este una din cauzele conservării mai îndelungate a credinţelor vechi şi a vitalităţii lor în religia creştină.

În paralel, în aceste secole, a avut loc convertirea la creştinismul arian a gepizilor, ostrogoţilor şi altor seminţii germanice. Istoricul J. Zeiller afirmă că zona Europei centrale a devenit un teren de confruntare între două confesiuni şi două etnii: catolicismul roman şi arianismul germanic. Dar creştinismul catolic (ortodox) roman n-a fost niciodată aneantizat, datorită adaptării populaţiei locale la condiţiile epocii şi menţinerii legăturilor cu episcopiile vestice. Contextul politic şi religios a influenţat şi comunităţile romanice prin pătrunderea unor gepizi în regiunea carpatică (Transilvania). Raportul dintre creştinismul gepizilor şi cel al populaţiei romanice, în perioada dominaţiei gepide (454-568) este greu de determinat, după înfrângerea lor, în 568, de avari şi longobarzi, a avut loc o pătrundere masivă a gepizilor în interiorul arcului carpatic (Transilvania), convieţuirea dintre romanici şi gepizi aici a fost o realitate. Evoluţia creştinismului romanic, în secolele V-VI, a pus problema organizării comunităţilor locale şi raporturile lor canonice cu biserica din Imperiu. În teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, pentru secolele V-VI, nu ştim nimic despre episcopia ortodoxă a „Gothiei”, încetarea stăpânirii vizigoţilor a atras şi dispariţia acesteia, expresie a legăturii dintre ordinea politică şi organizarea bisericească. Exista şi o ierarhie sacerdotală, dar nu ştim mai nimic despre ea, anumite nuclee creştine zonale erau păstorite de horepiscopi (în limba română „piscupi”).

Consolidarea organizării bisericilor (comunităţilor) extra-carpatice s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creştinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoaşterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia  şi a „ţinuturilor barbare” – teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda şi Scythia Minor şi înfiinţarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicţiei asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbuşirea graniţei dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecinţa a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleşi de comunităţile locale (chiar preoţi). Comunităţile creştine intracarpatice au continuat formele tradiţionale de conducere şi organizare autonome. Şi în secolele V-VI, bisericile din fosta provincie Dacia s-au aflat în sfera de autoritate a Romei-această realitate bisericească a fost benefică, deoarece a conservat latinitatea nord-danubiană. Ritul funerar predominant a fost inhumaţia în tot arealul romanic.

Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualităţi erau încă active, însă stabilirea proporţiei dintre creştinism şi atavismele păgâne este imposibilă, credinţele păgâne s-au refugiat în mentalităţi, practici, cutume ale creştinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creştin, asistăm practic la supremaţia spiritualităţii creştine, iar populaţia romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creştinării celei mai mari părţi a masei romanice nord-danubiene, concomitent cu generalizarea romanizării.

 

O problemă controversată

 

Ce religie a fost înlocuită de creştinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradiţională ? Sau şi una şi alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P. P. Panaitescu afirmă că „amândouă aceste religii, a dacilor şi a romanilor, erau de mult apuse, când şi-a deschis calea, în secolele IV-VI, creştinismul în Dacia”. Dar chiar el menţionează apoi pe „unii istorici”, care au vorbit de „legea lui Zamolxis, apropiată prin morala ei înaltă de creştinism, care ar fi înlesnit astfel introducerea religiei lui Hristos”. Alţi istorici, spune el, au susţinut că „lupta creştinismului a avut să învingă zeii Romei…, idolii care au trebuit să fie dărâmaţi”. Mai mult, el susţine, cu vădită exagerare, că „nici una, nici alta (din cele două religii) nu fuseseră mai mult decât o lege impusă de sus, fără rădăcini şi nu o realitate pentru conştiinţe”. Astfel, „religia lui Zalmoxis fusese credinţa aristocraţiei dacice şi se stinsese odată cu căderea ei”, iar cât despre „religia Capitoliului” aceasta era „religia statului, a împăratului, a autorităţilor, religie oficială, care se retrăsese peste Dunăre cu legiunile şi administraţia Imperiului”.

Read More »

20 May
2019

Dorel SCHOR: Tuvia Beeri – o formă de expresie originală

 

Tuvia Beeri era un tânăr de 19 ani când a ajuns în Israel. Ţara abia îşi dobândise independenţa, era în 1948,  şi tânărul născut în Cehoslovacia urma să parcurgă, împreună cu ţara veche-nouă, toate etapele de glorie şi dificultăţi.

Avea să-şi îndeplinească şi visul de a deveni artist plastic. El a studiat temeinic cu pictorii israelieni cunoscuţi Marcel Iancu şi Iacov Wexler, a reuşit mai târziu să frecventeze cursurile de la Ecole de Beaux Arts la Paris.

   Interesant este faptul că, însuşindu-şi temeinic secretele profesiei din aceste valoroase surse, Tuvia Beeri a continuat apoi să-şi dezvolte un stil propriu, o metodă şi o paletă originală care ocupă o parte proeminentă din creaţia sa. El cultivă o formă de expresie tipică în care peisajul transfigurat în “figuri” geometrice, ni se adresează mereu altfel în compoziţii surprinzătoare. Astfel, gravurile sale aproape abstracte trebuie privite ca pe nişte stampe,realizate suprarealist sau futuristic.

   Tuvia Beeri a tipărit sute de lucrări în multe publicaţii internaţionale în care s-a prezentat ca gravor, ilustrator, editor, pictor.

Multe din creaţiile semnate de el (litografii, gravuri, serigrafii) se află şi au fost expuse la Muzeul Israel de la Ierusalim şi la  Muzeul de Artă din Tel Aviv ,precum şi în muzeele lumii. Acum, la vârsta de nouăzeci de ani, el menţine o tradiţie artistică proprie, concentrându-se asupra oricărui amănunt prezent în lucrare.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

19 mai 2019

20 May
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Ioan SCURTU – Iuliu MANIU, Editura Enciclopedică, Bucureşti-1995

„Nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin.”

(NICOLAE IORGA)

 

„Oamenii politici trebuie să fie adversari, iar nu canibali!”

(IULIU MANIU)

 

 

 

   Personalitatea şi persoana Profesorului Ioan Scurtu s-a concretizat ca un eminent specialist al Istoriei României veacului al XX-lea, prin prodigioasa cercetare, prin încununata vocaţie didactică, prin prestigiul ştiinţific naţional şi internaţional, prin misiunea spirituală pusă în slujba Neamului şi a culturii, prin demnitatea morală care-i conferă identitatea de ROMÂN, în arealul străbun şi divin al Dacilor nemuritori.

   Fiu al Dochiei din judeţul Neamţ, a fost înnobilat cu vocaţia de PROFESOR de prestigiu, îndeplinind cu onoare funcţiile încredinţate: preşedintele Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei din România, director general al Arhivelor naţionale, diplomat al istoriei şi Arhivisticii româneşti la congrese şi conferinţe internaţionale, conducător de doctorate (45), autor a 35 de cărţi, peste 65 coautor, 43 coordonator şi coautor, peste 300 de studii în limbile română şi străine, peste 300 lucrări de licenţă, peste 100 lucrări ştiinţifico-metodice gradul I, peste 50 lucrări de masterat, coordonator al volumului 8, al Tratatului de Istoria României, editat de Academia din România, consilier prezidenţial, director general-adjunct al Institutului Revoluţiei Române, prorector al Universităţii „Spiru Haret”, decan al Facultăţii de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică a aceleiaşi Universităţi „Spiru Haret”, iar ca membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România este vrednic urmaş al înaintaşilor: Haşdeu, Onciul, Sacerdoţeanu, Iorga, Gh. Brătianu, Constantin C. Giurescu, Dumitru Almaş ş.a.

   „Un fapt este incontestabil şi se impune să-l subliniez cu toată convingerea: veacul al XX-lea din istoria românilor şi-a aflat în Profesorul Ioan Scurtu pe unul dintre cei mai prodigioşi interpreţi, iar epoca 1918-1940 – pe cel mai de seamă <<cronicar>> al ei.” (Gheorghe Buzatu, Muzeul Vrancei, Omagiu Istoricului Ioan Scurtu. Ed. D.M. Press, Focşani-2000)

   Subscriindu-se cerinţei nepartinice a istoricului de autoritate ştiinţifică, Ioan Scurtu îşi aşează eroul lucrării sale monografice, exact în locul pe care acesta l-a ocupat în arena politico-socială a momentului trăirii sale istorice, adică: în lumina propriilor fapte, în lumina propriilor înfăptuiri, în lumina urcării şi coborâşului realităţii vieţii sale.

   Iuliu Maniu s-a născut în familia unui magistrat din Şimleul Silvaniei la 8 Ianuarie 1873. Pe linie paternă era descendent din marele Simion Bărnuţiu (1808-1864), gânditor, profesor, fruntaş al Revoluţiei din Ardeal de la 1848-1849, iar pe cea maternă din Iuliu Coroianu (1847-1927), ilustru avocat şi om politic sătmărean, memorandist şi lider al Partidului Naţional Român din Transilvania.

   După terminarea cursurilor liceale la Colegiul reformat din Zalău, a urmat dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena, obţinând titlul de Doctor în Drept în 1896. Pe timpul studenţiei a devenit membru al Partidului Naţional Român (P.N.R.), partid creat în 1881, din fuziunea Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (februarie 1869) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (martie 1869), ca o reacţie împotriva perfidului „pact dualist” al logodnei dintre Viena şi Budapesta, celebrată în anul 1867, care, fondând imperiul austro-ungar, a incorporat samavolnic Transilvania valaho-română în componenţa statului maghiar.

   P.N.R.-ul şi-a propus următoarele obiective esenţiale: revenirea Transilvaniei la propria autonomie, folosirea dreptului legal al limbii române în administraţie şi justiţie în toate părţile locuite de români, autonomia cultului şi a şcolilor confesionale, libertatea votului universal ş.a.

   Pe tărâm politic a păşit alături de Aurel C. Popovici care, a luat atitudine împotriva tineretului maghiar ce „justifica” legitimitatea odiosului pact, participând apoi alături de studenţii români din Ardeal la fondarea Societăţii Academice „Petru Maior” , unde a fost ales preşedintele acesteia. Primul Congres s-a ţinut la Roman în 1892, unde studentul Maniu şi-a expus înflăcăratul său crez: „Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luînd parte la revoluţia pe care o pregătim.” (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti-1983, p. 236)

   Doi ani mai târziu a creat Societatea Studenţilor Români, Sârbi şi Slovaci, devenid preşedintele ei, în care milita riguros pentru despărţirea Austro-Ungariei. Tineri, entuziaşti, plini de zel pentru salvarea Principatului lor s-au amăgit cerând dreptatea de la împăratul nedrept, duplicitar, avid de putere şi de noi provincii, Franz Joseph, printr-un „Memorandum”, redactat în cinci limbi (română, maghiară, germană, franceză şi italiană).  „În document se făcea o amplă analiză istorică, juridică, politică, administrativă, culturală a situaţiei românilor din Transilvania, el constituind un adevărat act de acuzare la adresa guvernanţilor de la Budapesta.” (Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti-1995, p. 10)

   Delegaţia Memorandiştilor alcătuită din 500 de persoane, încrezătoare în autoritatea monarhului, care trebuia firesc să-L slujească pe Dumnezeu şi popoarele încredinţate, au ajuns la Viena, în 1892, dar împăratul ursuz nu i-a primit, ba mai mult a asmuţit guvernul Ungariei asupra lor, intentându-le un proces care s-a judecat în 1894, la Cluj. Valul de mâhnire stârnit a generat o serie pe proteste, dar şi de solidarizări cu fraţii de peste Carpaţi. Iuliu Maniu şi Dan Pompiliu au redactat manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească.

 

   „Memorandumul” era de fapt „cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.” (Vasile Netea, Istoria Memorandumului românilor din Transilvania şi Banat. Ed. Europa Nova, Bucureşti-1993, p. 200)

   Din Octombrie 1898 până în 1915, a fost juristconsult al Mitropoliei Unite din Blaj, iar politic a activat în Comitetul P.N.R. În 1904, prin moartea lui Ioan Raţiu, preşedinţia partitului i-a revenit lui Gheorghe Pop de Băseşti, iar Iuliu Maniu devenea la 31 de ani vicepreşedintele P.N.R.  În anul 1906, devine deputat alături de alţi 14 confraţi în parlamentul de la Budapesta, grup primit cu ostilitate, cu vrăjmăşie, cu ură şi cu venin din partea maghiarilor iredentişti, care şi-au răsfrânt patologia viscerală asupra monumentelor simbol ale Românilor, precum distrugerea Crucii lui Iancu şi piatra de pe Câmpia Libertăţii,  sacrilegiul comis în Noiembrie 1908.

   Iuliu Maniu şi grupul său parlamentar de la Budapesta a zădărnicit introducerea limbii maghiare în armată. După izbucnirea Războiului Mondial, autorităţile maghiare au hotărât trimiterea liderului politic pe front. După absolvirea Şcolii de Ofiţeri de la Sibiu de şase luni, proaspătul ofiţer a ajuns pe frontul din Italia.

   ANUL 1918 – a ajuns prin jertfa curată de sânge a bravei Armate Române, prin strategia, devotamentul şi demnitatea Comandanţilor ei, prin sacrificiul poporului român, prin misiunea Bisericii Ortodoxe, ANUL IZBĂVIRII TUTUROR ROMÂNILOR. S-au reîntrupat PATRIEI provinciile surori:  BASARABIA  la 27 Martie, BUCOVINA la 28 Noiembrie, BANATUL şi ARDEALUL la 1 Decembrie.

   Despre inegalabilul Act de înfăptuire a Întregirii Românilor în Vatra Daciei Mari, consemnează şi marele istoric GHEORGHE BUZATU: „Înfăptuirea Marii Uniri în 1918, ca rezultat nemijlocit al luptei îndelungate şi pline de abnegaţie a întregului popor român, s-a înscris ca unul dintre evenimentele fundamentale ale istoriei românilor, care nu numai că semnifică împlinirea unui deziderat vital, ci a inaugurat o epocă nouă, de mari mutaţii economico-sociale şi politice. Actul din 1918 a condus, între altele, la crearea pieţei naţionale unice, la constituirea unui cadru complet nou, teritorial, politic şi social-economic de dezvoltare a statului şi a societăţii româneşti.”

   (Ioan Scurtu/ Gheorghe Buzatu, Istoria Românilor în Secolul XX 1918-1948, Ed. Tipo Moldova, Iaşi-2010, p. 93)

 

   Iuliu Maniu devenind Stindardul Mişcării de eliberare a Românilor din Ardeal, a ajuns cu Regimentul 64 Artilerie din Orăştie, cu circa 5000 de ostaşi la Viena pe la jumătatea lui Octombrie 1918, ocupându-se de militarii români din armata imperială. A convocat toţi ofiţerii români în 23 Octombrie înştiinţându-i că Comitetul Naţional Român preia din mâinile administraţiei maghiare conducerea Ardealului. Toţi cei prezenţi „au răspuns într-un glas că vreau cât mai curând organizare şi lucrare cu orice jertfă pentru acest ideal strămoşesc al nostru; vrem să rupem lanţurile robiei puse asupra noastră de sute de ani. Vrem să ne unim toţi românii cu ţara-mamă România, cu orice fel de jertfe şi pe vecii vecilor.” (Ştefan Pascu, op. cit., vol.II, p. 88)

   Ofiţerii şi soldaţii constituiţi în Sfatul Militar Român au atins efectivul de peste        50 000 de militari români, sub şefia generalului Ion Boeriu, comandantul tuturor românilor. Ironia sorţii s-a împlinit: pe cazarma „Franz Ferdinand” a ministerului de război austriac flutura drapelul românesc al Comitetului Naţional Român.

   Un fapt similar s-a petrecut şi în Ceholovacia, unde s-a format Legiunea română alcătuită din 1000 de militari care au impus ordinea în Praga.

„În fapt, românii îndeplineau un adevărat rol european, contribuind efectiv la afirmarea principiului naţionalităţilor.” (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 20)

   Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.) înfiinţat la Budapesta în 31 Octombrie 1918, avea 6 reprezentanţi P.N.R. şi 6 ai P.S.D., care şi-au fixat sediul în casa lui Ştefan Cicio Pop din Arad, de unde s-a coordonat întregul program strategic de eliberare a Ardealului.

   De la Viena, Maniu a organizat efectivele militare româneşti pe care le-a trimis în Ardeal, constituindu-se în Gărzile Naţionale care au preluat puterea din mâinile asupritorilor maghiari. Guvernul maghiar a încercat o conciliere cu C.N.R.C-ul. Maniu a venit special de la Viena. Trăznetul lui Maniu a căzut ca un fulger în capul lui Iaszi Oszkar, care buimac întreba: „În definitiv ce vor românii?”, „Teljes elszaydas!” – Despărţirea totală! a tunat Maniu. (Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Bucureşti-1943, p. 23)

 

   La 15 Noiembrie 1918, C.N.C.R-ul a hotărât convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia şi alegerea delegaţilor. Reprezentând toate categoriile profesionale şi toate straturile sociale, cei 1228 de deputaţi s-au întrunit pe 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia sub preşedenţia Adunării Naţionale a lui Gheorghe Pop de Băseşti. Cuvântul solemn l-a rostit Vasile Goldiş: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România.” („Românul”, Arad, din 3 Decembrie 1918)

   Rezoluţia Actului Marii Uniri susţinută de Iuliu Maniu P.N.R. şi Iosif Jumanca P.S.D. a ales Marele Sfat Naţional din 150 de membri, s-a instituit Consiliul Dirigent în frunte cu Maniu, având responsabilitatea asigurării administraţiei Ardealului până la întrunirea Adunării Naţionale Constituante a României. La 8 Ianuarie 1919, la Mediaş Adunarea Naţională a Saşilor a hotărât şi ea aderarea la Actul Unirii Ardealului cu România.

   Peste euforia generală aşternută a căzut grindina armistiţiului de la Belgrad din 13 Noiembrie 1918, semnat de Antantă cu Ungaria, care propunea linia de demarcaţie de-a lugul Mureşului. Maghiarii descendenţii de drept ai hunilor lui Attila au şi trecut la represalii, la crime, la arestări în teritoriul rămas sub stăpânirea guvernului maghiar.

   La 28 Februarie 1919, Consiliul Suprem Aliat şi-a revizuit rezoluţia armistiţiului fixând linia de demarcaţie pe calea ferată Satu Mare – Oradea – Arad, dar guvernul bolşevic maghiar a sfidat acea impunere atacând trupele române din preajma Munţilor Apuseni la 15 Aprilie. Replica Armatei Române a stabilit pe Tisa linia frontului. Armata maghiară a dezlănţuit un nou atac asupra românilor în 19 Iulie. Riposta română s-a încheiat însă la 4 August 1919 cu ocuparea Budapestei.

 

   Iuliu Maniu a avut convorbiri cu regele, cu Ionel Brătianu, cu alţi lideri politici. La propunerea liderului liberal de a fuziona cu partidul său,  ardeleanul Maniu a refuzat.

   La 9 August 1919, Conferinţa Naţională l-a validat pe Iuliu Maniu în funcţia de preşedinte al P.N.R.  S-a constituit un Bloc parlamentar şi Iuliu Maniu a fost propus de regele Ferdinand să formeze guvernul, dar acesta a refuzat, pledând pentru vicepreşedintele P.N.R. Alexandru Vaida-Voevod, care a semnat Tratatul de pace cu Austria şi pe cel al minorităţilor la 9 Decembrie 1919. În timp ce premierul român se afla în străinătate, monarhul ţării în graba de a ajuta ţara, l-a demis  în martie 1920.

   Liderul ardelean a avut următoarea concepţie cu privire la statutul minorităţilor care, să nu contravină: a) Existenţei şi integrităţii teritoriale a statului; b) Dăinuirea perpetuă a neamului şi în acest scop să nu stânjenească închegarea sufletească şi naţională a corpului statului naţional; c) Să nu corupă spiritul genuin naţional, tradiţia, gândirea şi aspiraţia naţională şi elementele constitutive ale însuşirilor specifice ale poporului alcătuitor de stat, adică acele izvoare de bogăţii sufleteşti şi morale, care singure dau drept de existenţă unei naţiuni.”  (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 32)

   Dorind să creeze un minister al Ardealului, Maniu s-a întâlnit cu Brătianu, cerându-i sprijinul în această privinţă, dar şi cu rugămintea de a dizolva organizaţiile liberale din Transilvania. Tratativele au durat două luni şi cum era firesc au eşuat. Acuzele reciproce n-au lipsit nici ele şi nici observaţia lui Pamfil Şeicaru: „Fuziunea ar fi pus lui Iuliu Maniu o problemă personală şi anume: situaţia pe care ar avea-o el în cadrul noului partid. Putea să conteste lui Ionel Brătianu dreptul de a fi şeful partidului fuzionat? Putea să se resemneze de a avea o situaţie de prim secund, chiar investit cu puteri în tot ce privea organizarea partidului în judeţele Transilvane? Sub aparenţa de totală modestie, Iuliu Maniu ascundea, cu mare grijă, un imens orgoliu; iată de ce fuziunea a fost de la început condamnată.” (Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor naţional, ţărănist şi naţional-ţărănist, vol. II, Madrid-1963, p. 319)

   În 19 Ianuarie 1922, Ionel Brătianu a fost însărcinat să formeze guvernul şi să colaboreze cu partidul lui Maniu. Maniu nu numai că n-a fost de acord, dar s-a înfuriat pe premier, acuzându-l printr-o telegramă trimisă regelui că „alegerile din martie 1922, pentru Adunarea Naţională Constituantă, s-au tranformat într-o ruşine naţională şi într-un scandal european.” (Iuliu Maniu, Testamentul moral politic, Ed. Gândirea românească, Bucureşti-1991, p. 61)

   Apoi, a refuzat ostentativ participarea la botezul moştenitorului, precum şi la încoronarea lui Ferdinand la Alba Iulia din 15 Octombrie 1922. Timpul cât a durat mandatul lui Brătianu (1922-1926), Maniu s-a aflat pe baricada opoziţiei contestându-l şi acuzându-l permanent, împotriva noii Constituţii din 26 Martie 1923, dar şi a tuturor proiectelor de lege adoptatea de Constituţie, pentru ca ulterior să o accepte de facto şi de iure, când a ajuns la guvernare în anul 1928.

   „Înzestrat cu un real talent politic, Iuliu Maniu a aplicat cu măiestrie tactica luptei de hărţuire, combinând atacurile directe cu învăluirea şi părăsirea terenului de luptă. În momentele critice pleca la Bădăcin, afrimând că avea <<ceva probleme>> cu viţa de vie, care necesita o îngrijire imediată. I se spunea <<sfinxul de la Bădăcin>>, tocmai pentru extraordinara capacitate de a nu-şi dezvălui sentimentele şi opiniile politice.” (Ioan Scurtu, op. cit.,p. 37)

 

   În faţa tacticii şi strategiei „sfinxului” s-a oprit nedumerit până şi perversul politician Constantin Argetoianu: „Niciodată n-am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea tuturor cuvântul, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea după miezul nopţii, unu, doi, trei… Se mijeau zorile. Atunci d-l Maniu, calm, de parcă ar fi fost o şedinţă de 10 minute, încheia spunând: <<Mâine vom discuta în continuare>>. Luni de zile mai târziu, înţelesesem că până nu se ajungea la ce voia el, fără chiar să-şi formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. Iar părerea lui o ştiam o dată cu atitudinea adoptată. Căci părerea d-lui Maniu era tocmai formula acceptată.” (Ion Totu, Figuri reprezentative: Iuliu Maniu, ed. II-a, Bucureşti-1946, p. 9-10)

   Obişnuit cu stilul „sfinxului”, Argetoianu solicitat să alcătuiască alături de el un Bloc al opoziţiei a recurs la o metodă inedită. A luat o foaie albă, a semnat-o jos şi i-a oferit-o spre a pune orice condiţii. Surpriza a fost totală şi a durat doar 3 zile, nu 3 săptămâni cum se preconiza. Privitor la criza dinastică creată de amorurile principelui Carol cu amanta sa Elena Wolff Lupescu, în schimbul renunţării la tron, atitudinea lui Maniu a fost şi pentru şi contra. Pregătirea pentru guvernare a fost zadarnică fiindcă promisiunea regelui s-a înfăptuit altfel, prin numirea lui Averescu. La această lovitură s-a adăugat şi plecarea din partid a lui Ioan Lupaş şi Vasile Goldiş.

   La 27 Iulie 1927 a murit regele şi a intrat în funcţiune Regenţa, care l-a nemulţumit pe Maniu, orientându-l spre susţinerea veniri la tron a odraslei fugare, Carol.

   În 24 Noiembrie 1927, a murit şi Ionel Brătianu. Maniu a răsuflat uşurat. Preşedenţia guvernului i-a revenit însă lui Vintilă Brătianu. Maniu s-a înfuriat peste măsură, coalizând opoziţia spre răsturnarea guvernului liberal. Adunarea de la Alba Iulia cu cei peste 100 000 de mii de participanţi au votat Rezoluţia prin care au somat Regenţa să demită guvernul, menţinând totodată şi posibilitatea aducerii lui Carol, condiţionată: despărţirea de amantă, refacerea căsătoriei cu Elena şi respectarea Constituţiei. Vintilă Brătianu şi-a dat demisia, iar Regenţa i-a încredinţat lui Maniu formarea guvernului la 8 Noiembrie 1928. Alegerile s-au desfăşurat în 12 Decembrie 1928, în urma cărora ţărăniştii au câştigat 77, 76 % din electorat. Prima măsură a premierului Maniu a fost demisia în alb a tuturor deputaţilor şi senatorilor ţărănişti.

   S-a dorit o nouă eră: stabilizare monetară, sistem de exploatare nou a regiilor autonome, pentru terenurile arabile obţinute prin legile de împropietărire o liberă circulaţie, îmbunătăţirea regimului investiţiilor străine, prin deviza „porţilor deschise”.

   S-a realizat: scăderea producţiei, creşterea datoriei externe, agravarea situaţiei economice, amploarea mişcărilor sociale, culminând cu greva minerilor de la Lupeni, reprimată sângeros, demisia lui Constantin Stere, amnistie politică, reforma armatei, acceptarea ideii restauraţiei, încoronarea lui Carol al II-lea.

   Carol a venit în ţară ilegal, cu paşaport fals înainte ca Maniu să se hotărască. Faptul că-i jurase credinţă fiului său, l-a determinat pe premier să negocieze noaptea cu tatăl. În Consiliul de Miniştri din 7 Iunie 1930, s-a anulat actul renunţării din 4 Ianuarie 1926 şi s-a acceptat proclamarea noului rege Carol. Maniu şi-a dat demisia.

   Bilanţul guvernării lui Maniu l-a făcut reputatul teolog, scriitor, poet Nichifor Crainic: „Trei ani de Regenţă au fost trei ani de haos în capul statului. Iuliu Maniu, împins la cârmă de forţele populare, ar fi putut face orice în România, dar n-a ştiut ce să facă. Crescut în binecuvântata opoziţie ardeleană faţă de unguri şi în opoziţia de zece ani din ţară, bărbatul de stat în care se pusese atâta nădejde se dovedea un nihilist incapabil să respire într-o iniţiativă creatoare. Ca preşedinte de Consiliu n-a fost decât o poză. Dar în acel moment [iunie 1930] a avut un mare merit: a stat pasiv în faţa evenimentelor de frica permanentă a răspunderii.”  (Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 214)

   Carol a II-lea şi-a dorit impunerea în stat a primatului monarhiei şi i-a încredinţat mandatul lui Maniu pe 14 Iunie 1930. Pe 12 August 1930 a sosit şi Duduia lui Carol. Maniu a alergat la rege s-o alunge. Regele l-a trimis la plimbare. Maniu şi-a înaintat demisia. Carol al II-lea l-a refuzat. Pamfil Şeicaru consemnează reacţia premierului ca fiind: „insuficientă şi echivocă. Ce s-ar fi întâmplat dacă Iuliu Maniu ar fi dat ordin, în calitate de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fi fost arestată, sub acuzaţia că a intrat în ţară cu un paşaport fals? Cine ar fi cutezat să-i ia apărarea? Atât Partidul Liberal cât şi celelalte partide din opoziţie ar fi aplaudat măsura guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? În august 1930, el se ferea să provoace opinia publică, pe care orice partid ar fi aprins-o mulţumită unei agitaţii violente şi bine organizate.” (Pamfil Şeicaru, op. cit., p. 171)

   Venirea Elenei Lupescu a constituit de fapt noua eră a camarilei regale, care a impus politica ocultă în cadrul monarhiei române, căreia i-a pregătit sfârşitul.

   Iuliu Maniu şi-a prezentat din nou demisia. Carol i-a acceptat-o şi l-a împuternicit pe Gheorghe Gh. Mironescu ca premier. O altă caracterizare a guvernării ardeleanului unit a făcut-o marele profesor Nae Ionescu, cel care a susţinut vehement restauraţia şi cel care a fost apoi răpus de ea: „Guvernarea d-lui Maniu trebuia să fie un început de regim. <<Noul curs>> pe care toată ţara îl dorea şi pentru care atâta se înhămaseră la carul d-lui Maniu. Şi în loc de noul curs, am avut o guvernare care s-a târât de pe o zi pe alta, izbită la fiecare cotitură de drum, ameninţând la fiecare pas să sucombe sub o nouă dificultate.” („Cuvântul” din 19 iulie 1930)

   Read More »

16 May
2019

Eleonora SCHIPOR: Ziua cămășii cusute

Anual  cea dea treia duminică a lunii mai  este și ziua mondială a cămășii cusute.

            În cămăși cusute în diferite stiluri, având uzoare felurite au venit elevii și profesorii,  de la CIE Cupca.

            Ne-am fotografiat prin clase, în sala de festivități, pe culuare.  Anul acesta sărbătoarea cămășii cusute a coincis și cu săptămâna educației creștine. Așa că am recitat versuri, dar și în proză am vorbit și am înterpretat cântece creștine. Mai ales că suntem în aceste zile pascale când creștinii ortodocși se salută atât de frumos cu tradiționalul „Hristos a Înviat!” Deci am avut o  dublă sărbătoare în ziua aceasta.

            În imaginile respective îi vedeți pe elevii și pedagogii noștri îmbrăcați în cămăși cusute. Îi felicităm pe toți și credem că în anii următori toți cetățenii țării vor îmbrăca cămașa, iia, sau chiar costume în stil național. Principalul e să fie pace pe pământ și liniște în sufletele oamenilor.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

16 mai  2019

16 May
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XV)

Arhiepiscopia de Justiniana Prima

 Domnia împăratului Justinian (527-565) a fost o perioadă de relativă pace religioasă la Dunăre şi în Pont. În acest context, a avut loc o reorganizare bisericească a prefecturii Illyricum, prin care a urmărit ca pe locul satului său natal, Tauresium, să fie ridicat un oraş, numit Justiniana Prima. Concret, prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul a decis să înfiinţeze o Arhiepiscopie autocefală în noul oraş, unde a fost stabilită reşedinţa prefecturii Illyricum. Anterior, reşedinţa se aflase la Thesalonic, mutată aici de la Sirmium, în urma năvălirii hunilor. Justiniana Prima era situată pe locul actualului Tsaricin Grad, aflat la 40 km de Naissus (Niş-Serbia). Deducem că noul oraş era mult mai aproape de Dunăre decăt se credea până atunci. În ceea ce priveşte jurisdicţia noii arhiepiscopii, aşa cum rezultă din însuşi textul novelei, aceasta se întindea asupra episcopiilor din provinciile Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda şi o parte din Pannonia Inferior. În schimb, provinciile Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau în continuare sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Aceste provincii erau locuite de o populaţie romană sau romanizată. Subliniem că jurisdicţia acesteia se extindea şi asupra unor regiuni şi cetăţi din nordul Dunării, după cum rezultă din textul novelei, în care se spunea că frontierele Imperiului s-au întins şi în nord: „locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării cercetează acum oraşele noastre, şi atât Viminacium, cât şi Recidiva şi Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, se află iarăşi sub stăpânirea noastră”. Şi istoricul bizantin Procopius din Caesareea, în De Aedificiis, scrie că Justinian a ridicat „o mulţime de cetăţi” în stânga Dunării, aspect confirmat şi de investigaţia arheologiocă. Extinderea puterii bizantine pe malul stâng a dus şi la extinderea jurisdicţiei bisericeşti a arhiepiscopiei Justiniana Prima. Trebuie să precizăm  că jurisdicţia canonică a titularului acesteia presupunea hirotonia de mitropoliţi şi episcopi pentru scaunele vacante, controlul întregii vieţi şi administraţii bisericeşti în aria sa de competenţă. Acelaşi arhiepiscop judeca orice abatere de la disciplina şi rânduiala bisericească. Noua arhiepiscopie era autocefală, dar păstra legăturile dogmatice, canonice şi de cult cu Patriarhia de Constantinopol, iar, pe de altă parte, istoricii catolici (precum Zeiller) susţin că de fapt aceasta n-a fost decât un vicariat al papei.

În ceea ce priveşte titularii, primul arhiepiscop de Justiniana Prima a fost Catelian (latin), iar dintre urmaşii săi cunoaştem pe Benenatus, tot latin, implicat în 553 în discuţiile asupra condamnării celor „trei capitole”.  La sfârşitul secolului al VI-lea, cunoaştem numele unui arhiepiscop Ioan, căruia îi sunt adresate câteva scrisori de către Grigorie cel Mare, papa Romei (590-604), din anii 592 şi 594. În aceeaşi perioadă este amintit un mitropolit din Dacia Mediterranea, Felix din Sardica (Sofia), căruia îi scria acelaşi papă, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Justiniana Prima, dar fără succes. După 602, în urma năvălirii slavilor, se pierd urmele arhiepiscopiei de Justiniana Prima şi ale mitropoliilor şi episcopiilor supuse ei. În cele din urmă, în 731, împăratul Leon III Isaurul o desfiinţează oficial, eparhiile ei sufragane fiind trecute sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. Se cuvine însă să mai stăruim asupra arhiepiscopiei sus menţionate, pentru a vedea legăturile ei cu teritoriile din nordul Dunării. Aşa cum am arătat, Justinian a refăcut o bună parte a fortificaţiilor de pe linia Dunării şi din interiorul Dobrogei. Este vorba despre capete de pod mai vechi de pe malul stâng: Litterata, Dierna, Drobeta, Sucidava, Constantiniana Daphne ş. a. Refacerea fortificaţiilor, descoperirile bizantine din secolul al VI-lea, precum monede şi ceramică, denotă faptul că populaţia daco-romană din aşezările urbane şi rurale se afla în strânse legături cu malul drept al Dunării. În aceste condiţii, era inevitabil ca arhiepiscopia de Justiniana Prima să-şi extindă jurisdicţia asupra teritoriilor de malul stâng, iar unele oraşe riverane Dunării au fost probabil reşedinţe episcopale sau ale unor episcopi periodeuţi.

Construirea de biserici în oraşele dunărene a dus la reactivarea şi îmbogăţirea vieţii religioase pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creştinare, a conservat comunităţile existente şi valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se manifeste un alt agent important al creştinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturaţi de slavi şi avari, aduşi de aceştia în nordul Dunării. Aceşti prizonieri şi-au păstrat credinţa, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceştia, un rol l-au jucat şi cei refugiaţi în nordul Dunării ca urmare a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau victimele credinţei oficiale, ereticii şi schismaticii, care fugeau fără încetare la barbari, aşadar, o sumedenie de fugari. Prin urmare, între 454-600, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiţii favorabile pentru consolidarea comunităţilor existente şi creştinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar aceşti factori n-au acţionat cu aceeaşi intensitate şi durată în întregul interval de timp şi pe ansamblul teritoriului nord-dunărean.

Read More »

15 May
2019

Eleonora SCHIPOR: Ziua Mamelor și a Femeilor Mironosițe la CIE Cupca, Ucraina

Anual, în aceste zile de mai, fie mai călduțe sau mai ploiase, sărbătorim în instituțiile de învățământ și cele culturale Ziua Femeilor Mironosițe, dar și a tuturor mamelor.

            La CIE Cupca pregătim mai întâi o expoziție de fotografii, ziare, desene, gazete de perete și aplicații atât cu tematică religioasă, cât și cu tematică obișnuită dedicată acestei zile.

            Fiecare clasă pregătește câte un număr artistic: poezii, cântece, dansuri, scenete, atât cu tematică laică, cât și cu tematică religioasă.

            Invităm mamele și profesoarele cărora le pregătim în proză sau versuri felicitări, pe urmă le prezentăm concertul respectiv.

            Sincere mulțumiri aducem tuturor conducătorilor de clasă, diriginților pentru munca depusă, direcției școlii, iar mamelor și bunicelor pentru pregătirea costumației respective, dar în primul rând pentru că au dat viață, cresc, educă proprii copii.

 

            Asemenea măsuri educă la copii dragostea de mamă, de plaiul natal, de profesori și școală, dar și frica de Dumnezeu, evlavia, credință, dreptate, adevăr…

———————————

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

15 mai  2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8882

Ultimele Comentarii