27 Nov
2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Strop cu strop (poezii)

 

O halcă de pământ

 

Din trupul tău smulg halca de pământ

Și îmi dospesc o gură, cu mulți dinți…

Dar n-am să pot din el, bunici, părinți,

Cu el mai pot o gură de mormânt.

 

Și n-am să pot nici mărul copt la gard

Nici iarna ca să fie mai geroasă…

Dar ce-a rămas, simțirea îmi apasă,

Scântei îl fac la somn, doar cât să-l ard.

 

Cum n-am să pierd un bulgar de pomană

Am să-mi clădesc, la casă, înc-un deal…

Ciopor de oi, un fluier, si-un caval

Și-un suflet de bătrâni în colț de strană.

 

Iar de mai am, promit că-nghit pământul

Să-l pot păzi… de hoarde de golani…

N-am să-l donez și nici nu-l vând pe bani

Îl dreg ogor să-mi seamăn tot cuvântul.

 

Iar de-mi rămâne fir din drag pământ

Îmi fac o turlă…să coboare sfinții…

Sub ea îmi pun toți moșii și părinții

Și plec și eu, cu ei…în Cerul Sfânt…

 

 

Strop cu strop

 

Unde ești de nu te pot atinge

Unde-ai adormit? În care loc ?

Puricii sunt  pâclă în cojoc

Și afară ninge!

 

Văd că te-a uitat și Dumnezeu

Drumul tău spre Iad și spre osândă

Lupii împrejurul tău la pândă

Fără ,, lepedeu” !

 

Trupul frânt de piatră, azi slabit

Prin boicot și din necuviiță

Cu altare sparte-n pocăință

Chin strivit  !

 

Puiul tău în lume-i risipit

Ți-a  uitat şi noile hotare

Nici nu știi de-i viu ori daca-l doare

Unde-i asuprit!

 

Ori de-i tare pita de ojină

Ori acoperişu-i strai de brume

Ori de îi mai stie-al țării nume

Fără rădăcină!

 

Ori străinul noaptea îl primește

Ori viata-i grea de-a o purta

Ori prin ziuă ceru-i scânteia

Fără veste!

 

Ori de doru-i e nimicitor

Când în suflet sapă de te-apasă

Când o casă nu îi este-acasa

Țară dor !

 

Ori ești Iuda-n zale și arginți

Ori ești taina pătimirii noastre

Inima ce-mi bate de sub coaste

Bravi părinți !

 

Read More »

25 Nov
2019

Constantin STANCU: Existența nu-i o călătorie de plăcere…

Un titlu mai puțin obișnuit pentru un volum de versuri: Matrozii se sfințesc cu fiecare port!*

Prof. dr. Adrian Botez, poet încercat, cu o viziune solidă și originală, ne propune, prin volumul publicat la Editura Rafet în anul 2019, poeme încărcate de spiritualitate, de cultură, de taine, de paradigme și judecăți.

Făcând referire la matrozi, la marinarii simplii și muncitori de care depinde călătoria pe marile oceane, poetul ne pune în fața ochilor responsabilitatea omului raportat la universului creat, necesitatea implicării lui în modelarea vieții. Cu fiecare port, cu fiecare loc unde poposesc, matrozii, prin ceea ce fac, se apropie de Creatorul care i-a pus pe valurile cosmosului dantelat. Ei sunt chemați să fie activi în modelarea universului văzut și nevăzut, să vadă dincolo de naufragii, de căile luminate ale lumii, de tragediile în care sunt implicați oamenii. Ei pot salva lumea… Crist este cu ei, până la urmă pământul este o navă care călătorește în timp și spațiu, o navă care ne oferă șansa vieții și a demnității existenței. Omul călătorește și el în trupul lui firav…

Volumul de versuri se compune din mai multe secțiuni cu legătură între ele:

-            Partea I: Matrozii se sfințesc cu fiecare port;

-            Partea a II-a: Scurgeri toxice;

-            Partea a III-a: „Nu judecați, pentru ca să nu fiți judecați!”

-            Epilog.

Volumul ne prezintă și câteva date despre Adrian Botez, scriitorul, plus aprecierile critice asupra operei sale… de-a lungul timpului.

Lumea în care navighează individul este o lume periculoasă, judecata pentru tulburarea armoniei este necesară și posibilă, călătoria inițiatică are ca efect consolidarea adevărului, a principiilor, a zestrei de lumină.

Ca de obicei, Adrian Botez își etalează cultura, prezintă cititorului rădăcinile spirituale ale existenței, modelate de un stil dens și frust, limpezit de zgura memoriei. El apelează la motivele tradiționale ale folclorului românesc, la cuvinte înalte legate de cuvinte obișnuite, uneori dure. Poetul nu dorește să șocheze, el provoacă cititorul, îl cheamă în jocul literaturii și al vieții. Judecata face parte din salvarea vieții, lumea se desăvârșește prin decizia divină, necesară.

Personajele acestei povești, pe marile oceane ale universului, sunt matrozii, munții – martorii lui Dumnezeu, Zâna de Lumină, marea, copacii, portul, stânca, Arca, patria, icoana și, evident, Demiurgului.

Poemul este literatură și imprecație, rugăciune și cânt, expunere și eseu; temele sunt dense, cu sens și motivante.

Universul creat de scriitor este dinamic, împins de forțele divine cedate omului: luntrea se leagănă printre ceruri (nu pe cer), scripcarul (artistul) își pune Scripca sub bărbie, flăcăii vâslesc aurore boreale, există o deltă de rime, o prostie cosmică, un complot lingvistic, nopți fără sfârșit etc.

Pentru reușită e nevoie de armonie, o temă tot mai prezentă în volumele poetului. Este o armonie în lume, există una interioară, necesară pentru om, pentru a-l menține ca ființă unică în labirintul dintre galaxii. Poetul accentuează pe gloria finalului, pe îndrăgostiții care se plimbă prin Copou, pe Nunta din Munte. Temele poemelor sunt diverse, profunde, livrești, sfințite de călătoria matrozilor în univers.

Unele poeme au mesaje înalte spiritual, altele sunt concrete, altele au ceva mistic, echilibru este mereu căutat. Lectura volumului nu este ușoară pentru cititor, poetul mereu cheamă la gândire, la contemplație, la decizie, la credință. Valorile creștine răzbesc sunt crusta ideilor precreștine, idolatria este învinsă de Crist ca personaj central al istoriei, ca personaj care este istoria în sine.

Existența nu este o călătorie de plăcere. Omul va trebui să ia de la început viața, oriunde și oricând, trebuie să aprofundeze, să fie lucid/ treaz și pregătit să acționeze conform cu marile forțe divine din Creație.

„vei pleca de undeva – spre a ajunge/ altundeva: niciunde – nicio o scofală – de pielea ta…/ numără Corăbiile – din zece în zece/ și – poate – - ți va trece pofta  de-a tot petrece” (Existența nu-i o călătorie de plăcere, p 27).

Naufragiile fac parte din viață, ele apar strategic, de-a lungul timpului, reprezintă puncte de reper în existență, ele luminează pe cel atent. Ideea de bază: Cine a suportat un naufragiu, va suporta toate naufragiile, se luminează, va birui neputința și forțele negative, idei reflectate în poemul Învățătură (p. 30).

Armonia necesară, ca stare de vibrație supremă a ființei, se realizează prin ritmuri vechi, prin mișcarea cuvintelor în filele Cărții, prin căutarea lui Dumnezeu, matrozii așteptând mesajele de pe pământ, neînduplecați… Poemul are un titlu declarativ: Visul meu de armonie – cel frumos… (p. 41).

Adrian Botez simte dimensiunea spirituală, o descrie subtil, în mai multe poeme, Îmblânzitorul de bezne fiind unul cu impact pentru cititor: „îmblânzitorul de bezne își/ scutură – discret – din cinci în cinci/ minute – trusa cu scule// după subtilul ăst/ zgomot – îți poți da seama când/ va ajunge la poarta ta – la soarta/ta// deci – ești – mereu/ pregătit – să/ numeri fiorii/ Ființei de Scule” (p. 53).

Realitatea imediată este prinsă în poemul Duminică – în fața blocului, poetul descriind simplu, cu impact, ziua în care oamenii joacă table, discută problemele lor concrete, de la problema gunoiului, la rețetele de prăjituri și la relația, seacă, bărbat-femeie, în blocul rezervat celor care fac, din nimic, marea problemă a destinului. O lume pierdută în altă lume, captivă unor stări de lucruri, din care nu poți evada. Presiunea unei societăți bolnave spiritual îl îndeamnă pe poet să adreseze o petiție către Dumnezeu, cu mult curaj: „e-atâta zgomot și/ gălăgie – pe lumea asta – încât/ am asurzit// de când am asurzit – mă simt ca un înger – sau ca un schivnic erudit” (p. 65). Poetul, singur în limbajul său, se cere afară din univers…

Despre problemele zilnice, descoperim în volum o doină a necazului (p. 74). Necazul îi pune omului cuțitul în gât, asaltat de problemele zilnice. Stilul unei doine din popor arată cititorului că amărăciunea este prezentă, în viața de zi cu zi a cetățeanului, ca un șlagăr mereu la modă…

Tensiunea relațiilor dintre oameni este redată în câteva poeme dedicate „Părintelui Cain”, cel care a răzbit, în istorie, prin CRIMĂ. Iată, CRIMA, ca justificare în fața istoriei. Problema destinului poetului, în colectivitate, este redată în poemul Problema existenței poetului : o lume fără poeți este una din care armonia a dispărut.

Adrian Botez a atins multe teme și probleme contemporane în acest volum. Unele vin de departe, din istoria complicată a lumii, din trădări și suferință. Alte probleme sunt actuale, altele subtile, îngrămădite, de insul modern, în zona întunecată a existenței.

Fiecare poem începe cu literă mică, versurile sunt rupte în multe idei, virgula este înlocuită de linioara dintre propoziții, ca un cuțit. Se folosesc cuvinte provenind din filozofie, teologie, știință, teosofie, istorie. Miturile invadează, și ele, materia moale a poemului, privirea scriitorului este îndreptată spre adâncurile lumii, pe care matrozii își poartă luntrea/ corabia/ transatlanticul

Despre opera lui Adrian Botez, au scris mai multe persoane, iubitoare de cultură – el fiind prezent, în mediul literar, prin cărțile scrise, prin poziția de cărturar, fiind propus, de Academia DacoRomână, la Premiul Nobel, pentru anul 2017. Luminița Aldea reține: „Prin slovele domnului Adrian Botez ieșim din băltirea puturoasă a postmodernismului (…) și ne mutăm cu slovele în teritoriul literaturii adevărate, unde există mari teme și înălțări de neatins, spre care poetul, ca un Icar, vrea mereu să zboare. Poezia și-a regăsit aripile, a redevenit zbor!” (Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului, p. 152).

Autorul nu este un poet la modă, din contră, solicită cititorul, îi prezintă fața înaltă a culturii, raportată la fața de jos a realității crude. El s-a achitat de sarcina sa, prin poemele scrise – și în care a pus multă suferință, pentru a releva dinamica adevărului, într-o lume frântă, apocaliptică…

——————————–

Constantin STANCU

Noiembrie 2019

*Botez, Adrian, Matrozii se sfințesc cu fiecare port, poeme, 191 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Cartea este dedicată soției, Elena; Coperta I: Ivan Aivazovsky (1817 – 1900) – Shipwreck near Gurzuf (Naufragiul lângă Gurzuf), 1898.

25 Nov
2019

Adrian BOTEZ: Nu știu să-ntâmpin – zâmbind – nenorocirea (stihuri)

 

BOLI

 

scoate Crai Nou din creion :

oreion

 

afiș de pus în rai :

guturai

 

locomotivă-n cap

boli de satrap

 

bagă-ți în fund zebră :

febră

viermi de lepră

 

pojar de stele

între umeri de manèle

 

…cinism cu clopoței

boli câte vrei…

 

 

A FOST O COPIE DIN MINE ÎN VITRINĂ

 

a fost o còpie din mine în vitrină

n-a cumpărat-o nimeni – extatică urină

și reni treceau – prin hornuri și prin poli

urși albi mi-au fost trimiși – drept muieratici soli…

 

a fost o còpie din mine și pe Marte

dar s-a-ncurcat chestiunea – tot la pașapoarte…

e bine să mai cazi din rai-serai

petreci o dimineață-n parcul Guturai…

 

mi-am strâns – sub braț  – aproape orice còpii

și-am devenit un star – ignor Esòpii :

am devenit paiață – m-am prefăcut frigidă

 

ieșit-am din terestra mea firìdă…

…spuneți ce vreți – eu sunt la post – de mult

și masacrez tumult după tumult…

***

 

CEAI DE TEI – DACĂ MAI VREI

 

ceai de tei – dacă mai vrei

e-n dulapul cu evrei

dacă vrei chiar maioneză

e în lampa portugheză

 

e-atâta ordine – mistèr

apuc cadâne de mâner

e-un ghibirdic – pe-aici – sub șa :

dacă-l găbjesc – îl voi mânca

 

trec în revistă regiment de stele

obțin metempsihoza fricii mele

trece și soarele – scalpat :

e numai bun de scărpinat !

***

 

NU ȘTIU SĂ-NTÂMPIN – ZÂMBIND – NENOROCIREA

 

nu știu să-ntâmpin – zâmbind – nenorocirea

deși tovarăș de drum – tare ades – mi-a fost…

hulesc – înjur – vijelii-fulger isc în toată firea

și tot așa făcând – pierdut-am orice rost…

 

cutreier – ne-mpăcat – lacul cu lebezi negre

și sparg oglinzi – cu slovele de ură

din mine-a mai rămas un pumn de zgură :

deasupra zgurii – crescătorìi de febre…

 

…nu știu să-ntâmpin – zâmbind – nenorocirea

într-un hățiș de vorbe – chiar Limba am junghiat-o :

toți diavolii – pe rând – citesc – râzând – psaltirea…

 

…eu – mut – te-nchipui Oarbă – Soartă-Disperato…

nimeni presară flori unde-au căzut Trei Cuci :

învață să mori singur – cum singur urci pe Cruci…

***

 

IARNA E BLÂNDĂ – FRAȚILOR

 

asta n-am înțeles eu – și cu mine

toți Bătrânii Oameni : că vine Iarna

ne-am smiorcăit – penibil : „…s-a răzgândi – Vădana” !

dar Leagea-i scrisă-n Stele – -n Sânge Apă – în Jivine

 

n-am nevoie de-un Grădinar – înalt și gros

mătăhălos – buzat – posac și păros !

vreau să stau – în Lumină – sub Umbra de Pom

și să murmur – extatic – silaba Cuvântului OM !

 

…iarna e blândă – Fraților : în sfârșit

e Liniște – ca-ntr-o Catedrală în care

toate Cele Sfinte  – Sublime – s-au săvârșit :

 

nu mai e de căutat ori pierdut – Cărare…

…Misterioase Bufnițe stau deasupra de zare :

în gheare – pentru Fiecare – țin Lumânare…

***

 

FII VREDNIC DE CRIST : ÎN ZARVA ZARAFILOR NOI – DOAR EL TE ASCULTĂ…

 

miroase-a iarnă – miroase-a sfârșituri

miroase-a dezvățuri :  noi jocuri – rătăciri și ținuturi…

nimic n-a mai trage în jos – Dor și Ființă

Munții s-apleacă a Nuntă : aflat-au Noi Miri – Noua Putință…

 

nu sta pe gânduri și nu stinge Focul :

în prag va veni Vestitorul Fierbinte !

nimeni – în lumea ce-a fost – nu-ți ia locul :

care pe care cercetează și minte…

 

…nu va fi altfel – va fi tot o lume

în care s-or umfla înțelepți – dar și glume !

doar când treci – desluși-vei o ceață -

 

…în rest – și acolo-s tot Zori – și tot Piață…

(…Vânzător Econom – nimănui și nicicând n-ai știut

să-i umpli o Viață-Epopee… : n-ai știut – sau n-ai vrut ?)…

 

…nu-ți pară rău : învățat-ai – aicea – la Scripcă

sodom evanghelii : Armoniei tremurat-ai o Aripă-Șipcă…

…și lumi se pupară –  bețivi vagabonzi :

 

ceea ce-nseamnă noi crime – schilozi…

*

Palatul de Brazi va fi ochi plin la Nuntă :

fii vrednic de Crist : în zarva Zarafilor Noi – doar El te ascultă…

***

 

NE BĂLĂCIM ÎN RUGĂCIUNI PRIPITE

 

ne bălăcim în rugăciuni pripite

dar niciodată noi nu credem în ispite

dar niciodată El nu dă târcoale

să-ncerce – între dinți – vorbele goale :

 

de-ar fi de aur – s-ar isca și Focul…

a devenit „de societate” chiar Norocul :

Scripcare – Armonia a murit

și Slova – și Cuvântul – s-au scrumit…

 

de labirinturi fără Ariadne sunt strivit

sunt sufocat de constelații – potopit…

Atlantul Translucid nu s-a oprit :

 

se năruie – sub noima-mi – orice schit…

…o – Logos – șlefuit – de zei – Văpaie :

iar ai apus – cu faraonii – -n piramizi-noroaie…

***

 

VORBA CEEA…

 

nu trebuie să vii la mine – mereu – cu

Noaptea-n cap : poți să pui – în

loc de

Noapte – o linguriță de

zahăr – sau de

miere – ori de

petrol – o mână de

mălai – ori

un șomoiog de

paie… – …sau – mă rog – fie chiar și un

dram de deșteptăciune – ori – cum i se mai

zice : “glagore”…

…mmm ?  – se

poate ? – mai exact :

poți să mai modifici

cevașilea – pe la…

Vorba ‘Ceea…?

***

 

ADUS-AM – ÎNDÂRJIT – PE CORABIE – CRUCE

 

adus-am – îndârjit – pe Corabie – Cruce

la Prora-am aprins – smerit – Lumânarea

de la Cârmă – Crist  nu-ncetează-a scrutare tot zarea :

Călăuză-i ce știe unde ne duce…

 

Read More »

24 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Vasile Plăvan, un vrednic fiu al satului

          În anul când ne părăsea Marele Eminescu, la Cupca, veche vatră de români, aflată atunci sub stăpânirea Austro-Ungariei, se năștea la 24 noiembrie 1889, Vasile Plăvan, cel care avea să aducă mai târziu faima baștinii.

          Vasule Plăvan, s-a născut în familia unor țărani înstăriți din această parte a Bucovinei. După absolvirea școlii primare din satul natal, a urmat cursul secundar la Liceul n.3 din orașul Cernăuți. Bacalaureatul l-a susținut în anul 1910.

          O vreme a fost slujbaș la Căile ferate române. A devenit elev al școlii militare de infanterie din Botoșani. A participat la primul război mondial.

          În anul 1921 renunță la slujba de la căile ferate și intră în gazetărie. În 1922 susține un examen judiciar, student fiind, iar în 1923 și-a luat licența în Drept ca absolvent al facultății de profil din  cadrul universității din Cernăuți.

Vasile Plăvan şi voluntari bucovineni la Putna, 1934

          În anul 1934, alături de voluntari, intelectuali și țărani bucovineni a fost prezent la mănăstirea Putna, la comemorarea a 430 de ani de la moartea Marelui voievod al neamului Ștefan cel Mare.

          S-a stins din viață la 23 ianuarie 1939, fiind înmormântat în orașul Cernăuți.

          Vasile Plăvan a lucrat 13 ani ca gazetar și redactor-șef la ziarul „Glasul Bucovinei” și „Voluntarul bucovinean”.

Gazetari bucovineni, Cernăuţi, anii ’30, sec. al XX-lea

           Începând cu anul 1928 a devenit membru al Baroului avocaților din Bucovina. A mai fost avocat la Casa de asigurări sociale Cernăuți și profesor de legislație la cursul profesional pentru ucenici.

          Principala sa operă este „Boabe de lacrimi”, carte ce cuprinde articole felurite: pagini autobiografice, amintiri ale vieții satului românesc din Bucovina, amintiri din vremea bejeniei din primul război mondial. Pentru prima oară aceste articole au fost publicate în ziarul „Glasul Bucovinei”, pe urmă în 1936 au fost tipărite la Cernăuți la Tiparul „Glasul Bucovinei”. În 2007 la editura „Carpatia Press” (România) a fost reeditat acest volum, datorită unei alte vrednice cupcence, aflată cu domiciliul la Timișoara, poeta creștină Mariana Gurza, nepoata autorului.

          Pentru merite deosebite, avocatul și gazetaul Vasile Plăvan s-a învrednicit de câteva decorații: Medalia Ferdinand I cu spadă, Coroana României, Crucea Comemorativă de război.

          Anume datorită eforturilor depuse de neostenita doamnă Mariana Gurza, viața și opera acestui vrednic cupcean a ajuns să fie cunoscută, atât la baștină, cât și în întreg spațiul românesc. Doamna Mariana a avut grijă ca cele scrise despre acest fiu al baștinii să ajungă la Cupca, dar și cartea reeditată a lui Vasile Plăvan „Boabe de lacrimi”. Mai mult decât atât, inimoasa doamnă a publicat și o carte despe acest vrednic cupcean, intitulată „Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei”, care de asemenea ocupă un loc de cinste în bibliotecile noastre.

          Anul acesta se împlinesc 130 de ani de la nașterea sa și 80 de ani de la trecerea lui în eternitate.

          Un alt fiu al baștinii, unul dintre autorii principali ai Monografiei satului Cupca, doctorul în silvicultură, regretatul Petru Ciobanu, de asemenea l-a inclus la capitolul „Fii satului”. (Despre neuitatul Petru Ciobanu, d-na Mariana Gurza de asemenea a publicat o carte).

           Asemenea personalități, care prin faptele și scrierile lor au dus faima baștinii până departe de hotarele ei, merită să fie cunoscuți și apreciați de toți.

           La toate ceremoniile noastre, la toate expozițiile, îi pomenim și vorbim elevilor de astăzi despre ei, acei oameni ce ne-au proslăvit și proslăvesc baștina dragă. Cu 10 ani în urmă, tot la un jubileu al lui Vasile Plăvan, am publicat și eu câte ceva despre el, în ziarele noastre.

           În incinta muzeului istoric al satului Cupca, se află materiale, cartea despre el, și cartea lui Vasile Plăvan „Boabe de lacrimi”, cupceanul ce a lăsat o urmă neștearsă în istoria satului său de baștină și nu numai.

Eleonora Schipor,

profesoară,

directoare pe principii obștești a muzeului istoric al satului Cupca

22 Nov
2019

Dr. Szidonia HARAGOS: Volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019

 

Prefață

 

Este o plăcere absolută să scriu câteva cuvinte introductive la lucrarea domnului Traian Ience, o monografie a satului Țicău, care cuprinde istoria comunității de la origini până astăzi. Mă simt profund onorată și privilegiată de a face acest lucru mai ales că aceasta este povestea propriei mele comunități natale, o narațiune redată cu dragoste si minuțiozitate impresionantă și o atenție deosebită la detalii. Într-adevăr, cartea domnului Ience este rezultatul  multor ani de cercetări efectuate cu rabdare, care produc o lucrare unică ca valoare  documentară. Aceasta este prima monografie axată exclusiv pe istoria satului Ticau, cuprinzând toate informațiile de arhivă disponibile despre comunitatea noastră. Astfel, ea reprezintă o lucrare de valoare unică, una pe care ar trebui cu toții să o îndrăgim ca băștinași ai Țicăului  sau cititori interesați de dezvoltarea istorică a acestei regiuni din Maramureșul contemporan, România. Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercarile comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult  importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun.

      Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Ticaului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale: „Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“ Ca profesor universitar care a plecat din Ticău pentru a-mi construi o carieră academică și de a obține un doctorat în New York City, Statele Unite ale Americii, cunosc valoarea școlirii adevărate și simt un respect imens pentru oameni ca dl. Ience și pentru toți acei care o procedează ca dânsul. Fără finanțare externă, bazându-se exclusiv pe propriile resurse, domnul Ience a scris această monografie pentru a păstra o istorie prea ușor de uitat în lumea noastră contemporană definită de viața noastră grabită. Aceasta este probabil valoarea supremă a acestui text: este o consemnare pe care aproape că nimeni altcineva nu ar fi produs-o sau ar fi putut-o produce, povestea unui mic sat, povestea noastră, a celor care s-au născut aici și ai căror părinți, bunici și străbunici s-au născut, au trăit și au fost îngropați aici. Este un depozit al trecutului nostru colectiv și, ca atare, este de neprețuit.

      De asemenea, este o lucrare inovativă si  din alte puncte de vedere. Dl Ience subliniază în paginile de deschidere că a descoperit o sursă de informare datând cu aproximativ o sută de ani mai devreme decât cea a lui  Petri Mor  în lucrarea publicată în 1902 sub titlul ,,Szilagy vármegye monografiaja”, considerată de obicei ca fiind  prima monografie publicată despre istoria regiunii. Într-adevăr, domnul Ience a descoperit lucrarea lui Antal Szirmai din 1809 și astfel dovedind că lucrarea lui Szirmai are precedent față de Petri și ar trebui să fie recunoscută ca atare și de alți istorici. Acest lucru, în sine, reprezintă o descoperire semnificativă, mărind exponențial valoarea istoriografică și documentară a lucrării domnului Ience. De asemenea, a verificat foarte atent toate sursele  disponibile menționate în ambele monografii: conscripții și recensăminte ale Imperiului Habsburgic și monarhiei austro-ungare din secolele 18 și 19. A inclus numeroase fotografii de înaltă calitate ale documentelor istorice, cartografice, anchete și date, pe lângă fotografiile originale care prezintă oameni și locuri din sat de la începutul secolului al 20-lea . Domnul Ience a ajuns chiar să caute prin materialele puse la dispoziție de Ministerul Apărării din Cehia pentru a înregistra pierderile suferite de comunitatea noastră în timpul primului război mondial! El narează, de asemenea, amintiri personale, care, pentru mine, un învățat care studiază memoria colectivă și trauma istorică  sunt mărturii inestimabile. El relatează ceea ce a auzit de la propriii părinți despre oamenii din Țicău  care au supraviețuit în  lagărele de detenție din Siberia în timpul primului război mondial, unul dintre supraviețuitori fiind bunicul domnului Ience. Spre uimirea mea, aflu din monografia domnului Ience că, de exemplu, potrivit unui recensământ realizat între 1772-1774 ,,Cziko”  găzduia „21 țărani liberi, 8 iobagi, 5 lucrători zilieri cu casă și 3 lucrători zilieri fără casă.” O privire fascinantă în trecutul nostru, nu-i așa? De asemenea, am fost surprinsă de faptul că în micul meu sat era un loc alocat execuțiilor publice si spânzurărilor. Referințele lingvistice sunt lămuritoare: locul respectiv de pământ este cunoscut de mult ca „acastauă” sau „akaszto”, iar bunicii noștri ar fi putut să utilizeze termenul, probabil fără să știe de semnificația sa inițială.

       Una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ” În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil! „(P. 32). Este înțelepciunea învățată a istoricului care cunoaște prea bine imprevizibilitatea istoriei care dă putere cuvintelor domnului Ience aici. Așa cum subliniază, schimbări majore au avut loc în satul nostru mic de-alungul secolelor, și totuși, oamenii au trăit împreună prin asemenea răzvrătiri, unguri și români deopotrivă. Este această dualitate și unitate care ne-a definit istoria, trecutul și prezentul nostru, și este o identitate colectivă pe care am moștenit-o și ar trebui să o prețuim ca atare. Pe măsură ce alte etnii ni s-au alăturat, evreii și romii, am devenit mai puternici împreună, diverși din interior, dar uniți din exterior.

       Dl. Ience este un scriitor prolific. A scris o altă monografie a sistemului școlar din comuna în care predă (Creaca, jud. Sălaj ), un dicționar de  regionalisme și limbaj arhaic în regiunea Creaca-Jibou-Ticau și două cărți axate pe analiza istorică a sistemul educațional (Învățământul românesc din Sălaj-repere monografice și Planuri de lecție din perioada 1860-1940). După cum mi-a spus, motivația lui este să surprindă istoria și să o pună la dispoziția celor care vor să o cunoască. Este o întreprindere intelectuală inspirată de iubirea sa profundă față de comunitatea sa natală și de locul în care s-a născut și a crescut. Sper că cititorii se vor bucura de această carte, vor aprecia caracterul său unic și bogăția de informații pe care le conține și vor ajunge să împărtășească respectul și admirația mea profundă pentru autorul ei. El ne-a asigurat accesul la trecutul nostru și acesta este cel mai mare dar pe care îl poate oferi cineva comunității: este darul iubirii, dedicare și nenumărate ore de muncă altruistă. În numele tuturor din Ticau / Szamosciko, vă mulțumesc, domnule Ience, din adâncul inimii noastre.

Dr. Szidonia Haragos

Dubai, mai, 2019

Bevezeto

         Igazi öröm és megtiszteltetés pár szót írni bevezetőként Traian Ience úr monográfiájához, mely felöleli Szamoscikó történelmét a kezdetektől napjainkig. Valódi élmény ez számomra annál is inkább mert szülőfalum történelméről van szó, egy százados történetről melyet Ience úr mély szakértelemmel és figyelemmel rögzített művében. Évek áldozatos kutatómunkájának eredmenye ez a mű melyet így nyert dokumentációs érteké rendhagyóvá emel. Ez az első történelmi áttekintés mely Szamocikó teljes történelmét átiveli az összes rendelkézesre álló dokumentumforrás figyelembe vételével. Mint ilyen, mindannyiunk számára, Szamoscikó szülöttei számará, örömteli és rendkivüli alkalom e könyv megjelenése. Ugyanakkor olyan olvasók számára is élményforrás, akiket Máramaros megyének e régiója vonz és akiket a mi helysegünk különösképpen érdekel. Mint társadalomkép és történelmi emlékszöveg, e mű mindazt a tudásanyagot összefoglalja ami a kommunizmus éveit átvészelte, annak ellenére hogy a kommunista rendszer mindent megtett hogy történelmi identitástudatunkat lerombolja, hogy mindazt törölje emlékezetünkből ami ezt az identitast őrizni próbálta. Mindezt mérlegelve, hangsúlyozni szeretném Ience úr alkotói tendenciájának fontosságat, hogy á munkája által mindannyiunk, egész közösségünk törtenelmét akarta átmenteni és az utókor számára megőrizni.

         Ience úr maga is Szamoscikó szülötte, aki 40 évet töltött tanítúként a közösséget szolgálva, és e főfoglalkozás mellett, törtenelemkutatásnak szentelve életét. Ahogy nekem erről személyesen beszámolt, semmifele modellt nem követett e könyv megírása közben, hanem inkább saját belső hangját követte, attól a vágytól sarkallva hogy szülőfalujának történetét rogzitse. „Így éreztem én hogy  írnom kellett,” vallja Ience úr. Mint egyetemi tanar, aki évekkel ezelőtt Szamoscikóról indultam, hogy aztan New York-ban doktoráljak, ismerem a valódi szakmunka értékét és mély tisztelettel áldozom az olyan embereknek akik, mint Ience úr, ilyen kaliberű munkát produkálnak. Teljesen egyedül, semmifele anyagi támogatás nélkül végezte kutatását és írta meg művét Ience úr azért, hogy mindennapi életünk forgatagában a múltat mégse veszítsük szemünk elől. Talan ez az, ami valóban egyedivé teszi ezt a műalkotást: az, hogy aligha tudta volna ezt valaki más megírni, vagy aligha írhatta volna meg más szerző. Ez a mi kis falunk története, azoké akiknek szülei, nagyszülei és déd-nagyszülei itt születtek és éltek, és itt is vannak eltemetve. Kollektív múltunk hagyatéka e könyv, és mint ilyen, értéke felbecsülhetetlen.

         A könyv egyedi más szempontból is. Ience úr felfedezett egy forrásanyagot mely korabbi mint Petri Mór 1902-ben kiadott Szilágy vármegye monográfiája, mely általánosan elismert, mint a környék első monográfiája. Ience úr felfedezése Szirmai Antal 1809-es szövege, mely tehát a Petri műnel korabbi forrás. Ience úr ugyanakkor lelkiismeretesen utánanézett minden egyéb dokumentumnak is, mindazoknak melyek a Habsburg birodalom és az Osztrak-Magyar Monarhia korában, a 19 és 20 század folyaman keletkeztek. Monográfiája bővelkedik magas kivitelezésű eredeti fotókban, melyek rámutatnak a falusi emberek életére a 20 század elejn, ugyanakkor számos másolatot tartalmaz térképekről és adatbázisokról. Még a Csehorszagi Védelmi Minisztérium által kiadott es interneten köyzétett adatokat falunk második világháborús vesztesegeiről is beiktatta szerzőnk. Személyes emlékek sorát is említi, melyeket magam, mint kollektív emlékezetet és törtenelmi traumát tanulmányozó szakember, nagyra értékelek. Ience úr elmagyarazza mit hallott, mint gyermek olyan cikói katonákról, akiket munkatáborokba és szibériai lágerekbe deportáltak a második világháború alatt, saját nagyapját is. Számomra nagy élmény volt felfedezni a monográfiát olvasva, hogy egy 1772-1774 közötti felméres alapján, Czikon „21 szabad paraszt, 8 jobbágy, 5 hazzal rendelkező napszámos es 3 házzal nem rendelkező napszámos” és családja lakott. Milyen érdekes betekintés ez közös múltunkba, nemde? Az is nagy meglepetés volt megtudni hogy külön terület szolgált kivégzésekre, nyilvános akasztásokra az én kis falumban. A nyelvészeti bizonyíték erre az, hogy sokáig a falusiak szókincsében aktívan szerepelt az elnevezése magyarul mint „akasztó” es romanul mint „acastau”: talán még nagyszüleink is használták e kifejezéseket, nem is sejtve eredetüket.

      A monográafia egyik alapvető gondolata közösségünk dualitása; a kezdetektől fogva, Szamoscikó mint magyar es román falu szerepelt a feljegyzésekben, már 1431-ben, a legelső alkalommal, mint „Magyar es Olah falu” tesznek róla említést, és azóta is e kettőséget megőrizve fejlődött. Kté etnikum tagjai, két fő vallás hivei éltek egymással békességben századokon keresztül, attól függetlenül milyen külső hatalom uralkodott falujuk fölött. A Ience úr szavaival élve, „1698-ban egy idegen hatalom (Ausztria) eröltette a falubeliek átállását az Ortodoksziáról a Római Katolicizmusra. 1948-ban egy masik idegen hatalom (a Szovjetunio) határozta el a visszatérést az Ortodoksziához. Máig a dolgok így maradtak. Csak a Fennvalo tudja mit hoz majd a jövő. A dolgok állasá szerint, mondhatom hogy minden lehetseges” (old. 32). A tapasztalt történész hangja ez, azé, aki jól ismeri a tórténelem előreláthatatlanságát. Mint Ience úr rámutat, sorsdöntő változások érintették kis falunkat az idők folyamán, változások melyeket magyarok és románok együtt küzdve éltek át. Ez a kettőség és együvé tartozás határozta meg múltunkat és jelenünket egyaránt; ezt a kollektív tudatot örököltük és ezt kell továbbvinnünk is. Más közösségek is csatlakoztak hozzánk mindeközben, zsidók és romák, és együtt erősebbek lettünk, Többségben Egyesültek.

       Ience úr termékeny íro. Előző momográfiáját az iskolarendszerről írta abban a faluban, ahol tanít (Creaca, Szilagy megye). Összeállított egy szótart is a nyelvi regionalizmusokból és archaizmusokból a Creaca-Zsibó-Szamoscikó régióban, és szerzője még két másik történelmi kutatómunkának (Invatamantul romanesc din Salaj – repere monografice es Planuri de lectie din perioada 1860-1940). Mint szemelyes vallomásábol kiderül, a Ience urat éltető motiváció a történelem igaz szeretete, és a vágy hogy e történelmet mások számára ismerté tegye. Ez az intellektualis indíttatás párosul a szülőföldhöz való mély kötődéssel. Remélem hogy az olvasók élvezni fogják e művet, értékelni fogjak egyedi karakterét és jelentőségét, információbázisának gazdagságát, és velem együtt őszinte tiszteletet éreznek majd írója iránt. A szerző lehetőve tette hogy történelmi múltunk megközelíthető legyen és ez a  legértékesebb ajándék melyet valaki valaha is szülőföldjének adományozhat, számtalan óra önzetlen munkájának áldozatos gyümölcsét. Mindannyiunk nevében Szamoscikón, Ience Úr, engedje meg hogy szívből megköszönjük!

Dr. Haragos Szidonia

Egyetemi tanar

Dubaj (Egzesült Arab Emirség)

2019, májusa

13 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Când omul are talent…

E vorba de doamna Floarea Lerca, originară din Sinăuții de Jos, locuitoare a orășelului Hliboca. O doamnă talentată, harnică, pricepută…

Doamna Floarea Lerca pe parcursul vieții a lucrat în câteva școli, a fost metodistă la Casa de Creație a copiilor din Hliboca. Specialitatea ei este muzica, cântecul. A fost profesoară de muzică. Are titlul de „Profesoară Eminentă”, diplome, mențiuni, foi de laudă. A participat la zeci de concerte, festivaluri, festivități…

Acum, neobosita doamnă este la odihna binemeritată, dar este mereu în activitate.

            La vernisajul domniei sale, care a avut loc zilele trecute în incinta bibliotecii raionale Hliboca, am avut fericitul prilej să admirăm lucrurile făcute de mâinile ei harnice. Asatfel am aflat că doamna Floarea Lerca a cusut, a brodat, a pictat pe pânză în stil popular. Are covoare, fețe de perne, de masă, prosoape și șervețele, cămăși cusute și brodate. Dar și tablouri, inclusiv portrete.  O altă ocupație a sa este și sculptura în lemn. Diferite figuri: păsări, animale, flori… sunt prezente în lucrurile făcute cu multă măiestrie artistică și ingeniozitate. La sculptura în lemn o ajută și soțul Tanasie.

            Principalul însă am admirat și ascultat cu plăcere cântecele ei pline de nostalgie și romantică, dar și melodiile înterpretate la baianul pe care îl mânuiește cu pricepere. Majoritatea celor interpretate sunt în limba română, desigur, dar cu plăcere cântă și în limba rusă, ucraineană. Unele cântece mai vechi, le-a tradus din română în ucraineană, chiar ea personal, și le interpretează cu plăcere. Are o voce frumoasă, plăcută.

            La recenta ședință a cenaclului literar-artistic raional „Izvoraș”, doamna Alexandra Vozneac, conducătoarea acestui cenaclu, a propus ca talentata Floarea Lerca să fie înaintată la decernarea premiului anual „Olga Kobâleanska” în domeniul artei. Toți am susținut această propunere.

            Cei prezenți vorbind despre talentul și priceperea doamnei Lerca, i-au mulțumit pentru felul ei de a fi, pentru totul ce face. Din partea mea personal a primit în dar și câteva cărți proprii.

            Îi dorim doamnei Floarea Lerca, succese, înspirație în toate domeniile, sănătate deplină și tot binele Pământului.

Eleonora Schipor,

membră a cenaclului raional „Izvoraș”, laureată a Premiului „Olga Kobâleanska”

12 Nov
2019

Dorel SCHOR: Jacek Yerka – un pictor realist fantastic

In ultima vreme se vorbeşte nu fără motiv de o ramură desprinsă din curentul suprarealist şi care atrage numeroşi admiratori în toată lumea. Este vorba de realismul fantastic care permite creatorului desfăşurarea unei imaginaţii incredibile.     Au existat predecesori, mari maeştri, care şi-au lăsat amprenta asupra stilului, realizând picturi în care fantezia, ficţiunea şi bogăţia simbolurilor e copleşitoare.

Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel, Jan van Eyck au avut, fără îndoială,  o bună influienţă  formativă asupra acestor pictori moderni.

   Jacek Yerka este un pictor polonez care s-a remarcat în mod deosebit prin peisajele sale de excepţie , printr-o arhitectura vizuală extraordinară şi o fantezie surpinzătoare în tablourile sale, pictate în stilul atât de laborios al vechilor maeştri. Adesea tema este ezoterică, desfăşurarea fabuloasă şi imaginea atât de intensă încât artistul devine un explorator al realismului fantastic, dar şi magic .

   Picturile devin astfel emblematice, încărcătura simbolică. ideea şi imaginea se confruntă în forme monumentale, într-o atmosferă nu neapărat mistică. Atenţie la rigoarea detaliilor şi profunzimea ansamblului vizual care permit o explorare spirituală a timpului şi spaţiului.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 2
Vizualizari : 22338

Ultimele Comentarii