29 Mar
2019

Anna KEIKO: Zorii speranței

Foto Germain Droogenbroodt

 

Zorii speranței

Lumina zorilor
șterge urmele nopții
se scurge timpul nepăsător
deși eu aș vrea să-l opresc
fixat pe lentilă ca un clișeu de dor,
căci prețioasă ca rodul bogat e iubirea.

Asemenea lunii ce se-nalță în noapte
ești tu, dragostea mea, orice s-ar întâmpla
te port în inimă oriunde fiind,
de când te iubesc, alta e lumea mea,
în locașul tandreței două inimi încap
razele soarelui dau glas corzilor iubirii
spre zorii speranței cântec suind.

Anna Keiko, China

Traducere Germain Droogenbroodt – Passionaria Ivanov

 

                                                                         Picture by Germain Droogenbroodt


希望的日出

 

黎明之光

抹去夜晚的痕迹

时间不停地流淌

尽管我希望它能停下来

像照相机镜头固定的照片

因为像树上果实一样珍贵的是爱

就像月亮在夜晚升起

所以你,亲爱的,无论发生什么事

无论你在哪里,我都把你留在心里

自从我和你相爱,我的世界就改变了

因为两颗心找到了温柔的家

阳光弹拨爱的心弦

正点燃希望的曙光

原作:中 国 安娜·惠子

汉译:中 国 周道模

2019-3-25

29 Mar
2019

Mariana GURZA: Corneliu NEAGU – Portret de autor

Corneliu Neagu(n. 20 martie 1944, Fieni-Jud. Dâmbovița): Urmează școala gimnazială în orașul natal, Fieni, în perioada 1951-1958. Apoi se înscrie la Școala de arte și meserii din Fieni pe care o va absolvi în anul 1961. În perioada 1962-1966 urmează cursurile liceului seral „Aurel Rainu” din Fieni, iar 1966 devine student al facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) a Institutului Politehnic din București. După absolvire, este angajat la aceeași facultate ca asistent universitar. În 1978 devine Doctor Inginer în TCM. La pensionare, în anul 2012, Universitatea îi conferă titlul academic de Profesor Universitar Emerit. În perioada 1983-1985, a fost cadru didactic la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran – Algeria. După pensionare își începe activitatea literară, concretizată în patru cărți de poezie publicate și colaborări la reviste și antologii literare.

Profil critic. Debutul literar al poetului Corneliu Neagu este consemnat în anul 2016, cu volumul de versuri FATA MORGANA, editura ePublishers, București. Unele poezii din acest volum vor fi reluate, cu unele finisări estetice, în volumul antologic TĂCEREA DIN ADÂNCURI, publicat la aceeași editură în anul 2018. Temele fundamentale din poezia lui Corneliu Neagu vin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc. Din cuprinsul acestui prim volum se pot degaja anumite tendințe neo-expresioniste, în versuri de o profunzime lirică incontestabilă. Mai multe poeme, publicate atât în volum cât și în revista LOGOS ȘI AGAPE , grupate în ciclul NOCTURNE LIRICE, evidențiază astfel de tendințe. Singurătatea și povara orelor târzii de nesomn sunt consemnate, cu tristețe, în versurile din poemul ORE TÂRZII:  „Stă suspendat între bine şi rău,/ pedepsit în tăcere, cugetul meu./ Icoane cioplite de mâini neştiute/ în juru-mi își poartă figurile slute,/ aruncă otravă din zâmbete pale,/ privirile-s săbii cu tecile goale./ Prin reci coridoare încet mă strecoară/ un umblet obtuz, sub străină povară,/ și-n urmă rămân, în pereți agățate,/ zăvoarele grele din fiare forjate./ Obloanele trase pe geamuri ovale/ alungă lumina încăperilor goale/ și ore târzii de nesomn sunt furate./ din cărțile scrise cu buchii ciudate” […]. Versuri de aceeași factură, însă așezate la un nivel de abstractizare mai înalt, regăsim și în poemul NOCTURNĂ LA CITADELĂ: „Îmi trec prin ureche nespuse cuvinte,/ din cărți neștiute citite-nainte,/ cu slovele puse pieziș pe hârtie/ de-o mână pribeagă-ntr-o vară târzie./ Îmi toarnă otravă pe raze de lună,/ pereții curbați în mijloc se-adună,/ iar noaptea târzie se lasă opacă/pe gându-mi rănit, care-ncepe să zacă”[…]. Această atmosferă obscură și apăsătoare este atenuată de prezența iubitei, rugată de poet să-i citească dintr-o carte miraculoasă, care să-i poată aduce alinarea mult așteptată. Sfârșitul poemului se produce într-o notă optimistă, în totală opoziție cu atmosfera întunecată de toamnă târzie: „Și noaptea întreagă de-om fi împreună/ condei îmi voi face din raze de lună,/ să scriu către ziuă o ultimă odă/ pe trupu-ți vrăjit, prea frumoasă nagodă”. Ultimul vers aduce în prim plan cuvântul nagodă, în accepțiunea de zeitate îndrăgită și, totodată, iubită care ar putea să-l salveze pe poet de singurătatea apăsătoare a nopții de toamnă. Cuvântul nagodă se va regăsi și alte poeme din volumele următoare, în această ipostază de apariție neașteptată, uneori binefăcătoare, alteori malefică. Una dintre temele predilecte întâlnită în toate cele patru cărți publicate de Corneliu Neagu se referă la originea și echilibrul universului. Inspirat de cartea savantului Martin Rees, DOAR ȘASE NUMERE-FORȚELE FUNDAMENTALE CARE MODELEAZĂ UNIVERSUL (editura Humanitas, București, 2008), în poemul TAINA, din volumul FATA MORGANA, poetul emite ipoteza unei „voințe primordiale” privind fenomenul menționat: […] „Iar noi abia putem a înțelege/  că ce-i făcut era încă de nefăcut,/ că nu se zămislise nici-un început/ ce-ar fi putut să fie prima lege./ Dar legea El a dat-o, dintr-odată,/ și șase numere au fost de-ajuns/ ca-n infinitul mic, de nepătruns,/ infim atom să facă lumea toată”. O parte însemnată dintre poemele scrise în FATA MORGANA au ca temă înstrăinarea de patrie și dorul de femeia iubită. Unul dintre cele mai frumoase poeme dedicate acestor trăiri este ULISE. În versuri de o frumusețe rară, dorul de patrie și de femeia iubită se relevă cu gingășie si sensibilitate, într-o construcție lirică de excepție: „Ce faci atâtea nopți fără mine/  prea neuitata clipei ce vine?/ O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!/ Cum caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere!/ Iar răsuflarea-mi străină se curmă/ pe ultima ușă trântită în urmă./ Pereții ovali se-ntorc în oglindă -/ vor în ghiocul lor să mă prindă./ Și gânduri nătânge plutesc prin odaie,/ în cioburi de visuri rebele mă taie./ De unde te știu și câți ani trecură/ în urbea în care norocul se fură?/ Ce daruri de preț mai sunt prin vitrine,/ în șopul ornat cu lucruri străine?/ Câți doctori mai ies în științe exacte/  și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?/ Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!/ O clipă se leagănă gândul alene,/ pe punte Ulise, vrăjit de sirene,/ adoarme cu mâna în barba-i țepoasă/ și visul îl poartă departe, spre casă/ Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!/Dar unde-i e casa și țara, pe unde?”/. Se pare că poemul evocă trăiri ale autorului din perioada când lucra ca profesor universitar în Algeria (1983-1985). În volumul FATA MORGANA regăsim și alte poeme, pe aceeași temă, dintre care trebuie amintite, desigur, „Les Andalouses” și „Meridianul zero”. Nu este lipsit de interes să amintim faptul că în creația lirică a lui Corneliu Neagu apar, încă din primul volum de versuri, cuvinte noi pentru domeniul literaturii, precum defragmentare și stigmergie. Cunoscute (destul de puțin!), cu precădere, în domeniul științific și tehnic, sunt utilizate de poet în creația sa lirică pentru a transmite observații sau stări emoționale în care cuvintele comune sunt mai puțin potrivite. O viziune proprie privind stigmergia și defragmentarea pot fi regăsite în eseurile MULTIPLELE FAȚETE ALE STIGMERGIEI și MIȘCAREA DEFRAGMENTATĂ, publicate de Corneliu Neagu în revista LOGOS ȘI AGAPE. Volumul al doilea de versuri, CUNOAȘTEREA DE SINE, apărut în anul 2017 la aceeași editură, ePublishers, abordează o paletă variată de teme, privind destinul și trecerea omului prin lume, legăturile sale cu trecutul și prezentul, moștenirea materială și spirituală lăsată urmașilor. Întâlnim, și în acest volum, noutăți de factură lingvistică și împletiri, uneori sofisticate, de trăiri ale prezentului sub imperiul amintirilor de fapte și evenimente care ne-au jalonat viața. Preocuparea autorului pentru succedenți este un fapt confirmat de versurile din poemul CUNOAȘTEREA DE SINE, care dă chiar denumirea volumului: […] „Și ne gândim, în fiecare clipă,/ cum să urcăm în falnicul destin/ doar genele care prin noi ridică/  noi începuturi pentru cei ce vin.”[…] „Prezent acum și conștient de sine,/ tu, cel ales din toamna tuturor,/ vei retrăi, prin timpul care vine,/ un alt apus în veacul viitor./ Și veac, de veac, vei fi trecut prin vreme/prin succedenți care din urmă vin,/ iar ei neîncetat or să te cheme,/temei să fii pentru un nou destin”. În viziunea autorului, cuvântul și rostirea sa capătă semnificații existențiale care pot avea un ascendent numai în citatul biblic „La început era Cuvântul,  şi Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” (Sfânta Evanghelie după Ioan). Ca atare, în poemul CUVÂNTUL apar, chiar din prima strofă, aspecte de natură energetică și stigmergică ale cuvântului: „Cuvântul este gând care a fost rostit,/ iar gândul exprimat devine mai energic,/ când din plămada lui mentală și-a croit/ veșmânt sonor vibrând cu altele stigmergic.” […] Autorul consideră că fiecare om trebuie să-și construiască mental un ideal de viață pe care să-l aibă ca referință în tot ceea ce gândește sau face (a se vedea poemele IDEAL, TUMULT EXISTENȚIAL și EUL REGĂSIT). Curgerea imuabilă a timpului și schimbările inexorabile din natură, familie și societate își găsesc un loc aparte în creația poetului Corneliu Neagu. Reîntoarcerea la casa părintească dispărută și schimbările survenite pe meleagurile copilăriei constituie subiecte sensibile pentru realizarea unor creații lirice copleșitoare din punct de vedere emoțional. Iată cât de vibrantă devine reîntâlnirea poetului cu mărul de lângă drum, plantat de bunicul său decedat la Mărășești în primul război mondial: „ Mărul de lângă drum a înflorit,/ dă peste gard cu flori să mă primească,/ când mă întorc la casa părintească/ și-n fața lui rămân înmărmurit./ Ce mândru stă cu crengile în soare!/ E neschimbat… Doar eu, îmbătrânit,/ mă văd din nou copilul rătăcit/ pierdut în vraja lui amețitoare./ Îl strâng în brațe și mă simt uimit,/ dar când privesc spre locu-n care crește,/ un plâns amar în mine se pornește/ și lacrimi cad pe trunchiul neclintit/ ce se ridică înspre cer și înflorește,/ hrănindu-se de sub betonu-n care-a fost zidit”. Casa părintească dărâmată îi trezește poetului o viziune hamletiană, transpusă în versuri, de un tragism copleșitor, în poemul UMBRA: „De ce te mai întorci acasă, tată?,/ doar vezi prea bine, casa-i dărâmată.[…]. „Doar mărul ce mai dăinuie la poartă/ mă mai întreabă seara despre soartă./ Nici el nu cred că se mai simte bine,/ stă aplecat, și fructele-s puține./ Iar trunchiul său, cândva atât de falnic,/ zidit între betoane pare jalnic”[…]. „Eu știu că mai apari prin curte, tată,/ să reclădești căsuța dărâmată./ Cobori din constelația Licornul/ doar noaptea când ne frânge somnul./ Și către zori, pe când cocoșii cântă,/ te-ntorci în cer, cu aripa mai frântă./ Iar eu trezit, în plină dimineață,/ văd umbra ta cum se topește-n ceață./ Și lacrimi grele ochii mi-i inundă/ când mira soarelui apare tremurândă”. Amintirea locurilor natale, a casei părintești și a celor apropiați, dispăruți, îi provoacă poetului stări emoționale dureroase, pe care le transpune în versuri și în alte poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE: CASA PĂRINTEASCĂ, UMBRA, HANUL DINTRE MERI. Emblematice pentru astfel de stări sunt ultimele versuri din poemul HANUL DINTRE MERI: […] „Pun capul pe masă și gândul mă duce/ spre casa străbună, în zbor neoprit,/ mă simt răstignit, peste timp, pe o cruce,/ privesc înapoi și rămân împietrit./ Copilul timid ce pornise în viață/ renaște în mine venind din trecut,/ vrăjit de mirajul apus se agață/ și moare-n prezentul complet neștiut./ O lacrimă grea îmi atârnă pe geană,/ părinții și frații plecat-au demult,/ din ceruri renasc, prea sfântă icoană,/ voi duce-o în suflet cât încă mai sunt”. Ajuns la vârsta senectuții, poetul poate privi prezentul cu detașarea celui care a văzut și a trăit multiple evenimente și întâmplări, sedimentate în conștiința sa pe palierul unei libertăți de exprimare neîngrădită. Viziunea poetului asupra prezentului ocupă un loc important și este distribuită în creații lirice care pot fi regăsite în toate cele patru volume de poezie publicate. În volumul despre care discutăm acum, CUNOAȘTEREA DE SINE, un prim poem care captează atenția cititorului este UITAT LA TINE-N ȚARĂ. Poemul începe abrupt, cu descrierea unor realități zguduitoare: „Ne răsucim pe muchii de-ntrebări,/ stau gândurile-n margini de redută/ sub ploi de toamnă aducând fiori/ pe picături de apă ne-ncepută./ Ne amăgim în nevăzutul prag/ al veacului care a-nceput să crească/ pe falsele valori ce ne atrag/ în cursele cu miză nefirească./ Suntem conduși de un destin bizar,/ fără suport în gene ancestrale,/ clădit inapt pe un țesut precar/ din imanente falsuri marginale”/ […]. Poemul se derulează etalând tablouri și situații obscure din care cetățeanul obișnuit nu are nici-o ieșire. Finalul este zguduitor, exprimat în versuri care nu au nevoie de nici-o tălmăcire: […]. ”Valorile încep să ne dispară,/ răpuse de acest destin bizar,/ tot ce încerci îti pare în zadar,/ o, biet român, străin la tine-n țară!”. PĂCALĂ CEL VEȘNIC și ÎN ȚARA LUI PĂCALĂ sunt poeme din aceeași categorie, care descriu drama omului cinstit, talentat și muncitor, într-o lume unde lenea, bășcălia și impostura își fac veacul pretutindeni. Exploatarea irațională și nemiloasă a bogățiilor patriei este descrisă de poet în versuri memorabile, în care lirismul, ridicat la cote maxime, nu face altceva decât să atragă atenția asupra acestor distrugeri. Rămân emblematice , în acest sens, versurile din poemul ÎN INIMI DE PĂDURI ÎNLĂCRIMATE: „Vă rog acum să nu mă întrebați/ de unde știu poveștile uitate/ pe crengile de arbori retezați/ în inimi de păduri înlăcrimate!…/ Pe înserate încă se mai zbat/ să-și regăsească trunchiul care moare/ la marginea tărâmului turbat,/ în agonie, după defrișare./ […].  Prezența anotimpurilor în opera lirică a lui Corneliu Neagu ocupă un loc important, cu deosebire iarna și toamna, cu nopți mai lungi, care îndeamnă la meditație și visare. Poeme precum LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT, ZVON HIBERNAL, VIS HIBERNAL, LA MARGINI DE VIS sunt numai câteva dintre acestea. De regulă, în construcția lirică a unor astfel de poeme dorul, regretele și amintirile, cu referiri reale sau fantastice la femeia iubită, ocupă un loc important, astfel încât atmosfera onirică devine predominantă. În LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT sunt redate viziunile fantastice, femeia iubită fiind asemuită cu Zâna Zăpezilor: „Se lasă-înserarea și ninge afară,/ cad fulgii de nea peste vreme, dansând,/ mă uit pe fereastră și-aș vrea să apară/ licornul cu frâu de argint, galopând./ Din hăuri de timp neștiute apare/ cu aripa-întinsă pe brâuri de ger,/ deasupra, pe șaua de aur călare,/ stă Zâna Zăpezii cu chip auster” […]. Întoarcerea iubitei călărind un licorn apare ca motiv principal și în poemul ZVON HIBERNAL: „Privesc din fotoliu, e iarnă afară/ și focul din sobă îmi spune povești,/ dorința din cuget începe să doară,/ te caut cu gândul, nu știu unde ești./ […]. Și jarul din sobă mai tare trosnește,/ se-aude și vântul cum bate în horn,/ aștept la fereastră, în târg se zvonește/ că vii din trecut călărind un licorn”. Construcția lirică din poemul VIS HIBERNAL, de o frumusețe aparte, se derulează în aceeași manieră onirică, însă elementele neobișnuite sunt gara fantastică și un tren bizar care ajungea câteodată în această gară, venind din trecut: „Cad fugii de nea peste case dansând,/ iar vântul pătrunde pe ușă de-afară/ cu vechi amintiri, așezate la rând,/ uitate de noi, mai demult, într-o gară./ În gară sosea doar un tren rătăcit,/ din hăuri de timp se ivea câteodată,/ părea să fi fost doar un vis născocit,/ venit special din trecut să ne scoată./ Eu încă l-aștept pe peronul pavat/ cu mii de regrete în urmă lăsate/ în seara de toamnă în care-ai plecat/ călare pe-o umbră de visuri trădate.” […] Poemul INSOMNII HIBERNALE, publicat în diferite antologii sub denumirea INSOMNIE, aduce în fața cititorului drama celor plecați din patrie pentru îndeplinirea anumitor misiuni, dar și a celor rămași acasă care așteaptă întoarcerea lor: „Ascult, meditez și aștept să-nțeleg/ tăcerea din gândul ce-ar vrea să pornească,/ dar încă rămas priponit în talveg/ pe-o albie sură din bolta cerească./ Și caut răspunsuri în anii pierduți/ prin vagi amintiri ce nu vor să mă lase,/ în care mai plâng copii nenăscuți/ din mame uitate sub gloanțele trase/. Și voci neștiute aud din trecut,/ se scurg prin ureche în zeci de jargoane,/ în inimă crește un zvon nevăzut/ din aripa gândului rupt din pripoane./ Și gândul aleargă prin timp înapoi,/ mi-aduce în cuget o lume trădată,/ cu umbre rămase din tristul război/ în care soldații mai mor încă-odată.” […]. În câteva poeme din volumul CUNOAȘTEREA DE SINE, Corneliu Neagu readuce în atenția cititorului amintiri emoționante din perioada algeriană. Poeme precum KRISTEL sau OAZA întregesc tablourile din unele poeme deja amintite în FATA MORGANA (LES ANDALOUSES, MERIDIANUL ZERO etc.). KRISTEL evocă nostalgia momentelor trăite cu femeia iubită pe renumita plajă cu același nume: „Un cânt de sirenă se-aude de-afară,/ mă prinde în mreajă sub vechiul crenel,/ iar visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel./ Și gândul mi-aduce, pe căi nevăzute,/ noian de-amintiri care vin din trecut,/ se-adună în suflet rupând pe tăcute/ uitări agățate-într-un dor neștiut.” […]. „Te văd și pe tine plutind peste ape,/ Diană din visuri, cu chipul creol,/ alerg către tine, să-ajung mai aproape,/ de teamă să nu te răpească Eol.” Din poemul OAZA vom cita numai primele opt versuri, considerând că sunt reprezentative pentru această minune a naturii, numită oază: „Curgea peste vreme deșertul în zare/ cu dunele-n valuri întinse sub cer,/ părea universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister./ Pe aripa serii creștea nesfârșitul,/ cu timpul curgând peste timp înapoi,/ nisipul din dune-nghițea asfințitul,/ plângeau nerostiri îngropate în noi.[…]” Creația lirică din volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI aduce în fața cititorului teme multiple, în care împletirea dintre real și fantastic devine mai accentuată. Unele poeme rămân totuși la nivel de interpretare artistică a realității , cu deosebire atunci când tratează tarele sociale sau tragismul condiției umane. Astfel de aspecte sunt surprinse, în versuri memorabile, în poemul LUMEA CA UN VIS: „Mai trece-o zi, mai facem un popas/ prin amintirile ce dau năvală,/ și nici măcar cadranele de ceas/ nu pot să țină-această socoteală.” […] „Ne legănăm pe pânze de-ndoieli,/ ne aruncăm în marile dezastre/ punând adesea false rânduieli/ în profunzimea sufletelor noastre./ Ne amăgim cu vorbe de salon,/ cântate în slogane deșănțate,/ crezând că vom primi vreun plocon/ iar nu pumnale-nfipte pe la spate./ Iar câteodată chiar ne batem joc/ de omul bun, cu multă nepăsare,/ apoi ne plângem că n-avem noroc,/ că viața ne-a adus doar disperare./ Iar lumea ni se pare ca un vis/ în care se mai joacă o partidă/ pentru-a vedea cine va fi ucis\ pe-o margine de amăgiri stupidă./ Intr-un târziu, lipsiți de jucători,/ vom pune singuri arma blestemată/ la tâmpla-ngenunchiată de fiori/ ca-ntr-un târziu să fie detonată”. Cunoașterea de sine, valoarea intrinsecă, grija pentru discipoli sunt teme majore, care dau volumului TĂCEREA DIN ADÂNCURI o forță lirică importantă. De pildă, poemul DIN TOT CE AM…, din care vom extrage câteva fragmente, ilustrează afirmațiile de mai sus. Poemul se constituie într-un veritabil bilanț al vieții și, în același timp, testament pentru urmași: “A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară./ Și nu mă plâng, și nu regret nimic,/ las timpului destinul să mi-l treacă -/ din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.” […]  „Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,/ cărările nu-mi par deloc schimbate,/ din tot ce am, din câte am avut,/ în inimă-mi rămân doar nestemate./ Ridic din ele-n cuget un altar/ pentru tăceri loc sfânt de întrupare/ din vorbele arzânde ca un jar,/ de strajă stând pe dune mișcătoare./ Iar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”. Volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI  se încheie cu poemul DESTĂINUIRE, titlu emblematic pentru ceea ce dorește autorul să transmită în final, respectiv curajul și optimismul unui Om ajuns la vârsta senectuții: […] „Mulți dintre voi mă știu din auzite,/ dar ce contează pân-la urmă cine ești? -/nu hainele ce-ți cad bine croite/ te-nvață tainele zidirii omenești./ Din slovele-adunate-n câte-o carte/ cu trudă grea, cu multe renunțări,/ discipolilor buni le-am făcut parte,/ să urce-n meseria lor triumfători./ Nu am dorit să simt pe cap cununa/ deschizătorului de cale prin cuvânt,/ sunt numai cel ce-și caută întruna/ menirea sa aleasă pe acest pământ./ Ajuns acum în toamna răzvrătită/ a neputințelor din trupul omenesc,/ țin spiritul pe calea mult dorită/ cu harul sfânt pe care încă îl primesc./ Și har din har împart cu dărnicie/ acelora ce mai trudesc în preajma mea/ mimând fălos ca nimeni să nu știe/ că haina timpului îmi este tot mai grea.” În volumul TIMP ȘI DESTIN, apărut la editura „MARTIX ROM”, București 2018, rafinamentul amestecului dintre real și fantastic atinge cote mai înalte decât în volumele anterioare. Poetul construiește din acest amestec creații lirice de o frumusețe copleșitoare. Atmosfera onirică degajată din versuri te acaparează și te transpune într-o lume ce pare special creată pentru a da cititorului întreaga satisfacție pe care o așteaptă. Vom da câteva exemple pentru a ilustra cele afirmate mai sus, începând cu poemul GARĂ FANTASTICĂ: […] „Te așteptam acolo pe-o bancă părăsită/ adusă într-o noapte, pe un peron rebel,/ cu trenul neuitării, de-o vajnică ursită/ ce-și căuta în gară iubitul infidel./ Îmi amintesc ursita, ea semăna cu tine,/ deși părea mai tristă, privită din profil,/ când cobora grăbită în gara fără șine/ având pe chipul tandru un zâmbet inutil./ Ducea în spate banca croită din iluzii/ în nopțile cu lună, pe malul unui râu,/ de tristele himere născute din confuzii/ ajunse-n apa rece adâncă pân-la brâu”[…]. Împletirea dintre fantastic și real apare și în poemul CÂNTECUL URSITEI, în aceeași atmosferă de aducere a femeii iubite în prim-planul descrierii lirice: […] „Te zăresc departe, lângă o fântână,/ cu apa vrăjită de un mag pribeag,/ revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag./ Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,/ tu veneai spre mine, c-un surâs senin,/ umbrele-nserării se-ntindeau afară/ adunând sub ele tufe de pelin./ Și gustând pelinul cu arome brute,/ lângă mine timpul parcă se oprea/ să primesc ofranda zânei neștiute/ care-n crucea nopții încă mă iubea.” […] În poemul NEIERTAREA, extinderea atmosferei fantastice se produce prin apariția zeului Apollo și a muzelor din Parnas: „Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp,/ în umbra unor visuri venite pe cărarea/ legendelor cu zâne furate din Olimp./ Apollo din Parnasul cu muzele retrase/ pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,/ la umbra înserării în taină vrea să lase/ suspinul neiertării pe sfântul său altar./ Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,/ în casa văruită, pe-o margine de vatră,/ să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.” […]  Există o suită de poeme, unele publicate și în revista LOGOS ȘI AGAPE, sub denumirea TIMP ȘI DESTIN, în care poetul Corneliu Neagu reia, dintr-o perspectivă mai amplă, confruntarea omului cu timpul și cu destinul său, încercând să înțeleagă esența acestor entități și legătura lor permanentă și, aparent, indestructibilă. Puterea timpului și a gândului, ca punți de legătură în tripleta trecut-prezent-viitor este evocată în poemul TIMP ȘI DESTIN: „O, cum se duce timpul pe căile astrale/ și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,/ lăsându-ne în gene repere ancestrale/ să jaloneze calea urmașilor ce vin./ Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele, / fără să știm, anume, ce fi-va după noi,/ călătorind cu gândul spre neștiute stele/ la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.”[…] Creația lirică a lui Corneliu Neagu este întregită de colaborarea cu reviste literare, apariția în mai multe antologii de poezie, dar și prin publicarea neîntreruptă, pe o durată de peste trei ani, a numeroase poeme pe facebook, în pagina personală sau pe paginile unor situri consacrate. Dintre reviste amintim, LITERATURA DE AZI, CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, PARNAS XXI, POEMA. Antologiile în care a publicat versuri au o largă circulație în tară, dar și în afara hotarelor țării. Să amintim dintre acestea, mai întâi, pe cele publicate în editura GRINTA din Cluj-Napoca, sub coordonarea poetului si criticului literar Romeo Ioan Roșiianu: eCREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI și TOAMNA CUVÂNTULUI. Mai recent, versurile lui Corneliu Neagu au apărut în antologiile SCRIITORI ROMÂNI UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI LA CENTENARUL MARII UNIRI, sub coordonarea doamnei Eugenia Enescu-Gavrilescu și TREPTELE SPERANȚEI, sub coordonare poetei Sibiana Mirela Antoche

————————————

A consemnat,

Mariana GURZA

Timișoara

20 martie 2019

29 Mar
2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Sens căutat

De ce cade frunza
pe acoperișul unui anotimp,

de pleacă îndată păsările
grăbite și speriate.

Acolo se află sensul
ce te face să-l cauți
atât de perseverent?

Când pasărea ce aduce vești
cântă departe,

aproapele se înclină
de teamă.

 

Unde iertare nu este

Unde iertare nu este
continuă aprigă lupta.

Nici uitarea nu intervine,
rămâne o pată în amintiri
care nu se întinde, dar nici nu iese,

poate fi o cădere în gol
prin întunericul orb.

Timpul nu mai are răbdare,
ucide din vârstă și ultima dorință
fără să aibă remuscări,

un zid prin tăcere apără
chiar și pe cel învins
cu speranța revanșei.

Răul interior respiră și el binele
și încearcă schimbarea.

Cântar,
pe care din talere să-mi așez
greșelile dosite?

 

Dincolo de emoție

M-am întrecut cu vorba fără să scriu,
cuvintele le-am scăpat din frâu
după ce m-am hrănit cu spusele altora
luate așa cum sunt.

Dincolo de emoție
am prins în brațe femeia.

Ca un făcut s-a născut ideea,
limba de clopot a sunetelor
care urcă și coboară pe portativ
alunecoasă
pe corzile viorii portocalii.

Arcușul se desprinde pe tonalități
triste și amare
căzute în vibrații de amintiri
țesute în ascunsul sufletului.

Adevărul crud
se ridică la suprafață ca uleiul,
dar îl vor arunca
ca pe un surplus învechit,

un pui de pasăre căzut din cuib

acolo
unde nimeni nu-l ocrotește.

 

Ascuns în hazard

Nu știu ce porți pe umerii
așa de albi și fragili
sculptați în zăpadă.

Aștept în pielea tandrului
ascuns în hazard,
să se înlănțuie plăcerea privirii
pentru ce doresc să ating.

Cum îmi vei trimite zvonul
tăinuit, plin de speranță
ce urcă prin sânge și capătă putere.

Și așa cuvintele-mi capătă vână,
de semne în trup se nasc
din lumina iubirii.

 

Setea sărată

Ea era plecată
unde florile au cearcăne colorate
și lăcrrimează cu arome amare
sărutând diminețile cu rouă,

urmează să sosească-n amiază
de pe cărarea cu cireșii copți
c-un surâs visător.

Chiar dacă vara nu mai e vară
și setea a devenit sărată,
iar cerul gurii o cupolă uscată
smălțuită fibros,

prinde pe margini sunetele
și ele cad în ispită,
privesc femeia cu alți ochi
de sub genele aspre.

 

Zilele au orele arse

Tu ești femeie mai adevărată,
plină de încredere,
de aceea urci treaptă cu treaptă
o scară fără niciun sprijin
doar admirată.

În vreme ce ziduri se tot înalță
nu ai teamă de ele,

privești din fiecare unghi, lumina,
o cauți în toate obiectele și ființele
și o faci nemuritoare.

Zilele au orele arse
în arome galbene de crin.

Pe amândoi ne fascinează
crepusculul
ce se pierde tainic în suflet
cu iubire.

O recunosc mai subțire

Ruptă din coastele fragile
o recunosc mai subțire,
mai verde decât copacul furtunii
cu rădăcinile în aerul
pământului gras,

ea își pune amprenta
pe inima pietrelor de mustesc,

privirea-i se înalță
cu tandrețe subtilă.

Se furișează în lucruri,
vorbește cu ele
de mă subjugă cu dragostea
ruptă din trup.

Tot ce pot să mai zic, nu zic.

Surâsul ei luminos
și aura-i celestă
mă cuprind.

 

Noaptea tăcerii

Noaptea tăcerii albastre
nu are trup,
se topește prin întunericul
străpuns de stele aprinse.

Noaptea tăcerii surde
voce nu are,
se disipează în aer
lipsită de umbre.

Noaptea tăceru sublime
dezbrăcată complet,
se pierde pe sine
în brațele apelor mari.

Noaptea tăcerii mirate
nu are picioare,
dar fuge speriată
de lumina dimineții.

Noaptea tăcerii fără iubire
e un întuneric absurd
prin care trec visele
pe malul celălalt al dragostei.

Noaptea tăcerii de foc
e un fulger prin inimă
ce-i luminează adâncul
fântânii din sufletul durerii.

De dragul atingerii

Tu ai fost umbra risipei de veșminte
lăsate să cadă pe fața lunii
de la fereastra timpului
pe marginea întunericului
mirat de atâta iubire.

Noaptea părea o ființă disimulată
uitată afară de pază,
liniștea avea ochi rotitori
ca două stele ce schimbă priviri
de dragul atingerii.

Tot ce n-apuc să-ți spun
adoarme-n cuvinte
într-un vis.

De acolo te priveghez
cu răsuflarea tăiată
cum cobori lângă mine
înlăturând aerul mut.

 

Patimi sălbatice la pândă

Spune-mi cine-i cel ce nu știe
câtă dragoste mai are
să împartă,

prigonește răbdarea,
nu are nevoie de ea.

În el se rânduiesc patimile
sălbatice la pândă
dincolo de verbe.

Prinde între degete destinul
ca pe un pui de pasăre
pe care-l mângâie,

adaugă zilelor culoarea iubirii,
le umple cu nesfârșire.

Lasă-mă doar să ghiceasc
cuvintele pe care le cauți
și o să scriu adevărul.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

29 Mar
2019

Ioan Romeo ROȘIIANU: Nicolae Vălăreanu Sârbu sau poezia ca templu al cuvântului

Poetul sibian Nicolae Vălăreanu Sârbu a atins pragul maturităţii sale artistice, fapt uşor detectabil dintr-o scriitură ce acoperă cu uşurinţă toate genurile lirice, fapt ce trădează pe de o parte îndelungul exerciţiu, dar şi grija deosebită pentru cuvânt.
E ca un templu poemul pentru acest poet, iar cuvintele cu care împlineşte imagini c-o dexteritate de artizan par a intra în vârful picioarelor în vers, ca să nu tulbure metafora şi liniştea actului inspirativ, să nu tulbure (re)culegerea unei stări prielnice artei adevărate.
E ca un templu poemul pentru acest poet şi el nu se sfiieşte să se arate servil în demersul său de dezvelire a unei lumi interioare puternic amprentată de viziuni şi vise, a unei lumi pe care o face vizibilă cu orice cuvânt strecurat în vers.

Inspirat împărţit în trei secţiuni de sine stătătoare, „Căutătorii de lumină”, „Geometriile spaţiului” şi „Sub semnul fericirii”, acest volum e un corolar al creaţiei sale de până acum, unul în care jonglează cu sensuri şi simboluri, împlinind cele spuse mai sus. Aceste treceri – uneori line, la o adiere de gând, alteori bruşte – trădează o imaginaţie luxuriantă, dar şi ancorarea la energii creative de înaltă calitate şi fineţe.Volumul „Geometriile spaţiului” devine astfel o carte de vizită a unui poet consacrat în spaţiul contemporan, dar şi un exemplu de construcţie editorială, fiecare secţiune fiind distinctă ca abordare lirică şi tehnică, fiecare fiind unitară tematic şi stilistic, toate laolaltă împlinind un destin poetic profund între coperţile unui act artistic ce va fi de referinţă pentru Nicolae Vălăreanu Sârbu.

Volumul începe cu o adevărată confesiune a autorului, poemul „Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor” punându-ne-n gardă asupra faptului că avem în faţă un adevărat festin al cuvintelor şi că poetul acesta e nărăvit la imagine, la textul în care abundă metafora: „Locuiesc în miezul cuvintelor/şi-n ochii cutezători să vadă adâncul/din care iese la suprafaţă lumina şi apa limpede,/filonul care umplu golul cu adevăr” spune el, ca o mărturisire de credinţă.
Nicolae Vălăreanu Sârbu spune multe în vers, dar spune foarte multe şi printre acestea atunci când strecoară adevărate declaraţii verdict în poemele sale: „Mă separ de acele voci ce-mi lasă-n urechi/sunetele unor cântece false/ori zvonuri fără noimă”, sau: „Nimic nu întrece voinţa/de a şti de unde venim şi ce drum alegem,/să îngropăm veac după veac în trecut/pentru ca-n viitor alţii să repete,/să dezgroape cuvântul şi obiectele/lăsate-n ascunsă moştenire”, sau: „Niciodată n-am fost cum am vrut,/ci doar o formă a luminii din gând/cum copiii în dorinţa unei mame”.
O poezie a explorării adună poetul în prima secţiune a cărţii, „Căutătorii de lumină”, o poezie adeseori cât o fulguraţie de gând, una în care lectorul este constant mitraliat cu metafore de-o sensibilitate şi profunzime aparte, de versuri încărcate de substrat existenţial, o secţiune cât o poveste de viaţă, în care autorul ne introduce elegant, subtil într-o lume aparte, cea a aspiraţiilor, a viziunilor proprii. Există regret, există stare de gol, există demers refulatoriu, există un păienjeniş în care sunt prinse toate mijloacele artistice în această secţiune.

Aspiraţia spre lumină vine din „golul (care) se retrage în sine”, trupurile sunt „plutitoare”, ca-ntr-o transă, ca-ntr-un proces de decorpolizare, pe un funsal de efemeritate, de presiune a acesteia.
„Seara se rupe din mine prezentul/îl înghite trecutul şi-l oferă ca dar”, sau: „Clipele fluturelui mângâie florile, le dăruie iubirea de viaţă,/soarele dimineţii dansează prin frunze,/amiaza scutură umbrele zilei.//Seara cum să o însufleţesc?”, sau: „Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,/lasă-n pustiu nisipul şi vântul,/pune-n inimi macii fulgeraţi de somn/şi somnul va împlini vise în forme de păsări”.O secţiune încărcată de filosofie existenţială, o secţiune marcată de o anume nostalgie a trecutului şi de un soi de spaimă asumată de viitor.Ei bine, dacă în paginile de început ale cărţii această stare e doar subtil sugerată, ei bine, în secţiunea care şi dă titlul cărţii tuşele poetului sunt groase, inevitabilul este din ce în ce mai invocat şi evocat, chiar cu preţul unei uşoare căderi în descriptivism.

Poemele sunt mai lungi, versurile mai de respiraţie, iar trecerea spre prozopoem trădează dexteritatea poetului, capacitatea acestuia de a aborda orice stil cu naturaleţe multă.
„S-au culcat fetele de noapte şi ziua este cu ele,/mă atinge liniştea din umbra de răcoare,/desenez pe oglinzile somnului/o noapte care se pierde în vise”, sau: „de ce tot ce mă bucură/arde ca o torţă/purtată în mâini ca simbol de libertate?”, sau: „Cu siguranţă aici nimeni nu se gândeşte la moarte/şi nici măcar la o femeie ori casă,/totul este într-o dulce aşteptare şi nepăsare/în care vorbele se scaldă-n bâiguieli”, sau: „Zilelese grăbesc să măsoare curbele aerului,/în palmle mele timpul pune semne/care pot să vestească mai devreme ceva”.

Este stilul de poem de respiraţie care-l prinde cel mai bine pe Nicolae Vălăreanu Sârbu, este tipul de poezie în care se desfată şi în care forţa crescută încet, cu temere şi grijă a metaforei atinge valori înalte, iar sensurile multiple dau greutate imaginii.Acolo unde nu o creionează direct poetul însăilează sugestii, făcând din lector un adevărat complice: „Mereu imaginez semne/din vremuri îndepărtate/în care strămoşii şi-au lăsat prezenţa,/stelele lor din cer, mirate/privesc cum ies din pământ”, sau: „Am sufletul uscat şi fără nicio frunză vie/nu se mai urcă pe acoperişuri şi-n pomi luna,/sunt vise mai înstelate decât cerul nopţii/şi chiar mai bulversate decât furtunile”, sau: „Sufletul nostru, sufletul celorlalţi/este mai uşor decât aerul şi se înalţă,/zilele care vin, nopţile care vin/curg peste noi ca o ploaie, ca o ninsoare,/trecem prin ele ca printr-un labirint/din care dacă ieşim curând vom muri”.„Sub semnul fericirii” este secţiunea de final a unei cărţi altfel definitorii pentru opera lui Nicolae Vălăreanu Sârbu, o secţiune în care ne face o adevărată demonstraţie de măiestrie şi forţă, o secţiune în care poetul abordează stilul clasic, altfel mult mai restrictiv în privinţa mijloacelor artistice.

Temele generale ale poemelor din această secţiune sunt aceleaşi, numai punerea lor în pagină e alta: „Moarte, dacă eşti din cele sfinte,/nu-ţi înfige gheara strâmbă/în iubita care minte,/las-o să-şi ascundă taina/ce-i înceţoşează chipul/şi alunecă prin vreme/mai uşor decât nisipul.//(…)Moarte, dacă eşti din cele bune,/nu-ţi înfige gheara lungă/în iubiri cu pasiune,/lasă-le să se consume/cum e dat în timp norocul/să-l găsească pe oricine/pân` s-o termina sorocul”, sau: „Şi te-am iubit pe-o bancă şubrezită/când teiul vechi se scutura de floare,/cu inima de muguri înverzită,/să-mi laşi în viaţă pată de culoare.” Sunt versuri marcate de regret şi anumite neîmpliniri, de fantomele faptelor nefăcute şi a trăirilor netrăite, aproape o plângere de sine, o tuşă de personalitate strecurată printre versuri investite cu o poveste de viaţă.„Sfârşitul vieţii, Doamne, când va fi să vină/lasa-mă să-mi termin vinul din carafă,/scrise-n cartea vieţii, poeme de lumină,/pe pagini îmi poartă sufletul parafă” scrie poetul în finalul apoteotic al unei cărţi de departe definitorii pentru scriitura sa.

 Scris de IR Rosiianu, Baia Mare: 13 Mai 2017

28 Mar
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (IX)

Persecuţiile regilor goţi-Martiriul Sf. Sava.Goţii au cunoscut creştinismul pe vremea locuirii lor în nordul Mării Negre. Migrând apoi şi ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrăţişat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduşi aici în urma expediţiilor din sudul Dunării şi de soldaţii goţi din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creştinarea goţilor au contribuit şi unii credincioşi din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goţilor, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creştinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănţuit o prigoană împotriva creştinilor, silind pe Ulfila şi ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuţie este atestată şi de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care aminteşte de cei martirizaţi atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar din Capadocia, menţionat în corespondenţa Sf. Vasile cel Mare prin 373-374. Aceste persecuţii au avut loc în contextul noilor conflicte militare dintre goţi şi romani, sub împăratul Valens. În urma acutizării conflictului, în 370-372, regele Athanarich a iniţiat o persecuţie severă împotriva creştinilor de sub stăpânirea sa, despre care vorbeşte şi istoricul bisericesc Sozomen.

Numele unor martiri din a doua jumătate a secolului al IV-lea sunt menţionate şi într-un calendar got (fragment), precum şi în alte acte martirice. Printre aceştia, erau menţionaţi preoţi ca Verca şi Batwin sau Bathusios, un eremit Argyla, în total 26 de martiri, în afară de anonimi. Aceştia au îndurat martiriul la porunca unei căpetenii locale (Vingurich)-se pare că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, cf. şi relatarea lui Sozomen. După o notiţă din sinaxare, rămăşiţele acestor martiri au fost strânse de Gaatha, soţia (regina ?) unei căpetenii gote, şi fiica ei Dulcilla. Cu ajutorul unui creştin local Vellas, rămăşiţele (moaştele) lor au fost duse la Cizic, pe malul asiatic al Mării de Marmara, unde Dulcilla a rămas, iar Gaatha şi Vellas au revenit în Muntenia, fiind ucişi cu pietre. În afara celor menţionaţii, sinaxarele fac referire şi la alţi martiri supuşi persecuţiei de Athanarich. Amintim în primul rând pe Sf. Nichita, ars într-o zi de 15 septembrie-se pare că era un captiv originar din Cilicia, adus de goţi în nordul Dunării. Originea sa ar putea explica faptul că moaştele i-au fost duse în Cilicia şi depuse într-o biserică din Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie  în jurul anului  451. Mai târziu, în secolul al XV-lea, moaştele sale au fost mutate într-o biserică din Veneţia.  Sf. Nichita este popular la noi, fiind numit şi „Romanul” sau „Gotul”.

Despre un alt martir din timpul persecuţiei lui Athanarich avem ştiri mai bogate, şi anume despre Sf. Sava. Pătimirea sa este redată de un izvor contemporan, Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, datată 373-374, odată cu mutarea moaştelor sale-actul său martiric. După cum rezultă din izvorul menţionat, Sava era de neam grec, ortodox (nicean), care vieţuia în abstinenţă, post şi rugăciune într-un sat din Muntenia secolului al IV-lea. Când a început prigoana regilor goţi şi i s-a cerut să mănânce din cele jertfite idolilor, consătenii săi goţi i-au oferit spre substituire cărnuri nejertfite, dar Sava a refuzat. Mai mult, el a îndemnat şi pe ceilalţi creştini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulţumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paşti din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creştini (preoţi şi credincioşi) s-au refugiat din „Gothia” (nordul Dunării) în „Romania” (sudul ei). Printre cei refugiaţi se afla şi preotul satului, Sansalas. În ce-l priveşte, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraş, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paştile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlneşte pe Sansala, revenit între timp, şi prăznuieşte Paştile împreună cu el şi alţi credincioşi. Aflat în sat, în a treia zi după Paşti, pe neaşteptate, soseşte aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala şi Sava sunt prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfe idolilor, dar cei doirefuză. În faţa refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuşi, sfântul este legat şi aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârşit la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, la vârsta de 38 de ani. Dupăp moarte, moaştele sale au fost duse în Scythia Minor, la Tomis, apoi la cererea Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, episcopul locului Vetranion l-a trimis în Capadocia.

Sfântul Niceta de Remesiana. Despre Sf. Niceta s-a vorbit mult în istoriografia noastră, de către teologi şi istorici deopotrivă, de pildă, V. Pârvan îl considera apostolul naţional al românilor. După el, N. Iorga, C. C. Giurescu, Radu Vulpe, I. G. Coman s-au exprimat în acelaşi sens: Sf. Niceta a predicat pe „ambele maluri ale Dunării”. Să vedem cine era acesta, aria sa de activitate şi însemnătatea sa în istoria creştinismului de la Dunărea de Jos. La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, s-a impus în chip deosebit în viaţa bisericească Sf. Niceta de Remesiana, episcop în Dacia Mediterranea. Oraşul său de reşedinţă, Remesiana (Bela Pelanka-Serbia), era situat pe marele drum militar ce traversa Illyricum, la 30 km est de Naissus. Nu ştim când şi-a început păstoria ca episcop-într-o scrisoare din 367 se face referire la un episcop Nichas (Nicetas). Informaţii mai sigure despre viaţa şi activitatea sa misionară avem din cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la „dacii arctici” spune Sf. Paulin), unde îşi desfăşura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinţei şi desfăşura şi o lucrare de „romanizare” printre triburile barbare de aici, bessi, sciţi, dar şi geţi şi „amândouă felurile de daci”. Aceste afirmaţii ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri şi s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară  a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ţinuturile din sudul Dunării, aflate în apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acţiunea sa evanghelizatoare s-a desfăşurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica şi scria în latineşte. Paulin de Nola scrie în poemele sale: „aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci”-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce priveşte originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numeşte Remesiana drept „patria” sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas şi lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură) şi Catehismul, ca şi lucrări dogmatice, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia ş. a. Nu se cunoaşte când a survenit sfîrşitul său-este amintit ultima dată în 414, într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice şi un teolog cunoscut al vremii sale.

 Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extra-carpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoţi, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoţi din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioşilor creştini. Este menţionat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din „Gothia” era în relaţii strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creştinii supuşi represiunii s-au refugiat în Imperiu, alţii au fost martirizaţi, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunităţi ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în „sate” şi „oraşe”, unde slujeau preoţi ca Sansalas, Guthicas şi Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea ţărmurilor Dunării de Jos-menţionăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaştele lor au fost adunate de regina Gaatha, creştină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezenţa unor comunităţi creştine ortodoxe, în spaţiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoţii au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creştine din spaţiul extra-carpatic, alcătuite în special din populaţie autohtonă, şi-au continuat existenţa şi legăturile cu Imperiul.

Dintre creştinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goţilor; el conducea Biserica ariană din „Gothia” de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăseşte Dacia şi se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoţilor. În urma predicilor sale, mulţi locuitori nord-dunăreni au îmbrăţişat arianismul, goţi, autohtoni, geţi în curs de romanizare şi daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină şi gothică. Prezenţa unor creştini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre, a existat şi o biserică audiană, înfiinţată de adepţii acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în „ţara goţilor” la nord de Dunăre, unde a propovăduit „luminile credinţei”, a întemeiat mănăstiri cu reguli clare şi a făcut mulţi prozeliţi printre latinofoni. Urmaşii săi au fost Uranios din Mesopotamia şi Silvanus, dar numărul adepţilor a scăzut şi ei s-au refugiat în Imperiu.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 martie 2019

28 Mar
2019

Dorel SCHOR: Naftali Bezem – un limbaj pictural exclusiv

 Anul trecut ne-a părăsit unul din marii artişti plastici contemporani, pictor, muralist, sculptor, cunoscut pentru simbolica holocastului, reîntoarcerea din diasporă după două mii de ani în Ţara Făgăduinţei, construirea unui cămin nou – Naftali Bezem.

Fără îndoială că şi propria biografie a înfluenţat opera lui artistică. Născut în Germania, în oraşul Essen, adolescentul a  părăsit ţara  devenită nazistă şi în anul 1939, cu un mare grup de tineri a ajuns în Eretz Israel.

   În numeroasele sale picturi, imaginea este o transpoziţie politică a realităţii, în care confruntă oamenii de astăzi, printre care se găsesc şi noii veniţi (în care se recunoaşte) cu istoria ancestrală a locului, în sensul permanentei continuităţi. El foloseşte un limbaj pictural exclusiv şi absolut personal. Leul din Ierusalim, peştele cu conotaţie biblică, candela de shabat şi alte elemente caracteristice iudaismului capătă valoare de simboluri  cu semnificaţii proeminente. Opera sa este vizionară, oferind picturii, prin parabole şi alegorii o altă dimensiune, adesea spectaculară, din moştenirea spirituală a iudaismului. Expresia transcedentală a unor elemente combină figurile cu peisajul specific israilean.

   Maestrul Naftali Bezem a primit şi o binemeritată recunoaştere internaţională, numerose premii prestigioase, a reprezentat ţara la Bienala de artă de la Veneţia ca şi la cea de la Sao Paulo.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

27 martie 2019

26 Mar
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mistica Creației Creștin-Ortodoxe în Spațiul Concentraționar Poeții Crucii

„Odată ce era transmisă prin Morse, unii, cu memorie foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aschie pe o bucată de săpun, sau cu un cui pe muchia de lemn a patului, şi apoi o învăţau pentru a o spune mai departe.”

 (DEMOSTENE ANDRONESCU-deţinut religios, poet, scriitor)

 

   Naţiunea creştină Daco-Română,fiind una dintre cele mai încercate şi mai prigonită dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în  bocete şi psalmi, în jale şi cântări, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.

   În Infernul concentraţionar al României Proletare Penitenciare omul creştin ortodox, format şi rămas în comuniune cu Dumnezeu, hărăzit Neamului, Bisericii şi Lumii ca slujitor şi slăvitor al FRUMOSULUI, s-a  întrupat tainic în MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe, înmugurind, înflorind şi rodind spiritual întru: POEZIE, FILOSOFIE, TEOLOGIE, MEMORIALISTICĂ, MĂRTURISIRE FILOCALICĂ, MĂRTURISIRE SOFIANICĂ-ESEUL, MĂRTURISIRE de CREDINŢĂ LITERARĂ, ARTĂ…

   MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe născută în sistemul CONCENTRAŢIONAR comunist ateu, a crescut şi s-a desăvârşit în diversele sale ramuri carcerale: ÎNCHISOARE-TEMNIŢĂ-PENITENCIAR, LAGĂR-Colonii de Muncă, DOMICILIU Obligatoriu, apoi s-a continuat sub formă de CREAŢIA Tainică, CREAŢIA postdetenţie şi CREAŢIA în Diaspora.

   Cele două aripi spirituale RUGĂCIUNEA permanentă şi POEZIA continuă s-au înteţit lăuntric în sufletul creştinului haric, creator arzând ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind ceresc ETICUL şi înfrumuseţând divin ESTETICUL.

   La suprafaţă fenomenul liric pare paradoxal, dar lăuntric este antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase.

   La fel de paradoxal, deşi nu este, POEZIA creştină a urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii în Sânul ceresc al Învierii.

   Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii înspre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

   REGINA Misticii Creaţiei Creştin-Ortodoxe în detenţie a fost  POEZIA Religioasă, iar în regimul postdetenţie a urcat MĂRTURISIREA SOFIANICĂ-ESEUL.

   S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar, POEZIILE au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile adânci.

   Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

   Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura Icoanei sale.

   Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul.

   Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

   Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.

 

    Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

   Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

   Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

   Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

   Poezia şi Rugăciunea deveneau astfel pâinea cea de toate zilele, pentru cei mulţi, dar şi pâinea cea spre fiinţă, pentru Aleşii sacerdoţi ai slujirii şi slăvirii LOGOSULUI.

   Într-un fel şi în altul toată lumea mediului concentraţionar al Republicii Penitenciare putea să se cuminece frumos şi sublim întru Iubirea de Hristos şi de Neam.

   „Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul Morse… Aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l-a dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, Constantin-Aurel Dragodan, Fane Vlădoianu, care-şi transmiteau poeziile lor. Dar au fost şi câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de-ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin Morse. Bunăoară Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, discipol al lui Blaga şi preparator la catedra acestuia de estetică.” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014, p. 168)

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, crezul, libertatea, nădejdea, răbdarea, jertfa şi dragostea lor, toată voinţa-sentinţă a pătimirii, întrupată prin ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, dar calvarul Golgotei Naţiei române şi Crucea Răstignirii s-au înălţat în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

   Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei, a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.

     Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru Neam.

     Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurare, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

   În toate împrejurările, Poeţii Crucii au fost drepţi cu ei înşişi dar şi cu ceilalţi, cu duşmanii naţiei, bisericii, chiar cu călăii-torţionari, dar nu toleranţi. Lupta pentru formare, lupta pentru creaţie, lupta pentru trăire, lupta pentru devenire, lupta pentru împlinire, lupta pentru definire ca om creştin, ca ales întru izbăvirea Neamului, a fost preocuparea lor liturgică, astfel încât întreaga viaţă prin suferinţă şi jertfă să devină o viaţă de creaţie, de slujire, de slăvire, iar prin creaţia lor au zidit un Altar Naţiei şi prin iubirea lor au consfiinţit un Imn al dragostei întru FRUMOSUL Creaţiei divine.

   Poeţii Crucii, deveniţi misticii de foc ai Rugăciunii, au ajuns sacerdoţii Cuvântului, prefăcând fiecărei Clipe eternitatea ei pentru trăirea creaţiei lor întru veşnicie.

   Poezia Crucii a odrăslit în fiinţa răstignitului devenind miraculosul Poem al Învierii.

   Poezia Crucii este deopotrivă apă şi foc, aer şi lumină, rugă şi cânt, adiere şi mireasmă, aromă şi culoare, pâine şi vin, botez şi cunună, pământ şi cer, chemare şi îmbrăţişare, crez şi mărturisire, confesiune şi cuminecare, Cruce şi Înviere.

   Distrugându-le sănătatea fizică, creştinii sub taina Tăcerii şi-au reclădit o citadelă a religiozităţii, în care au sădit Rugul aprins al conştiinţei morale, pentru a lumina în juru-le frumuseţea sufletului, iubirea şi demnitatea numelui lor, al Patriei, al Bisericii.

   Hotarul de cumpănă l-au prefăcut în piatră de hotar al destinului lor, al destinului Neamului, ajungând suzeranii şi suveranii sinelui întru libertatea spiritului celest.

   Poeţii Crucii au prefăcut limba maternă literară în limba liturgică a inimii, iar din sufletul dreptei lor credinţe au aprins Rugul de foc al Crucii creatoare.

   Prin Rezistenţa religioasă şi anticomunistă Poeţii Crucii s-au aprins în Faruri de reflecţie, de luminare peste întreg universul concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral:

    „ Literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatuta universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatura carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei.”  (Conf. univ. dr. Constantin Buchet, Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad. Intern şi internaţional în paradigma reeducării, în, Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti-2015, p. 44)

   Reperul fundamental spiritual, catehetic pentru deţinuţii religioşi a fost suferinţa, credinţa, dragostea şi jertfa întru Dumnezeu, culminând în zelul Poeţilor Crucii cu mistica creatoare ca: poezie martirică, mărturisire filocalică, sofianică, literară.

   Credinţa, Suferinţa şi Dragostea au fost Treimea vieţii deţinuţilor şi lumina Învierii!

   Poeţii Crucii au prefăcut Calvarul vieţii într-o Liturghie apologetică a lui Dumnezeu!

   „Fără credinţă, spunea marele filosof creştin Petre Ţuţea, vii de nicăieri şi pleci spre nicăieri”. Seniorul culturii, Conu Alexandru Paleologu, era şi mai intolerant:

   „Căci eu cred că necredinţa este o dovadă de tâmpenie. Asta-i clar şi trebuie repetat! A te declara necredincios este o probă de stupiditate. Şi văd acum la generaţia mea, la oameni care au rămas cramponaţi de incredulitatea lor de atunci, încăpăţânaţi să nu creadă, ca să nu fie consideraţi nişte fraieri, nişte persoane ce iau în serios nişte iluzii. Însă a nu crede e semn de prostie. E clar asta! Iar prostul nu poate crede în Dumnezeu, chiar dacă el îşi imaginează că crede.” (cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2018, p. 86)

   Parafrazându-l pe Marele nostru filosof creştin Petre Ţuţea am putea afirma:

   Prin credinţă vii din TOTUL şi pleci înspre TOATE!

   Aşa grăia şi marele POET român-basarabean Grigore Vieru care, înfiia Poezia, Bisericii: „Pot fi oare concepuţi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi atâţia alţi mari poeţi, pot fi ei oare concepuţi în afara credinţei strămoşilor noştri?” (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi, Vol.II, „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Carpathia Press-2007, p. 89))

   Rugăciunea zilnică era Pedagogul pregătirii lor cotidiene care-i educa, informa şi forma cultural aproape în toate domeniile. Pe ecranul minţii lor, în Aula conştiinţei,   Rugăciunea se substituia Învăţătorului iscusit care-i pregătea iniţial psihologic şi moral dezvoltându-le mai întâi exerciţiul memorării, ca pe un fel de etapă şcolară.

   La scurt timp, intelectualii, învăţătorii, profesorii, seniorii culturii, slujitorii cultului, ştiinţei puneau întregul lor răsad spiritual în minţile curate, luminate, aerisite, în inimile însetate şi flămânde de cultură, artă ca într-un distins Colegiu de Elită.

   Apoi se continuau toate treptele pregătirii lor, într-un stadiu intens Universitar care, rivaliza cu cele mai renumite Facultăţi, Universităţi, Academii din ţară şi din lume.

   Totul era aşezat pe temelia creştin ortodoxă, devenind o măreaţă CATEDRALĂ.

   În afară de cei deja formaţi, consacraţi, renumiţi, eminenţi care şi ei mai adăugau câte un diamant culturii şi pregătirii lor, ceilalţi ajungeau  o carte, o colecţie, o arhivă, o bibliotecă, astfel încât stârneau groaza în gardienii care nu mai pridideau cu percheziţiile de fiecare zi, căutând „cărţile” de pe care „citeau” deţinuţii religioşi…

   Paralel cu rugăciunea, cu textele biblice, liturgice, cu învăţarea universală, cu dezvoltarea memoriei, deţinuţii politici religioşi exersau comunicarea prin codul Morse, devenind specialişti de iuţeala fulgerului, de codificări, decodificări, tălmăciri, alcătuind cuvântul dintr-o singură literă, întregind textul dintr-un singur cuvânt.

    Rugăciunea avea rolul pedagogic şi catehetic de a dezvolta la maxim capacităţile intelectuale, morale, psihologice, religioase, vocaţionale, afective, misionare, mistice.

   POEŢII CRUCII

 

   În spaţiul Infernului concentraţionar pe tărâmul mistic al creaţiei creştine „SUMA LIRICĂ DE VOIEVOZI” a înrolat peste 200 de Poeţi ai Crucii, zeci de Filosofi creştini, zeci de teologi eminenţi, zeci de artişti, sute de Mărturisitori mistici.

   RADU GYR

   Radu Ştefan Demetrescu s-a născut la 2 Martie 1905, la Câmpulung Muscel. S-a mutat cu familia în Cetatea Banilor-Craiova, urmând cursurile primar şi liceal. În Capitala ţării a absolvit cu Magna cum laudae Facultatea de Litere şi Filosofie. Pseudonimul Gyr l-a înfiat de la Dealul Gruiului de lângă Muscel, publicând volumele: Linişti de Schituri (1924), Cerbul de Lumină (1928), Cununi Uscate (1938), Poeme de Răsboiu (1942), Balade (1943). A fost Conferenţiar univ. dr. la catedra facultăţii care l-a consacrat.

   Pentru prodigioasa sa creaţie de excepţia a primit numeroare premii: Premiul pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români-S.S.R. (1926), Premiul Institutului pentru Literatură (1927), Premiul Adamachi al Academiei Române (1930), Premiul Socec al S.S.R. (1939).

     Arestat sub Carol al II-lea, sub Mihai I şi oferit apoi comuniştilor, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte pentru poezia manifest: Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. A executat 23 de ani temniţă, perioadă de creaţie în mental de zeci de mii de versuri, readunate după eliberarea din 1964, în volumele: Sângele Temniţei, Stigmate, Poezia Orală, Anotimpul Umbrelor, Ultimele Poeme, Crucea din Stepă, Pragul de Piatră, Era o Casă albă, Calendarul Meu. A trecut în nemurire la 29 Aprilie 1975.

   Radu Gyr, cu siguranţă cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi ne mai vând încă veneticilor alogeni sau oligarhiei oculte.

   Radu Demetrescu Gyr şi-a prefăcut destinul vieţii dăruită de Dumnezeu în Poezie, iar poezia a închinat-o cultului vieţii întru Dumnezeu.

   Harul divin şi ocrotirea Maicii Domnului i-au picurat sublimele Versuri în inima sa mare cât o Vatră Străbună, ca nişte râuri, psalmi de foc în care fiinţa şi persoana sa să lumineze tuturor celor ce îmbrăţişează FRUMOSUL. Toate versurile sale, zecile de mii de versuri şi-au înteţit flacăra în Slovele de foc-adevărate Ruguri aprinse.

   Toate poeziile marelui Poet sunt de fapt Testamentul divin al vieţii sale martirice.

   Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

   „Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mîine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// „Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cîntecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!  (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)

   Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi  florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă.  Pe ţarina destinului său s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească.

   Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, luminile astrale. Din albul crezului mărgăritar şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă, iar setea, foamea, lanţurile şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie şi rogojinile însângerate. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă,iar clopotele pretutindeni bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.

 

   DEMOSTENE ANDRONESCU

   „Am început să scriu poezie, pentru că aşa

   intram mai uşor în legătură cu Dumnezeu.”

 

   Demostene Andronescu s-a născut în comuna Câmpuri-Vrancea la cumpăna dintre Moldova şi Muntenia, în 3 Decembrie 1927, într-o familie de buni creştini. Absolvent al Facultăţii de Istorie, deţinut religios între 1952-1964, la Jilava, Gherla, Aiud, mărturisitor şi poet al Crucii, redactor şef-adjunct al revistei Puncte cardinale, între 1991-2010, membru A.F.D.P.R., autorul volumelor: Peisaj lăuntric (versuri), Ed. Puncte Cardinale, Sibiu-1995, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti-2009, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Ed. Christiana, Bucureşti-2011.

   Vrânceanul mărturisitor pare o statuie impunătoare dăltuită din cremene, stârnind o autoritate clasică, sobră, cu ochi de fulger, cu părul nins şi sufletul luminos.

   În altă ipostază arată ca un Brad înalt, cu ramurile largi, cât să cuprindă o Vatră străbună, încă verde, vânjos, falnic, nefrânt de vitregiile vieţii, înfipt adânc sub streaşina cerului pe o coamă semeaţă din veşnicii Carpaţi, scrutându-şi privirea şi dorul peste ţară şi Neam într-o părintească şi sublimă veghere.

   În poezie este la fel de viguros, combativ, energic, sfredelitor, pătrunzător, arzând ca un rug ce nu se mistuie, pentru a lumina continuu în jur, iubitorilor de poezie şi rugă. Îşi îmbracă versul în catifea verde şi metafora în brocart regal. Mărturisirea de credinţă a ţesut-o din porfira inimii sale dăruitoare. În tot ce a trăit şi a înfăptuit Demostene Andronescu, fie în libertatea îngrădită, fie în libertatea carcerală, a fost cavalerul luptei pentru adevăr, pentru dreptate, pentru credinţă, pentru idealul Patriei, pentru reaşezarea Naţiei în făgaşul ei spiritual, creştin, demn, cultural.

   Poetul Crucii nu se vaietă, nu plânge, nu îndură, ci se revoltă, ţipă, suferă ca un spartan, năvăleşte ca o şarjă a unei cavalerii eroice, aducând biruinţă flamurei sale.

   Poezia sa este cultă, limpede, liturgică, curgătoare ca apa unui râu de munte grăbită să astâmpere setea eroilor bravi, să aducă binecuvântare şi hrană celor flămânzi de sublim, tăioasă ca o sabie de Toledo ce despică răul din rădăcină, ca un diamant grandios cu cristale adamantine de mii de carate, piatră preţioasă ce separă cu o rafinată precizie albul Zorilor de negurile nopţii, albastrul voroneţean de cenuşiul deşertului, isihia pustiei de babilonul citadin, surâsul divin de încrâncenarea umană.

   Curcubeul poeziei sale se revarsă precum Cumpăna apelor peste măreaţa Dacie.

   Rădăcinile lirismului său catehetic au răsărit din verdele primăvăratec al tinereţii sale frânte de temniţele încremenite din piatră şi din sângele cald, curat, sacru, prelins pe aleile concentraţionare ale încercatului şi prigonitului său destin carceral.

   

               UNDE-S NEBUNII ?

 

   „Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ E plin pământul de martiri şi sfinţi/ Atinşi de filoxera-nţelepciunii.// Tacută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul/ În faţa lumii şi-a nemărginirii,/ Şi-ascultător de rânduiala firii,/ Ca un plăvan în jug trudeşte insul.// Scâncesc cuminţii-n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii.// Boleşte omenirea ca o juncă/ Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;/ S-a-mpotmolit istoria şi plânge,/ Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.// Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne/ Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,/ Acestui veac să-i pună dinamită/ Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.// O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza,/ Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,/ Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.// Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii,/ Să tragă spada şi să taie nodul?/ Tânjeşte după glorie norodul/ Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…// Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,/ S-o răvăşească şi să o răstoarne,/ Ca un berbec să ia pământu-n coarne/ Şi-acestui veac să-i surpe temelia.”

   (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014)

 

  ( Prima parte)

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț

 + BUNAVESTIRE- 2019

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 20142

Ultimele Comentarii