9 Feb
2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ALEXANDRU IOAN CUZA-un DESTIN, o CONŞTIINŢĂ, o CRUCE! reflectat în viziunea spiritualităţii publicistice a lui Mihail Eminescu

   „Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun.

   Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa.

   Să trăieşti, Măria ta! ”  

(MIHAIL KOGĂLNICEANU)

  

 

   În sânul fiecărei epoci, în pieptul fiecărei generaţii sunt coborârile şi suişurile acelui context social-istoric în care limba, religia, cultura, tradiţia câştigate şi păstrate prin jertfele milenare ale sângelui sfânt, Neamul, Naţiunea, Poporul nu trebuie doar să vieţuiască, ci să rămână cu voia Domnului suverane destinului suzeranităţii lor .

   Gândul, cuvântul, fapta, menirea, năzuinţa, lupta, jertfa, mărturisirea trebuie să aparţină doar Fiinţei Unităţii Naţionale a Românilor-PANROMÂNISMUL.

   Prin Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1821, a încercat instituirea Dreptăţii sociale, astfel ca Patria să devină norodul…,iar Statul să fie românesc şi fiecare liber.

   Revoluţia de la 1848, a încercat să pună lângă libertate şi noţiunea de proprietate, astfel ca pasul următor să uzurpe vasalitatea de sub jugul străin pentru a se putea înfăptui visul măreţ de aur al Unirii Principatelor Române.

   Orchestrarea şi dirijarea Revoluţiei de la 1848 a aparţinut masonilor, printr-o subtilă sugestie s-a indicat în programul revoluţionar din Ţara Românească şi art. 21, care prevedea: „emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.”

   În Ţara lui Ştefan cel Mare programul revoluţionar: „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”  a fost elaborat de boierul-cărturar Mihail Kogălniceanu care, la art. 27, se stipula: „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni.”

    Unitate în cuget, în idei, în simţire, în credinţă, în dreptate, în faptă, în mărturisire, în dorinţă politică, pentru ca toţi românii să devină Fiinţa naţiei creştine româneşti al cărei trup politic să fie Statul naţional coslujitor fidel naţiei sale.

   Cauza unităţii unei naţiuni este întotdeauna o cauză sfântă şi se cuvine ca toţi fiii ei să o împărtăşească, ca pe Pâinea cea de toate zilele.

   „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Unitatea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi.” (Nicolae Bălcescu, 65/ II, 107-113)

   După destrămarea idealului politic Daco-România, înfăptuit de Mihai Viteazul, ideea refacerii unităţii politice a Daco-României are o cromatică vlaho-ruso-austriacă. Ţarina Imperiului rus Ecaterina a II-a i-a scris în această privinţă împăratului austro-ungar Iosif al II-lea la 17 Septembrie 1782, în Messager de Vienne:

   „Va trebui cred de a se stabili de mai ’nainte şi pentru totdeauna că între cele trei imperii (cel balcanic cu secundo genitură rusească la Constantinopol, cel rusesc şi cel austriac) va trebui să existe un stat autonom, totdeauna neatîrnat de cele trei împărăţii limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, şi care a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Ţara Românească şi Basarabia sub guvernul unui monarh creştin, aparţinînd ritului ce domneşte în aceste posesiuni şi asupra calităţilor personale şi a devotamentului căruia cele două Curţi imperiale să se poată întemeia pe deplin. E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămîie cu totul neatîrnat şi că nu va putea fi nicînd anexat nici la Austria, nici la Rusia şi asemenea că aceste două imperii nu vor permite nicicînd ca acest stat să fie cîndva supus unei alte puteri.

   Graniţele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate despre partea Poloniei şi Rusiei prin Dnipru şi  Marea Neagră, iar despre Austria prin linia de achiziţiuni pe care le-am garantat M. V. Împ. printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Despre Turcia noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei.” (Apud., Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău, Carte moldovenească-1990, p. 295)

   Iosif al II-lea răspunde că în principiu este de acord, doar că această dorinţă o poate decide numai „soarta armelor.” „La acestea caută să adăugăm că Iosif II avea de gînd a uni acestui stat şi Ardealul, a da în el preponderenţă elementului românesc şi de a-l ţine întreg în atârnare de Austria. Singurul punct care-l supăra era confesiunea greco-orientală a românilor; de acolo încercări de-a cultiva repede poporul şi de a-l apropia de catolicism.” (ibid., p. 296)

   Bogdan Petriceicu Haşdeu, alt mare boier-cărturar, os domnesc, titan al enciclopediei şi rafinat condeier al publicisticii româneşti, cercetând direct în Colecţia legilor ruseşti, tomul 18, p. 44, descoperă că de fapt ideea reînfăptuirii Daciei Mari a aparţinut vlaho-dacoromânilor.

    Pe la 1767, Muntenia şi Moldova erau încă sugrumate de jugul grecilor-fanarioţi, iar Ardealul gemea sub biciul habsburgic care le sfâşia trupul şi viaţa. Sub această povară a deznădăjduirii vlahii s-au orientat spre o mână regală salvatoare, trimiţând soli la Petersburg în susţinerea cerinţei idealului lor.

   „Aşadară mai mulţi locuitori din câteşitrele ţări s-au înţeles unii cu alţii şi, alegând deputaţi, i-au trimis în Rusia la împărăteasa Ecaterina cea Mare, cerând ca ea să le acorde undeva aproape de Kiev un teritoriu întins, unde ei să fundeze o republică românească sub protecţiunea Rusiei, însă cârmuindu-se după legile româneşti, în limba românească şi având magistraţi naţionali români. Între celelalte, articolul 19 din acest act cerea următoarele: <<Rugăm pre înalta graţie imperială ca să ne acorde o diplomă de garanţie; însă numai neamului nostru românesc, sub care se înţeleg locuitorii a câteşitrei principate, anume moldovenii, muntenii şi transilvănenii, popor de o limbă şi o credinţă.>> (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 134)

   Prin urmare cred că lucrurile s-au desfăşurat sub norma raţionamentului lor: deputaţii vlahilor au venit la Petersburg cu actul propunerii alegerii unui Principat autonom pentru ei, dar frumoasa şi înţeleapta ţarină Ecaterina a II-a, a cântărit îndelung, alegând varianta cea mai bună şi mai nobilă pentru ambele părţi şi s-a pronunţat după cum am văzut în scrisoarea trimisă monarhului Iosif al II-lea.

   Ţarina Ecaterina a II-a, a fost poate cel mai mare monarh pe care l-a avut  Rusia în întreaga ei istorie, demonstrând alături de caracterul de cremene, de natura ei complexă, veselă, veşnic îndrăgostită, veşnic iubitoare de viaţă, suverana artei, culturii şi modernizării urbane, conştientă de regalul ei Destin. Pe lângă această Corolă de calităţi rare, avea şi o extraordinară calitate de adaptare, aşa cum o rezuma prinţul Wiazemski: „Multe lucruri din istoria noastră se pot explica prin faptul că un rus, adică Petru cel Mare, s-a străduit să facă din noi nişte germani, în timp ce o germancă, Ecaterina cea Mare, a vrut să facă din noi ruşi.” (Vladimir Fedorovski, Viaţa Secretă a Ţarinelor. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana-2001, p. 105)

   Procesul de modernizare istorică a societăţii moderne româneşti descende în contextul „renaşterilor”  naţionale privind autodeterminarea şi întregirea etnică.

   Graţie tratatului de la 30 Martie 1856, al Congresului de la Paris s-au pus noile baze ale organizării legislative a Principatelor Române în cele două vestite capitale: Iaşi şi Bucureşti, ambele sub cupola Cetăţii Focşanilor unde s-au îmbrăţişat Muntenia şi Moldova, întru aşezarea fiecărui român în posesia dreptului său legitim garantat, care s-a făcut auzit printr-o dorinţă unanimă în vocile Adunării Ad-hoc. Conferinţele de la Paris nu s-au identificat cu dorinţele Principatelor Române, dar „zarurile fuseseră aruncate” şi oamenii politici români au trecut Rubiconul spre Unire, cu două mari deziderate: unul de excepţie, românesc-Unirea Principatelor sub un Regat Român, altul de inepţie, cosmopolit, ocult: prinţul străin care, a fost amânat până după detronarea Românului Cuza, perioadă ce a culminat cu epoca prea aplecării noastră către străini, exerciţiu de repetaţiune şi astăzi.

 Stindardul Constituţiunii putea aşadar, îmbrăţişa toţi românii din ambele Principate.

   Înainte mergătoare măreţului eveniment al alegerii Domnului Unirii, s-au cernut două profeţii ale unui român iubitor de Moşie, aduse la lumină românilor de unul din numărul foii României din anul 1858:

   „Cine ni s-a alegi de Domn nu o va gâci strigătul partidelor, ci o vroinţă din sus care, când timpul ei va fi sosit, însufleţi-va inimile deputaţilor prin sloboda-nţălegere şi sfătuire fiecărui dintr-înşii cu ceilalţi ş-a tuturor împreună. Acea voinţă din sus nu va alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor împuindu-se-şi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă, alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu…”

   Şi cea dea doua proorocie, ca toate proorociile s-a împlinit asemeni celei dintâi:

   „… Va muri pentru sine şi pentru rudele sale, pentru prietenii şi cunoştinţele sale, pentru duşmanii şi rău-voitorii de-nainte, va-nvia pentru a se jertfi-n tot ceasul binelui ţărei!”

   Să trăiască Măria Sa Vodă!

   (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 13)

    Dacoromânul are caracteristica sa genetică ancestrală întrupată întru credinţă, omenie, libertate şi adevăr:„Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău-dacă e rău-fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; c’un cuvînt ni se pare că atît calităţile, cît şi defectele românului sînt întregi, neînchircite; el se arată cum este.” (M. Eminescu, Articole politice, Ed. Minerva, Bucureşti-1910, p. 89)

   Clasa politică dominantă în Regatul Român s-a distins prin absoluta ei improductivitate. Dacă mama, ţăranul, meseriaşul, negustorul, învăţătorul, preotul – clasa pozitivă a societăţii prestează munca lor în valoarea beneficiului naţional, avocatul propriului beneficiu, demnitarul propriilor interese, arheologul fără o urmă a descoperirii sale, filologul academician cu o consacrare închipuită sunt angrenaţi doar în tulburare şi dezordine socială, neputând întemeia un stat adevărat naţional.

   „O populaţie flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituţiilor, nu poate reprezinta sentimentul înrădăcinat al ideiei statului, al armoniei şi solidarităţii intereselor naţionale.” (Mihail Eminescu, Opere Complete Colecţia Opera Omnia, Coordonator Gheorghe Buzatu, Tipo Moldova, p. 559)

 

   Gena politică a roşilor-liberali descende din funesta Dinastie fanariotă, primind parcă testamentar caracterul nemilos de exploatare viscerală a poporului, făcând cu uşurinţă jocul celui ce le aduce foloase şi tot cu uşurinţă debarasându-se apoi de el.

   „… nici cînd roşii n’au venit la putere prin propriile lor forţe, ci totdeauna sub o firmă străină… totdeauna însă ei s’au introdus sub auspiciile şi protecţia unui om de Stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva adunările cărora îşi datorau venirea la putere şi a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpîni absoluţi, necontrolaţi de nimenea.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Nenorocirile repetate căzute asupra poporului român sunt puse în scenă de distribuţia intrigilor străine, cu prestarea figurativă a liderilor români politici care acceptă rolul unei politici-economice internaţionale în defavoarea celei naţionale.

   „Partidul roşu din ţara noastră este o creaţiune a politicei străine căci tuturor le trebuia un element incult şi demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mîna pe aceste idei şi le-a exploatat ca un mijloc comun de agitaţie politică contra elementelor sănătoase şi cuminţi ale ţării.”

    (Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău…,  p. 295)

   Liderii roşii: C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu şi-au slujit propriile interese, pe cele ale apusenilor, ale oculţilor şi când n-a mai rămas nimic şi pe cele ale românilor.

   Programa politică a lui C. A. Rosetti, agent rus infiltrat în Revoluţia de la 1848,  dictată de „conaţionalii săi transdanubieni”, s-a circumscris unui singur scop: „de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de a exploata, căci libertatea de a munci n’a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdeauna.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 482)

   Desigur şi I. C. Brătianu şcolit la Paris, uns de masonerie a avut şi el rolul său special în Revoluţia de la 1848, apoi în detronarea lui Cuza şi aducerea pe tron a lui Carol Hohenzollern, domnind politic şi economic alături de rege ca un mare Vizir.

   „Sigur d. Brătianu a spus în senat, că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata fără participarea ţării între Berlin şi Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roşiilor o întrebare de existenţă sau de neexistenţă a ţării.” (Mihai Eminescu, Publicistică, op. cit., p. 216)

   Cât de fidel se reflectă astăzi la aproape un veac şi jumătate partidul roşu-liberal din vremea profetului Mihail Eminescu şi partidul domnilor Johannis Werner Klaus şi Ludovic Orban. Deşi par patrioţi ei n-au fost, nu sunt şi nici vor fi. Deşi par campionii anticorupţiei ei au acumulat averi peste averi, dar nu prin muncă, ci prin chibzuinţa afacerilor veroase. Deşi par cu ifose şi aere de carte, ei sunt lipsiţi total de cultură.

   „Arate-ni-se, în adevăr, un învăţat în şirul roşilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un juristconsult? Nu e nici unul… Singura raţiune e incapacitatea fundamentală a roşilor… Ce le lipseşte dar? Totul, afară de număr şi un organizator.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Astăzi, „bogaţii” de ei în „intelighentie”, nu au nici număr şi nici organizator măcar.

   Ei reprezintă o formaţiune hibridă, pretinzându-se română, dar ajutaţi de elementul alogen încredinţează puterea străinilor. Naţionalitatea nu aparţine doar limbii, ci în mod expres şi imperios moralei creştine, spiritului-religios şi culturii Naţiunii. „Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.”

  (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 575)

   În perioada domniilor demnilor Voievozi, a lungii Dinastii voievodale, Geniul românesc era parte integrantă, cu o limbă românească literară, cultă, frumoasă şi definitorie a dacoromânismului suveran şi suzeran. „Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă că în limba românească pe vremea lui şi-nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gîndiri cît de înalte şi simţiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei <<pomadate>> au fost curat în dauna limbii noastre.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 79)

   Totul se împlinea ca prosperitate şi spirit: populaţie, progres, limbă, religie, cultură.

   Muntenia sub Matei Basarab atinsese 3 milioane de cetăţeni, iar cultura creştină se revărsa bogată şi frumoasă peste marginile ţării. Misiunea Domnului valah pentru Neamul şi Moşia sa lăsată de Dumenzeu, Dacilor era conştientă şi asumată: „Doamne!-veniră străinii în moşia noastră şi’şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri… oameni străini nouă, nu cu legea (religia) şi cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele.” (Apud., Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   Distincţia pe care o face Domnul nostru muntean este destul de limpede între „lege” şi „rasă”, între „confesiune” şi naţionalitate!

   Uzurparea Dinastiei voievodale cu ajutor boieresc autohton prin substituirea elementului străin, samavolnic, fanariot a strivit totul: aristocraţia românească, populaţia, bunăstarea, tradiţia, rânduiala, cultura. „În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării româneşti scade la 700.000, şi aceasta într’o mizerie ne mai auzită.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   După pedeapsa jugului secular al grecilor-fanarioţi, Domnul din Cer S-a îndurat şi ne-a trimis pe Domnul Tudor, cu pandurii şi cu revoluţia dreptăţii sociale, sub care: „populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de două-zeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti, etc.,…progresul real şi repede al rasei române o face matură pentru unire… Se va observa că în timpul de la 1821-1866, se tipăreau şi se citeau cărţi, că rasa română este cea setoasă de cunoştinţe şi capabilă de a pricepe adevărul. Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700-1821. Populaţia autochtonă scade şi sărăceşte; cărţi nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române n’are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul… Un adevărat sediment de pungaşi şi de cocote. (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575-576)

 

     Ţăranul român valah a rămas reprezentantul muncii lui cinstite şi harnice cu rădăcinile adânc înfipte în Tradiţia strămoşească, în credinţa creştin-ortodoxă, în moşioara sau bucăţica lui de pământ. El nu şi-a dorit mai mult, decât focul în vatră, icoana pe perete, crucea încrustată în pâine, în port, casa doldora de copii, iarba verde din curte, un petic de pădure şi un ogor de semănat. Nu râvnea la celălalt!

   Se spune că în vremea domniei marelui Voievod cult Matei Basarab, Vodă nu se ocupa numai de cultură, ctitorii, diplomaţie, ci şi de Moşia cea Mare a Ţării, nelăsând străinul să devină stăpân în Patrie lui, dându-se pildă de adevărat Stăpân: „care, dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numai decît banii din pungă şi i-o răscumpăra numaidecît, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.”

 (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 216)

 

   Ţăranul nostru n-a căutat în altă parte decât la vatra lui şi la cea a Neamului. El n-a umblat decât în portul regal naţional mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Sale în graiul dulce şi sfânt al limbii dacoromâne pe care a cântat-o cu sufletul său frumos pururea.

   După ce ţăranii au scăpat rupţi, sfâşiaţi, sfârtecaţi, împuţinaţi din luptele cu vrăjmaşii străini, au ajuns ca vita de povară, de jug sub greul car al roşilor, care după ce le-a luat şi puţinul ce le-a mai rămas, le-a strâmbat credinţa şi le-a stâlcit limba noastră sacră cu păsăreasca lor răpitoare, cu croncănitul unei sintaxe cosmopolite.

   „Niţică franţuzească învăţată de la vr’un coiffeur sau de la v’ro guvernantă, rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrisuri beletristice asupra Statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de Stat şi de la cari am putea jura, că n’am auzit nici cînd un contra-argument serios la vr’una din întâmpinările noastre. Sofisme (deşertăciuni n.a.) cîte vreţi. Panglicării retorice, generealizări de ceea ce s’a susţinut în parte, strîmbări a tezelor ce s’a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d’astea cîte vreţi. Nici odată, dar nici odată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 572)

  

   Voievodului Grigorie Ghica, care făcuse din Iaşi capitala culturii, adunase în jurul său ilustre personalităţi: Alecsandri, Ioan Ghica, Hurmuzachi, Kogălniceanu, Laurian, Mavrogheni, Negri, Panu, Ralet, Sturza ş.a., fiind un înflăcărat militant al Unirii.

  „Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât şi al tuturor ideilor de reformă politică şi socială, l-a proclamat în Ad-hoc <<marele om al României>>.” (Eminescu, Opere VII. Publicistică. Coordonator ediţie: acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, p. 347)

   Cei doi fii-prinţi ai Voievodului Ghica, Ioan, general de divizie, deputat în Adunarea Ad-hoc şi Constantin consilier la Curtea de Casaţie au votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Unirii Principatelor Române. Ioan a primit demnităţile Afacerilor străine, a Ministerului de război, a elaborat alături de C. Negri proiectul secularizării averilor mănăstirilor patronate de greci, iar după alungarea lui Cuza a devenit vicepreşedinte al Constituantei. Ca ambasador la Viena, Constantinopol şi la Sankt-Petersburg a pus mai presus de toate, de viaţă, de familie, prestigiul României sale dragi şi frumoase.

   Faţă de poporul român, respectiv de ţăranul român smerit aşezat în firea lui şi prea cuminte rânduit de Creator, n-a prea cutezat nimeni să-l restitue dreptăţii creştine din sfera politicului, afară doar de – „singurele reforme mai mult sau mai puţin priitoare treptei ţărăneşti le-a făcut un domn absolutist, Cuza-Vodă, Dumnezeu să-l ierte!”

   (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 201)

   După anul revoluţionar 1848, liberalii-roşii prin fraze pretinse patriotice s-au erijat în revoluţionari, în formatori de epocă. În perioada mandatului lui Cuza Vodă, roşii au stat pe tuşă, până când le-a reuşit lovitura de stat de la 1866, când l-au substituit pe Domnul pământean cu un principe străin, acaparând capitalul realizat sub Cuza, la reuşita cărora, ruşinoasă şi laşă au contribuit şi parte a conservatorilor.

   Din vremea Voievodului favorabil Unirii Grigore Ghica, în sânul conservatorilor s-a născut partidul unionist, care a favorizat alcătuirea divanului Ad-hoc, care după unire s-au identificat cu năzuinţele tradiţionale ale poporului român.

   Primejdiile cele mari, nenorocirile grele s-au abătut atunci când grindina şi furtuna au căzut în interiorul ţării, provocând marile avalanşe distrugătoare ale străinilor.

   Superficialitatea, pasivitatea, uşurinţa, nesocotinţa, reaua credinţă, falsa religiozitate, absenţa majoră a moralei, a culturii, toate aceste stări nefireşti cuibărite în sânul poporului, marcate de micimea inşilor politici provoacă astfel marea Dramă şi profunda Tragedie ce covârşesc un popor cu o natură creştină, omenoasă, demnă, eroică, martirică, darnică şi mult prea iertătoare.

   Misiunea unui stat naţional într-o societate modernă creştină trebuie să ţină cont permanent de însuşirile caracteristice tradiţionale, milenare ale Neamului.

   „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri…Legăturile de sînge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrîurirei pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină buna-credinţă.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău…, p. 213)

   Ideea clară a reunirii ţărilor române în Trunchiul-Mamă Dacia Mare înfăptuită de Mihai Viteazul a fost aprinsă permanent în sânul ţăranului credincios, al clerului, al marilor boieri ai condeiului, foarte puţin în rândul Voievozilor şi deloc în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe.

   Dincolo de graniţă Ideea Unirii a fost sprijinită de împăratul Napoleon al III-lea care, vrând să îndepărteze influenţa rusească din Imperiul Otoman şi să ridice în Orient prestigiul Franţei a sprijinit, dar nu cu multă tărie Unirea Principatelor Române.

   Conflictul între ruşi şi turci s-a declanşat în anul 1853. Trupele ţariste au uitat de voinţa fostei mare suverane Ecaterina cea Mare, din 1782 şi au invadat fără opunerea cuiva ţările române, silind retragerea din scaune a lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica. Salvarea noastră a survenit în urma coaliţiei franco-anglo-piemonteze care au declarat război ruşilor, obligându-i să se retragă din Principatele române.

   Au plecat ruşii de la noi, dar au venit austriecii tot ca invadatori, preocupaţi mult de grija ocrotirii noastre, gândind că vor rămâne până la urmă stăpâni.

   Conflictul militar s-a mutat în Crimeea, unde aceeaşi coaliţie a înfrânt trupele ţariste ocupând Sevastopolul, obligând ruşii să ceară pacea care s-a încheiat la Paris în 1856, patronată de Napoleon al III-lea. Privitor la clauza românilor, Tratatul sublinia următoarele: Sudul Basarabiei-Cahul, Bolgrad şi Ismail revin trupului moldav, Marea Neagră devine neutră, Regulamentul Organic desfiinţat, iar Principatele Moldova şi Ţara Românească rămân sub suzeranitatea otomană, înlăturându-se astfel protectoratul rusesc.

   Împăratul francez a dorit chiar atunci Unirea Principatelor, dar s-a opus diplomatic Austria insinuînd că românii nu vor să se unească. Puterile garante au lăsat ţările valahe pe seama dorinţelor românilor care au fost consultaţi prin adunările Ad-hoc.

   Turcii au numit în Principate doi caimacani: Alexandru Ghica în Muntenia, favorabil Unirii şi Teodor Balş, iar după moartea lui, bulgarul Vogoridi în Moldova, omul austriecilor, înverşunat Unirii, falsificatorul alegerilor privind divanul Ad-hoc moldav.

   Convenţia de la Paris-1858, a pus în balanţă soarta românilor, sprijinitorii Unirii fiind: Franţa, Prusia, Rusia; iar duşmanii Unirii: Anglia, Austria, Turcia. Astfel stând lucrurile s-a convenit că Principatele se pot numi Unite, dar cu doi domni pe viaţă, două capitale, două guverne, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, Principatele rămase tot sub suzeranitatea Porţii şi sub protectoratul Puterilor garante, având în comun legile, o curte de casaţie, o comisie electorală, toate la Focşani.

   UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

 

   În Moldova trei grupări boiereşti îşi disputau favoritul la domnie: una îl dorea pe fostul domn Mihail Sturza, a doua pe fiul acestuia Grigore Sturza, iar a treia în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri îl susţinea pe boierul de viţă colonelul Cuza, prefect de Covurlui, sub Vogoridi şi vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc în Moldova. La 5 Ianuarie 1859, Adunarea legislativă l-a ales Domn.

   În Muntenia erau de asemenea mai mulţi candidaţi, dar cum favorit era Gheorghe Bibescu-fost Domnitor, s-a amânat alegerea lui în vederea pronunţării Moldovei. Cel care a înclinat balanţa în favoarea alegerii tot a lui Cuza a fost boierul doctor în Drept Vasile Boerescu, un eminent orator al epocii sale, care şi-a electrizat auditoriul:

  „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Au nu suntem toţi români? Au nu avem toţi aceeaşi patrie? Au nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume?... Să ne unim dar toţi asupra principiului de Unire, asupra acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră. Să ne dăm mâna ca fraţii şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi! A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.” (Apud., Gheorghe Adamescu, Elocuenţa română, Ed. Librăriei Alcalay & Co., Bucureşti, f.a., pp. 122-124)

   Lupta pentru întâietatea puterii politice se purta între vechii boieri conservatori ai lui Barbu Catargiu, mare orator, mare patriot dar împotriva împroprietăririi ţăranilor şi roşii-liberali capitalişti conduşi de C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, aserviţi străinilor.

   Conservatorii erau aristocraţi, patrioţi luminaţi, jertfitori pentru ţară, în timp ce roşii-liberali erau iluminaţii care jertfeau ţara pentru scopurile lor cosmopolite.

   Cuza nu-i suporta decât pe ţărani şi tocmai de aceea voia să domnească autoritar.

   Doi ani de zile Cuza a domnit peste cele două ţări valahe, conform Convenţiei de la Paris. Ca să unească cele două ţări într-una singură îi trebuia aprobarea Porţii.

   Inspirat Cuza l-a trimis la Constantinopol pe diplomatul Costache Negri, care a reuşit. Însuşi Cuza l-a vizitat pe sultan în 1861, fiind primit cordial şi cu mari onoruri. Turcii au făcut un pas mai departe convingându-şi aliaţii să accepte şi să respecte Unirea definitivă. Congresul de la Paris-1856, Conferinţa de la Paris-1858 şi Convenţia din 1858, prevedeau în Principate: drepturi politice pentru creştini, iar pentru celelalte culte „dispoziţii legislative.”

   Cuza, deşi a rămas în legalitate faţă de Puterile Garante, cercurile israelite din ţară şi din afară nu l-au iertat, punând şi ele umerii la detronare Domnului Unirii.

   Ca să poată înfăptui reforma agrară, Cuza a trebuit să dea lovitura de stat în 3 Mai 1864, asmuţându-şi mai tare vrăjmăşia duşmanilor politici interni.

   Domnia lui Alexandru Vodă Cuza a fost scurtă, fiindcă duşmanii l-au împuns în coastă tot timpul, pentru că a făcut greşala fatală de a se debarasa de omul cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai folositor lui şi ţării, sfetnicul-prieten Mihail Kogălniceanu, iar ca domnie a fost lipsit de autoritatea unui adevărat suveran.

   (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 292-300)

   Complotul urzit împotriva Domnului pământean ales al Unirii.

 

   La ţesătura urzelii meschinei uzurpări din luna Mai 1864, s-au ostenit: mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu binecuvântarea, directorul ziarului liberal Românul, politicianul roşu C. A. Rosetti, soţii dr. Lamberti, medicul Mitropoliei, deputatul Panait Balş şi ministrul Constantin Şuţu. Ultimii doi complotişti în cazul reuşitei lovituri, aveau deja în mânecă Asul Chintei roiale: Constantin Şuţu, principe-caimacan de Valahia şi Panait Blaş, principe-caimacan de Moldova.

   Trădarea nu este completă dacă nu participă şi un înalt ierarh ortodox la ea.

   Frământătura Drojdiei iudeo-fariseico-greco-fanariot în rândul Clerului superior ortodox român-ispravnic pe Moşia lui Hristos, a dospit aluatul trădări.

   „D. dr. Lamberti, soţul doamnei Lamberti şi medic al casei sâtei mitropolii, a fost aginte principal al unora, din răi-cetăţeni, cari aveau de scop a aduce prin luptele lor din întru căderea Domnului Alexandru Ioan I, iar prin stăruinţele din afară de a dobândi rumperea Unirii şi numirea d-a dreptul a doi Domni, unul în Bucureşti şi altul la Iaşi.” (Monitorul oficial, 10 Mai 1864)

                                 

   Partizan adevărului, spirit franc, dârz, capabil, român, inimos cu ţărani cărora le-a dat a cincea parte din teritoriul ţării: „Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară. (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396) 

 

   Aşadar, în capul lui Cuza au sărit pe rând: israeliţii din lăuntru şi din afară, grecii bizantini, grecii fanarioţi, roşii-liberali şi o parte din uzura conservatorilor.

   „Monstruoasa coaliţie”: liberalo-conservatoare înzestrată cu ranchiună politică, ranchiună ocultă, orgoliu, laşitate şi trădare şi-a urzit diabolicul complot, reuşit în 11/ 23 Fenruarie 1866: silirea sub ameninţare vitală să abdice; silirea părăsirii ţării, neîngăduirea să mai vină vreodată în ţară, aducerea unui principe străin, „de bună voie şi nesilită de nimeni,” constituind astfel în istoria noastră naţională un „blam politic fără precedent. Beneficiarul, străin, al tronului, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu i-a mai permis niciodată lui Cuza revenirea în ţară, pe pământul căreia poate ar fi dorit să moară. A „îngăduit”, doar, să fie adus în sicriu, de la Heidelberg şi să fie înmormântat la moşia lui, Ruginoasa, în 1873.” (Conf. univ.dr. G. D. Iscru, Istoria Modernă a Româmiei, vol. 2, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-1998, p. 79)

   Prin lovitura de stat „monstruoasa coaliţie” a călcat în picioare voinţa naţiunii, punînd în pericol Statul, Unirea, Românitatea creştină, economia, ţărănimea, comerţul, meseriile tradiţionale şi aducând un surplus de ciocoime, un surplus al datoriei publice, un surplus de exploatare, un surplus de demagogie politică, un surplus de imoralitate în stratul gros al bogaţilor, o infuzie a „plăgii postulantismului”, întreţinerea a 40-50 000 de postulanţi: „boieri noi, săraci, dar fudui şi pretenţioşi”, căţăraţi în spinarea înconvoiată a ţărănimii. (E. A., IX, p. 343)

   După detronarea lui Vodă Cuza de către liberalii-roşii, cu fiecare clipă, cu fiecare zi, cu fiecare an, pătura ţăranilor, întreaga natură românească prestatoare de bunuri naţionale a devenit sub monarhia străină tot mai asuprită, tot mai apăsată de import.

   „Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n’ar fi izbutit nici când dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n’ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în fruntea-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre domnii cei mai patriotici din câţi au fost vre-odată în ţările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari… Clase numeroase, cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei <<om şi om>>, le-a pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un echivalent al muncii reale şi al câştigului real.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 21-22)

   Fărădelegea complotului din 11 Februarie 1866, s-a impus prin stigmatul celei mai odioase laşităţi politice. Pe obrazul fiecărui Român: soldat, ofiţer, general, ţăran, învăţător, profesor, preot, gânditor, om de cultură vor curge lacrimi de ruşine faţă de crima, fărădelegea, laşitatea, mişelia „monstruoasei coaliţii”, liberalo-conservatoare.

   „Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396)

   Se spune din Bătrâni că suntem ca Neam, ca Naţie, ca Popor o SEMINŢIE a CONTROVERSELOR, a PARADOXULUI, a ANTINOMIILOR: aleşi şi abjecţi, biruitori şi învinşi, credincioşi şi cruzi, divini şi diabolici, erudiţi şi nărozi, frumoşi şi farisei, generoşi şi avari, hotărâţi şi mişei, iubitori şi iude, înălţători şi învinşi, jertfitori şi jalnici, karmici şi atrofiaţi, liberi şi sclavi, martiri şi mişei, nobili şi proletari, ortodocşi şi atei, patrioţi şi apatrizi, răbdători şi aprigi, suverani şi vasali, şoimani şi şovăitori, temerari şi trădători, ţanţoşi şi obedienţi, universali şi uşuratici, verticali şi versatili, walahi şi venetici, ziditori şi uzurpatori.

   Altfel, spus dacoromânii au toate darurile cereşti şi toate deşertăciunile pământeşti!

   „Pe cât de mare fu curajul şi clarviziunea strămoşilor ce înfăptuiră unirea la 1859, alegându-şi Domn pământean pe ALEXANDRU IOAN CUZA, pe atât de inexplicabilă fu acceptarea trădării înfăptuită de inamicii coalizaţi.” (Petru Gheorgheoni, Năzuinţi şi Dejnădejdi. Ed. „Gândirea Românească”, Bucureşti-1993, p. 170)

 

   Cel mai marcat, îndurerat de acea infamie, de odioasa laşitate a rămas Eminescu.

    [...]„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn…Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul ţării. ” (Timpul, 27 februarie 1882)

 

   Asupra trădătorilor şi laşilor complotişti de la 11 Februarie 1866, împotriva Domnului Unirii, marele poet Vasile Alecsandri a aruncat blestemul său şi al ţării:

   „Blestemul ţării tunând să cadă/ Pe capul vostru nelegiuit.”

   Domnul pământean a domnit conform timpului său între democraţie şi autoritarism.

Poetul, filosoful, profetul Mihail Eminescu l-a cunoscut direct pe Alexandru Cuza la Dobling-Viena, în ultima zi a anului 1869, pe când era la studii universitare în Austria.

   Prin cumnatul lui Cuza, Theodor Rosetti, Eminescu ştia tot ce intenţiona Domnul, diplomaţia sa şi tot ce se năpustea asupra lui din lăuntru şi din afară: înverşunarea roşilor-liberali, ostilitatea Marilor Puteri, care nu-i puteau ierta faptul că Domnitorul român şi boierii săi i-au învins, alegându-l Domn, contrar prevederilor lor, chiar a doua zi după finalizarea Tratatului de la Paris şi mai ales obţinerea suveranităţii absolute în relaţiile interne, dreptul dinastic ereditar ş.a. (E. A., XI, p. 20)

   Clarvăzătorul vremurilor Eminescu, îl considera pe Domnul Cuza, una dintre marile personalităţi emblematice voievodale ale românilor, preţuindu-i măsura domniei: „istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”…, care prin „actele de suveranitate au adus imense foloase materiale şi morale statului.”(E. A., IX, p. 343)

      Micile fapte, ispite omeneşti inerente, nu l-au tras în jos spre cădere pe Cuza Vodă, ci faptele copleşitoare ale înfăptuirilor sale privind modernizarea societăţii româneşti, prin numeroasele sale reforme în: armată, justiţie, administraţie, economie, sănătate, învăţământ, finanţe, presă, împropietărirea a 40.000 de ţărani, Constituţia-Statutul Organic, legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar devenea pentru prima oară gratuit şi obligatoriu, organizarea Curţii de Conturi, propăşirea culturii, extirparea corupţiei, secularizarea averilor bisericeşti străine neamului românesc, recâştigarea autonomiei Bisericii Naţionale, impunerea unei rafinate diplomaţii în plan extern, înfinţarea unei şcoli în Bucureşti pentru Românii din Macedonia şi Pind, intensificarea acţiunii de a înlătura jurisdicţia consulară, sancţionarea politicianismului corupt, laş şi perfid a liberalismului roşu antiromânesc.

   Alexandru Ioan Cuza a privilegiat neamul nostru cu înfiinţarea la Iaşi a primei Universităţi româneşti în Octombrie 1860, spre slava lui şi a românilor.

   Ion Ţiriac, marele sportiv, marele antrenor, marele magnat, marele român, care a cinstit România şi tricolorul ei pe întreaga planetă, a bătut timp de 15 ani la porţile străinilor, totuşi încântaţi de năzuinţa sa, apoi la porţile românilor, preşedinţi, premieri, lideri de partid socio-democraţi, roşi-liberali, care au încremenit când braşoveanul de aur le-a propus pe banii, munca, truda şi bucuria sa înfiinţarea unei Mega Universităţi româneşti care, să fie suverană tuturor universităţilor lumii.

   Aşa ceva se întâmplă o dată la 1000 de ani în istorie, şi ei, epigonii, cosmopoliţii, fanarioţii, nedezminţindu-se, rămân duşmanii Neamului nostru creştin ortodox.

   Alţii, precum guvernatorul B.N.R., Isărescu a luat cu japca Arenele Naționale de tenis obligându-l să organizeze turneul București la Budapesta !

   Astăzi în societatea contemporană domneşte ipocrizia, impostura, infantilismul.

   Dacă vine un Român să dăruiască mult Ţării lui este alungat. Dacă vine un străin să ia degeaba ori prin fraudă fiscală sau juridică pământ, provincie, ţară este bine primit!

   Toţi PRIVILEGIAŢII harului întru Hristos şi Neam sunt PROSCRIŞI de politicieni!

   Prin energia, capacitatea, voinţa, iubirea sa de Patrie, Domnul Cuza s-a dorit arbitrul conlucrării între conservatori şi roşii-liberali, înclinând balanţa democraţiei înspre autoritarism, măsură impusă de ordinea şi stabilitatea naţională, de adversităţile „roşilor” aşezate în calea reformelor domneşti.

      Profetul Mihail Eminescu care, s-a născut, a crescut, s-a întărit în lupta demnităţii şi a jertfirii pentru binele poporului său, a văzut în Cuza pe marele Bărbat de Stat, înzestrat cu voinţă, răbdare, inteligenţă, curaj, fermitate, excelent organizator, credinţă, onoare, jertfă, dragoste. Scuturând din temelii moşierimea, Cuza a înlesnit promovarea celei mai numeroase, celei mai reprezentative, celei mai jertfitoare pături a naţiunii, ţărănimea-forţa naţională cea mai productivă.

   Marele gânditor şi înţeleptul publicist Mihail Eminescu şi-a folosit Timpul în sprijinul Vremii domniei naţionale a lui Cuza, acuzând însă dur pătura „roşilor”-liberali care boicotau reformele, nesocoteau eforturile de aşezare a stabilizării sociale (cesiunile, desele schimbări de guvern), subminau drepturile Domnului, obligându-l astfel să-şi impună lovitura de stat: „ [... ] este dat a vă rosti dacă ţara trebuie să fie şi în viitor lăsată pradă agitaţiunilor deşerte care de mai mult de 5 ani desconsideră naţiunea, compromite securitatea ei şi împiedică orice progres, [vă este dat-n.n.] de a hotărî dacă naţiunea română este demnă de libertăţile publice cu care am voit şi voiesc a o înzestra şi pe care o majoritate privilegiată i le refuză.” (Monitorul oficial-2 Mai/ 1864)

   Cu spiritul său profund, cu erudiţia sa ce trece dincolo de lucruri, în chipul evidenţei, Gazetarul de Aur-Eminescu nu se aventurează în polemica politică, ci face o distincţie netă între autoritarismul naţional a lui Cuza şi absolutismul liberal al lui Ion C. Brătianu-Vizirul:

   „Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire [...] absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi.” (E. A., XIII, p. 190)

   Nici regele Carol I, adus plocon de Vizirul-Brătianu cu masoneria română dirijată de cea internaţională nu scapă de justiţiarul Eminescu, care punând pe talerele dreptăţii: regimul pământesc al lui Cuza şi cel străin german al lui Carol de Hohenzollern, ultimul înclină balanţa sub greutatea corupţiei: „[...] faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va ’ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor.” (E. A., XIII, p. 279)

   Demnitatea comportării Domnului uzurpat de liberali, în exil a fost edificatoare: refuzul de a se alătura opozanţilor lui Carol I, refuzul de a onora cele două mandate de senator de Mehedinţi-semn al preţuirii sale de către românii de seamă.

   Pentru Eminescu şi pentru posteritatea sănătoasă la minte şi la suflet a naţiunii, Cuza Vodă s-a aşezat în Phanteonul ROMÂNILOR CREŞTINI ORTODOCŞI, ca emblemă de intransigenţă şi model de democraţie autoritară.

   Interzicerea revenirii în ţară în timpul vieţii şi nu după moarte a Domnului pământean Alexandru Ioan Cuza, de către regele străin Carol I este ceva fără precedent care, pur şi simplu te lasă mut, stupefiat, interzis de o atare fără de lege.

   -Cât de mult se aseamănă liderii germani politici între ei!

  ŞI era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre

„S-a aflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cu trenul, pe la Burdujeni… Era vară, cald şi frumos, şi câmpiile numai o verdeaţă…Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări…Am umblat şi eu noaptea două poşte şi m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni…Era atunci într-o Duminică, şi lume de pe lume, norod mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier…Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet, încet, ca la înmormântare…Şi oamenii tăceau cât vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul gol…Trecea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui…Dar în gară la Liteni s-a oprit…Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre…Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrâni, femei,copii, bărbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şi să-l sărute…M-am suit şi eu,-şi l-am văzut cât era de frumos, de voinic, şi tânăr încă…parcă dormea…şi parcă zâmbea, ca atunci, în sara ceea când a stat în faţa vornicului şi a zâmbit…M-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plânge…Şi toţi pe câţi i-a făcut el gospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şi erau acolo-toţi lăcrămau…Şi tot se petrecea lumea, şi-l sărutau şi i se închinau…Şi după aceea iar a pornit trenul acela, cu sicriul, printre ogoarele pline de holde, ogoarele oamenilor, de dânsul dăruite.” (Mihail Sadoveanu, „Cuza Vodă”în „Povestiri de sară”-1910)

 

   Astăzi ne găsim ca pe vremea uneltitorilor roşii împotriva lui Cuza, cu o Românie a lor, răvăşită de morală, spulberată de sărăcie, lipsită de cultură, absentă de cult, inundată de farisei, plină de obedienţi, de laşi, de trădători, de mişei, de impostori, saturată de minciuni, fărâmiţată de politicianism, impregnată de populism, lipsită de aristocraţia elitelor creştine, de oamenii de caracter, de demnitate, credinţă şi iubire.

   O ROMÂNIE LIPSITĂ DE ROMÂNIA!

  Fond de carte bibliofil DUMITRU IONESCU

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 9 februarie 2019

 

9 Feb
2019

Vavila POPOVICI: Nu pot să cred!

„Când Îngerul se pregătește de plecare, / îmi pune cuvintele-n palmă, / ne mai având vreme să mi le șoptească, / și-mi spune să le folosesc cum știu. / Fiindcă îngerii au multă treabă / într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / ca o haină întoarsă pe dos. / Privesc cuvintele de el dăruite / – flori din muguri ieșite – / purtând lumini albe-n petale / și sufletu-mi se frământă: / Ce pot face cu darurile sale, / când cuvintele și gesturile de dragoste / ca printr-o vrajă au fost răsturnate –  / „Iubirea și credința pe dos și blestemate!” –  / iar sufletele oamenilor – pietrificate? Într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / îngerii au multă treabă.” 

(Din volumul „Îngerul scrie poemul”).

   Există o limită a răbdării. Cred că există și rușinea pe care omul o simte în fața neputinței sale de a reacționa față de nesiguranța vieții creată de politicienii vremii. Cred, fiindcă tendința de a se împotrivi, a se răzvrăti la un moment dat, când răbdarea ajunge la limită – există totuși. Parafrazându-l pe Descartes, Camus scria: „Mă revolt, deci sunt”, revolta părându-i-se o normalitate a existenței. Desigur că nu toate răzvrătirile sunt justificate, dar atunci când oamenii și-au atribuit un timp de meditație, de informație, de cântărire a evenimentelor din viața lor, se poate ajunge la a hotărî că „așa nu se mai poate!”, înlocuind formula, tot de ei însușită în unele momente ale vieții, și anume, că „se poate și așa!”. Iaca, nu se poate! Nu se mai poate! Și nu se mai poate fiindcă este viitorul în joc.

   Și dacă privim harta lumii, vedem că revolta s-a răspândit într-atât, încât ea a devenit o valoare prețuită, intrată în tabelul virtuților, poate chiar o religie a omului modern care nu poate trăi fără a se revolta pe merit, dar și uneori, este adevărat, pe ne-merit. De vină au fost, și continuă să fie, stările  haotice, nesiguranța, teama de foame sau înlănțuire/sclavie, din care nu va mai putea ieși, stări determinate de dictatori, conducători cu un cult al personalității supraevaluat, cum au fost Napoleon, Nietzsche, Marx (pe care l-am descris amănunțit în alt eseu), Lenin, Stalin, Mao, Ceaușescu, și cărora le-au mai urmat și vor să le urmeze și alții.

   Biblia ne învață că atunci când există iubire între oameni, aceste stări sunt excluse: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”.

   Desigur că ideal ar fi să trăim într-o societate în care nu există egoism, unde oamenii se ajută unii pe alții, iubirea să fie cea care îi unește și ei să fie mulțumiți, fericiți. „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea…”, spunea filozoful Emmanuel Levinas. Să dăm ascultare și cuvintelor lui Cioran: „Nu este vorba să ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire”.

   Dar, când învățătura creștină este călcată în picioare și conducătorii sunt lipsiți de principii ale vieții, mimând credința sau defăimând-o, acționând împotriva principiilor ei, nu poți îngenunchea în fața nedreptăților, a blasfemiei. Când valorile sunt date la o parte, nonvalorile cărora le lipsesc principiile sunt cele care predomină, atunci omul are dreptul să se revolte, pentru a nu rămâne înghenuncheat până la sfârșitul vieții lui și mai mult, să accepte ca urmașii lui să trăiască într-o asemenea societate, pregătită de actualii conducători. Se revoltă acei oameni care au principii de viață clar definite în minte și doresc a le face cunoscute și celor „rătăciți”, să-i determine să se conformeze principiilor sănătoase ale vieții.

   Guvernanții noștri incompetenți, agramați, aroganți, cinici, pe fețele cărora citești îndârjire, răutate ori jemanfișism, oameni care în loc să fi pus în viața lor mâna pe cărți de specialitate și de cultură generală, au preferat să practice diverse vicleșuguri pentru a pune mâna pe putere și înșelând poporul, mințind, distorsionând adevărul, să poată fura din avuția țării, cu scopul de a le fi lor bine, fără a ține cont de principii, conștiința lor – glasul lui Dumnezeu – fiind adormită. Acești oameni fac toate jongleriile posibile să poată scăpa acum, de răspunderea păcatelor, ilegalităților pe care le-au comis în acțiunea furturilor.

   Mă întreb: acești impostori și slugile lor, cu toții – tupeiști, bădărani, obraznici, fără de un minimum bun simț, cu comportamente golănești (vezi expresiile lor!) – pot fi acceptați de un popor a cărui bun simț, modestie, credință, corectitudine, respect față de semeni și față de tradițiile sale l-au caracterizat în toate timpurile? Cum s-au putut dezumaniza acești indivizi într-un timp așa de scurt, devenind robii banului, al desfrânării, întinând onoarea și demnitatea?

   Indivizi nerușinați și-au permis a persecuta pe tinerii dotați, bine pregătiți profesional, determinându-i să ia calea dură a străinătății, iar pe cei înapoiați de la studii după terminarea unor universități celebre ale lumii cu gândul de a pune în practică bagajul lor de cunoștințe, i-au ignorat, le-au pus „bețe în roate” la ocuparea unor posturi la care ar fi avut dreptul, demoralizându-i în acest mod.

   Întrebarea este: Mai rău de atât se poate? Unde putem ajunge cu această atitudine a partidului conducător – anti-occidentală, anti-europeană, anti-democratică, anti-capitalistă, anti Banca Națională a țării? Nu este o rușine să avem o astfel de țară izolată și ulterior reorientată, conform dorinței acestui partid, într-o altă direcție? Putem accepta să trăim într-o țară bogată cu o populație sărăcită de niște borfași?

    Nu pot să cred că materialismul cu foamea lui exagerată de materie, de concret, și grobianismul și cinismul distrugător de suflete vor mai dăinui mult, ci cred într-un nou umanism, când lumea va reveni la valorile fundamentale, precum înțelegerea, respectul și iubirea.

   Nu pot să cred că această lume cu valori răsturnate, lume tensionată, agitată, străbătută de teamă și nesiguranță nu își va putea reveni, că patriotismul acestui popor, voința, în primul rând voința lui pentru binele țării nu va învinge imbecilitatea, mocofănismul, ticăloșia guvernanților, pentru ca principiile sănătoase care trasează drumul în viață a cetățenilor să devină valori conducătoare. Să ne amintim cuvintele spuse de un filozof: „Frângerea voinței produce o mentalitate de sclav”.

   Nu pot să cred că poporul va accepta această mentalitate!

 ————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

6 februarie, 2019

6 Feb
2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (II)

Asupra timpului când a fost introdus creştinismul la români, ca religie a întregului popor, se consideră îndeobşte că, deoarece credinţa nouă nu s-a impus de „sus” , ci a crescut organic de „jos”, nu s-ar putea stabili o dată certă. Istoricul şi cărturarul V. Pârvan  a încercat să ajungă la un răspuns documentat (vezi Contribuţii epigrafice…). Astfel, din examinarea istoric-culturală a termenilor creştini de origine latină, el ajunge la concluzia generală că abia după 350 d. H. sunt situate începuturile creştinismului nostru, ca şi credinţă generală a poporului român. Cuvintele fundamentale ale creştinismului românesc s-au născut în nordul Dunării, iar alte cuvinte ne duc la fixarea datei creştinării noastre prin anii 375-450.

Înaintea lui Iorga, Vasile Pârvan ajungea şi el la concluzia importantă că religia păgână a strămoşilor noştri, anterioară creştinării, n-a putut fi învinsă de noua religie, ba, mai mult, o bună parte din credinţele şi tradiţiile (eresurile) populare vechi au dăinuit şi mai departe în creştinism. În terminologia sa romană, creştinismul nostru ne dovedeşte faptul că acesta nu este atât originar daco-roman, cât mai ales de sorginte misionară, consideră Pârvan, răspândit cu repeziciune, în scurtă vreme, la o epocă dată. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, orientarea economică şi culturală a Daciei romane a fost spre vest (sud-vest), Italia, Dalmaţia, Illyricum, iar nu spre est şi sud-est, Constantinopolul, de pildă, s-a impus după prima jumătate a secolului al IV-lea. Relaţiile Daciei romane se desfăşurau cu Moesia superioară, Panonia şi Dalmaţia, nu cu Moesia Inferioară şi Sciţia Mică, deci cu Apusul nu cu Răsăritul. Singurul izvor mai sigur, crede Pârvan, pe care putem clădi istoria creştinismului daco-roman, este limba noastră, terminologia creştină. Doar studiul istoric comparativ al terminologiei noastre latine creştine ne poate ajuta în sensul acesta. Să examinăm aceşti termeni creştini fundamentali în credinţa noastră. Cuvântul specific creştin, folosit de toate popoarele romanice, ecclesia (gr.) lipseşte din limba română – acest termen este cel mai vechi cuvânt creştin folosit pentru a indica comunitatea credincioşilor şi lăcaşul de cult specific. În schimb, în limba română avem cuvântul biserică, din lat. basilica – acest cuvânt s-a născut ca termen creştin la începutul secolului al IV-lea, cu înţelesul de lăcaş de cult. De unde vine în limba română cuvântul basilica, în forma latină ? Răspunsul: la daco-romanii din stânga Dunării, misionarii latini veniţi din sud au introdus noul cuvânt basilica. Aceasta s-a întâmplat în secolul al IV-lea, după anul 350. Populaţia de limbă latină la care s-a încetăţenit termenul basilica se numea pe ea însăşi cu numele de „romani”, ceea ce nu se mai întâlneşte nicăieri în Imperiu, după 212. Aceşti romani care folosesc cuvântul basilica îi aflăm în afara Imperiului, şi anume la populaţia romană din Dacia traiană (nord-dunăreană), rămasă aici după 275, ei se numeau romani (adică romanici) ca o nouă „natio barbara”.

Să examinăm şi alţi termeni. Cuvântul Dumnezeu este prezent în forma aceasta veche, latină vulgară, numai la români. Din examinarea lui rezultă că Domine/deus, în forma veche, populară, Domne deus este, în Dacia şi Moesia, o invocaţie păgână, preluată apoi şi de creştinism. Alţi termeni creştini semnificativi sunt: Crăciunul, Rusaliile, duminica, sărbătoare (termen simbolic al împăcării între păgânism şi creştinism), lege, în sens de credinţă religioasă, termen popular romanic.

Strâns legate de creştinismul românesc, în aceste secole ale începuturilor sale, sunt şi o serie de aspecte doctrinare şi de organizare pe care trebuie să le avem în vedere. De pildă, arianismul, în prima jumătate a secolului al IV-lea, este un fenomen sud-est european, ce îşi exercită influenţa în zonă, să nu uităm că Arie a fost exilat la Dunăre, iar Audius (adept al său) în Sciţia, soboarele ariene sunt convocate la Serdica şi Sirmium. Fierberea produsă de arianism a contribuit şi ea să imprime o viaţă latină, fiindcă era o credinţă populară a acestor regiuni. Dar alături de erezie, datina ortodoxă este prezentă şi ea la romanicii nord-danubieni, ei fiind separaţi de împăratul eretic, Valens (364-378). Astfel, la Tomis, avem o serie întreagă de episcopi, fideli ortodoxiei niceene.

Aceşti numeroşi şi modeşti episcopi locali, „asemenea cu stareţii din primele timpuri ale vieţii noastre naţionale” (Iorga), corespund chorepiscopilor, „episcopi de ţară” (sate), al căror rol a fost mare, nu numai în sud-est, dar şi în Noricum, Raetia, Galia şi Irlanda. Chorepiscopii fără reşedinţă apar în secolul al IV-lea şi în Panonia-Wulfila însuşi, episcop fără diecesă, este la originea acelor chorepiscopi germani pe care i-au avut şi românii. În altă ordine de idei, în secolul al IV-lea, episcopii se substituie autorităţii civile: o ordine episcopală se instalează în locul celei imperiale şi, fiind o creaţie populară, ea este latină. Episcopul reprezintă nu numai o conducere bisericească, ci şi o formă de organizare populară, precum acţiunea Sf. Severin în Noricum, ei preiau apărarea oraşelor. Cu preoţi, cu modeşti vlădici de ţară, precum chorepiscopii din Galia, religia creştină se întinde mai mult şi mai uşor-este aici multă umilinţă, sărăcie şi simplitate. Unii din aceşti „episcopi ai poporului”, de o canonicitate îndoielnică, iau parte şi la sinoade. Cei mai mulţi dintre aceşti episcopi erau latini.  Acest creştinism, chiar dacă episcopul este grec sau educat greceşte, este latin, „cum cere şi cum ştie poporul care l-a creat şi-l vrea” (Iorga). Limba folosită este cea populară. În lupta cu grecismul, latinismul popular, ce vine din interior, învinge pe toată linia, mereu. În sfârşit, martirii constituie a treia categorie de „agenţi”ai unui creştinism de străveche pătrundere lentă, precum Sf. Sava sau mucenicii lui Hristos de peste Dunăre.

După 275, creştinii daco-romani au beneficiat de o situaţie mai favorabilă, acum, când în Dacia, rămasă în afara frontierelor Imperiului, religia creştină se putea manifesta liber, fără a mai fi îngrădită sau prigonită de oficialităţile romane. Mai mult, la începutul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, îşi puteau găsi refugiu şi mulţi creştini sud-dunăreni persecutaţi. Concret, prezenţa unor comunităţi creştine în Dacia romană se adevereşte prin vestigii neîndoielnice de această factură. Creştinismul daco-roman din secolul al IV-lea îşi are începutul în veacul precedent, baza pentru apariţia şi răspândirea noii religii în nordul Dunării. Urmele creştine, descoperite în ultima jumătate de secol, sunt numeroase şi variate – astfel, s-au aflat peste 100 de obiecte, locuri de rugăciune şi lăcaşuri de cult. Piesele incontestabil creştine sunt de o mare diversitate: obiecte cu semnificaţie religioasă precum candelabrul de la Biertan (jud. Sibiu) cu chrismon şi inscripţia „Ego Zenovius votum posui”, apoi potire şi vase liturgice. La Porolissum (Moigrad – jud. Sălaj), s-au găsit inele, cruciuliţe, accesorii pentru veşminte cu simboluri, amfore creştine. Lăcaşuri de cult s-au ridicat peste tot, pe teritoriul daco-roman, de la sfârşitul secolului al III-lea. Ele s-au aflat la Sucidava (Celei), la Slăveni (jud. Olt), Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), la Drobeta şi Gornea (jud. Caraş-Severin). În mod cert, erau bazilici multe, dar nu s-au aflat încă. Aria de răspândire a vestigiilor creştine daco-romane arată că acestea se găsesc în proporţii variate în toate cele trei provincii ce alcătuiau Dacia romană: Transilvania, Oltenia şi Banat. Urme creştine daco-romane întâlnim mai ales în fostele oraşe, lângă castre, centre comerciale şi aşezări civile. Ele se întâlnesc de-a lungul unor căi (artere) importante, la Dunăre, pe văile unor râuri mari. Concluzia este că religia creştină a găsit mai lesne adepţi şi a progresat în rândul populaţiei din oraşe, în timp ce lumea rurală s-a dovedit, la început, conservatoare şi se închina vechilor zeităţi păgâne.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

6 februarie 2019

 

 


 

 

6 Feb
2019

Valeria TAMAȘ: Revărsări de dragoste în poezia Vasilicăi Grigoraş

              Copilăria este ca o zi însorită în care ieși sub soarele dimineții să alergi prin iarba plină de rouă. De deasupra se revarsă cântecul ciocârliei, de-a dreapta și de-a stânga ploaie de ciripituri şi sub toată această avalanşă de frumos, tu, copilul, care cu râsul tău dăruieşti bucurie nu doar casei tale, ci întregii lumi.

                De aceea cu trecerea anilor ne întoarcem la ea, întâi prin copii, apoi prin nepoți. Clipele frumoase şi fericite nu se uită, mai ales atunci când le poţi trăi, fie de-acum doar cu nostalgie.

“Pui de pasăre măiastră” (Iaşi, PIM, 2018) este titlul cărții Vasilicăi Grigoraş, scrisă  pentru nepoţica dânsei, ca să-i amintească peste ani de bunica ei, de dragostea şi de frumuseţea clipelor petrecute împreună. Nepoţeii vin ca primăverile, luminându-ne până şi cuvintele, mereu spuse cu dragoste.

Bucuria acestui dar mult dorit şi aşteptat care este venirea pe lume a Evei o vom regăsi în versurile: „Pe-o rază matinală a lui cuptor / Zvârlugă mică ai venit în zbor. / Familia te-a primit în dar, / Gingaş boboc de mărgăritar, / Pui de pasăre măiastră, / Ce-ai intrat în viaţa noastră”. Este bucuria sinceră la sosirea acestui nou membru al familiei, venit să aducă bucurie pentru mulți ani de-acum încolo, când adunând „nectarul vieții” va deveni pe zi ce trece un copil mai bun şi mai iubitor.

“Dis de dimineață”, autoarei nu-i rămâne decât să se bucure de tot ceea ce natura ştie cu dărnicie să-i ofere, ca să-i facă din fiecare zi a vieții o încântare și mai ales de cel mai frumos dar dat de însuşi Dumnezeu, nepoțeii: „Din a naturii catapeteasmă / Înspirăm sfânta mireasmă, / Ăsta-i un adevărat mister, / Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?”

O casă de bunici fără cuib de rândunici nu poate să existe, de aceea această minune o redă autoarea în poezia  „Cip-cirip de rândunici”,  unde viața acestor mici viețuitoare este descrisă în amănunt. Ochii curioşi ai copilului observă cu uimire şi curiozitate totul, în timp ce mintea adultului va merge  mult mai departe: „Şi-aşa ne dau Bună Vestire / Să mergem pe la mănăstire, / Cu bucurie-n suflet iară, / Pe-alei de caldă primăvară, / Îmbrăcată iarăşi în culoare / Şi mireasmă-mbătătoare. / În triluri dragi de păsărele, / Cu flori să-ntâmpinăm Mirele.”  

„Gărgărița” este mică minune, pe care fiecare dintre noi am prins-o în palmă și i-am dat drumul după ce ne-am minunat de frumusețea ei. „Gâză, gâzuliţă, / Cu nume de Gărgăriţă, / Rochie roşie cu buline, Nimeni nu-i ca tine.”

Dar gărgăriţa mai știe o taină, pe care fetele încearcă să o afle de la ea. Nu a existat o fată îndrăgostită care să nu fi apelat la această stratagemă, tragerea de limbă a gărgăriței spre a-și afla ursitul! „Fetele te îndrăgesc, / În mână te ocrotesc / Şi fără de preget / Te-aşează pe-un deget, / Să le spui deschis / De li s-o împlini un vis: / Privind încotro vei zbura, / Să ştie unde s-or mărita.”

            Poezia „Cucul”  îl are drept protagonist pe domnul cuc cel plimbăreț, care toată primăvara și-o petrece cântând spre bucuria copiilor, care-l imită și necazul îndrăgostiților pe care vara-i află amorezați și-i lasă cu inima arsă şi singuri cuc:

„Trâmbiţând numele său, / Cu-cu, cu-cu! tot mereu, / Îşi umflă guşa cu spor, / Cască pliscul binişor… // Coada şi-o răsfiră în grabă, / Cântând silabă cu silabă, /

C-un timbru grav rostite / Pentru inimi îndrăgostite.”

„Flori de primăvară” este o poezie dedicată primelor flori care vin să ne bucure după frigul și vitregia iernii. Alb și plăpând, la început vine ghiocelul, ca o petală desprinsă din florile de gheață ale iernii, apoi vin toate celelalte flori viu colorate peste care vor da năvală fluturii. Deocamdată toate acestea sunt doar pe hârtie, dar curând le vom vedea aevea: „Astăzi, pe la chindie / M-apucă o hărnicie / Să desenez fluturi şi flori / În tot mai multe culori.”

„Privighetoarea” e cântăreața nopții, o ascultăm şi ne minunăm de trilul ei. Tare-am vrea să știm și noi cânta ca ea, dar ea este o artistă care nu-și cedează repertoriul. Doar ne încântă gratuit cu recitalurile ei nocturne: „Prin grădini, zăvoi, păduri / Faimoasele acorduri / Ale orchestrelor minunate / Cu soliste talentate, / Zvelte, blânde şi modeste, / Fiinţe bune din poveste, / Umplu munţii, mările / Cu toate cântările.”

Sensibilă la frumos, autoarea ne va vorbi şi despre frumuseţea florilor de tei, despre truda albinelor de a ne oferi o „Viată dulce ca mierea”. Teiul nu este doar dulce mireasmă, ci este şi aducător de sănătate: „Adunat de harnice albine / Pentru al nostru bine, / Duşman al bolilor toate, / Sporind a noastră sănătate, / Ca viaţa noastră să ne fie / Dulce miere, bucurie.”

 Micii şi zglobii „Licurici” nu trec nici ei neobservați: „Încă nu era lumină / Când am ieşit în grădină…, // Inima începe să-mi  bată, / Şi-ndată mă simt fermecată, / De-a licuricilor sclipire / Şi-a ochilor mei uimire.”  Ochii copilului îi remarcă şi vrea să-i prindă în mânuțele sale. Micuțele pulberi de aur stârnesc curiozitatea . Este o lume atât de minunată pentru ochii unui copil încât ar vrea să rămână în el, deoarece încă nu știe că lumina zorilor va sparge vraja.

„Vrăbiuţele” sunt așa cum le știm stăpânele gâlcevilor, unde-s două fac larmă cât nouă, dar altfel mămicuțe și tătici responsabili, care-și cresc cu dragoste puii: „Pentru puii lor, vrabia şi vrăbioi / Construiesc un cuib în ritm vioi, / Căptuşit cu puf sau pene moi, / Aşa precum e-n pat la voi. // Cu mare dragoste îi îngrijesc, / Cu glas suav le ciripesc, / Baie-n colb le pregătesc / Şi de duşmani îi păzesc.”

            Pentru puţin timp, autoarea schimbă registrul cântărilor în vers. De la natura împrimăvărată, plină de culoare şi parfum, cu încântare în suflet face un pas pios spre Sărbătoarea Învierii Domnului, care ne aduce în tinda bisericii: „Hristos a înviat”  să rostim, / Pentru tot să-I mulţumim. // „Adevărat a-nviat” primim răspuns, / Iubirea-n noi ni s-a aprins, / An de an se-arată iară, / Tainică binecuvântare.” O bucurie atât de mare încât nu se putea să nu fie amintită într-un poem. ”Lumina de Paște”, simbol al izvorului vieţii ne va lumina drumul tot anul, şi în viață şi în poezie.

„Minunea de cireș este un poem al răbdării. Florile de cireș ne trezesc doar pofta şi vom mai avea multe zile de aşteptat până când ne vom putea bucura şi de fructe. Ne vom umple timpul până atunci cu alte îndeletniciri, nu avem ce face. Pomul îşi are regulile lui.

Cred că nu există copil care să nu se fi jucat „De-a v-ați ascunselea”. Acesta este jocul copilăriei pure care găseşte un răspuns neașteptat de matur în versurile: „Să m-ascund la mama-n poală. /  Chiar de m-or descoperi / Mama mă va ocroti.” Nimic nu te poate ocroti ca poala mamei.  Un papuc, un porumbel, un crin înflorit sunt doar ascunzişuri temporare. Poala mamei e mereu acolo. Și dragostea ei ocrotitoare, care este un zid peste care nu se poate trece.

Pentru “Pasărea”, care se face tot mai mică în zborul ei spre cer, copilul  găsește un răspuns: „Şi cred, că acolo sus / Îl vizitează pe Iisus. / Şi ea este copilul Lui, / Minune a creaţiei dintâi.”

Ce poate fi mai frumos decât să ai propriul tău „Cântec”. Și Eva îl are!

„Vino soare-n dimineaţă, / Pe Eva de mi-o răsfaţă! // Vino iarăşi la amiază, /

S-o alinţi cu a ta rază! // Pe la asfinţit, vino iară, / Ca s-o pregăteşti de seară! // Noaptea, veniţi voi steluţe, / Fetiţei să-i daţi bineţe! // Vino şi tu mândră lună, /

Să-i faci din somn cunună! // Cu stele, luceafăr şi soare / Fie-i viaţa sărbătoare!”

Ce i s-ar putea spune unui copil mai frumos de  atât? Cuvintele s-au strâns să-i facă cea mai frumoasă declarație de dragoste, și nu doar pentru o zi, ce pentru o viață.

           Toamna vine cu pleiada ei de culori și deodată în loc să privim coroanele bogate ale copacilor “Războiul de ţesut al toamnei” se pornește şi ne va așterne covorul ei moale și colorat la picioare, în timp ce mâinile ei harnice vor umple hambarele.

„Gospodina anului” este desigur toamna care adună fructele din livezi, pune în hambare porumbul şi strânge în fânare fânul, coace strugurii și-i transformă în mustul rubiniu şi umple rafturile cămării cu bunătați, nu doar gustoase dar şi sănătoase: „…Strugurii-s transformaţi-n must, / Pe care-l beau pe nerăsuflate, / Fiind printre sucurile preferate. / În cămară se adună anume, / De nu le mai ştii pe nume, / Gem, dulceaţă şi peltea, / Ce clătite, vom mânca! / Pe un raft, nişte borcane / Cu zacuşti şi cu tocane, / Pline sunt de vitamine, / Bune pentru orişicine. // Toamna, gospodina vestită / De toată lumea-i îndrăgită.”

            „Preşul fermecat” se va transforma dintr-un preș moale şi colorat într-un preș viu în primăvară: „Preşuri palide sau chiar uscate / Se-aşează cuminţi toate / Să se odihnească o vreme / Pe pământul care geme / De-atâta apă şi hrană / Adunată peste iarnă. / În primăvară să renască / Natura  să-nverzeasă / Pe noi toţi, să ne sfinţească.”

Toamna va pleca o dată cu venirea primilor fulgi de nea care ademenesc copiii cu bătaia în geam, vestindu-i că a venit vremea dansului fulgilor de nea şi a bucuriilor pe care iarna le aduce: „Astă noapte, când dormeam / Mi-a bătut un fulg în geam, / Slab, stingher şi abătut / Abia de l-am auzit.” Întâlnirea dintre fulgii de nea şi copii este întotdeauna una de scurtă durată, ei topindu-se de la prima atingere, dar alți fulgi vor veni să-i țină tovărășie micului lor prieten.

Iarna nu ne aduce doar zăpadă, ci şi pe mult iubitul Moș Crăciun de la care fiecare dintre noi avem așteptări: „Din nou e iarnă-n ţară, / Neaua pluteşte sprinţară, / Pregătind iarăşi albul drum / Ca să vină Moş Crăciun. // Moşul drag și generos, / Anunţă naşterea lui Hristos, / Dorinţe împlineşte mintenaş / Celor ce îi scriu răvaş.”„Scrisoare către Moş Crăciun” este o întâlnire a copilului cu Moșul, cel care știe să ne îndeplinească toate dorințele. Sau aproape toate, depinde cât suntem de cuminți!

          Ei dar moşul nu este numai darnic, ci este şi înţelept, aşa că printre daruri strecoară pentru micul David şi o „Puşculiță”, loc unde copilul va învăţa să fie la început econom spre a-şi putea mai apoi cumpăra chiar el tot ce-şi doreşte. Dacă va fi conştiincios, va putea astfel să aibă chiar  propria-i bancă! Bănuţii în dar primiţi / Aici pot fi economisiţi, / Şi puţin câte puţin / Fără muncă, în chip divin, / Cutia goală şi uşoară / Se transformă în comoară.”

Primele cuvinte stâlcite denumesc obiectele care îi înconjoară, rostite de cei mici spre hazul celor mari. Ele sunt primele noastre cuvinte şi deci ne aparțin.  Ni le putem patenta:  În „Tișolul” copilul ne povesteşte că „Chiar de când mă ştiu / Un perete-n casă-i viu. / Vin şi pleacă mulţi copii, / Păsări, animale vii, // M-am urcat pe-un scăunel / Ca să-i mângâi puţintel…”, dar va afla mult mai târziu că oamenii aceea care ne intră în casă să ne bucure stau mereu doar acolo în căsuța lor, numită televizor!

„Bicheta” şi „Babeta”,  două denumiri pe care numai copilul le deslușește și vrând nevrând bunicii şi părinţi sau frăţiorii şi surioarele, care vor trebui să vorbească o vreme şi ei aceeaşi limbă. „Am ieşit azi cu „bicheta”, / Şi-acum, îmi vreau „babeta”. // -Unde e „babeta” mea? / Chiar acum, Eva o vrea! // Şi când colo, ce să vezi? / Vine Bobo cu-ochii verzi, / Şi cu lacrimi tot râdea, / Crezând că-i vorba de ea. / Şi-atunci se implică Sara / Ca să terminăm gargara. / -Vine-ndată a ta „babetă”, / Călare pe o „bichetă”! / Că „bicheta”-i BICICLETA, / Iar „babeta” e TABLETA.”

Ei, numai cine a vorbit nu demult aceeași limbă poate să deslușească sensul cuvintelor hazlii care dau farmec şi mireasmă copilăriei.

„Papada”, ne-a produs tuturor reacții,  sau de plâns că-i prea rece, sau de râs deoarece din ea putem face cei mai năstrușnici oameni de zăpadă, iar mai apoi

în șaua săniuțelor ea devine cea mai rapidă cale de transport: „Şi-am pornit-o dintr-o dată / Prin „papada” înfiorată. / După câţiva paşi în grabă,/  Am căzut în neaua albă // Am crezut că este frişcă / Dar la limbă, tare pişcă! / Dau să mă ridic cumva, / Şi mă ţine strâns în ea.”Aşa e zăpada prietenoasă, lipicioasă, moale şi jucăuşă. Ne obişnuim uşor cu ea şi o iubim atât de mult încât nu am mai vrea să plece. Doar grija părinților față de sănătatea noastră ne va convinge să intrăm repede în casă.

 „Cuculeţi”,(pufuleții) sunt preferați de cei mici şi de cei mari. Este  firesc să îi denumim după cum ne place! Iar cei mari să învețe cuvinte noi dacă doresc să conversăm.

„Ciobită” (ciorbița), nu este printre preferatele celor mici, mai ales când nimic nu este mai bun decât o acadea sau o „ronțăitură” nesănătoasă dar la modă printre pitici. Așa că trebuie dezvoltată o adevărată strategie să intre în meniu și mai apoi alta ca să intre în burtică.

 ”Oaia” este numele bonei. Prescurtat și cifrat! Ioana îi spune toată lumea, copilul îi personalizează numele. Aşa va rămâne mereu  numai a lui: „Oaia” în sus şi „oaia”-n jos, / Mi se părea că zic frumos, / Că-i haios şi nu caraghios, / Pentru mine, chiar ingenios.”

            „Poneiul, Coamă roz” este după cum vedem în arsenalul de jucării. În vis ne poartă peste mări şi țări,  pe tărâmul fabulos al poveştilor. Ne trezim şi îl regăsim printre jucării, desigur ostenit după o noapte în care împreună am bătut în lung și-n lat tărâmul poveștilor. Ar mai da o tură la cererea stăpânei, dar năzdrăvan devine numai în somn: „Şi ce credeţi c-am văzut? / Coamă Roz, Poneiul scurt / M-aştepta chiar echipat / De-o plimbare prin palat. // Eu, prinţesa Eva, neînfricată / Spun cu vorba-mi răspicată: / Dii, Ponei spre înalta zare, / Să vedem răsăritul de soare! // Toţi ai casei s-au trezit, / Neştiind ce am de gând, / Aplaudă fata spontană, / Ca Poneiul, năzdrăvană.”

Timpul trece  foarte repede. „Deja sunt mare” este poezia care ne spune acest lucru. Nu renunțăm la joacă, dar altele ne sunt de-acum prioritățile. Și cum o dată cu vârsta crește și responsabilitatea , devine un copil silitor care îşi face întâi temele şi abia pe urmă se bucură din plin de timpul de joacă:  „Şase ani eu împlinesc / De aceea vă poftesc / Să mă credeţi pe cuvânt / Că am un mare avânt, / Ca şcolarii, să fac teme / Fără a mă mai teme / De liniuţe şi bastonaşe, / Care-mi par nişte poznaşe. // Drepte, strâmbe cum or fi / Eu din scris nu m-oi opri, Până la urmă, le vin de hac / Că nu-i după bunul lor plac.”

Ceața ne ascunde privirii totul, doar ne lasă când şi când să distingem umbre, făcându-ne doar curioși. ”Fantome prin ceață este un poem care le lasă copiilor  imaginaţia să zburde, până când realitatea vine în forma ei pură şi clarifică totul: „Într-o blândă dimineaţă / Văd o fantomă în ceaţă, / Merge încolo şi încoace

Sprintenă şi perspicace. // Însă, în ceea ce mă priveşte, / Măresc pasul voiniceşte, / Pe urme-i calc cu îndrăzneală / Să nu mai umble cu-atâta fală. //  …Privirea-mi sparge deasa pâclă / Şi văd o fată care umblă, / Cu ghiozdanu-n spate, ca al meu, /

Pe drumul întins, cu mult tupeu. // Ne-am distrat ştrengăreşte,/  În timp ce un coleg ne urmăreşte, / Crezând şi el în fantome, fireşte, / Dar într-un târziu se lămureşte. / Şi prin ceaţa ca o simplă coală / Am ajuns, râzând, tustrei la şcoală.”

            „Cine cred că eşti” ne răspunde la multitudinea de întrebări pe care cei dragi şi le pun cu privire la minunaţii copii care le umplu vieţile. Comparaţiile nu îşi găsesc limite, sentimentele sunt profunde şi răspunsul e mereu acelaşi, ei sunt bucuria fără care viaţa părinţilor şi bunicilor, fraţilor şi celorlalţi membri de familie şi-ar pierde sensul şi frumuseţea. Copiii sunt tot ceea ce viaţa îţi poate oferi mai bun şi mai frumos: „Eşti a vântului blândă adiere, / Gingaşă petală de mângâiere. // Eşti marea cea mare şi cerul înalt, / Dar şi cel mai strălucit diamant. // Eşti lumina astrelor cereşti / Sufletele noastre-mpodobeşti. // Eşti iubirea ne-ntreruptă, / Din care întreaga familie se-nfruptă.”

Cartea aici de faţă s-a născut din dragostea unei bunici pentru nepoţeii ei, astfel conştientizând de fapt minunile care umplu vieţile noastre ale tuturor şi de care ne bucurăm zi de zi! Copiii ne învaţă că viaţa este frumoasă şi cu fiecare zi descoperim prin ei alte faţete ale diamantului, alte prilejuri de bucurii, de fericire şi încântare. Cuvintele sunt  nişte jucării care sub mâna adulţilor se transformă în cele mai frumoase poveşti, îndrituite să ne amintească că am fost odată cu toţii mititei, inventivi şi năstruşnici.

Vasilica Grigoraş a reuşit să se întoarcă la anii frumoşi ai copilăriei, să se bucure de ei şi să-i retrăiască alături de nepoţei. Să poţi să fii copil fie măcar şi pentru o zi este o realizare, printr-o carte însă poţi să rămâi copil pentru eternitate. Prin scrierea acestei cărţi, doamnei Vasilica Grigoraş i-a reuşit acest lucru!

——————————

Valeria TAMAȘ

Timișoara

5 februarie 2019

 


6 Feb
2019

Florica PATAN: Viorel Birtu–Pîrăianu: „ARIPI DE NISIP” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei

 

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este „un pendul pe aripa nopții”, ce ființează „printre dureri”, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a „nemărginirii”. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în „Aripi de nisip”, este LUMINA, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, „nemărginirea” sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi „aripile”, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul „Aripi de nisip”, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( „aripi”, „aripi de nisip”, „aripi de soare”)

Odată cu volumul de versuri „Aripi de nisip”, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic când ”cu aripi de nisip” , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când „cuvintele foșnesc a valuri”, când „cu aripi de soare” , când, pur și simplu, „cu aripi” simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realității subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împins de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință.

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm „jocul iubirii”, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât „zeiță”, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un „suflet plăpând” înfiripat în lumină, „sub lacrima Ta” caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii.

Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului „pasăre în zbor”, intangibilă („Pasărea”), sau poate fi opozantă și interogativă: „erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare („Aripi”), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, „când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat” („Pe raze de suflet”).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau „dor fără sațiu”, cum ar zice Emil Botta, un poet ce numea iubirea „o lucitoare, / un dor pentru care / pierirăm, pierim”, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, „o clipă de lumină”, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, „bulgări… de lumină”, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină („Într-o zi, de va fi”), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin reflectare, „în ochiuri de apă” („Pînze în noapte”).

Lumina poetului este „tăcută” într-o lume cu „licăriri de gânduri” și ea împletește „tăceri”… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar.

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la „Iliada” lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit „protectorul”, „învingătorul”, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este „mândră” și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața…” „Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare” cu speranță și dor de viață. („Fir de lumină”)

„Căutam un eu”, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în „Pulberi de gânduri” și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteragă „pulberi de gânduri” prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de „quelque chose de noir à contenter” despre care face vorbire pictorul Auguste Renoir, cu referire asupra lucrărilor sale, care-i satisfac o sete interioară, o stare de neconceput, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea „cioburilor” care pot fi „de gânduri” sau „de lumini”, cu trimitere la ideea că realitatea epocii moderne este că primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de „cioburi” metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil.

Într-un alt context am vorbit despre „Umbra”, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici „nu plâng, nu gem și nu blestem”, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează liverescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În „Ultima scrisoare”, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supremă . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

„M-am ridicat din cenușa trupului / către lumină /cu ochii plini de întrebări”, și, precum Iisus, „pe frunte duceam spinii cunoașterii” ( În vatra sufletului”), „căutam taina”, mărturisește apoi poetul. „Eu cine mai sunt? Tu unde ești?” , „Ce sunt dacă nu ești?” („ Dacă tu, dacă eu”).

Răspunsurile la întrebările sale, sunt ascunse în mare („Poetul), poate de aceea simte că se îndepărtează de sinele său cu fiecare pas ( ca într-o imagine fotografică a mișcării) și, prin urmare, nu mai are atingerea senzorială și pierde raționalitatea cunoașterii, care este de natură senzorială. În absența cunoașterii senzoriale, lumea mai poate fi percepută doar poetic, suprasensibil, cu reprezentări vizionare.

Senzația de confuzie, imprecizie și disoluție a timpului, coordonată definitorie a existenței.

Existența sinelui înseamnă căutarea luminii, alteori, rătăcire, taină, retragere din lume, ardere, chin din iubire și lacrimă. Versurile fiind centrate pe subiect , eul liric se autodefinește frecvent. El are senzații confuze de rătăcire, „pe aici, pe undeva”, timpul a murit, a ars, este „scrum”, starea de disoluție a lumii materiale este depășită prin conștiința propriei valori: „Sunt vers, sunt suflet, sunt chemare” și tocmai acestei chemări pentru care ființează în lume dorește să-i răspundă prin vers, prin opera sa de gândire și simțire.

Labirint existențial… Identificarea eului cu natura și transferul emoțional om-univers

„Sunt poem”, „ fructul oprit”, „tristețea”, „pumnul …”, „cerul căzut pe pământ”„, pâmântul adunat într-un gând”, „suflet biciuit de ploaie”, „orbul ce caută privirea”, „sunt privirea ce plânge pe țărm”, „sunt țărmul cu ochii în lacrimi”, „sunt lacrima” ( „Ultimul poem”). Sunt imagini enumerate aparent simplu, dar complexitatea dinamicii lor creează senzația de spectacol al lumii ce merită trăit de poet și merită „văzut” de lectorul implicat mental și sufletesc .

Concretul și abstractul se îngemănează, realul cu imaginarul, posibilul cu imposibilul și labirintul hiperbolizat al cerului laolaltă cu pământul se metamorfozează simbolic într-un inefabil domino în care piesă cu piesă antrenează mișcarea următoare, sugerând o dinamică a sentimentelor ce se articulează organic și energetic; avem un zig-zag labirintic poem/ fruct/ tristețe/pumn/ cer/ pământ/ gând/ suflet, apoi intuiția poetică „aranjează pisele” ca într-un domino liric, de forță pulsatilă, în care piesele „se răstoarnă” în linii și curbe imaginare, într-un „traseu” cu fandări stilistice în expresionism, de la o privire căutată de orb – la privirea ce plânge pe țărm – apoi la țărmul cu ochii în lacrimi – și o ultimă trecere în lacrima pură. Universul este însuflețit, personificat, participativ emoțional, într-o manieră romantico-existențialistă, poetul plimbându-se liber prin curentele literare în transmiterea mesajului său de suflet. El este un magician al cuvintelor și imaginilor, mereu în ton cu mișcarea sufletului său năvalnic, alteori obosit, dar permanent aflat în încercări sisifice de decriptate a nepătrunsului ascuns.

Intensificare a stării de spirit. Verbe ale potențialității de a fi. Debusolare și revenire

Versurile-rugăciune conferă note de idealism și asceză spre culmile sacre ale existenței și ale creației de natură divină: „învață-mă îmbrățișarea, Doamne, / să fiu făclie în noapte / purtând pe buze versuri de lumină”. („Făclie în noapte”)

Îngerii în templul luminii plutesc lin către lumină. Imaginea serafică este tulburată de altă lucire, o stare a spiritului liric ce are percepția spinilor lui Iisus, sentimentul datoriei de om, aceea a credinței pioase, exprimat tranșant: „eu am venit să împletesc fântâni /aici, în infinit,/ să aprind lumini vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”; „Trupul meu fă-l arc peste timp să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina” („Surâsul”). Verbele la conjunctiv prezent conferă versurilor ideea de acțiuni posibile, realizabile, acea potențialitate de a fi, în existent.

Pentru că alegoria cunoașterii poetice la Viorel Birtu-Pîrăianu figurează, în suite metaforice și simbolice de o frumusețe inegalabilă, bogăția ideatică și rafinamentul construcției poetice ce dezvăluie arta poetică îndelung exersată în participări active în diferite grupuri și cenacluri literare, în publicarea numeroaselor antologii și volume individuale, pe parcursul anilor, voi cita, spre exemplificare, metafora și epitetul personificator, simbolul și reflecția filozofică în fraze conclusive:

„în ochi se aprindeau / ruguri de sori”;

„ochii însetați de lumină / căutau o rază de soare”;

„în zori nufărul / a înflorit între ape”. („Între ape”);

„căutam lumina norilor / în vocea Ta”;

„să ating în zori necuprinsul” („Fluture în noapte”);

„m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam;

„nu aveam puterea să gândesc / deci nu gândeam;

„nu aveam puterea să vorbesc / deci tăceam”. („Dreptul de a alege”)

Poetul aude din când în când sunetul tânguit, arareori vioi, nicicând săltat, al unei viori ( „Mai cânta o vioară”), ce cântă și ea melodia sufletului său, s-ar părea, niciodată mângâiat. „Se aprind felinare în suflet de lumină” („Se aprind felinare”) și „lumânarea … / arde și arde” , parcă prevestitor, luminând zorile ce vin. Poetul pierde senzația de zbor, aripile-i „de nisip” sunt îngreunate sub ploi și se scufundă în „fântâni de lumină”, aflîndu-și rădăcinile în măruntaiele telurice unite cu universul prin lumină („Rădăcini”). Iar ultimii pași duc tot spre lumină, trecerea pragului spre moarte nefiind nicidecum sfârșitul spiritului, ci dimpotrivă… un nou început, cu „cioburi de speranță”( „Pași spre lumină”). Și discursul liric se închide abia în „Pași în noapte”, cu o ultimă autodefinire a spiritului său tumultuos, el fiind „un om, o pană, un gând”, ca un gest de onestitate și evidențiere a propriilor limite, care sunt în fond, ale umanității căreia îi aparțin, în raport cu imensitatea sufletului idealizat al „nemărginirii” cosmice.

De partea cealaltă, a cititorului, se face auzită simfonia pe care Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu o compune pe „calea” confesiunii conștiinței sale, în efortul mărturisit de a cuprinde „nemărginirea” sufletului său și a lumii. Soluția lirică sugerată ar fi retragerea în sine, credința și liniștea interioară. Nu respinge raționalitatea, dar acceptă, ca soluție la un moment dat, superioritatea inteligenței emoționale : „să caut în suflet necuprinsul /să frâng sub pleoape aripi de soare ” („Aripi de soare”), fără a-și uita visul ( ceea ce înseamnă că aventura cunoașterii va continua): „ visam să fiu o stea în strigătul nopții / să cobor printre coapsele lumii / să frâng gânduri în palme / să alerg la izvoare / să culeg în zori, / o petală de floare ( „Petale …)

Vă ofer recenzia, cu urarea de La mulți ani! azi, 4 februarie. Sper că este o surpriză plăcută! Știam de anul trecut că aniversați Ziua de naștere în 4 februarie.

A fost fascinantă această experiență, vă mulțumesc pentru volumul trimis în format electronic!

—————————-

Florica PATAN

Alba Iulia

21 ianuarie 2019

5 Feb
2019

Prof.univ. dr. Mihai Patraș: Evoluția economiei României după un deceniu de la aderarea ei la UE

 REZUMAT. În lucrare sunt expuse realizările socio-economice și politice obținute de România pe parcursul unui deceniu de dezvoltare ascendentă în cadrul UE. Urmare  a schimbării în bine a statutului european dar și internațional al României  după anul 2007 ea a devenit atractivă pentru investitorii străini. Urmare a creșterii rapide și  substanțiale  a investițiilor din statele UE și SUA (pînă la 9-12 mld dolari) România a devenit țara cu cel mai mare PIB din regiune (egal cu cca. 200,0 mld. dolari) devansând nu doar Ucraina, dar și Grecia. Concomitent ea a reușit să diminueze cu 24 p.p. timp de un deceniu decalajul său dintre PIB-ul per/capita față de media curentă.

Un succes semnificativ constă în faptul, că în trimestrul II, 2018 s-a realizat un salariu mediu pe economie de aproape 1000 dol./lună, ceea ce reprezintă un important reper socio-economic: pe de o parte s-a redus simțitor numărul celor cu intenții de a pleca la muncă în alte state, iar pe de altă parte crește numărul românilor, care  doresc să revină  definitiv în patrie.

În ultimii ani România are cele mai mari ritmuri de creștere economică din UE, este principalul partener comercial al Republicii Moldova.

CUVINTE CHEIE. Comerț exterior, creștere economică, dezvoltare, investiții, PIB.

Potrivit ultimului recensământ general (a.2011) populația României a constituit 20,12 mil. loc. Comparativ cu datele precedentelor două recensăminte, realizate aproximativ o dată la 10 ani, se poate constata o tendință clară de diminuare a numărului populației: în a.1992 – 22,81 mil. și în a.2001 – 21,70 mil. Această scădere este legată, cel puțin, de următorii factori: pe de o parte, regimul comunist dur (în totalitate de import forțat)[1], existent până la reformele radicale efectuate în prima lor fază (ultimul deceniu al sec. XX) cu mai multor dificultăți și, pe de alta, de liberalizarea frontierelor după revoluția anticomunistă din decembrie 1989, petrecută cu multiple jertve umane. Majoritatea  absolută a populației, 88,9%, o constituie cetățenii de etnie română. Peste 9/10 din populație sunt creștini: BOR fiind una dintre cele mai mari bisericii ortodoxe, dacă nu chiar cea mai mare (ca număr de credincioși reali). Spre deosebire alte spații estice dominate timp de câteva decenii de totalitarism în România în perioada comunistă nu au fost destruse bisericile, mănăstirile etc. (pentru informații comunicăm, că în FR în perioada comunistă au fost distruse peste 76,0 mii de biserici, mănăstiri și alte edificii de cult etc.; (http://xn--80afce4b.xn--p1ai/skolko-i-kak-zakryvalos-cerkvej-v-sssr/)[2]). Cea mai numeroasă minoritate națională este maghiara – 1,23 mil. sau 6,1% din totalul populației. (Până la cel de-al Doilea Război Mondial, potrivit recensământului general din 1930, în România Regală o minoritate importantă constituia cea evreească – cca. 800,0 mii loc., una dintre cele mai numeroase din Europa și din lume[3]). În afară României locuiesc un număr semnificativ de cetățeni/ etnici români. Numărul românilor respectivi, părinții sau buneii cărora s-au născut în România, constituie cca. 12,0 mil. persoane[4].

România ocupă primul loc în UE după cota persoanelor (94,7%), care dețin locuință proprie; este caracterizată ca o țară cu un nivel înalt de cultură și dezvoltare a învățământului (în 1930 ocupa locul 11 în lume la capitolul știință de carte, cu mult devansând majoritatea vecinilor săi): limba engleză posedă peste 5,0 mil. persoane, franceză – cca. 4,5 mil., germană, spaniolă sau italiană posedă între 1 și 2,0 mil. loc.[5]

Capitala țării – București, 1,9 mil. loc. (cu suburbii – 2,2 mil. loc.). Noua Constituție a fost adoptată la 8 decembrie 1991. În 2003 a fost efectuat un Referendum Național, prin care au fost introduse 79 de amendamente. Parlamentul constă din două camere: în Senat sunt 137 membri, în Camera Deputaților – 314 membrii. Ședințele au loc în cea mai mare clădire civilă din lume – Palatul Republicii. Fiecare cameră este aleasă pentru 4 ani, președintele țării – pe 5 ani.

Până la 1989 România era cunoscută prin faptul, că a fost singura țară din ex-lagărul socialist, care a reușit în totalitate să restituie (martie 1989) toate datoriile sale externe, o parte din care chiar înainte de termen. Deși trebuie recunoscut faptul, că aceasta s-a produs cu mari eforturi a întregului popor, inclusiv din contul reducerii simțitoare a consumului intern, diminuării nivelului de viață a populației. În perioada 1975 până în martie 1989 România a rambursat o datorie externă de 21,0 mld. dol., din care dobânzile au reprezentat 7,0 mld. dol. (Bistriceanu Gh. Lexicon de finanțe, bănci, asigurări. Vol. II, pag. 8) [6]. În timpul de față (2018) România are unul dintre cele mai reduse solduri ale datoriei externe raportate la PIB din UE, cca. 36-37%. România este una din puținele țări ale Europei asigurate în totalitate cu resurse energetice (petrolul românesc și produsele petroliere erau și sunt cunoscute în lume de mai mult de un secol, iar până în 1989 România era al treilea producător și al doilea exportator din lume de echipament petrolier). Ba chiar mai mult, este exportator net de energie; deține cele mai mari rezerve de aur din Europa, dispune de resurse semnificative de soluri fertile, sare, resurse de apă, inclusiv ape termale lecuitoare, de material lemnos, de materiale de construcții etc. România este singura țară din Europa, posibil și din lume, vecinii istorici ai căreia sunt popoare venite de pe alte meleaguri, stabilite pe fostele moșii ale autohtonilor[7], străbunilor noștri.

După aderarea (1 ianuarie 2007) României la UE, eveniment apreciat ca fiind al doilea ca importanță după actul Marii Uniri de la 1918, economia României s-a dezvoltat ascendent. (Cota cetățenilor României, care s-au pronunțat pentru aderare la UE, a fost una dintre cele mai mari, comparativ cu alte state din Europa Centrală și de Est/ ECE, 80%). Ritmurile de dezvoltare ale economiei au fost mai înalte, decât ale vecinilor, precum și ale majorității statelor UE. Drept urmare, pe parcursul unui deceniu de dezvoltare România a reușit să reducă cu 24 puncte procentuale decalajul dintre nivelul său de dezvoltare și cel mediu european, mai mult decât oricare alt stat. În 2017 mărimea PIB per capita a constituit 63% față de media UE (http://cursdeguvernare.ro). Respectiv, țara a realizat și cel mai mare PIB absolut din regiune (2017) – 187,43 mld. euro. Acest indicator la alți vecini mai importanți constituie (mld. euro): Grecia – 177,73; Ungaria – 123,40; Bulgaria – 50,43; Serbia – 36,80; Moldova – 6,12; Ucraina (2016) – 84,26 etc. (datosmacro.com). Menționăm, că Grecia este țara cu enorme datorii publice, acestea constituind cca. 180-190% din PIB („locul” doi în lume).

O sursă importantă de dezvoltare susținută a economiei țării constituie investițiile străine/ IS. Creșterea palpantă a acestora poate fi identificată încă cu câțiva ani înainte de aderare[8]. La sfârșitul a.2016 (potrivit Norld Investment Report, 2017) volumul total al IS a constituit 71,804 mild. dol. sau peste 3100 dol. per capita. Cei mai activi s-au dovedit a fi investorii europeni (% din total): Olanda (25,0), Austria (14,2), Germania (12,4), Cipru (6,4), Franța (6,7), Italia (5,2), Luxemburg (4,2), Suedia (3,5), Grecia (2,7), precum și SUA (2,5). Cei mai mari beneficiari ai IS sunt companiile:

Grupul austriac OMN a investit în „SNP Petrom” câteva mld. euro. Drept urmare, compania a reușit-o cifră de afaceri de cca. 5 mld. euro; „KazMunayGaz”, precum și grupul chinez „CEFC” au investit în compania „Rompetrol” cca. 3,0 mld. euro. Cifra anuală de afaceri a companiei a atins volumul de 4,0 mld. euro; Uzina de automobile „Dacia”, în care gigantul francez „Renault” a investit 2,5 mld. euro, a realizat o cifră de afaceri de cca. 5,0 mld. euro (2016); Companiile de desfacere Carrefour, Kaufland, Metro, Mega Image au investit câte 1 mld. euro, drept consecințe fiecare a realizat o cifră de afaceri de cca. 1 mld. euro; cel mai mare producător de anvelope, precum și a componentelor electronice „Continental” a investit în România 1,2 mld. euro, iar drept urmare cifra anuală de afaceri a ajuns la 2,0 mld. euro, asigurând peste 18,0 mii de locuri de muncă bine remunerate, inclusiv 500 loc. inginerești [2]. Investițiile străine anuale au crescut substanțial în anii premergători și în primii ani după aderare până la un volum de 9-12,0 mld. dol.

În anul aderării la UE România și Bulgaria erau considerate cele mai corupte din comunitate. Eforturile depuse de România în sensul reducerii corupției i-a permis nu doar să obțină rezultate remarcabile economice, dar și să devină un exemplu regional pozitiv de luptă cu corupția. În ultimii doi ani au fost intentate peste 1000 de dosare, în care figurau conducători de rang înalt, inclusiv miniștri, deputați, conducători de departamente, de județe etc., dintre care cca. 250 au fost condamnați la diferiți termeni de detenție[9]. Prin intermediul diferitor programe de dezvoltare România beneficiază anual (net) cca. 2,5-3,0 mld. euro din fondurile europene [3]. În primul rând trebuie să menționăm, că de un sprijin palpant se bucură agricultorii. Aceștia beneficiază anual din fondurile europene între 50 și 500 euro la hectar în funcție de cultură și zonă geografică. Finanțările în cauză au permis ca fermierii români să obțină rezultate semnificative în domeniu atât în sensul veniturilor proprii, cât și a creșterii volumului producției.

Succesele economice, inclusiv rezultatele palpabile în lupta cu corupția i-au permis țării într-un timp scurt să asigure creșteri semnificative a veniturilor bănești și a nivelului de viață a populației. De exemplu, salariul minim a crecut de la 1450 RON în ianuarie 2016 la 1900 RON (sau echivalentul a cca. 8500 LMD, 1 dol. ≈ 4,1-4,2 RON) în ianuarie 2018, adică este cu cca. 1/3 mai mare, decât salariul mediu pe economie din R.Moldova (!) sau de cca. 6-7 ori superior salariului minim bugetar de la noi. În 2017 România a avut cea mai mare creștere a salariului (19%) din UE [4]. Majorarea substanțială a salariului minim, alături de altele, este o metodă sigură, eficientă de diminuare rapidă a economiei tenebre/ neînregistrate și de creștere a veniturilor bugetare[10]. De asemenea un salariu minim decent permite valorificarea eficientă și cât mai deplină a potențialului uman și intelectual societății, creșterea rolului stimulatoriu al salariului ca sursă principală de venit, diminuarea unor alocări nestimulatorii, precum și soluționarea unor probleme sociale. Salariul mediu brut în România constituie, potrivit estimărilor noastre (sf. tr.II 2018) cca. 860-880 euro și este substanțial mai mare, decât în Ucraina (cca. 230 euro), R.Moldova (cca. 280 euro), FR (550 euro)[11], precum și în Bulgaria sau Serbia etc. În mod deosebit au fost majorate salariile medicilor. Din martie a.c. acestea au crescut până la 2,0-3,0 mii euro/ echivalentul a 40,0-60,0 mii LMD în funcție de mai multe criterii calificaționale[12]. Această decizie a avut drept scop stoparea emigrării medicilor români în alte state. În a.c. se prevăd și alte majorări de venituri ale populației (salariile minime, pensiile, alocările pentru copii etc.). De asemenea, au avut loc și alte majorări de venituri ale populației (pensii, alocări pentru copii etc.). Potrivit unor studii efectuate cu 3 ani în urmă, acest nivel de salarizare (echivalentul a cca. 1000 dol./ lună) reprezintă un important „prag psihologic”. În primul rând, la atingerea acestui prag este descurajată în proporție determinantă emigrarea forței de muncă; într-al doilea rând, nivelul menționat de salarizare, în principiu bun pentru orice țară, este un stimulent real pentru reîntoarcerea în România a mai multor cetățeni, plecați în străinătate mai înainte, când salariile erau de 2-3 ori mai mici. Așadar, anul centenarului Marii Uniri ar putea servi drept început al reîntoarcerii lor acasă. În acest contexе menționăm, că potrivit unui studiu specializat efectuat în martie 2018 [5], moldovenii care lucrau legal în FR câștigau lunar 35,3 mii rub. (477 euro), iar cei care activau ilegal – 33,2 mii rub. (449 euro). Deci și România din acest punct de vedere, al veniturilor, a devenit deja mai atractivă pentru românii basarabeni. După anul 2007 tot mai mulți dintre aceștia se stabilesc cu traiul în partea dreaptă a Prutului.

Menționăm, că nivelul prețurilor la majoritatea produselor în România este comparabil sau chiar inferior celui din R.Moldova. Nivelul relativ al prețurilor în România este cu cca. 40% mai jos, decât cel mediu european. Aceasta înseamnă, că puterea reală de cumpărare a monedei euro în România este mai mare (cu peste 65%), decât în majoritatea statelor UE (cu excepția Bulgariei).

România este unul dintre cele mai democratice state din lume în partea, ce ține de drepturile minorităților naționale. Președinte al României este Klaus Iohannis, de etnie germană. Anterior dânsul pe parcursul a mai multor ani a excercitat funcția de primar al municipiului Sibiu, oraș care a fost numit capitală culurală europeană (2007). Specificăm, că cota etnicilor germani și Sibiu este una nesemnificativă (de doar câteva procente).

Menționăm, că minoritatea germană în România constituie cca. 40-45,0 mii persoane. (În 1930, conform recensământului general al populației, minoritatea germană din România constituia cca. 745,0 mii persoane). Deci, președintele țării efectiv a fost ales (în 2014) de milioane de etnici români (în calitate de contracandidat președintele l-a avut pe premierul de atunci Victor Ponta, român de etnie). Este singurul caz din Europa, unde președinte este un reprezentant al minorităților naționale.

Potrivit legislației, în Parlament sunt reprezentanți ai tuturor minorităților naționale – 17 la număr, indiferent de numărul populațiilor respective, inclusiv minoritățile armeană, greacă, ruteană, croată, sârbă, bulgară, slovacă, germană, italiană, turcă, lipovenească (rusă de stil vechi), poloneză, ucraineană, macedoniană, albaneză, țigănească. Efectiv România este singura țară din lume, în care pe larg sunt reprezentate minoritățile, numărul majorității cărora constituie doar 5-25,0 mii persoane (!). Minoritatea maghiară, cea mai numeroasă, în perioada de după decembrie 1989 a avut în parlament (Camera Deputaților și Senat) peste 100 de reprezentanți. Pe larg aceștia au fost reprezentați și în Guvern etc.

Economia României este una deschisă. Comerțul exterior al României evoluează în mod dinamic. În 2017 el a constituit 138,24 mld. euro (creștere față de anul precedent de 10,8%), balanța comercială însă este negativă și constituie 6,4% din PIB. Peste ¾ din comerțul exterior revine statelor UE. Trebuie menționat faptul, că nivelul înalt de integrare comercială europeană cu mult mai înalt, decât alte state din ECE, România realizase încă înainte de aderarea propriu-zisă la UE. Principalii parteneri comerciali actualmente sunt (% din volumul exportului-importului): Germania – 20,0-23,0; Italia – 10,0-11,0; Franța – 5,0-7,0. Rezervele valutare sunt suficiente (5-6 luni de import) pentru finanțarea deficitului comercial și menținerea unui curs valutar stabil pe termen lung.

România este stat membru la majoritatea structurilor internaționale și europene: la ONU din 1955, la FMI și BIRD din 1972, la OMC – din 1995, la Consiliul Europei – din 1993, la BERD – din 1991. Din 2 aprilie 2004 este membră NATO (alianța de apărare colectivă), iar din 1 ianuarie 2007 – membră UE cu reprezentare largă în structurile europene (peste 800 specialiști – economiști, juriști, informaticieni, traducători etc. bine remunerați). În calitate de stat membru NATO, potrivit statutului acestei organizații, precum și cerințelor noului președinte american, România din 2017 cheltuiește 2% din PIB (cca. 4,0 mld. dol.) pentru apărare.

Spre deosebire de R.Moldova în România de cca. un deceniu sumele garantate ale depozitelor populației constituie 100.000 euro. Aceasta înseamnă ca de fapt depunerile bănești sunt asigurate în proporție de „100 la 100”. Pentru informare comunicăm, că în R.Moldova garanțiile în cauză constituie doar 300 euro.

Pentru agenții economici din R.Moldova România reprezintă un interes deosebit. Aceasta se explică prin următoarele. În primul rând, deja de câțiva ani România este principalul partener comercial, inclusiv pentru Regiunea Nistreană. Potrivit Balanței de Plăți (elaborate de BNR) în 2017 exportul în România a constituit 678,4 mil. dol. (1/4 din exportul înregistrat al RM), iar importul din România – 1061,7 mil. dol. (comerțul exterior cu FR este cu cca. 2/5 mai mic). Pentru România însă relațiile comerciale cu R.Moldova nu sunt atât de importante, fiindcă ele constituie doar 0,25-0,30% din circuitul ei extern.

România este principalul creditor extern. De ex., în anii 2015-2017 Guvernul României a acordat R.Moldova un credit de 150,0 mil. euro. Dacă ținem cont de faptul, că după liberalizarea prețurilor din 2 ianuarie 1992 Balanța comercială a R.Moldova este anual negativă (în ultimii ani deficitul constituie 2,0-2,5 mld. dol., iar raportul dintre export și import este de cca. 1:2), atunci ne devine mai clar faptul, că fondurile în cauză sunt necesare pentru menținerea unui curs valutar relativ stabil, precum și pentru formarea rezervelor valutare suficiente, menținerea unei rate a dobânzii relativ joase (inferioare celor din Ucraina sau FR).

În a.2011 România a acordat R.Moldova un împrumut nerambursabil de 100,0 mil. euro. Cu ajutorul acestor fonduri au fost reparate/ modernizate/ reechipate peste 1000 de grădinițe din toate raioanele republicii. (Amintim, că creditul de urgență acordat de România încă în 1999 pentru achiziționarea energiei electrice în valoare de 19,0 mil. dol. așa și nu a mai fost restituit de către R.Moldova). Compania românească EuroTransGaz în perioada 2018/19 se va preocupa de construcția conductei de gaz Ungheni-Chișinău (120 km, cu capacitatea anuală de 1,5 mld. m3). Investițiile vor constitui 93,0 mil. euro.

Anual România acordă până la 5000 de burse pentru tinerii basarabeni. Aceștia beneficiază de manuale și studii gratuite, locuri în cămine, precum și burse lunare de 65 euro (comparabile cu pensia medie din Basarabia). Aici trebuie să mai adăugăm, că diplomele de absolvire a instituțiilor de învățământ românești sunt recunoscute în UE.

Românii basarabeni beneficiază și de pașapoarte românești. (Până în prezent au reușit să redobândească cetățenia română cca. 1 mil. de basarabeni, inclusiv cca. 70 de membri ai Parlamentului, aleși în 2014). Pașaportul românesc permite efectuarea călătoriilor fără de vize în peste 100 țări ale lumii, precum și activitate legală în statele UE. Acest ultim drept „convertit” în cifre înseamnă anual venituri bănești de până la 1 mld. euro. Intrările respective de valută, precum și de bunuri (autovehicule, îmbrăcămintte, încălțăminte, produse alimentare, diferit echipament etc.) sunt strict necesare societății moldovenești. De ex., preponderent din țările UE în R.Moldova au fost achiziționate/ aduse în ultimele 2 decenii peste 500.000 de automobile de diferite tipuri. Activitatea în unele țări UE de asemenea permit cetățenilor noștri să beneficieze și de pensii respective (cu statele cu care deja au fost semnate acorduri – Italia, Germania etc.) și/sau îndemnizații de șomaj, superioare salariului mediu din R.Moldova.

Pentru a.c. ritmurile estimate de dezvoltare ale economiei României vor fi cele mai mari din UE.

Despre consecințele benefice (pentru locuitorii R.Moldova)  ale reunirii Basarabiei cu România. În ședința sa festivă din 27 martie 2018 Parlamentul României a adoptat o decizie, prin care Patria-mamă este gata să îmbrățișeze Basarabia, dacă aceasta dorește. Mai menționăm, că legislativul de la București a luat o decizie, potrivit căreia în a.2019 se va petrece un Referendum național, având posibila reunire drept subiect principal. Reunirea firească, pașnică, benevolă (pe cale parlamentară) și cât mai rapidă posibilă a R.Moldova cu România ar avea multiple și rapide consecințe favorabile pentru întreaga populație a Basarabiei, indiferent de vârstă, stare socială, apartenență etnică, religie etc.[13]. Unele consecințe favorabile vor avea un efect chiar imediat, începând cu „a două zi” după reintegrare, altele – cu o nesemnificativă „întârziere”, pe măsura soluționării adecvate a „problemelor tehnice”, juridice etc. aferente fiecărei chestiuni, precum și a identificării fondurilor necesare.

  1. Redobândirea cetățeniei române pentru toți, cei care s-au născut și au locuit în România întregită până la 28 iunie 1940 și urmașii acestora, precum și dobândirea cetățeniei pentru cei, care au venit pe aceste meleaguri după cel de-al Doilea Război Mondial (după înstrăinarea forțată a acestui spațiu). Nu este exclus ca anumite persoane, care acum locuiesc în R.Moldova, din considerente personale (culturale, științifice, religioase, de business, morale, de rudenie etc.) după reunire să emigreze în țările lor de origine (în primul rând în FR și Ucraina) sau în alte state. Însă cetățenia română înseamnă un statut european și internațional înalt. Ea, după cum se știe, permite călătorii fără vize în peste 100 state ale lumii, precum și lucru legal în statele UE și alte zone. Lucrul legal înseamnă nu doar salarii/ venituri mai mari, dar și statut social (asigurare/ protecție socială) sporit, inclusiv dreptul de a beneficia de pensie europeană, cu mult (de zeci de ori) superioară celei moldovenești (media cărora e acum de 65-70 euro lunar).
  2. Cetățenii României au drepturi substanțial mai sporite comparativ cu cei ai R.Moldova. În primul rând, ei pot fi aleși în calitate de deputați în Parlamentul European, cu toate consecințele respective favorabile (de a influența politicile europene etc.). Toate persoanele care cu adevărat au capacități reale, palpabile intelectuale, politice, administrative, manageriale, științifice, diplomatice, lingvistice, cultural-artistice etc. vor avea posibilități extinse de a se manifesta și de a fi apreciate la nivel european, dar și internațional. Afară de aceasta în viitorul Parlament al României reîntregite, unde ar putea activa cca. 50-70 deputați din partea actualei R.Moldova politicienii de asemenea vor avea posibilități semnificativ mai înalte comparativ cu actualele posibilități ale unui parlamentar de la Chișinău.
  3. O bună parte din basarabeni (câteva sute) vor putea activa în structurile UE și alte structuri europene și internaționale la care România este parte (bănci, companii, agenții, asociații, fonduri, corporații, uniuni, comisii etc.) bine remunerate. Actualmente din partea României la Bruxelles activează peste 800 de specialiști români (economiști, juriști, informaticieni, trăducători, finanțiști, diplomați, diferiți consilieri etc.), cunoscători ai limbilor materne europene (în primul rând engleză și franceză, dar și germană). Toți aceștia sunt bine plătiți (cu până la 50-100,0 mii euro anual) în mod legal și transparent.
  4. A locui în România înseamnă a fi în siguranță. Începând cu a.2004 ea este țară membră NATO, alianță internațională militară, de apărare colectivă. A fi în siguranță, afară de altele, înseamnă a fi atractiv pentru investiții străine, aceasta înseamnând locuri de muncă bine remunerate, salarii sporite, vânzări garantate de produse și servicii, previzibilitate etc., deci creștere durabilă și eficientă a economiei. Cei cca. 27 de ani „de independență” au arătat, că R.Moldova de fapt este o sursă de instabilitate (economică, politică, cu exod masiv al populației/ forței de muncă etc.) și prezintă un pericol pentru această parte a Europei.
  5. Fermierii moldoveni/ basarabeni vor putea beneficia de sprijin financiar european pentru dezvoltarea unei agriculturi eficiente și durabile. Câteva exemple. În România acum subvențiile încep de la 180 euro/ ha; subvențiile pentru 1 ha de livadă constituie 384 euro; pentru fiecare animal de carne subvențiile ajung până la 480 euro; pentru fiecare bovină de lapte – 442 euro; pentru fiecare tonă de lapte – 24 euro; pentru fiecare hectar de sere – 3000 euro; pentru fiecare hectar plantat cu cartofi timpurii și semitimpurii – 2291 euro; pentru fiecare hectar de tomate crescute la câmp și date spre industrializare – 7128 euro etc. Se acordă subvenții semnificative (de zeci de mii de euro) pentru achiziții de mașini și utilaje agricole.
  6. Fiindcă România și alte state UE actualmente reprezintă principalele piețe de desfacere a produselor moldovenești (peste 3/5) reintegrarea politică a neamului nostru, cel mai vechi din Europa, ar însemna practic dispariția în măsură determinantă a problemei vânzării/ comercializării bunurilor fabricate acum la noi. Economiile actualei Românii și a Basarabiei sunt, în mare măsură, complementare. Respectiv garantarea vânzărilor ar însemna beneficii (profituri, locuri suplimentare de muncă decent remunerată, reducere a pierderilor naturale, plata impozitelor aferente, încasări bugetare sporite etc.) pentru entitățile din Basarabia. Aceste efecte importante ar fi imediate. Reamintim, că piața UE este constituită din peste 550 mil. consumători. Evident, că toate acestea nu ar însemna o rupere artificială a relațiilor cu țările din est.
  7. Reunirea efectiv va însemna aderarea la UE. În primul rând, aceasta va însemna aplicarea legislației europene. Documentele UE reprezintă în sistem de peste 90,0 mii de acte (în volum fizic câteva vagoane), care vor fi obținute gratuit și imediat: în România ele deja există și se aplică de peste un deceniu. Amintim, că în aprilie 2005 Parlamentul R.Moldova în unanimitate, cu 101 voturi, a decis orientarea noastră europeană, iar reunirea ar fi cea mai scurtă cale de integrare în UE.
  8. Aplicarea normelor UE pentru românii basarabeni va mai însemna garanții aproape totale pentru depozitele bancare ale cetățenilor. Dacă actualmente în R.Moldova garanțiile în cauză constituie doar cca.300 euro (6000 LMD) pentru un deponent, atunci în România această suma constituie 100,0 mii euro. Adică efectiv ar fi garantate în proprții aproape „100 la 100” depunerile bănești ale populației ! Respectiv ar spori substanțial depunerile ca sursă de investiție bancară. Drept urmare se vor reduce dobânzile bancare, respectiv vor spori investițiile interne, inclusiv pe termen lung.
  9. Normele juridice UE, dar și economice vor mai însemna diminuarea semnificativă a criminalității. Studiile efectuate până în prezent arată, că una din principalele cauze a crimelor economice din R.Moldova reprezintă veniturile (salariile, pensiile, îndemnizațiile etc.) mizerabile ale populației, venituri ce pentru mulți nu permit nici măcar supraviețuirea. Sute de mii de cetățeni actualmente au venituri sub nivelul „coșului minim” oficial de consum.
  10. Creșterea investițiilor și aplicarea legislației UE/ României va conduce într-un termen relativ scurt la sporirea accelerată a veniturilor garantate și puterea de cumpărare a populației: salariile medii – de la cca. 5700/ 6100 LMD în RM (2017/ 2018) la cca. 18,0-19,0 mii LMD (peste 1000 dol.); pensiile medii – de la 70 euro în 2017 la pensii de 3-3,5 ori mai mari (250-270 euro) etc. (Până la sfârșitul a.c. se prevăd alte majorări ale veniturilor legale ale populației). Menționăm, că prețurile medii în actuala Românie (constituie cca. 60% din nivelul prețurilor medii din UE) sunt comparabile cu cele din Basarabia, iar la multe produse (carne, salamuri, apă minerală etc.) sunt chiar mai mici. Urmare a eventualei dispariții a vamelor de la Prut vor dispărea și taxele vamale la produsele, ce acum se importă din UE (de ex., la automobile etc.), respectiv prețurile de achiziție se vor reduce semnificativ.
  11. În actuala Românie există un deficit al forței de muncă. Tinerii disponibili din Basarabia ar putea beneficia de aceasta fără să plece la mare depărtare de locurile lor natale: cel mai îndepărtat loc al României de azi (față de Chișinău) este mai aproape, decât cel mai aporopiat loc al FR (de ex., reg. Breansk). Nu există problema integrării baștinașilor basarabeni în spațiul cultural românesc. Dacă mai ținem cont de faptul, că până în Rusia oricum vor rămâne două vămi, iar cea de la Prut va dispare, atunci diferența de „timp”, legată de călătoriile în cadrul României sau spre FR, va fi încă mai mare (în favoarea spațiului românesc)[14].
  12. Educația românească este cu mult mai performantă și fără mită (urmare a salariilor semnificativ mai mari ale cadrelor didactice din România – de 3-5 ori). Respectiv, tinerii capabili ar putea să studieze la alegere proprie în orice instituție de învățământ din întreaga Românie. Dat fiind faptul, ca studiile din România sunt recunoscute reciproc și în alte state europene, tinerii ar putea aplica pe larg mobilitatea studiilor etc., corespunzător se vor putea aranja la locuri de muncă, dacă vor dori, în întreg spațiul european.
  13. Dacă ținem cont de faptul, că România este una din puținele state europene asigurate în totalitate cu resurse energetice (are un export net de energie), iar Basarabia tradițional suportă un deficit semnificativ (de 95-97% din consum), atunci ajungem la concluzia, că acest deficit în totalitate și pe termen lung va fi asigurat din contul actualei Românii. Nu va fi nevoie de a.n. tratative cu numeroase cedări, unele chiar absolut nejudicioase (cedarea la prețuri de nimic a unor întreprinderi către FR în contul datoriilor externe, cedări secrete de bucăți de teritoriu, cedări a rețelelor de gaze aflate la balanțele primariilor și edificate din contul cetățenilor, cedări a anumitor posturi importante administrative către diferite persoane necalificate, promovate din exterior etc.).
  14. R.Moldova este spațiul european cu cea mai proastă asigurare a populației cu apă potabilă. Peste 9/10 din fântânile de la sate conțin apă dăunătoare sănătății (cu un conținut sporit de nitrați, metale grele etc.). Drept urmare numărul bolnavilor de rinichi, ficat, alte boli interne etc. este semnificativ și în continuă creștere. Respectiv durata vieții este de doar 68 ani la bărbați și 70 – la femei (cea mai scurtă din Europa). Actuala Românie are un grad sporit de aprovizionare cu apă potabilă (dar și cu ape termale lecuitoare). Ținând cont de caracterul vital al apei pentru viață umană (dar și pentru sănătatea faunei și florei), reintegrarea spațilui românesc ar contribui la diminuarea treptată a numărului bolnavilor respectivi în spațiul basarabean, la creșterea duratei de viață. Ar putea fi eficient utilizat potențialul râului Prut, precum și arealul respectiv. (Cândva acesta era considerat ca fiind cel mai curat din Europa). În anumite condiții râul Prut ar putea deveni navigabil.
  15. R.Moldova nu dispune de material lemnos (pentru industria mobilei, materialelor de construcții, industria vinului etc.). Pe de altă parte, Carpații românești sunt acoperiți cu diferite specii de copaci.
  16. Cele menționate ar conduce în mod firesc la revitalizarea și repopularea localităților basarabene, urmare a reîntoarcerii acasă a mai multor sute de mii de băștinași de-ai noștri.

BIBLIOGRAFIE

  1. „Vocea poporului”din 30 iulie 2008
  2. P.G. Peiu. „Se mai poate face astăzi unirea”, 2018.
  3. „Economistul” nr. 24/274, 2016.
  4. „Экономическое обозрение”, 8.05.2018, p. 8.
  5. „Экономическое обозрение”, 18.05.2018, р. 8.
  6. Anuarele statistice ale României pentru anii 2016-2017. INSE, București.

Publicat în „Materialele Conferinței USM” din 2-3 nov. 2018


[1] După cum se știe, neamului nostru românesc nu-i sunt caracteristice „ideile” aberante ale comunismului utopist, inclusiv cel în variantă bolșevică.

[2] După „construcția nefinalizată” a comunismului nu se știe cu exactitate câți credincioși reali au mai rămas în FR, dacă ținem cont de zecile de mil. de comuniști, comsomoliști, pioneri și octombrei, care „100 la 100” erau devotați ideologiei respective/ ateiste, așa cum se afirma oficial atunci.

[3] Cu cca. jumătate de secol în urmă, pe parcursul a mai multor ani, din cauza ruperii relațiilor diplomatice dintre ex-URSS și Israel, acestea erau efectuate prin intermediul Ministerului de Externe al României.

[4] Potrivit unor estimări, în Italia locuiesc/ lucrează cca. 2,0 mil. români, în Germania – 800,0 mii, Marea Britanie – cca. 500,0 mii, Franța – cca. 500,0 mii etc. În Parlamentul României sunt reprezentați și românii din afară granițelor actuale.

[5] După cota populației, care cunoaște sau studiază limba engleză, România ocupă prestigiosul loc 20 în lume.

[6] Unor țări le-au fost iertate sume importante ale datoriilor lor externe: de ex., Poloniei – cca. 20,0 mld. dol.

[7] Bulgarii au sosit la sud de Dunăre de pe Volga (de aici se și trage denumirea lor; câteva sute de ani a și existat Țaratul Vlaho-Bulgar la sud de Dunăre, însă către sfârșitul sec. XV volohii autohtoni au fost asimilați de „oaspeții” bulgari), ungurii sunt veniți din zona munților Altai, sârbii – din sudul Poloniei actuale, iar Imperiul Rus s-a tot extins în toate direcțiile, inclusiv în spațiul estic al neamului nostru, cel mai vechi din Europa (potrivit Institutului Britanic de Arhiologie). După cum să știe, primul om în Europa, potrivit cercetătorilor Institutului Britanic de Arheologie, a apărut în spațiul Carpaților românești [1].

[8] Tratativele privind aderarea au demarat încă în a.1999.

[9] Cunoscutul om de afaceri Gigi Becali (care deține active de peste 700 mil. euro) după „sejurul” la răcoare pentru infracțiuni economice a declarat: „Cel mai mult îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că am fost la inchisoare. Acolo am avut suficient timp pentru a înțelege mai bine viața (a mea și a altora)”. După eliberare întreprinde mai multe măsuri de ajutorare a săracilor, sprijinire a construcției diferitor biserici etc.

[10] Explicația acestui fenomen este destul de simplă: la un salariu mic patronul poate să plătească suplimentar „în plic”, iar dacă salariul oficial va crește, „în plic” se va plăti tot mai puțin sau deloc.

[11] Menționăm, că în FR se constată discrepanțe semnificative dintre diferite categorii ale populației în funcție de venituri. Potrivit datelor oficiale, raportul dintre veniturile cele mai mari/ prima decilă (10%) a populației și cele ale ultimei decile (10%), adică cu veniturile cele mai mici, constituie 15-18 la 1, însă conform datelor studiilor specializate acest decalaj este cu mult mai mare, de cca. 48:1. Respectiv, salariul în capitala României este superior celui din or. Moscova (cca. 1100 dol.).

[12] După majorările în cauză, salariile medicilor români depășesc salariile medii ale medicilor din UE. Acum devine tot mai actuală problema informării cât mai depline a cetățenilor români, aflați la muncă peste hotare, despre majorările salariale semnificative din ultimii ani. Mai ales în contextul deficitului forței de muncă (șomajul s-a redus până la 4%), care se compensează prin lucrătorii ce vin din Serbia, Ucraina, R.Moldova, dar și Vietnam.

[13] Autorul acestui material este primul din RM, care a scris (încă în 2005) despre avantajele reunirii (integrării europene). Ulterior unele idei ale noastre au fost preluate de diferite surse.

Sondajele petrecute în 2017-2018 în R.Moldova la subiectul reunirii arată, că procentajul adepților reintegrării este în creștere și variază între 25-40%, inclusiv în mun. Chișinău – peste 50%.

[14] Confruntările le facem cu FR din cauza, că anume acolo sunt cei mai mulți români basarabeni, comparativ cu alte state (peste 700,0 mii, potrivit informațiilor ex-premierului rus D.Rogozin). Însă după criza acută de după 2014 (legată de războiul ruso-ucrainean și de aplicarea sancțiunilor din partea SUA și UE) și devalorizarea semnificativă rublei (de cca. 2 ori) numărul consângenilor noștri substanțial s-a diminuat (potrivit presei FR, cu mult peste 100,0 mii în doar 3 ani). În ultimii ani moldovenii chiar dacă emigrează, atunci în statele UE, Canada, SUA etc.

Mihai Patraș, prof. univ. dr., USM,

Laureat al Premiilor AȘM și al Academiei Române

5 Feb
2019

Ion DEACONESCU: Dincolo de lume

                                        Fotografie de Germain Droogenbroodt

 

Dincolo de lume

Poetul n-o să uite niciodată
Rădăcinile focului
Și ale luminii cuvântului.
Ochii lui dilatați de uimire
Văd dincolo de lume
Și de neliniștea zorilor.
Pe țărmul inimii sale
Naufragiază eternitatea.

Ion Deaconescu, Romania (1947)
Din ciclul „Grădina din pustiu” (1997), volumul ”Ferestre Zidite”, 2015, Ed. Grinta, Cluj Napoca

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 6
Vizualizari : 18219

Ultimele Comentarii