4 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Întâlnirea cu oamenii de vază ai satului

Anume aceasta a fost tematica principală a recentului festival al satului Cupca.

          După renovare, după multe probleme ce au trebuit rezovate, iată clubul din satul Cupca și-a reluat acivitatea.

          Festivalul ce a avut loc la începutul lunii noiembrie, anul curent, este o dovadă că activitatea literar-artistică a acestui frumos sat bucovinean are perspectivă.

          Sătenii și oaspeții, invitații, dar și toți ceilalți au revenit cu plăcere la clubul sătec pentru a admira măiestria și talentul celor vârstnici, dar și a tineretului și copiilor din localitate.

          Cu un scurt cuvânt de salut s-a adresat către toți cei prezenți primarul satului, dl Aurel Alerguș.

           În sala mare a clubului, frumos amenajată, a fost pregătită o expoziție de cărți ale oamenilor, care pe parcursul vieții, fie că au scris despre Cupca, fie că sunt originari din acest sat bucovinean, de pe Valea Siretului.

           La pregătirea ei și-a adus contribuția bibliotecara șefă a bibliotecii sătești, Elizaveta Nistor.

          Astfel cei prezenți au putut admira, dar și auzi din gura subsemnatei, care nu numnai că este foarte vorbăreață, dar i-a revenit, ca întotdeauna de astfel, și rolul de prezentatoare a măsurii în cauză, multe lucruri frumoase despre cei care proslăvesc satul.

          În primul rând cele două monografii, „Cupca, un sat din Bucovina”, prima avându-i ca autori pe regretații deja Petre Ciobanu, Vasile Slanina și Reveca Prelipceanu. Toți trei au trăit și activat în România. Despre cea de a doua parte a monografiei cu același titlu a vorbit chiar autorul ei, fostul director al școlilor din Cupca, profesorul de matematică, Domețian Cucuruz, care actualmente are 85 de ani. Domnia sa a vorbit pe scurt despre toate capitolele încluse în monografia ce a văzut lumina tiparului, anul trecut și a fost prezentată în ziarele și revistele noastre.

          Despre celelalte cărți cum sunt ale doctorului în istorie Constantin Ungureanu, aflat cu traiul la Chișinău, cele al timișorenei Mariana Gurza, poeta creștină, care este mereu cu gândul la baștina sa dragă, ale regretațiloir Vasile Plăvan, Margalina Morar, ale foștilor profesori și elevi ai școlilor din Cupca, ale mele proprii, dedicate școlii și bisericii, am vorbit pe scurt chiar eu personal. Unele din aceste cărți fiind expuse în sală. De asemenea am mențonat faptul că despre satul Cupca și oamenii lui, despre evenimentele din sfera învățământului, culturii, sportului, religiei, tradițiilor, obiceiurilor, evenimentelor actuale, în permanență sunt publicate materiale în ziarele noastre românești și ucrainene, apar publicațiile onlain atât în revista  „Logos și Agape” de la Timișoara editată de inimoasa doamnă Mariana Gurza, cât și Bucpress, Euromedia, blogul Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni ș.a.

           Cea de a doua invitată a festivalului, meșterița populară Felicia Ungureanu, mama istoricului Constantin Ungureanu, care pe parcursul vieții a practicat o îndeletnicire mai rar întâlnită – pictura pe sticlă,  din modestie, și stare de sănătate n-a dorit să vorbească, am povestit eu despre viața și ocupația ei. Despre această femeie talentată nu odată am scris și la ziar. De la ea au luat intereviuri jurnaliști din România, Moldova, Ucraina.

Ambilor invitați artiștii amatori ai satului le-au dedicat melodii și versuri despre meleagul natal.

          Partea a doua  a Festivalului  i-a adus în scenă pe copiii, tinerii, vârstnicii talentați.

          Astfel, grupele vocale ale celor două școli din Cupca, grupele de dansatori ale CIE Cupca N2, conduse de profesoarele Maria Bogdaniuc și Iana Malițcaia, solistele, declamatorii, instrumentiștii au încântat publicul prin măiestria lor.

           Cu câteva cântece populare s-a prezentat în fața numerosului public, Marta Belici, Diplomanta tradiționalului concurs „Steluța bucovineană” din acest an. La unele cântece a fost însoțită de colegele ei de clasă, cu dansurile pregătite sub îndrumarea  dirigintei lor de clasă, profesoarei Lucica Dușceac. Elena Bicer și Anastasia Pavliuc, colegele de clasă ale Martei, au recitat frumoase versuri despre Bucovina.

          Studentele Mirabela Plevan și Cristuna Bogdanic au venit în fața publicului cu frumoase cântece de estradă.

           Profesoara Iana Malițcaia a interpretat acapella un cântec liric despre mamă în limba ucraineană. Invitat din alt sat  Roman Grițenco a venit și el cu două cântece de estradă ucrainene.

           Publicul prezent a rămas încântat de evoluarea orchestrei de instrumente populare „Sirețel” condusă de Constantin Alerguș, care a cântat cu vocea-i frumoasă, câteva cântece populare românești. El a încheiat partea artistică a Festivalului cu Imnul românilor din întreaga lume „Cântă cucu-n Bucovina”.

           Juriul din care a făcut parte Roman Naghirnâi, directorul căminului cultural raional Hliboca, dar și câteva bibliotecare din satele învecinate, au dat o apreciere înaltă atât primei părți, cât și celei de a doua, tuturor numerelor, menționând buna pregătire și desfășurare a Festivalului satului. Toți au menționat și costumația autentică, portul românesc, care se pare că la Cupca s-a păstrat întru-n mod deosebit.

            Pentru buna pregătire și desfășurarea cu succes a Festivalului, aducem sincere mulțumiri primarului satului d-lui Aurel Alerguș, lucrătorilor culturali, care au depus mari eforturi, Constantin Alerguș și Elizaveta Nistor, profesorilor școlari de la cele două școli din Cupca, Invitaților ce au onorat seara cu prezența lor, celor doi directori ai CIE Cupca Maria Lazurca și Constantin Bogdaniuc, soliștilor, instrumentiștilor, declamatorilor, dansatorilor, doamnelor ce ne-au serviut cu sarmale și alte bunătăți făcute de mâinile lor harnice, printre care se numără soția directorului clubului din Cupca, Dorina Alerguș. Tuturor celor care au contribuit direct sau indirect la buna desfășurare a acestei importante măsuri culturale le mulțumim din suflet. Succese și numai bine.

———————————-

Eleonora Schipor,

profesoară, prezentatoarea programului artistic

4 Nov
2019

Al. Florin ŢENE: Eugen Ionescu părintele teatrului absurdului – 110 ani de la naștere

Făcând o statistică sumară am constatat că persoanele născute în lunile octombrie, noiembrie și decembrie au înclinații spre literatură, artă și domeniul frumosului, printre aceștia sunt, în literatura română: Eugen Ionescu, Mihai Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Labiș, iar la ruși Dostoievski. Sunt doar câteva exemple.S-ar putea ca anotimpul toamnei, frisonul nostalgiei, culorile anotimpului, temperatura zilelor să influențeze asupra psihicului și temperamentul noului născut.
Eugen Ionescu s-a născut pe 26 noiembrie 1909 la Slatina, judeţul Olt. Mama lui, Marie-Thérèse, născută Ipcar, era fiica unui inginer francez care lucra în România. Tatăl, tot Eugen Ionescu, era avocat de meserie, însă a avut de-a lungul vieţii nenumărate funcţii publice, fiind în 1909, pentru câteva luni, subprefect al judeţului Olt. În anul 1911, când viitorul scriitor avea mai puţin de 2 ani, familia se mută la Paris, unde tatăl şi-a continuat studiile la Facultatea de Drept. Între timp, familia Ionescu avea să se mărească: au venit pe lume încă doi copii, Marilina şi Mircea, acesta din urmă fiind răpus de meningită la numai 18 luni.

Perioada petrecută în România a fost un adevărat exil pentru scriitorul al cărui nume a devenit mai degrabă Eugène Ionesco, inventatorul teatrului absurd, decât simplu Eugen Ionescu. Nevoit să trăiască într-o ţară în care nu se regăsea, tânărul Eugen Ionescu a fost dominat, în permanenţă, de dorinţa de a fugi cât mai departe de România

În 1922, anul în care a fost nevoit să se întoarcă în România la tatăl său, Eugen Ionescu avea 13 ani. Şocul ruperii de Franţa şi de „paradisul în care a copilărit“, aşa cum a descris perioada petrecută alături de familia mamei sale în localitatea La Chapelle-Anthenaise, un sat mic din nord-vestul Franţei, avea să-l marcheze pentru totdeauna şi să-i influenţeze opera. După zeci de ani, într-o discuţie cu fiica lui, Marie-France, avea să dezvăluie sentimentele care l-au dominat odată ajuns la Bucureşti: „Acolo m-am simţit în exil. Mi-am promis să nu trăiesc în acel oraş sau în acea ţară. Din păcate, mi-a luat 14 ani pentru a reuşi să scap din România“. Au fost de fapt 16 ani. În 1938 pleca din nou în Franţa, la Paris, ca bursier al statului român. După o scurtă revenire în ţară, perioadă în care lucrează ca profesor de franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, se va stabili definitiv, din 1942, în Franţa, ţara pe care a iubit-o şi în care s-a simţit pe deplin împlinit.

1916, anul în care România intră în Primul Război Mondial, alături de Antantă (Franţa, Anglia şi Rusia), împotriva Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), tatăl se reîntoarce la Bucureşti şi se înrolează în armată, lăsându-i pe Marie-Thérèse şi pe micuţii Eugen şi Marilina să se descurce singuri la Paris. Astfel, relaţiile dintre copilul Eugen şi mama lui deveneau foarte strânse, creându-se o dependenţă care va face despărţirea din 1922 şi mai greu de suportat. Într-un text scris cu câteva luni înainte de a muri, considerat testamentul spiritual al scriitorului, ce avea să fie publicat post-mortem în săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire“, acesta îi mulţumeşte mamei sale pentru tot ce a făcut pentru el: „Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“.
Constrânsă de greutăţi, Franţa fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul părinţilor ei şi îşi trimite copiii să locuiască la rude în Mayenne, un departament din nord-vestul Franţei. Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale“. Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“. După sfârşitul războiului, Eugen şi sora lui revin la Paris şi vor locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeaşi perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viaţa familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relaţii sus-puse, avocatul reuşeşte să divorţeze şi să câştige în justiţie custodia celor doi copii.
Constrânsă de greutăţi, Franţa fiind de doi ani în război, mama viitorului dramaturg le cere sprijinul părinţilor ei şi îşi trimite copiii să locuiască la rude în Mayenne, un departament din nord-vestul Franţei. Au fost doi ani, din 1917 până în 1919, pe care Eugen Ionescu îi va considera „paradisul copilăriei sale“. Marie-France Ionesco, fiica scriitorului, confirmă: „Pentru tatăl meu, cei doi ani petrecuţi în La Chapelle-Anthenaise. au fost cei mai frumoşi din copilăria sa. La un moment dat, mi-a povestit ce simţea când stătea singur şi privea lumea din jurul lui: «În Chapelle-Anthenaise timpul nu exista! Trăiam doar prezentul. Trăiam cu har, cu bucurie»“. După sfârşitul războiului, Eugen şi sora lui revin la Paris şi vor locui alături de mama lor, în apartamentul bunicilor. În aceeaşi perioadă, tatăl, pe care l-au considerat mort în război, avea să revină în viaţa familiei, schimbându-i dramatic cursul. Beneficiind de relaţii sus-puse, avocatul reuşeşte să divorţeze şi să câştige în justiţie custodia celor doi copii.

 

În aceste condiţii, Eugen şi Marilina sunt nevoiţi să se întoarcă la Bucureşti, unde vor locui cu tatăl lor şi cu cea de-adoua soţie a acestuia, Lola, care avea, conform scriitorului, să le facă viaţa un coşmar. Este nevoit să înveţe limba română, pe care nu o vorbea deloc, şi este înscris la Liceul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, unde se adaptează destul de greu, dacă e să luăm în considerare notele obţinute. Reuşeşte să promoveze clasa a V-a, anul şcolar 1925-1926 cu nota 6,63. Esenţială pentru a cunoaşte starea emoţională a adolescentului este media obţinută la purtare, 6, ceea ce dovedeşte că tânărul Eugen Ionescu era un elev dificil, greu de strunit.

În revista „Caiete critice“, care a editat în 2009 trei numere speciale dedicate lui Eugen Ionescu cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea scriitorului, Eugen Vidraşcu, unul dintre colegii de clasă ai acestuia, publică un text în care rememorează câteva întâmplări ce îl au în centrul atenţiei pe viitorul dramaturg: „Într-una din dimineţile anului 1927, profesorul de fizică-chimie Ion Botea scoase la lecţie pe Eugen Ionescu, persiflându-i înfăţişarea cam răvăşită după o noapte de vădit nesomn, cu cuvintele: «Crezi că azi ştii lecţia, pentru că văd că ai studiat toată noaptea». Cum, însă, necunoaşterea lecţiei se dovedi totală, examinatorul angajă, ironic, următorul dialog cu elevul său: «Se pare, totuşi, că n-ai studiat astă-noapte!» «Ba da» fu răspunsul. «Ce anume?», întrebă din nou profesorul, a cărui curiozitate fu satisfăcută din plin de următorul amănunt: «Balzac a studiat sufletul uman normal, Dostoievski şi Proust – sufletul uman patologic, iar eu studiez sufletul uman degradat, parcurgând lupanarele (n.r. – bordelurile) şi luând interviuri femeilor depravate!». Ofensat şi furios, profesorul îi interzise să mai participe la orele sale“.
Perioada liceului este una extrem de tumultuoasă în viaţa scriitorului. Sora lui, Marilina, părăseşte casa tatălui, gonită de mama vitregă. Fata va locui cu mama naturală, Marie-Thérèse, nevoită, pentru a fi în preajma copiilor ei, să părăsească Franţa şi să se stabilească la Bucureşti, unde se angajează ca funcţionar la o bancă. Cele două trăiesc în sărăcie, deşi tatăl scriitorului are o situaţie materială foarte bună. În cele din urmă, inevitabilul se produce, iar în 1926, după o ceartă violentă cu Eugen Ionescu – tatăl, fiul pleacă de acasă şi se duce şi el să locuiască cu mama lui. Conflictele de la şcoală cu profesorii se agravează, iar în primăvara anului 1928 este retras de la „Sfântul Sava“ şi va fi nevoit să susţină, un an mai târziu, examenul de Bacalaureat la Craiova. Pesimismul şi nesiguranţa zilei de mâine îl apasă tot mai mult. „Timpul trecea implacabil, dimineaţa înainta. Mă sculai ca un condamnat la moarte care trebuia să se gătească pentru spânzurătoare. Purtam pe umeri o povară a cărei greutate o simţeam, material, apăsându-mă. Cum voi avea puterea să trăiesc în lumea asta în care vedeam atât de clar mizeria, lumea asta care era, pentru mine, ca o moarte?“, se întreba retoric Ionescu, într-un jurnal recuperat şi publicat în revista „Caiete critice“ în 2009.

În testamentul spiritual, publicat în „Le Figaro Littéraire“, scriitorul avea să consemneze episoadele vieţii sale din perioada liceului, într-un stil demn de inventatorul teatrului absurdului, mulţumindu-le celor care i-au făcut rău: „Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul «Sfântul Sava» care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau Bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse“. ;

Relaţia cu tatăl său, despre care nu face niciun fel de menţiune în testamentul spiritual, a fost una extrem de tensionată, Eugen Ionescu senior fiind un consecvent susţinător al puterii politice, indiferent de orientările ideologice ale acesteia. Un personaj care duce cu gândul la „Rinocerii“, piesă ce avea să fie scrisă după două decenii de la evenimentele nefericite din viaţa dramaturgului. Orice conversaţie purtată cu tatăl său se termina cu ceartă.

În volumul său „Prezent trecut, trecut prezent“ (editura Humanitas, 1993), Ionescu avea să-şi amintească de ultima discuţie cu tatăl său, ce a avut loc în 1937: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat: altădată mă făcuse bolşevic; apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“. Tatăl avea să moară în 1948. Academicianul Eugen Simion afirmă, într-un articol publicat în decembrie 2009, în revista „Cultura“, că tânărul Eugen Ionescu era dominat de două complexe: „Ionescu nu se simte bine nicăieri şi el gândeşte că, de ar fi francez, ar fi genial. Un complex care îl urmăreşte şi pe care, în opera ulterioară, îl leagă de alt complex (oedipian): relaţiile cu tatăl său, avocatul Eugen N. Ionescu, simbolul autorităţii represive, simbolul, în cele din urmă, al statului…“. Ionescu nu avea niciodată prea multe cuvinte de laudă despre români. „Românul este, de altfel, leneş în viaţa de toate zilele, liric în poezie şi tembel în politică“, scria el într-un text publicat în 1934 în ziarul „Vremea“.

Anul 1928 va consemna şi debutul literar al lui Eugen Ionescu, prin publicarea unor poezii în revista „Bilete de papagal“ a lui Tudor Arghezi, în care semnează constant până în 1931. După susţinerea Bacalaureatului, se înscrie la Litere, secţia Franceză, a Universităţii din Bucureşti, unde în 1933 îşi ia licenţa. În 1934 publică celebrul volum de eseuri critice „Nu!“,premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru „scriitori tineri needitaţi“.  În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, o tânără absolventă a Facultăţii de Filosofie, pe care o cunoscuse în urmă cu cinci ani. Rodica avea să fie, pe parcursul celor 58 de ani de convieţuire, un sprijin pentru scriitor. Marie-France Ionescu povesteşte, într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, realizatoarea emisiunii „Profesioniştii“: „Mama l-a susţinut pe tata în tot ceea ce a făcut. A crezut permanent în opera lui. După ce piesa lui «Cântăreaţa cheală» a fost făcută praf de criticii francezi, mama a insistat să scrie mai departe, să nu renunţe“. În jurnalul ţinut pe durata doctoratului de la Paris, Eugen Ionescu face o remarcabilă descriere a relaţiei sale cu femeia care i-a fost soţie timp de 58 de ani: „Când mă gândesc că şi Rodica îmbătrâneşte, odată cu mine, că timpul fuge şi pentru ea, tristeţea mea se însuteşte. Sunt grav răspunzător de timpul, de viaţa pe care o pierde şi ea, alături de mine. Îşi dă toată viaţa pentru a mă apăra, pentru a mă organiza, pe mine cel ce cade, pe mine care sunt haos“.

Lucrează pentru o vreme ca profesor de franceză la Cernavodă şi Curtea de Argeş, iar apoi se angajează în Ministerul Educaţiei, la departamentul de relaţii internaţionale. În 1938 obţine o bursă la Paris şi pleacă în capitala Franţei cu intenţia de a-şi definitiva teza de doctorat, intitulată „Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză,“ pe care, însă, nu o va susţine niciodată. De la Paris publică în revista „Viaţa Românească“ un jurnal. Obsesia bătrâneţii şi a morţii devine din ce în ce mai apăsătoare, la aceste nelinişti se adaugă şi situaţia politică europeană, pacea fiind pusă sub ameninţare de Germania hitleristă: „Întors de la ţară, revin într-un Paris plin de aşteptare şi febră. Presentimentul războiului. Agonia Europei? Elitele presimt moartea. Mă-ntorc în Bucureşti, curând. Va fi, cred, nevoie să fiu acolo. Problemele mele personale îmi par a fi, deodată, de-o intolerabilă meschinărie. Ştiam, ştiam întotdeauna că realitatea esenţială este aceea a ultimului prezent, aceea a sfârşitului. O ştiam fără să o ştiu. Acum trăiesc lucrul acesta. În vasul acesta al lumii care se scufundă trăiesc, multiplicată, groaza mea individuală şi groaza celorlalţi. Nu ştiu dacă să plâng pentru mine mai întâi sau pentru lume? Se sfârşeşte, poate, tot: cultură, civilizaţie, umanism“. Cum devine Ionescu definitiv Ionesco

 

Pe fondul declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial, Eugen Ionescu este nevoit, aşa cum a prevăzut, să se întoarcă la Bucureşti, unde va lucra ca profesor la Liceul „Sfântul Sava“. Bucureştiul îl deprimă, dorul de Franţa fiind greu de suportat, aşa cum scrie în 1939 în „Viaţa Românească“: „O nevoie nestăpânită de a fugi m-a chinuit de când mă cunosc; oraşul în care stau, de care sunt înlănţuit, mi s-a părut cel mai urât, cel mai searbăd din toate…“.

În 1942 reuşeşte să plece definitiv din România în Franţa, fiind ajutat de un prieten, angajat în Ministerul de Externe, să fie numit într-un post diplomatic. Mai precis, este numit ataşat cultural al Guvernului României pe lângă regimul de la Vichy, o autoritate marionetă a Berlinului, care administra partea de sud a Franţei. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe, o promova în privinţa intelectualilor români pe care dorea să-i apropie, oferindu-le şansa să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe germanofili în Germania sau pe francofili în Franţa.

Activitatea politică în funcţia de ataşat cultural la Vichy era minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze. În 1944, după eliberarea Parisului de sub stăpânirea hitleristă, îşi pierde postul. Este rechemat în ţară, însă refuză şi se stabileşte definitiv la Paris, unde va trăi până la moartea sa, la 28 martie 1994, la 85 de ani. Primii ani de după război au fost foarte grei pentru Eugen şi Rodica Ionescu, scriitorul fiind nevoit să lucreze inclusiv ca salahor la o fabrică de vopseluri, iar soţia sa să vândă unele din bijuteriile familiei. Nu renunţă la scris, dar de acum o face doar în franceză, limba în care va cunoaşte consacrarea mondială. În 1950, piesa „Cântăreaţa cheală“ scrisă de Ionescu şi jucată la Paris va reprezenta începutul unei cariere prodigioase, piesele sale „Lecţia“, „Rinocerii“, „Regele moare“, „Scaunele“ sau „Ucigaş fără simbrie“ fiind montate pe marile scene ale lumii.Practic, după ruperea definitivă de România, începe marea operă universală a scriitorului şi transformarea definitivă a lui Eugen Ionescu în Eugène Ionesco.
Finalul relaţiei dintre Eugen Ionescu şi România avea să fie unul demn de viitoarele piese ale dramaturgului. Ionescu va fi condamnat în 1946 la ani grei de detenţie pentru un text publicat în revista „Viaţa Românească“, în care critica, într-un stil pamfletar, instituţiile statului român. Ironia constă în faptul că relele scoase în evidenţă de Ionescu erau cele ale perioadei interbelice, lucru evidenţiat de scriitoarea Marta Petreu, autoarea cărţii „Ionescu în ţara tatălui“:  „Textul este pamfletar pentru că Ionescu dă drumul resentimentelor sale faţă de România interbelică, naţionalistă şi xenofob-antisemită. O atenţie aparte este acordată «ofiţerimii burgheze», considerată de scriitor drept  «produsul cel mai josnic al spiritului mitocan şi burghez românesc»“. Astfel, în mod absurd, Ionescu este implicat într-un scandal între Armată şi ziarul „Dreptatea“, care publică, în numărul din 16 martie 1946, o caricatură cu un soldat român membru al Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan“, corp de armată format din prizonieri români de pe frontul sovietic, recrutaţi de Armata Bolşevică şi transformaţi într-o adevărată forţă de propagandă comunistă în România. „Un oarecare Eugen Ionescu…“
Read More »

4 Nov
2019

Eleonora SCHIPOR: Locuri minunate, ce merită vizitate

De multe ori am fost prin aceste locuri, dar de fiecare dată doresc și pot să le vizitez, și se pare că dorința aceasta va dăinui mereu în sufletul meu.

          Chiar la începutul acestei mini-vacanțe de toamnă, un mare grup de pedagogi ai raionului Hliboca, și anume locțiitori pentru lucrul educativ și pedagog-organizatorii s-au deplasat pentru o zi în România.

          Primul popas l-am făcut la frumoasa mănăstire Putna. Repet a câta oară, locul cel mai drag pentru mine pe pământ. Mănăstirea, muzeul acesteia, biserica nouă cu moaștele sfinților Putneni, Iacob Putneanul, Arsenie Putneanul, Sila, Natan și Paisie, magazinul bisericesc, unde de fiecare dată fie pentru sine, fie pentru alții procurăm câte ceva, slujbele plătite, lumânările aprinse, aghiasma,  anafura, mirul, iconițele, toate procurate pentru sănătate și mântuirea sufletului, locurile acestea pitorești, în orice anotimp al anului, îți produc o impresie deosebită, o impresie și o aură de parcă te-ai afla prima oară aici.

          Cu plăcere le-am tradus ucrainenilor din grup, câte ceva despre mănăstire și vestitul ei ctitor Ștefan cel Mare și Sfânt.

           Ne-a oprit puțin și la Chilia lul Daniil Sihastrul, care merită și este se pare vizitată, ca și mănăstirea Putna, de toți doritorii.

          Din lipsă de timp nu ne-am oprit la noua mănăstire de la Marginea, deși se merita acest lucru, făcând un scurt popas la mănăstirea Sucevița, oprindu-ne pentru câteva minute la vârful Palma, pentru poze, era o zi caldă și frumoasă, așa cum e de fapt această toamnă de poveste. Am coborât pe la o altă perlă mănăstirească din zona Sucevei – Moldovița. Ceva mai mult am poposit la Voroneț. Cele trei mănăstiri cu pereții pictați la exterior, produc tuturor turiștilor o impresie de neuitat.

           Am trecut doar prin Gura Humorului, unde se află bustul scriitoarei ucrainene Olga Kobâleanska, mergând în drum spre Suceava, unde am reușit să vizităm doar parțial orașul, (se lăsa înserarea) pentru a poposi și la un magazin universal, știut lucru într-o călătorie trebuie de toate.

          Sincere mulțumiri aducem d-nului Ruslan Șciur, metodistul secției raionale de învățământ, pentru lucrul educativ în școli, doamnelor de la câteva școli din raionul Hliboca, ce au organizat seminarul-călătorie, dar și tuturor celor prezenți pentru că au dorit să cunoască mai bine aceste locuri, unele sfinte, altele oibișnuite, dar până la urmă toate merită și trebuie vizitate.

           În ultimul timp, mai multe grupuri de profesori din regiunea Cernăuți, vizitează locurile deosebite din zona Sucevei, și nu numai, oprindu-se în primul rând pe la mănăstirile cunoscute în întreaga lume pentru frumusețea și măreția lor.

          Aceste locuri, ori de câte ori le vizitezi îți lasă în suflet amintiri de neuitat.

———————————-

                         Eleonora Schipor, pedagog-organizatoare la CIE Cupca

2 Nov
2019

Ierodiacon IUSTIN T.: De ce e cerul plin de stele?

Teologia naturii este, din fire, Sci-Fi. Ne duce către nişte lumi potenţiale despre care nu credeam că pot să existe vreodată. O lectură a Creaţiei în cheia unui Creator, mai incredibil decât orice scenariu de film SF. Dar pentru asta, trebuie să încetăm să disecăm lumea cu raţionalitatea noastră.
Ce simplă e lumea când o interogăm aşa cum este. Ce simplă în neînţelesurile ei pline de înţelesuri. Ce minunate sunt lucrurile care nu au răspuns, pentru că sunt aşa cum sunt şi nu pot să fie altfel. De ce toarce pisica? De ce ticăie ceasul? De ce bunica are ochelari? Şi tot aşa. Lucrurile în tăcerea lor au evidenţa lor, care se înfăţişează fără pată, în puritatea lor, minţii noastre. Ele fac parte din ţesătura de raţiuni şi înţelesuri ale Creaţiei, sau mai degrabă din acea Minte care a urzit toate aceste evidenţe simple şi nemuritoare pentru noi. Astea sunt feluri de mâncare pe care mintea noastră sufletească le degustă la nesfârşit, şi nu oboseşte niciodată se depene firele înţelesurilor lor. Pentru că mintea noastră profundă e din aceeaşi substanţă, să zicem aşa, cu mintea grandioasă a lui Dumnezeu. Acelaşi fus care se deapănă în noi acum, se deapănă la toate scările creaţiei, de la cele mai mici la cele mai vaste.
Bunăoară, putem să trăim din experienţa acestei întrebări, în sine, fără capăt: „De ce e cerul plin de stele?”.
Dar cum ne întrebăm? Căci felul în care „atacăm” lucrurile defineşte împărtăşirea noastră de realitatea lor. Putem să ne întrebăm ştiinţific, despre dispoziţia geometrică, astronomică a stelelor, şi am ajuns în „bucătăria” problemei. Vom şti să le descriem, dar ne va scăpa semnificaţia lor, conţinutul lor ca idee. Singuri vom da din mână realitatea lor, pentru conţinutul lor informaţional pe care l-am preferat. Cumva, am vrut să ştim din ce sunt constituite stelele, sau cum sunt dispuse, ca să dăm deoparte problema, şi să ne vedem de altele ale vieţii noastre. Dar omul nu e făcut să aibă curiozităţi epidermice, pe care să şi le scarpine cu o pretinsă explicaţie ştiinţifică, şi gata. Ăsta e un nivel primitiv de vieţuire (spirituală), oricât de civilizaţi am fi pe dinafară. Omul e făcut să tacă, să contemple şi să se mire la nesfârşit de înţelesurile lucrurilor din Creaţie. E făcut să împărtăşească această tăcere, fie prin atitudine, fie prin cuvinte care pot vorbi despre ce nu se poate vorbi. Dacă ăsta e sensul cel mai înalt al cuvintelor, să vorbim de ceea ce nu putem vorbi, atunci am încărcat cuvintele noastre de raţiunile cele mai desăvârşite care există. Am ajuns la realităţi.
Aşadar, nu vorbim nici de încântarea nostalgică în faţa frumuseţii stelelor. Căci ăsta e un alt mod de a da deoparte misterul lucrurilor. Ne încântăm un pic, ni se pare frumos şi gata… Hai să ne vedem de viaţa noastră, ce mai era de făcut: X, Y, Z… Scopul nu este să derulăm una din multele emoţii ale afectivităţii noastre, ca atunci când derulăm nişte Wallpaper-uri pe Facebook. Asta e doar o excitare afectiv-cognitivă, mai degrabă, un tip de răspuns emoţional generat de lumea plină de reclame şi oferte în care trăim. Dar lucrurile adevărate nu fac reclamă realităţii lor, şi aşa n-o s-ajungem la ea niciodată. Lucrurile adevărate îşi prezintă realitatea lor minţii noastre tăcute, nedistrase, dumnezeieşti, ele nu vorbesc intelectului nostru spectator TV din viaţa de zi cu zi. Căci scopul cel măreţ şi hrănitor pentru fiinţa noastră lăuntrică, aceea care nu va muri niciodată, este să fim capabili să locuim – iată – în realitatea semnificaţiei stelelor, în noima lor, în lumea lor de sensuri care nu pleacă nicăieri şi stă acolo dintotdeauna. Scopul este ca pentru cele trei minute în care găsim răgazul să medităm la cerul înstelat, să nu mai locuim în realitatea aparentă a trupului nostru, a casei sau a maşinii noastre, ci să simţim vastitatea fiinţei noastre, într-un fel chiar fizică, la dimensiunile creaţiei pe care le-a făcut Dumnezeu. Să simţim trupul vast al omenităţii noastre, făcut nu numai din pământ, ci şi din stihiile naturii – apă, aer, foc, praf de stele, şi, mai presus de toate, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Să simţim înrudirea noastră cu stelele, cu aştrii şi cu depărtările cosmosului, după cum glăsuia psalmistul David: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Ps. 8, 3-4).
Reluând ideea, ne întrebăm „de ce e cerul plin de stele” nu din perspectiva că am putea şti răspunsul. Nici din aceea că l-am putea afla. Ăsta e un tip de interogaţie care consumă obiectul, şi prin care pierdem imediat ceea ce am avut în mână, şi care era cel mai de preţ: o tresărire în faţa Raţiunii Nesfârşite, o tresărire care ia ea însăşi timpul Raţiunii Nesfârşite. O hrană din care începi să mesteci şi nu termini niciodată, pentru că fiinţa lucrurilor (şi a stelelor) e făcută de Dumnezeu să nu se epuizeze niciodată, indiferent de energia lor fizică, de „mortalitatea” lor. Şi tot aşa nu se epuizează nici „hrana” cognitivă care ne-o dau, precum nici „săltarea” inimii care-o însoţeşte. Întrebându-mă „de ce e cerul plin de stele”, am conştiinţa atât de deplină că nu ştiu, atât de clar că mă depăşeşte, încât aleg să trăiesc în acest ceva pe care nu-l ştiu şi care mă depăşeşte. Aleg să gust din acea parte mai vastă a fiinţei mele pe care nu mi-a explicat-o nimeni niciodată, din care am aflat că-şi trag existenţa şi soarele, luna şi stelele. Aleg să trăiesc nu numai în trupul meu limitat, limitat împreună cu raţiunea unui trup limitat. Aleg să înţeleg că Dumnezeu m-a făcut pe mine, omul, din „aluatul” tuturor acestor lucruri, ca dintr-un manual de botanică şi zoologie al Creaţiei. M-a făcut nu numai din ţărână şi stele, ci până şi din stihiile care mi se pare, adeseori, înfricoşătoare – din crivăţ, din furtună, din fulgere şi din cutremure. Căci nu e minunat cuvântul lui David care invită toate „urgiile” naturii să laude pe Domnul? – „Lăudaţi pe Domnul toţi cei de pe pământ, balaurii şi toate adâncurile; focul, grindina, zăpada, gheaţa, viforul, toate îndepliniţi cuvântul Lui!” (Ps. 148, 7-8). Şi se încheie cu „toată suflarea să laude pe Domnul”. Ei bine, din această suflare, fac parte şi eu. Şi, în felul ăsta frumos şi minunat, nici viscolul nu ne e străin, de noi, de fiinţa noastră, nici cutremurul, niciuna din exprimările măreţe şi poetice ale lui Dumnezeu nu ne e străină. Nici licărirea stelelor. Lucrurile lui Dumnezeu sunt frumoase şi înfricoşătoare în acelaşi timp. Dar e acea „frică”, acel „cutremur”, care le fac frumoase şi grandioase, şi reverenţioase în faţa Creatorului lor. Nu e o frică omenească. Ci e o frică a frumuseţii, o răpire în măreţia lucrurilor. Ar fi ciudat să-mi fie „frică” de stele… Ce pot ele să-mi facă? Dar, dumnezeieşte, mi-e „frică” şi mă cutremur de frumuseţea lor, pentru că înţeleg ce Creator „grozav” avem. Ăsta e fiorul, sau săltarea inimii care însoţeşte cunoaşterea lucrurilor în tăcerea lor. Şi care nu se epuizează niciodată.
Atâta loc de meditaţie, şi n-am reuşit să aflăm, până la urmă, „de ce e cerul plin de stele…?”. Dar am învăţat cum să punem întrebarea. Cum să întrebăm. Din ce stare interioară să întrebăm, ca să nu pierdem imediat obiectul întrebării. Ca să păşim în tărâmul unde lucrurile ne răspund la nesfârşit, ne hrănesc mintea noastră adevărată la nesfârşit. Încontinuu, pe măsură ce întreb, am senzaţia că nu ştiu, că nu ştiu „mai mult” decât nu ştiam adineauri, că înaintarea mea se măsoară, cumva, negativ, sporind în ceva neştiut, incomprehensibil, pe care nu-l ştiu. Dar, oare, nu este asta raţiunea neîncepută a lucrurilor, din care putem mânca fără să ne ridicăm, vreodată, de la masă? Nu cumva am dat de acel „nu ştiu” care deschide poarta de cunoaştere a tuturor raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor? Poate aşa trăim fericirea lui Socrate care, pus în faţa lucrurilor, zicea „ştiu că nu ştiu nimic”. Căci de la început, de când am auzit întrebarea „de ce e cerul plin de stele?”, tânjeam să ajungem, de fapt, la definitivul nerăspuns al ei, la inexplicaţia ei. Şi aşa, dacă dobândim acces la lucrurile care nu se pot spune niciodată despre „cerul plin de stele”, la lucrurile care nu se pot vorbi, am ajuns la conţinutul de nespus şi de nevorbit al cerului înstelat. Care e mai înalt şi mai minunat decât cerul înstelat al lui Kant, dobândit ca vârf al cunoaşterii raţionale. Am ajuns la de ce-ul lucrurilor, la raţiunea din altar.
Mintea noastră adevărată „mănâncă” astfel de lucruri. Nu se satură de ele niciodată. Ea nu se „încântă” de ele cum o face mintea cealaltă. Pentru că aceea vede doar „reclamele” lucrurilor. Dar aceasta vede realităţile lor, sensurile despre care nu se poate vorbi şi care nu pot încăpea în reclame. Însă tocmai ele sunt mâncarea cea pentru totdeauna, adevăratul film SF al Creaţiei şi al Creatorului din spatele ei. Înţelesurile şi fructele cunoaşterii din pomul vieţii. Şi al Împărăţiei.

Ierodiacon Iustin T., 1 noiembrie 2019

29 Oct
2019

Vavila POPOVICI: Despre vanitate

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”

 – George Eliot

 

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii”, „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie”, „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale”, „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”, atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare” s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.

   Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.

   În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.

În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.

   Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă…”.

   Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”.

   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calitățidacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.

   Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă, dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.

   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).

   La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.

   Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.

   Voi reda câteva din sfaturile sale. Eclesiastul începe cu cuvintele: „Totul este vanitate! Ce folos are un om din toată munca lui aspră la care trudește din greu sub soare?“. Cuvântul ebraic pentru „vanitate“ înseamnă literal „suflare“. Acest sens transmite ideea de ceva lipsit de fermitate, de stabilitate și de permanență. „Extrema vanitate“ este o expresie ce caracterizează bine preocupările omenești.

   Apoi amintește ciclurile naturale în continuă repetare. Generații de oamenii după generații apar și dispar, soarele continuă să răsară și să apună, vânturile se rotesc la nesfârșit, iar râurile se varsă necontenit în mări, dar fără să poată să le umple vreodată. După o adâncă reflecție asupra acestor lucruri, înțeleptul rege face observația: „Toate lucrurile sunt obositoare; nici unul nu este în stare să vorbească despre aceasta. Ochiul nu se satură de văzut iar urechea nu se umple de auzit. Ce s-a întâmplat se va [mai] întâmpla și ce s-a făcut se va [mai] face, și astfel nu există nimic nou sub soare“.

   Examinarea atentă a tuturor acestor cicluri naturale i se părea „obositoare“ lui Solomon. Este fără îndoială adevărat că imensitatea și complexitatea acestor cicluri sunt de așa natură încât un om și-ar putea consuma prea bine întreaga viață, fără să le poată înțelege pe deplin și în totalitate. Mijloacele sale de exprimare n-ar fi niciodată în măsură să le descrie pe toate în amănunțime. Solomon se ocupă aici de inutilitatea sau zădărnicia cu care sunt confruntați oamenii imperfecți. Astfel putem să ne dăm și noi seama cât poate fi de obositor pentru un om să observe atent neînduplecata repetare a acestor cicluri care nu încetează niciodată, și să compare apoi lucrul acesta cu scurtimea propriei sale vieți. Celui lipsit de înțelepciune divină, caracterul temporar al existenței sale precum și incapacitatea de a-și permanentiza existența îi trezesc un sentiment de inutilitate și îl determină adeseori să caute în zadar ceva deosebit, ceva nou, dar numai pentru a constata, în ultimă analiză, că este  „aceeași veche poveste“. Faptul acesta este și el obositor. Însă, cunoașterea acestor lucruri ne poate ajuta să evităm risipirea de mult timp, eforturi și bani în încercarea de a ne găsi împlinirea și fericirea prin satisfacerea simțurilor. Dorința de lucruri și de trăiri noi ne poate aduce o măsură de bucurie, dar ea nu ne va mulțumi niciodată pe deplin. În cele din urmă totul pleacă unde „nu mai există nici lucrare, nici urzire (de planuri), nici cunoștință nici înțelepciune“, căci cei morți „nu mai sunt conștienți de nimic”.

   Regele Solomon într-o anumită măsură s-a bucurat de experiența unei existențe luxoase. El spune: „Nu mi-am oprit inima de la nici un fel de bucurie, căci inima mi se bucura de toată munca mea aspră și aceasta îmi era partea pentru toată munca mea aspră“.

   Cu privire la aflarea adevăratei împlinire și a fericirii autentice, el mărturisește: „Iar eu, da, chiar eu, m-am îndreptat spre toate lucrările mele pe care le făcuseră înseși mâinile mele și spre munca aspră pentru care am lucrat din greu ca s-o înfăptuiesc, și iată că totul era vanitate și alergare după vânt și că nu exista nimic de folos sub soare“.

   Despre oamenii care iubesc bogăția și celebritatea, Eclesiastului spune: „Cel care nu iubește [altceva] decât argintul nu se va sătura de argint și nici cel care iubește bogăția, nu se va sătura de venituri. Și aceasta este vanitate.

   Vorbește despre o împrejurare tragică ce intervine frecvent în cazul celor care sunt hotărâți să se îmbogățească: „Eu însumi m-am întors să văd vanitatea de sub ceruri: Există unul dar nu [și] un al doilea; astfel el nu are nici fiu, nici frate, și [totuși] munca lui din greu nu are capăt. De asemenea, ochii nu i se satură de bogății: Și pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune? Și aceasta este vanitate, și este o preocupare aducătoare de nenorocire“.

   În căutarea de bogății, mult prea adesea oamenii sacrifică relații umane atât dinăuntrul cât și dinafara familiei. Cât de vrednic de milă este nenorocitul care în goana lui după bunuri materiale se izolează, devenind singuratic! El își închipuie că e avantajos să nu ai familie sau prieteni, întrucât asemenea relații ar pretinde cheltuieli financiare. Cineva care înclină să gândească în felul acesta se poate să se întrebe: „Pentru cine muncesc eu din greu și îmi lipsesc sufletul de lucruri bune?“ Indiferent cât sunt de întinse proprietățile unui bogat, „ochii nu i se satură de bogății.“ Conștient de lucrul acesta Solomon scrie: „Este mai bine doi decât unul, căci ei au o bună răsplată pentru munca lor grea. Căci dacă unul cade, celălalt îl poate ridica pe tovarășul său. Dar ce va fi cu cel care cade când nu există un altul să-l ridice? Iar dacă se culcă doi alături, e cert că ei se vor încălzi; dar cum se va încălzi unul singur? Iar dacă cineva îl poate birui pe cel care este numai singur, doi la un loc i-ar putea sta împotrivă. Și o frânghie [împletită] în trei nu poate fi ruptă repede [în două]“. Din aceste cuvinte se desprinde o importantă învățătură: Relațiile umane sînt de o mai mare valoare decât bunurile. A-i veni în ajutor unuia dintre semenii noștri este mult mai de preț decât aurul, decât argintul și decât orice alt obiect neînsuflețit.

   Cartea Eclesiastului recunoaște deschis că omenirea a suferit multă apăsare: „Și eu însumi m-am întors să văd actele de apăsare care se fac sub soare, și iată lacrimile celor apăsați, dar ei n-aveau nici un mângâietor; iar puterea se afla de partea apăsătorilor lor, așa că ei n-aveau nici un mângâietor“. Când cei apăsați caută să scape de cei ce se bucură de putere, adeseori biruie nedreptatea. Solomon face următoarea observație: „Și am văzut apoi sub soare locul dreptului acolo unde era răutate cât și locul justiției acolo unde era răutate“.

Și o declarație inspirată: „Ceea ce este strâmb nu poate fi îndreptat, iar ceea ce lipsește nu poate fi pus la număr“. Căci oricâte eforturi ar depune oamenii, ei nu vor putea îndrepta nenumăratele aspecte „strâmbe“ ale conduitei umane.

   „Cel care respectă porunca nu va cunoaște nici o nenorocire, și inima înțeleaptă va cunoaște și timpul și judecata. Căci există un timp și o judecată pentru toate lucrurile, căci nenorocirea oamenilor se află din belșug asupra lor. Căci nu există nimeni care să știe ce va fi, pentru că cine îi spune exact cum va fi?“.

   În timp ce există multă apăsare, nedreptate și multe alte aspecte rele ale vieții omenești de astăzi, cel înțelept nu permite ca acestea să–i diminueze bucuria pe care i-o dau lucrurile pe care le posedă, chiar dacă acestea pot fi neînsemnate.

   Și mult mai multe pot fi aflate în Cartea Ecleziastului…

   „Hainele scumpe duc la nașterea și creșterea vanității… Cu cât îți îngădui mai mult această dorință, cu atât ea va crește. Noi avem deja destulă vanitate în natura noastră, dar astfel îngăduind-o, ea va crește de sute de ori. Opriți-vă! Luați ca țintă să fiți plăcuți, doar lui Dumnezeu, și aceste ornamente vor dispărea.”, spunea teologul și predicatorul evanghelic englez John Wesley (1703-1791).

   Dar să vorbim și despre Vanitatea din zilele noastre. Astăzi, ca și în alte timpuri, femeile și bărbații și-au scos în evidență, prin machiaj sau îmbrăcăminte aspectul exterior. Persoanele narcisiste au fost și sunt preocupate doar de ele însele, capacitatea lor de relaționare fiind adesea scăzută sau exagerată în exterior, dar în interiorul sufletului toți acei oameni sunt goi, au parte de așa numitul – vid interior.

Vorbele și gesturile lor sunt țintite spre obținerea profitului personal. Spre deosebire de aceștia, sunt și oameni care fac gesturi dezinteresate”, pornite din inimă, pentru a ajuta pe celălalt. Ei au bunătatea sufletului care îi împinge, de multe ori,  la sacrificiu, pentru a alina dureri, a-i face pe cei din apropiere să nu sufere. Își sacrifică de multe ori visele, idealurile și dorințele pentru binele altcuiva.

   Ne este cunoscută și nevoia de admirație, acest sentiment de stimă, încântare și apreciere față de ceva sau cineva, sentiment în afara urii sau a disprețului, un sentiment normal, în afara vanității fiindcă are un suport material și spiritual, se bazează pe fapte sau atitudini. Admirația exagerată poate înfrâna elanul celui care a provocat admirația, așa că, totul în viață trebuie făcut cu măsură, pentru a ne menaja pe noi dar și pe ceilalți. Și totuși mulți oameni merită să fie admirați, merită a fi un exemplu pentru alții, în scopul mobilizării lor, a scoaterii din inerția instalată. Așa se produce schimbarea. Și schimbările se produc nu numai în cei care sunt admirați, crescându-le curajul și puterea de a merge mai departe, ci și în admiratori care dobândesc etaloane în viața lor. Admirația este și ea o problemă de educație.

   Astăzi avem exemple de politicieni care pun interesele personale (obținerea de funcții) deasupra intereselor țării și ne întrebăm: Nu o fac din vanitate? Tocmai oamenii cei mai vanitoși și cei mai îndărătnici sunt cei mai susceptibili de a contrazice și a-și schimba poziția, opțiunile, după anumite aranjamente care să ducă la satisfacerea vanității lor, în imediatul timp sau într-un timp mai îndelungat. Aceasta nu înseamnă a fi vizionar, ci înseamnă a fi potlogar! (scuzată a-mi fi expresia!).

   Lipsește logica gestului prin care partidele care au votat pentru demiterea guvernului în funcție, să nu procedeze în același mod la investirea noului guvern. Versatilul conducător al unui partidului speră să reconstruiască stânga în jurul lui, din vanitate și nicidecum în folosul țării. Apoi, poziția oscilantă a altor partide este și ea lipsită de logică și de suflu tineresc dornic de schimbare. Este merituos și în interes național de sprijini partid PNL care a avut cândva un rol excepțional în definirea intereselor țării, și care în momentul de față a strâns oameni merituoși și de încredere în componența sa, pentru a încerca să repare multele și gravele greșeli ale guvernului demis. Componența guvernului pare să fie foarte potrivită, iar miniștri propuși ar trebui încurajați și nu defăimați, înainte de a le vedea strădania și rezultatele.

   Și ajung la cuvintele lui J. J. Rousseau – „Dacă un om nu este smintit, poate fi vindecat de orice nebunie în afară de vanitate”, eu aș spune că, totuși, fiecare învăț poate avea și dezvăț!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

29 octombrie  2019

29 Oct
2019

Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosanzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascalii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lacomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  Deasemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un numar infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginenul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Am așteptat afară la poala Blocului vreo câteva ore. Cum se poate ca un om care a făcut atâtea pentru ciudanovițeni, a copilărit acolo, le-a cântat pentru că era și un muzician strălucit, le-a reparat drumul de câte ori îl lua apa, le-a obținut de la județ și instalat releul de televiziune ca să îi scoată din izolare. După toate aceste frământări nu am mai rezistat și am hotărât să apăr starea de fapt a lucrurilor și să mă confrunt cu cei din ședință. Cinstea unui adevărat român nu trebuie obturată pe motivul că a trăit în orânduirea comunistă în care am trăit cu toții și ea era  la putere atunci. Am urcat alergând cele trei nivele și am pătruns în apartament prin coridorul lung, parcă eram la Auschwitz. Am ajuns în încăperea care acum era dărăpănată, cu doar un pat de fier în mijloc, în care, acoperit cu o patură din păr de cal dormea cu fată, în jos un ajutor de minier proaspăt ieșit din mină, de obicei erau tineri. La picioarele lui care îi ieșeau pe sub pătură, pe tălpile murdare plasate orizontal pe bara patului  se frigeau câțiva cârnați de porc Kransk, despicați în două pe lungime care sfârâiau. Mi s-a făcut foame, am început să-i învârt și să-i reorganizez pe tălpile mari de miner care ardeau. El s-a trezit și l-am întrebat ce s-a întâmplat cu sedința? ”Habar nu am! Ia și mănâncă și tu”, m-a invitat. Într-adevăr mi-era foame și sete. M-am trezit și am băut apă. Dorința mea a fost să-l reabilitez pe om ca să poată dormi în pace. Sunt lucruri pe care le putem face unii pentru alții, chiar între lumi.

Cu știința pe care a acumulat-o omenirea până azi putem picta doar astfel de tablouri. Sunt sigur că în o sută de ani vom fi liberi, dacă mai suntem aici vom fi capabili de alte tablouri, de comunicări și călătorii bine controlate și organizate între lumi și tot așa spre un infinit fericit până acesta dispare, crește și devine un prezent cu Ilene Cosânzene, Feți Frumoși și un acasă.

——————————–

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

28 octombrie 2019

29 Oct
2019

Eleonora SCHIPOR: Octogenarii bucovineni onorați la biblioteca din Suceava

Un eveniment deosebit, eu aș spune un eveniment frumos. În adevăratul sens al cuvântului.

          Ideia i-a venit directorului Bibliotecii județene „I. Gh. Sbiera” din Suceava, d-lui Gabriel Cărăbuș, la Salonul de carte românească din Storojineț (nordul Bucovinei). Anume acolo, l-am sărbătorit pe savantul Ilie Popescu. Fiind prezent și poetul, traducătorul Mircea Lutic, domnia sa le-a făcut o invitație la amândoi la Suceava. M-a rugat pe mine, care am fost translatoare și invitată, desigur, la acel Salon să am grijă ca cei doi octogenari să ajungă la Suceava, în una din zilele de la finele lui octombrie. Grijă eu am avut, atât că n-a putut trece frontiera, (din pricina unor formalități) poetul Mircea Lutic, deși tare și-a dorit să ajungă în acea zi la Suceava. Am venit numai trei de la Cernăuți: savantul Ilie Popescu, drd. în istorie și președintele Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni, Vladimir Acatrini, și subsemnata. Acolo l-am găsit și pe un alt bucovinean de la Cernăuți, arhivistul Dragoș Olaru.

Alături de cernăuțeni, au fost invitați și o serie de octogenari, toți oameni de mare valoare din județul Suceava. Astfel, am reîntâlnit-o pe inimoasa maică, prima stareță a mănăstirii Voroneț, stavrofora Irina Pântescu, care a venit însoțită de un grup de maici de la mănăstire, printre care și maica-scriitoare Elena Simionovici, cu care ne cunoaștem de mulți ani, și de fiecare dată aproape ne mai dăruim, când ne întâlnim și câte o carte una alteia.

          Printre invitații de onoare i-am descoperit pe dl Emanoil Rei, originar din satul Ropcea, regiunea Cernăuți, la întâlnirea cu domnia  sa am fost invitată cu vreo doi ani în urmă la Ropcea, unde tot a fost un frumos Salon de carte.

          Încă de la bun început am admirat tablourile d-lui Radu Bercea, artist plastic, unul dintre invitați. Am făcut mai îndeaproape cunoștință, deși pe fiecare dintre ei îi știu demult, cu profesorul universitar Mihai Iacobescu, istoricul literar Nicolae Cârlan, medicul și scriitorul Ioian Iețcu, poetul și ziaristul Ion Paranici.

           Câțiva invitați din motive serioase n-au reușit să ajungă. Sperăm că și cu ei vor mai fi organizate asemenea întâlniri de suflet. De fapt, m-aș fi bucurat să-l văd printre cei invitați și pe un alt bucovinean de al nostru, iordăneșteanul, Ciprian Bojescu, stabilit cu traiul de mulți ani în Suceava. A fost prezent în sală, s-a bucurat că i-am adus personal ziarul „Zorile Bucovinei” din luna septembrie a acestui an, unde i-am prezentat recent apăruta carte. Dl Gabriel Cărăbuș ne-a promis că  undeva prin bibliotecile noastre va avea loc și o întâlnire cu domnia sa. Iar dumnealui își respectă cuvântul dat.

Când mi s-a oferit cuvântul, la fine, l-am lăudat pe consăteanul meu dl Ilie Popescu, atât ca doctor în filologie, cât și ca președinte al Societății regionale „Golgota”.   Pe scurt le-am prezentat tuturor și cartea pe care i-am dedicat-o cu 5 ani în urmă, la cei 75 de ani ai săi numită „Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul la 75 de ani”. Fiecare dintre octogenarii prezenți a primit în dar și câte o carte de a mea.

          M-am bucurat mult văzându-le în sală pe ziarista și scriitoarea Doina Cernica, mereu prezentă la Saloanele noastre de carte, pe neobosita Alis Niculică, care mi-a făcut o mare surpriză dăruindu-mi cele trei volume de Enciclopedie ale personalităților bucovinene, printre care sunt și eu, alături de atâțea alții. A muncit mult ca să le vadă tipărite. Știam de ele, iar acum au intrat în posesia bibliotecii mele personale. Mulțumesc, Alis. N-a lipsit nici bibliografa Elena Pintilei, pe care am cunoscut-o tot la Storojineț. Mai mult decât atât, doamna Elena va fi viitoarea președintă a Asociației creștine ASCIOR, Filiala Suceava. A acceptat cu plăcere acest post, la propunerea d-lui Gabriel Cărăbuș și la insistența neobositului domn Nicolae Mușat, președintele ASCIOR de la Buzău. Sincere mulțumiri domnului Nicolae Mușat pentru medalia, brevetul și diplomele trimise special pentru neostenitul director al bibliotecii județene Suceava dl Gabriel Cărăbuș, dar și pentru diplomele oferite celor doi octogenari nord bucovineni Ilie Popescu și Mircea Lutic. Reamintim că dl Ilie Popescu este și membru al Prezidiului Filialei ASCIOR Cernăuți. Iar dl Vladimir Acatrini a fost ales la Conferința de la Buzău Președintele Ariei ASCIOR Bucovina.

          M-am bucurat văzând că Întâlnirea în cauză a fost sprijinită de prefectul județului Suceava d-na Mirela Adomnicăi, care a fost prezentă la manifestare și a rostit un cuvânt de salut, iar brevetele, diplomele și cadourile literare au fost oferite octogenarilor de Președintele Consiliului Județean Suceava dl Gheorghe Flutur. E bine când autoritățile manifestă grijă și interes față de asemenea manifestări, ba mai mult chiar le sprijină și le susțin moral și material. Le face cinste acest lucru.

           Foarte corect, a fost ca întotdeauna  moderatorul acestei Întâlniri, poetul  Alexandru Ovidiu Vintilă, Președintele Societății Scriitorilor Bucovineni.

          Le mulțumim sincer tuturor celor care au contribuit la organizarea  acestei întâlniri, și nu în ultimul rând maicilor de la mănăstirea Voroneț, care ne-au donat și cartea maicii Irina Pântescu numită simplu și frumos „Poeziile măicuței”, dar și plăcintele cu brânză  și vinul adus de ele, pe care alături de celelalte dulciuri pregătite de  cei de la biblioteca județeană, le-am servit cu plăcere.

           Nu putem să-l uităm pe administratorul bibliotecii de aici, care atunci când e nevoie este și un șofer iscusit, dar și un om de omenie dl Sorin Serghie, care ne-a întâmpinat și ne-a dus cu mașina de și până la frontieră.

          Tuturor succese și sperăm la noi întâlniri,  prezentări de carte, omagieri. Doamne ajută!

———————————-

Eleonora Schipor, profesoară, membră a Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina, a Uniunii bibliotecarilor bucovineni, Președinta Filialei ASCIOR Cernăuți, vicepreședinta Societății regionale „Golgota”, membră a USLR, a Ligii Scriitorilor  Iași-Moldova

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 7
Vizualizari : 14462

Ultimele Comentarii