10 Sep
2017

Mariana Popa: Undă de mister venită din culori

Ligya Diaconescu:

Îmi zugrăvesc sufletul cu pensula odihnită pe inimă.

 

Sărbătorirea zilei Limbii Române în anul 2015 la Râmnicu Vâlcea  mi-a fost dăruită ca o surpriză plăcută a soartei.

Cu bucurie și onoare am răspuns invitației organizatoarei, scriitoarea Ligya Diaconescu, directoarea Revistei de Informație și Cultură Româno- Canado- Americană „ Starpress”. Desfășurarea activităților pe timpul a trei zile  a produs o impresie deosebită asupra mea. Compatibilitatea mea cu amfitrioana acestei manifestări a condus relațiile noastre spre o prietenie în dezvoltare. Atunci în repetate discuții cu domnia sa , ne întrebam: Ce este cuvântul? Încercam să-l definim împreună și separat. Poeta Ligya Diaconescu spunea: „ Este un psalm, este un izvor de energie sau de tămăduire”.

Altădată spunea: „ M-am gândit la cuvânt. Este Lumina ce iese din miezul pietrei de pe mormântul lui Isus de la Ierusalim”. La rândul meu, răspundeam: „ Mă înfioară cuvântul murmurat într-o rugăciune. Este un rezervor de emoție, este o adiere din divinitate”. Dialogul nostru pe tema cuvântului continua de câte ori ne întâlneam. Ne preocupa, în egală măsura, puterea cuvântului scris. Brusc, soarta Ligyei Diaconescu s-a schimbat. Anul 2016 i-a adus o nenorocire. Soțul ei, Traian a fost chemat în veșnicie de Dumnezeu. Niciodată nu știm ce ne aduce clipa ce va să vină. Seismograful vieții ei a înregistrat un cutremur de mare magnitudine. Totul se prăbușea în jur. Fereastra sufletului s-a deschis spre durere și doliu. Vorbele nerostite amuțeau, se îndreptau spre o tăcere adâncă. Doar sufletul se zbate, nimbul luminos al vieții devenise cenușiu, nu mai soarbe nici anotimpurile colorate.

Măsura forțelor noastre la pierderi irecuperabile de ființe iubite o știe doar Dumnezeu. Arhiva durerii noastre pe pământ se umple doar atât cât puterea divină ne cunoaște forțele și rezistența.

Timpul este vindecătorul universal al tuturor suferințelor.

 

Când suntem binecuvântați, Dumnezeu ne arată calea tămăduirii sufletului.

Ligya a plecat capul în fața durerii, a rostit rugăciuni cu glasul și cu inima. Deodată, din mintea ei, din degetele ei au început să țâșnească lumini colorate îndemnând-o, parcă, să le picteze. Dumnezeu i-a arătat calea eliberării sufletului zbuciumat de durere. Strigătul suferinței și al disperării pierderii  soțului s-a transformat într-un gheizer, care erupe în culoare.

Când a început să picteze, pe lemn, sticlă  sau pânză îmi spunea: „Știi? Îmi zugrăvesc sufletul cu pensula odihnită pe inimă.” Am fost printre primii confidenți ai săi în legătură cu această neașteptată pasiune. Doar fiica ei, Andrada medic balneolog, știa de la prima linie trasă pe șevalet. O încuraja mereu susținânu-i optimismul dobândit prin dansul culorilor din icoanele pictate sau mai nou din portretele făcute  prietenilor. Acum când ne întâlnim nu mai definim cuvântul. Toate convorbirile noastre merg cu prioritate spre pictură și convergența ei cu puterea cuvântului scris.

Lucrările Ligyei Diaconescu expuse într-o expoziție de pictură pe sticlă, lemn și pânză la Serbarea Limbii Române  la Moneasa în 31 august 2017, mărturisesc, mie mi-au creat o emoție deosebită.

 Am avut surpriza plăcută de a-mi privi portretul pictat pe pânză. Sufletul meu a început să cânte. Mă aflam în fața singurului meu portret pictat. Mulțumesc Ligyei, o asigur de înalta mea prețuire pentru tot ce crează în domeniul artistic. Mă aflam lângă ea. Din ochii ei ieșea o undă de mister. De unde venea aceasta? Cred că dintr-un suflet generos și foarte credincios al distinsei doamne. Apreciez discursul cromatic din înreaga expoziție picturală.

În încheire aș vrea să spun că am descoperit în Ligya Diaconescu un suflet plin de delicatețe, frumusețe și strălucire, care arde fără odihnă. Neastâmpărul artistic în pictură vine, cred eu, după dramatica cotitură în viața acestei doamne. În fața singurătății, sufletul ei s-a umplut de culoare răbufnind în tablouri, în loc să-și strige suferința. Participanții la serbarea Limbii Române au aplaudat metaforele din lucrările literare dar și luminile care se răspândeau din icoanele pictate pe sticlă, expuse deocamdată de pictorița amatoare. Sperăm în viitor o dezvoltare a aptitidinilor spre profesionalism a Ligyei Diaconescu. Întreaga activitate desfășurată a „țintuit” spectatorii pe scaune timp de patru ore. Un adevărat record.

În simbioză, puterea cuvântului scris și creația în culori, reprezintă o alianță a formelor colorate cu verbul A IUBI.

 —————————

Mariana Popa,

Brașov

2017

10 Sep
2017

Anna Nora Rotaru: Poezii

PEREGRINUL MEU GÂND

 

Cum plouă afară cu biciuri de foc…
Îmi tulbură liniştea şi orice ambianţă !
Se ceartă Zeii, pe ceruri n-au loc,
Sau poate sunt ielele prinse în joc,
Să-mi fure sufletul golit de speranţă ?

 

Crăpând întunericul, în juru-mi trosnesc,
Încercând subtil un gând să-mi sustragă !
Dar nu mă tem, nu m-ascund, nu scâncesc,
Prin norii cei negri, prin hău scormonesc,
Lumina s-o adun, cum se zbate pribeagă.

 

S-o-mprăştii pe mine şi-n flacăra torţii,
Lumină prea-sfântă, c-a mea-i rătăcită…
Cu-n cânt, o baladă să rup firul nopţii,
Noroc să dezleg de pe porţile sorţii,
Povestea prin lume s-o spun tălmăcită !

 

Doar pianul… să-mi cânte dulce şi blând,
Și-n zbuciumul nopţii răsune-o trompetă !
Pe note să-mi poarte trupul flămând,
La Zei să ajungă peregrinul meu gând,
Să afle unde-şi ascund nemurirea secretă !

 

VIAŢĂ DE SALTIMBANC

 

S-a terminat spectacolul de seară…
E pustiu… luminile rampei s-au stins…
Din urechi, ca râsul lumii să-mi piară,
Fac drumul spre casă, cât mai întins…

 

Ca umbră în ceaţă, timid îmi port paşii,
Cu zdrenţe pe trup şi-n suflet… stingher…
Prin colţuri merg, pe-ntuneric ca laşii,
Nimeni să creadă că vreau, pomană să cer !

 

De la circ… râsete, muzică, lumină… feeric,
Mă-ntorc în umeda-mi cămăruţă, rece, pustie…
C-un opaiţ încerc s-alung frig, întuneric
Și-o coajă de pâine, de foame-o să-mi ţie…

 

Chipu-mi privesc cu milă, mânjit în oglindă…
Ochii negri mi-i văd, iar plini de dojană…
Stâlcite vise, speranţe, agonii se perindă,
Prin lacrimi se scurg pe faţa-mi sărmană !

 

Îs un nimic, ce trupul şi-l vinde pe râsuri…
Sub petici ascuns, peruci şi hazlia-mi mască…
Deşi pieptul mi-l simt cum se-năbuşă-n plânsuri,
Tumbe fac, grimase pe plată, la cei gură-cască !

 

Şi-aşa… râd de mine, de propria-mi povară…
Îmi vine s-arunc cu pumnii-n oglindă…
Din trup vreau să-mi lepăd vopseaua-ocară,
Caraghios, ce mă vând pe-o juma de merindă !

 

Îmi voi şterge-n sfârşit figura-mi boţită…
Ce-am fost pân-acum, voi scoate din minte !
Faptur-am s-o-ndrept, din umil gârbovită,
Mai demnă să-mi fie sub alte veşminte !

————————-

Anna Nora Rotaru

Atena – Grecia

Septembrie, 2017

 

9 Sep
2017

Nadia and Caspian’s Fight for Freedom (2)

Picture by Bjorn Korf

*

Written by Bjorn Korf
Edited by Margaret Hennum

It seemed to be the perfect happy ending for Nadia and her sweet little son Caspian. Caspian was taken by Norway’s Child Welfare System, barnevernet, in June of 2016. With the help of a good lawyer, international pressure, prayer and social media activities, Nadia won her case in September and Caspian came straight home.

They both stayed at Margaret and Dag Hennum’s home for a while, a lovely Christian couple, where they started to recover from the horrible trauma that Norway’s Child Welfare System had just caused in their lives. Even though the case was closed and Caspian was returned to his loving mother, barnevernet never apologised for their mistake.

In February 2017 Nadia moved to Ulsteinvik, looking forward to starting a new life. With her own new apartment and with a place for Caspian in a Kindergarten she was looking forward to finally leaving that dark chapter behind. Also, she was happy to establish new relationships with new people in the neighborhood who didn’t know anything about her past struggles with barnevernet. Everything seemed perfect, but things were about to change.

Margaret Hennum commented:

“It all started recently with a phone call that was listened to legally, and barnevernet was contacted about this. I’ve read this report and it states that Nadia said during the phone call that she had a headache.“

Two women from barnevernet with two policemen then showed up at Nadia’s new apartment. But Nadia wasn’t there because she was visiting friends. For several hours barnevernet were sneaking around the house like the former DDR-Stasi would and stayed until evening to see whether she would come home or not. They also interviewed the housekeeper about her parental skills. They even forced the owner of the house, helped by two policemen, to open Nadia’s apartment for them.

Once again they were violating Nadia’s rights. They didn’t have any legal grounds for these actions against her and what’s even worse they have again completely ruined both Nadia’s and Caspian’s whole new life. Barnevernet has totally destroyed her reputation and trust in the neighborhood​ and have terrorised her so much that Nadia had to cancel the apartment and Caspian’s place in the kindergarten.

Now, Nadia has to find a new place again to live.

Who is responsible for this never ending nightmare? It is barnevernet in Volda, and its leader Brynhild Solvang. And it is Anne-Beate Vartdal and Eva Andreassen Lynge who forced themselves into Nadia’s home, and it is Mr. Kyrre Grimstad. After this incident he wanted to force Nadia into a meeting but she was wise enough not to go. He left a message saying that barnevernet needs to know where she is, even though her case is closed. He also tried to contact Margaret and Dag Hennum in order to get hold of Nadia and Caspian. It is Mr. Grimstad who is responsible for not letting this mother and child live a normal life.

Shame on him and shame on Norway for not following standard legal procedures and for not respecting Human Rights and for causing so much pain in peoples lives.

– – – – – – –

Kyrre Grimstad on Facebook:
https://www.facebook.com/kyrre.grimstad

Eva Andreassen Lynge on Facebook:
https://www.facebook.com/eva.a.lynge

9 Sep
2017

Viorel Birtu Pîrâianu: Poesis

POETUL

 

pe țărm,
luna albește urme
în munți, turme de oi
una coboară în vale
alta urcă apoi
răzlețită pe stânci
aspre, ascuțite stânci
într-o chilie mică
ceas de rugăciune
mângâi suflete neprihănite
destinul meu de mult
e cuvântul…
trăiesc în nori
acolo dincolo de zări
în piept plânge o rană
lacrimă crudă
stau pe un ciot de timp
de uitare, de visare
de speranță tăcută
privesc la stele
un suflet se naște din ele
pe câmp maci, maci roșii
jos o stea
în mâini o pană
mâzgălită de gânduri
pe buze, surâsul luminii

 

GÂND

 

gândul s-a prelins într-un sărut
dans
în noaptea goală de păcate
mireasma ierbii crude
crini între spini
între risipiri de petale
sângerează roua
pe buze,
buze flămânde
gânduri fierbinți pe trupuri
cuvântul
lacrimă în timp
ating tăcerea și strig

 

POEMUL IUBIRII

 

nevoie acută să respir
rătăcit în pântecul cuvântului nespus
ascuțit ca lama cuțitului
am ochii înecați de gânduri
fac din palme o noapte
printre suspine și șoapte
te așez duios
în foițe diafane de dor
uneori lunec în uitare
dulce-dulce visare
aproape de cer
alături de tine
înmugurim în fiecare zi
doi tineri nebuni
pe țărmul luminii
născuți din puritatea unui vis
voi așterne sfios
pe obrăjori
doi crini
să înflorească în zori de zi
în fiecare zi
te învelesc în flori de iasomnie
luna să ne fie
naș și cunună
mă opresc
la fiecare răsărit de soare
să mă închin iubirii

——————————

Viorel Birtu Pîrâianu

Constanța

Septembrie, 2017

9 Sep
2017

Viorel Roman: Cine, cum a declansat razboiul mondial (5)

Dupa Grecia si Romania cu cereri de 360 si 20 de miliarde se Euro, Polonia cere acuma Germaniei intre 840 si 1.000 miliarde de Euro, cu toate ca in 1953 la Londra a renuntat la despagubiri de razboi, spune purtatorul de cuvant al d-nei Angela Merkel.

Refuzul Poloniei fata de cererea modesta, fireasca a Germaniei (opinie si a analistilor rusi) de a avea un culoar spre Danzig, a declansat razboiul in urma careia Polonia s-a extins spre vest. Totul incepe cu actiuni ostile fata de germani de catre poloneji, dupa ce Churchill le-a dat garantii ca dupa razboi vor ocupa Danzigul, Prusia inferiora si se vor extinde pe seama germanilor pana pe Oder-Neiße. Asta voia Poloniei inca din anii 20, cand Germania invinsa si dezarmata, putea fi usor atacata din est.

In Ribbentrop: Oder: Die Verlockung des nationalen Aufbruchs. Eine politische Biographie, ed. Duncker & Humblot, Berlin 2013, 409 p., Stefan Scheil ne facem sa-l intalegem pe Churchill cand supune spre aprobarea guvernului sau respingerea propunerilor germane, valabile si pentru Polonia: “Hitler este doar un om care va deceda mai curând sau mai târziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie să-l convingem pe Hitler să atace URSS-ul pentru că acolo va fi sfârșitul lui, iar noi vom dezmembra Germania.” (Stenogramele ședințelor guvernului britanic / Leon Kilzer: Churchill´s  deception – The dark secret that distroyed Nazi Germany.)

Polonia a fost nici mai mult, nici mai putin decat pionul otravit, care a distrus Imperiul German si a restabilit dominatia ruso-anglo-saxona in Europa, periclitata de Hitler. Uniunea Europeana este insa un proiect al pacii si colaborarii, membrii nu pot avea conflicte cu vecinii, de aceea surprinde pretentie absurda a Poloniei, simultana cu Brexit-ul si ne reaminteste involuntar de proiectul lor comun antigerman incununat de suces, pana la Gorbaciov.

“”"”"”"”"”"”"”"”"”"”"”"”"”

http://ioncoja.ro/noi-ipoteze-ale-dlui-prof-viorel-roman/http://bentodica.blogspot.com.au/2017/08/cine-cum-declansat-razboiul-mondial.html

http://bentodica.blogspot.com.au/2017/09/cine-cum-declansat-razboiul-mondial-4.html

http://bentodica.blogspot.com.au/2017/09/cine-cum-declansat-razboiul-mondial-3.html

http://www.revistasingur.ro/altele/17395-viorel-roman-cine-cum-a-declansat-razboiul-mondial.html?q=altele/17395-viorel-roman-cine-cum-a-declansat-razboiul-mondial.html

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/09/04/viorel-roman-cine-cum-a-declansat-razboiul-mondial-4/

 

 

8 Sep
2017

Adrian Munteanu: Mariilor !

EU ȘI TU

 

Eu, trandafir din palida câmpie,
Tu ești, Marie, gândul de departe,
Eu, măr aprins pe-o margine de carte,
Tu, rodia ce mi-a predat solie,

 

Eu, arbore ce norul îl desparte,
Tu, umbra prea cucernicită sie.
Îmi dai să beau un strop de apă vie,
Ca să m-afund în voluptăţi deşarte.

 

Între lumina ce-a ajuns la tine
Şi inima ce nu o pot struni,
Între izbânda zorilor divine

 

Şi nopţile cu torţe arămii,
Se-nalţă visul, fald de steaguri line,
Să ne-nvelească-n patimi pe vecii.

—————————

Adrian Munteanu

8 septembrie, 2017

 

8 Sep
2017

Vasilica Grigoraş: „Mireasa din sufletul meu” – adevărata terapie pentru spirit

Un nou volum de poezie religioasă, intitulat Mireasa din sufletul meu“, Editura Editgraph, Buzău, 2017, autor Lorena Gabriela Gherghe.  M-a atras în primul rând prin titlu, apoi prin lectura poeziilor mi-am dat seama că este o carte deosebită, asupra căreia merită să zăbovesc ceva mai mult.

Vorbirea despre poezia religioasă este un demers delicat şi complicat. Mai mult decât orice pe lumea asta, credinţa este cea mai intimă şi mai personală stare a omului. Or, pentru a explica trăirile şi convingerile autorului, uneori este nevoie de a intra nepermis de mult în vasul duhovnicesc al acestuia pentru a asculta suavul glas al cântărilor sale. Dacă acest glas reuşeşte să impresioneze urechea sufletului cititorului, atunci, deşi dificil, acest lucru este posibil. Până la urmă, fiecare înoată în tainele poeziei până acolo unde îi este permis de puterea sa de pătrundere spre miezul trăirilor şi emoţiilor autorului, de pregătirea şi aplecarea sa asupra subiectului tratat, dar şi de fibra şi canavaua din care sunt ţesute versurile. Fiecare poezie trebuie citită în sine şi pentru sine, şi fiecare cititor înţelege ceea ce este pregătit să înţeleagă.

Cu gândul cel bun şi o stare sufletească prielnică,  am purces la o lectură mai atentă a poemelor Lorenei Gherghe. De la început am înţeles faptul că Hristos n-a stat prea mult la uşa inimii sale; aceasta, prin liberul său arbitru, i-a deschis degrabă, iar confirmarea acestui gest este însăşi această carte, care dovedeşte clar că Dumnezeu îi iubeşte sufletul pe cale de înflorire. În cartea de faţă întâlnim trei binecuvântate virtuţi ale poetei: cunoaştere, înţelepciune şi har. Bând din aceste trei izvoare prin care curge „apa vieţii”, Lorena Gherghe udă „pământul secetos” al fiinţei sale, dar şi al cititorilor, spre vindecarea spiritului.

 Citirea acestor poeme declanşează trăiri autentice, transmite mesaje clare, complete spre sufletul cititorului. Se adresează şi celor care cred şi celor care nu cred, şi celor care ştiu, şi celor care nu ştiu ce înseamnă să crezi, dă relaxare şi linişte interioară, dar şi fiori greu de stăpânit. Cartea este un îndrumar dintr-o şcoală de iniţiere, un început bun, o experienţă de urmat şi de neuitat, momente de încântare şi de regăsire… Un excelent exerciţiu spiritual de rugăciune,  spovedanie, purificare, înduhovnicire… Un îndemn la nepătimire, o invitaţie la a ne înălţa.

 Încet, încet, cu grijă şi atenţie sporită, am intrat în intimitatea spirituală a autoarei, pe care ne-o dezvăluie cu iubire de Dumnezeu şi de semeni. Şi cum ar putea fi altfel, când titlul volumului Mireasa din sufletul meu este atât de sugestiv? Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, însă doar unii sunt vrednici pentru a-L primi mireasă în sufletul lor şi să vadă totul într-o perspectivă plină de lumină. Poezia Lorenei Gherghe este ca buretele avid de apă, fiecare vers şi cuvânt este îmbibat cu apă sfinţită şi mir bine mirositor; este o poezie religioasă profundă şi aplicată intim pe percepte religioase, îţi crează emoţii nebănuite, emanând, fără rezerve, un dor nemărginit după dumnezeire.

Chiar din primele poezii, se observă faptul că autoarea a avut perioade de frământări, nelinişti, tulburări ale vieţii. Nu a găsit întotdeauna explicaţii mulţumitoare a ceea ce se întâmpla cu ea şi în jurul ei, de aceea începe procesul de căutare a unui ajutor, indentificându-L, în cel mai firesc mod, în Dumnezeu. Ne mărturiseşte că pentru a-L găsi, trebuie să-L căutăm, iar Calea Domnului nu este una uşoară, netedă, pavată doar cu flori bine înmiresmate, ci este una strâmtă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu anumite coclauri“, cu gânduri seci şi obosite“, de aceea, de multe ori ne împiedicăm şi cădem, însă, important este să ne ridicăm şi să mergem mai departe. În poezia „Te-am căutat“ ne dezvăluie drumul căutării, întâlnind atât lumini, cât  şi umbre, iar după eforturi sporite Îl regăseşte pe Domnul, chiar în inima ei: “Te-am căutat în amăgire / Pe unde-am fost şi altădată, / Dar n-am găsit fir de iubire, / Căci Tu erai în mine, Tată!“

Poemele din acest volm sunt bobiţele metaniei pe care autoarea o poartă zi şi noapte. Poezia Lorenei Gherghe poate fi asemănată cu Scăldătoarea din Vitezda, în care poeta, prin fiecare vers, strofă, poezie, se scaldă“ pentru a se vindeca de fărădelegile acestei lumi în care trăim. Deşi n-a intrat prima în această apă binefăcătoare (poezie religioasă s-a mai scris şi se va mai scrie),  a intrat cu sufletul curat, cu smerenie şi cu încredere, gesturi bineplăcute Domnului. Mai mult, poeta, ne invită şi pe noi în propria-i casă (la lectura cărţii),  pentru a sorbi stropi de credinţă şi pentru a cunoaşte efectele acestei sfinte scăldători.

Lirica Lorenei Gherghe poate fi Grădina Ghetsimani. Se ştie că aici a fost cel mai iubit loc de rugăciune al Mântuitorului lumii, iar volumul „Mireasa din sufletul meu“ este modul cel mai profund în care s-a rugat autoarea, cartea întreagă fiind o rugăciune, cuvinte şi gânduri de adâncă trăire duhovnicească. Ne aduce aminte de poezia lui Vasile Voiculescu, poet religios autentic şi medic român născut şi el pe meleaguri buzoiene,  „În grădina Ghetsemani” – inspirată din mitul biblic al rugăciunii lui Iisus pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taină.

Ritmul alert al vieţii de zi cu zi nu-i întunecă nici mintea, nici sufletul poetei, ci, dimpotrivă,  se observă o revărsare fină a divinului în eul liric, o conexiune intimă cu Divinitatea.  În opinia autoarei, apropierea de Dumnezeu este calea spre lumină, cu încercări şi bucurii, pe care trebuie să le acceptăm smeriţi,  mulţumind pentru ele.

Poezia Lorenei Gherghe este adormirea prin inviere, adormirea celor lumeşti şi reînvierea vieţii spirituale în straiele liricii închinate Domnului, în triplă ipostază: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi ne rugăm ca această adormire prin înviere să-şi arate roadele şi în viaţa noastră, a cititorilor şi a tuturor oamenilor.

Întâlnim în carte o sumă de întrebări, dar nu orice fel de întrebări, ci sunt puse după logica celui care vrea să se înţeleagă, să se regăsească pe sine şi să-L regăsească pe Dumnezeul său personal. Întâlnim aici o comunicare prietenoasă, dulce, caldă; autoarea nu se sfieşte să întrebe până şi amănunte, însă trebuie precizat faptul că nu pune întrebări pentru că nu crede şi pentru că are nevoie de dovezi, de argumente în acest sens, ci pentru a le folosi pe acestea în a-L împărtăşi pe Domnul Dumnezeu semenilor săi. Din poeziile Cine eşti Tu?  Din plinătatea unui Adevăr / Mustind de sensuri şi de veşnicie, / Tu Te reverşi în toate, nou atom, / Ca existenţa încă să mai fie. // … De faţa şi-ar spăla-o cu lumină, / Ochii de şi i-ar roura cu cer, / Tu Te-ai muta în carnea lor de tină / Şi-ai pune veşnicie-n efemer.“ şi „Cum o fi?“  “Cum o fi să nu faci economie la dragoste / să o laşi să crească / să vorbească / să-mblânzească / să-mplinească / să-nflorească / în fiecare / iubirea de soi / să îl transforme pe eu în noi / în voi …, / iubite om, / să-I cântăm lui Dumnezeu, într-o inimă „- Iubi – Te – vom!”?,  aflăm supremul adevăr al vieţii în Hrisos – IUBIREA.

Această scriere a Lorenei este o lucrare dumnezeiască, aici întâlnim Persoanele Treimice cu faţa către autor şi, prin el, către cititor. Fiecare lucrare (poem) provine din Tatăl, se comunică prin Fiul în Duhul Sfânt. Pentru autoare, ca şi pentru noi toţi, Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea Sfintei Treimi. În poemul închinat lui „Dumnezeu“ (Tatăl), ne spune, cum îl vede, cum îl simte: „Dumnezeu Acelaşi e / Astăzi, ieri şi mâine; / Te aşteaptă să Îi ceri / Să-nvieze-n tine. // Dumnezeu Îşi pleacă-n noi / Rănile din cruce / Ca să toarne-n noi şuvoi / Harul Lui preadulce. // Dumnezeu ne vrea ai Lui / În eternitate / Deschizându-i omului / Cerurile toate.“, în „Cum creşte Dumnezeu“, îl descoperim pe Iisus, Fiul Omului şi-al Domnului „-Sporeşte, Hristoase-n mine / Până mă dizolv în Tine / Trăindu-Te în iubire, / Ca şi-n cruda răstignire; / Bucuros în cerul dulce, / Dar şi-n locul Tău pe cruce; / Să nu mai pot respira / Decât prin iubirea Ta / Şi rana lumii din Tine / Să mă doară-n orişicine. // Hristoase iubit, / Al meu răstignit, / Vino-n mine şi Te-oi duce / Răstignit, cu tot cu cruce!“, iar în „Mărire Ţie!“ ne învaţă cum să invocăm Duhul Sfânt: „Rădăcina mea e Harul / Ce mă hrăneşte de Sus. / Rostul meu încă nu-i spus. / (Un rost are fiecare; / Până îl aflăm – răbdare! ) // – Doamne,  Tată, nu-i aşa / Că în poezia Ta / Ne vom regăsi cu toţii, / Şi întregii, şi netoţii / Şi vom scrie pe-o hârtie: / „ Mărire Ţie, / Doamne, mărire Ţie!?“; astfel „Sfânta Treime“,  fiinţează în tot şi în toate: „Treime înaltă din cer şi pământ / Cu cerul sporindu-Şi sămânţa-cuvânt /  În firea căzută aşteptând la intrare / Roua Harului să rodească-n rafale.“

În căutarea sa, poeta n-o uită nici pe Sfânta Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, „Maria“: „Lumina, viaţa, pământul ţi se-nchină, / Transfigurat trup de lumină, / Ce naşti în oameni jindul după cer! / O, Prealuminată Taină, Preaminunat Mister, / Iubirea-mi pentru tine o am şi tot o cer!“

          După lungi evaluări, cu clătinări şi bâlbăieli, după lungi şi contradictorii gânduri, după nădejdi şi deznădejdi…, poeta îşi face un amplu, dar amănunţit  „Inventar“, o adevărată confesiune de credinţă a tot ceea ce ştie, ce poate şi ce face în urma conlucrării cu Divinitatea: „Mă citesc, / Mă răscitesc, / Ba mă pierd, / Ba mă găsesc, / Ba nu văd, / Ba  văd prea bine … / Totuşi, scris-am despre mine!// Că  vreau să fac un inventar / La tot bagajul ce îl car. / Şi scriu cu râvnă. / Aşadar: / – mersu-n hopuri şi-n târâş, / – bâlbâiala, zboru-n câş; // – râsul, scâncetul, mândria, / – deznădejdea, veselia, / – căpoşenia, mânia, / – inteligenţa, prostia, / – neblândeţea, neiertarea, / – lăcomia, înfrânarea, / – neiubirea, netăcerea, / – sănătatea şi durerea, / împietrirea, încruntarea, / – nesmerenia, iertarea, / – liniştea şi tulburarea, / – agitaţia, răbdarea, / – somnul, plânsul, lacrima, / – îndoiala, voia rea, / – surâsul şi curăţia, / – căderile, omenia, / – nătângismul, ironia, / – discernământul, hoţia … // – Cu atâta bogăţie, Mă tem, Doamne, că-s prea vie. / Sărăceşte-mă un pic / Cât să-ncap pe uşa Ta / Când va fi chemarea grea. / Să nu-mi strigi „Nu te cunosc!”, // Că eu Te cunosc pe Tine  / Şi nu Te confund cu nimeni, / Chiar de-i întuneric greu. / Te ştie sufletul meu…;“

Când iubeşti un lucru, tânjeşti din tot sufletul după el şi, când tânjeşti, te lupţi să-l dobândeşti, iar când dobândeşti, „nicio datorie nu este mai urgentă decât aceea de a spune mulţumesc.” (Sf. Ambrozie). Autoarea îşi reproşează că pentru toate binecuvântările primite, nu-i spune Domnului destul de des, aşa cum s-ar cuveni, „Te iubesc“: „Azi nu Ţi-am spus că Te iubesc şi uite e spre seară. / Tu mă aştepţi până târziu, că nu e prima oară. / Am fost la sfânta Liturghie ca să Te preaslăvesc, / Şi m-a atins flacăra ei, dar n-am spus „Te iubesc!”.  Şi, după această meditaţie trează şi lucidă, aduce mulţumire Domnului pentru toate darurile primite: Şi lutul pulsează în valuri de cer / Răsfrânte-n iubire vibrând de mister … // În mine puterile Lui se-ntâlnesc, / Eu respir: – Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc… “ (Mulţumesc), iar cu vădită şi certă convingere afirmă că aceasta este singura cale a omului în viaţă şi îndeamnă pe  „Toată suflarea îl laudă pe Domnul“: „De la minus la plus infinit, / Zidirea se bucură de Creator. / Veşniceşte iubire în darul primit – / Viaţă eternă în nesfârşirea de dor. // Eu nu văd că sunt fărâmă de tot, / Mă smucesc între mine şi mine, / Caut viaţa în fărâma de tot, / Părticică din nemărginirea care mă ţine.“

Una dintre poeziile de mare forţă spirituală inclusă în acest volum este  „Baladă Mucenicilor Brâncoveni“. Este un elogiu adus domnitorului român Constantin Brâncoveanu şi celor patru fii ai săi, omorâţi de turci pentru că nu şi-au lepădat credinţa ortodoxă străbună, credinţa în Treimea Sfântă, în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi în sfinţii săi de oriunde din lume şi de pe pământ românesc: „Că-s prea de-ajuns chinul şi umilinţa / La care i-a supus, forţându-le căinţa? / Că, torturaţi, cu înroşite-n foc coroane, / Arşi la subsuori, strânşi între iatagane, / Băltind în sânge de patru  luni jumate, / Cu tăieturi la mâini, la cap, la spate, / E prea de-ajuns să-şi arate puterea / Şi bine-ar fi s-arunce-n hău tăierea? / Iar Brâncoveanu nu e om de rând, / E voievod peste un popor blând. / Iubit de toţi, cultivat, paşnic, / Ei înşişi respectându-l trainic. / N-au gândit că tăcerea-i vinovată, Că vor răspunde pentru ea odată“.

Autoarea, o credincioasă practicantă a bisericii ortodoxe, trăitoare şi iubitoare de Dumnezeu, sub umbrirea Duhului Sfânt, mărturiseşte că la calea credinţei a fost chemată de Însuşi Mântuitorul Hristos, iar poezia sa s-a înfiripat treptat: „Sunt trei ani de când adun aceste picături de cer şi în inima, şi în mintea mea, şi pe hârtie. A venit vremea să le scoatem de sub obrocul smereniei, să le dăm drumul în lume ca să-şi împlinească menirea. Eu m-am bucurat mult de ele, mă bucur în continuare, iar acum, cu vorbele lui Hristos, vă urez şi vouă, cititorilor,  bucuraţi-vă! (Prolog)

Lorena Gherghe îşi pune sufletul pe masă, totul este la vedere; discuţiile, trăirile,  rugăciunile sale, atât de personale sunt darul primit de la divinitate şi dăruit nouă, cititorilor. Vede totul cu ochii sufletului şi scrie cu pana inimii, ne îndeamnă la reflecţie, la trezvie, la îndreptare, că toate cele iertate aici vor fi iertate şi în adormire. Lectura cărţii sale poate aduna o minte rătăcită,  poate stinge o poftă încinsă şi poate potoli o pornire pătimaşă. Şi toate aceste efecte benefice vin din iubire de Dumnezeu şi de semeni, pentru că atunci  „când am fost creaţi la început, în noi erau numai seminţe bune, niciuna rea“. (Evagrie Ponticul).

Poeta Lorena Gherghe este licărul României profunde, este candela din adâncul sufletului românesc şi din înălţimea dealurilor şi munţilor buzoieni. Domnia sa nu a fost înzestrată doar cu harul scrierii, ci şi cu un alt dar de mare preţ, bucuria de a fi dascăl, dascălul copiilor din Verneşti, judeţul Buzău. Ce profesie mai potrivită putea fi pentru un suflet deschis spre iubire, lumină şi credinţă, ca cel al Lorenei Gherghe, decât cel de profesor? Şi nu predă orice obiect (toate bune şi frumoase), căci a preda limba neamului din care ne tragem este o menire sfântă.  Elevii domniei sale devin treptat mai buni, mai blânzi, mai drepţi, mai luminaţi în cunoaşterea şi respectul strămoşilor, iar prin limba ce-o vorbesc duc mai departe credinţa vie întru dăinuirea neamului.

Lorena Gherghe este o poetă religioasă specială, prin versurile sale rostind cuvântul lui Dumnezeu.  Ne bucurăm de această carte ca de o binecuvântare spre întărirea în credinţă şi mântuire. După fiecare poezie citită, îţi pleci capul în faţa autoarei şi înalţi o rugă de mulţumire Domnului că ţi-a oferit prilejul să citeşti asemenea poeme.

Felicitări autoarei, sănătate, inspiraţie şi la cât mai multe volume!

 ————————————

Vasilica Grigoraş

Vaslui

8 septembrie 2017

 

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 18939

Ultimele Comentarii