15 Jun
2018

Victor COBZAC: Lacrima cerului în palmele ierbii

 

LACRIMA CERULUI ÎN PALMELE IERBII

 

Motto:

,,…Dacă ochii verzi ar vedea verde,

Dacă ochii albaștri ar vedea albastru…”

(Din poezia „Ochii mei” de Lili Lazar)

 

 

Dacă ochii mei

Ar vedea ca și ai tăi,

N-ar fi risipă de culoare?

Dacă ochii tăi

Ar vedea ca și ai mei,

S-ar produce o schimbare?

Nici tu verde,

Nici tu-albastru.

Eu i-ași culege pe ai tăi din cer,

Tu i-ai culege pe ai mei

Din iarbă.

Eu i-ași scutura pe ai tăi de stele,

Tu i-ai scutura pe ai mei de humă

Și ne-am lua de mâni,

Ca doi copii.

Unul cu ochii cruzi ca iarba

Și altul cu ochii albaștri,

Ca herghelia de cai

Cu stele în coame.

În galop n-ar atinge verdele

Cu copitele înfășurate

În vise.

Ce-ar fi dacă am avea ochii

De culoarea curcubeului?

S-ar auzi și prin somn

Cum pică lacrima cerului,

De la înălțimea unui gând,

În palmele ierbii.

——————————–

Victor COBZAC (VicCo)

12 iunie, 2018

 

 

15 Jun
2018

Ioan POPOIU: Eminescu

,,A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: ,,…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.

Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu chipul ,,nemuritor” al lui Hyperion… S-a vorbit despre Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza, ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa spiriuală, filozofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala, Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul pasionat descoperă o ,,terra incognita”!

Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: ,,Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină…Când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi…Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte literaturi în limba germană…Astfel a cetit el mult din literatura indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume. Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adesea vorbea despre ele…”.

Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile sale: ,,Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei), profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: ,,Astfel şi pasăre şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/ În care toate-s una…”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a contopirii cu marele tot l-a cucerit: ,,Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea suferinţi?/ (…) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!

El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm în ,,Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora (legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de  cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof profund: ,,Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.

Poetul cunoştea, deopotrivă, teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace şi textul cosmogonic sanscrit al Imnului Creaţiunii din Rigveda, iar ceea ce rezultă din acest ,,mixtum compositum” filosofico-religios este concepţia originală cosmogonică a lui Eminescu, redată în impecabile forme estetice: ,,La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/  Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ? (…) Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/ Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…/ Dar deodat-un punct se mişcă…cel dintâi şi singur./ Iată-l cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fâşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…/ De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,/ Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit…” (Scrisoarea I). Am redat integral aceste versuri pentru a sublinia profunzimea şi grandoarea cosmogoniei eminesciene, fără seamăn în literatura română.

Se află în această sinteză cosmogonică şi acel ,,tohu va bohu” ab initio (din Geneză), Tatăl, din dogmatica creştină, versurile identice din Vedele hinduse, ,,punctul mişcător” al lui Kant-Laplace, desfăşurarea acestuia, conform Spiritului hegelian, şi creaţia din nimic (creatio ex nihilo). Peste toate însă se află viziunea originală a cosmogoniei Poetului, redată cu desăvârşită măiestrie artistică, prin mijlocirea poeziei. Din timpul srudenţiei la Viena ne-a rămas de la Eminescu manuscrisul unei povestiri neterminate, intitulată de G. Călinescu, Un fragment eminescian: Pustnicul, iar de Perpessicius, Moş Iosif, povestire edificatoare pentru modalitatea de integrare şi exprimare artistică a unor surse diverse. Povestirea are drept personaj pe ,,zahastrul (sihastrul) Iosif”, doritor să-şi limpezească unele taine prin intermediul unor cărţi vechi, greceşti, dar textul poartă amprenta lui Leibniz, la care se adaugă şi influenţe din Kant, Schopenhauer şi Hegel. Sihastrul Iosif este înfăţişat ca un ,,polihistor considerabil”, cu numeroase cunoştinţe de astronomie, ,,după el, fiecare atom era centrul lumii întregi, adică a nemărginirei, şi fiecare sta în legătură cu toate lucrurile lumii”. Pentru prima dată în literatura noastră, poetul venea cu ipoteza existenţei unor ,,persoane extraterestre”, pe un glob îndepărtat, pe baza lecturilor astrologice din Paracelsus şi Dimitrie Cantemir.

Pe aceeaşi linie a descifrării tainelor divinităţii se înscrie ,,Rugăciunea unui dac”,  (1879): ,,Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?”. Este acelaşi zeu din Rigveda (Imnul creaţiunii), tradus de poet: ,,Întâi eşi această sămânţă a luminii/ Ea singură a lumii stăpână nenăscută/ Pământul, cerul ţine ea cu a ei fiinţă/ Care e zeul cărui noi jertfă îi aducem?” Poemul ,,Luceafărul” reflectă pregnant originalitatea cosmogoniei eminesciene, în imagini poetice de mare frumuseţe şi profunzime, precum această călătorie a lui Hyperion spre locul unde sălăşluieşte Demiurgul: ,,Creşteau în cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe/ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele./ Şi din a chaosului văi / Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea dentâi, / Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…/El zboară, gând purtat de dor,/ Pân piere totul, totul;/ Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”.

 Antropologia eminesciană este la fel originală, liberă de orice concepte dogmatice, precum în fragmentul ,,Archaeus”, unde poetul concepe o ,,nemurire panteistă, după care noi, uniţi cu marele tot, nu am muri nicicând, ci numai ne-am reîntoarce de unde am pornit”. El continuă: ,,Această nemurire înlătură personalitatea distinctă a fiecăruia şi responsabilitatea actelor sale;…fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens, care apare în mii de oameni, dezbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, care mişcă cojile (învelişurile existenţiale), le mână una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică… În orice om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă, oarecum un nou asalt spre ceruri.” Upanişadele (cele mai vechi texte filosofice indiene) l-au incitat pe tânărul student aflat la Berlin, unde el lua note despre ,,spiritul universului, Brahman, reflectat în nemărginirea sufletului uman, Atman”. Influenţa acestor texte se resimte în ,,Sărmanul Dionis”: ,,Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, meditează Dionis, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă…Nu e adevărat că există un trecut- consecutivitatea e în cugetarea noastră- cauzele fenomenelor, aceleaşi întotdeauna, există şi lucrează simultan. Să trăiesc în vremea lui Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun este oare absolut imposibil ?”

Viaţa umană, aşa cum o vede poetul, este nefericită, concepţia sa este marcată de scepticism; să reflectăm la cuvintele pe care Demiurgul, Părintele veşniciei, le adresează lui Hyperion: ,,Tu vrei un om să te socoţi, / Cu ei să te asameni ?/ Dar piară oameni cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni./ Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri/ Când valuri află un mormânt,/ Răsar în urmă valuri;/ Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaaştem moarte./ Din sânul vecinicului ieri / Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare;/ Părând pe veci a răsări,/ Din urmă moartea-l paşte,/ Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte.” Învăţătura despre moarte (thanatos) reflectă concepţia sa existenţială: ,,Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte, /Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte” (Epigonii). Într-un manuscris, el nota: ,,Moartea este stingerea conştiinţei individuale…, nu este decât o frunză din miile de frunze, în generaţii, pe care arborul lumii le produce cu fiecare primăvară….”  Dar aspiraţia la nemurire rămâne intactă: ,,O, de ar fi o moarte, fără ca eu să mor, / eu aş cuprinde-o-n braţe şi aş strânge-o cu dor” (Povestea magului călător în stele).

Ca poet romantic, vizionar, Eminescu a fost frământat până la zbucium de raporturile fiinţei umane cu o divinitate necunoscută şi cu neputinţă de definit, dar şi de condiţia omului într-un univers necunoscut: ,,Dar mai ştii ?…N-auzim noaptea armonia din pleiade ?/ Ştim de nu trăim pe-o lume ce pe nesimţite cade ?/ Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult / Poate că în văi de haos ne-am pierdut de mult…de mult.”

Aceste notaţii din creaţia poetului par să revele un Eminescu necunoscut, cu toate acestea, ele nu sunt decât faţa văzută a icebergului, căci ar trebui să vorbim de fapt despre universul eminescian, pentru a ne face o idee despre profunzimea şi vastitatea operei sale, fără egal în literatura română. Şi în acest fel ne întoarcem la cuvintele de la început ale lui Arghezi: Eminescu, ,,sfântul prea curat al ghiersului românesc”, nu poate fi cuprins în cuvinte, oricâte de alese şi numeroase ar fi.

————————–

IOAN POPOIU

15 iunie, 2018

15 Jun
2018

Sorina IVAN: Poeme

Fericirea împlinirii

 

Pătrund cu-a gândului sfială,
În mirifica-Ți lume,
Univers niciodată atins.
Mă-nchin Măreție-Ți divine…
Ești tot ce am mai sublim..
Te chem din profundu-mi neant,
Întinat în adâncurile
Unei vieți perfide,
Din lumeasca-mi ființă,
Pierdută vremelnic la răscrucea
Unui perpetuum “De ce?”.

Mă-nclin nemuririi Tale
Și-mi simt sufletul

Îmbrățișat de îngeri,
Fericirea împlinirii dăruind sens
Unui răspuns
Ce încă așteaptă…
Să vină…

 

Mărul edenic


Azi răutatea ne-nconjoară
făcând ravagii ca-n tornadă
uitând că mai întâia oară
doar fericirea ne-a fost dată.

Read More »

14 Jun
2018

Adrian BOTEZ: Răspunsul unui câine-lup la întrebare

 

RĂSPUNSUL UNUI CÂINE-LUP  LA ÎNTREBARE

                   închinat memoriei, înalt-bucovinene, a mamei mele, a Mumei Munţilor Bucovinei: ŞTEFANIA-ADRIANA…

 

 

…mă-ntreba mama – înainte să

moară: „măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?

 

 

cu dreptul tâlharului

mamă – cu dreptul tâlharului de

drumul mare…” – îi răspundeam eu – cu

ochii ţintiţi pe sfruntata

îndelunga-agonie-a mamei mele

 

 

„…cu ce drept ne-a luat Ucraina

Bucovina noast’  – măi băiete – cu ce

drept …spune-mi acum – înainte să mă duc la

Domnul Hristos – Mântuitorul nost’… – …El mă va

lămuri… în sfârşit… – …dacă tu…„ –  ..abia mai

şuiera – slab dar

îndârjit – glasul mamei mele – pe patul ei – plin-ochi de

moarte

 

 

„…cu dreptul… – cu slăvitul drept al

tâlharului – mamă  – cu dreptul sângerosului tâlhar de

drumul mare…” – suspinam eu (…din adâncul cel

tulbure-al sfintei ţărâne…) – trăgându-i peste

faţa-mpietrită (…mamei mele – cea dusă la

Mântuitorul – după lămurire şi

veste…) – zăbranicul cel

cumplit

 

 

…dar – din cer – s-aude

mereu – ca un clopot de-alarmă – glasul de

Vâlvă a Muntelui… – …glasul

Mamei mele : „…măi băiete – cu ce drept ne-a luat

Ucraina – Sfânta noast’

Bucovină…?

 

 

eu plâng îndelung – apoi

îmi zbicesc lacrimile – privind la

perna – udă de sudoarea

martiriului veşnicei

întrebări… – …şi urlu – de se cutremură tot

Copacul Ţării – mai să i se risipească

pe jos – toate

roadele-i coapte:

 

 

„…cu dreptul celui care-şi găseşte

prostul… – …cu dreptul celui care-şi află

buimacul ce uită să-l întrebe – pe

(nepoftit şi obraznic) străinul ce dă buzna –  da – să-l

întrebe de sănătate – şi

să-i dea – apoi – sănătatea cu

ciomagul… – …cu dreptul celui ce-l

pipăie la inimă  – şi-apoi îi

smulge punga de la brâu – nedeplin îndreptatului său

tovarăş de

drum – jalnic-şovăielnicului său  tovarăş de

drum… – …cu dreptul celui care preface-orice

Cale  – în Pustiire Sinucigaşă – aici – pe

pământ – mamă dragă – Mamă a Cerurilor

Îndoliate – mamă a Cerurilor

Cutremurate – Mumă care

scoţi piroanele păcatelor

noastre – din orbita

Luminii Mântuitorului Hristos – Împăratul

Drepţilor şi-Ndreptaţilor – al

Neşovăielnicilor

Lumii – dragă mamă de Răni

Viitoare – ale-Nvierii de Neam…”

 

 

..şi-apoi – după răspuns –  mă-ncovrig – în blânda

ţărână – ca un Credincios Câine

Lup de Pază – la Poarta

Lămuririlor şi

Învierilor – toate…

——————————

Adrian BOTEZ

14 iunie, 2018

14 Jun
2018

Nendurații ochi de gheață

Mihail Eminescu – sculptura de Eremia Grigorescu, Onești

 

Mihai Eminescu – I. L. Caragiale – Adrian Botez – George Anca – Gheorghe Nistoroiu – Eugen Zaina – Jean-Claude-Larchet

 

MIHAI EMINESCU

 

Criticilor mei

 

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

 

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

 

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

 

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

 

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

 

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

 

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

 

 

  1. CARAGIALE

Despre Eminescu

 

Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulți contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieții, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie și Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicții, supus unor impulsuri instinctive pe care nu și le putea controla.

Profilul psihologic schițat de Maiorescu

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.

Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”

„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”

„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.” [5]

                  

Profilul psihologic schițat de I.L. Caragiale

Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”

Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

                   Alte mărturii

În sprijinul afirmațiilor lui Caragiale vin multe din mărturiile celor care l-au cunoscut. Sora poetului, Aglae Drogli, își aduce aminte: „ca copil și băiat era foarte drept, blând și milos, totodată despot mare și pesimist”[15]. Mai târziu, ca student la Viena, Slavici îl descrie la fel.

„Om de o veselie copilăroasă, el râdea cu toată inima, încât ochii tuturora se-ndreptau asupra lui. În clipa următoare se-ncrunta însă, se strâmba ori își întorcea capul cu dispreț. Cea mai mică contrazicere-l irita; muzica de cele mai multe ori îl supăra; șuierătura-l făcea să se cutremure; orișice scârțâitură-l scotea din sărite.”

Eminescu însuși, înainte de se muta la București în 1877, îi scrie lui Slavici:

„Dar tu știi c-am fost totdeauna caracter melancolic și n-am avut niciodată destul curaj de viață; prin urmare tot ce gândesc sau fac e azi mai ticăit decât înainte. N-am inimă în mine nici cât e-ntr-o mămăligă, nu gândesc nici la tine, nici la lume, nici la mine însumi. Singura deosebire e c-am devenit susceptibil, că orice atac, cel mai nevinovat, mă irită încât am o adevărată Berserkerwut (furie sălbatecă, germ.), că s-au înmulțit oamenii cu care nu mai vorbesc nici un cuvânt și c-am s-ajung să nu mai vorbesc chiar cu nimeni, nici cu mine însumi.”[17]

În sfârșit, pentru perioada gazetăriei de la Timpul, avem amintirile ziaristului M. Brăneanu care în 1881 și 1882 era tânăr colaborator și corector, subaltern al lui Eminescu. Amintirile lui au fost relatate de D. Roșca.

„Poetul era un prieten ideal. Bun de inimă, îndatoritor, niciodată răutăcios, totdeauna gata de sacrificiu pentru alții. De discutat serios nu prea discuta cu alții nici literatură, nici filozofie, nici politică, nici altceva. Se vedea simțindu-se ridicat sus peste ceilalți, la care privea liniștit și blând din înălțimea gândurilor lui. Îi asculta bucuros pe toți și când se întâmpla de spuneau vreo prostie, zâmbea binevoitor. Era o fire plină de contraste și extreme: rezervat și expansiv, izolat și plăcându-i zgomotul vieții, foarte dulce cu prietenii și neîndurat cu adversarii de idei, pe care îi ura din cea mai adâncă convingere. Viața de gazetar îl făcuse unilateral; generaliza scăderile unora din roșii (C.A. Rosetti) asupra tuturor. Cu subalternii lui se purta îndatoritor; se întâmpla că muncea el și pentru ei, de pildă traducea el în locul lui Brăneanu când îl vedea încărcat de muncă și-i lua cu sine la «câte un pelin», cum făcea cu Brăneanu, care era foarte tânăr pe atunci. În redacție muncea enorm de mult; până nu înnebunise întâi, nu-i plăceau chefurile exagerate și bucuriile senzuale, ca după nebunie, ci stătea ziua întreagă, uneori noaptea chiar, la redacție. Cu superiorii era demn și neîncovoiat.”[18]

Una dintre cele mai tipice forme de manifestare nestăpânită era gelozia pe care Eminescu însuși o condamna în scrisorile sale către Veronica.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”[19]}}

„Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc deloc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un pahar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi tulbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărește și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expansiv și mai vorbăreț.”

Și Mite Kremnitz, cu care Eminescu a trăit o poveste de dragoste, își aduce aminte de unele manifestări extreme ale temperamentului lui.

„Într-adevăr, într-o vară, când dragostea sa amenința să degenereze în turbare, el îmi spuse după o zi în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «ieri după masă am venit la d-ta, am trecut prin toate odăile, și am ajuns la ușa d-tale, însă am găsit-o închisă; altfel aș fi pătruns înăuntru și te-aș fi omorât». Afară de aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni.”

Caragiale povestește despre ieșiri chiar mai șocante.

„Așa, odată, ca întotdeauna, înamorat și fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecât, «nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpușca». N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut dintre noi.

Seara, se afla … unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire; luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat în mulțimea de gură cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască și domino – lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet și-n amor și-n mândrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten: pe uzurar i-l scoase în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contrariat «și-a plătit un souper fin» – ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai mult cu cât era foarte ușurat de greutatea banilor prinși cu destulă alergătură în ajun: ca toți oamenii de felul lui, îi azvârlise seara, ca să-i dorească dimineața.”

Violența impulsurilor sale inconștiente apare și în ciorna unei scrisori către Cleopatra Lecca Poenaru.

„Ei bine, fii a mea … nu o noapte întreagă … ceea ce n-aș fi cerut … ci o oră, o singură oră … și-ți promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă și mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi și care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el … Numele tău rămâne ne-ntinat, nimeni nu știe ce s-a întâmplat … gura care-a putut să-ți facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc … dacă plătesc amorul meu cu viața – să plătesc cu el un moment de fericire.”

Wikicitat

ADRIAN  BOTEZ

Cumpănă

 

CUMPĂNĂ

s-a făcut verde-n fereşti şi pe măguri

mângâie vântu-orice rană din neguri

e verde şi-n stele – e verde şi-n lună…

…a venit şi-a plecat – din priviri – Vestea Bună…

un Neam ostenit de minciuni şi de rele

nu-şi mai priveşte nici semen – nici stele :

fiecare-şi adună şi-şi stivuie scârna  – hârciog

fiecare-ţi rânjeşte din guri de bârlog…

…cum să trezeşti un Neam – Hristoase – şi cum să-l învii?

a uitat să răsufle – a uitat că Tu vii…

…trimite strămoşii – cu foc şi blesteme

 

cu pajuri şi bouri – pe chipuri şi-n steme…

…trezeşte – Hristoase – pe sluga bolindă

şi mân-o să-şi vadă hidosu-n oglindă…

…să-i cânţi la ureche străvechea colindă…

GEORGE  ANCA

Astă-seară se joacă Noica

 

Duşyanta, Hyperion, Călin. Regia: personaje avatare. Vita, Vitanus. Leviathan-levitam.  În mări, în vis, în somn.

*

Vă aduceţi aminte, dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie. Caz din cădere, cazanie. Când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci de nefăcutul. Goethe? Petrecere, cumpăt, întruchipare, mai ales împieliţare şi ba. Eminescu ştie să vorbească filosofic şi ştie să vorbească româneşte.

*

Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali. O genă le permite să înmagazineze grăsime în vreme de belşug pentru a nu fi înfometaţi în timp de foamete. Ai întors spatele pustiei. Porc şi cu Eminescu şi cu Gib. Care şi Gib în Donna Alba. Critic de paie luate în gură a ploaie de porc. Eu ziceam de Cioabă, tu de Pima, păi nu din americani vin, poate din Roboam. Gândiţi-vă uneori şi la mine. O cărticică de religiologie. Îşi autografiază cadavrul. Nu mai plecăm dintre casele astea cu ferestre-noi. S-o fi reîncarnat Rabindranath în careva din ei. Sau ei în ei. Profesor universitar din senin. Kamala Das la Islam, Tagore deconstruit de Şişir ca Eminescu de Mano. Eliade a scris şi Gaudeamus şi Maitreyi. Voi tot kosher pe la Epstein.

*

Vorbea intens, cu plăcere vag revoltată, nepremonitoriu, de n-o fi ascuns cu ştiinţă ce-l aştepta. Pomul libertăţii trebuie împrospătat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor. Ar trebui o inchiziţie. Timpul trece împotriva noastră. Eminescu însăşi. Isus însăşi. Slavi latinizaţi. Rar îngeri. Peregrinam printre ai noştri, ale noastre. Morţi în marş. Oare unde o să ajungem? Nivelurile de apreciere se contrazic.

*

Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

*

Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel – în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.

*

Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu. Altfel, spre încruntarea unui pastor dintr-un ordin propriu, luminată de logos mai degrabă rece.

*

Noica se autointilua, uneori, biograful, in spe, al lui Eliade. Am început-o (sau, o s-o încep?) Cine altcineva? Când am primit prima scrisoare de la Eliade, am dat fuga să i-o arăt, era şi vărul său, medicul. De ce ţi-a răspuns, nu eşti aliatul nostru (îngheţasem). De ce nu, a intervenit doctorul, e tânăr, n-avea când să-i fie aliat. Tot aşa, când isprăvisem de redactat teza, şi i-am rezumat-o, la Nestor, că, de fapt, este Baudelaire-Eminescu, m-a întors că de ce-mi trebuia ocolul Baudelaire ca să ajung la Eminescu. Probabil cum ajunsese el, mă gândeam.

*

Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.

Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).

*

Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail – “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence – “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.

*

Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,

brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,

Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo,

focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii

*

Am trimis prietenului care vă vorbeşte o mioriţă pentru un cangur. N-a comentat. A lăsat fabula darurilor să-şi fie comunicare-cuminecare, totem la totem. Şi nici măcar de împrumut. Nici rit de trecere. Iar noi locului ne ţinem, vorba lui Eminescu. În fapt, limba interioară a lui Eminescu. Ne vedem în cuvinte, cum predica Noica, pe chiar vremea dictaturii comuniste

*

Când o întâlnisem pe Apara, cu zece ani în urmă, eram tot sub ameninţare, pentru publicarea Doinei lui Eminescu – nu ieşeam din casă, îmi cerusem la vicecancelar demisia, nu mi se aprobase, până chiar am plecat, în 12 aprilie, (împlineam 40 de ani) – trăisem un semestru de (auto)terorizare – tot în jurnalele de atunci voi căuta (romanul Furnici albe?) Când îi explicam lui Radu de ce plecam de la Lodhi la Vinod, argumentasem că e o chestiune de viaţă şi de moarte – ca să vezi.

*

Eu sunt în Academia Eminescu şi Societatea Hafiz (convenită de Vinod cu iranienii, printre care şi d-na Apara – pe mine m-a cam deranjat zelul lui oarecum diluat – dincolo de nobleţea asocierii – pentru Eminescu, în ce mă privea: la Moscova, femeia pe care am întrebat-o de d-na Apara dacă a venit, nimic mai mult, mi-a şi oferit, cu martore, un volum de Hafiz şi mi-a citit public versete). N-aş publica jurnalul şi numai pentru a nu expune aceste femei (cine s-ar fi aşteptat la Iran, făcea Margaret alaltăieri).

*

Read More »

14 Jun
2018

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Câteva cuvinte despre o carte mare…

,,O altfel de cântare a cântărilora  autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete,

 apărută la Editura Contrafort, Craiova, România- 2013

 

 

Cartea consistă din 308 pagini cu un text desfășurat (prin ideea autorului) pe șapte părți numite Anotimp, fiecare constituind de fapt un nou Capitol în care se include subtitlurile de lucrări realizate de autor. Prefața cărții o scrie dl. Lucian Gruia.

Are Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, iar prin copyrightul ce aparține Editurii Contrafort, se stipulează condițiile legale asupra folosirii textelor din carte. Deci, voi avea grija a respecta întocmai aceste reguli.

   Domnul Ben Todica din Melbourne ne mai spune că va veni o vreme când aceste cărți a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete vor fi căutate și citite precum căutăm un pahar cu apa limpede! Să-i dorim succes deplin autorului cărții O altfel de cântare a cântărilor.

   Desigur, nu o aseamăn eu cu La Dotta Mano, a lui Michelangelo, care deși publicată inițial în doar 33 de exemplare, rar găsită azi, și la un preț de câteva sute de mii de dolari, respectând însă scara valorilor, Pavel  ne aduce o carte mare, în care se cuprind cele mai înalte simțăminte umane, de dor și iubire ,,strecurate prin lumină”, expresie folclorică des folosită de dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete în compozițiile sale. Scrierile aduc un iz specific românesc dar și acel iz al izvorului popular folcloric regional. Uneori ai impresia cum pe undeva prin jur s-ar afla un Anton Pann de la Ciubăncuța de Cluj-Napoca. În tot timpul autorul și-a adunat un larg bagaj folcloric, cum spuneam, cu  frumoase expresii ale omului de rând, aduse și din zona Sălajului său natal.

   În toate cele șapte Anotimp -uri (Capitole) ale cărții se observă o linie de clară legătură, ,,un trunchi”, cum îl numea dl. Lucian Gruia în prefața scrisă cărții, pe care trunchi cresc stufoase ramuri ale creației literare ferghetene, diversificate în teme, dar unitare prin acel liant al iubirii și dorului de o viață sănătoasă, în credință și Hristos, ,,pâinea cea cu folos” expresie iar atât de des folosită de autor. Ce se poate constata, tot inspirațional și metaforic vorbind, valoarea cărții crește tocmai prin aceste stufoase ramuri care numai pe un trunchi solid și sănătos pot crește. Iar trunchiul este însăși harul autorului care a reușit să-i inspire însăși titlul cărții sale: O altfel de cântare a cântărilor, prin care de fapt dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete își identifică personalitatea sa scriitoricească, intimitatea sa sufletească, identitatea lui proprie. Observăm cum aproape la fiecare subtitlu de Anotimp, autorul  notează și un motto, prin care deschide o fereastră spre a se privi înspre tema ce urmează a fi gustată de cititor. Astfel la Anotimp Ia, îl găsim pe Lucian Blaga, cu un vers din Poemele Luminii drept motto ales de autor: `,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” fapt prin care autorul dorește să-și justifice propria-i creație în felul său propriu de a înțelege lumea din jur. Astfel continuând, în această albie al inspirației sale, dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete reușește ași frământa aluatul plăcut al scrierilor sale literare până la finele întregii cărți.

Primind această carte și eu aici în Australia, autorul a mai avut dragul a-mi scrie și un autograf pe prima filă, astfel respectul meu pentru autor rămâne adânc păstrat în ființa mea.

Deosebit de atractiv prin tot ceea ce autorul adună operei sale, cartea poate fi așezată între cele mai inspirate și de real folos adus unei educații sănătoase, umane, creștine celor ce vor avea ocazia sau vor dori să citească o carte bună. Cartea se  află și la biblioteca Mihai Eminescu, biblioteca familiei mele din Cringila, N.S.W, la îndemâna cititorilor noștri români-australieni. Eu o recomand tuturor cititorilor iubitori de o carte adevărată, ieșită dintr-o viață adevărată, care are darul a lumina mintea noastră. Și încă o vorbă: Chiar dacă azi cărțile sunt mai puțin căutate, va veni o vreme când Cartea va fi căutată precum căutăm florile cele frumoase prin câmpiile noastre românești!  Iubiți Cartea Romanească!

———————————

Ioan MICLĂU-GEPIANUL

Cringila, Australia

14 iunie, 2018

14 Jun
2018

Adrian BOTEZ: Magia neagră a unei istorii a românilor…

MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR…FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”…!

(marginalii şi dezvăluiri în premieră)

Zi de zi şi zi după zi, vedem cum se caţără pe noi tot felul de căpuşe, de păduchi, de mici jivine, şuierând şi sâsâind, cumplit nerăbdătoare, de lăcomia de-a ne mistui, de tot, sângele. Toţi mârlanii şi toate „curvele morale” se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de altceva decât de hoit.

…Pe pielea noastră, se fură cum nu s-a mai furat: nici tătarii cu „capete de câine”n-au făcut-o, cum nici fanarioţii. Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru, din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii” în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU!

…Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice (de „magie neagră”, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine…! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16 :

Camera Deputatilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educatiei in varianta Guvernului, prin care Limba si literatura romana va fi singura disciplina care nu poate fi studiata si in limba materna de catre minoritatile nationale,  informeaza Mediafax. Liberalii nu au participat la vot.

In varianta Comisiei de invatamant, articolul prevedea ca si disciplinele Istoria romanilor si Geografia Romaniei sa fie studiate in limba romana de minoritatile nationale, prevedere adoptata de comisie la propunerea liberalilor.

<<Va anuntam ca nu vom participa la acest vot, la acest articol, e un vot antinational si va asumati responsabilitatea ca cetatenii Romaniei sa nu stie ce inseamna istoria si geografia acestei tari>>, a explicat Eugen Nicolaescu.

Articolul, adoptat in forma Executivului, cu 111 voturi pentru, 45 voturi impotriva si 10 abtineri, prevede ca “in cadrul invatamantului preuniversitar cu predare in limbile minoritatilor nationale, toate disciplinele se studiaza in limba materna, cu exceptia disciplinei Limba si literatura romana“.

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai “ager la ochi”, în această problemă gravă a României de azi:

Majoritatea deputatilor au votat posibilitatea predarii istoriei si geografiei Romaniei in limba maghiara. UDMR a tinut mult la acest detaliu, continut altminteri si in proiectul Legii Educatiei. PNL si PSD au protestat cu vehementa si i-au acuzat pe pedelisti, udemeristi etc. de tradare a natiunii romane.

Pe de alta parte, sa ne gandim ca in Harghita si Covasna, oricum, istoria si geografia Romaniei erau deja predate in limba lui Petöfi. Normal ar fi fost ca macar aceste doua discipline sa fie asimilate de catre compatriotii nostri de origine maghiara IN LIMBA ROMANA, limba oficiala a statului in cadrul caruia sunt si ei cetateni. Ce sens are aceasta discriminare pozitiva? In SUA, geografia si istoria sunt predate in limba engleza, in Franta franceza e unica limba oficiala admisa, in Grecia – limba greaca si exemplele ar putea continua.

Sa zicem ca noi, romanii, vrem sa demonstram intregii lumi ca putem fi cei mai democrati de pe planeta. Macar de-ar fi scrise viitoarele manuale de istorie si geografie intr-o maniera atractiva, inteligenta si echilibrata, chiar de-ar fi redactate in maghiara. Or, majoritatea celor scrise in limba romana sunt greoaie, incarcate cu tot felul de detalii inutile, plictisitoare sau, pur si simplu cu multe omisiuni de continut.

Nu supradragostea de democratie i-a determinat pe reprezentantii PDL sa sustina aceasta propunere a UDMR, ci pacatosul de calcul politic. In acest moment, fara sprijinul UDMR, PDL ar conta in Parlament doar pe UNPR, procentaj insuficient pentru a se mai mentine la guvernare. Astfel, liderii UDMR isi mai ating un scop, pedelistii se executa fara cracnire, intr-un moment extraordinar de greu pentru partidul portocaliu, in vreme ce PSD si PNL mai sufla nitel in trombonul patriotismului discursiv.

Iar pe ei, pe etnicii maghiari din Harghita si Covasna, nu cred ca i-a intrebat la modul serios nimeni daca acest aspect ii preocupa cel mai mult in acest moment. Acolo sunt sosele distruse, intreprinderi falimentate, oameni muncitori, saraci si cu mult bun simt, somaj cat incape si munti cheliti la greu de catre angajatii grofului postdecembrist, putredul de bogat Verestoy Attila…”

***

…Vedem pe forum tot felul de comentarii ale limbricilor “epocii de aur” băsesciene, “juni” educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale PRIN UITARE: că “aşa trebuia de mult”, că “aşa este europeneşte”…:

Daca istoria si geografia Romaniei este predata asa cum trebuie, ce conteaza limba? Important e sa nu se faca dezinformari…atat.

Plus ca un copil ungur invata mai bine in limba lui decat in romana.
Nu vad problema…
” - sau: “Dumneavoastra uitati ca la ora actuala suntem in UNIUNEA EUROPEANA. Un singur spatiu, un singur teritoriu, o singura piata si mai multe culturi. Dar poate ca dumneavoastra nu sunteti inca cetatean al UE. (…) Mult noroc si…..toleranta.

Read More »

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 39259

Ultimele Comentarii