12 Jul
2017

Emilia Țuțuianu: Poesis

LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI, EMILIA ȚUȚUIANU !

 

Destin           

 

Păşesc, privind tot înainte,

prin frunzele ce cad foşnind-

crâmpei de vise ostenite,

tresar sub pasu-mi obosit.

 

Zadarnic ochii mei mai cată,

prin vechiul Aladin ochean –

O rază limpede, curată,

pe care-o vreau…dar n-o mai am!

 

Stingher tu treci pe lângă mine,

și ierni aduci şi vânturi reci…

Oh !…te cunosc atât de bine,

destin al meu, la cine pleci?

 

 

Revenire

Cuprind în braţe căldura verii

şi-n suflet vreau s-o strâng

pentru tine, când vei veni..

 

Singurătatea, vicleană vietate,

sfidându-mă duşmănos, mă privea…

 

Mă ghemuiesc în mine, obosită;

și adun în braţele ce-mi flutură  în vânt,

amintirile rămase,  din alt timp.

 

Inima se deschide ca o rodie,

cu picături roşii, ce se-amestecă

cu scurgerea haină a Timpului,

cu nisipul lucrurilor pierdute,

cu osteneala trupului zbuciumat,

cu arşiţa febrei…ce mă devoră

 

 

Cine?

 

Cine poate să-mi răspundă?

Pacea sufletului să o găsesc,

ca viaţa să curgă clar, fără margini,

până dincolo de moarte,

până dincolo de întrebări…?

 

Voi răbda şi voi îndura orice,

cu speranţa că într-o zi

voi desluşi Adevărul,

și când orbirea, cedarea va veni…

mă voi opri…pecetluind întrebările

…cu tăcerea.

 

 

Drumul meu

 

Am ajuns să cred

în singurătatea mea,

plutind adesea pe nori plumburii.

Am ajuns să cred,

că tu,

omule

ți-ai uitat rostul…

 

Ca într-o litanie,

îmi caut drumul

spre Lumină.

 

Știu că printre mătănii

lacrimile mele

aduc izbândă

în fața vântului

în fața tornadelor

nestăpânite,

aici,

de nimeni.

 

Drumul meu,

a fost deja pictat

pe calea veșniciei.

—————————————-

Emilia Țuțuianu

Roman

12 iulie 2017

 

10 Jul
2017

Carmena Baintan: Poeme

S E C U N D A    V I E Ţ I I

 

Când norii prin faţa lunii plutesc

Frunzele în codru îşi găsesc alinarea

Spinarea timpului se întoarce spre noi

Pe prundul din suflet se lasă uitarea.

 

Sub umbra lacrimei uitarea mai plânge

Fugind spre lutul încărcat de blestem

Lăcaşul inimii în noapte se frânge

Ducând cu sine şi tristul poem

 

Focul neaprins mă-nvăluie iară

Strivind cu lumina tulburarea fiinţei,

Răspunsul vieţii poate să-mi pară

Drumul Golgotei spre-ntărirea fiinţei

 

Locul acesta l-am visat mai devreme

Când pânza somnului trezirea a-nvins

Paşii ploii îi ascultam în tăcere

Şi cântecul strigii pe loc m-a cuprins.

 

Pluta timpului mai acostează la mal

Pământul adoarme sub grelele ape

Pe lună se vede o barcă rănită

Secundei din noi să-i lăsăm libertate.

 

Pământul şi cerul se fac armonici

Noi printre ele ne trecem secunda

Neantul ne-nghite cu surâs aurit

Cât umbra de fulger e viaţa, fecunda.

 

Misterul din noapte nu l-am citit

Luna e văduvă şi cerul orfan

Dar tunetul sufletului stă răstignit,

Pe cel mai întins şi mare ocean.

 

Pe-o undă încet ne ridicăm spre mare

Şi bolţile pe rând ni se deschid,

Doar Dumnezeu ne-aşteaptă pe cărare

Făcându-ne cu mâna semn timid.

 

Însinguraţi ne aşezăm pe boltă

Cu mâna tremurândă ne-alegem câte-o stea

Avem în noi secunda vieţii noastre

Şi fâlfâiri de îngeri se-aştern pe viaţa ta.

 

Ne mai jeleşte timpul câteva secunde

Suspină vântul pe urmele-ţi trecute

Pământul mai  păstrează lespedea cu nume,

Se trec şi ele apoi în vremile pierdute.

 

N O A P T E   A D Â N C Ă

 

E noapte adâncă în galaxii pierdute,

Posomorâte stele lucesc pe vârf de munte

Luceferi-s aproape cât să-i cuprinzi cu mâna,

Iar în odaia închisă la geam mai bate luna.

 

Dar mâna adormită în răsuflări pripite,

Dă glas durerii dulci şi caldelor ispite,

Singurătatea toată se pierde în neant,

Ducând cu sine-n lume chiar vântul din Levant.

 

Lumini din infinit coboară peste creste

Şi luna de la geam de-amor mai povesteşte,

Zidită e-n fereastra cu dublele canaturi

Sporind lumina caldă în aşternut şi paturi.

 

Şi ca o veveriţă zburdalnica lumină,

Se mai retrage-n cer spre ceasul de odihnă,

E-o veste bună însă la noapte va veni,

Izvorul de lumină pe toţi ne va privi.

 

 

U M B R Ă   S T O A R S Ă

 

Când mai vorbeam cu roua dimineţii stoarse

Şi mai vedeam şi curcubeul întors şi el pe dos,

Silabele în gât mi se topeau ca ceara

Dar toate au avut un blând şi cald prinos.

 

Imaginea cu vântul ce tremura prin ceaţă,

Nisipurile calde ce-n val se desfătau,

Delirul spart al nopţii ne răsfăţa pe faţă,

Cu umbre de lumini sub pleoape defilau.

 

Şi plopii fără soţ se-mpreunau în umbră,

La margine de drum cu suflete surori

Fereastra surâdea în umbra dezvelită,

Lăsând în urma lor doar mutele rumori.

 

Încearcă amintirea să fure iarăşi clipa,

Când uşa stă închisă după un ultim pas,

Mi-e teamă că odaia îţi mai păstrează şoapta,

Ca lebăda ce tace uitând că are glas.

 

Nu dăinuie nimic din astă umbră stoarsă,

Sirena-ţi împleteşte dantele surâzând,

Clepsidra lunii curge peste întreaga lume,

Şi timpul se transformă într-un bătrân plăpând.

 

Când apa  se întoarce plângând către izvor,

Ecoul ei se-aude din timpul infinit,

Mai caută un rost cuvintele-amintire,

Dar toate se găsesc în timpul ce-a sfârşit.

 

Şi dacă ai vrea să-ntorci în nori iar curcubeul,

Ori roua dimineţii să acoperi iar cu cerul,

Pe toate le poţi drege în vorbe cenuşii,

Şi de-ai răspuns la toate, nu ăsta e misterul

—————————-

Carmena Baintan

Baia Mare

10 iulie 2017

10 Jul
2017

Alexandru Nemoianu: Între “loc” și “lume”

Omul, ca entitate nerepetabilă, ca persoană unică, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este condamnat la libertate, care înseamnă unirea, cu libera voie, cu Dumnezeu. Acesta este un adevar simplu și cutremurător, în egală măsură. În această înțelegere se cuprinde și faptul că în eternitate, în vecii vecilor, timpul nu există. Mereu ne aflăm într-un prezent, într-o actualitate, fără sfârșit. Printr-o foarte ciudată alienare omul  “acestei lumi”  trăiește în trecut, în amintirile sale, ori în așteptarea și pregătirea unui viitor despre care nu are habar. In ce privește momentul prezent, clipa singura asupra căreia are stăpânire, el caută să evadeze, folosește chip și fel pentru a ucide  “timpul”. Acest om nu trăiește de fel aici, el trăiește în reverie și închipuiri care, cel puțin până la un punct, sunt bântuite ori inspirate de haosul ce vrea răul. Ori sensul trăirii este, ori s-ar cuveni să fie, ceasul actual. Datoria pe care ți-o faci acuma și modul în care îl tratezi pe omul pe care îl întâlnești tot acuma sunt cele mai importante clipe din viața fiecăruia dintre noi și de ele depind împlinirea ominității noastre, care este și a mântuirii noastre. Cuvântul asupra judecății de pe urmă impresionează prin simplitatea lui. Singura acuzație este aceea de a nu fi fost cu grija, de a fi fost nesimțitori la prezența lui Hristos în orice ființă suferindă, în orice ființă umană. Aceasta este singura recunoaștere pe care o cere Hristos fiecăruia dintre noi. Iar cu aceste gânduri voi cauta să adresez și problema relației dintre “loc” și “lume”.

În Statele Unite trăiesc un numar destul de mare de anabaptiști care, pentru societatea majoritară, sunt o ciudățenie. Acești oameni, ”amishii”,  dincolo de ce va fi fiind învățătura lor de credință, trăiesc dupa modele din veacul al XVIII-lea; îmbrăcăminte, tehnica de lucru, comfort casnic, etc. În plus ei observa reguli stricte, foarte stricte, morale; se ajută între ei, sunt fanatic monogami, vorbesc dialectul german al întemeietorului sectei, etc.Interesant este faptul că ei nu își “forțează” copiii să urmeze acest fel de viață.

La 16-18 ani tinerii primesc o suma de bani și sunt trimiși să trăiască “în lume”. Ei viețuiesc acolo doi, trei ani (unii mai mult, iar alții mai puțin). Mulți dintre ei ajung să facă directa cunoștință cu aspectele cele mai sordide ale vieții americane. Ceea ce este interesant este faptul că în proporție de 90% ei se reîntorc și se alătură comunităților din care au plecat. Nu “lumea” este importantă pentru ei ci “calea”. Între consumarismul deșănțat și tradiție ei aleg tradiția. Este în această cifră statistică o învățătură despre relația dintre “lume” și “loc”.

Dragostea și atașamentul față de un anume “loc” înseamnă iubirea și respectul pentru tradiție și eternitate  (personificată, ori reprezentată, prin mormintele strămoșești și căile înaintașilor). Dar atunci când acest atașament pentru un “loc” devine lăcomie și dorință de posesie el încetează să mai fie semn de bine și se arată ca patima întunecată, mândrie și lăcomie. Se cuvine deci să fim cu luare aminte și să exercităm dreapta măsură.

Atunci când știm că frumusețea (care este arătarea lui Dumnezeu prin lucrul mâinilor Lui) este în tot locul și se arată doar iubirii, s-ar cuveni sa fim mereu recunoscători și bucuroși.

Lăcomia pentru a “poseda” (pentru o clipă repede trecătoare)  un “loc” este idolatrie și se cuvine să fugim de ea. Inima noastră trebuie să fie deschisă cu dragoste spre întreaga “lume” facută de Dumnezeu și acțiunea noastră să fie gata pentru locul și omul care se găsesc “acuma” lângă noi. Sa iubim “locul” unde ne-a așezat Dumnezeu dar să nu uitam o clipă că aceasta înseamnă a iubi și a te simți direct responsabil pentru lumea întreagă și încă mai vârtos pentru răul din ea. Responsabilitatea aceasta, în chip minimal, ar trebui să însemne refuzul de a fi complici la rău și asta poate fi realizat fiind mereu, măcar sufletește, alături de cei slabi, alături de cei care “pierd”. Atunci vom primi făgăduința din veac, ”Cele ce ochiul n-a văzut și urechile omului n-au auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce îl Iubesc pe El” (Sf.Pavel,I Corintieni,2-9).

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

10 iulie 2017

10 Jul
2017

Mariana Gurza: Centrul Cultural Spiritual Văratic – dulce sunet de clopot

Sfânta Mănăstire Văratec rămâne una dintre multele ,,tinde ale raiului”, cum frumos denumea Părintele Teofil Părăian mănăstirea. Frumuseţea şi sacralitatea locului a atras de-a lungul timpului, spre vieţuire şi contemplare, cărturari şi oameni de cultură.

Vorbind despre Mănăstirea Văratec, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, devenită mai târziu Maica Benedicta, a găsit la Văratic: ,,… ceea ce au numit un topos sacru, cum zice grecul, loc sfânt.” Aici veneau personalităţi ale vremii, pentru a se îmbogăţi sufleteşte la şezători şi audiţii muzicale, sau pentru a se destinde în mirificul peisaj din jurul Mănăstirii, primind acea blândă lumină a harului ceresc. Văratecul fiind descris în numeroase opere literare ale autorilor români care au poposit pe aceste locuri.

Mănăstirea Văratec a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori, precum: Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu şi mulţi alţii. În volumul ,,Oameni şi locuri” apărut în anul 1908, Mihail Sadoveanu scria despre aceste locuri: ,,grădiniţi de trandafiri le împresoară; şi e o grijă aşa de migăloasă în toate, parcă ar fi o întrecere necontinuată… Sunetul clopotului se împrăştie dulce la sfârşitul liniştit al zilei.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „rodirea luminoasă a credinţei în istoria şi cultura unui popor se vede în virtuţile statornice ale poporului, adesea personalizate în luptători eroi, în cărturari înţelepţi, în artişti inspiraţi şi mai ales în sfinţii martiri, mărturisitori, cuvioşi, ierarhi şi voievozi“.

La noi, cultura îşi are începuturile în tinda bisericii, prin înţelepciunea şi osteneala nenumăraţilor slujitori ai Bisericii şi a oamenilor de cultură, pătrunşi de credinţa noastră ortodoxă. În istoria culturii româneşti, au ostenit cu râvnă, vrednică de pomenire, un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, ctitori de limbă, de cultură şi unitate românească. Şi în acest spirit, un teolog consemna: „Biserica Ortodoxă a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă şi venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică…“

Important şi demn de menţionat este şi faptul că în acest proces de evoluţie şi creaţie culturală şi spirituală a existat continuitate chiar şi în vremuri de restrişte pentru poporul român. Piloni ai credinţei şi ai culturii s-au înălţat permanent luminând cugetul şi simţirea românilor, care s-au hrănit şi se hrănesc cu aroma florilor nemuritoare ale ortodoxiei.

O cultură de calitate nu se face cu ochii în jos, către pământ. O cultură bună, aşa cum afirma marele mitropolit cărturar Antonie Plămădeală, se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi înşine. Aşa a procedat şi doamna Emilia Ţuţuianu, psiholog și editor, în dorinţa sa de a crea ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”- un proiect gândit minuțios și realizat cu destule sacrificii – un vis devenit acum realitate.

În urmă cu doi ani, Emilia şi-a propus să realizeze proiectul cultural legat de mănăstirea Văratec, dorind să evidenţieze valoarea culturală şi spirituală a locului. Un proiect ambiţios care adună sub cupola credinţei, personalităţile care au trecut pe la Văratec şi au consemnat în operele lor frumuseţea, duioşia şi taina locului.

Inimoasa Emilia Ţuţuianu, psiholog, editor, director fondator al Editurii Muşatinia,  membru fondator al primei reviste culturale apărute la Roman, a revistei on-line, Melidonium,  şi-a împlinit visul.

 Pentru omul de cultură Emilia Ţuţuianu, Văratecul reprezintă ,,poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”. Pentru a spune acest lucru, mai întâi trebuie să simţi astfel în eul interior, să-l descoperi pe Dumnezeul din tine. Doar împreună, poţi face alţi paşi pe drumul creaţiei,  spirituale, culturale, artistice. Prin har divin apare inspiraţia pentru a identifica metode şi căi de concretizare a gândurilor. În acest sens, se trezea în mintea şi sufletul Emiliei Ţuţuianu o dorinţă arzătoare de a lăsa generaţiilor viitoare un loc de întâlnire prin iubire şi creaţie.

Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.

Biserica Ortodoxă Română a încurajat acest proiect şi cum Dumnezeu este mereu de partea celor care ,,zidesc” pentru eternitate, s-a găsit şi un investitor pentru demararea lucrărilor. În anul 2016 au început lucrările la ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”.

O clădire impunătoare, aproape de Sfânta Mănăstire, construită în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brâncoveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar –  dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Calistrat Hogaş, Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, George Lesnea, Cornelia Pillat, Grigore Ilisei, Constantin Ciopraga, Valeria Sadoveanu, Ştefania Velisar Teodoreanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Bartolomeu Anania, George Bălăiţă, Fănuş Băileşteanu, Gheorghe Brătianu şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului  adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă  este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură.

Priveliștea oferită de la balconul mansardei ne poartă într-un periplu de imagini,  de la biserica Sf. Ioan – unde se află mormântul poetei Veronica Micle – până la Cetatea Neamțului, peste Codrii de aramă și Pădurea  de argint, prezente în versurile eminesciene.

Bineînţeles, ca orice lucrare în folosul iubitorilor de Hristos şi de cultură, în timpul lucrărilor au apărut şi dificultăți create de spirite meschine. Nu le-a fost uşor iniţiatorilor, Emiliei Ţuţuianu şi soţului ei, Dorin Dospinescu, fiindcă apăruseră oportuniştii, oameni fără puterea de a înţelege menirea acestui proiect, izvorât din dragoste și dăruire, interesaţi doar de imagine sau pentru a-şi însuşi din realizări, dificultăți cu cei care câştigaseră licitaţia, cu meşterii indolenţi şi prea hrăpăreţi, interesați doar de umplerea buzunarelor…

Cu ispite şi piedici de tot felul, Emilia Ţuţuianu nu a avut parte de linişte în toată această perioadă. O jertfă și dăruire pentru un ideal pe altarul culturii, cu preţul nopţilor  nedormite, a bolii şi a luptei cu forţele obscure…

Cu ajutorul Celui Preaînalt, ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”, iată, s-a finalizat!

Totul are însă un preţ! Nu contează că acel domn investitor, venit tocmai din Anglia, a crezut în visul Emiliei, dar noi, cum ştim să apreciem şi să mulţumim acestor oameni care au realizat ceva nu pentru ei, ci pentru generaţiile care vor veni?

Curând va avea loc inaugurarea ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” unde sper ca oficialităţile să-și dea mâna, pentru a sărbători evenimentul pe măsura importanței edificiului și a efortului depus de cei care şi-au pus sănătatea, liniştea, timpul, şi nu în ultimul rând rezervele financiare, pentru construirea unei instituţii de spiritualitate şi cultură pe pământ sfânt românesc şi pentru sufletul fiecărui pelerin sau turist ce-și va purta paşii pe aceste meleaguri moldave.

Un act de cultură, uneori este ca o rugăciune, când este făcut cu sufletul. Pentru doamna Emilia Ţuţuianu, este și un dar la ceas aniversar, peste câteva zile fiind data de naştere a domniei sale, încununând ani de dăruire și muncă pentru comunitate.

Prieteni, scriitori din ţară şi diaspora, vom fi alături de Emilia și vom urmări acest moment important, fiind cu toți interesaţi a ne reîntâlni într-un loc binecuvântat.

Felicitări ctitorului pentru generozitatea sa, felicitări celor care nu au precupeţit nici un efort pentru ridicarea ,,Centrului Cultural Spiritual Văratic”, într-o adevărată epopee  a iubirii și dăruirii de sine, lăcaș care va intra în circuitul cultural și spiritual național, sperând, ca peste ani, să nu-şi schimbe destinaţia…

Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-un document mai puţin cunoscut, privind opera lui Caragiale, într-o manieră incontestabilă: ,,În scoica aceasta, a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul, a cărui nostalgie nu ne va cruţa niciodată”.

Personal, doresc să-i urez de pe acum distinsei Doamne Emilia Țuțuianu, felicitări și urări de bine cu sănătate cu ocazia zilei de naștere. Ziua de 12 iulie, o zi însemnată printre cei care prețuiesc truda domniei sale.

Întru Mulți Ani Fericiți !

 

———————————————–

Mariana Gurza

Timişoara

10 iulie 2017

 

9 Jul
2017

Ana Urma: Clipe de tăcere între îndoială şi extaz / Moments of silence between doubt and ectasy

 

După volumul Doar cu pana inimii [Tanka] publicat la Editura Pim (2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditaţie de înaltă ţinută scriitoricească, Vasilica Grigoraş ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariţia cărţii Ochi în ochi cu luna – tanka şi pentastihuri. Amănunte privind apariţia noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuţie lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar şi neliniştile fireşti ale existenţei care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii,  în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfinţit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă uşor aforistică asupra vieţii, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerinţele şi îndatoririle vieţii. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda fiinţei, izvorul discursului liric şi calea spre inima publicului.

În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric şi emoţia dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârşie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedeele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume şi, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme.  Cred că afinităţi neştiute ne aduc împreună, într-o meditaţie şi contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseţii clipei, o frumuseţe gravă şi delicată, plină de emoţie. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus.

Pornind de la însemnări voit simple şi reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de  respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopţii / şi secretele noastre,  se creează acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificămAlăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune şi prispa casei,  fac  trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură şi  însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre. (Concert de greieri)

În primul poem din secvenţa Spre asfinţit, o simplă aluzie la cireşele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieţii, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea şi revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireşele amare / în plin asfinţitdescopăr destinaţia / însă uit cărarea.

În următorul poem din aceiaşi secvenţă, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecţie, împăcarea cu sine şi mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca şi gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînţelege aici prezenţa şi importanţa unui interlocutor intim căruia îi încredinţează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / şi   înalţ o rugăciune. (Spre asfinţit)

Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roşu al credinţei că pe drumul devenirii vom şi găsi ceea ce căutăm. Între şovăire şi privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obişnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt şi cuvintele poemului: Copaci înfloriţi / pe oglinda râului / un blând vitraliu – în zori de zi-mbrăţişez / adâncimea luminii.

Ajungem, în secvenţa următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc şi din acele atingeri fulgurante  se naşte ideea de zbor, de înălţare. În faţa culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / şi-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea fiinţa pătrunsă de gerul raţiunii, purificată parcă, face loc aceloraşi contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenuşă-s cărbuni aprinşi (Fără îndoială)

Şi, după un concert de greieri, spre asfinţit, sub  frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărţii. Şi, revenind: Uneori / înşirăm clipe de tăcere / în firul vieţii, ca şi cum am număra în întuneric mătănii sau am înşira pe aţă  seminţe de pin, pentru un scop numai de noi ştiut sau, pentru a rămâne faţă în faţă cu noi înşine: răsucim cheia-n uşa / unor lecţii de viaţă (Clipe de tăcere).

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceaţa deasă / toiagul umilinţei / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci;  observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini.  În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru.  Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină.

În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel:

Pulberi de lună

brodează clipele în

fresca unui vis –

deşertul de regrete

brăzdat de-amare lacrimi

Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deşert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează şi brăzdat, prin analogie, dau fluiditate şi supleţe poemului.

Mult mai ancorat în realitate următorul poem:

Sub ceru-nstelat

 umbrele catargului

 şterse de valuri –

pun geană peste geană

 înecând nesomnul.

Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârşitul sau începutul  unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare şi plină de mister.

Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătură cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii şi aşternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării şi împăcărea propriei imaginaţii cu prezentul zgomotos al vieţii, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraş ştie să transmită, cu emoţie, adevăruri universal valabile, starea de creştere a fiinţei pe drumul imaginar al înţelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului şi sensibilităţii multora dintre noi.

Ana Urma (23.11.2016)

 

 

Moments of silence

between doubt and ectasy

After the Tanka volume Only with the pen of the heart, published at Pim Publishing House in 2015, a journey volume through the Nipon lyrics, in fact a multitude of meditation poems of a higly writing figure, Vasilica Grigoras is offering us a new bilingual surprise by releasing the book « Looking the moon in the eye – tanka and pentastiches ».

I found details on the new volume release right from the distinguished author who, with the modesty that is charactirizing her, confessed me about the circumstances, the background and the natural unrests of the existences which, as her unprecious gift to dream in words was in progress, took the shape of the poems comprised between the two covers.

Starting from one sentence or following a unitary idea, with the determinant word in bold, the poems are grouped in three following these criteria, in mini-chapters with suggestive titles : Cricket concert, To the twilight, The shiver of light, Without any doubt, Moments of silence, Roots, etc.

While reading one feels a nostalgia of the time passing, a slightly aphoristic contemplative attitude over life, over the humanness. A secret abandon will gradually bring to light the unseen wave of thinking, of the thinking of the human being involved between the life’s demands and duties. It seems that the author discovered in the waters of her own mirror, the human being’s mirror, the spring of the lyrical speech and the way to the audience’s heart.

As a reader, I transposed myself to the states transmitted by words, eager to discover the lyrical shiver beyond shape, number of syllabes, beyond subtitle, name and the severe rigors of the Nipon-born genre. I abandoned myself to words, without an analytic introspection, without looking for the stylistic procedures or the aesthetic values typical to a certain genre and, the images of termless came towards me, through beautiful poems.

I believe that unknown affinities bring us together, in a universal meditation and contemplation with obvious accents of humanity, giving weight to words, the patient search for the detail, for the beauty of the moment, a serious and delicate beauty, full of emotion. I shall further refer to several poems included in the above-mentioned quoted mini-chapters.

Starting from deliberately simple and real notes : cricket concert/in season/on the house porch, followed by the fully sincere breath : safe from the night/and our secrets, an idylic background takes shape, with which most of us is identifying.

The happy juxtaposition of the words from the first part of the poem, season and the house porch, enable us passing from the loose but cold contemplation, to the almost sensitive, full of warmth and significance moment, underlined in the syllabes of the words our secretes. (Cricket concert).

In the first poem in the sequence « To the twilight », a mere hint to the bitter cherries, makes me think to the gravitation on the life’s orbit, to its tides, to the sleep, the wake and the inevitable return in the fertile layer of the earth, in a solemn religiousness : on bedded knees I pick up/the bitter cherries/in full twilight-I discover the destination/ but I forget the path.

In the next poem of the same sequence, the irreversible time lapse suggested by the sand glass urges to reflection, to self reconciliation and, most of all, to reconciliation with the fellow men, in a word, devotion, non-obduracy. The devotion is in our hands, just like the move to turn the sand glass upside down.

One inheres here the presence and the importance of an intimate interlocutor who is sincerely entrusted the thought that became prayer : Pale sun rays/in the sand glass/close to twilight-your tear is hurting me/and I fly a prayer. (To the twilight).

Every poem in the Shiver of light is crossed by the red strand of the belief that we’ll going to find what we are looking for on the way of becoming. Between hesitation and the careful look, the light can have depths, the common reality can become a magic one, accomplished by such a sight, the inner one. As expected, the poem’s words are earmarked with light. Blooming trees/on the river’s mirror/a gentle stained glass-I embrace in early bright/the depth of the light.

We come to the next sequence, to the dream drawer of the memory where opposite egoes are clashing and from those flaky touches the idea of flight, of rising, is born.

The wing is exulting over the wax color of the doubt : I seldom feel that in/the memory’s drawer/there are still dreams-I shake up my doubt/and open my wings. Or, amid snow flakes, the human being starved with the cold of reason, as of purified, gives place to opposites. This time with value of certitude : undoubtedly under/the ash there are live coal (Undoubtedly).

And, after a cricket concert, to the twilight, under the shiver of light, undoubtedly in some moments of silence, a miracle will happen. The miracle of escape, but not anyhow, the escape in the white, the white paper, thus bringing completion.

I took the freedom of playing using precisely the author’s words in the above-mentioned text. There are the titles of the mini-chapters from the beginning of the book. And coming back : Sometimes/we string moments of silence/in the life’s vital thread, just like we’d string pine seeds to a goal that only we know or, to remain face to face with ourselves : we twist the key in the door/of some lessons of life. (Moments of silence).

In the next poem we’ll watch the sense and importance of the roots, as we’d be like leaves in the wind without them : Through thick fog/the rod of humility/deranged-at the attempts’ gate/deep roots ; let’s notice here the subtle link between the rod and roots. On the way to completion we need a crutch, that rod (of humility) can become sceptre. Patience, understanding, stability, deeply rooted in our being, will all slowly come to light.

In the end, I will comment two poems, chosen at random. So :

Dusts of moon

Embroider the moments in

The fresco of a dream-

Desert of regrets

Grooved by bitter tears

A vainness feeling of the heart always longing after something gone missing : we see here an extended metaphor : dusts, dream, desert, turned by the bitter tear in deep regret. The two words : embroider and grooved, are analogously providing the poem with fluidity and grace.

Much more pegged into reality is the next poem :

Under the starlight sky

The shadows of the mast

Cleaned by waves-

take a nap

drowning the insomnia.

The image of the mast gone missing traceless may mean the end or the beginning of a resting and full of mystery journey to the self expansion.

A hidden shiver is crossing the book as a whole, the contemplative ecstasy blending with a nostalgia of the distances, of the solitude. The intention of the above foreword is in closed connection with my state of mind at the moment of the reading and of noting down my impressions.

The freedom of interpretation and the make up of her own imagination with the noisy present of the life make me assert that Vasilica Grigoras knows to emotionally communicate general valid truths, the rise of the human being on the imaginary path of the understanding to the common realm located near the ideal and sensitivity of many of us.

Ana Urma (23.11.2016)

 

*

(Prefața la volumul bilingv semnat de  Vasilica Grigoraș, Ochi în ochi cu luna – Tanka şi pentastihuri / Looking the moon in the eye – Tanka and pentastiches, Editura  Scripta manent, Napier (NZ), 2017).

Traducere / Translation: Alina Lavinia Grigoraș

Coperta / Cover: Radu Ticu Grigoraş

 

9 Jul
2017

Viorel Roman: Sfânta Alianță / La Sainte-Alliance

Trump și Putin s-au întâlnit pentru prima dată la Hamburg și au discutat mult peste program despre războiul din Ucraina și Siria și cum era de așteptat, conducătorii celor mai mari armate creștine, vor reface biseculara Sfânta Alianță pentru combaterea Califatului, invaziei islamice. Chestiunea Orientală începe cu Pacea de la Kuciuk Kainargi. Din 1774 Rusia, Occidentul, Islamul lupta pentru moștenirea Imperiului Roman de Răsarit / Bizanțului.

Războiul Rece dintre ortodoxo-comuniști, cu ideologia profetului Amos / Marx, a Vechiului Testament și a Noului Testament în vest, s-a încheiat pașnic după ridicarea anatemelor de la Marea Schismă, 1054, Conciliului Vatican II, 1965, și entuziasmul Revoluțiilor de Catifea 1989. Armonia dintre Vechiul și Noul Testament, est-vest e oarecum restabilită, dar refacerea unității creștine se lasă așteptată, ca urmare au apărut noi convulsii nu numai în lumea creștină.

Românii fac parte din NATO, condus de Trump, dar sunt duhovnicește și sobornicește în tabăra lui Putin. O dilemă duplicitară cunoscută încă din vremea Ligii Creștine, condusă de papa, și destinul tragic a lui Mihai Viteazul. Condițiile de astăzi sunt mult mai promițătoare, atât în lupta cu islamul cât mai ales în lupta pentru refacerea Sfintei Alianțe, premergătoare a refacerii unității creștine, având în vedere vizita Fericitului Ioan Paul II la București, Declarația Comună a Papei Francisc și patriarhului rus Kiril din Havana, Marele și Sfantul Sinos al Bisericilor Ortodoxă din Creta, dar mai ales mult așteptata vizită a papei Francisc cu prilejul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire.

www.viorel-roman.ro

https://www.academia.edu/

viorel-roman-bremen.over-blog.de

Bremen la 9 iulie 2017

8 Jul
2017

Alexandru Nemoianu: Memoria colectivă

Comunitățile umane organice; familii, neamuri, națiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat și s-au putut adresa unei pareri de sine comun împărtășite, unei “memorii colective”. Aceasta “memorie colectivă” este suma credințelor, obiceiurilor, amintirilor,  a înțelegerii, comun împărtășite, a diferenței dintre “bine” și “rău”.

Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, ”memoria colectivă” și în lipsa ei un “model existențial” real nu poate exista.

Această  “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generație în generație. Ea nu este și nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generație îi adaugă ceva nou și semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiași semn. ”Memoria colectivă”  rămâne întotdeauna credincioasă și consecventă sieși și ea este de fapt criteriul critic al vieții istorice.

Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent și este proiectată, ca așteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanția acestei realități este elementul pe care s-au întemeiat și dezvoltat toate marile civilizații omenești: mormântul strămoșilor.

Plecând de la singura certitudine a condiției omenști, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoșilor” devine calea vieții.

“Mormântul strămoșilor” este certitudinea că suntem parte a unei căi pe care trebuie să o străbatem. ”Mormântul strămoșilor” ne spune limpede că existența nu se sfârșește cu nici unul dintre cei care mai trăim, așa cum nu s-a sfârșit cu nici unul dintre cei care au fost. ”Mormântul strămoșilor” ne obligă să înțelegem că avem o datorie de împlinit și față de cei care au fost și față de cei care au să vină. ”Mormântul strămoșilor”  ne spune răspicat că în această lume nu suntem singuri. ”Mormântul strămoșilor”  ne obligă pe toți și pe fiecare să facem cea mai solemnă făgăduință, că nu vom uita niciodată ceea ce datorăm acestor strămoși.

Aceasta nu înseamnă să credem că toți strămoșii au fost sfinți, dar trebuie să ne încredințeze că unii dintre ei sunt Sfinți! Și pentru acești Sfinți și prin ei suntem și stăm în ființă.

Acest respect pentru “mormântul strămoșilor” și pentru “memoria colectivă” într-o ultimă analiză constituie o mărturisire.

Este amintirea Raiului din care am fost alungați și a cărui nostalgie, în vorbele Parintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, ”ne va chinui întotdeauna”.

Pentru Români înțelegerea și practicarea acestor adevăruri a fost pentru foarte multa vreme simplă. Dat fiind faptul ca orice Român și oricum orice familie românescă își are obârșia într-un sat aceste adevăruri se așezau fără nici o dificultate. Comunitatea sătească, acea așezare miraculoasă având existența  “din veci”,  asigură nu numai existenșa fizică dar mai ales pe cea sufletească. Orice abatere de la “rânduială” era sancționată și îndreptată. De aceea ura sălbatecă împotriva satului, care a existat întotdeauna dar care în ultimul veac a devenit devastatoare, nu trebuie să surprindă. Ce este trist este faptul că acestor forțe ale răului le-a stat complice și le stă complice neghiobia unor personaje penibile. Personaje penibile care au avut lipsa de bună cuviință să dea până și numelui sfânt de ȚĂRAN o conotație peiorativă. Repet indivizi care împletesc prostia cu un vid de rost existențial. Personaje care trăiesc degeaba.

Această ură împotriva satului este parte din furia cu care “memoria colectivă” românească se dorește a fi distrusă și înlocuită cu jalnice iluzii sau abominații.

Pentru că trebuie să fim înțeleși, atunci când  “memoria colectivă” a unui Neam este distrusă atunci acel Neam încetează să mai aibă existență semnificativă, de fapt încetează să mai aibă existență, trece într-un vegetatism fără rost.

Acestei încercări îi stă martor momentul istoric actual și acestei încercări trebuie să ne opunem toți și fiecare.
Este destul de trist ca pământul românesc este controlat de către  “pro consuli”, de la Bruxelles și de la Washington. Dar absolut dramatic este când vedem, sub ochii nostri, cum entități care nu au nimic în comun cu Neamul Românesc și care nu au absolut nimic comun cu binele Neamului Românesc, de la ONG-uril sorosiste și până la Institutul Elie Wisel, hotărăsc ce nume să poarte străzile românești, căror  “eroi” să se închine Neamul Românesc, sau cum să fie alcătuită familia românească. Entități străine și parazitare care caută să elimine din “memoria colectivă” românească tot ce definește acest Neam: Făt Frumos  și Ileana Cosânzeana, Eminescu  și Caragiale.

Aici nu mai este nimica de comentat. În acest moment toți, dar mai ales fiecare avem de făcut o alegere. Și să nu ne facem nici o iluzie, pentru această alegere vom da “sama” și în lumea asta și în cea care va să fie.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

8 iulie 2017

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu despre tineri. Să ne legăm de catarg ca Ulise, prin rugăciune !

Părintele Adrian Făgețeanu (16 noiembrie 1912 – 27 septembrie 2011) “In zilele noastre, copilului i se spune direct sau doar

Comments Off

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 14591

Ultimele Comentarii