19 Apr
2012

Ce înseamnă a fi Român

mandru Ce înseamnă a fi Român

Înseamnă să mărturiseşti , prin chiar această numire , originea ta nobilă şi mândria de a fi păstrat un astfel de nume. Înseamnă să vorbeşti această limbă românească, limbă care nu este numai urmaşa directă a unei limbi vestite de mare cultură , ci şi o limbă biruitoare, căci într’o luptă de secole cu dialectele slave şi cu alte limbi le-a învins pe teritoriul său şi le-a făcut roabele sale. Înseamnă să locueşti Ţara Românească , ţară pe care o forţare neîntreruptă de opt sute de ani a izbutit să o rotunjească puţin câte puţin până a adus-o în forma de astăzi — cu munţii cari sunt ai noştri, fiindcă noi le-am dat turmele de oi şi doinele — cu dealurile cari sunt ale noastre , fiindcă noi le-am împodobit cu grădini şi vii şi mănăstiri frumoase, — cu câmpiile , cari sunt ale noastre, fiindcă noi le-am lucrat şi desţelenit an de an , cucerindu-le prin munca noastră şi prin numărul nostru , — cu Dunărea cari e a noastră , fiindcă noi i-am pus salbe de sate pe amândouă malurile şi i-am cercetat apele şi ostroavele , — cu ţărmul Mării care e al nostru, fiindcă noi l-am deşteptat la viaţa pe care nu a mai trăit-o din antichitate.

A fi Român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a te fi bucurat câteva clipe , — a fi plâns atât încât şi cântecele să pară că plâng, — a fi văzut neîncetat distruse începuturile de cultură mai înaltă şi totuşi a le fi început din nou , — a fi fost jefuit fără milă şi de toţi sălbatecii şi cu toate acestea , în vremuri de linişte a fi dăruit prisos de hrană materială şi sufletească vecinilor şi chiar popoarelor mai departe , — a fi fost întotdeauna izbit în clipele sfinte ale încercărilor de unire naţională şi cu toate acestea a fi ocrotit totdeauna începuturile de acest fel al popoarelor din jur , — a fi fost darnic în sărăcie şi mărinimos în izbândă.

A fi Român înseamnă a fi păstrat tenacitatea neamului nostru , acea vitalitate misterioasă şi nesecată , care s’a putut îndoi dar niciodată nu s’a frânt : curpen mlădios şi tare, acoperindă în veşmântul său cu flori modeste şi parfumate pădurea întreagă . Şi mai ales a fi Român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului nostru , pe cari le putem arăta cu cinste oricui , nu au avut încă răgazul să se arate în deplinătatea lor , dar că în numele lor avem dreptul să cerem libertatea de a le duce la desăvârşire, nu numai pentru gloria noastră , ci şi pentru binele lumii întregi.

Prof. Univ. G. Vâlsan, ziarul Plugarul 1922.

2.Bunicul – Recita actorul Florin Nan, versuri Mariana Gurza, cineast Ben Todica Australia

19 Apr
2012

ELIBERARE PRIN CUVÂNT

În labirintul interior al poetului se strâng adesea toate contrastele lumii şi aduc cu ele trăiri greu de imaginat.

Robită cuvântului, fascinată de sclipirea unei imagini, de rezonanţa unui cuvânt, Mariana Gurza îşi vede astăzi Ultimul strigăt adunat într-un volum unitar după celelalte (Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003) . Ele, prin Ultimul strigăt, îşi eliberează acum ostaticul, lasându-l să năzuiască la alte încercări, în care tensiunile cu greu se sting în pacea contemplării. În acest „teritoriu”, încercat şi uneori greu accesibil altora, autoarea are din când în când clipe de linişte fragilă când versurile devin universul şi salvarea sa. Din pricina unor astfel de contraste poezia sa pare contaminată de un aer melancolic.

Imaginile proaspete dezvăluie o poezie interesantă care surprinde viaţa ascunsă a cuvintelor. În general „mecanica” poemelor este simplă, începutul e adesea cuminte sau chiar neutru, generând apoi întrega combustie a imaginilor, funcţie de forţa iradiantă a unor motive poetice, de altfel destul de des vehiculate în literatură, dar aici cu altă aură. Derizoriul şi perfecţiunea se oglindesc reciproc cu multă voluptate. Fără a se crea conflicte, versul duce cu el ratarea în dragoste, ingratitudinea ori umilinţa la care e supusă fiinţa iubitoare, amândouă dominate de credinţa în Dumnezeu, de credinţa în zile mai bune, în unele trăiri noi.

Peste lumea în care vieţuim, agresivă în declinul ei, se instalează crezul poetei în izbîvire, dar dacă nu prin dragoste, măcar prin trecerea implacabilă a timpului.

Mereu ispitită de solitudine, dar nu indiferentă când se găseşte în preajma semenilor, însă cel mai adesea a versului, Mariana Gurza modelează decorul unde îşi aşază sufletul, după tipare cunoscute, dar cu nuanţe noi. Face astfel trecerea spre polul poeziei, unde neîmplinirile se transformă în speranţe, unde e locul vrăjit ce împlineşte legătura vie a Marianei Gurza cu lumea în care trăieşte şi speră. Când poezia dispare, poeta se trezeste singură, străină, fără paşaport, într-o lume îngheţată, dar apropierea ei înseamnă trecerea într-un alt anotimp, acela al împlinirilor. Aşa se naşte Ultimul strigăt.

Nina Ceranu

(Mariana Gurza –Ultimul  strigăt – Editura “EUBEEA”, Timişoara, 2006)

 

 

19 Apr
2012

Bucuria de a exista din nou

 

“Ultimul strigat (Editura Eubeea, Timisoara, 2006) e cel de-al saselea volum de versuri din bibliografia Marianei Gurza si el orchestreaza un strigat de bucurie epifanica, de reinviere si retraire prin credinta si prin cuvantul lui Dumnezeu care ne contagiaza neincetat de duhul sau atotregenerator. Hotarul dinspre viata si moarte devine astfel superfluu. Meditatia asupra conditiei umane vindeca de angoasa efemeritatii terestre a fiintei si-i inoculeaza o enorma doza de impacare metafizica, imblanzind in chip miraculos vesnicul au-delà. Discursul poetic de buna si autentica factura religioasa se constitue ca un imn adus bucuriei de a exista din nou dupa confruntarea cu situatia-limita, la cumpana fragila dintre a fi si-a nu mai fi, un imn adus sansei de a se fi adaptat din basmica apa vie si tamaduitoarea lumina divina. Iubirea e mereu cea mai buna modalitate de deconspirare si de fletrisare a mortii. (Zbucium mut, Iubitule, voi fi umbra ta), orcat de mult s-ar deghiza aceasta Doamna Neagra in mireasa mioritica. Impovarata de dor si de spaima trecerii neiertatoare a timpului care antreneaza cu el solitudinea, durea si tradarea, poeta spera neabatuta in regasirea taramului puritatii primare : “Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerita,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la inceput,/ cand am cunoscut lumina,/ si pacea si increderea/ in puterea Ta,/ Doamne al meu,/ acum ma rog Tie/ pentru dragostea mea/ de dragoste,/ pentru copiii mei,/ pentru o noua nastere”(In cautarea linistei). Regretul dupa viata lasata sa treaca netraita e unul firesc si complet motivat (Eternitate). Insa durerea e convertita cel mai adesea in nadejdea supravietuirii prin text (ravas, secventa biblica, poem, poveste, cantec etc.) ori a obiectivarii amintirii actelor care au amprentat existenta : generozitate, iertare, altruism, tandrete, iubire, moralitate, iscarea frumosului, armonizarea sufletului cu peisajele naturii inconjuratoare, arderea pe rugul creatiei, avivarea memoriei ancestrale sau doar personale, imbibarea fiintei de harul dumnezeiesc, impacarea cu sine, atingerea cotelor de sus ale ataraxiei, identificarea, fie si in vis, cu duhul astral s.a.m.d. Izvorata din suferinta, cartea Marianei Gurza e o pledoarie pentru trairea intru iubire a clipei celei repezi ce nu s-a dat, chit ca marea tristete metafizica nu va fi niciodata abolita sau escaladata pe deplin: “Mai am multe de daruit,/ cuvinte pentru poeme./ versuri pentru cantecele lumii,/ pasii pentru ritmul sufletului…/ Atunci, ce e-n inima mea? // Sunt eu cea dintotdeauna,/ cu putin adaos de soare,/ de lumina,/ si cu un ecou prelung/ al cuvintelor despre nemurire”(De sunt trista?) “

(ION ROSIORU-(LUCEAFARUL, Nr. 12 (783) Miercuri, 28 martie, 2007)

1.George Balica – Recita versuri din vol. Ultimul strigăt de MARIANA GURZA

19 Apr
2012

Cuvânt de întâmpinare – Adrian Dinu Rachieru

După o febrilă şarjă poeticească (rodind editorial în câteva titluri) şi un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor fireşti acumulări, MARIANA GURZA „recidivează”; vizitată, din nou, de „gânduri nocturne” ne propune, aşadar, un alt volum, adunând un buchet de tablete, şi ele inevitabil amprentate de fiorul liric. Fiindcă sub titlul Destine umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparţinând unui suflet fremătător şi suferitor, o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam şi glie. Fie că discută despre Spiritul locului sau despre România tainică, fie că portretizeată admirabile Feţe duhovniceşti sau reconstituie Sărbători în clepsidră (cum sunt botezate cele patru secţiuni ale cărţii), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotriveşte, spuneam, uitării. Veghează ca memoria naţiei să nu fie ameninţată de eclipse amnezice. Pricină pentru care creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevăraţi păstori ai neamului, culegând cuvinte de folos şi luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Şi părintele Ţârovan şi preotul Adrian Făgeţeanu şi preotul poet Megheleş ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărţire, gânduri cernite), de Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar şi Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat dna Gurza, în şirul învăţătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei, aspiraţia spre celest şi pacea sacră, puterea credinţei şi armonia fiinţei. Sunt cuvinte de învăţătură preţuind clipa şi veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, şirul faptelor spre binele neamului.

Evident, în galeria personalităţilor care îi confiscă interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit din Cupca, un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, doamna Gurza alătură propriilor texte şi pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintaşului. Şi tot aici aşează meritate cuvinte de laudă la adresa inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut şi el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un veritabil „ambasador bucovinean”, răsfoind pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieţii, înstrăinându-ne.

În fine, putem citi cartea d-nei Gurza şi ca un jurnal de vacanţă. Am în vedere, desigur, secţiunea care vorbeşte despre România tainică. Născută în Caraş, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, călătoreşte „cu ţara în suflet”, se regenerează poposind la Suceviţa, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlău, în Ţara Oraşului sau peste tot pe unde o poartă paşii, căutând cu credincioşie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ să învăţăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge amorţirea civică a societăţii. Şi, mâhnită, se întreabă pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita? Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculaţii metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun sociologii), confruntaţi cu păcatele unor elite infidele, ticăloşite, supuşi tăvălugului globalizării noi trebuie să redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturaliceşte cinstind naţiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare a locului, ştiind prea bine că trecutul ne urmăreşte. Şi că alerta identitară nu e o invenţie. Suferind, desigur, când ţara e defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind că nu ştim să ne preţuim valorile. O carte, aşadar, scrisă ca o urgenţă, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipă de vorbe mari (să recunoaştem), fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoşesc pe care ctitorim speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-şi uite rădăcinile. Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o datorie de suflet.

ADRIAN DINU RACHIERU

(Mariana Gurza - Destine umbrite – Editura ATTICEA, Timişoara, 2008)

19 Apr
2012

Exilul românesc – o nostalgie şi o ,,chemare ” a ,,patriei- cuib”, o ,,călătorie” şi o regăsire a sinelui în străinătate

    Fascinația povestirilor din cartea Exilul românesc la mijloc de  secol XX – ,,Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, aparținând  scriitorului și publicistului Octavian Curpaș, cade sub incidența darului povestirii, originalității și genialității spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât și din universul povestirilor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu.

   Prin harul povestirii, prin intuiția psihologiei oamenilor, scriitorul întemeiază ontologic destine, universuri biografice, rezultate din relatările ample ale ,,povestitorilor” care, ca și în Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, vin la ,,hanul”, de suflet al lui Octavian Curpaș,  să-și istorisească propriile vieți din existența lor în lumea exilului pe meleagurile exotice ale făgăduinței promise, ale aspirațiilor împlinite, să-și mărturisească dorul de patria-cuib, de țara natală păstrată cu sacralitate în ,,casa”, sufletului.

   Cartea  Exilul românesc la mijloc de secol XX   se constituie,  metaforic vorbind, ca un ,,HAN”, ca o narațiune – cadru, ca o povestire în ramă, deoarece narațiunile de sine stătătoare, subcapitolele, sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției. Cartea este un fel de centru al lumii, loc de întâlnire al diferitelor destine care nu se izbesc însă de zidurile hanului-cetate din povestirea sadoveniană, ziduri care au valoarea simbolică a granițelor dintre lumea realului și lumea povestirii.

   Toamna aurie din Hanu Ancuței a devenit toamnă târzie în jurnalul nostalgic al „pictorului” Nea Mitică, pe numele adevărat Dumitru Sinu: ,,Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din țară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnă  târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926”(Cap.1. subcapitolul Satul meu, grădină dulce).  

   Spațiul povestirii, la Octavian Curpaș, nu mai este mitic, nu mai este o imagine a paradisului pierdut din opera sadoveniană, ci cade sub incidența realității, sub semnul paradisului descoperit, ,,regăsit”, în lumea exilului. Spațiul e bine precizat chiar din titlu: Franța, Canada, Statele Unite. Aici s-au exilat și de aici vin ,,pașoptiștii” – povestitori care, spun ca și la Sadoveanu, ,,o poveste cum n-am mai auzit” (după cum promite, la Sadoveanu, Comisul Ioniță), originală, personală, reală: ,, La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aștepta  deja. Ne-am așezat la o masă și am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel întâlniri între noi. Așa a și fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. (…) Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant și pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. (…) Aveam în fața mea un român, care viețuia de mulți ani dincolo de granițele României, și căruia îi simțeam dorința sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neștiute de nimeni, despre viața și experiența sa din exil” (cap1. subcapitolul Un prânz cu nea Mitică).              

   Povestirile au valoarea unor documente, fiecare povestire este echivalentă cu un jurnal autobiografic care cuprinde istoria unor vieți.

   Timpul povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stă sub semnul vârstei de aur, ci este real: ,,la mijloc de secol XX” .

   Nu mai este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini care par să țină de fabulos.

   Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaș evocă experiențe profesionale, de familie, de dragoste, de căutare a sinelui, experiențe reale relatate cu bucuria  împlinirilor în universal exilului.

   Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viață personală autentică.

   Nea Mitică pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexă în lumea americană.

   În istoria vieții sale apar ,,prieteni”, care, din oameni reali, cu propria viață autentică, devin personaje de poveste. Legăturile  de prietenie ale lui Nea Mitică par să se explice  caragialian ,,Las’că rezolvă domn Mitică!”.

   Exilul nu înseamnă pentru nici un personaj o înstrăinare  de țara de suflet și din suflet, de România.  Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate, amintește de diaspora românească din timpul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petru Dumitriu.

   Nu poate fi vorba nici de o ,,autoexilare” din spațiul cultural mioritic, nici de o ,,părăsire” a „patriei-cuib”, ci, mai degrabă, de o ,,plecare”, din plaiul însuflețit de dorul românesc purtat peste oceane în inimile românilor. Îndepărtarea de România  îmbină dorul de țară cu dorul, sau, mai exact, cu dorința de afirmare a personalității zămislite în spațiul doinei, spațiu ondulat mioritic – în accepția lui Lucian Blaga – între deal  și vale, cu voința a ceea ce Mircea Eliade numea ,,aflarea de sine”: ,,…nu te poți întrece fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi  viu, tânăr , harnic, neliniștit cu ochii fascinând a țintă, cu pumnii strânși, cu genunchii palpitând în așteptarea semnalului de fugă.(…) Compromiterea e rezultanta celor două linii cardinale de forță din câmpul magnetic  al Republicii noastre: libertatea și originalitatea.”

   E cel dintâi pas către aflarea de sine: ,,Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalității, dospit cu acel prea plin care izbutește întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negații te vor epuiza, pentru că negațiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseși afirmații, creații pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol. I., Editura Roza vânturilor, București, 1990, p.84).

   Modele ale  avântului profetic eliadesc, personajele cărții lui Octavian Curpaș mărturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat să plece, împlinind profetismul românesc,  dintr-o țară în altă țară.

   Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta, Steinhardt numea ,,Primejdia mărturisirii”: „Să vorbești despre trecerea de la o credință la alta, să lămurești prin semne sau semnificații ceea ce ține de har, inefabil și taină este oare cu putință? Să spui de ce, să dai un răspuns precis și clar?  (…) S-ar  zice că e o chemare încă nedeslușită, încă îndepărtată, care totuși se face din ce în ce mai perceptibilă mai descifrabilă, mai urgentă, până ajunge a se preschimba în goarna  mobilizării generale” (Nicolae Steindhardt – Primejdia mărturisirii, cap. Mărturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.171).

   Cred că primejdia constă în înțelegerea raportului dintre aspirații și împlinirea lor, între cerere și ofertă sau, mai degrabă, în înțelegerea a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre ,,modele mentale” și ,,iluzii cognitive” (Paul Cornea – Interpretare și Raționalitate, Editura Polirom, 2006, p.438).

   ,,Aflarea de sine” demonstrează că experiența plecării  din țară nu este o dezamăgire, nu este o ,,iluzie cognitivă”, ci întâlnirea cu ,,modelul mintal”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regăsire a sinelui.

   Personajele demonstrează, în variatele lor confesiuni, că orizontul așteptării a fost pozitiv, că experiența exilului nu e o aruncare în neant, ci o ,,chemare” în labirintul existențial, în sensul căutării acelui centru care să dea un sens real vieții, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din viață un potențial de neogeneză, de noi semnificații care să aducă existența emigranților la adevărata ei lumină și valoare.

   Exilul  românesc în secolul XX devine o regăsire a sinelui ,,pașoptistului”- mărturisitor, care rămâne cu nostalgia și ,,chemarea” ,,patriei-cuib” și care înțelege că ,,Dumnezeu s-a născut în exil”.

   Prof. Dr. Cristina-Maria Necula

18 Apr
2012

”Aproape în fiecare clipă stă secretul vieții”.

Primisem albumul “ARTUR SILVESTRI – zile de neuitat – Frumusețea lumii cunoscute”, ultima sa carte, însemnări de o sensibilitate rară.Am mângâiat tandru  albumul îngrijit şi coordonat de Doamna Mariana Brăescu Silvestri, şi emoţionată am privit în tăcere ilustraţiile de excepție a domnului Vasile Cercel.

Ieri, în Miercurea Mare, mă aflam undeva aproape de Piatra scrisă, o “comoară de har” în județul Caraș Severin. Singură, în mijlocul naturii am parcurs sufletește auzind “bătăile inimilor” celor doi. Acolo, aproape de Icoana Sfintei Treimi am îndrăznit să parcurg și să văd “frumusețea lumii’ prin ochii autorului…

Tablourile deveniseră reale.Parcă mă aflam în alt timp.Florile, porumbeii cerul, toate parcă îi dădeau semne pentru ce va fi….”Trandafirul se ofilise în arșița zilei mediteranene”. Pescărușii dispăruseră din mica stațiune Gruissan, “norii groși, având o culoare metalică” creaseră “un sentiment straniu.”

Lumina “de dincolo de nori” era tulburătoare prin “tăcerea absolută care definea totul”…Şi nopțile “erau stranii.Chiar caŢelul din vecini “scancește emoționat, fără iluzie, în sunete care tulbură”.Artur Silvestri era mereu în dialog cu viul.Auzea sunete,  și frumusețea locurilor era înconjurată de o “muzică nesfarșită”.Bucuria regăsirii florilor de-acasă “sănatoase, vii  întărite” pentru o clipă i-au dat un sentiment de siguranță.Revenind acasă, “mesajele inteligibile” ale porumbeilor pe care îi hrănea adesa, privind cerul apăsător încercând să descifreze “o potrivire tulburătoare între vocile acute și culorile plumburii”.

Devenise “îngândurat, și încremenit, cu sentimental implacabilului” .Plimbările prin parcurile bucureștene, moartea porumbeilor, “o ultimă floare a toamnei” un semn straniu, o prezență în sine tristă”…o elegie de o clipă.”

Un alt semn, uscarea bradulețului de la Corbeanca din Paradisul Verde.Nopțile deveniseră tot mai grele, străine.

Parcurgeam paginile și lăcrimam tăcut.Parcă îl vedeam pe aleeile de acum douăzeci de ani din București la fel de îngandurat și preocupat de frumos.

O zi de 13 ianuarie, o alta zi de 13 octombrie.Soția sa, Doamna Mariana Braescu Silvestri, într-un “mod inedit” reuşise să-i lumineze, prin iubire, viața.”Era o imagine a dăruirii.”..”O clipă care schimbă viața”.

Frumusețea lumii necunoscute, cu acele “culori splendide, puternice și triste, se adaugă luminii; zile de neuitat

Un album de neuitat.Rânduri ce mângâie, rânduri ce te înalță.

Ma trezisem brusc într-un concert al păsărelelor.Încercam să-mi șterg lacrima privind și înțelegând “filozofia norilor”, privind  vegetația care în mod misterios mă îndemnă spre neuitare.

Prin “cețurile argintii ale toamnei” ARTUR SILVESTRI ne-a arătat încă odată frumusețea lumii, legătura fireasca dintre cer și pămant, ne-a lasat un fel de manual de a cunoaște și a înțelege rostul nostru pe pămant.

Vă mai spun ceva; fiți atenți la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenți, și mântuirea poate fi pierdută! Un moment e foarte important dacă știi să-l trăiești.Deci traiești momentul ca să repari trecutul și să caştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi.Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur probleme. Tu trăieşte momentul ăsta cum trebuie şi lasă în seama Lui Dumnezeu viața ta”.(Veșnicia ascunsă într-o clipă-Arhimandrit Arsenie Papacioc)

Artur Silvestri a știut să prețuiască clipa.Și-a lăsat viața în mâinile Lui Dumnezeu. Acum, de-acolo dintre îngeri, senin și împăcat  este mai atent ca oricând la fiecare secundă a noastră, a celor rămași…

Da, “veșnicia stă ascunsă într-o clipă” pentru Omul Mare Artur Silvestri…

MARIANA GURZA

2009

18 Apr
2012

NIHIL SINE DEO ! – Daris Basarab

                     

                  Lui Gusty şi  Miron !


                   

  NIHIL SINE DEO ! 

 

 

   „Uite, ce am găsit în Deutsche Zeitung! Se organizează un concurs literar pe tema – Nihil sine Deo!” „Trebuie să fie legat, probabil, de rege, de monarhie. De scris, pot să încerc, dar de concurs, mai va! Tu nu te-ai lămurit ce-s concursurile astea? Trimiţi ca să te afli în treabă. Astea-s cu abonament, iar abonaţii îi găseşti printre organizatori.” „Crezi?!” „Sigur am dreptate!” Cu voie, sau fără voie, lăsă sămânţa să încolţească. Se pomenea, aşa, pe nepusă masă, răsfoind în memorii, zile trecute, de mult apuse, cu străjeri, cu rege, cu tricolor în culori vii, strălucitoare, cu franjuri aurii pe margini, cu o stemă în mijloc, poate cea mai frumoasă din câte văzuse. Cum era oare crezul străjerului?…Deviza străjerului, sau, crezul străjerului este, credinţă şi muncă pentru Ţară şi Rege! Oricum, era pe aproape. Astăzi aceste lucruri sunt îmbrăcate în ceaţa timpului. Peste cinci decenii, nu e o glumă! Nu apucase să ajungă cercetaş, visul ascuns al oricărui copil. Ce ştiu copiii?! Pentru ei timpul nu are valoare, vor să ajungă mari, şi cât mai repede! Anii ’44 – ’47 au fost ani de confuzie pentru adolescentul care simţea că se cască o prăpastie între ceea ce învăţase, trăise, şi ceea ce se anunţa la orizont. Mânat de buldozerul sovietic, se pomeni la Oradea, departe de locurile natale, de Dunăre, de Deltă, de Ismail. Învăţa la un liceu, încă, confesional, dirijat cu o mână de maestru, de directorul preot, sobrul Catană. În periplul prin Ţară nu apucase să se lase legat nici de Călăraşi, nici de Râmnicul Sărat, nici de Beiuş. La Gojdu reuşi să se acomodeze, să se apropie de colegi – Gusty, Miron, Pavel, Nelu şi, mai ales, Tit. Cei mai năbădăioşi pentru acele vremuri erau Gusty şi Miron, un neamţ şi un fiu de popă. Când totul în jur căpăta un pronunţat aspect de conspiraţie, de supraprudenţă, ei dădeau drumul la limbă şi, mai în glumă, mai în serios, afişau ”convingerile” lor monarhice. Sosirea de la Arad a lui Tit, mansarda de pe strada Castanilor, lectura în cenaclu ”închis” a încercărilor sale literare, spiritul regalist al acestora, pueril în aparenţă, au întărit încet-încet, contrastul dintre aerul mansardei şi teama, confuzia de afară. O notă aparte, de revoltă etalată, a adus-o Nelu. Era primul caz concret de confirmare a temerilor ce se furişau din aşternutul

aşteptării. Arestarea fără explicaţii a unui avocat de renume, posesor al unei averi impresionante şi al unor atitudini vădit anticomuniste, oficializa oarecum noua stare de lucruri. Exmatricularea lui Nelu a adus în sufletele prietenilor săi adolescenţi o nelinişte, o stare de, încă, ascunsă revoltă. Ceva îi îndemna să fie prudenţi, să-şi etaleze cu mai puţin zgomot convingerile, ba mai mult, preocupările. Noţiunea de conspiraţie începea să prindă forme. Timpul avea să le dea dreptate. Bomba de la 30 decembrie ’47 a elucidat în mod dur, dar sigur, rolul jucat de prietenii de la răsărit. Confuzie, teamă, stereotipe întrebări – ce mai urmează?! – ieşeau din gura părinţilor. Ce a urmat se ştie. Ce nu se ştie, sunt multele mici-mari întâmplări, acoperite inerent de anonimat. Cinsprezece-douăzeci de prieteni din ultimele două clase de liceu, au hotărât să-l colinde în Ajun de An Nou, pe director. Aşa era obiceiul. De data asta însă, s-a renunţat la colegele de la Oltea. Era normal pentru starea de veghe ce se instalase în oraş. Tit urma să improvizeze ceva. Era specialitatea lui. Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, grupul de colindători la care se alăturase şi minunatul profesor de istorie, Titi pentru elevii şi prietenii lui, chemat în ultimul moment de Tit, pătrunse în curtea liceului. În faţa geamurilor apartamentului directorului, grupul începu, paşnic, colindul cu simpla strigare – primiţi cu pluguşorul? Catană apăru la geam cu un zâmbet promiţător, dar grav. ”La mulţi ani! Trăiască Regele!” erau vocile lui Gusty şi Miron. Nedumerire în privirea directorului, nedumerire în privirile multor colindători. ”Trăiască Regele Mihai! Trăiască Monarhia! Trăiască România Mare! Uraaa!” ”Linişte! Măi copii, ce aveţi de gând?! Vreţi să ne închidă şcoala?! Vreţi să mă vedeţi arestat?! Copii, ascultaţi, eu am trecut prin multe, mergeţi direct acasă, nu vă expuneţi inutil, aveţi grijă de părinţii voştri! Nu vă daţi seama ce consecinţe poate avea colindul vostru?!” ”Regele Mihai, Regele Mihai, Regele Mihai înapoi pe tron!” ”Elevi, sunt directorul vostru, îmi datoraţi ascultare, am datoria să vă îndrum, să vă protejez! Sunteţi ca şi copiii mei, ascultaţi-mă! Mergeţi acasă, direct acasă, şi nu în grup! împrăştiaţi-vă, şi cât mai repede! Vă implor!” Dezamăgirea din ochii colindătorilor era dezarmantă. O stare de neputinţă cuprinse, ca prin hipnoză, întregul grup. ”Domnul Director are dreptate…suntem martorii unor evenimente tragice, a unor zile grele. Cine ştie ce ne mai rezervă viitorul?!” ”Tocmai Dumneavoastră, dom’ profesor?!” ”Da, tocmai eu! eu v-am predat istoria adevărată. De acum, cine ştie ce istorie veţi învăţa?! E mai înţelept, trebuie să vă opresc, sunteţi prea tineri pentru analize, veţi creşte şi veţi avea timp să fiţi voi înşivă! Hai, vă rog!” Cuvintele lui ”dom’ profesor” au tăiat din rădăcină avântul colindătorilor. Cu capetele plecate, fiecare, care încotro, fără ţintă, cu o mare dezamăgire în suflet. Da, memoria asta! Îşi dădu seama că nu va putea uita niciodată acele clipe de disperare, de dezorientare, de durere. Confesionalul desfiinţat, Gusty şi Miron în puşcărie! Oare de ce numai ei?! Nu va afla niciodată! Luă un creion, o foaie şi scrise – Nihil sine Deo! Schimbă titlul – Nu-i o lozincă…

 

Nu-i o lozincă, e un crez

 Umplea pe vremuri inimi toate

 Chiar de-a-nţelege  nu se poate

 Eu monarhia o votez!

 Era regat când m-am născut

 Şi România era Mare

 Şi Dunăre şi Nistru-n zare

 Şi-o Basarabie drept scut.

 Politica? ca peste tot!

 Partide-n luptă-nverşunată

 Azi povestim c-a fost odată

 Când votul era numai vot!

 Când ţărănişti şi liberali

 Drept garanţie-aveau un rege

 Ştia de Dumnezeu, de lege

 Luptând numai cu cei venali.

 Un Carol, Ferdinand, Mihai

 Ne-au dus, de fapt, în Europa

 Azi într-un ritm de hopa-hopa

 Visăm s-ajungem iar în rai.

 Ne-am complăcut să stăm în iad

 Trădând credinţa milenară

 Acum, când iar e primăvară

 Spre Rege să găsim un vad…

 „Ce zici?! Merge?” „Îmi place, n-o trimiţi?” „Nu, poate, într-o zi am s-o trimit personal regelui, cine ştie…”

DARIS  BASARAB

(S T E N O G R A M E – povestiri , Bucureşti, 2010 )

Florin Nan – Chemarea Marii de Boris David

 

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 22272

Ultimele Comentarii