17 Mar
2012

Mi-am rugat îngerul să vă caute…


Dragă Profesore, mi-am rugat îngerul să vă caute.

19 Martie, o zi in care Dumnezeu ne facuse un dar, un dar de neegalat pentru natia noastra. Ziua in care se nascuse ARTUR SILVESTRI, scriitor, istoric si filozof al culturii.

Azi, ARTUR SILVESTRI, este insasi “primavara” vietii culturale romanesti, cel ce este langa noi in chip de inger, prin carti si daruri ce vor dainui o eternitate.Un Om ales, poate trimisul Lui Dumnezeu in a ne lumina in credinta si adevar.

Am in fata chipul senin, linistitor pe coperta cartii “ARTUR SILVESTRI –marturii tulburatoare “.

Vă, privesc Profesore, si am sentimentul ca imi spuneti linistit ca si altadata :” Nu va faceti singura rau”, “Nu va amarati. “, “Eu nu voi pleca niciodata! “

Lacrimile ca margaritarele ajung intr-un sir lung pana la “Pasarea”, la Vlasca, sau la poale de Ceahlau.Mi-am rugat ingerul sa va caute, sa va aduca florile lumii in ciripitul necuvantatoarelor si rugaciunea mea.Aud clopotul batand.Toaca manastirilor vibreaza in Romania Tainica.Privim senin spre cer si cerem indurare.

Doamne, Tatal ceresc, odihneste-l Doamne printre Dreptii Tai! Doamne!

Ne-am iubit mentorul, ne-am respectat prietenul. Sentimente firesti care nu vor pieri niciodata.

“Prietenul ne e mai scump ca viata prezenta. Multi oameni, dupa moartea prietenilor n-au mai avut dorinta sa traiasca mai departe. Cu prietenul ti-e usoara si calea exilului; fara el nici acasa nu te simti bine. Cu un prieten, si saracia e suportabila; fara el, si sanatatea si bogatia sunt de nesuferit. Un prieten este un alt eu. Imi pare rau ca nu pot sa infatisez in cuvinte chipul adevarat al prieteniei, imi dau seama ca vorbele mele sunt cu mult sub ceea ce trebuia spus”.

Dragostea pe care s-o aratam unii fata de altii, zice Sfantul Ioan, trebuie sa depaseasca apropierea ce exista intre prieteni”.

Prietene, ai fost si vei ramane printre noi. acelasi mentor drag si grijuliu.

Da: “uitarea sa fie un blestem” ! NU TE VOM UITA ! NU PUTEM SA UITAM ! Vei ramane printe noi, cu noi, pentru a birui impreuna.

Gandul meu bun este darul pentru o zi insemnata, asa cum o facusem si altadata. Mi-e dor de tine prietene! Mi-e tare dor! Dar blanda rugaciune va ajunge printre flori ca alinare.

Prietene, te rog sa nu-ti faci griji! Doamna Mariana Braescu, cumnatele si cei dragi, tin candela vie, dand speranta pentru Romania Tainica prin fapta cea mare.

Da, Doamne, sufletului robului Tau, Gabriel-Artur iertare si-l asaza pe el in cortul dreptilor si sfintilor care din veac au placut Tie,- ca Dumnezeul milei si al indurarilor esti si binecuvantat in vecii vecilor. Amin!

Cu bine, prietene Artur

MARIANA GURZA

19 martie 2009

17 Mar
2012

Artur Silvestri – mărturii tulburătoare


Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu

Artur Silvestri venise parcă din altă dimen­siune. Se întâmplase în anul 2006 când am primit pentru prima dată buletinele ARP. Această întâlnire pe căi nevăzute mi-a dat ocazia să pă­trund în România Tainică. O Românie Tăcută şi totuşi vie, aşa cum o simţeam în sinea mea fără putere de a mă putea exprima. Alături de emi­nen­tul OM Artur Silvestri am găsit calea şi locul de a putea striga lumii gândul meu. „Priveam în aceeaşi direcţie“, pregătindu-ne „să fim gata să primim moştenirea lor: mărturisirea credinţei în Hristos“. Am învăţat că „nu sunt singură“, am învăţat că nu am de ce mă teme, atâta timp cât credinţa îmi va fi cea care îmi va arăta drumul, aşa cum îmi scria Artur Silvestri la începutul corespondenţei, în anul 2006: „Mulţi se deprimă când capătă sentimentul izolării şi mulţi se întăresc la auzul veştii că «Nu suntem singuri». Aceasta era, deci, o metodă (care, de fapt, a adus mulţi oameni de la mari depărtări mai aproape unii faţă de alţii) care, însă, nu poate fi per­fectă dacă se întâlneşte şi cu gândurile rele sau atitudinea de făcător de rău.“

Nu l-am cunoscut personal. Prin intermediul undelor calculatorul meu prinsese viaţă. Revistele se năşteau sub ochii mei. „Revistele noastre“, cum îi plăcea să audă de la noi, colaboratorii. Ţinea cont de părerea fiecăruia. A promovat nume necunos­cute, dând şansa tuturor care doreau să se exprime. Verificam împreună în noapte reuşita muncii sale. Doream să fiu elevă sârguincioasă care nu are voie să dezamagească.

Îl vedeam în noapte ca pe un călugăr venit din altă lume. A plecat spre cărţi vechi, spre chipuri domneşti ce au făcut istorie. O minte luminată ce încerca să vadă dincolo de noi, viaţa. Era ca o rugă­ciune în noapte pentru noi cei care trudeam în „gră­­dina“ sa. O voce puternică, un suflet cald, o mo­destie neînţeleasă decât la schiturile din munţi.

Parcă începusem din nou să învăţ să merg, să văd, să citesc. Se crease o armonie a clipei care este unică. Eram mereu elevă în faţa dascălului gata să beau din apa fântânii plină de înţelepciune. Dra­gostea de neam, de ţară şi de loc mi le puteam ex­prima. Am putut să mă întorc în timp, pentru a vedea drumul moşilor mei marcaţi de trecerea tim­pului. Mereu găseam elemente comune. Ceva din­colo de om, dincolo de spaţiu şi timp.

Pentru mine această perioadă a fost mereu o şcoală a vieţii în care zi de zi învăţam câte ceva. Mesajele din noapte, schimburile de idei, sfaturile şi cuvintele de îmbărbătare mi-au redat încrederea în mine. Mereu eram nemulţumită de mine. Scrii­torul Artur Silvestri mă percepuse altfel.

Abia acum, răsfoind file de corespondenţă, şi citind mai atent, sunt copleşită de personalitatea remarcabilului cărturar. Eram mereu conectată la toate evenimentele: „Războiul icoanelor“, „Moşte­nirea Gojdu“, „plecarea Patriahului Teoctist“ etc.

Nu am fost îndrumată numai în scris. Am cu­noscut locuri magice pe care le visa în nopţile târzii cu ochii deschişi. Mi-a adus mai aproape Ceahlăul, Valea Bistricioarei cu nucul din grădină sub frun­zele căruia se auzeau şoapte tainice. Acolo, în acel loc, inima bună a omului Artur Silvestri se sim­ţea în viaţa sătenilor. Îi ajuta cred la masa de dumi­nică pe care o primeau cei săraci prin grija părintelui Irina.

L-am cunoscut pe bunul părinte Iustin Pârvu, în vara anului 2007. Artur Silvestri mă îndemnase să ajung în faţa „celui mai mare duhovnic al nea­mului“, folosind acele vorbe „Nu suntem singuri! Nu vă temeţi“, având permisiunea de a merge din partea lui. Când m-am prezentat în faţa duhov­ni­cului şi a auzit numele lui Artur Silvestri, am văzut în ochii părintelui blândeţe şi o mică tresărire. Pri­mind binecuvantarea mi-a înmânat tăcut o carte.

Îmi amintesc că animată de vizita mea în acele locuri sacre i-am relatat imaginile şi sentimentele care mă copleşiseră. Îl adusesm în acea lume dragă lui şi totuşi atât de sensibilă. Provocasem o tristeţe fără să vreau. Am înţeles şi i-am cerut iertare, aşa cum uneori o mai făcusem.

Poate fără să vreau uneori l-am supărat cu te­me care mă iritau şi pe mine. Acest Mare Om şi drag mie, avea parte de „români anonimi“ ce în­cer­cau să intimideze prin rău, neştiind că deasupra operei şi a personalităţii marelui om protecţia di­vină este mai puternică.

Îmi devenise foarte apropiat. Făcea parte din familie împreună cu Doamna Mariana Brăescu Silvestri. Problemele personale erau discutate şi pri­meam încurajări de fiecare dată. Dacă îmi făceam griji pentru feciorul meu şi dânsul îmi scria înţe­legător despre grija pentru feciorul plecat departe.

În ultima perioadă vacanţele noastre erau cre­io­nate şi din dorinţa de a cunoaşte locuri pe care mentorul meu uneori mi le descria. Împreună cu so­ţul meu nu ezitam să poposim la Sâmbăta, Să­pânţa, Prislop şi alte locuri pline de istorie. Mă făcea să cred că sunt un reporter al revistelor me­reu în locuri binecuvântate.

În ultima mea vacanţă, anul trecut, îi promi­sem că voi merge la Mănăstirea Bistriţa, dânsul dorind să scrie despre Arhim. Ciprian Zaharia, care se prăpădise în decembrie 2007. Iată ce îmi scria atunci:

„I-am fost aproape în anii de plumb când se chi­nuia să restaureze mănăstirea şi a reuşit; a re­făcut, mai apoi, mulţimi de schituri şi de mănăstiri pe toata Valea Bistriţei, purtându-se ca un episcop şi, la drept vorbind, ca un voievod. Despre Mănăstire, am scris o carte în 1988, o monografie de aproape 1000 de pa­gini până azi inedită, dar o să trebuiască s-o public cât de curând; într-un fel este chiar de­dicată lui.“

Am regăsit locul aşa cum îmi fusese descris. Oriunde mergeam în vacanţă, era cunoscut în lă­caşurile de cult prin daniile şi românismul său.

În vara anului 2008 ajunsesem la o mănăstire în Moldova. Stareţul mănăstirii urma să plece la Bucureşti pentru a se opera la ochi. Nu cunoştea pe nimeni, se temea că nu-i ajung banii. Atunci a fost unul din puţinele momente când l-am apelat te­lefonic pe Artur Silvestri. I-am cerut ajutor. Am rămas uimită când s-a oferit să suporte costul ope­raţiei şi să aibă grijă de bătrânul părinte. Nu a fost însă nevoie. Dar mărinimia omului Artur Silvestri m-a urmărit mult timp.

Întâlnirea mea cu Artur Silvestri a fost un dar de la Dumnezeu. Va rămâne unic în sulfetul meu, me­reu prezent în rugăciunea mea. Am fost mereu în­ţe­leasă şi sfătuită.

În ultima perioadă l-am perceput trist şi preo­cupat. „Plecarea lui“ o percep acum ca ceva firesc, după voia Tatălui Ceresc, într-o lume mai bună, într-o împărăţie a îngerilor. A fost pentru mine un „înger“, va rămâne la fel. Voi încerca să-i urmez sfaturile, pentru ca, de-acolo, de sus, să nu-i pară rău că şi-a irosit timpul. Opera sa vastă, personali­tatea sa grandioasă nu va fi dată uitării. A „zidit“ ceva în noi, a înveşmântat „cetatea“ în straie ale biruinţei.

„Lumina de noiembrie“ o presimţea… Acea „pace“ ce urma să vie. Iată ce îmi scria în noiem­brie 2006, urmărit de „lumina de noiembrie“.

Astăzi, mai către după-amiază, târziu, s-a în­tâmplat să ajung pe Dealul Mitropoliei, având un scurt răstimp liber şi doar pentru mine. Când am ajuns în vârf, lângă clopotniţă, mi-am dat seama că începuse să se însereze uşor, aşa cum se petrece ziua pe nesimţite în această perioadă din an. Era pretu­tindeni nu linişte ci pace, de fapt o alcătuire a tim­pului unde părea să nu mai răzbată nimic din incidentalul repede trecător ci numai o strângere de esenţă purificată de atât de multe ori încât nici nu i se mai simte realitatea. Pretutindeni sentimentul de nou ori de altceva se înstăpânise şi cuprin­dea orice făptură ce se apropia într-un fel învăluit ca şi cum aerul s-ar mişca fără să se mişte.

Puţinele suflete ce se aflau acolo, la acea oră, înaintau tăcute ca şi cum ar fi existat în altă vreme şi în altă realitate. Dar la drept vorbind, aşa şi erau. Mai jos, în vale, oraşul zilei nedefinite nu făcea să pătrundă până aici nici măcar cel mai mărunt semn că ar exista iar zgomotele ocupaţiilor obişnuite erau cu totul stinse, ca şi cum s-ar fi oprit în faţa unui Cort impenetrabil. Întinsa esplanadă a Mitropoliei părea pustie însă biserica s-a dovedit a fi neîncă­pă­toare. O mulţime de români de peste tot se adu­nase înlăuntru, ascultând liturghia; toţi şedeau în genunchi, orânduiţi după tradiţie, femei despărţite de bărbaţi, o lume de nădejdi adunate la un loc şi concentrate într-o singură direcţie. Scena de vecer­nie, cu chipuri trudite însă purificate aici de un gând senin, misterios şi cunoscut de toţi; ora de sat îndepărtat, într-o biserică mică unde rugăciunile se spun şoptit, în cuvinte simple şi în propoziţii neîn­văţate ci simţite atunci. O pace stranie, un extract calm, fără vârstă, de loc de peste tot, redus aici la a cincea esenţă.

Ceva mai târziu am ieşit în pridvor, cu lumâ­nările în mână, stăruind o vreme cu gândul la vii şi la adormiţi. Şi mai la urmă, am plâns iarăşi gân­dindu-mă la cel ce mă sfătuieşte în fiecare clipă, de acolo de unde doarme pentru veşnicie, sub nucul din grădina casei noastre de pe Ceahlău. Seara co­borâse uşor, în culorile ei fumurii, indefinite. Şi, deodată, fără să îmi dau seama de unde venise, o mişcare enigmatică de aer imaterial răspândise frun­­zele uscate doar câteva momente şi mi se păru că pulsează ca şi cum în preajmă ar fi fost o bătaie de aripi nevăzute.“(23 noiembrie 2006, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Dr. Artur Silvestri)

ARTUR SILVESTRI va rămâne mereu men­torul de dincolo de timpuri. Un înger prezent în lumea noastră tăcută.

Am învăţat că „nu sunt singură“, am învăţat că nu am de ce mă teme, atâta timp cât credinţa îmi va fi cea care îmi va arăta drumul, aşa cum îmi scria Artur Silvestri la începutul corespondenţei în anul 2006.

MARIANA GURZA

2oo8

17 Mar
2012

Rătăcind prin amintiri…

“Artur Silvestri la 55 ani”

 

Asa cum Sfintii Parinti au fost inzestrati cu har, acelasi lucru l-as putea spune despre eminentul scriitor, PROF.DR.ARTUR SILVESTRI istoric al civilizatiilor, promotor cultural cu activitate enciclopedica.Un har pe care astazi il intalnesti rar, un har tainic si atunci cand il descoperi te regasesti intr-o alta lume.O lume a inteleptilor, o lume calda iubitoare de neam si loc, un respect pentru oameni cum rar mi-a fost dat sa intalnesc.

Mi-ar place ca la cei 55 de ani ce i-a implinit in acest an, sa-i aduc prin aceste simple cuvinte, recunostinta si pretuirea mea.

 

SA NE TRAIESTI LA MULTI ANI DOMNULE ARTUR SILVESTRI! Si Dumnezeu, sa va dea putere pentru a va termina lucrarea in folosul Neamului Romanesc.

 

Nu stiu daca imi este dat sa pot descrie acea perioada, a anului 2006, cand bulversata de rautati, de boala si deznadejde am descoperit virtual o alta lume, datorita acestui Om remarcabil .Mi-a deschis o fereastra spre cer apropiindu-ma de adevaratele valori, invatandu-ma sa las pana sa-si duca gandul firesc. M-a incurajat mereu si cand simteam ca ma poticnesc, primeam ajutor.Un adevarat prieten, pentru toti cei care ne-am gasit locul in revistele create de domnia sa si de doamna Mariana Braescu.

O munca titanica, istovitoare uneori, mereu de veghe la tot ce se intampla in lume.Mereu mobilizati pentru cauze unice, memorabile.Sper sa nu-l dezamagesc in viitor prin tot ceea ce voi face in revistele ce sunt ca niste izvoare cu apa vie.Am certitudinea ca vor fi cele mai citite reviste.Parca il vad ca pe un dirijor ce incearca printr-o orchestratie divina sa ne aduca intr-un univers tainic, intr-o altfel de Romanie.O Romania a noastra, a iubitorilor de loc si neam.

Mergand pe urmele lui Tit Simedrea, unghiul Domniei sale, apoi pe urmele lui Nestor Vornicescu, Antonie Plamadela, Teoctist, Ciprian Zaharia, am ajuns sa cunosc Ceahlaul, sa-l cunosc personal pe cel mai mare duhovnic al romanilor Iustin Parvu. Toate mi-au fost de folos.Legata si eu intr-un fel de aceste nume sonore.In concedii, transformandu-ma in pelerin, am colindat lacasurile de cult din tara.Domnia sa este prezent pretutindeni prin cartile si credinta sa.Este mai cunoscut decat doreste domnia sa sa fie.

Prima oara cand l-am cunoscut pe Iustin Parvu, am mers in numele domnului Artur Silvestri.La auzul numelui, figura imparateasca a monahului a tresarit, luminandu-se pentru o clipa la fata.Da, este iubit de crestinii ortodoxi.Cum este iubit de toti colaboratorii.O dragoste frateasca, un respect si o admiratie ce nu are nevoie de prea multe cuvinte.

In vara aceasta poposisem lao manastire in Moldova. Staretul manastirii se pregatea sa mearga la Bucuresti pentru o operatie.Isi facea probleme ca nu cunoaste pe nimeni, isi facea griji in privinta banilor.Printr-un scurt mesaj, domnul Artur Silvestri ma anuntase ca este dispus de a-l ajuta pe staret.

Nu era pentru prima oara.Cand eu personal am avut probleme de sanatate ma intrebase cum ma poate ajuta.Iata o latura care poate este mai putin cunoscuta.Ajutorul nu era doar prin hrana spirituala ci si una de ordin material.Nu as vrea sa vorbesc despre valea Bistricioarei, unde fiecare loc parca are in zidire o parte din domnia sa.

Cartea “Boabe de lacrimi”apartinand lui Vasile Plavan, unchiul meu, cu o postfata de Artur Silvestri, la editura Carpathia Press-1977, a fost un dar neasteptat.

O “floare a darurilor”ce mi-a intarit certitudine ca ARTUR SILVESTRI  nu este un simplu trecator, este un roman de exceptie, un om “rar” asa cum sunt toate in jurul sau, omul cu taina harului, omul harazit de a aduce lumina acolo unde intuneric, omul ce are in maini lucrarea Lui Dumnezeu.

Este un ziditor de constiinte, un patriarh laic, un deschizator de noi drumuri.O imagine de pateric, de unde noi, bem insetati din intelepciune.Un Om, un prieten de care avem nevoie! Multumesc lui Dumnezeu pentru sansa de a-l cunoaste, fie si virtual.Mare Om, mare intelpt!

 

Fiind un ceas aniversar, 55 de ani traiti in gradina credintei, ce as putea dori omului iubit de Cel de sus? La cat mai multe carti, sa ne aduca bucurii asa cum a facut-o intotdeauna, sa nu-si uite “florile” din gradina creata de domnia sa, si ca un gradinar bun sa astepte roadele.

 

 LA MULTI ANI DOMNULE PROFESOR!

Dumnezeu sa va ocroteasca !

 

Mariana Gurza

19 Martie 2008

17 Mar
2012

UN „SLAVICI DE BUCOVINA“


Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, „Boabe de lacrimi“ de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul originar. Căci, de fapt, deşi acesta este un „caz“ de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, „canonul semi-uitării“ pare ca s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de „opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără „cotă“ ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum, „restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i „rudenie“, ilustrează tipologia „urmaşului veghetor“, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar şi o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoiase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.

„Boabe de lacrimi“ confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt că ar fi „primitive“ şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Origina ei este, însă, surprinzătoare căci deşi aşezat în categoria „dosarelor clasate“, semănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetce şi de integrări în evoluţii de ansamblu. Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat căci „sămănătorismul“ se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologică, a omului pur şi a „bunului sălbatic“, anticipând un fel de ecologie care astăzi dacă ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători. Scenele etnografice fără cine ştie ce însemnătate estetică, invocate frecvent în felul argumentelor de scăzământ, nu sunt însă înţelese cu lărgime şi bineînţeles că se greşeşte.

Esteticeşte, acestea sunt mai degrabă scheme de pictură settecentescă, traducând o viziune de Fragonard de sat ce pictează viconţi în iţari şi momemte de calendar al unei realităţi stilizate şi epurate de incidental prin reducerea la canonic. Acelaşi utopism de umanitate idealizată apare şi aici, deşi materia este diferită. „Se făcea că Radu se întorcea din ţarină pe cărări umbrite de spice de săcară îndoite. Amurgul se lăsase peste sat. Holdele erau trecute de pieptul omului. Bătute alintat de zefir, se legănau încet într-un susur molcom. Cârduri de vite veneau de la păşune, mugind prelung ca să spargă tăcerea satului. Dintre ogoarele încărcate de roadă se desprindea, ca un farmec sfânt, doina ciobanului care şi-a pierdut turma. O cânta din fluer flăcăul Toader Caprarul care se întorcea de la lucru cu carul cu boi. Cum în tot satul nu se găsea flăcău care să cânte doina ciobanului cu şartul lui Toader Caprarul, bătrâni şi tineri se topeau în admiraţie pentru flăcăul acesta care tălmăcea cu foc jalea acestui cântec apucat din bătrâni.Valurile doinei pline de alean se revărsau peste sat şi fetele se adunau botei şi rămâneau în loc prăpădite ca să asculte cu ochii în lacrimi glasul fluerului. La rădăcina tufanilor din pădurici, licuricii îşi îmbiau lumina miraculoasă, podoabă cerescă prinsă pe hlamida violetă a amurgului. Era atâta voe bună în sat şi atâta mulţumire…“

Dar prozatorul nu era un „sămănatorist“ iar adaosurile faţă de „sămănătorismul“ clasic, de altminteri până astăzi rău înţeles şi condamnat în doctrină fără nici măcar o idee de examen în sfera valorilor estetice, există şi au importanţa lor. Întâiul ar fi stratul de atitudini cu străvechime şi invocând reminiscenţe de arhaicitate ce nu sunt nici simplificări şi nici desen decorativ fără conţinut. O reverie a sufletelor candide se observă adeseori iar semnele originarului apar din toate părţile şi se impun. Secera totemică, satul mitic, „soroacele“, ursita, mulţimea de superstiţii, de frici de neolitic şi de reacţii codificate se includ aici dar în felul unui „sadovenism congenital“ al literaturii române care în alte părţi s-a dezvoltat în creaţie indigenistă şi în „realism magic“ sud-american. Prozatorul nu înaintează însă în această direcţie. El picură în substanţa lui afectivă multă doctrină şi element de tradiţie regională cultivată într-un chip aproape secret, ca şi cum ar constitui „cărţile sacre“.

„Eminescianitatea“ se impune ca atitudine şi se confirmă până şi în evocările „drumului de fier“ văzut deopotrivă în felul „Doinei“ dar şi al lui Sadoveanu, ca un agent coroziv al alienării şi al „sfârşitului poveştii“.

Însă „eminescian“ este şi presentimentul dramei colective, descrierea „încercărilor“ ce cuprind un popor care parcă a traversat deşertul simbolic dar nu s-a ridicat încă mai sus de „blestemul sub-istoriei“. Acesta este regimul de „supus austriac“, o invenţie modernă ce pune laolaltă într-o mixtură de neînţeles atât pe „cives“ cât şi pe „foederatus“, pe cetăţean şi pe barbar. Observaţiile au, în această temă, ceva implacabil deşi se aşează până azi într-o linie de sursologie eretică, mai cu seamă atunci când se invocă „măsurile sistematice pentru strâpirea elementului românesc“ şi, prin aceasta, o „paganizare“ înţeleasă astăzi mai bine când tradiţia „amestecului“ pare a triumfa. De altminteri, „babelismul“ de imperiu în amurg se întrevede pretutindeni, acesta fiind, de fapt, „cernăuţismul“ elogiat de unii apologeţi recenţi, prea de tot ignoranţi în materie însă predispuşi a face agitaţie şi prozelitism pentru un „muticulturalism“ neconţinutistic.

Accentul acestei literaturi este eticist şi doctrinar, cultivând un rousseauism etnic izbitor. Dar şi aici pătrund scene din tablourile de viaţă cotidiană, litografii şi decor. Câteva din aceste creaţii cu gen indistinct, unde memorialistica se alătură cu proza etnografică, sunt memorabile nu atât prin forţa de a evoca portretistic ci prin document de viaţă istorică şi prin atitudinea ce defineşte rostul omului în univers. „Modelul“ şi „exemplul“ sunt aici capitale şi constituie, mai cu seamă prin mica bijuterie eticistă „Dionisie Mitrofanovici“, punctul cel mai înalt al creaţiei acestui autor de „portrete morale“ şi de apologuri de uz didactic, mai degrabă însă apte a fi citite „în prispa bisericii“.

În fond, Vasile Plăvan era un cărturar de speţă practică, în tradiţie bucovineană unde ştiinţa de carte nu a condus la un gen contemplativ. Era, deopotrivă, un om citit (evoca între altele pe Carlyle, al cărui messianism al „omului mare“ presimţit şi de Alexandru Haşdeu, îi va fi plăcut) şi „cu formula vie“, având înţelegere a vieţii, pătrunzător. Iar dacă i s-ar fi îngăduit să se exprime cu lărgime şi în etape lungi, poate că ar fi devenit şi un scriitor ce contează căci avea un talent simţit printre rânduri, între altele şi prin aceste pagini de linişte buzzatiană, de felul celor din „Deşertul Tatarilor“. „Cum păşeam pe drum, un cântec frumos a-nfiorat tăcerea serii ce se lăsase de-abinelea. Cântecul venea din sus, dinspre ţarină, şi se desluşea din ce în ce mai bine. Era atâta duioşie în el, atât alean stingher, că m-am oprit locului să-l ascult. Se cunoştea că nu era cântec românesc. Rusoaice veneau cu sapa de-a umăru de la praşilă. Un ciopor de fete se desfăşurase de-acurmezişul drumului şi se mişcă alene cântând în două voci, prin mijlocul satului.Eşiau femeile la porţi de ascultau împietrite acel cântec de jale.

Cântecul de mult se pierduse în vale ci eu tot stam pe loc ascultând melodia ce-mi rămase în auz. Şi multă vreme m-a urmărit acea vrajă a cântecului de stepă. Se născuse în pustiul stepei, căci trăgănările lui prelungi şi stridente aminteau imensitatea stepii cu monotonia obositoare. Acolo pe stepă, în cântece de acestea îşi varsă amarul inimii cazacii. Şi cum vremurile au urzit ca straja Moldovei de la Nistru să dea până la Prut, lăsând cu nestânsă durere o parte din hotar în sama străinului, acesta hâlpav s-a sforţat să dea cu sila acelui colţ de Moldovă tiparul său, felul de viaţă al său.

Dar duhul acelora cari dorm somnul de veci în acel pământ, s-a împotrivit opintirilor duşmanului. Şi cu toate că acesta a gospodărit, după năravul său, un veac şi mai bine între Prut şi Nistru, nimic nu l-a ispitit pe Moldovean să-şi schimbe datinile. Moldoveanul legat de glie a rămas acelaş. Cântecul său de jale nu l-a dat pe cântecele ruseşti.

De departe, din fundurile Ucrainei, luna îşi arăta discul roşu, învăluind în taină satul. La tabăra de lângă cetate soldaţii dorm în jurul vetrelor de foc. De undeva se desprinde o doină oltenească, zisă din caval. Nimic nu se mişcă, drumurile sunt pustii, doar vre-un câine latră din cand în când. Pe coama cetăţii Tighina, mândru, cu arma la umăr, păşeşte soldatul român: straja Moldovei e iar la Nistru!“

 

ARTUR SILVESTRI

martie 2007

16 Mar
2012

„ÎNȚELEPTUL DIN AMERICA“

Alexandru Nemoianu – opera în analize și exegeze

Documentar inițiat, îngrijit și prefațat de Artur Silvestri

 

 

Volumul cuprinde analize, studii și comentarii despre cãrțile lui Alexandru Nemoianu, apãrute în diferite reviste românești sau, cele mai multe, alcãtuite special pentru aceastã culegere cu caracter de sintezã preliminarã.

 

UN SENS AL NÃDEJDII

 

Soarta operei lui Alexandru Nemoianu este tot atât de stranie ca și opera însãși. În acest caz, un complex de împrejurãri potrivnice oprește privirea calmã și cuprinzãtoare și amânã în chip greu de înțeles atât valorificarea operei cât și percepția ei dacã nu chiar împiedicã pânã și citirea însãși. Contribuie la aceasta, între altele, dificultãțile în a fi clasificatã ca gen și formulã. Scriitorul e socotit, prin simplificare stereotipã, când istoric, când prozator iar producțiile lui, fiind neobișnuite, nu par sã atragã aprioric sau intimideazã. Dar nici tematica nu pare mai apropiatã spiritului comun.

„Istoria românilor-americani“ (materie cu aspect specios și, în aparențã, obiect de erudiție seacã și arhivisticã), memorialisticã „țãrãnismului“ afirmat violent  în „Borloveni“ sau aceea i-revendicativã și elegiacã din „Puccini 4“ sunt tot ce poate fi mai rebarbativ în viziunea intelectualului de atitudine creolã și a belferimii lucrând dupã tipar. Și cum scriitorul viețuiește într-o recluziune anahoreticã în ținuturi îndepãrtate și nu cultivã prietesugul zgomotos și spiritul gregar, manifestându-se în manierã gravã, reflexivã și ticãitã, incapabil nu a practica ci chiar a pricepe tocmeala, învoielile și scara de valori rezultatã din troc, rãspândirea prin lecturã e restrânsã deși opera existã cantitativ și, privita atent, ar trebui sã impunã. Și exegeza nu putea fi decât firavã pânã la un punct, conținând o vreme mai mult recenzii întâmplãtoare și puține.

Aceastã situație nici nu uimește în climatul de grotesc, pestriș și de ierarhii de valori clãdite anapoda ce domnește la noi unde în tradiție ancilarã se sãrutã pânã și papucii boierimii depravate de prin divane în vreme ce cãrturarului reținut și gânditorului eretic — socotiți a nu avea greutate în

imediatul chiverniselilor de neam-prost — le rãmân disprețul și omisiunile voite sau nepãsãtoare. Concluzia ce s-ar fi obținut pânã deunãzi, indicând cã existã opera dar lipsește penetrația nici nu ar fi avut importanțã cãci nu atât adulația contemporanilor dã valoarea ci stãruința ecoului în timp și puterea „scriselor“ de a înrâuri (fie și prin adagiu anonim și apoftegma devenitã „folklor“) creând interogații periodice; acestea dacã nu ar ilustra cazul dramatic când, ignoratã în vremea ei, opera ar îngãdui abia probabile restituiri și nãdejdi în descoperirea târzie. Cum însã la noi, unde metoda „ingropãrii de viu“ a celui inconform face furori și ridicarea scãrii de valori se face cu exclusivism încã de azi (dacã nu chiar de ieri prin selecția aprioristicã) încrederea în dreptatea posteritãții trebuie sã fie mai redusã decât ne-ar întãri-o vremurile neconvulsive cum nu sunt cele ce le trãim. Rezultã cã ipoteza justițiarã în forma ei metafizicã trebuie mai degrabã stimulatã prin ajutor contemporan și contribuție fãrã iluzii însã cu simțãmântul viu al mãsurilor echilibrate.

Cartea aceasta acoperã în fapt goluri anterioare deși fusese plãnuitã ca omagiu de vârstã rotundã într-un fel, totuși, diferit de obișnuitele „melanges“ (incluzând evocãri de personalitate, „fortuna“ și studii în subiecte de tot felul. În locul lor s-au adunat câteva zeci de comentarii, eseuri și, puține doar, cronici și recenzii care, deși cântãresc — ca majoritate — sufficient cât sã impunã, abia dacã deschid un dosar al receptãrii în felul unor pagini preliminare.

Cãci depãșind prejudecãțile, cititorul începe a descoperi cu uimire cã acolo unde pare a întâlni examinare de istoric este, de fapt, un gen rar de literaturã sapiențialã cultivând fãrã model explicit apologul, „cuvântul de

Învãțãturã“ și „povațã“ precum în alte vremuri când nu literatura ci cercetarea ziditoare constituia formula predilectã și cu efect și cã autorul tinde nu spre dizertație de catedrã ci —prin adagiu și apoftegmã — la „exemplar“ și înțelepțire.

Proza însãși nici mãcar nu-i ficțiune propriu-zisã ci povești libere extrase

din viațã sau, mai bine zis, fulgurații de un fel memorialistic de o ingenuitate uimitoare și unde adeseori aripa angelicã a poeziei bate rar, ritmic și impresionant precum în prea puține din creațiile de seamã care nici nu au gen, specie și asemãnãri. Literatura însãși, de fapt „creația“ (cãci aceste întocmiri sunt literatura dar situatã în altã vârstã, poate coetanee cu însemnãrile medievale de scriptoriu) e un fel de șir prelung și rapsodic de „eseuri“ adicã de „încercãri“ în sensul originar unde, dacã ar trebui sã se cuprindã întreaga lor semnificaþie, chiar înþelesul mistic ar fi prezenþa de cãpãtâi.

Dar și tematicã se dovedește a fi altfel decât pare. Ceea ce, în cercetãrile

despre „românul american“, dã sentimentul studiului de erudiție pe subiect impus (fiind, în fond, dovezi de spirit cãrturãresc înzestrat și meticulos) se reveleazã deopotrivã ca reflecții asupra „modelului existențial românesc“, în fond un originism consubstanțial ce se poartã cu sine inerent peste incidentalul geografic și contextul îngãduitor sau ostil. „țãrãnismul“ însuși al Borlovenilor se adaugã acestui mister de conformație prin ecou de unitãți organice și, de oriunde am lua-o, se rãsfrânge în impresionantele dovezi de materie medularã cãlinescianã întruchipate de „spiritul getic“, de sadovenism și de regresiunea cãtre arhaic. Filosofia însãși este aici ieșitã din realitãțile necontingente și nu-i de mirare cã în satul primordial, codificat de ritualuri, hotare, obiceiuri și cutume enigmatice, sentimentul vieții în spiritual comunal, de „loc de origine“ dezvoltat prin ținuturi, plasi și „țãri“, triumfã ca legitimitate. Acesta este, la drept vorbind, și argumentul memorialisticii „bucureștene“ din Puccini 4 și împrejurimi care nedumerește printr-un bucureștenism de cartiere tradiționale, de „mahalale“ strãvechi și de lume așezatã în mãsurile vieții la țarã inevitabilã într-o federație de sate precum Bucureștii originari.

Perspectiva este pretutindeni „ereticã“ având, de fapt, o inactualitate ce se întâlnește cu greu la noi unde stereotipul impus constã în semidoctismul

petulant, „urâtul“ steril și o maladie a urii fațã de sine ce stricã pânã și destule suflete tari. Însã aducând reacþiune și argument, aceasta trezește, impresioneazã pe cãi nelãmurite și stimuleazã. Fiindcã, în ultimã analizã, aceastã carte cuprinde un șir de revelații și desfãșoarã un sens al nãdejdii care, la rândul ei, este regãsitã cu uluire ca și cum spiritul colectiv se trezește dintr-un lung somn dogmatic în luminile pure, calme și aurorale.

 

ARTUR SILVESTRI

25 Aprilie 2008, în Vinerea Mare

 

O REALITATE DE CARE AVEM NEVOIE

 

 

Alexandru Nemoianu, admirabilul nostru contemporan din America, „rãmas — acolo unde e — un adevãrat reazem al spiritului tradiției românești“, vegheazã și trãiește clipa știind cã „nimeni nu este singur“; cu noi fiind Dumnezeu. De peste ape, îndemnul cald „sã nu ne fie fricã“, sã ne pãstrãm credința moștenitã, ca niște adevãrați „tradiționaliști“, cu inima sus cãtre Dumnezeu, încrezãtori în noi și în taina locului, vine șoptit prin paginile cãrților Domniei Sale.

Cãrțile Domnului Alexandru Nemoianu „dezvoltã în mod natural opera de gânditor creștin, fiind un punct de vedere nou și articulate asupra modelului existențial românesc“. Este OMUL care crede în ADEVÃR, știind cã doar El ne face liberi. „Adevãrul este o Persoanã și mai exact, Una care cuprinde, într-un întreg de o ființã, Adevãrul, Calea și Viața.“

Și mie îmi place expresia D-lui Artur Silvestri „Enigma prin Neamuri“. „Ceva nevãzut, de demult, ce unește și întregește indiferent de timp și spațiu. Venind din vãile Almãjului, unde „oamenii lui sunt doina, începutã cine știe când și care se continua mereu aceași în fond și mereu tânãrã și fermecãtoare în formã, în forma nouã în care se îmbracã“, îl regãsim adesea pribegind prin locurile dragi, cu ochi de prunc, cu ochi de adult, cu sufletul încãrcat de același miraj. Probabil în tainicul lumii îndepãrtate, asemenea unui cãlugãr vizionar, prin rugãciunile sale, retras din rãutatea lumii, ne-a facut o radiografie completã a vremurilor ce le trãim.

Într-o societate bulversatã de multã „politichie“ și confuzie, m-am aplecat în aceste zile asupra cãrților Domniei Sale, și m-am oprit asupra unor „Fragmente din vremea persecuțiilor“, o carte de eseuri și „însemnãri rãzlețe“ și adnotãri scrise de autor în anii 2005 și 2006. Dacã nu aș cunoaște drumul Domniei sale, citindu-l, aș fi fost convinsã cã mã aflu în fața unei cãrți scrise în chilia unui blând monah ce încearcã sã descifreze ecuația lui Dumnezeu. Și cred cã pentru dânsul nu existã necunoscute. Biblia i-a fost abecedarul, istoria, și celelalte științe. Harul divin se primește prin credințã și multã rugãciune. Dumnezeu l-a mângâiat la vreme pentru vremuri… Pentru Alexandru Nemoianu „lumea aceasta, în care trãim, este o stare cãzutã, contaminatã de rãu, sub pãcat. Ea este stãpânitã de puterile rãului și acestea nu pot oferi decât o iluzie, o minciunã / o fraudã, singurul rod ce îl poate zãmisli „tatãl minciunii“.

 

Suntem în prag de alegeri. Poate ar fi bine sã meditãm la spusele „Înțeleptului din America“. Fiecare din noi având un „rol unic“: „Diversitatea uluitoare a evenimentelor istorice, „schimbãrile“ de care vorbeam, sunt toate ocazie, posibilitate, pentru fiecare persoanã de a alege între bine și rãu și, astfel, putința de mântuire. Formele sub care suntem chemați la participare sunt mereu noi și fãrã precedent și de aceea alãturarea la bine sau la rãu tot mereu va fi fãrã echivoc.“

Dl. Alexandru Nemoianu ne avertizeazã cã, „împlinirea personalitãții umane, mântuirea ei, nu vine în și prin Istorie ci la capãtul ei. Dar cele spuse la nici un caz nu înseamnã cã în existenþa sa pãmânteascã omului i se cere sã fie pasiv, detașat, „neangajat“. E dovada adâncii înțelegeri pravoslavnice a rostului individului cãci așa aratã Sfântul Teofan Zãvoratul „Nimic nu vine fãrã trudã. Ajutorul lui Dumnezeu este întotdeauna alãturi de noi și gata sã se iveascã, dar el se dãruie doar acelora care cautã și trudesc și încã mai vârtos acelora care cãutând își istovesc tot talentul ce le-a fost dat și abia atunci, cu toatã inima își înalțã glasul strigând: «Doamne ajutã-mã!»

 

Alexandrul Nemoianu – „un truditor“ al neamului! Sfințenia „locului“ o trãiește tainic. Știe cã dãruind, va dobândi! Un OM puternic,avându-l pe Dumnezeu alãturi.

Alexandru Nemoianu – un scriitor complex. O profunzime șlefuitã, alãturi de oameni, naturã, necuvântãtoare, într-un „Rai în care ne-a vrut Dumnezeu“. Un fin observator al Lumii, ce știe ce înseamnã „jertfa“, arãtându-ne drumul spre ADEVÃR, SPRE MÂNTUIRE.

Nu am citit niciodatã ceva atât de compact în câteva fraze. O trecere fireascã de la adevãr și religie, loc și lume. Domnia sa meritã sã fie încurajat! Mai are multe de spus! Rãmân chiar la convingerea cã ar trebui sã-i scoatem separat, într-o carte, frazele înțelepte pline de tâlc și adevãr, adevãrate povețe.

Citindu-l, m-am cutremurat cum a gândit în anii trecuți și ce se întâmplã astãzi; modul Domniei Sale de a vedea lumea este impresionant.

Așa o vãd și eu… o nebunie în plus. Globalizarea, religia, problemele social-economice sunt prinse perfect. Așa și este. Un curaj uimitor! Nici nu ai spune cã ar fi arheolog sau istoric… mai degrabã sociolog… și cred cã ar fi fost un Parinte bun… Un vrednic ucenic al Parintelui Justin Pârvu …

Alexandru Nemoianu „e o realitate izbitoare“. O realitate de care avem nevoie.

 

 Cu Dumnezeu înainte, Domnule Alexandru Nemoianu!

Mariana Gurza

 

 

( Fragmment din volumul: „ÎNȚELEPTUL DIN AMERICA“ -Alexandru Nemoianu – opera în analize și exegeze.Documentar inițiat, îngrijit și prefațat de Artur Silvestri, INTERMUNDUS, 2008)

 

11 Mar
2012

“VIAŢA TRECE, AMINTIRILE RĂMÂN…”


VICTIMELE DIN CUPCA  ALE MARŞULUI DE LA FÂNTÂNA ALBĂ

Magdalena Morar, Bucovina pierdută*


VIAŢA TRECE, AMINTIRILE RĂMÂN…”- de MAGDALINA MORAR , ediţie îngrijită de Eleonora Schipor (ed.Storojineţ, 2006)

Inimoasa profesoară, scriitoare, Eleonora Schipor ne aduce în prim plan pe MAGDALINA MORAR, poetă populară, folcloristă, publicistă, plecată în lumea celor drepţi în toamna anului 1999.

 

Eleonora Schipor consideră că “urmele” condeiului înmuiat în cerneala tulbure a vetrei satului bucovinean, în vremuri la fel de tulburi, exprimate cu har şi talent, liric sau publicistic de către bardul popular din satul Cupca, merită să fie cunoscute.

 

Poeta Magdalina Morar prezintă jalea, amarul, umilinţa românilor deportaţi şi înstrăinaţi de glie şi fraţi. Au suferit, au plâns, au blestemat, dar s-au rugat continuu pentru salvarea fiecăruia şi a naţiei căreia îi aparţineau. Scrierile Magdalenei Morar sunt pagini de istorie veridică a românilor, documente de netăgăduit, argumente convingătoare din vremea pustiiri sfântului pământ bucovinean şi a sufletului locuitorilor săi. Stilul de a scrie al poetei este direct, sincer, profund.

Aducându-le în atenţia publicului, culegătoarea versurilor, speră că oamenii de cultură şi de bună credinţă, adulţii şi tinerii vor prelua mesajul versurilor şi prozelor acesteia pentru a le pune la temelia iubirii, respectului de neam şi de ţară întru păstrarea identităţii culturale, naţionale a românilor. Din dorinţa de a face cunoscută personalitatea şi scrierile Magdalinei Morar, scriitoarea Eleonora Schipor, ea însăşi autoare a mai multor cărţi, a întreprins o cecretare minuţioasă a publicaţiilor periodice în care a publicat poeta populară, adunând şi salvând de la pieire adevărate nestemate lirice. Prin truda şi strădania profesoarei, “numele Magdalinei Morar nu va fi dat uitării”. Să procedăm asemenea Eleonorei Schipor şi să scoatem la lumină alte şi alte nume ale românilor daţi uitării, deşi operele lor sunt valoroase şi autentice.

Mariana Gurza

 

 

După „alegerile libere”  din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat, cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi denunţurile.

 

Frica de ruşi domnea şi în casa noastră. Moşul, Gheorghe Morar, născut în 1864, şi moşica Ana, născută în 1869, umblau cu lacăt la gură, căci nu vroiau ca la adânci bătrâneţe să fie aruncaţi după gratii. Dar noaptea, înainte de culcare, după ce suflau lampa, bunicii, cât şi mama mea, Maria, mă îndemnau ca să mă rog la Dumnezeu să se întoarcă românii. Şi mă rugam în fiecare seară, iar dimineaţa mă tot uitam înspre drumul mare, crezând ca iată-iată înspre sat se vor slobizi coloane de bravi ostaşi români. Cu venirea românilor mă amăgeam în fiecare zi. Coloanele lor aşa şi nu se iveau de după crestele dealurilor. La 1 aprilie 1941, am văzut, totuşi, drumul ce trecea prin satul nostru inundat de oameni. Înspre Adâncata (Hliboca de azi) curgeau amândouă Pătrăuţurile, Igeştii, Crasna, Ciudeiul, Budineţul, Cireşul, Crăsnişoarele, cea Veche şi cea Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvidenii, precum şi sate de mai departe, de sub creierii munţilor. Bătrâni cu plete albe păşeau îngânduraţi, alături de bărbaţi tineri şi feciori voinici şi drepţi ca brazii. Femeile, îmbrăcate în sumane sau în cojoace, aveau pe umeri câte o trăistuţă cu merinde, iar de mâini îşi ţineau copilaşii sau nepoţii. Unele femei îşi alăptau pruncii din mers. Din ogrăzi ieşeau grupuri de cupceni şi se alăturau coloanei care se lungea, se îngroşa, de parcă toată Bucovina subjugată ieşise la drumul ce avea să devină a patimilor. Noi nu înţelegeam încă ce se întâmplase. Mama şi bunica îşi făceau semnul crucii, iar moşul, cu coatele sprijinite pe gard, urmărea în tăcere coloana ce începea să dispară după o cotitură a drumului.

Dar îndată mare veste că românii din Bucovina nu mai vroiau să trăiască sub stăpânire sovietică, că ei mergeau la Adâncata ca să li se aprobe cererile privind plecarea lor definitivă în România, a făcut ocolul satului.

 

Şi satul a început să fiarbă: unii nu se îndurau să-şi lase avutul agonisit prin sudoarea frunţilor, alţii se codeau, alţii îşi pregăteau merinde de drum, iar alţii îl cătau pe Lazăr Furnică, un tânăr cu câteva clase făcute la Liceul „Regele Ferdinand” din Storojineţ, ca să le scrie grabnic cererile şi să ajungă din urmă coloana ce se îndrepta spre Adâncata.

 

Spuneau unii din acei ce au fost la 1 aprilie 1941, la Adâncata că un şef mare văzând atâta popor adunat în centrul raional ar fi întrebat:

 

- Ce doriţi, oameni buni ? Şi încotro v-aţi pornit, de v-aţi luat şi merinde cu voi?

 

- Noi mergem în România, în ţara noastră, la fraţii noştri, că aici nu-i chip de trăit, i-ar fi răspuns cineva din mulţime. Semnaţi-ne cererile, cum le-aţi semnat germanilor şi polonilor. Dacă nu ne daţi drumul, noi trecem graniţa!

 

Acest şef din raion s-a urcat pe o masă şi a început să-i ameninţe:

 

- Duceţi-vă acasă, vedeţ-vă de treburi, c-om da ordin să fiţi arestaţi.

 

Mulţimea s-a înfiebântat. Şi oamenii strigau:

 

- Mincinoşilor, ziceţi că ne-aţi adus libertate, dar acum vedem noi cât costă „libertatea” voastră. Noi ne ducem la graniţă. Arme nu avem şi să nu vă luaţi din urma noastră!…

 

Revoltată, mulţimea a ieşit din Hliboca şi, prin Petriceanca, s-a îndreptat spre Suceveni. Cei care au putut, au intrat în biserică, să ceară binecuvântarea preotului. Dar imediat au venit acolo grăniceri călări, care s-au dat deoparte şi aşteptau. A sosit generalul Eriomenko, care s-a urcat pe-o rădăcină şi a strigat:

 

-   Împrăştiaţi-vă pe la casele voastre şi creşteţi-vă copilaşii că n-o să ajungeţi unde v-aţi pornit!

 

Şi preotul din Suceveni, Ivaniuc, tot i-a rugat să nu meargă la graniţă, dar oamenii erau atât de îndârjiţi, încât nici nu mai vroiau să audă ce li se spune. Le era dor de libertate, de neamul lor, de ţara pe care sovieticii o ciuntiseră.

 

Cupcenii noştri, tineri şi bătrâni, au pornit şi ei cu norodul spre graniţă. Oamenii mergeau pe drum, iar grănicerii călări prin şanţuri. Grănicerii nu intrau în vorbă cu oamenii, nu-i ameninţau, atât doar că unul l-a lovit cu sabia peste mână pe un ţăran din fruntea coloanei care ducea crucea luată din biserica din Suceveni.



Când miile de români de pe Valea Siretului au ajuns la Varniţa (aşa se numea cornul pădurii dinspre Fântâna Albă) şi când până la graniţă mai erau doar 3-4 kilometrii au tras câteva focuri în aer. Nimeni nu credea că o să fie împuşcată atâta lume, de aceea coloana nu s-a oprit. Deodată, însă, au început să ţăcănească mitralierele. Cădeau românaşii ca snopii de secară.


 Un frate de-al mamei, Andronic Morar, s-a izbit la pământ şi glontele i-a trecut printr-o îndoitură a sumarului. De frică, a rătăcit vreo patru zile prin pădure. Marta Şorodoc, fată de 18 ani, avea un frate mai mare care îşi continua studiile în România. Avea biata cupceancă liceul neterminat şi vroia şi dânsa să treacă graniţa, ca să-şi poată termina învăţătura în limba maternă. Avea păr lung şi mătăsos şi după ce au împuşcat-o, grănicerii au tras-o de cozi şi au aruncat-o într-o groapă comună, în care se mai zbăteau şi oameni ce aveau să fie îngropaţi de vii. Arcadie al lui Toader Plevan din Cupca a fost rănit şi transportat la spitalul din Hliboca, dar acolo nu i-a fost acordat nici un ajutor medical. A fost aruncat de viu într-o groapă din cimitirul evreiesc, pe faţă i-au pus sumanul, iar deasupra au dat lut. Un hlibocean care a fost silit să facă acest lucru, avea să povestească mai târziu despre acest act de barbarism autorităţilor româneşti. Împuşcaţi şi zvârliţi într-o groapă comună au mai fost cupcenii Ion Gâza, Arcadie Palicârja, Ion Belmega. Ce frică şi ce amar au îndurat părinţii acestora! Greu i-au crescut, i-au ferit de primejdii şi nici nu le-au putut închide ochii, nici n-au avut voie să-i înmormânteze.

 

Vasile Dugan, tot de la noi din Cupca, a fost împuşcat în gât. Cu greu a ajuns acasă, dar a fost arestat. Fratele acestuia, Ion Dugan a stat ascuns dupa ce s-a întors de la graniţă.Cineva l-a pârât, a fost luat de acasă şi a murit în închisoare. Mihai Plevan, cojocar bun, când s-a pornit să treacă frontiera, a luat cu el foarfecele de cojocărie. În timpul percheziţiei i le-au găsit şi l-au învinuit că purta la el armă albă. A fost condamnat la 10 ani de închisoare şi la 3 ani fără drepturi. După ce şi-a ispăşit toate pedepsele (a stat într-o temniţă din Sverdlovsk), s-a întors acasă şi a murit în 1954 de o boală de plămâni.Atât l-au bătut, până i-ai desprins plămânii de coşul pieptului. Dumitru Tărâţă, pârât că a fost la graniţă şi că a făcut politică, a stat , la fel în închisoare. S-a întors la Cupca cu sănătatea zdrucinată şi a murit. Ion al lui Simion Opaiţ, fecior de 20 de ani, a fost prins la graniţă. A murit în detenţie. Doi feciori ai lui Simion Alerguş, Toader şi Lazăr, unul de 23 şi altul de 20 de ani, după ce şi-au ispăşit pedeapsa, au mai fost privaţi pe un termen de 5 ani de dreptul de a se întoarce la baştină. S-au stabilit cu traiul în Ternopol, unde s-au căsătorit şi unde au şi murit. Gheorghe Luţu, un fecior sărac, a fost, de asemenea arestat pentru participarea la evenimentele de la 1 aprilie 1941. Nimeni nu ştie unde a fost dus şi unde îi putrezesc oasele. De nicăieri nu s-a mai întors nici Petru Plevan, la fel fecior sărac, care a fost pârât de o fată care a fost la graniţă. Vasile Ovaciuc, un copilandru, abia s-a întors de la frontieră şi s-a dus la fântână să scoată apă şi să-şi astâmpere setea. N-a dovedit să-şi răcorească sufletul. L-au prins şi l-au aruncat după gratii, unde a murit.

De nicăieri n-a mai dat vreo veste nici Nistor Plevan, pârât că a fost la graniţă şi dus din sat în sat între arme. La fel şi cupceanul Toader Ţâbuleac, de 32 de ani, nu se ştie unde a murit, după ce a fost scos din sat pentru participare la tragicul eveniment de la Fântâna Albă.

 

După masacrul de la graniţă, oamenii dormeau prin stoguri de fân de teamă să nu fi ridicaţi. Cei care n-au ajuns în satele lor, erau haituiţi prin păduri, împuşcaţi şi îngropaţi unde se nimerea. În satul Cupca au intrat nişte soldaţi cu ochii mici, urâţi şi negri la suflet. Intrau în capeliţe şi spărgeau icoanele cu baionetele. Cred că  erau strănepoţii tătarilor de altădată. De partea acestora s-au dat şi cozile de topor. Umblau de la casă la casă, se urcau prin poduri, scotoceau prin tot locul, ca să pună mâna pe cei care se ascundeau, ferindu-se de ochii autorităţilor. Pe cei care îi arestau, îi dezbrăcau şi-i purtau prin sat ca pe nişte vite.

 

Oamenii care mai ieşeau din păduri, intrau în curţile gospodarilor şi cereau furci, hârleţe, ca să spună celor ce-i hăituiau că n-au fost la graniţă, ci veneau de undeva de la lucru. Toată primăvara anului 1941 n-au contenit prin satele noastre împuşcăturile. Jalea şi groaza au umplut casele românilor, căci începuse nimicirea noastră ca neam, dezrădăcinarea noastră de pe moşia strămoşească.

 

În 1991, când s-au împlinit 50 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă şi când mii de români din nordul Bucovinei, în frunte cu intelectualii noştri de la Cernăuţi şi cu preoţi din protopopiatele Hlibocii şi Storojineţului, s-au adunat ca să cinstească memoria celor martirizaţi la 1 aprilie 1941, am citit o poezie dedicată acestui trist eveniment.

 

Magdalina Morar

 

Ţara Fagilor, 1998

 

 

                                                  RUGĂ CĂTRE CEL DE SUS

 

                   (dedicata comemorării a 50 de ani de la masacrul de la Varniţa-Fântâna Albă, 1 martie 1941)

 

Dumnezeule prea Sfinte,

Te-ndură smerit părinte,

Iartă păcatele de poţi,

Sufletele acestor morţi,

(De cincizeci de ani de zile

O crecut pe ei pădure),

Ce-au venit cu pieptul gol

În bătaia gloanţelor,

Să treacă la fraţii lor.

Şi-au lăsat mamă şi tată,

Şi copii plângând la poartă,

Ce şi astăzi îi aşteaptă.

Doamne, cum v-au îngropat,

Fără sicriu, fără colac,

Fără perină sub cap.

Doar cu hainele pe voi,

V-aruncară în noroi.

V-a-ngropat în gropi comune

Ca să nu vă dea de nume.

Nimeni ochii nu v-a-nchis,

Nimeni după voi n-a plâns.

Norii când s-au scuturat

Şi roua când a picat,

Codrii doina v-a doinit,

Păsările v-au bocit,

Bocetul de jale plin

Cu amar şi cu venin.

Iar în loc de preot sfânt

V-au cântat cucii în crâng,

Ciocârliile şi grauri

V-au cântat prohodurile.

Şi dormiră-ţi ani la rând

Fără cruce şi-un mormânt,

Nimeni nu v-a pus o floare

Şi la cap o lumânare.

 

         Magdalina Morar

 

(Glasul Bucovinei, 1/1994, Ţara Fagilor, 1998)

 

 

                               CHINUL CELOR DEPORTAŢI

 

Treisprezece iunie, iunie

S-a-nceput necazu-n lume

S-au început durerile,

Şi cu deportările.

 

Au venit în miez de noapte

Soldaţi ruşi cu puşti la spate,

Cu “zacon” de la raion

Sculând oamenii din somn.

 

Dezbrăcaţi, flămânzi, desculţi,

Încărcându-i în căruţe.

Bărbaţi, femei, bolnavi pe moarte

Şi copii sugaci de lapte.

 

 

Cu sudălmi şi ci ocări,

Şi ducându-i pân-la gări,

Îi suiră ca pe oi,

În vagoanele de boi.

 

Şi la uşi au pus lăcată,

La fereşti sârmă-nghimpată,

Să nu iasă niciodată,

Vai ce plânset, vai ce jale…

 

Plângeau oamenii-n vagoane,

Dar plângeau şi cei rămaşi

Nu ştiau, poate că mâine

Rândul lor poate le vine.

 

Trenule, marcă rusească,

Dumnezeu te pedepsească,

Fiarele să-ţi ruginească,

Că ne duci din ţara noastră.

 

Rămâi, Bucovină, bine,

Că ne duc acum din tine.

Rămân satele pustii

Se duc acum ai tăi copii.

 

Şi se da peşte sărat

Tot cu lut amestecat.

Vai, săracii oamenii

Cum mureau ca gâzelle…

 

După săptămâni de zile,

Ajunşi în fundul Siberiei,

Iarăşi jale, iarăşi plans

Nu aveau unde dormi…

 

Fire-ai taiga blestemată,

Ai despărţit copii de tată,

Să se usuce lemnu-n tine,

C-au murit atâţea-n tine!

 

Alţii fură îngropaţi,

Alţii-n gârle aruncaţi,

Prin pâraie, prin fântâni,

Alţii-au fost mâncaţi de câini.

 

Săracele mame, cu ochii stinşi,

De atâta-amar de plâns,

Vâzând pe braţe cum le moare,

Copilul drag de sete şi de foame!

 

Că pe-acest pământ bătrân

Au fost iude şi mai sunt,

Ce-şi vând naţia şi plaiul

Ce-şi vând Patria şi graiul!

 

Pentru bani şi postul său

Îl vînd şi pe Dumnezeu!

 

           

 Magdalina Morar

 

(Almanahul Societăţii pentru Cultură Românească “Mihai Eminescu” din Cernăuţi, 1998)




 

9 Mar
2012

“Vitregiile istoriei”

Mă urmăresc şi acum umbrele trecutului…

Amintirile dor…

 

Citind o excelentă lucrare ,,Refugiaţii basarabeni şi bucovineni în Banat (1944-1951) (1944 – 1951)”, autor, Mircea Rusnac, Doctor în Istorie, aflasem  de ce părinţii mei nu au avut acte de identitate decât în 1950…

Intuisem, dar aveam nevoie de date istorice.

Arhivele din ţară nu mă ajută.Documente “rătăcite”, sau “bine păstrate”, nu există o evidenţă a refugiaţilor…

Părinţii au fost “toleraţi” în Banat, fiind salvaţi de Siberia…Ascunşi, uneori tracasaţi de comunisti.

Soţul meu doreşte să renunţ la dosarul  mamei pe Legea 290. Am ajuns sa ne fie teamă…Consideră că  aşa cum am avut şi noi probleme, s-ar putea să aibe şi copii noştri din cauza unchiului Vasile Plăvan, decedat în 1939.Chiar mă atenţionase un distins domn să nu-l menţionez în adresele către arhivele statului.

El facea parte din acea “mişcare romantică”. Naşul său de cununie fiind prof.Ion Nistor, rectorul Universităţii din Cernăuţi.

Nu este drept!

De ce generaţii întregi să sufere din cauza inconştienţei altora, care au denaturat modul firesc al lucrurilor.

 

Sunt încăpăţânată.Nu vreau să renunţ.Vasile Plăvan face parte din familia mea.Fiecare dintre noi are o anumita demnitate.Eu nu mă ruşinez cu stramoşii mei ce s-au jertfit pentru adevar şi dreptate. Vreau să recuperez” boabele de lacrimi”de pe obrazul mamei.

 

Da, viaţa refugiaţilor în Banat a fost un “calvar”, cum bine menţionează prof.dr.  Mircea Rusnacsi pentru parinti si pentru urmasi. Am simţit această povară din copilărie.

Şi acum în zona Banatului, bucovinenii, basarabenii, sunt priviţi tot ca venetici.

O palmă dată istoriei, o palma dată demnităţii românului dezrădăcinat.

 

Mariana Gurza

 

“O aventura nereusita”

 

“Vitregiile istoriei au făcut ca Banatul să intre în contact cu români având origini foarte îndepărtate şi cu care până în momentul respectiv nu avusese decât foarte puţine tangenţe. Este vorba de exodul basarabenilor şi al celor din nordul Bucovinei provocat de invaziile sovietice din 1940 şi, mai ales, din 1944, când o parte însemnată a acestora şi-a găsit adăpost în regiunea noastră. După cum atestă mărturiile lor de peste timp, Banatul s-a dovedit o gazdă ospitalieră, însă totul s-a terminat după preluarea puterii în ţară şi în regiune de către comunişti. De atunci, şi viaţa noilor veniţi s-a transformat într-un calvar.

Cele două valuri de refugiaţi basarabeni şi bucovineni au diferit destul de mult prin modul de organizare. Ultimatumul sovietic din 1940 a luat total pe nepregătite autorităţile române,  astfel încât ele nu au reuşit să organizeze o refugiere în ordine a celor doritori şi nici nu au putut fi retrase cadrele cele mai devotate ţării din cele două regiuni. Din această cauză, exodul a îmbrăcat un caracter de totală dezordine, iar cei care n-au putut pleca la timp au suferit cumplit de pe urma represiunii sovietice. Numeroasele gropi comune găsite în 1941 de autorităţile române, în care mii de arestaţi fuseseră aruncaţi după execuţii sumare şi acoperiţi cu var, fiindu-le scoşi ochii, tăiate nasul, urechile sau organele genitale, atestă din plin aceasta. (1) În schimb, în vara lui 1944, autorităţile antonesciene au organizat şi executat din timp un program de salvare şi de retragere în ţară a celor mai bune cadre naţionale care mai existau în cele două provincii. În special intelectualii au primit din timp repartiţii în alte zone ale ţării, în acest moment un loc important căpătându-l Banatul. Din vara lui 1944, înainte de 23 august, acesta a devenit un primitor loc de refugiu pentru basarabenii şi bucovinenii retraşi din faţa urgiei staliniste.

Anatol Musceleanu scria: „Pentru învăţători, ministerul a stabilit judeţele în care se vor refugia. Părinţii mei au primit o repartiţie pentru stabilirea în judeţul Timiş-Torontal.” (2) Totuşi, dacă autorităţile şi-au făcut datoria faţă de noii veniţi, populaţia locală era încă stăpânită de o puternică confuzie, lucru relatat de refugiata Natalia Rusu: „Dacă vorbim însă despre Durere, atunci să-i completăm imaginea cu o filă, aşa cum a fost trăită dincoace de Prut. Ni se spunea «refugiaţi». Deşi Ţara ne-a primit şi ocrotit ca pe fiii săi, noi aveam un statut al nostru. Am fost repartizaţi într-un sat germanic din Banat. Nemţii, oameni cu gospodării cuprinse, ne întrebau nedumeriţi cum ne-am putut lepăda agoniseala şi am plecat în necunoscut. Oare am avut ceva acolo, acasă? (Peste 5-6 luni au învăţat şi ei lecţia asta crudă, când au plecat în Germania). Multă lume ne privea cu suspiciu, cu prea puţină simpatie, oamenii nu pricepeau de cine şi de ce am fugit. Au înţeles treptat, după 23 august.” (3)

Politica începută înainte de 23 august 1944, de a aşeza noii locuitori în satele predominant germane din Banat cu intenţia de a schimba raportul etnic în favoarea românilor a continuat şi mai târziu. Mulţi locuitori germani au fugit la rândul lor din faţa trupelor sovietice, plecând odată cu Wehrmacht-ul, iar o mare parte dintre cei rămaşi au fost deportaţi în U.R.S.S. în ianuarie 1945. Prin legea agrară dată de guvernul Groza în martie erau confiscate toate terenurile şi proprietăţile membrilor minorităţii germane, care deveneau practic muritori de foame. Pe suprafeţele confiscate au fost împroprietăriţi alţi locuitori, dintre care unii aduşi de la mari distanţe, inclusiv basarabeni şi bucovineni refugiaţi. Dar paralel cu vânătoarea germanilor, autorităţile sovietice de ocupaţie îi căutau şi pe aceştia, pe care doreau să-i „repatrieze”, considerându-i „cetăţeni sovietici”. Cei identificaţi erau duşi direct în Siberia! Toate aceste evoluţii pot fi urmărite chiar în descrierile lor.

Basarabenii şi bucovinenii care au izbutit să obţină documente false, din care să nu rezulte originea lor de pe teritoriul „sovietic”, au beneficiat de un răgaz de câţiva ani, însă trăiau permanent în pericol de a fi descoperiţi şi „repatriaţi”, armata sovietică staţionând în continuare în România. În cazul celor aşezaţi în Banat, o grea lovitură a survenit în iunie 1951, când toţi cei instalaţi pe fâşia de 25 km de la frontiera iugoslavă au fost deportaţi în Bărăgan, la fel ca şi mulţi localnici. Proporţia lor, după cum o atestă cifrele oficiale, era deosebit de mare în rândul deportaţilor. Astfel, dintr-un total de 40.320 de persoane duse în Bărăgan, 8.477 au fost basarabeni şi bucovineni şi 3.557 macedoromâni veniţi din Cadrilater în aceleaşi circumstanţe. (4) Procentual, numărul însumat al acestora atingea 29,84% din cel total al deportaţilor în Bărăgan.

Refugiatul basarabean Vasile Calestru relata: „În vara anului 1944 familia mea s-a refugiat în România. În anul 1947 am plecat în Banat şi ne-am stabilit în comuna Lovrin, jud. Timiş. Am fost împroprietăriţi, totul decurgând normal, până în vara anului 1951, când a început calvarul vieţii noastre.

Atunci, în iunie 1951, aveam doar 8 ani, când în miez de noapte ne-am trezit cu «oameni» înarmaţi, care în câteva ore ne-au îmbarcat ca pe vite, fără a avea dreptul să ne luăm bunuri de strictă necesitate, şi timp de două săptămâni am călătorit, sub pază, fără a şti încotro ne îndreptăm (se şoptea cu groază: Siberia!). Când, în sfârşit, credeam că am ajuns la destinaţie, în gara Feteşti am fost din nou încărcaţi în camioane şi aruncaţi în plină câmpie a Bărăganului. Aici, la Lăteşti, a urmat o luptă crâncenă pentru supravieţuire, fără acoperiş, fără hrană şi apă (Borcea, braţul Dunării, era la circa 2 km), fără siguranţa zilei de mâine.” (5) Familia sa avea să rămână acolo până în 1959.

Natalia Rusu îşi amintea: „Aşa au trăit oamenii, cu frica în sân, temându-se şi de umbra lor; se ascundeau când într-o localitate, când în alta, schimbându-şi mereu adresele, ca să li se piardă urma. Cu timpul lucrurile păreau că s-au liniştit şi au intrat pe un făgaş quasinormal. A izbucnit însă conflictul cu Tito. Era în 1949. Atunci refugiaţii, locuitori în Banat, socotiţi ca posibili trădători, au fost mutaţi şi repartizaţi din nou prin toată ţara, în localităţi cât mai îndepărtate de graniţa cu Iugoslavia. Părinţii mei au ajuns unul în Neamţ, unul în Prahova.” (6)

O refugiată din nordul Bucovinei, Aurelia Vlad Sabie, povestea: „Şi ne-am dus în Banat. O venit soţu acasă, acolo în Oltenia, şi ne-am dus. S-a dus la Bucureşti, am făcut acte pentru colonizare, şi am plecat. Era înspre toamnă, se culegea porumbu atuncea. Ne-am dus în Banat la sfatu popular, comuna Şandra, şi ne-a dat o căsuţă, o cămăruţă, iară la un neamţ bătrân, Riderkuhn Iosif, şi după aia în primăvară ne-a dat pământ. Stăteam cam greu acolo, avea şi omu, săracu, numai o bucătărioară, cămăruţa ne-a dat-o nouă, după aceea ne-o dat în altă parte.

Ne-a împroprietărit cu 5 hectare. Satul era numai nemţi. Le-a luat tot, tot. Au, săracii oameni, tot au luat de la ei, până la urmă le-a luat şi grâu. Veneau şi lua din pod, ce-aveau cereale, din grajd vacile, porcii… Doamne, ce frică ne era şi nouă!

Erau şi moţi acolo, care i-a colonizat. Ăştia erau răi tare, care îi persecutau pe nemţi. Noi nu, că şi noi eram care am lăsat averea acolo…

Am trăit acolo până în ’51. După ce ne-o luat pe noi, or făcut colectivu. Începuse prima tovărăşie. Vai şi-amar! Parcă, când mi-aduc aminte! Mereu mi-aduc aminte, parcă de vreun an, doi. Da de ce trebuia noi să păţim aşa ceva! Tinereţea toată ne-am petrecut-o între aşa chinuri!” (7)

Trebuie să menţionăm că la deportarea basarabenilor şi bucovinenilor din Banat în Bărăgan au colaborat şi unii localnici, inclusiv germani, care îi întâmpinaseră cu ostilitate pe noii „colonişti”, cum îi denumeau. Această ostilitate din partea germanilor a crescut din momentul împroprietăririi noilor veniţi pe pământurile confiscate de la ei. De aceea, mulţi localnici ajunseseră să îi denunţe autorităţilor pe basarabeni şi bucovineni, în unele localităţi întocmindu-se chiar liste suplimentare cu persoane destinate deportării!

Nu toţi au fost duşi în Bărăgan. S-a văzut mai sus cazul Nataliei Rusu. Ceva asemănător i s-a întâmplat şi familiei lui Anatol Musceleanu. Acesta îşi amintea mai întâi cum reuşiseră să fugă din Basarabia: „În gară era o îmbulzeală nemaivăzută. Familiile stăteau înghesuite, păzind lucrurile împachetate în cele mai diverse şi fanteziste lăzi, plase, sacoşe, boccele. Mulţi se rătăciseră şi se căutau, ţipând numele celor pierduţi. Copiii întrebau părinţii unde merg.” (8) Haosul a continuat după urcarea în tren: „Începu o adevărată luptă pentru ocuparea locurilor. Noi am ocupat un compartiment împreună cu o altă familie. Bagajele au fost aşezate peste tot. Deşi nu a mai rămas loc nici ca să pui un ac, multe lucruri au fost abandonate pe peron şi pierdute pentru totdeauna.” (9)

Din Banat, vor ajunge la Bacău: „Familia mea ajunsese la Bacău din întâmplare. În anul 1951, când au avut loc marile deportări în Bărăgan, mama mea a primit şi ea domiciliu forţat într-o comună din creierul munţilor din Moldova. După moartea tătucului Stalin, a fost «reabilitată» şi a fost reintegrată în Bacău.” (10) În 1956, bănăţenii s-au putut întoarce din Bărăgan, însă basarabenii şi bucovinenii nu au mai revenit în Banat, unde nu mai aveau nimic. Deloc întâmplător, toţi martorii aici citaţi au domiciliat în continuare în alte zone: Anatol Musceleanu la Bacău, Natalia Rusu la Roman, Vasile Calestru la Huşi, iar Aurelia Vlad Sabie, împreună cu familia, au rămas permanent în localitatea din Bărăgan în care fuseseră deportaţi: Fundata.

Este adevărat că în Banat au mai rămas o serie de basarabeni şi bucovineni, în special dintre cei care nu locuiau în apropierea graniţei iugoslave. Aceştia s-au putut evidenţia de-a lungul timpului şi au contribuit la bunul mers al lucrurilor în regiune. Aceeaşi Natalia Rusu aprecia: „Ţinuta demnă şi cinstită a basarabenilor i-a ferit însă de multe. Avem mândria să declarăm că din punct de vedere profesional nu li s-a putut reproşa nimic. Ei s-au caracterizat prin competenţă profesională, bogată pregătire de specialitate, conştiinciozitate şi disciplină. Pentru aceste înalte însuşiri au fost promovaţi în posturile ierarhice superioare, unde s-au achitat cu cinste de munca ce le revenea.” (11) Nu în ultimul rând, un avantaj pentru ei a fost cunoaşterea limbii ruse, în special pentru perioada primilor ani ai comunismului.”

[Refugiaţii basarabeni şi bucovineni în Banat (1944-1951) (1944 - 1951) ]

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

 

***

Am sunat la Cernăuţi, (pentru a obţine date oficiale privind moşii mei) ni s-a promis ajutor, şi apoi răspunsuri reci şi tăcere.
Cred c- am moştenit ceva din sensibilitatea unchiului meu, iubitor de neam şi oameni.S-a stins când avea 49 de ani…trist, decepţionat…Idealurile lui erau doar pentru ŢARĂ ŞI NEAM.

S-a stins dupa o grea suferinţă, în 1939…arzând ca o torţă pentru crezul său, chinuit şi măcinat de boala românismului timp de patru ani.Participant ca voluntar la înfăptuirea Marii Uniri…un avocat şi publicist de excepţie…Nu şi-a uitat locul.

Pentru el NEAMUL ROMÂNESC a rămas o lacrimă pe harta istoriei.

Am găsit aici, în aceste însemnări,  scrise de  Vladimir Trebici, chipuri comune din povestirile unchiului meu Vasile Plăvan. Tinerii intelectuali, din acea vreme fuseseră atraşi de “perioada romantică” a mişcării pentru neam şi ţară.

Vasile Plăvan nu apucase să trăiască perioada în care erau incrimnaţi pentru anumite convingeri.  Avându-l naş de cununie pe prof. Ion Nistor, ca avocat şi publicist, Vasile Plăvan, a fost mereu în acea perioadă printre oamenii vremurilor.

Decedat în 1939, a plecat ca un “romantic”, cinstit şi drept în faţa istoriei.

Ne-a ramas volumul “Boabe de lacrimi”, documente vechi şi imagini ce-l califică ca un mare iubitor de ţară.

Mariana Gurza

 

“Alma mater cernautiensis”

 

“În anii liceului (1926-1933) frecventasem şcoala în felul următor: 1926/27 şi 1927/28 veneam de la Horecea la Cernăuţi în fiecare zi, împreună cu ceilalţi fraţi ai mei; doi ani am locuit în oraş, în casa lui Iorgu G. Toma, om politic şi scriitor, ca meditator a lui Mircea Vascu, colegul meu, rudă a lui I. G. Toma: fusesem recomandat de directorul liceului, fiindcă eram elev „eminent”; în clasele a III-a şi a IV-a am fost admis la Internatul eparhial „Mitropolitul Nectarie” – un adevărat pension –, în mod excepţional, fiindcă tatăl meu lucra la Mitropolia Bucovinei; clasele a V-a şi a VI-a am locuit acasă, la Horecea, iar în clasa a VII-a, la Internatul de băieţi români. Se apropia bacalaureatul şi s-a considerat că era mai bine să fiu la internat unde – se presupunea – că sunt mai bune condiţiile de învăţat. În toamna anului 1932 am fost bolnav de febră tifoidă, ceea ce a avut anumite urmări: am stat un trimestru în convalescenţă.

La 30 iunie 1933 am dat bacalaureatul la comisia prezidată de profesorul Eugen Botezat, zoolog, de la Universitatea din Cernăuţi. Secretara comisiei a fost domnişoara Stela Ţopa, care, mai târziu, s-a căsătorit cu prof. Pavelescu, de la Seminarul Pedagogic Universitar, inventatorul unei foi de observaţie vocaţională (FOV), foarte apreciată pe atunci.

La aceeaşi comisie s-au prezentat şi elevii liceului militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, o şcoală foarte bună cum erau de altfel liceele militare. Notele erau: excepţional, foarte bine, bine, suficient şi insuficient. S-a întâmplat că la lucrarea scrisă la ştiinţele naturale (prof. Eugen Botezat) să iau nota „suficient” pentru ca în felul acesta media la bacalaureat să fie „foarte bine”. Fusesem premiant în cursul liceului, fără să reuşesc să iau premiul I şi II, fiind în competiţie cu Radu Ioan Tomoiagă şi Vasile Petrovici, care, la bacalaureat, au primit nota „excepţional”. De la liceul militar nota „excepţional” a obţinut-o elevul Ion Movileanu. Soarta celor trei colegi a fost nespus de nedreaptă: Vasile Petrovici, medic veterinar, a murit foarte de tânăr, în condiţii misterioase; Radu Tomoiagă, doctor în filozofie, foarte apreciat de Tudor Vianu, C. Rădulescu Motru şi alţii – a urmat facultatea de filozofie din Bucureşti – nu a făcut cariera universitară pe care o merita şi a murit în mai 1974, în timp ce pregătea o comunicare legată de cea de-a 250 aniversare a naşterii lui Kant şi a 170-a comemorare a morţii filozofului din Königsberg, iar Ion Movileanu, părăsind cariera militară, a urmat dreptul obţinând doctoratul la Universitatea din Paris. Trăieşte în Bucureşti după o carieră modestă.

Aşadar, iată-mă student! După obiceiul studenţesc de la Universitatea din Cernăuţi – model german – la ieşire m-au aşteptat colegii de la Întrunirea Academică Română „Bucovina” şi mi-au înmânat şapca şi tricolorul acestei societăţi academice. În toamna aceluiaşi an m-am înscris la Facultatea de Ştiinţe, secţia chimie, urmând sfatul profesorului Nedelcu, care îmi prevedea un viitor strălucit ca… chimist. Pentru a nu pierde anul universitar – eram total nepregătit pentru examene – m-am înscris prin martie sau aprilie, la alte două facultăţi: litere şi filozofie (specialitatea: istoria filozofiei şi istoria românilor) şi drept. A fost o performanţă luând toate examenele în sesiunea din iunie 1934. Voi reveni la acest episod pentru că este necesar să spun câteva lucruri despre Alma Mater Cernautiensis, despre viaţa studenţească de aici, despre profesori şi încă despre multe altele.

Universitatea din Cernăuţi a fost înfiinţată în anul 1875 pentru a marca „împreunarea” Bucovinei cu Austria. A fost un „dar” pe care Împăratul Franz Josef I l-a acordat „credinciosului” ducat al Bucovinei. Deşi românii, conduşi de fraţii Hurmuzachi, militau pentru o universitate cu limba de predare română, noua instituţie de învăţământ superior a luat fiinţă ca „Deutsch-sprachige Nationalitäten-Universität” şi pusă sub patronajul împăratului. Alma Mater Francisco-Josephina şi-a deschis porţile la 4 octombrie 1875, cu un fast deosebit. Fiind singura universitate din estul monarhiei austro-ungare, i s-a acordat un rol important. La câţiva kilometri de graniţa cu România şi cu Rusia ţaristă, noua universitate trebuia să fie un locaş de cultură germană, să atragă tinerii diferitelor naţionalităţi din Bucovina şi să exercite o atracţie pentru ţările din zonă.

Universitatea avea trei facultăţi, iar în primul semestru, număra circa 200 de studenţi. Din cele trei facultăţi – filozofie, drept şi teologie – un rol important l-a avut Facultatea de Teologie care a devenit ca atare prin transformarea Institutului Teologic din Cernăuţi, acesta fiinţând din 1827.

S-a scris mult despre această universitate – înfiinţată prin stăruinţa pilduitoare a românului dr. Constantin Tamaşciuc, devenit primul rector al acesteia – despre profesorii ei. În 1975, dr. Rudolf Wagner a publicat, la München, cartea Alma Mater Francisco-Josephina, cu prilejul centenarului universităţii. Mai trebuie spus că la noua universitate au fost adoptate tradiţiile şi modelele de la universităţile germane, care s-au păstrat şi în perioada interbelică.

În octombrie 1920 Universitatea din Cernăuţi a fost românizată: la şedinţa solemnă a participat Regele Ferdinand I, rector fiind atunci profesorul Ion Nistor. Universităţii din Cernăuţi i s-a adăugat a patra facultate, de ştiinţe, prin desprinderea din facultatea de filozofie. Câţiva din profesorii universităţii austriece au acceptat să activeze în noua universitate românească.

În anul 1933, universitatea devine „Universitatea Regele Carol al II-lea”. Deci când am intrat eu în toamna anului 1933 ea era „Alma Mater Carolinensis”, denumire păstrată până în 1940.

Numărul studenţilor a crescut an de an; în anul academic 1937/38 s-a ridicat la 2600. Este adevărat că mai bine de jumătate din acest număr sunt teologi, împrejurare ce s-ar cere explicată. O universitate mică dar cu profesori foarte buni, la anumite discipline. În cei patru ani, rectorul („Rector magificus”) al universităţii a fost istoricul Ion Nistor, doctor docent al Universităţii din Viena, membru al Academiei Române, din 1915, personalitate de prim rang în Bucovina interbelică. Şef al organizaţiei Partidului Naţional Liberal din Bucovina, a fost în câteva rânduri ministrul Bucovinei la Bucureşti, apoi ministru în guvernul liberal din anii 1933-1937, fiind în acelaşi timp rectorul universităţii. Decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie a fost prof. Ilie Bacinschi – câtva timp asistent al marelui Mayer-Lübke, la Universitatea din Viena – căruia i-a urmat prof. Leca Morariu, cunoscut ca specialist în dialectul istro-român, folclorist, specialist în viaţa şi opera lui Eminescu, directorul Buletinului Mihai Eminescu, veşnic în polemică cu George Călinescu.

Aşadar m-am înscris la facultatea de Ştiinţe, secţia chimie. În acea perioadă la secţia de matematică predau viitori academicieni: Simion Stoilov (1887-1961), Gheorghe Vrânceanu (1900-1979), Miron Nicolescu (1903-1975) – viitorul preşedinte al Academiei Române –, Tiberiu Popovici (1906-1975) la fizică, Eugen Bădărău (1887-1975).

Or, după sistemul de atunci, în anul I erau obligatorii orele de laborator – câteva ore zilnic – precum şi examene la disciplinele de matematică.

Pentru studentul de 18 ani, în oraşul romantic, tipic studenţesc care era Cernăuţiul de atunci, cu cunoştinţe slabe de matematică, aceste două „constrângeri” l-au obligat să părăsească chimia, spre marele său regret. De fapt, eu mă gândeam la chimia industrială, undeva în Germania, unde unii din colegii mei germani îşi făceau studiile.

M-am înscris deci la Facultatea de Litere şi Filozofie, specialitatea istoria filozofiei şi istoria Românilor, şi la facultatea de drept pentru a obţine a doua licenţă, sporind astfel şansele la angajare. De fapt, pasiune nu aveam decât pentru istorie şi limbile clasice. Am studiat şi filozofia, psihologia, dar mărturisesc că nici atunci şi nici astăzi n-am nici o „propensiune” pentru filozofie. La intrarea în Universitate nu se cerea decât diploma de bacalaureat: nu exista examen de admitere. Frecvenţa nu era obligatorie decât la Facultatea de Ştiinţe. Încolo, libertate absolută! Erai „civis academicus” – după modelul universităţilor din Germania şi Austria – ceea ce înseamnă un statut special, care este greu să fie înţeles de alţii.

În amintirile pe care le-a scris în închisoare, profesorul Traian Brăileanu (1882-1947), fost student al Universităţii din Cernăuţi, în perioada 1901-1905, notează că adevărata viaţă studenţească se desfăşoară nu în clădirea Universităţii ci la… societăţile studenţeşti. Nu alta era situaţia în anii 1933-1938. A fost o particularitate a universităţii cernăuţene care o distingea de universităţile din Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Este modelul întâlnit la universităţile din Austria şi Germania, cunoscut însă şi în ţările baltice.

Odată cu înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi, au apărut şi societăţile studenţeşti. În principiu, ele erau organizate pe naţionalităţi. Toate aveau semne distinctive, steaguri etc. Clasificarea cea mai importantă era după criteriul practicării duelului studenţesc şi al respectării unor regulamente studenţeşti, numite „comment”-uri: societăţi studenţeşti care practicau „mensura” – duelul studenţesc – numite „bătăuşe” („schlagende”) şi cele care nu practicau acest sistem („nicht schlagende”).

Primele erau organizate după sistemul următor: în fruntea lor se găsea seniorul (preşedintele), ajutat de consenior (maestru de scrimă), vulpanul („fuchs Major”), care se ocupa de educaţia tinerilor membri („fucşi” sau vulpoi). Lucrările de secretariat erau asigurate de subsenior. După vechime, primul grad era cel de „fuchs”, al doilea era de „fârtate” („Bursche”), după terminarea universităţii deveneai „Fârtate inactiv”, iar mai târziu, erai „filistrat” căpătând titlul de „domn bătrân” („alter Herr”).

Toţi membrii unei asemenea societăţi purtau şapca respectivă, de forma „Teller”, sau „Stürmer”, iar pe piept, panglica cu culorile naţionale. La festivităţi, era obligatorie ţinuta mare („in vollem Wicks”: o tunică specială („Flaus”), pantaloni albi, cizme şi sabia („rapirul corfrat”). Cele mai importante manifestări erau „comers-urile” de deschidere a anului universitar, cu un ritual riguros. Se intonau cântece studenţeşti printre care Gaudeamus igitur, Pe-al nostru steag, Trei culori cunosc pe lume şi altele.

Pentru a deveni „fârtate” (Burshhe), un fucs trebuia să bată „mensura” regulamentară şi să dea un examen. Cu câtă mândrie purtau studenţii cicatricele primite la mensuri! Adăugaţi cursurile de dans obligatorii, balurile organizate în Cernăuţi dar şi în alte oraşe din Bucovina, excursiile în împrejurimi, diferite alte manifestări. Viaţa studenţească, succint evocată mai sus, se desfăşura astfel şi pe vremea aceea şi de aceea trebuie cunoscută pentru a înţelege ceea ce urmează. De altfel, ea este descrisă în cartea dr. Rudolf Wagner, în cea a lui Hans Prelitsch (Student în Czernowity, 1961), iar istoria societăţilor studenţeşti române se află la Muzeul „Simeon Florea Marian”,

Astfel, în anul academic 1933/1934 activau marea majoritate a societăţilor înfiinţate în perioada austriacă (1875-1918).

Cele româneşti încep cu „Junimea”, înfiinţată în 1877, după ce autorităţile austriece au desfiinţat „Arboroasa” (1875), în urma procesului „arboresenilor” în frunte cu Ciprian Porumbescu. Primul preşedinte a fost Dimitre Onciul (1856-1923). Semnul distinctiv era panglica tricolor, purtată la piept. Societatea nu practica duelul, avea steag propriu, iar gradele erau: fuchs, bădiţă şi bădiţă emeritat. Avea cel mai mare număr de membri, unii devenind profesori universitari (Ion Nistor, Vasile Grecu, T. Ştefanelli). A doua a fost „Bucovina”, cu denumirea completă de „Întrunirea Academică Română”, înfiinţată în 1880. Practica duelul, purta însemnele arătate mai sus, dar în culori naţionale.

A treia era „Academia ortodoxă”, înfiinţată în 1884, având membri numai studenţi teologi.

A patra: „Moldova”, întrunire academică română, înfiinţată în 1910, împreună cu „Bucovina”, purtau denumirea „Întrunirile Academice Române „Bucovina” şi „Moldova”.

A cincea s-a înfiinţat în 1905 sub denumirea de „Societatea Academică Română „Dacia”. Ultima, a şasea, a fost Cercul studenţesc „Arboroasa”, înfiinţat în 1922.

Relaţiile dintre societăţile studenţeşti româneşti erau cordiale, cu participare la manifestări comune. Împreună, ele formau Centrul studenţesc din Cernăuţi, afiliat la Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România (UNSCR)

Cu toată diversitatea lor, fiecare societate studenţească română cultiva dragostea de neam şi de ţară, ataşamentul pentru societatea respectivă, solidaritatea dintre membrii ei de-a lungul întregii vieţi, respectul pentru persoanele vârstnice, politeţea, buna cuviinţă în societate. Respectul pentru femei, curtenia şi cavalerismul faţă de ele erau cultivate la şedinţele de „educaţie la cursul de dans, în alte manifestări, începând cu chestiuni elementare cum ar fi: invitaţia la dans, sărutatul mânii mamei şi fiicei, însoţirea acasă, ocrotirea femeii în cazul în care era ofensată etc.

Societatea studenţească continua, într-un fel, educaţia din familie şi din şcoală… de aceea ea aplica şi sancţiuni ce mergeau până la excluderea din societate cu formula „şasat cum infamia”. O asemenea pedeapsă se aplică în cazuri deosebite: nerespectarea codului de onoare, însuşirea banilor societăţii, neachitarea la timp a datoriilor contractate, ofense aduse femeilor. Societăţile dueliste mai aplicau „mensura de pedeapsă”, când cel mai bun mânuitor al rapirului era pus să pedepsească pe cel vinovat.

Cei care erau excluşi „cum infamia” rămâneau stigmatizaţi pe toată viaţa, era un fel de „moarte civilă”. Am cunoscut un asemenea caz: persoana respectivă, stabilită după 1940 în Bucureşti, era evitată de către „comilitoni”, iar la înmormântarea ei, au asistat foarte puţini colegi…

Societăţile studenţeşti germane erau: „Allemania” – cea mai veche –, „Arminia” şi „Teutonia” – toate dueliste („schla gende”) şi „Franxonia”, grupând studenţii germani catolici. Aceasta din urmă respecta statutul studenţesc german, cu excepţia duelului. Denumirea societăţilor germane era de „Korps”, „Burschenschaft” sau „Verbindung”. Sediul lor era în „Deutsches Haus”.

Societăţile de studenţi polone erau „Lehia” – aceasta practica „mensura” şi „Ogniscko”. Sediul lor era în „Deutsches Haus”.

Ucrainenii aveau două societăţi: „Zaporoje” şi „Ciornoe More”, ambele „dueliste”. Pe vremea administraţiei austriece a existat şi „Soiuz”. Sediul lor era la „Narodnyi dim”.

Cele mai multe societăţi le aveau studenţii evrei: „Hebronia”, „Hasmonea”, „Zephir”, „Emunah”, şi încă una-două. Toate erau „dueliste”. Sediul lor era la „Jüdisches Haus”.

Majoritatea societăţilor studenţeşti româneşti erau adăpostite în Palatul Naţional din piaţa Unirii Nr. 3 (fostă „Ringplatz”), proprietatea Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina. În sala festivă a Palatului a avut loc istorica şedinţă din 27 octombrie 1918, sub preşedinţia lui Iancu cavaler de Flondor, care a proclamat autonomia Bucovinei, în virtutea dreptului de autodeterminare. În aceeaşi sală societatea muzicală „Armonia” dădea concerte; ea era folosită şi pentru cursurile de dans organizate de societăţile studenţeşti, pentru serate şi neuitatele baluri studenţeşti, evenimente epocale în viaţa fiecărui student.

O particularitate a acelor timpuri se cere precizată. Între societăţile studenţeşti naţionale se stabileau relaţii pe baza unui protocol precis. Societăţile româneşti recunoşteau şi aveau relaţii cu societăţile germane şi cele poloneze… întrunirile academice române „Bucovina” şi „Moldova” aveau relaţii de scrimă cu „Allemania”, „Teutonia” şi „Arminia”, de asemenea cu „Lehia”. În schimb, nici o societate românească nu întreţinea legături cu societăţile ucrainene şi evreieşti. O situaţie particulară pentru a cărei înţelegere ar fi necesar un studiu.

Societăţile studenţeşti din Cernăuţi au fost desfiinţate de Regele Carol al II-lea, în 1938. Tacit, cu încuviinţarea rectorului, ele au continuat până în iunie 1940. Nu toate şi-au încetat activitatea în acel an: societăţile germane s-au mutat în Germania, odată cu strămutarea germanilor din Bucovina; cele ucrainene au fost şi ele „reactivate” în Germania sau SUA, evreii şi-au continuat activitatea în noul stat Israel, polonezii au procedat la fel. La Centenarul Universităţii din Cernăuţi în 1975, la Linz, au participat reprezentanţii societăţilor studenţeşti cernăuţene indiferent de naţionalitate. Dar şi în România foştii membri ai societăţilor studenţeşti păstrează legătura, se mai întâlnesc – în special – cu prilejul înmormântărilor – potrivit acelui jurământ la intrarea în societate: „În unire şi frăţie, vom trăi până la mormânt!” Pentru ca să nu se piardă amintirea acelor timpuri, s-au întocmit almanahuri şi lucrări despre societăţile respective şi care au fost depuse – am mai scris – la Muzeul „Simeon Florea Marian”. La universitatea actuală din Cernăuţi, ca şi la universitatea din Suceava există încercarea de a prelua şi continua tradiţia studenţească din Cernăuţi. „Nu-nvie morţii, e în zadar copile!” aş adăuga cu nostalgie şi cu tristeţe.

Fiindcă am promis să nu fac judecăţi de valoare, aprecieri etc. nici de data aceasta nu mă voi abate de la acest principiu. A fost bine, a fost frumos, a fost folositor?! Răspunsul îl vor da istoricii nepărtinitori. Nu pot însă să nu amintesc ce rezonanţe trezesc în sufletele noastre un Gaudeamus igitur!, un „Trai ferice de student, din vremuri depărtate, / Te-ai dus şi-n veci n-o să mai vii, / şi scumpa-ţi libertate”, intonat de sute de glasuri tinere şi mai puţin tinere. Cei care au asistat la piesa Heidelbergul de altădată, cu rolul principal interpretat excepţional de Florin Piersic, vor fi putut înţelege, măcar în parte, ce a însemnat viaţa studentului din Cernăuţiul de altădată. (O, quae mutatio rerum).

Cele descrise mai sus ar fi valabile cam până în anii 1934-1935. Treptat, au început să pătrundă curentele politice extremiste în rândul studenţimii, să apară dezbinări, lupte… Dar despre aceasta, ceva mai târziu.

Pe diploma mea de licenţă, din 25 octombrie 1938, scrie: Principal: istoria filozofiei; Secundar I – Sociologia, Secundar II: Istoria românilor. În consecinţă, vom încerca să prezint cursurile pe care le-am urmat, profesorii pe care i-am cunoscut, eventual, unii din colegii mei.

Se cheamă deci că în formaţia mea academică elementele principale au fost filozofia şi istoria. În ce măsură însă? La examenul de licenţă profesorii mei au fost: Trăian Brăileanu şi Ion Nistor.

Spre deosebire de Universitatea din Bucureşti unde filozofia era predată de mari personalităţi – colegul meu de liceu Radu Tomoiagă, student la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, în aceeaşi perioadă, 1933-1937, mă informa despre cursurile şi profesorii din Bucureşti – la universitatea noastră filozofia, disciplinele legate de filozofie, nu au avut privilegiu universităţii bucureştene. Cândva – pe vremea Austriei – au fost profesori de notorietate precum Carl Siegel şi R. Wahle. În timpul universităţii româneşti o certă personalitate a fost profesorul Vasile Gherasim, cu un strălucit doctorat la Viena, bine cunoscut până astăzi prin studiile serioase privind viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. I se încredinţează cursul „Istoria filozofiei”. Din nenorocire, s-a stins timpuriu din viaţă (1933), aşa că nu l-am avut profesor. Acest curs a fost suplinit, în anii 1933-1937, de profesorul Traian Brăileanu, titularul cursului „Sociologie, etică şi politică”, similar cu cel ţinut la Bucureşti, de profesorul Dimitrie Gusti, contemporanul său (1880-1955).

Din cauză ca Brăileanu a fost ministrul învăţământului şi cultelor în guvernul legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941) a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea şi a murit, în 1947, la închisoarea din Aiud, opera sa ştiinţifică a fost total necunoscută în ultimii 50 de ani. Nu au lipsit însă etichetări sumare de genul „fascist”, „obscurantist” etc. Abia acum se pregăteşte o ediţie din opera sociologică a profesorului Traian Brăileanu, graţie efortului prof. dr. Leon Ţopa (n. 1912) şi a doamnei Veronica Ţopa, născută Brăileanu. Am putut să citesc şi eu textele pregătite pentru tipar – ele vor începe să apară în 1993 – ca să-mi pot forma o părere clară despre opera profesorului.

Absolvent al liceului german din Rădăuţi – cu 8 ani de latină şi elină –, licenţiat al facultăţii de filozofie şi, apoi, doctor al aceleiaşi facultăţi, cu o teză de filozofie, iar secundar o teză de filologie clasică, profesorul Traian Brăileanu era un temeinic cunoscător al limbii germane şi al celei eline clasice. Lui îi datorăm transpunerea în limba română a unor opere ale lui Kant, începând cu Critica raţiunii pure (1930), dar şi a unor opere ale lui Aristotel (o mare parte în manuscris). Era deci „abilitat” pentru cursul de filozofie. Nu a predat decât „Istoria filozofiei”. Nici eu, nici colegii mei nu au avut înclinaţii speciale pentru filozofie; pentru noi, ea urma să fie un „Beruf”, deoarece ne pregăteam pentru cariera de profesori de liceu. Învăţam sistemele filozofie, pe marii filozofi după versiunile germană şi franceză ale manualelor de istorie a filozofiei. Nu ştiu câţi din colegii mei citiseră operele fundamentale ale marilor gânditori. Aflând din exegezele contemporane ale unui Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Emil Cioran, Mircea Eliade cât de întinse şi profunde erau lecturile filozofice ale acestora, încerc un sentiment de cumplită jenă. Însă conştiinţa juvenilă nu m-a împiedicat ca să susţin teza de licenţă cu subiectul Filozofia lui Lucian Blaga. Mărturisesc că interesul nostru era orientat spre filozofia culturii. Cărţile unui O. Spengler, H. Keyserling, L. Klages sau N. Berdicef ne erau cunoscute dar nu din sursă directă. Era ceva nou, revoluţionar chiar, dar pentru noi, destul de vag. Mi-aduc aminte foarte bine de impresia extraordinară pe care ne-a produs Pe culmile disperării a lui Emil Cioran, apărută în 1934. Sufeream, deveniserăm pesimişti etc., ceea ce poate fi scuzat unui tânăr. Ne-am mai liniştit citind cartea, apărută în acelaşi an, Mathesis sau bucuriile simple a lui Constantin Noica (1909-1987).

În sociologie, profesorul Trăian Brăileanu avea o concepţie originală, expusă în cărţi şi studii. Mă refer la Teoria comunităţii omeneşti care, sper, să fie reeditată curând şi nu la articolele publicate în „Însemnări sociologice” (1935-1937) întemeiată şi condusă de profesor, în care se publicau articole politice.

Se deosebea de colegii săi D. Gusti – cu care a întreţinut relaţii corecte – şi Petre Andrei; nu era interesat de „monografiile sociologice”, în schimb construcţia teoretică a sociologiei începea la el cu Platon şi Aristotel, trecea prin filozofia germană, sociologia germană (un Ferdinand Tönnies, de pildă) şi cea italiană (Vilfredo Pareto şi Gaetano Mosca îl interesau pentru teoria elitelor). În fond, în mare măsură concepţia sa era de istorie socială, cu fundamentare filozofică – o concepţie originală avea profesorul şi în privinţa eticii, ca şi a politicii.

Din câmpul disciplinelor filozofice mai trebuie amintită psihologia. Predată conştiincios de prof. Al. Ieşan, ea nu îmi stârnea nici un interes. Psihotehnica, adusă de asistentul Traian Chelariu (1906-1966), după studii la Paris şi Roma, începuse să preocupe pe unii studenţi. Era „moda” laboratoarelor de psihotehnică, al căror iniţiator a fost profesorul Fl. Ştefănescu-Goangă, de la Universitatea din Cluj.

Existau şi cursuri de pedagogie şi didactică, obligatorii pentru cei ce se pregăteau pentru cariera de profesor de liceu. Profesorul Constantin Narly, eminent dascăl, cu doctorat la Universitatea din Göttingen, era partizanul metodelor pedagogice moderne. Edita „Revista de Pedagogie” pe care o descoperă acum ca fiind o publicaţie absolut remarcabilă.

Conferenţiarul Silvestru Găina – al cărui părinte, Vasile Găina, fusese profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi – ne preda „Didactica generală” şi „Didactica specială”. Mai curând mă interesa istoria pedagogiei. Rolul profesorului C. Narly a fost foarte important în calitatea sa de director al Seminarului Pedagogic Universitar care ţinea de Catedra de pedagogie a universităţii. Nu, n-am avut vocaţie pentru filozofie, nu vedeam „idei” precum Camil Petrescu şi nici peştera lui Platon nu însemna pentru mine mai mult decât o parabolă. Frânturi de existenţialism, din filozofiile eshatologice sau catastrofice puteau să mă impresioneze. Mi-aduc aminte de un Julien Benda, de un Henri Massis, N. Berdiaef şi încă de alţii, cu influenţe efemere. Pasiunea mea a fost însă istoria. Ea s-a manifestat de timpuriu. Fiind cel mai mic din cei patru fraţi, citeam cu nesaţ manualele de istorie. Am citit şi o Iliadă, o ediţie pentru copii, am ajuns să-i admir pe Achile şi pe Hector, ca şi pe alţi eroi. Aşa se explică întâmplarea, petrecută în clasa I-a de Liceu, în anul 1927 – aveam 11 ani! – când bunul meu profesor, dr. Constantin Gheorghian, spre marea mea surpriză şi emoţie, dar şi a colegilor mei, mi-a oferit catedra pentru a ţine lecţia despre Pericle şi epoca sa. A fost debutul meu ca „profesor”. După refuzul meu încăpăţânat, a reuşit să mă convingă şi fiind primit m-a urcat pe scaunul ce se afla lângă catedră. Ce-am vorbit, cum am vorbit? Nu mai mi-aduc aminte. Prestigiul meu în rândul colegilor a crescut enorm. De-a lungul celor şapte ani de liceu mi-am păstrat acest prestigiu. Trebuie să recunosc că am fost ajutat de o memorie – socotită de colegi şi profesori ca fiind ieşită din comun. Puteam să „recit” pe toţi domnitorii din Moldova şi Ţara Românească, fără nici o ezitare. Cât de bună şi necesară este memoria? Nu ţin să fac eu elogiul memoriei. Am o anumită părere, mai curând, sceptică în această privinţă.

Chiar dacă nu am slujit pe Clio – mi-am început viaţa activă de profesor de istorie – dar nici nu am trădat-o; am iubit-o şi o iubesc şi astăzi. Zilnic, citesc lucruri de istorie, memorii, monografii, cu această lectură îmi închei ziua de lucru. Fiind preocupat, în ultimii ani, de istoria Bucovinei, mi-am sporit „fondul de timp” alocat, istoriei.

La universitate, am avut profesori buni la disciplinele istorice. Cei mai mulţi figurează în Enciclopedia istoriografiei româneşti 1978.

Încep cu Ion Nistor (1876-1962), titularul cursului de istoria românilor. Împărţit între politică şi învăţământ, nu s-a ocupat de studenţi, aşa cum ar fi dorit el însuşi. Nu şi-a întrerupt nici activitatea ştiinţifică – dovadă revista „Codrul Cosminului”, înfiinţată şi condusă de el, precum şi comunicările sale la Academie, publicate în „Memoriile” acesteia.

Fiu de ţăran din comuna Vicovu de Jos, situată între Rădăuţi şi Putna, pe valea Sucevei, a reuşit, cu stăruinţa proprie ţăranilor bucovineni, să-şi construiască o cultură temeinică. Cu un doctorat la C. I. Jirecek, cu o docenţă la aceeaşi universitate vieneză, a fost numit profesor la Universitatea din Cernăuţi (1912), încrediţându-i-se cursul de istorie sud-est europeană pe care profesorul l-a transformat în curs de istoria românilor. În timpul primului război mondial s-a refugiat în Vechiul Regat, a militat activ pentru Unirea Bucovinei cu România. A fost un personaj important la realizarea acestui act istoric, la 28 noiembrie 1918.

Din acea perioadă datează prietenia sa cu Ionel I. C. Brătianu, devenind, după Unire, şeful Partidului Naţional Liberal din Bucovina. Până în 1940, ministru, în repetate rânduri, rector al Universităţii. Bucovina şi universitatea cernăuţeană îi datorează foarte mult. I-am cinstit memoria şi cu prilejul împlinirii a treizeci de ani de la moartea sa, survenită la 11 noiembrie 1962, după câţiva ani petrecuţi la închisoare, ca fost ministru.

Studenţii învăţau istoria românilor după manualul lui C. C. Giurescu care începuse să apară în fascicole, la Editura pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”. Era un admirator statornic al lui N. Iorga şi prietenia lor a fost netulburată de faptul că îi despărţeau opţiunile politice. A avut şi un bun asistent, Ilie Corfus (1909-1981) – şi el dintr-un sat de pe Valea Sucevei – care şi-a dat doctoratul în istorie la Universitatea din Varşovia. Istoric serios şi conştiincios, a lucrat până la moarte la Institutul de istorie „N. Iorga” fiindu-i refuzată o catedră în învăţământul universitar. Ceea ce a publicat este serios şi temeinic. A publicat şi un volum de amintiri la Editura „Junimea” din Iaşi.

La istoria universală ne-a fost profesor Romul Cândea (1886-1973). Fiul preotului din comuna Avrig, strănepotul lui Gheorghe Lazăr. R. Cândea a făcut studii teologice obţinând, în 1912, doctoratul la Facultatea de Teologie, cu menţiunea „sub auspiciis Imperatoris” – cea mai înaltă distincţie în monarhia austro-ungară – iar în 1916 îşi susţine doctoratul la Universitatea din Leipzig, după ce fusese doctorandul marelui istoric Karl Lamprecht (… 1915), în faţa căruia susţine doctoratul şi N. Iorga. În perioada de la Leipzig, R. Cândea se împrietenise cu Panait Cerna, care, curând (1913) după doctorat, a şi murit. R. Cândea a publicat, în 1963, amintiri despre P. Cerna, interesând istoria literară.

Romul Cândea a fost modelul „profesorului de catedră”. Elegant şi distins, orator desăvârşit, ţinea cursuri foarte apreciate de studenţi dar şi de publicul cernăuţean. A stăruit mult asupra Revoluţiei franceze şi a epocii lui Napoleon, ceea ce nu îl împiedica ca la examene să pretindă cunoştinţe din întreaga istorie universală. După 1940, a fost câtva timp profesor la Universitatea Cluj-Sibiu, s-a pensionat, s-a retras la Avrig unde a şi murit.

Regretul tuturor, al foştilor studenţi şi al istoricilor, este acela că profesorul Romul Cândea a publicat foarte puţin. În politică, a fost averescian, ajungând primar al municipiului Cernăuţi. În 1938-1940 era demnitar al Frontului Renaşterii Naţionale, purtând o uniformă foarte elegantă. Atunci când voi aminti despre politică în rândurile studenţilor cernăuţeni, voi face câteva referiri la politica profesorilor universitari din acea vreme. Istoria antică era predată de profesorul Theofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971). Fiu de preot, născut în comuna Bosanci, de lângă Suceava, T. Sauciuc-Săveanu era un om învăţat, temeinic cunoscător al limbilor latină şi elină clasică. Pasiunea sa era arheologia: în fiecare vară pleca la Mangalia unde lucra la şantierul Callatis. A publicat puţin, în reviste de specialitate, era foarte apreciat în spaţiul cultural german – membru al unor institute şi societăţi din Austria şi Germania –, dar ca profesor nu ne-a insuflat dragoste pentru arheologie şi nici pentru istoria antică. Un profesor onorabil, a avut totuşi câţiva studenţi care s-au afirmat mai târziu. A făcut şi el politică ca şi majoritatea celorlalţi profesori. Ca şef al organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din Bucovina, a fost maistrul Bucovinei în timpul guvernului naţional-ţărănesc. Erau mulţi fraţi: Nicu Săveanu a fost primarul Cernăuţiului, Epidelfor Săveanu, colonel, Em. Săveanu, profesor de franceză la liceul „Aron Pumnul”, Max Săveanu, cântăreţ de operă. Unica sa fiică, Carmen, o frumuseţe a Cernăuţiului de atunci, s-a căsătorit cu pictorul Paul Verona, moşier din Dorohoi, mult mai în vârstă…

La istoria artei era profesorul Alexandru Tzigara-Samuracaş (1872-1952), reputat istoric de artă. Aflasem că era fiul natural al Regelui Carol I – asemănarea era frapantă – şi nepot a lui Alexandru Odobescu, prin soţia acestuia, Saşa Samurcaş. A şi publicat în „Convorbiri literare” despre sinuciderea lui Alexandru Odobescu, în 1895, după scrisorile păstrate în arhiva familiei. Expunerile sale, însoţite de proiecţii, atrăgeau un numeros public, în afară de studenţi, bineînţeles. La lecţii se războia de fiecare dată cu profesorul George Oprescu, probabil din cauză că acesta era titularul catedrei de la universitatea din Bucureşti. A fost constrâns să se pensioneze: apăruse o lege care prevedea limita de vârstă la 65 ani. I-a căzut victimă acestei prevederi şi preotul profesor Vasile Gheorghiu (1872-1959) o somitate a teologiei ortodoxe. Profesorului Al. Tzigara Samurcaş i-a urmat marele I. D. Ştefănescu (1887-1982); terminasem facultatea, dar am asistat la unele din conferinţele acestui ilustru istoric al artei, în special al artei religioase medievale.

Pe profesorul de bizantologie, Vasile Grecu (1885-1972) aş vrea să-l evoc în mod special pentru motivele care vor fi arătate în continuare. Fiu de ţăran, din comuna Mitocul-Dragomirnei, a urmat liceul greco-oriental din Suceava, unde a dat dovadă de calităţi deosebite. L-a susţinut Simeon Florea Marian (1837-1907), profesor de religie la numitul liceu, deoarece părinţii lui Vasile Grecu aveau intenţia să-l retragă din liceu. A urmat Universitatea din Cernăuţi, cu specializare la Viena, fiind abilitat profesor pentru limbile clasice. Şi-a început cariera didactică la Cernăuţi, a continuat-o în Vechiul Regat, unde se refugiase în timpul primului război mondial. Revenit la Cernăuţi a fost numit profesor agregat, apoi profesor titular pentru bizantologie. S-a căsătorit cu fiica preotului Сonstantin Morariu, unul din „arboresenii” lui Ciprian Porumbescu şi astfel a devenit cumnat cu fraţii Leca, Victor şi Aurel Morariu şi de asemenea cumnat cu istoricul literar bucovinean I. E. Toronţiu. Din această căsătorie au avut doi copii: Viorel şi Victor, colegi mai mari ai mei la liceul „Aron Pumnul”. Două tragedii s-au produs în familia profesorului: sinuciderea soţiei, prin 1922 sau 1923, şi apoi, moartea fiului său Victor, în primele zile ale războiului din Răsărit, în iulie 1941.

Era omul bibliotecii. La seminarul de bizantologie de la Universitatea din Cernăuţi, cu o foarte bună bibliotecă, profesorul şedea toată ziua. Seminariile erau interesante fiindcă ne dădea lucrări destul de grele. Astfel, am fost programat să ţin un referat pe tema Cronica lui Laonicos Chalcocandylas ca sursă pentru istoria românilor. S-a transferat la Universitatea din Bucureşti. După pensionare, până la moarte, a lucrat ca un adevărat benedictin. Ne-a dat monumentalele ediţii ale cronicarilor bizantini care i-au adus celebritate. La Congresul internaţional de bizantologie, Bucureşti, 1972, a fost ales vicepreşedinte de onoare. La moartea sa, au apărut numeroase necroloage în ţară şi străinătate. Cred că este profesorul cel mai important pe care l-a dat Universitatea din Cernăuţi.

Având specialitatea „Istoria Românilor” eram obligat să dau examen şi la slavistică, curs predat de profesorul Grigore Nandriş (1895-1968). Îi păstrez admiraţie şi respect! Fiu de ţărani înstăriţi din comuna Mahala, dintr-o familie cu şase băieţi şi o fată – Aniţa, pe care am amintit-o – Grigore Nandriş a urmat multe şcoli: Facultatea de Litere a universităţii bucureştene, Şcoala Română din Paris, cu doctoratul la Universitatea Jagellonă din Cracovia. Filolog şi lingvist, cu specialitatea „slavistică”, poate fi situat în aceeaşi galerie cu Ioan Bogdan, şi continuator al lui Emil Kaluzniacki, de la Universitatea din Cernăuţi, membru corespondent al Academiei Române. Am urmat „Proseminarul” de slavistică – se învăţa după celebra gramatică a lui Leskien –, discuţiile erau interesante, cu multe referiri la limba ucraineană din Bucovina, vorbită în parte şi în satul meu, Horecea. Se poate spune, că oferea un „model paideic”, pe baza vieţii lui şi a activităţii ştiinţifice şi didactice. Îl conduceam uneori până la podul de peste Prut, când mergea la Mahala ca să-şi viziteze părinţii. S-a căsătorit târziu cu o englezoaică, a plecat definitiv în Anglia, unde a fost, câţiva ani, profesor de slavistică la Universitatea din Londra. Are un fiu, John, reputat arheolog; vine frecvent în România, unde se ocupă – cum mi-a spus etnologul şi folcloristul Mihai Pop – cu „arheologia stânelor”, în special în Maramureş. După moartea sa (Grigore Nandriş – n. n.), în 1968, urna a fost adusă de doamna Nandriş la Rădăuţi, unde în cripta familiei odihnesc din familia Nandriş; mama, fratele mai mare, dr. Ioan Nandriş, fratele mai mic, dr. Teodor Nandriş.

Profesorul Grigore Nandriş a însemnat pentru bucovinenii – de ieri şi de astăzi – şi altceva; a fost cel mai vrednic preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, înfiinţată de fraţii Alecu şi Gheorghe Hurmuzachi, de Ion G. Sbiera şi alţi cărturari în 1862, la Cernăuţi, conducând destinele Societăţii – între anii 1929-1941, fiind urmat de fratele său, dr. Ioan Nandriş. În emigraţie a avut o activitate frumoasă – nu poate fi rezumată în câteva cuvinte – a editat cartea ţăranului Dumitru Nimigean din Tereblecea, care a reuşit să fugă din Siberia şi, pentru a scăpa de coşmarul Gulagului sovietic s-a refugiat tocmai în … Australia!

Mare mi-a fost bucuria când am aflat că profesorul Grigore Nandriş, asociindu-se cu doctorul Sabin Manuila, [care] a fost director general al Institutului Central de Statistică, primul meu şef de instituţie, a organizat Centenarul „Societăţii” la New York, în 1962, chiar de ziua Unirii Bucovinei cu România. Cu acest prilej a fost editat un volum, adus de doctorul Octavian Lupu – bun prieten şi colaborator al profesorului – în ţară de unde mi-am extras, informaţii de primă mână privind istoria Bucovinei.

Să mai adaug că profesorul Nandriş era preşedintele Partidului Naţional Liberal al lui Gheorghe Brătianu (1898-1953) din Bucovina, partid care se bucura de simpatie şi respect în rândul intelectualilor bucovineni.

Fiindcă am absolvit şi Facultatea de Drept (1939) să spun câteva cuvinte despre profesorii pe care i-am avut. Eminent profesor a fost George Alexianu, titularul cursului de drept constituţional, editor al colecţiei Hamangiu, mai târziu rezident regal, iar apoi, guvernator al Transnistriei. A fost executat la 1 iunie 1946, împreună cu Mareşalul Ion Antonescu. Prin osârdia fostului său student, profesorul doctor Dragoş Rusu (n. 1910) şi cu sprijinul altor jurişti, curând opera profesorului George Alexianu va fi restituită cititorilor.

Dintre alţi profesori merită amintit Gălăşescu Pyk care este bine cunoscut bucureştenilor după ce s-a transferat la Universitatea din Bucureşti. Remarcabil a fost profesorul C. A. Spulber, titularul cursului de istoria dreptului, frecvent citat mai ales în bizantologie, pentru Eglogele isauriene. Profesorul de drept roman, Ion Lunguleac, tobă de carte, figură stranie, nu a lăsat aproape nimic publicat. În 1940, părăsind Cernăuţii la ocupaţia sovietică, a pierdut biblioteca personală – foarte bună – regretând-o până la moarte.

Viitorul istoric va afla că acad. Valentin Al. Georgescu (n. 1908), ilustru romanist şi specialist în istoria dreptului românesc, şi-a început cariera la Facultatea Juridică a universităţii cernăuţene, post pentru care îl recomanda strălucitul său doctorat obţinut la Paris.

Nu am amintit de alte facultăţi sau secţii ale universităţii cernăuţene. Sunt dator însă să vă spun ceva despre Facultatea de Teologie, cea mai veche – provenea din Institutul teologic din Cernăuţi, înfiinţat în 1827 – şi cea mai ilustră multe decenii. Aici şi-au dat doctoratul Nicolae Balan, viitorul mitropolit al Ardealului, Kiril, viitorul patriarh al Bulgariei, Gala Galaction, pr. Prof. D. Stăniloaie (n. 1903), membru al Academiei Române, cu doctoratul la prof. Vasile Loichiţă (1928), pr. Prof. Teodor Bodogoaie (n. 1910) şi un şir de alte personalităţi. Ceea ce prezintă pentru un american Universitatea din Harvard, aceeaşi atracţie exercita – mutatis mutandis – Facultatea de Teologie din Cernăuţi – era singura din monarhia austro-ungară, – şi comparabilă cu Academia Movileană de la Kiev şi Facultatea de Teologie de la Atena. Am avut prilegiul să-i cunosc pe profesorii: Vasile Tarnavschi şi Vasile Gheorghiu, consideraţi ca luceferi ai ortodoxiei. Am scris şi am publicat despre acest important locaş de institualitate; am avut bucuria de a prezenta o comunicare în Aula Universităţii de Stat din Cernăuţi, [astăzi] de limbă ucraineană, în ziua de 22 noiembrie 1991, cu titlul Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1875-1940) şi importanţa sa ecumenică. Aula Universităţii de astăzi este fosta sală sinodală a Palatului mitropolitan, unde, la 28 noiembrie 1918, s-a votat Unirea Bucovinei…

Dar nu despre facultate vreau să vorbesc în aceste Însemnări, ci despre un episod al cărui erou este autorul acestor amintiri.

…În anul 1936, fiind prieten cu doi studenţi teologi şi sub influenţa unor lecturi (Dostoevski în special), am cerut IPS Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei şi Hotinului (1935-1940) să intru în monahism. Mi-a aprobat cererea, tot atunci m-am înscris la Facultatea de Teologie, am fost admis „chilielnic” chiar la apartamentul mitropolitului. Ascultarea mea era „strana” iar superiorul meu era ieromonahul dr. Antim Nica, proaspăt doctor de la Cambridge, actual arhiepiscop al Dunării de Jos. Locuiam în aceeaşi chilie cu un ierodiacon, tânăr de mare cinste şi moralitate, am fost propus pentru o bursă la Facultatea de Teologie catolică de la Strasbourg, pe care însă am refuzat-o. În schimb IPS mitropolitul a încuviinţat vizita mea de studii la Mitropolia Basarabiei, la principalele mănăstiri (Căpriana, Vărzăreşti, Hârbovăţ). Totul s-a petrecut în postul Sf. Paşti, culminând cu sărbătoarea Învierii la Soborul (catedra) din Chişinău, cu celebrul cor al părintelui Mihail Berezovschi şi cu diaconul Ursache, un cântăreţ fenomenal. Amintesc că acest cor şi cu acelaşi diacon au participat la slujba încoronării de la Alba-Iulia (1922) şi la înmormântarea Regelui Ferdinand I (iulie 1927), ceea ce l-a contrariat pe N. Iorga care se plânge, în memoriile sale, de diaconul cu voce de … bondar! Era un bas profund, diaconul Ursachi, iar după 1940 a oficiat mulţi ani la biserica rusă din Bucureşti (astăzi biserica studenţească).

Pentru mine cele patru săptămâni trăite în Basarabia au fost un eveniment unic despre care voi scrie cu alt prilej. O experienţă spirituală pe care nu o voi uita niciodată.

M-am întors la Cernăuţi, la Reşedinţa Mitropolitană, unde „fratele Vladimir” şi-a reluat „ascultarea” de „chilielnic”, dar nu pentru multă vreme. „Viforul ispitelor”, de care aminteşte frumos o rugăciune, m-a determinat să mărturisesc cuviosului ieromonah Antim că nu sunt vrednic să fiu monah… Episodul acesta din viaţa mea – pe care nici vigilenţa serviciilor de cadre nu a reuşit să-l descopere – a însemnat pentru mine multă superficialitate şi fantezie necontrolată, în ciuda atenţiei sincere. Nu a fost singurul caz când am dat dovadă de o asemenea uşurătate.

Am părăsit deci Reşedinţa Mitropolitană, am revenit la Căminul studenţesc din str. Xenopol, aproape de universitate, mi-am reluat cursurile şi examenele sale, am continuat frumoasa viaţă studenţească, fără grijă, fără răspundere…

Am absolvit facultatea în 1937, totuşi licenţa am obţinut-o la 25 octombrie 1938. Anul 1937/38 l-am folosit pentru Seminarul Pedagogic Universitar, obligatoriu pentru viitorii profesori de liceu. L-am absolvit, în 1938, nota „foarte bine”, la specialităţile „filozofie” şi „istorie”. Teza de licenţă în filozofie Filozofia domnului Lucian Blaga a fost susţinută la 25 octombrie 1938, în faţa profesorilor Trăian Brăileanu şi Ion Nistor, obţinând nota „foarte bine”. Cu o zi înainte a avut loc deschiderea festivă a anului universitar. Discursul l-a rostit rectorul Ion Nistor. A luat cuvântul şi studentul Nicolae Gheorghesi, preşedintele Centrului Studenţesc, totul s-a transformat într-o manifestaţie legionară, studenţii s-au retras şi s-au baricadat în Căminul Studenţesc „Xenopol”, au urmat arestări, procese, condamnări. Era în primul an al dictaturii personale a Regelui Carol al II-lea, partidele fuseseră interzise, societăţile studenţeşti au fost desfiinţate.

În anul 1938/39 eram înscris doctorand la Facultatea de Litere şi Filozofie, urmam unele cursuri, nu cu prea mare tragere de inimă. Mă şi logodisem cu o colegă. În vara anului 1939 am satisfăcut „serviciul Social”, cu adeverinţă, pe baza stagiului la cercetarea monografică din Gura-Humorului, Mănăstirea Humorului şi Voroneţ condusă de prof. Constantin Narly şi având ca secretar pe prof. Leon Ţopa, colegul meu mai vârstnic la liceul „Aron Pumnul” şi la universitate.

Nori ameninţători întunecau cerul Europei. Începuseră concentrări masive. Cercetarea s-a întrerupt pe la 25-26 august. Ne-am reîntors la Cernăuţi. Aici, ajutat de diplomele de studii şi de adeverinţă de satisfacere a Serviciului Social, am fost numit profesor suplinitor de istorie la liceul militar „Ştefan cel Mare” la 1 septembrie 1939. O nouă etapă a început pentru mine. Sunt însă dator cu unele informaţii privind viaţa politică în sânul studenţimii cernăuţene.

 

Civis academicus versus homo politicus

 

Afirmaţia făcută într-un loc, mai înainte, potrivit căreia nici o societate studenţească română nu întreţinea legături cu societăţile studenţeşti ucrainene şi evreieşti, nici înainte de 1918 şi nici în perioada românească interbelică ar putea stârni nedumeriri şi deci are nevoie de explicaţii. Să fi fost studenţimea românească din Bucovina, chiar de la înfiinţarea universităţii, din 1875, antisemită şi antiucraineană? Răspunsul la această întrebare ne va putea ajuta să înţelegem orientarea politică a studenţimii române între cele două războaie, locul curentelor politice extremiste în rândurile ei, mai cu seamă în anii 1930-1940.

În măsura în care este posibil, voi încerca să descriu situaţiile în calitate de martor al epocii şi nici într-un caz să explic cauzele, problemă foarte grea pentru a cărei rezolvare autorul îşi declină competenţa. În locul lui de ce [subl. n.], va fi vorba tot timpul: cum a fost [subl. n.], în locul etiologiei, vor fi deschise simptomele.

Un excurs istoric, oricât de succint, este indispensabil. Va fi nevoie să ne întoarcem la anul 1848? Nu, nu este o glumă. După anexarea Bucovinei de către Habsburgi, la 7 mai 1775, în noua provincie desprinsă din Moldova şi foarte curând botezată „Bucovina”, a fost instalată administraţia militară care a durat până în 1786. În acel an, împăratul Iosif al II-lea declară Bucovina drept al 19-lea judeţ trecându-l în componenţa Galiţiei, care, şi ea, fusese anexată în 1772, la prima împărţire a Poloniei. Galiţia era de opt ori mai mare decât Bucovina, populaţia ei era în cea mai mare parte ucraineană, cu o puternică şi influentă aristocraţie polonă, având centrul la Lemberg (Lvov). În aceste condiţii, timp de 62 de ani, a avut loc] o puternică imigrare a elementelor alogene din Galiţia în Bucovina. Să mai precizăm că ucrainenii din Galiţia erau greco-catolici – cum sunt şi astăzi – în urma unirii ucrainenilor pravoslavnici cu Roma, în 1596, la Brest-Litovsk, sub auspiciile Regatului Poloniei.

La anexare, 1775, Bucovina avea circa 75-80.000 locuitori, din care 85% erau români; după 143 de ani de stăpânire austriacă, mai exact la ultimul recensământ austriac, cel din 1910, situaţia era complet schimbată. Numărul populaţiei ajunsese la aproape 800.000, cu un ritm de creştere care nu poate fi explicat prin sporul natural: contribuţia cea mai mare revine imigraţiei. Cât priveşte structura etnică românii deveniseră minoritari, reprezentând circa 273.000 (34%), ucrainenii 305.000 (38%), evreii 102.000 (12%), cărora le urmau germanii, polonezii, ungurii, armenii, lipovenii.

Or, perioada galiţiană, considerată nefastă nu numai de către istoricii români, dar şi de majoritatea istoricilor austriaci – recunoscută chiar de Împăratul Franz Iosef I în 1862, în diploma de acordare a stemei Ducatului Bucovinei – a luat sfârşit în 1848, ca urmare a Revoluţiei. Devenind ducat, Bucovina avea un parlament local („Dieta Ţării”) la Cernăuţi şi trimitea deputaţi în Parlamentul de la Viena (Reichstag). Ea avea de asemenea un guvernator austriac („Landespresident”, şi un mareşal al nobilimii (Landeshauptmann”), care, până în 1918, era român.

Cei interesaţi pot consulta cartea istoricului Ion Nistor „Istoria Bucovinei”, editată după manuscrisul autorului şi publicată de editura Humanitas, 1991.

Aşadar, lupta politică se desfăşoară într-un nou cadru. Alegerile pentru Dieta Bucovinei, în 1861, înseamnă o înfrângere a candidaţilor români, situaţie [deplânsă] de bătrânul boier Ion Cavaler de Zotta, într-o scrisoare trimisă nepotului său, Iancu cavaler de Zotta, pe atunci student medicinist la Universitatea din Viena. În această scrisoare – inedită – Ion Zotta arăta ce daune mari provoacă lipsa de unire dintre români şi-l conjură pe nepotul său să lupte pentru unire şi cinste în rândul studenţilor bucovineni de la Viena. De altfel, bătrânul Doxachi Hurmuzachi (1782-1857), simbolul luptei românilor din Bucovina pentru drepturile lor naţionale, culturale, politice, după ce arată, în testamentul său, că urmaşii trebuie să lupte pentru păstrarea neamului, limbii şi religiei ortodoxe, încheie cu cuvintele profetice adresate urmaşilor de a izgoni ura, dezbinarea, ambiţiile deşarte, având în vedere „scopul cel înalt”.

Lupta românilor se dădea pentru limba română în şcoli, pentru Fondul religionar ortodox-oriental, pentru mitropolia Bucovinei (fosta episcopie a Cernăuţilor devenise, în 1873, mitropolie), pentru reprezentarea românilor în cele două diete, în administraţie etc.

Or, ucrainenii, al căror număr creştea an de an, luptau şi ei pentru drepturile lor, în dauna românilor. Ei erau sprijiniţi de Curtea de la Viena, pentru motive care sunt astăzi binecunoscute. Ele s-au vădit în anii 1917-1918, când Habsburgii militau pentru un regat ucrainean, compus din Galiţia şi Bucovina, condus de un arhiduce austriac, ca stat tampon faţă de Rusia ţaristă. Ucrainenii aveau organizaţiile lor politice, inclusiv societăţi studenţeşti, asociaţii culturale care militau pentru idealurile lor naţionale.

Cât priveşte evreii, aceştia nu revendicau drepturi politice sau culturale – acestea le erau asigurate în Austria –, ei se mulţumeau cu activitatea economică, garantată de Austria. Având ca limbă de conversaţie („Umgangsprache”) limba germană ei reprezentau elementul cel mai fidel al monarhiei austro-ungare.

Se va putea înţelege deci că situaţiile de mai sus erau percepute de românii bucovineni ca fiind profund dăunătoare elementului românesc.

Într-o broşură scrisă de Gh. Bogdan-Duică, viitorul profesor universitar şi academician, cu titlul Bucovina. Notiţe politice (1895, mi se pare), autorul – care cunoştea bine Bucovina, tradusese în română lucrarea lui Budai-Deleanu, din 1810, se pare, se arată situaţia grea economică şi culturală a românilor. Acuzaţiile se îndreaptă, deopotrivă, împotriva autorităţilor austriece şi a evreilor. (De altfel, 1912, Gh. Bogdan-Duică îşi intitula o conferinţă la Liga culturală din Bucureşti Ovreii pământeni şi ovreii subpământeni). Se poate vorbi de un antisemitism general în Bucovina din acele vremuri? Sau de un antiucrainism? La nivelul populaţiei, – ţărani, meseriaşi – relaţiile dintre diferite etnii erau, cum am mai spus, normale. Altfel se puneau problemele la nivel politic, în cadrul partidelor, societăţilor culturale etc.

Ce au făcut oamenii politici români în această perioadă? Să ne adresăm din nou cărţii lui Ion Nistor sau memorialisticii lui Sextil Puşcariu (1877-1948), fost profesor la Universitatea din Cernăuţi (1906-1918). S-au înfiinţat partide care se luptau între ele cu înverşunare. Exista partidul naţional al lui Iancu Flondor, căruia i se spunea partidul lui Aurel Onciul. Lipsa de unire dintre români a avut consecinţe nefaste care s-au răsfrânt asupra rezultatelor alegerilor din 1910. pentru prima dată românii pierdeau majoritatea în Dieta Bucovinei. Împrejurările în care s-a produs Unirea Bucovinei, prin actul din 27 octombrie şi apoi din 28 noiembrie 1918, sunt astăzi mai bine cunoscute, graţie studiilor bazate pe arhive care s-au publicat în ultimii trei ani. Şi aici vom întâlni ezitări, pertractări, ambiţii personale. Singura figură necontestată rămâne [cea] a marelui Iancu Flondor.

Cu această „moştenire” intra Bucovina în România Mare. După actul din 28 noiembrie 1918 care stipula „Unirea necondiţionaţă, pe veci a Bucovinei, în graniţele ei istorice – Regatul România”, Bucovina s-a bucurat de o anumită autonomie; ea avea doi miniştri: unul la Cernăuţi, altul la Bucureşti. Cele două personalităţi au fost Iancu Flondor (Cernăuţi) şi Ion Nistor (Bucureşti). Încep luptele politice în sânul fruntaşilor bucovineni.

Episodul cel mai trist: Iancu Flondor părăseşte scena politică şi se retrage scârbit la moşia sa din Storojineţ, unde curând moare (1865-1924). A fost un doliu naţional în Bucovina, aveam 8 ani, dar mi-aduc aminte din spusele părinţilor. Această ruptură dintre Flondor şi Nistor a fost doar preludiul. Începe perioada politicianistă în istoria Bucovinei ca şi a întregii Românii. Când ministrul liberal Constantinescu zis Porcul se adresa bucovinenilor „Îmbogăţiţi-vă”, bătrânii bucovineni au rămas „oripilaţi” dar mulţi i-au urmat sfatul. A început să crească numărul partidelor politice, s-au înteţit luptele dintre ele, arivismul şi corupţia erau în floare. În această luptă au fost atraşi şi unii din profesorii Universităţii din Cernăuţi; ea a avut şi un „feed-back” în rândul studenţilor…

Din numărul mare de partide politice, „avanscena” era ocupată de Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc. Cel mai puternic era primul: organizaţia bucovineană îl avea ca şef pe prof. Ion Nistor. Din el făceau parte alţi profesori universitari din care amintesc pe prof. Dimitrie Marmeliuc fost primar al Municipiului Cernăuţi (1933-1937); erau şi alţii, mai puţin activi şi declaraţi. Partidul Naţional Liberal „stăpânea” şi Fondul religionar ortodox; mitropolitul de atunci, Nectarie Cotlarciuc (1924-1935), era în relaţii foarte strânse cu Ion Nistor. Cine Stăpânea Fondul bisericesc acela stăpânea Bucovina. Preoţii, cantorii, inginerii silvici, pădurarii – o întreagă armată – funcţionarii Administraţiei Fondului şi ai Mitropoliei erau – de voie, de nevoie – membri ai Partidului Naţional Liberal. Tatăl meu, ca funcţionar la Mitropolie, era şi el membru al PNL, drept care primea oficiosul partidului „Glasul Bucovinei”, pe adresa „Atanasie Trebiş, Ludii Horecea Nr. 79”.

Partidul Naţional Ţărănesc a pătruns mai târziu, după fuziunea partidului lui Iuliu Maniu cu cel al lui Ion Mihalache (1928). Până atunci, de o mare popularitate s-a bucurat Partidul Poporului al Mareşalului Averescu, care, în două rânduri, a format şi guvernul. În 1926 a aderat la el şi profesorul Romul Cândea care a ajuns primarul municipiului.

Partidul Naţional Ţărănesc avea ca şef pentru Bucovina pe profesorul Theofil Sauciuc-Săveanu, care a fost şi ministru al Bucovinei. Şeful organizaţiei judeţului Cernăuţi era profesorul Ilie Bacinschi, eminent romanist, decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie, o anumită vreme. Şi partidul lui Iorga avea adepţi în rândul intelectualilor. În 1930 după revenirea Regelui Carol al II-lea în ţară (8 iunie) Partidul Naţional Liberal se scindează: o parte, anticarlistă, sub conducerea lui Dinu Brătianu, – al treilea frate după Ion şi Vintilă – şi aripa favorabilă regelui Carol al II-lea, condusă de profesorul Grigore Nandriş. Au urmat alte partide, mai mari sau mai mici, amintind partidul lui Gr. Iunian care avea drept şef al organizaţiei bucovinene pe profesorul de chimie, D. Costeanu, gorjan şi el ca Gr. Iunian.

Pe scurt, în anii 1930-1937, când eram elev în cursul superior şi student, tabloul politic era pestriţ, luptele erau foarte aprige, polemicile, de multe ori suburbane, într-un cuvânt, tabloul care era general în România acelor timpuri. Să mai arătăm că Partidul Naţional Ţărănesc avea aderenţi şi în rândul minorităţilor, mai cu seamă al ucrainenilor; unul din conducătorii acestora, Cracalia, a fost ales deputat pe listele Partidului Naţional Ţărănesc. Ucrainenii aveau şi organizaţii extremiste care militau pentru desprinderea Bucovinei din România Mare („samostiiţî”). Aveau şi ziarul lor „Ceas” („Timpul”), care a fost reactivat la Cernăuţi, în ultimul timp (începând cu 1991 – n.n.).

Bucovina avea şi o puternică organizaţie a Partidului Social-Democrat care trimitea regulat în Parlamentul României deputaţi şi senatori, printre care pe dr. Iacob Pistiner şi pe Gheorghe Grigorovici, fost deputat în Dieta de la Viena, cu un rol important la Unirea Bucovinei.

Care a fost atitudinea politică a studenţimii cernăuţene? Ea a fost diferenţiată pe naţionalităţi. Ucrainenii erau naţionalişti şi iredentişti, în cea mai mare parte; polonezii, loiali, erau legaţi de Polonia, renăscută după cel de-al doilea război mondial; germanii, limitaţi la activitatea culturală de păstrare a identităţii lor naţionale, după venirea la putere a lui Hitler, încep să se orienteze spre naţional-socialism; evreii, cu cele cinci societăţi studenţeşti, erau orientaţi spre sionism. În orice caz, nu-mi amintesc să fi avut comunişti în rândul studenţilor, cu rare excepţii, în rândul studenţilor originari din Basarabia.

Odată cu înfiinţarea Ligii Apărării Naţionale-Creştine (LANC), a profesorului ieşean A. C. Cuza, în 1922, naţionalismul extremist şi antisemit pătrunde şi în rândul studenţilor români de la Universitatea din Cernăuţi, cred, însă, că în proporţie redusă. Abia prin înfiinţarea Legiunii Arhanghelilor Mihail şi Gavriil (1927) a lui Corneliu Zelea Codreanu situaţia începe să se schimbe. „Civis academicus” devine tot mai frecvent „homo politicus”.

În 1927 sau 1928, noua formaţie politică a organizat o adunare în comuna Boian. Din curiozitate, a participat şi tatăl meu: ne-am dus cu căruţa – erau circa 12-14 km –, m-a luat şi pe mine. Am ascultat discursul profesorului Ion Zelea Codreanu, tatăl lui Corneliu, care, îmbrăcat în costum naţional, a vorbit mult şi patetic. Despre ce a vorbit? Nu îmi aduc aminte decât doar de faptul vă a recitat Doina lui Eminescu: „Din Boian la Vatra-Dornei, a umplut omida cornii”. Omida erau străinii care au invadat Bucovina. Aveam 11 sau 12 ani şi a fost prima mea participare la un „miting politic”.

Evoluţia climatului politic în rândul studenţilor cernăuţeni poate fi urmărită prin congresele studenţeşti. Congresul de la Oradea (cred în 1927) a fost însoţit de pogromuri antievreieşti de[spre] care a scris mult presa europeană. Puţinii studenţi cernăuţeni care au participat la acest congres erau neplăcut impresionaţi de aceste pogromuri. Violenţa era atât de străină spiritului bucovinean!

Din 1933, am participat şi eu la congresele studenţeşti din 1934, 1935 şi 1936.

După asasinarea primului ministru I. G. Duca, la 29 decembrie 1933 – eram student în anul I – de către trei legionari, mişcarea legionară a fost scoasă în afara legii. Totuşi, guvernul a aprobat ţinerea congresului studenţesc din 1934, dar care s-a ţinut la Băile Herculane, în vacanţa de Paşti. Aici s-au înfruntat cuziştii cu legionarii; lupta pentru conducerea UNSCR era aprigă. La Congresul din Craiova (1935), legionarii au obţinut un avantaj sensibil, iar la ultimul Congres, cel de la Târgu-Mureş (1936), legionarii au acaparat conducerea UNSCR. Mişcarea legionară devenise principalul curent în rândul studenţimii.

În mod asemănător s-a produs evoluţia şi la Centrul studenţesc cernăuţean. De prin 1931 şi 1932 mişcarea pătrunde în rândul elevilor claselor superioare, prin prozelitismul unor studenţi legionari; societăţile studenţeşti – cu excepţia „Junimii” şi „Academiei Ortodoxe” – sunt câştigate pentru ideea legionară. În 1936, Centrul studenţesc cernăuţean devine legionar. Cred că primul preşedinte în această calitate a fost Dumitru Străchinaru (1906-1936), fost preşedinte al societăţii „Dacia”, fiu de ţăran din Ilieşti, nepot al deputatului liberal, profesor Filaret Doboş.

În linii generale, evoluţia mişcării legionare în rândul studenţilor din Cernăuţi este similară cu cea a studenţilor din celelalte centre. Şi aici, s-au produs acte de violenţă împotriva organizaţiilor – cazul studentului Vasile Parascan – care a fost schingiuit de un „comando” legionar pentru că era naţional-ţărănist, şi în Bucovina au fost organizate tabere legionare – cum a fost cea de pe muntele Rarău, care a fost condusă de Corneliu Zelea Codreanu – la Storojineţ sau Rădăuţi, pentru construcţia de biserici sau troiţe. Evenimetul care a creat o mare popularitate mişcării legionare a fost moartea lui Ion Moţa şi Vasile Marin, în războiul civil spaniol, de partea generalului Franco. După interzicerea mişcării în 1938, un număr de legionari sunt internaţi în lagărele din Vaslui şi Miercurea-Ciuc, inclusiv profesorul Dragoş Protopopescu, titularul catedrei de engleză – bine cunoscut filologilor şi istoricilor literari – şi care avea să-şi curme viaţa, după 1944, la Bucureşti.

Până astăzi ne lipseşte un studiu obiectiv, complex-istoric, sociologic, psihologic, cultural – despre mişcarea legionară. S-a scris mult – mai ales în străinătate – dar de pe poziţii partizane: între hagiografie şi totală contestare. Într-o emisiune la TV, deputatul liberal Dan A. Lăzărescu, distins jurist şi istoric, a încercat o prezentare obiectivă a mişcării legionare. Se face distincţia dintre perioada „romantică” a mişcării, până în 1938, şi cealaltă perioadă, 1940-1941, care a culminat cu crime abominabile… Nu am cunoscut la Cernăuţi, decât această epocă „romantică”, – deşi nu au lipsit asasinatele, cum a fost capul lui Mihai Stelescu –, dar nu sunt „abilitat” să explic fascinaţia pe care o exercită mişcarea legionară asupra multor tineri, a intelectualilor, a multor oameni cinstiţi. La alegerile parlamentare din decembrie 1937 cele cinci judeţe din Bucovina au trimis un număr notabil de deputaţi şi senatori în Parlamentul României. Pot să-mi permit să spun că viaţa politică din România interbelică, „marasmul” politic, deprecierea valorilor morale şi spirituale au contribuit mult la răspândirea şi consolidarea mişcării legionare. În afară de aspectul naţionalist antisemit, cea mai puternică dorinţă era de asanare morală – invocarea frecventă a lui Vlad Ţepeş, a lui Ştefan cel Mare, cultul trecutului eroic, al valorilor ortodoxiei, admiraţia nemărginită pentru Mihai Eminescu, proslăvirea virtuţilor ţăranului român pot să ne dea o impresie în acest sens – depăşind ca importanţă celelalte componente, inclusiv cea economică.

După înfăptuirea României Mari, cu atâtea jertfe, se simţea puternic nevoia unei societăţi sănătoase, vindecată de racilele politicianismului, aşezată demn în rândul celorlalte state din Europa. Pentru acest ideal era propovăduită jertfa de sine. Din păcate, adesea s-a întâmplat să fie jertfit altul, adversarul de idei.

Am făcut parte, în anii studenţiei mele, dintr-un cor studenţesc patronat de mişcarea legionară. Acest cor, compus din băieţi şi fete, – unii mai sunt în viaţă – era dirijat de un muzician de real talent: profesorul Napoleon (Noli) Scalat, frate cu doamna Silvia Hoinic (1910-1986), cu Ştefan Scalat, tatăl lui Condrea Scalat (n. 1912), pe scurt, aparţinând unei familii de muzicieni. În perioadele de vacanţă, corul era dirijat de Mircea Hoinic, pe atunci student la Academia Regală de Muzică şi Declamaţie (Conservatorul bucureştean). Repertoriul era compus din piese religioase – cele mai multe compuse chiar de N. Scalat –, liturghia, piese din repertoriul românesc, cum erau Pohod na Sibir şi Doina de Sabin Drăgoi, de mare succes piese corale de operă (Ernani sau Faust). Dirijorul fiind foarte exigent, iar coriştii fiind şi ei pasionaţi şi disciplinaţi, corul a ajuns curând la o notorietate în oraşul nostru. Am dat concerte la Teatrul Naţional din Cernăuţi, la Rădăuţi şi în alte localităţi.

O activitate aparte a avut corul bărbătesc al acestei formaţiuni. Împrejurările de atunci au obligat ca acest cor să se specializeze în cântări funebre. Trebuie spus că una din cele mai cumplite boli în acea vreme era TBC am pierdut colegi de liceu, dar mai ales colegi de universitate. Era considerată boală „socială” şi, abia cu descoperirea medicamentelor moderne, aria acestei boli a fost considerabil redusă. Înfiinţarea preventoriului studenţesc de la Gura-Humorului, din iniţiativa rectorului Ion Nistor şi a doctorului Vespasian Pauliucu-Burlă, medicul şef al universităţii, a avut un efect asupra sănătăţii studenţilor predispuşi pentru această boală.

Astfel, am cântat la înmormântarea colegului nostru Clement Rusu, săvârşită în comuna natală Măzănăieşti (Jud. Suceava), a lui Dumitru Străchinescu, în comuna Ilişeşti (Jud. Suceava) şi a altor colegi. Una din piesele cele mai impresionante era compoziţia lui Gheorghe Mandicevschi – fratele lui Eusebie – Şi era la ora şase (în la minor), cunoscută astăzi în Bucureşti drept Oratoriul lui Mandicevschi.

Vom mai relata un episod din activitatea acestui cor. La 13 ianuarie 1937 au murit pe frontul din Spania Ion Moţa şi Vasile Marin. Trupurile au fost în România şi au fost înhumate, la 13 februarie la Casa Verde. Trenul mortuar a intrat în ţară, prin punctul de frontieră Grigore Ghica Vodă. De aici şi până la mormânt l-a însoţit corul nostru. Mai întâi, trenul s-a oprit la Cernăuţi, unde cele două sicrie au fost expuse la Catedrala mitropolitană, din centrul oraşului. S-au săvârşit slujbe funebre cu un număr mare de preoţi. A participat o mare mulţime. Cred că mai există fotografii. Apoi trenul a parcurs următorul traseu: Bacău, Adjud, a intrat în Ardeal, pe la Ghimeş, s-a oprit la Topliţa, apoi a ajuns la Sibiu, unde slujba a fost săvârşită de un sobor, în frunte cu I. P. S. Mitropolitul Nicolae al Ardealului. S-a îndreptat spre Orăştie, de unde era originar Ion Moţa şi, în prezenţa tatălui său, protopop al Orăştiei, a avut loc serviciul divin. Am ajuns la Bucureşti, unde sicriile au fost depuse la Biserica Sf. Ilie – Ghergani, după care a avut loc înhumarea la Casa Verde, Bucureştii–Noi. Cortegiul, lung de kilometri, avea în frunte pe Corneliu Zelea Codreanu. Ningea, am parcurs Calea Griviţei, apoi o altă stradă, ajungând la Casa Verde.

Corul nostru a mai fost în Bucureşti, în decembrie 1937. Cu un repertoriu de colinde am vizitat câteva familii. În 1938 a fost interzisă mişcarea legionară, în noiembrie al aceluiaşi an a fost asasinat Codreanu şi alţi conducători ai mişcării legionare care erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat la Bucureşti. Aceste detalii le-am aflat mult mai târziu.

Cum am mai spus, în toamna aceluiaşi an mi-am dat licenţa, a început o nouă etapă din viaţa mea. La 1 septembrie 1939, profesor suplinitor la liceul militar „Ştefan cel Mare” din Cernăuţi, unde am predat două luni. Un episod frumos din viaţa mea! Liceele militare erau şcoli model, aveau regim de internat, condiţii excepţionale, comandantul liceului era de obicei un ofiţer decorat cu ordinul „Mihai Viteazu” – aici era comandant colonelul Drăgulănescu. A fost într-adevăr un episod frumos din viaţa mea.

Din această scurtă perioadă – septembrie şi octombrie 1939 – o imagine îmi apare mereu în faţa ochilor. Liceul militar era pe Str. Mihai Vitezu, care cădea perpendicular pe Str. Ştefan cel Mare şi Str. Transilvaniei, în dreptul regimentului 8 Vânători, cândva cazarma celebrului regiment Nr. 41, de care este legată istoria Bucovinei pe vremea Austriei. Într-o dimineaţă din septembrie, îndreptându-mă spre liceu, întâlnesc coloane nesfârşite de militari polonezi „Blitzrieg”-ul din Polonia s-a terminat după câteva zile. Cu toată rezistenţa sa eroică Armata poloneză nu a putut rezista ofensivei blindatelor germane.

Populaţia oraşului a primit cu prietenie pe învinşi: în oraş trăiau mii de polonezi, în frăţietate şi bună înţelegere cu românii, cu celelalte etnii. Şi atitudinea autorităţilor a fost plină de omenie şi prietenie; comandamentul şi corpul ofiţeresc au fost internaţi în lagărul de la Craiova. Acest episod a fost amintit în repetate rânduri, de foştii internaţi, subliniindu-se atitudinea omenoasă a populaţiei şi a autorităţilor.

 

Şcoala de ofiţeri de rezervă cavalerie

 

Normal, ar fi trebuit să satisfac serviciul militar în anul 1937/38. Din cauza studiilor am amânat doi ani acest eveniment din viaţa unui tânăr, fie el „teterist” (tânăr cu termen redus), fie soldat în termen. Am fost încorporat în Regimentul 11 Roşiori din Cernăuţi şi apoi, la 10 noiembrie, am fost trimis la Şcoala de cavalerie pentru ofiţerii de rezervă la Sibiu. De ce am cerut să fiu repartizat la cavalerie?! Această armată era considerată de elită, mulţi din ofiţerii activi purtau nume istorice, amintirea unor şarje de cavalerie – cum fusese cea de la Robăneşti (1916) – era foarte vie, caii stârneau şi ei o puternică atracţie. Într-un cuvânt, era ceva romantic de care are atâta nevoie un tânăr…

Sunt probabil, dintre puţinii care mai pot da informaţii despre cavaleria română, cu atât mai mult cu cât ea a jucat un rol foarte important în războiul din răsărit, împărţind gloria cu vânătorii de munte.

În anul 1939, cavaleria română se compunea din regimente de roşiori şi regimente de călăraşi, la care se adăugau divizioanele de artilerie călăreaţă, unităţi de tanchete. Regimentele de roşiori erau în număr de 12 plus un regiment de gardă călare şi un regiment de vânători călări. Ele constituiau cavaleria independentă, organizată pe brigăzi, divizii şi corpul de cavalerie. Fiecare regiment de roşiori avea culoarea sa – de la culoarea mov a Reginei Maria până la verde şi alb. Regimentele de călăraşi intrau în componenţa diviziunilor de infanterie unde, în timpul războiului, formau detaşamentele de avangardă şi ariergardă. Dotarea unui călăreţ era puşca (carabina) şi sabia; până în 1937/38 dotarea mai cuprindea lancea: un fier lung de peste trei metri cu care regimentele de cavalerie ieşeau la paradă. Uniforma de paradă era cu adevărat impozantă – căciula de blană de iepure, alte accesorii, iar pentru ofiţerii activi celebrul dolman, ledunca, cizmele cu faimoasa „rozetă” – obiectul anecdotelor născocite de infanterişti şi, bineînţeles, pintenii.

La defilări cavaleria – al cărei marş era cel din Aida – stârnea un entuziasm şi o admiraţie de nedescris, mai cu seamă în rândul cucoanelor şi al tinerilor fete. Patronul cavaleriei era Sfântul Gheorghe. De fapt, fiecare armă avea patronul ei sfânt.

Fiecare regiment de cavalerie trimitea un număr de teterişti la şcoala de ofiţeri. Regimentul 11 Roşiori a trimis patru, printre care mă număram şi eu. Şcoala de cavalerie de rezervă îşi avuse sediul la Târgovişte, unde era şi şcoala de ofiţeri activi. Din 1939 (cred) a fost mutată la Sibiu, în perimetrul Centrului de instrucţie al cavaleriei, care concentra multe unităţi şi activităţi printre care Şcoala de echitaţie sau de aplicaţie – o şcoală de perfecţionare a ofiţerilor activi – o şcoală de subofiţeri. Şcoala noastră ocupa o clădire de două etaje, construită pe vremea monarhiei austro-ungare, dispunea de un manej acoperit, grajduri pentru cai. Aici erau ţinuţi şi caii echipei hipice naţionale, celebră la acea vreme, în urma succeselor obţinute la Olimpiada de la Berlin şi Aachen (1936). Îi întâlneam zilnic pe celebrii Kirculescu, Lang, Epure, pe Felix, Ţopescu – pe atunci locotenent, mai târziu colonel, tatăl lui Cristian Ţopescu, – care a evocat echipa hipică naţională, pe celebrii călăreţi din care el este singurul supravieţuitor (1992).

Şcoala de ofiţeri de rezervă avea un singur escadron, comandat de căpitanul Ionescu, împărţit în patru plutoane; organizate după înălţimea elevilor: plutonul I, locotenent T. Lempp – a murit la Braşov, cu gradul de colonel – plutonul II, comandat de locotenentul Frank, căzut pe frontul de răsărit, plutonul III, comandat de locotenentul Purcherea, din echipa hipică naţională, emigrat prin anul 1970 în R. F. Germania, ca instructor de călărie, şi plutonul IV, comandat de slt. Decebal Constantinescu, căzut şi el eroic în război.

Admiterea în şcoală se făcea pe baza unui examen medical riguros şi a unei lucrări scrise. Am fost admis şi repartizat la plutonul I. Plutoanele se deosebeau nu numai prin înălţimea elevilor lor şi prin culoarea… cailor.

Comandantul Centrului de instrucţie a cavaleriei era colonelul Munteanu, cu specializare în Germania, militar destoinic şi sever. În 1942 a fost comandantul Diviziei a 7-a Cavalerie, episod despre care voi relata ceva mai târziu.

Programul şcolii era foarte încărcat, începuse cel de-al doilea război mondial, stagiul normal de un an a fost comprimat la câteva luni. Instrucţia se făcea la manej, aplicaţiile călare – în frumoasele comune, româneşti şi săteşti, din apropierea Sibiului. Tragerile aveau loc la poligonul de la Guşteriţa, din apropierea Sibiului. Multe scene memorabile s-au petrecut în această perioadă dar ele interesează numai memoria sentimentală şi ca atare nu le [voi] aminti aici. În schimb, mă voi referi la câteva împrejurări şi întâmplări, cu sens mai general şi care ar putea să intereseze şi pe alţii.

Şcoala de ofiţeri, cu cele patru plutoane, se compunea din elevi trimişi de majoritatea regimentelor de roşiori şi de călăraşi: din Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Craiova, Cernăuţi, Cluj, Târgu Mureş, Oradea, Grad, Chişinău, Bălţi, Botoşani, Braşov, Timişoara, Roman, Dumbrăveni – acolo era garnizoana regimentului de vânători călare. Într-un cuvânt, România Mare la scară redusă: munteni, olteni, moldoveni, dobrogeni, ardeleni, basarabeni, bucovineni şi bănăţeni. Dacă aş fi avut (atunci – n.n.) o mai bună pregătire sociologică şi psihologică aş fi studiat cu atenţie acest „laborator”. „Eşantionul” era interesant şi pentru alte „caracteristici”: vârsta – erau şi tineri voluntari, de 18 ani, dar şi „bătrâni”, ca mine (23-24 ani), şi unul foarte „bătrân”; prinţul Sturdza –, apoi „starea socială” – fii de ţărani, de industriaşi, de mari comercianţi, de profesori –, caracteristica „nivel de instruire” – cei mai mulţi erau titraţi, unii erau cu studiile universitare neîncheiate.

Grupul cel mai numeros îl formau „bucureştenii”, trimişi de regimentul de gardă călare (cândva de „escortă regală”), de regimentele de roşiori Nr. 4 şi Nr.9. S-ar putea spune grupul cel mai influent. Din el făceau parte un Mociorniţa, un Negroponte Cornăţeanu, Cezar Popescu – îl mai întâlnesc în Bucureşti, – un Sălăgeanu, dar mai ales prinţul Sturdza. Acesta era rezident în Franţa şi, la o vârstă „înaintată”, a revenit în România ca să-şi satisfacă serviciul militar, altminteri riscând să-şi piardă cetăţenia. Era singurul descazarmat, ocupa un etaj întreg la hotelul „Bulevard”, împreună cu soţia, secretarul său particular, boxerul Axioti, cu valetul, camerista, şoferul său. La instrucţie venea cu propria sa maşină, comandantul centrului de cavalerie, ofiţerii aveau un mare respect şi erau foarte prevenitori cu prinţul. Se pare că mama lui era doamnă de onoare la palatul regal. Se exprima cu oarecare greutate în limba română. În schimb, era de o politeţe şi generozitate nemărginită, de care beneficiau „şmecherii” – bucureştenii, desigur – care îl „tapau” de bani. L-am reîntâlnit în 1947, după ce revenisem din prizonierat, pe malul lacului Floreasca. Era abătut, îngrijorat, dar cred că a reuşit să plece în Franţa…

Deci, cum erau „bucureştenii”? Veseli, plini de viaţă, formau un grup închis, altminteri simpatici. Noi, provincialii, aveam oarecare reţinere în faţa lor.

Am avut doi basarabeni: Vladimir Pogorevici, fiu de preot, şi Vladimir Cruşevan, fiu de moşier (în romanul lui C. Stere În preajma revoluţiei familia de Cruşevan apare cu numele de Braşevan!), cu o educaţie rusă şi franceză, amândoi camarazi îndatoritori şi corecţi. Îi amintesc pe amândoi fiindcă au căzut pe frontul din Răsărit, în luna iulie 1941, pe pământul Basarabiei natale…

Ardelenii formau un grup cu toate caracteristicile pe care eu le cunoşteam de la Universitatea din Cernăuţi: serioşi, închişi, cu un aer de neîncredere la adresa bucureştenilor, nutrind un sentiment de superioritate. Bucovinenii – din patru au rămas trei – eram retraşi, în oarecare măsură timizi, devenisem prieteni cu cei veniţi de la Roman, Botoşani, mai apropiaţi de noi, ca psihologie.

„Laboratorul” de la Sibiu a avut darul să ne apropie pe toţi: eram tineri, ne iubeam ţara – fără fals patriotism – aşteptam să facem dovada acestor sentimente, ca viitorii ofiţeri de cavalerie.

Am avut şi trei colegi dobrogeni: foarte simpatici şi îndatoritori, aşa cum am avut ocazia să-i cunosc, mai târziu, la Basarabi şi Constanţa, la începutul războiului.

Din cauza evenimentelor din Europa – Franţa fusese învinsă şi ocupată, în mai 1940 – în ţară erau mari concentrări militare. De fapt, ele începuseră în 1938-1939, după ocuparea Austriei şi Ceho-Slovaciei. Din această cauză, perioada de şcoală a fost scurtată. În aprilie 1940, elevii eu fost trimişi la regimentele lor, în luna mai, am dat examenul de absolvire, devenind elevi plutonieri T. R. Înălţarea la gradul de sublocotenent a avut loc la 10 Mai 1941…

Din frumoasa perioadă a Sibiului s-ar fi cuvenit să amintesc puternica impresie pe care ne-au făcut oraşul, centrul medieval, frumoasele sate româneşti Răşinari, Sălişte, dar şi cele săseşti, pe unde ne duceau aplicaţiile călare. Tentaţia literară trebuie însă oprită fiindcă sunt alte întâmplări care vor putea interesa mai mult pe cititorul interesat de istorie.

Regimentul 11 Roşiori era pe „zonă”, fiind dislocat în Basarabia, ca majoritatea regimentelor de roşiori. Comandamentul regimentului se afla în comuna Mămăliga – frumoasă aşezare românească din fostul judeţ Hotin – iar escadroanele – fiecare regiment avea patru escadroane – erau amplasate în satele Mămăliga, Criva, Lipcani. După un stagiu pe „zonă” – am sărbătorit şi Paştele la Mămăliga –, am revenit la Sibiu, unde am dat examenul de absolvire.

Revenind la regiment, am fost repartizat la PS (partea sedentară), care era în oraşul Siret. Aici m-au surprins evenimentele din iunie 1940. Partea activă a regimentului se afla „pe zonă”, în Basarabia. Aşadar nu am participat la retragere. Dar despre acest eveniment trist al armatei române s-a scris mult şi, desigur, se va mai scrie (brutalitatea armatei sovietice, atitudinea populaţiei faţă de armata şi autorităţile, în retragere), – documentate sunt cărţile şi articolele lui Mihai Pelin (născut în august 1940, la Cernăuţi), bazate pe informaţiile obţinute din arhiva M. Ap. N.

Singura mărturie pe care o depun este următoarea. Eram deci la Siret, priveam şi eu cum se retrăgeau trupele române, venind dinspre Cernăuţi şi alte localităţi, anexate de URSS în urma prevederilor Pactului Ribbentrop-Molotov. Spectacolul era trist, revoltător, fiindcă Armata Română fusese pe nedrept umilită. Să fi fost în ziua de 29 iunie 1940 – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – când pe podul de peste Siret apar unul sau două tancuri sovietice. Conform hărţilor, ele au depăşit graniţa convenită. Un plutonier din armata română, dând dovadă de un curaj neobişnuit, a oprit tancul din faţă, obligându-l să se întoarcă. Comandantul echipajului tancului – o figură de asiatic pe care nu o pot uita – după ce a înjurat, a făcut cale întoarsă. Scena mi-a fost continuată de colegul şi prietenul meu, Radu Economu, pe atunci sergent TR la Regimentul 11 Roşiori.

PS [a] regimentului s-a retras de la Siret la Fălticeni, apoi la Frumoasa – lângă Miercurea Ciuc – după pierderea Nordului Transilvaniei, a ajuns în fostul judeţ Teleorman, în comunele Miroşi, Strâmbeni şi Ungheni (august-septembrie 1940). O scurtă desconcentrate mi-a permis să vin la Bucureşti – eram refugiat – unde am primit carnetul de identitate de refugiat din Bucovina, ajutoare de bani şi îmbrăcăminte. Comisar pentru refugiaţii din Bucovina era „bădiţa” Ion Ţurcan, eminent jurist, pe care îl cunoşteam din Cernăuţi. Peste un an, a căzut şi el eroic, în primele săptămâni al războiului început la 22 iunie 1941. În această perioadă eram mai mult concentrat. Între timp, partea activă a regimentului – cele patru escadroane – după ce a stat pe zonă în judeţul Suceava (Dărmăneşti, Măriţei, Călineştii lui Cuparencu), a fost dislocată în judeţele Dorohoi şi Botoşani. În noiembrie 1940 Regimentul 11 Roşiori a fost dislocat la Basarabi (Murfatlar), de unde, în iulie 1941, eu am plecat la război.

Oricum, Crăciunul şi Anul Nou le-am sărbătorit în Bucureşti, într-un subsol al clădirii de pe Str. Popa Petre, proprietatea unui oarecare Mărculescu, unde se angajase portar fostul meu coleg de la Universitatea din Cernăuţi, Emilian Grigorescu, originar din comuna Cerbureni, de lângă Curtea de Argeş, licenţiat în teologie. În septembrie 1940 au ajuns la putere legionarii cu generalul Ion Antonescu.

O nouă concentrare mă trimite la Centrul de instrucţie auto-mecanizată la Curtea de Argeş, unde am urmat cursul de specializare auto, între 8 ianuarie şi 28 februarie 1941, primind certificatul de „conducător secţie auto”. Rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 ne-a găsit pe toţi elevii acestei şcoli consemnaţi în cazarmă. Când a trecut perioada de consemnare, un prieten din Curtea de Argeş, fost coleg la Cernăuţi, m-a condus la cimitirul orăşenesc, pentru a-mi arăta cum a fost profanată cripta lui Armand Călinescu în zilele rebeliunii. Cu noua specialitate de „şef de secţie auto” eram pus la dispoziţia comandamentului diviziei de cavalerie, figurând în continuare în controalele Regimentului 11 Roşiori, ceea ce explică noua mea concentrare la regiment, de astă dată la Constanţa. Aici am stat două luni (martie şi aprilie), cu instrucţia recruţilor. Şi despre această perioadă aş putea povesti câte ceva, ţinând de „imagologie”: cum i-am cunoscut pe dobrogeni, pe constănţeni, în special, care a fost „imaginea” dobrogeanului în ochii bucovineanului. Mă grăbesc să spun că impresia a fost excelentă, consolidată apoi de anii de război, când am comandat o unitate compusă mai mult din constănţeni.

 

Cum am ajuns statistician

 

În autobiografie, în articole scrise de mine, în enciclopedii figurez ca: „sociolog, statistician, economist şi demograf”. Care este adevărul? Care este profesia mea? Faţă de pregătirea universitară – sociologie, istorie, drept – apare o neconcordanţă. Statistician şi demograf? Desigur, dar aceste calificări le-am obţinut prin exercitarea specialităţilor respective, adică ele au fost dobândite prin practică. Cum am ajuns la ele? Prin jocul sorţii, din întâmplare! S-ar putea glosa mult pe acest subiect, mai ales că hazardul, de aici, aleatorul şi stohasticul sunt categorii fundamentale în statistică, plecând de la teoria probabilităţilor. În viaţa mea, întâmplarea a jucat un rol important, după cum se va vedea mai departe. Ea a schimbat, în câteva rânduri, istoria mea.

…Deci, în aprilie 1941, fără un domiciliu stabil, fără o perspectivă profesională, clară, m-am reîntors de la Constanţa la Bucureşti. În colaborare cu acelaşi prieten devotat, Emilian Grigorescu, mai simplu, Milică, ne-am luat o cameră, pe strada Broscăriei, care venea din strada Băltăreţului, în cartierul Ghencea. Toponimia spune totul. Cartierul era tipic de mahala bucureşteană, o curte – să-i spunem, pitorească – cu alte locuinţe în acelaşi fel. Camera: cu pământ pe jos. Eram însă tânăr! M-am dus la acelaşi comisariat al refugiaţilor, la acelaşi minunat Ion Ţurcan, cu rugămintea de a-mi găsi un loc de muncă. Era perioada „românizării” industriei, comerţului etc. întreprinderile evreieşti erau obligate să comunice comisariatului locurile disponibile care urmau apoi să fie ocupate de români. Era deci operaţia de dublare a unui evreu, până ce ajungeai „titular”. Mi-a oferit mai multe posturi; contabil şef la o întreprindere, şef de fabricaţie la o fabrică de pălării, cu salarii foarte mari. Le-am refuzat deoarece nu aveau nici o legătură cu pregătirea mea, nici cu aspiraţiile mele. Mi-a spus că este vorba doar de o „dublare”, nu de o muncă efectivă. Am zărit pe biroul său, o adresă cu antetul „Librăriei Hachette”. L-am rugat să mă repartizeze la această librărie. Răspunsul l-ar fi putut descuraja pe oricine: „Dar este un post de vânzător salarizat cu 5000 sau 6000 lei!”. „Bădiţă! Vreau acest post!” aici cititorul ar putea bănui pe cronicar de lăudăroşenie, cât de mult iubeşte el cartea etc. Slobod este fiecare să creadă după firea sa. Am luat „repartiţia” şi a doua zi mă prezentam la sucursala „Librăriei Hachette”, Str. Lipscani (astăzi Librăria „G. Coşbuc”. Directorul: domnul Godeanu, directorul francez: Monsieur Roger. M-au primit amical, sectorul încredinţat: cărţi franceze şi reviste de mode. Altă şansă: şefa mea era, Nelly, o bucovineancă (din Gura-Humorului”

Vladimir Trebici – Însemnări din memorie (1916-1999)

Glasul nr.3/2010

 

 

 

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 1
Vizualizari : 22274

Ultimele Comentarii