Cezarina Adamescu
“Exilul românesc la mijloc de secol XX”, autor Octavian Curpaş.
Când începi să răsfoieşti o carte, o lume fascinantă ţi se dezvăluie treptat şi tu eşti poftit să pătrunzi în ea, pe măsură ce filele se întorc parcă singure.
Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu faţetele realităţii. Peisaje zugrăvite cu penelul artistului plastic, personaje de forţă dramatică, întâmplări reflectate-n oglinda lăuntrică, trecute prin filtrul scriitorului, toate, coagulate-n texte în care jurnalismul dă mâna cu proza realistă dar şi cu un lirism care te cuceresc imediat, şi-n care excelenţa autorului îşi spune cuvântul cu o voce cât se poate de fermă şi originală, dau un farmec aparte scrierilor, dar mai cu seamă, dialogurilor purtate de Octavian Curpaş cu unele dintre cele mai remarcabile personalităţi ale culturii universale. Nu e de mirare, aşadar, că volumul de faţă, alcătuit din instantanee, poveşti cu tâlc, bine închegate, cu un stil cât se poate de original, exersat îndelung în jurnalism constituie un tărâm în care noi înşine devenim personaje principale, ori măcar martori discreţi. El se constituie, într-un soi de jurnal de pribegie al unor oameni care au trăit cea mai mare parte din viaţă, din varii motive, departe de ţară. Personajul Nea Mitică, este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vieţii economice, sociale şi culturale ale vieţii occidentale.
Prozele sunt fragmentate în mici capitole, cărora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esenţialul, mesajul transmis cititorului. E un procedeu jurnalistic destul de răspândit. Simplele pretexte de conversaţie, devin, sub pana autorului, poveşti de viaţă inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viaţa şi experienţa celor care se hotărăsc să plece în exil şi să-şi făurească alt destin. Desprinderea de „grădina dulce” în care a văzut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasă. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul măcinător de suflet, care provoacă arşiţe mai usturătoare decât suliţele de pe cer. Umbre de tristeţe la amintirea locurilor dragi părăsite demult, surâsuri amare şi rictusuri timpurii, sunt dovezi ale rănilor – niciodată închise – pe obrazul încercat al omului care a îndrăznit să viseze la o viaţă decentă. Câţi dintre noi n-au visat să ajungă în alte ţări pentru a-şi recăpăta demnitatea de om?
Dar rănile lăuntrice nu se văd. Ele transpar însă, uneori, în chip neaşteptat, de regulă în faţa unor necunoscuţi, unor trecători grăbiţi, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în faţa cărora, e mai lesne să-ţi radiografiezi sufletul. Cei care le primesc, le iau cu ei ca pe un bagaj străin, ajuns niciodată la destinaţie. Poveşti în poveste. Poveşti de viaţă. Frânturi, crâmpeie de soartă. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împărtăşite, înjumătăţite, frânte precum pâinea la Cina din urmă, neorânduite, nestivuite, întâmplări de-a valma care-ţi populează sufletul. Relatându-le, îţi uşurezi inima şi trupul. Statura ţi se îndreaptă, umerii nu mai par încovoiaţi. Răsfoind aceste file de trecut, observi că ele, pe undeva se aseamănă, au aproximativ, aceleaşi elemente: naşterea într-un sat, loc neapărat mioritic, zbaterea pentru a-şi făuri un destin, hotărârea (grea) de a părăsi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrăinarea, dorul, închegarea unui alt destin şi – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trăit din pricina mrejelor dorului.
De multe ori, întoarcerea e temporară, e doar pentru alinarea setei şi a foamei de locurile ştiute şi părăsite, dar niciodată nu satură pe deplin, ci doar amăgeşte, aşa, ca o masă frugală atunci când îţi e o foame năprasnică. De pus la o măsea e parcă şederea într-un sejour, într-o vacanţă în România, pentru cei plecaţi demult. Cu toate inconvenientele unui regim auster de viaţă, cum s-ar mai reîntoarce, să-şi afle sfârşitul – lângă oasele străbunilor!
Nu sunt vorbe în vânt. Sunt mărturii. Mărturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, poveştile, întâmplările, subiective, desigur, capătă o aură tragică pentru că protagoniştii nu se pot detaşa. Aici e nevoie de iscusinţa autorului canalizată pe subiect, la care se mai adaugă şi travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnări scrise demult şi oferite cu generozitate, pentru a rămâne în istorie ca pagini ale exilului românesc.
Pe această plajă uneori însorită, alteori mohorâtă, dar niciodată pustie de oameni, Octavian Curpaş nu face altceva decât radiografiază destine pornind de la fapte reale în stil reporterier, adăugând caratele talentului său de neîntrecut povestitor şi interlocutor iscusit care ştie să „smulgă” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real şi chintesenţa din orice întâmplare, nu fără tâlc, pentru cei care citesc ori ascultă. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfăşurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul.
Autorul este un documentarist de elită, furnizând cu minuţie, amănunte spaţio-temporale, despre locurile descrise şi contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinsecă acestui fel de scriere.
Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necăutat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta şi din crezul său artistic. Cadrul este, desigur, lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei.
Nu numai oameni şi locuri descrie Octavian Curpaş – având ca pretext amintirile lui Nea Mitică, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America, dar şi evenimente de excepţie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Oraşul Luminilor şi care au avut ca participanţi figuri ilustre ale diasporei româneşti, integrate perfect în atmosfera pariziană. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iată cum evocă, Octavian Curpaş prin vocea personajului său, nea Mitică, acest eveniment deosebit: „Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat”.
Nea Mitică „român hotărât şi descurcăreţ” este un personaj foarte interesant şi convorbirile cu el iau aspectul unor călătorii de agrement .prin lume, cu lume pestriţă şi locuri pitoreşti. Iată cum îl zugrăveşte în pagină Octavian Curpaş pe prietenul său: „Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant şi jovial, ştia într-un mod aparte să îţi stârnească curiozitatea, să te transpună în momentele despre care vorbea şi să-ţi descreţească fruntea, presărând cu abilitate câte-o glumiţă aleasă cu grijă, astfel încât timpul petrecut în prezenţa lui să ţi se pară mereu prea scurt”.
El relatează despre ţările de tranzit până la stabilirea în ţara de adopţie, cu un umor amar, dar şi cu înţelegerea, îngăduinţa şi înţelepciunea pe care le-a dobândit o dată cu trecerea timpului. Anii scurşi şi-au pus patină argintie pe viaţa lui şi a familiei sale: „Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor...”. Destăinuirile acestui personaj sunt ”incitante, pline de farmec şi inedit”, spune autorul care le caută cu nerăbdare, fiindcă ştie că undeva, îl aşteaptă surpriza. (Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!
Evenimentele sunt, cu alte cuvinte – vorba autorului – recuperate – în spirit şi în duh, cărora le dă contur şi le transformă în literatură de o înaltă ţinută artistică. Din negura vremurilor se desprind portrete-icoană reliefate de scriitor cu multă măiestrie, cum e chipul lui Ion Stănilă: „Era un bărbat frumos, înalt, însă foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar alţii – nebunu’, ori Ţiglaru’, dar nu pentru că era prost, căci mai degrabă, el era un fel de filosof al satului (…). În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. „Bunica era ca o sfântă”, adaugă el.
Întâmplările sunt toate, pilduitoare, unele foarte nostime, amuzante, impregnate cu un umor sănătos, neaoş,presărate cu ziceri populare, cu proverbe şi zicători care punctează şi sporesc efectul relatărilor. Ex. „răul nu întreabă pe nimeni, atunci când vine…” (Trei instantanee cu copii, părinţi şi bunici din România, la început de secol XX).
Autorul, prin citarea unor cântece populare, recuperează tradiţia şi datina satului, cu osebire la evenimentele principale ale omului: naşterea, nunta şi moartea – momente cheie de care folclorul – adevărat tezaur de spiritualitate – nu duce lipsă. Aşadar, nu doar istorisiri şi evocări ale unui trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, ci fresce de viaţă rurală româneşti de la începutul veacului trecut, cu tot ce implică: etos şi epos, tradiţie şi izvoare de cultură, datini şi obiceiuri. Dar mai ales, fapte de viaţă transpuse-n pagini de o reală valoare. Octavian Curpaş este, prin toate aceste relatări, un purtător de mesaj, un semănător de mărgăritare de spiritualitate românească, pretutindeni în lume. De aici valoarea intrinsecă a scrierilor sale, capabile să deştepte în noi, sentimentul naţional, dragostea de neam şi de limbă a românului de pretutindeni, comorile de limbă şi de spirit româneşti. Se ştie că dorul e cu atât mai adânc şi mai persistent, cu cât distanţa e mai mare de cei dragi şi de leagănul dintâi. Nici personajele lui Octavian Curpaş nu fac excepţie şi ele sunt mânate de acel dor care, cu ochii închişi devine şi mai intens, mai generator de patimă sfântă. Se zice că nicăieri altunde nu-ţi iubeşti mai mult patria decât în afara graniţelor ei şi cei plecaţi simt asta din primul moment, după ce aburul mirajului s-a risipit şi sâmburele acelui dor fără de saţiu – începe să înmugurească.
Vocea auctorială se face auzită pe tot parcursul scrierilor, scriitorul intervenind, de câte ori este cazul în povestire. Într-un fel, lucrarea are şi un caracter memorialistic, pentru că zugrăveşte în culori vii, fresce din viaţa postbelică, ale unor tranfugi români peste hotare. Personajele sunt toate reale şi întâmplările, asemenea, cu toate că sunt trecute prin filtrul şi sensibilitatea autorului, care nu ezită să intervină şi să-şi spună părerea în mod deschis, fără părtinire.
Povestirile personajelor îl incită pe autor la evocarea propriilor amintiri, pentru că, se ştie, cuvântul, cuvânt aclamă, aşa cum abisul cheamă abis: „O lume cu farmecul ei, o lume patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi răscolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilăriei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odată ca niciodată”…(Trei instantanee cu copii, părinţi şi bunici din România, la început de secol XX).
Deşi cadrul se schimbă, personajul principal, nea Mitică, este văzut în diferite ipostaze şi locuri iar conversaţia celor doi ia aspect de istorie a unor vieţi pe care autorul le scoate la iveală din tulburele vremii, limpezindu-le prin filtrul propriilor frânturi de imagini din trecut:
„Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…” (Amintiri din pribegie – Refugiat în Iugoslavia).
Autorul îl descrie astfel pe nea Mitică: „S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor”.
Destinul personajului este urmărit prin valurile vremii, prin restrişti şi furtuni care l-au silit să ia drumul exilului. O experienţă cutremurătoare este cea legată de Iugoslavia.
În anumite momente, autorul introduce în texte, informaţii necesare despre oameni istorici şi de cultură români, aşa cum este informaţia despre statuia C.A. Rosetti, amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti. Este subliniat, nu o dată, caracterul inventiv al românului şi ingeniozitatea sa, atunci când doreşte să întreprindă ceva şi mai ales, să-şi ajungă scopul. Amuzantă este şi ideea unor români de a confecţiona o ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală. Ori despre acei refugiaţi care se spălau cu zăpadă în fiecare dimineaţă, numărând în nemţeşte, ceea ce i-a făcut pe sârbi să-i socotească nemţi şi să-i trimită-n Germania. Aceste întâmplări, nostime în felul lor, scot în evidenţă firea românului: mucalit, inventiv, isteţ „ca un proverb” – vorba poetului. Chiar personajul central, nea Mitică, spune la un moment dat: „Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!”
Sacul cu amintiri al lui Mitică Sinu este doldora de asemenea întâmplări, redate cu fidelitate, cu haz şi cu dulce nostalgie. Propriile amintiri nu mai sunt atât de dramatice după atâţia ani şi cei doi îşi permit să glumească pe seama lor. Poveştile capătă astfel o tentă umoristică, chiar dacă uneori, umorul este cât se poate de negru.
O puternică încărcătură sentimentală reliefează faptul că protagoniştii nu au uitat nimic din întâmplările trecutului, de aceea, evocarea nu se încurcă în ceea ce priveşte fixarea în timp şi spaţiu a evenimentelor. Ele sunt adânc înfipte în memoria eroilor.
Între aceşti veritabili „cetăţeni ai lumii” cum le plăcea să se socotească, se creează aşa-numitul esprit de corps, o mentalitate de clan, de simţăminte de fraţi, care presupunea întrajutorarea reciprocă, participarea cu trup şi suflet la bucuriile, realizările, dar şi la necazurilor celorlalţi. De aceea, când un om ca Virgil Gheorghiu, ajuns celebru îi respinge şi se poartă rece cu cei patru viitori ingineri silvicultori care formaseră un grup al studenţilor de la Paris, aceştia din urmă se simt frustraţi şi dezamăgiţi că un confrate de-al lor nu-i mai recunoaşte.
Proza alcătuită din „frânturi de viaţă, opinii, amintiri” – te captivează şi-ţi stârneşte interesul imediat prin frumuseţea stilului, a scriiturii pline de căldură şi de semnificaţii adânci, semn al condeiului încercat al jurnalistului, poetului şi scriitorului Octavian Curpaş. Dar, dincolo de literatură, fie ea şi jurnal, reportaj ori memorialistică, rămâne realitatea frustă, istoria trăită şi zugrăvită fidel de pana autorului, o realitate care nu mai poate fi ascunsă sub obroc: „Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris.”
Întocmai ca Sadoveanu la „Hanu Ancuţei” – Octavian Curpaş istoriseşte cu un şarm deosebit întâmplările altora, introducând – poveşti în poveste – păreri proprii, instantanee, însemnări, drapate pe propriile amintiri şi întâmplări de viaţă. Lucrarea e impregnată de ziceri, proverbe, maxime, butade şi calambururi de sorginte filozofică, meditativă, culte şi populare care dau un farmec deosebit scriiturii şi chiar o fac savuroasă. De asemenea, lucrarea abundă de expresii pur româneşti care o fac accesibilă şi foarte plăcută: Ex. „a spart gheaţa” ş.a. Toate amintirile personajului principal dar şi, în plan paralel, ale autorului, sunt pilduitoare, povăţuitoare pentru acei care se încumetă să păşească pe meleaguri străine. În acest fel, lucrarea se constituie într-un anume fel, într-un ghid al emigrantului, o carte de învăţătură, o lucrare de referinţă, cu soluţii practice pentru împrejurări deosebite, chiar cu reţete de succes probate de cei care au reuşit să răzbată şi să-şi făurească un nou destin.
Modelul omului de afaceri care a reuşit, Dumitru Sinu este cu adevărat remarcabil, în concepţia autorului lucrării: „63 de ani de exil înseamnă mult pentru un emigrant: învăţăminte trase din propriile întâmplări de viaţă, evaluarea fiecărui individ cu mare atenţie şi selectarea adevăraţilor prieteni, înseamnă să ştii, să vrei şi să poţi să întinzi o mână de ajutor atunci când cel de lângă tine are nevoie şi asta pentru a putea primi la rândul tău, pentru că niciodată nu ştii ce-ţi aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reuşit să se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a călit şi l-a întărit şi în care a reuşit să se înconjoare de foarte mulţi oameni care şi-au dobândit în faţa sa, statutul de PRIETEN”. Şansa de a-l fi întâlnit pe acest om de excepţie, constituie şi ea un dar al destinului.
Subiectele gravitează în jurul aceleiaşi teme majore: emigraţia, adaptarea la cerinţele, cultura şi obiceiurile patriei de adopţie, dorinţa de reîntoarcere, neputinţa, de cele mai multe ori, de a-şi revedea ţara de baştină. Condiţia de emigrant a fost din totdeauna una dintre cele mai ingrate. Cel în cauză este nevoit să treacă prin nenumărate furci caudine, să dea dovadă de loialitate, fidelitate şi credinţă faţă de statul de adopţie, dar în acelaşi timp să nu-şi uite nimic din comorile de spiritualitate, datini şi obiceiuri ale neamului său. E un proces integrator, fără a-şi pierde cu nimic specificitatea. Dar mai ales, răbdarea lui este de nenumărate ori pusă la încercări, unele de netrecut. De aceea, nu toţi reuşesc să învingă toate obstacolele care li se aştern în faţă. Unii sunt prea încrezători în propriile forţe şi visează să ajungă dintr-o dată în funcţii înalte, mari proprietari, posesorii unei nemăsurate averi. Ex. Cazul lui Dan Dinescu, omul care visa să ajungă în şase luni, primarul Montrealului şi, după 12 ani, a rămas tot un banal vânzător de automobile la firma Peugeot. Octavian Curpaş prin această mărturie, doreşte să devoaleze un mit – mitul occidentului – pentru acei idealişti care încă se mai hrănesc cu himere şi cred că pot cuceri lumea, dacă se poate, fără să facă aproape nimic. În primul rând, acolo unde ajungi, înveţi ce înseamnă disciplina, ordinea, respectul pentru tine şi pentru ceilalţi, seriozitatea, munca asiduă şi apoi culegi rezultatele ei. Cam acesta este mesajul autorului de faţă, rostit prin gura personajului său Dumitru Sinu, de a cărui prietenie şi încredere beneficiază şi se bucură necondiţionat.
Autorul subliniază cu măiestrie acest sentiment incipient de înstrăinare, atunci când ajungi într-o ţară în care o iei de la început, pentru că schimbarea, o spun şi specialiştii, întotdeauna implică traume: „Fiecare emigrant încerca să-şi găsească drumul, căutând puncte de sprijin într-o ţară în care nu cunoştea pe nimeni. Însuşi faptul de a şti că ai o cunoştinţă, cât ar fi de îndepărtată, cu care să poţi lua legătura atunci când ai nevoie, sau pur şi simplu pentru a nu te simţi atât de singur, conta foarte mult! Viaţa refugiaţilor nu a fost niciodată nici simplă şi nici uşoară. În momentele în care disperarea pune stăpânire pe tine, o vorbă bună, un sfat, oricât de neînsemnate, valorează mai mult decât orice pe lume.”
Citind această frumoasă carte, nu o dată, ochii mi s-au umezit şi un nod mi s-a aşezat în gât, pentru că m-am transpus în inima personajelor şi m-am întrebat ce-aş fi făcut eu în locul acestora. Nu e puţin lucru să călătoreşti clandestin, să te îndrepţi spre necunoscut, să începi totul de la capăt, fără nimic al tău. E ca şi când te-ai naşte din nou şi ai învăţa să mergi pe picioare, fără să fii susţinut de mâinile protectoare şi calde ale mamei. Mama e patria aşa cum au spus-o atâţia mari poeţi. Braţele ei te-au legănat, te-au sprijinit, te-au susţinut până ai crescut copăcel. Nemulţumirea emigranţilor nu se referă la atitudinea mamei faţă de pruncii ei, ci de constrângerile la care sunt supuşi aceştia, independent de voinţa mamei, deîndată ce cresc şi încearcă să-şi făurească un destin propriu. Atunci, voinţa lor este înfrântă şi supusă unor chinuri sufleteşti de care scapă doar cu plecarea.
Ca o trăsătură specifică a diasporei acelei vremi a fost puterea de coeziune, prietenia, liantul perfect care-i făcea pe cei adunaţi întâmplător de soartă în acelaşi loc şi în acelaşi timp, să se caute, să se ajute reciproc, să-şi petreacă timpul împreună şi, de ce nu, să e distreze, aducându-şi aminte de cântecele, baladele, doinele româneşti – neasemuite în lume. În străinătate nu pot învinge acei care suferă de sindromul sferei de cristal. Nevoia te împinge la conexiuni reale, căi de comunicare cu semenii de acelaşi neam şi sânge, de aceeaşi limbă. De aceea, românii se caută, se adună, fie în jurul unei biserici, în jurul unor asociaţii/societăţi, cluburi ori cafenele, restaurante, unde-şi pot întâlni conaţionalii. Numai împreună cu „ai tăi” poţi lua lumea de la început.
Unii se sting purtând sub pleoape imaginea şi sub nări, mirosul reavăn al pământului de acasă, care nu le-a înţepat niciodată tălpile. O notă remarcabilă o constituie şi portretele unor oameni spirituali şi de cultură, cum sunt: Părintele Zăpârţan şi distinsul Neagu Djuvara, precum şi alte personalităţi care ajutau diaspora românească în primii paşi din exilul, atât de provocator din toate punctele de vedere. Desprinderea de ţara de baştină este întotdeauna foarte grea, dacă nu chiar traumatizantă. Dacă nu există măcar o persoană de susţinere materială şi morală, emigrantul se pierde în marea mulţime anonimă care-l înghite cu lăcomie. Integrarea, adaptarea se fac şi în funcţie de bunăvoinţa acestor persoane care-i ajută cu generozitate, fără a pretinde nimic în schimb, în numele omeniei şi al statutului de conaţional. Se zice, însă, că, „la pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Acest adevăr se probează uneori când cei în cauză aşteaptă de la rude ajutorul scontat iar aceştia se leapădă de ei.
O uriaşă încrengătură de gânduri şi simţăminte animă personajul principal Dumitru Sinu care-şi deapănă amintirile şi vine cu precizări însemnate despre evoluţia vremurilor de acum o jumătate de veac. El devine erou sub pana autorului. Un univers aparte se deschide în faţa ochilor noştri, seduşi deja de imagini şi amintiri, ca într-o peliculă. Simţim parcă şi noi sabia dorului în care înstrăinarea ocupă locul principal iar adaptabilitatea ţine de firea inventivă şi de abilităţile fiecăruia. „Sunt sămânţă-n pământul străinilor” – spunea un alt autor din diaspora românească, după un sfert de veac de exil benevol pe tărâmuri occidentale. Mirajul e sclipitor, atrage, leagă, încătuşează chiar. Dar omul trebuie să-şi păstreze libertatea exterioară, dar mai cu seamă libertatea interioară, pentru că exilul nu se simte doar într-o carceră, într-un univers concentraţionar, într-o „cameră galbenă”, ci îl purtăm cu noi pretutindeni şi ne macină treptat. Înstrăinarea e cel mai mare duşman al emigrantului.
De fapt, Dumitru Sinu este un prototip al emigrantului care a reuşit. Prin vocea lui, ascultăm glasurile milioanelor de transfugi a căror viaţă a fost despicată în două, iar plecarea din ţară constituie un fel de reper dureros: înainte şi după. De aceea, credem, însemnătatea acestei cărţi este uriaşă, pentru că prin ea, mulţi îşi vor găsi oarecare similitudini: plecarea (fuga) plină de peripeţii, teamă de necunoscut, primejdia de a fi împuşcaţi ori de a se îneca în fluviu când trec graniţa la iugoslavi, condiţii precare de drum, azilul (uneori puşcăria), regimul strict şi foarte sever, tratamentul inuman la care sunt supuşi de către miliţienii iugoslavi, accederea către alte destinaţii, şi aici începe construcţia unei noi vieţi, uneori din temelie. Câţi reuşesc? Câţi se întorc? Câţi se pierd înainte de a-şi vedea visul cu ochii? Câţi sunt pedepsiţi şi trimişi înapoi în ţările de baştină, unde-i aşteaptă ani grei de închisoare pentru „trădare de ţară, de neam” – etc. vini închipuite pe care le execută descurajaţi, distruşi fizic şi moral.
Pariul autorului este uriaş şi miza e foarte mare. Subiectul – dincolo de aventurile inerente, invită la meditaţie îndelungă înainte de a face un pas atât de important. E drept că s-au mai schimbat condiţiile şi acum nu mai există primejdia prinderii şi pedepsirii, uneori chiar a pierderii vieţii. Dar anumite riscuri există, poate mai mari decât înainte, chiar dacă ei nu mai fug din calea „tăvălugului comunist”, a cortinei de fier, acum alte primejdii îi pândesc.
Ce mai rămâne din zbaterea omului pentru un trai mai decent? Deşertăciunea deşertăciunilor şi totul este deşertăciune – aşa cum spune Eccleziastul. Usturimea, durerea care iau chip de trecut sculptat în amintire ca-n stânca de suflet. Şi mai ales, sculptat în ridurile de pe obraz şi din inimă.
Prozele lui Octavian Curpaş – tocmai acest fel de amintiri evocă, în pagini memorabile care vor rămâne drept mărturie ale unui timp potrivnic, în care omul s-ar fi putut împlini, afirma la el acasă şi nu printre străini, dacă ar fi avut vreun dram de şansă şi dacă n-ar fi fost vitregit de condiţiile istorice şi de nepriceperea unor conducători care-şi văd doar propriile interese şi nu pe cele ale neamului.
Autorul afirmă că „Amintirile lui Dumitru Sinu sunt o părticică din istoria emigranţilor români, o istorie încă nescrisă. Oameni ca nea Mitică sunt legende vii, iar viaţa lor ţese istoria şi traiectoria societăţilor umane în care au poposit, s-au integrat şi asupra cărora şi-au pus amprenta. Viaţa românilor din Occident este un amestec armonios de cultură şi tradiţii natale, cu cele ale ţării adoptive”.
Nimeni nu pleacă de acasă de drag. Nici măcar câinele bătut de stăpân. El rămâne credincios lângă poartă, lângă uşă, în ogradă, pe uliţă.
Fiecare om este mânat de un ideal – arareori atins. Iar atunci când eşti cu adevărat aproape de a-l atinge – constaţi că efortul a fost copleşitor, te-a epuizat, te-a secătuit sufleteşte. Exerciţiul libertăţii şi al democraţiei se învaţă anevoie, mai ales când ai fost ţintuit în cuşcă.
Urmărind firul existenţei lui Dumitru Sinu în extraordinarul periplu al pribegiei sale – Octavian Curpaş vine în atingere cu toate persoanele pe care acesta le-a cunoscut şi care, la rândul lor, au avut un impact asupra vieţii sale. Este vorba de aşa numitele „destine paralele” – pe care autorul le menţionează în lucrare pentru ineditul şi pentru pitorescul lor. Traiectoria vieţii acestora s-a intersectat cu aceea a personajului principal şi autorul a considerat necesar să-i prezinte pe fiecare. Astfel, ardeleanul Vasile Ţâra care, deşi fiu de lemnar, iubea cărţile, Stoian Brăiloiu, „legionarul fără lege”, un om cu sufletul de aur, care i-a ajutat pe mulţi să se refugieze în Occident, Sandu Ionescu, spălătorul de geamuri, a cărui deviză era: „Prosperitate = muncă + seriozitate + rigurozitate!” Galeria personajelor este completată cu Ion Ritivoi – „Un liberal de miloane!” cu Costică Vâlceanu – „un erudit rasat, modest şi rezervat”; Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, fostul campion de înot, Cornel Popa, silvicultor în pădurile canadiene, Eugen Ştefănescu, personaj emblematic la rândul lui, primul român care a escaladat Kilimanjaro, aromânul Tiberiu Cunia, deţinător al Premiului von Humboldt pentru activitatea ştiinţifică desfăşurată în domeniul silviculturii şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice din Bucureşti, chirurgul Traian Stoicoiu ş.a.,profile umane cu care viaţa eroului principal s-a intersectat, oameni remarcabili, cu biografii de excepţie, pe toţi i-a legat aceeaşi soartă: şi-au împlinit destinul departe de ţară. Nu rare sunt întâlnirile de suflet care-i leagă într-o prietenie care va dura o viaţă, deşi deseori sunt despărţiţi şi nevoiţi să trăiască şi să lucreze în alte ţări. Dar firul freatic al prieteniei este mai puternic şi în virtutea acesteia, ei păstrează legătura, se vizitează, îşi scriu, comunică telefonic, cu mijloacele de atunci.
O trăsătură comună a acestor oameni care au luat viaţa de coarne de la început pe meleaguri străine este că ei nu au uitat nimic din copilăria, adolescenţa, tinereţea lor pe meleagurile natale şi că doresc să reînvie tradiţia românească şi acolo unde locuiesc, în cea de-a doua patrie. Dovadă stau vorbele lui Ion Ţăranu în acest sens: „După 57 de ani de străinătate, îmi place să spun că nu m-am înstrăinat, că am România în inimă şi că, oriunde mă duc, o iau cu mine în traistă – declara Ion Ţăranu într-un interviu acordat lui Ion Longin Popescu!”
Adevărul este că, uneori, aceştia sunt mai patrioţi decât unii dintre cei rămaşi acasă, care nu mai dau doi bani pentru valorile româneşti: istorie, neam, limbă, tradiţie, datini, dar se bat cu pumnul în piept că sunt români. Diaspora românească, imediat cum ajunge într-un loc, caută conexiuni de spirit, se adună, întreprind lucruri folositoare, astfel ca spiritul românesc să fie prezent în mijlocul lor. Acest lucru îi şi ţine în viaţă şi le dă puterea să lupte. Coeziunea spirituală bazată pe valorile morale şi religioase, pe tradiţie şi istorie este liantul care-i ţine buchet şi le conferă sentimente puternice de dragoste şi prietenie.
Această carte este una eminamente pozitivă. Ea îndeamnă la iertare, iubire, înţelegere, îngăduinţă, virtuţi creştine practicate, chiar dacă nu întotdeauna afişate. Nici un mesaj de ură, de încrâncenare, de protest, de mânie, de răzbunare, nu transpare în grupul de prieteni legaţi strâns prin legături nevăzute, prin destinele lor paralele, dar totodată comune. Condiţia de emigrant îi uneşte şi le conferă afinităţi de spirit, mai puternice uneori decât rudenia de sânge.
Încercând să îmbine în chip fericit, piesele unui puzzle despre viaţa în exil, lucrarea, dincolo de însemnătatea informaţională, respiră frumuseţe, poezie şi inefabil, acel aer elevat ce te invită la meditaţie şi contemplaţie asupra adevărurilor şi misterelor vieţii şi ale morţii, ale trecerii inexorabile a timpului, asupra rostului omului pe pământ şi a sfârşitului său, care nu e decât un nou început în viaţa de dincolo.
Iată ce frumos punctează autorul acest lucru: „Amintirile sunt dovezile vii ale neuitării din noi, sunt imaginile trecutului aşternute în gânduri, îngrijite în taină cu puterea sufletului şi ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapă adânc în noi şi dragostea de tot ce-i frumos şi bun ne stăpâneşte vieţile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dăm frâu liber amintirilor, căutându-ne pe noi înşine ancoraţi în adâncul şi farmecul lor”. Octavian Curpaş – legatarul acestor mărturii, spune el însuşi că aceste amintiri strânse în notiţe şi completate cu însemnările altor persoane, sunt un fel de: „înşir-te mărgărite din tainiţele unei minţi nevăduvite vreodată de inteligenţă şi sclipire, cu o dăruire şi-un magnetism care te atrage spre o comoară nepreţuită pentru minte şi suflet”. Autorul le-a rotunjit, le-a dat formă, le-a trecut prin filtrul său propriu.
Octavian Curpaş este un autor care relatează cu iscusinţă întâmplările altora de parcă ar frunzări filele unei cărţi uriaşe în care personajele se întrec în peripeţii şi aventuri dintre cele mai bizare. Nu puţine sunt cazurile unor destine de excepţie care au făcut şi poate mai fac şi astăzi parte din diaspora românească. Experienţele trăite de aceştia, sinceritatea mărturiilor, farmecul neîntrecut al relatării, reînvie personaje şi întâmplări cât se poate de reale, la care se adaugă, meşteşugul şi inspiraţia povestitorului. Paginile sunt atractive şi incită la lectură asiduă.
S-ar putea spune despre acest volum şi autorul ei, Octavian Curpaş, că e cartea vieţii sale, o carte remarcabilă, minuţios întocmită, scrisă într-un stil alert, susţinut, cu o dinamică ascendentă, cu personaje tuşate pregnant, în lumini şi umbre, cu tot decorul mijlocului de veac XX, un mozaic tulbure şi ameninţător, în care teama era cuvântul de ordine. Cei care au trăit în acea vreme îşi mai aduc aminte ce tulburări grozave au existat în viaţa politică a României şi cum, pentru a scăpa cu bine, oameni de marcă au fost nevoiţi să ia calea exilului. Istoria nu trebuie acoperită cu hârtii colorate, cu poleială ori beteli precum miresele. Adevărul trebuie scos la lumină, mai cu seamă pentru cei care se cred îndreptăţiţi să judece, fără să ştie adevăratele motive care i-au determinat pe oameni să facă acest pas dureros şi destul de primejdios, să se aventureze în necunoscut, fără a şti dacă vor putea ieşi vreodată la lumină. Şi iată că au ieşit din marasmul în care trăiau precum şoarecii care sunt nevoiţi să se ascundă. Şi au rămas drepţi, cu o statură impecabilă iar peste ani, aruncând o privire înapoi sine ira et studio sunt capabili încă să zâmbească aducerilor aminte…
Şi totuşi, când îi apuca dorul de ţară, unii dintre ei lăsau totul şi se întorceau, aşa cum reiese din spusele lui Toma Suciu: «Când te apucă dorul de vătrar, de troaca în care frământă mama pâinea şi de scârţâitul fântânii nu mai rezişti şi-atunci te întorci acasă».
Parcurgând filele cărţii cu interes şi plăcere, date de o scriitură veritabilă, de interes major faţă de diaspora românească, se naşte o întrebare legitimă: de ce spuma, crema României a fost nevoită să părăsească ţara şi să-şi afle împlinirea pe alte meleaguri? Întrebare retorică, desigur, dar care are un sâmbure de adevăr în spusele lui Octavian Curpaş: doar acolo îşi puteau desăvârşi opera, unde au găsit respect, preţuire, înţelegere faţă de munca lor, „acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român”.
Orice comparaţie cu generaţia de azi, care pleacă din ţară în masă, fie la cules de căpşuni, fie la cerşit, furat sau prostituţie, făcând numele ţării de ruşine este de prisos.
În goana după un câştig uriaş fără a depune nici cel mai mic efort, românii, dornici de aventură, cred că-şi pot permite orice, chiar şi denigrarea ţării lor de baştină şi a limbii materne. Puţini sunt aceia care merg în străinătate pentru a-şi desăvârşi statura spirituală. Dar asta este o altă poveste care-şi va găsi, poate, răspunsul în alte file, ale unei noi cărţi.
Un adevăr despre mentalitatea emigranţilor este rostit de autor, fără a neglija realitatea imediată a României, în felul următor: „Trecutul reprezintă pentru fiecare emigrant tinereţea, o Românie pe care şi-a construit-o în suflet – puţin utopică, puţin idilică… specifică oamenilor cu două patrii”.
Cartea constituie şi o provocare spre cunoaştere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventură, deschidere spre univers unde poţi întâlni şansa pe urmele paşilor tăi, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum ştii să întinzi mâna să o atingi, să o prinzi din zbor sau să rămâi cu ochii ţintiţi spre ea, ca spre o Fata Morgana.
CEZARINA ADAMESCU, membră a U.S.R.
31 august 2011 ZIUA LIMBII ROMÂNE
www.agero-stuttgart.de
