Cuvânt și iubire

Eschaton

clipă atroce

pretutindeni deşert

destrămare lăuntrică

nimicul întunericul spaima

golul şi haosul într-un

dans macabru

nu mai vine nimeni

să ne salveze

Read More »

Luând aminte la dezastrul programat al României postdecembriste (unul semnificativ în plan economico-financiar şi esenţial în plan spiritual-identitar), întru sfidătoarea prosperitate a tâlharilor interni şi externi, nu poţi să nu te întrebi care este câştigul efectiv al milioanelor de români, mulţi dintre ei mai săraci şi mai oropsiţi ca Iov, după aderarea ţării la NATO şi Uniunea Europeană.

Poate că unii (dacă nu cu totul convinşi, atunci sigur încrezători în scremutul democraţiei noastre originale şi în atrocele elan partinic al aleşilor de două parale) vor susţine că ţara a beneficiat de însemnate sume europene, cu toate astea sub nivelul cotizaţiilor anuale ale României, că Uniunea Europeană şi SUA sunt permanent cu ochii pe sforarii dâmboviţeni cu ştaif (vezi recenta nemulţumire a diplomaţiei americane vizavi de manevrele pesedisto-aldiste din justiţie) şi că fără avertismentele venite din partea acestora, fărădelegea ar huzuri pe meleagurile noastre, caz în care sintagma „stat paralel” s-ar dovedi de prisos.

Şi totuşi, cu ce-l încălzesc pe românul de rând (omul truditor-răbdător şi mult mai onest decât foştii şi actualii cârmuitori) aceste frecuşuri diplomatico-politrucianiste, când el vede prea bine că dreptatea la noi umblă în continuare  cu capul spart şi Read More »

La un an de la trecerea lui Artur Silvestri la Domnul, după ce a strălucit ca o puternică stea asupra noastră, luminând si iluminându-ne sufletele, ne doare inima şi sufletul pentru această pierdere – deoarece a devenit al nostru şi noi începusem să fim ai lui.
De aceea ne lipseşte Omul asemănător supraomului lui Nietzsche, însă cu multă bunătate creştină.
Ne lipseşte vocea puternică, autoritară şi în acelaşi timp caldă, cu îndemn spre iubire şi fapte bune după model cristic.
Ne lipseşte vocea şi personalitatea care să lupte împotriva celor care ne terfelesc istoria într-un mod josnic, care ne batjocoresc tradiţiile şi sfinţenia vieţii neamului.
Ne lipseşte vocea care ne transmitea acel mesaj tainic ce ne da puterea să trăim şi să existăm ca neam.
Ne lipseşte vocea care ne îndeamna să ne respectăm strămoşii şi Sfânta Tradiţie – arătându-ne că nu suntem singuri.
Ne lipseşte vocea care ne-a învăţat taina persoanei într-o Românie tainică.
Ne lipseşte omul duhovnicesc cu evlavia, smerenia, bunul simţ şi faptele bune – ca cel mai de preţ dar de la Dumnezeu.
Ne lipseşte cel care, cât a trăit, n-a trăit pentru el, ci pentru ceilalţi – după model cristic.
Ne lipseşte Omul mare care iradia lumină, bucurie, fericire – fiind simbol pentru românii adevăraţi.
Ne lipseşte personalitatea culturală, savantul enciclopedist care, ieşit din înţelepciunea populară, a fost un experiment al sufletului şi cugetului românesc, o coloană de lumină a culturii şi credinţei neamului nostru, dedicat binelui colectiv. A fost o adevarată lecţie pentru urmaşi, rămânând un exemplu şi model de urmat pentru români – suflete luminate .

Nu-l vom uita niciodată.

În veci fie pomenirea lui şi amintirea lui din neam în neam !

Cea mai de preț avuție pe care o avem în viață ne este copilăria care ne împinge spre cunoaștere și ne dă încredere în viață. Acum, copilăria mi se arată ca o prințesă îmbrăcată în straie vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, plutește undeva în văzduh și uneori îmi vorbește de locurile prin care am trecut…

   Și am plecat din Basarabia la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al orașului Alba Iulia, oraș cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureș, în podișul Transilvaniei – zonă centrală a țării noastre – vegheat de Munții Apuseni și de Carpații Meridionali.

   Aici, la Alba Iulia, istoria spune că Mihai Viteazul și-a făcut intrarea triumfătoare la data de 1 noiembrie 1599, stabilind, tot  aici, prima capitală vremelnică a tuturor românilor. A fost domnitor al Țării Românești (1593-1601), la care a alipit Transilvania, apoi Moldova, devenind primul domnitor al celor trei țări românești unite. Trist și dezgustător este că a fost ucis mișelește. În Istoria românilor prin călători Nicolae Iorga amintește de faima lui Mihai Viteazul, punând retoric întrebarea dacă ar fi fost posibil ca un popor să se bată cu oastea care avea în mijlocul ei steagul dușmanului trimis din Constantinopol, „fără dovada de energie națională încununată de succes și aureolată de glorie care e însăși domnia lui Mihai Viteazul?”

   Read More »

LIMBA ROMÂNĂ – IMNUL IDENTITĂȚII   

Din vremuri cântată, vorbită

În graiul latin-românesc,

O limbă de dor construită

Pe-un plai cu pământ pitoresc.

Un grai ce aduce lumină

În viața poporului dac,

Cu inima blândă, creștină

O doină alină cu drag.

Read More »

…Printru-n document aparte, Alexandru  cel Bun dăruieşte boierului Ivan Cupcici, pentru deosebite merite de  vitejie, satul de pe Siretul Mic, care, într-un fel, avea să-i poarte şi numele. În acel act de danie se menţioana:  „Toate  acestea să-i fie uric cu tot venitul copiilor, nepoţilor, strănepoţilor şi răstrănepoţilor cu întregul neam a lui”. După afirmaţia cunoscutului cercetător de vechi documente  moldoveneşti, Mihai Costăchescu (1884-1953), primul Cupcici apare în analele cancelariei încă în 1422, când era logofăt şi vornic de Suceava. Acestui Cupcici, după ce i s-a dăruit satul Cupca, i se mai întăresc, la 15 iunie 1431, încă 20 de sate. Despre Ivan  Cupcici documentele vorbesc până la  anul 1434,  căruia în 1444 i se mai dau proprietate satele învecinate  Camenca şi Tomeşti. ( Tomăscu se mai numeşte şi în prezent o părticică a satului, adică un deal ce-i în hotar cu Sucevenii  şi pădurea de acolo. În vremuri mai adânci denumirea de Tomeşti a purtat-o satul  Suceveni, satul de la confluenţa Siretului cu  Sirețelul).

            În 1474 Camenca, Tomeştii şi Cupca  aparţineau Maruscăi, o fiică a lui Ivan  Cupcici, precum şi vărului dânsei Mihno, fiul lui Groze Cupcici. Măruscăi i-a  urmat Andreico Serbici. Read More »

Ținutul zăpezilor albastre

A îngheţat din nou lumina la ferestre,
un ger trimis de zei s-a cuibărit în ea,
privesc la bolta cu zăpezile albastre,
dorind să-mi împletesc albastru corp de stea.

Îmi ninge-n suflet azi cu dimineți virgine,
ninge-ntr-un amor etern cu infinitul
și-n singurătatea zăpezilor cianine,
îngerii împart în taină răsăritul.

***
O umbră de pe cer îmi curge în privire,
din zarea cu nămeţi mi-am adăpat cuvântul,
îi scriu tăcerii nude și îi dau de ştire,
că sunt precum Atlas…
Dar am în ochi Pământul.

Meditaţia iernii

Iar ninge cu fulgi mari pe strada noastră,

împodobind castani necontenit,

dansează ilegal prin urme îngeri

şi ceasul din odaie a murit.

Încă un an coboară peste mine,

mă pregătesc de-un nou recensământ,

trăiri se scurg necontrolat prin mână,

încetul cu încetul spre pământ.

Şi dezertez spre alte anotimpuri,

cumplit de tristă-n tragicul destin,

compun cuvinte parcă la-ntâmplare,

îmbătrânind în golul clandestin.

Azi ninge peste mine, timpul strigă,

mă regăsesc  în visul de-mprumut,

trec ilegal pe strada noastră îngeri,

valsând din nou la modul absolut.

Vama dintre poluri

Salut eternitatea captând secunde nude,

ca cioburi de lumină cad fulgii… în pereche,

se despleteşte iarna prin vama dintre poluri,

în murmur de cristale c-o rânduială veche.

M-a invadat tăcerea cu valuri moi şi umezi,

nu simt nici o durere, azi nu mai sunt în stare,

îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii

şi-mi scutur trupul rece de ceaţă şi uitare.

Între zăpezi bolnave de-atâta veritate,

zâmbesc un pic cam straniu şi mă cuprinde-un dor,

privesc la cer să-mi cumpăr un dram de amintire

fiind înfăşurată-n ninsori ca-ntr-un fuior.

Dureri îmi trec prin vene atingând plămânul,

am devenit tamponul dintre pământ şi cer,

iar de singurătate alerg în a mea urmă,

sub templul zilei astăzi sunt ultim grănicer

—————————

Mariana MOGA

29 noiembrie, 2017