Cuvânt și iubire

Am primit un chestionar, în cadrul unei anchete iniţiate de o mare revista internaţională, în care mi se cerea de fapt să răspund la o singură întrebare: „Ce aţi face dacă aţi câştiga la loterie două milioane de dolari?”.

Adevărul este că nu m-am gândit niciodată ce aş putea face cu o asemenea sumă. Întotdeauna, fantezia mea s-a oprit la 170.000 de dolari, hai să zicem 172.000… Şi cu o sută douăzeci m-aş descurca binişor, iar sută rotundă m-ar servi de minune. Cu 60-70 de mii aş şti desigur cum să mă descurc, iar 20-30 de mii mi-ar rezolva o serie de probleme la zi. În modestia mea, nu aş refuza nici sume mai firave… Dar două milioane?!

Am vrut, aşadar, să mă documentez şi m-am deplasat la Biblioteca Universală. Nu mi-a fost greu să găsesc ceea ce mă interesa, adică lista marilor câştigători, biografiile, datele personale, familiale şi bancare ale acestora. Mi-am notat câteva cazuri:

În anul 1923, mexicanul Santos Secundo Sobrinos, şofer de camion, căsătorit şi tatăl a şase copii de ambe sexe, a fost singurul câştigător al Marei Loterii de Paşti. Omul, pur şi simplu, şi-a pierdut minţile, a devenit sentimental şi fatalist, nu mai respectă prioritatea de dreapta şi a fost internat într-un spital de psihiatrie. Întrucât a refuzat să semneze de primirea premiului, suma a fost livrata în contul Ministerului de Finanţe, care a acceptat să-i asigure totuşi spitalizarea, în secţia „violenţi de lux”.

Francezul Jean Pierre Citrin din Grenoble, calfa de croitor, necăsătorit şi spân, a câştigat în 1936 Premiul cel Mare al Loteriei Naţionale şi fost, dintr-odată, asaltat de femei. Lipsit de experienţă şi de îndrumare competentă, a risipit pe chefuri, spectacole, călătorii, hoteluri, toalete şi cadouri exorbitante cea mai mare parte din sumă. La izbucnirea războiului, nu mai avea decât o reputaţie proastă şi un sifilis secundar stabilizat.

În 1947, singurul câştigător al Loteriei Italiene a fost milanezul Giovani Plastelini, artist fotograf şi ziarist. Numitul era cunoscut în cercurile intelectuale că suferind de hepatită şi bronşita cronică. Imediat după încasarea premiului, s-a pus pe mâncat, pe băut, pe fumat havane şi a decedat la vârsta de 42 de ani, probabil în urma unui accident de motocicletă. Academia de Artă şi Asociaţia Ziariştilor sunt în proces de peste şaizeci de ani, întrucât nu există nici moştenitori, nici testament.

Fericitul câştigător al Premiului Marii Britanii pe anul 1952 a fost un scoţian, administratorul unei pensiuni rurale, pe nume Mc Gift. Omul nostru, a cerut să rămână anonim, în care scop a interzis orice publicitate intru cât nu a vrut ca soţia, copiii, rudele şi vecinii să ştie că a devenit milionar în sterline. Nu numai că a continuat să ducă o existenţă modestă, dar a perseverat în ascetism şi renunţări, murind ca un pârlit trei ani mai târziu, într-o cameră neîncălzită.      

Loteria Cotinentala Africană a avut în 1961 un câştigător la care nimeni nu s-a aşteptat, un negru analfabet care şi-a cumpărat biletul din greşeală, crezând că e un bon de masă la autoservire. Numitul Ngongo (figurează numai cu un singur apelativ) şi-a investit banii într-o fermă în Zimbabwe, fapt care a creat numeroase complicaţii, mai ales cu lucrătorii de culoare, care nu înţelegeau să fie exploataţi de un egal al lor. Au izbucnit mici conflicte, acestea au căpătat proporţii, s-au organizat guerile, au apărut idiologi marxişti şi consilieri cubani, iar norocosul Ngongo a fost spânzurat de un baobab uscat, de către revoluţionari.

În Polonia, singurul câştigător al Premiului de Anul Nou 1965 a fost mecanicul de locomotivă Bronislaw Postopopolowsky, fruntaş în muncă, evidenţiat în producţie şi căsătorit. În momentul în care i-au ieşit numerele, respectivul nu avea de unde să ştie că nu se va ivi nici un alt norocos, şi a acceptat cu satisfacţie să-i cedeze biletul tovarăşului Zbygniew Kankzciklaczs, gestionar la restaurantul partidului din Gdynia, în schimbul unei sume care era dublul premiilor săptămânale obişnuite. Tranzacţia urma să-i albească unuia zilele şi celuilalt zloţii. La aflarea faptului că premiul este, de fapt, de zece ori mai mare, s-a declanşat un conflict între cei doi, fiecare susţinând contrariul. Au urmat un impact violent şi un denunţ anonim şi ambii au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie, pentru activitate de sabotare a economiei naţionale şi parazitism.               

Îmi mai trebuiau exemple? Americanul J.T.Leimah jr., a plecat în jurul lumii, a ajuns în Matto Groso şi l-au mâncat peştii piranha, de viu. Spaniolul Bravo Sanchez a fost răpit a doua zi după încasarea premiului şi bandiţii au cerut pentru eliberarea lui o sumă similară. Familia a hotărât să păstreze capitalul şi fericitul câştigător a fost găsit în apele Guadalquivirului, într-un sac de nailon. Belgianul Pierre Liquer a divorţat şase săptămâni după câştig, pentru nepotrivire de caracter. 50 la sută din suma i-a revenit fostei soţii, 50 la sută avocatului…

Mi-a fost de ajuns!

M-am hotărât să răspund anchetei că dacă aş câştiga două milioane de dolari, nu mi-aş reţine mai mult de 170.000, maximum 175.000, iar restul l-aş dona respectivei publicaţii. Juriul a hotărât, la încheierea anchetei, că acesta este cel mai inteligent şi judicios răspuns şi m-a premiat cu suma de o sută de dolari, depuşi pe numele meu la o mare bancă americană.

———————-

Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 noiembrie 2017

Cu toată siguranță aflarea vremii când lumea se va sfârși a fost curiozitatea supremă a oamenilor și această curiozitate a fost cauza unor nenumărate rătăciri, unele dintre ele efectiv distrugătoare.
Căci aceasta este o curiozitate morbidă, fără folos existenței omenești. Mai mult încă, căci de fapt oamenii ar vrea să audă ceea ce ei doresc; că nu va fi chiar așa rău, că de fapt așa cum trăim este destul de bine și suficient și în general acest “sfârșit” să nu îi afecteze personal. În cuvinte mai puține, oamenii bat câmpii!
Suntem în mod clar confruntați cu acea stare “căldicică”, în care există comoditate leșinată și lene profundă, mai ales mental. Este o stare care nu este plăcută lui Dumnezeu. Limpede ne spune Apocalipsa că cei “călduți” vor fi “scuipați” de la Fața lui Dumnezeu (Apocalipsa, 3:16). Deci este un sentiment de scârabă și, să îmi fie iertată îndrăzneala exprimării, de enervare din partea lui Dumnezeu. Starea “călduță” este dubioasă și de fapt păcătoasă.
În primul rând în privința “sfârșitului lumii” suntem avertizați clar; ”iar de ziua și ceasul acela nimeni nu știe, nici Îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”, (Matei 24;36). Deci limpede ni se spune că aceasta este o mare taină, care era neștiută chiar și Fiului, evident în ipostasul său omenesc, căci ca Fiu în vecie și ca parte, de o ființă și nedespărțită a Treimii, El știa. Sfântul Pavel încă ne spune, ”căci voi înșivă știți bine că ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea.” (I Tesalonicieni 5:2) Această taină este nedescoperită oamenilor deoarece nu le-ar fi de folos.
Oamenii nu au la ce să fie amestecați în această taină care ține exclusiv de Planul Divin. Oamenii știu, sau ar trebui să știe, ceea ce au de făcut; ei au Biserica Ortodoxă, învățăturile Ei și deci au doar de a îi asculta sfatul. Mai departe ar fi curiozitate, iscodire fără rost. Din nou oamenii au de făcut un singur lucru să vegheze să se afle în stare potrivită în orice clipă. Dar dacă asupra vremii când va avea loc “sfârșitul lumii” suntem îndemnați să nu ne preocupăm, cu aceiași tărie suntem încredințați că acest “sfârșit al lumii” va avea loc. Mai mult încă, Sfinții Părinți și gânditorii creștini ne spun că Mântuirea nu va veni IN istorie ci la capătul ei.
Cu toate acestea, în infinita dragoste a lui Dumnezeu pentru oameni, Mântuitorul a dezvăluit câteva dintre semnele care vor vesti “sfârșitul lumii”.
Aceste semene sunt enumerate în Evanghelia de la Matei 24:4:42 și în cea de la Luca 21:10-33. Între aceste semene sunt pomenite: falși Hristosi, războaie și zvonuri de războaie, se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție, vor fi mulți prooroci mincinoși, vor fi semne în soare, în lună și în stele, iar pe pământ, spaimă întru neamuri și nedumerire din pricina vuietul mării și al valurilor. “Iar când vor începe să fie acestea, prindeți curaj și ridicați capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie. ” Luca 21:28. Din nou trebuie repetat că acestea sunt semnele prevestitoare ale sfârșitului dar când va fi sfârșitul nu ni se spune și nu este de folos să ni se spună. Iar în ce privește timpul care desparte semnele de sfârșit să nu ne amăgim,  “că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut și ca straja nopții” Psalm 89:4. Este de amintit aici că în tradiția popular românească s-au alcătuit “liste” ale semnelor ce vor vesti “sfârșitul lumii. O asemenea înșiruire de semne este menționată de marele Pr. Simion Florea Marian în lucrarea sa “Înmormântarea la Români”. Iată ce semne spuneau strămoșii noștri că vor vesti sfârșitul lumii:
“Când vor fi pe toate pâraiele și vadurile apelor mori, iar pe la răspântiile drumurilor crâșme..când moșnegii cei de 60-70 de ani, cari au copii căsătoriți, se vor însura a doua oară și vor lua fete de 16-20 de ani…când pe fața pământului se vor înmulți oamenii ca ciupercile, de nu-i va mai încăpea pământul, și neavând cu ce se nutri se vor mânca unul pe altul…când va pieri rușinea din lume și cei tineri nu se vor sfii deloc de cei bătrâni, când bogații de ce vor avea mai mult, de-aceea vor înșela și jupui mai tare pe cel sărman, luându-le și puținul lor cu tot felul de apucături și mijloace…când se vor certa tata cu fiu, mama cu fiica, frate cu frate, sora cu soră, vecin cu vecin, bătându-se ca niște orbi, când va pieri toată dreptatea din lume și nu vei putea-o nicăieri afla, de-ai căuta-o ziua în amiaza mare cu lumina aprinsă; când fiii nu vor asculta de fel de părinți, ci-i vor bate și omorî, sau cum zice o poezie populară: Când a bate fiu pe taica/când a bate fiica pe maica/frate mai mic pe cel mai mare/sora mai mica pe cea mai mare/atuncea-i sfârșenia pământului/potopul creștinului.” (Simion Fl.Marian, ”Înmormântarea la Români”, București 2000,p334.)
Este fără îndoială că multe dintre aceste semene le vedem limpede în jurul nostru. Înseamnă că sfârșitul este aproape? Asta nu știm și nu ne este dat să știm. Dar ce știm este că vremea s-a apropiat, că trebuie să fim cu grijă și să stăm neclintiți în jurul Bisericii Ortodoxe singura și sigura noastră certitudine.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

9 noiembrie 2017

Ne aflăm în faţa unui eveniment deosebit. Lansarea numărului 100 a acestei reviste în al cărei conţinut sunt declaraţii, amintiri, expoziţii a unor supravieţuitori, a membrilor de familie, prieteni şi cunoscuţi ai celor condamnaţi, executaţi de regimul comunist în perioada de 50 de ani – cât a durat barbara, neomenoasa dictatură comunistă în România.

„Arhiva Memoria 100″ dă în vileag începând din anul 1990, prin intermediul numeroaselor pagini a acestei reviste – articolele publicate – documente autentice şi mărturii despre crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului în perioada comunismului, atât în România cât şi dincolo de graniţele ei, precum şi studii, analize ale efectelor regimului totalitar, în anii 1945-1989.

Cu prilejul lansării a nr. 100 – număr festiv – a avut loc în sala ATENEUL ROMÂN din Bucureşti o şedinţă festivă, pe data de 4 octombrie 2017, care s-a remarcat atât prin conţinutul referatelor cât şi prin distinşi participanţi-invitaţi, deosebitul loc al acestei, document-revistă” în literatura istorică, viaţa civică a poporului român şi nu numai.

Este de datoria noastră să amintim Colegiul de redacţie format din 11 personalităţi dintre care astăzi numai două sunt în viaţă, Ana Blandiana şi Ion Vianu. Primul redactor –şef a fost reposatul Banu Rădulescu (decedat la 10 dec.1998).

Ani de zile conducerea acestei istorice reviste se află sub conducerea Doamnei Micaela Ghiţescu, a cărei eforturi atât intelectuale cât şi de alte ordine duc la deosebită reuşită a acestui reviste-document.

Printre colaboratorii importantei publicaţii putem remarca cercetători, istorici, membri Academiei Române, scriitori, ziarişti, precum şi persoane particulare – rude sau prieteni ai celor anchetaţi, condamnaţi, executaţi de regimul barbar comunist. Deasemeni numeroase persoane de origine română, care sunt cetăţeni ai numeroaselor state din lume, contribuie prin articole-mărturii, documente-autentice la completarea „Dosarului”, a istoriei perioadei, comuniste din România. Numeroase articole-devenind documente istorice, sunt impresionante prin autenticitatea unor scene – situaţii sau a unor portrete-persoane care au devenit criminali autentici, prin modul lor de comportare; persoane din mediul sătesc-orăşenesc: ţărani, intelectuali, simpli cetăţeni (de ambele sexe) – victime ale regimului comunist, care au fost făcuţi dispăruţi, necunoscându-se până astăzi locul de veci al acestora.

Îmi permit să citez doar câteva nume de colaboratori: Alin Mureşanu (Institutul de investigare a Crimelor Comuniste); Mircea Carp; Mădălina Angiu (redactor Tele-Universitatea Craiova), Paul Leu; Nicolae Constantinescu (membru al Academiei de Ştiinţe Medicale); Anca Mănăilă; Neagu Djuvara; Micloş Levente (profesor Braşov); Monica Pavel; Andrei Moraru (jurnalist din Worcester-Britania), precum şi semnatarul acestei scurte relatări – ziarist şi scriitor.

Actualului colectiv format din Nicolae Constantinescu – redactor coordonator; Oana Ichim – secretar general de redacţie şi Daniela Nenciulescu le revine frumoasă dar şi greaua misiune de a duce mai departe misiunea importantă a adevărului istoric, prin colaborarea permanentă a unor cercetători, profesori, ziarişti, persoane particulare a căror relatări vii despre cruntele evenimente, a numeroaselor persoane! Victime ale regimului comunist au darul să elucideze, să transmită generaţiilor mesajul adevărului istoric.

De altfel colegiul de redacţie a menţionat chiar în prima pagină a nr.100, Proiectul „Arhiva Memoria 100″ reprezintă o bibliotecă virtuală a tuturor articolelor publicate în cele 100 de numere ale revistei, cuprinzând documente şi mărturii despre crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului în perioada comunistă.

Dacă cercetătorii, profesorii, academicienii analizează, perioada comunistă prin documentele aflate în arhivele partidului comunist din România de-a lungul celor 50 de ani. Vom găsi pagini semnate de copiii victimelor, prietenii sau a oamenilor de omenie –martori de bună credinţă nu numai ai sângeroasei perioade, dar şi apropiaţi sufleteşte, intelectual de evenimentele perioadei, persoane, cercuri democrate.

Revista „Memoria” pe lângă un periodic interesant prin expuneri-autentice, mânuitorii de condei care semnează în diversele numere 1până la 100, a devenit un real Document istoric. Am putut afla, prin intermediul celor ce semnează respectivele materiale despre unele personaje de, neagră amintire care s-au comportat cu arestaţii într-un mod de-a dreptul barbar.

Miron – a fost plutonier major în fosta armată. A intrat el într-o organizaţie din acelea anticomuniste… Din această pricină la început i s-a luat dreptul de vot… iar apoi… apoi… au urmat zilele grele!!! Despre, zilele alegerilor din 1946 ne relatează Cozărescu de la Roman; Zigu Ionescu era un medic din Argeş – un jurnalist şi militant pentru restaurarea monarhiei constituţionale în România. Anton Ahalani, Istoria din Infern ne relatează: „Fiind încadrat condamnat politic (CSS), am fost închis singur, într-un spaţiu WC, de un metru pătrat. Dus la Văcăreşti, apoi la Aiud.. de la eliberare din penitenciar am fost urmărit până pe 10.10.1989. Pentru că am dorit binele poporului român am primit recompensă, 6 ani de închisoare”.

Răposatul Ezra Fleischer – poet şi scriitor – devenit peste ani profesor, şef de catedră la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Laureat al Premiului Israel. A fost condamnat la anii de temniţă pentru intenţia sa de a emigra în Israel.

Memoria – ca instituţie deţine câteva sedii în România; s-a făcut cunoscută datorită materialelor din numeroasele pagini, departe peste graniţele României. Diversele numere ale revistei au fost expuse, devenind subiectul a unor Expoziţii de carte românească, la Târgurile de carte din străinătate

Actualul Consiliu consultativ este format din prestigioase personalităţi precum: Ana Blandiana, Mircea Carp, Ilie Popa, Romulus Rusan, Dana Ţăranu, Ion Ţurcan. Îmi permit, cu acest prilej să mulţumesc atât doamnei Micaela Ghiţescu – redactor şef, Gheorghe Derevencu – redactor coordonator; Claudia Florescu Dobre – secretar de redacţie cât şi celorlalţi membri tehnicieni ai redacţiei „Memoria” dorindu-le depline succese în greaua şi răspunzătoarea muncă pe care o îndeplinesc

————————————–

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

 noiembrie 2017

La 2 noiembrie, anul acesta, va avea loc centenarul unei decizii importante pentru istoria poporului evreu: „Declaraţia Balfour”. Dată sub forma unei scrisori a ministrului britanic de externe („Foreign Secretary”), contele Arthur James Balfour, către lordul Rothschild, preşedintele Federaţiei Sioniste Britanice („British Zionist Federation”) la 2 noiembrie 1917, ea a exprimat simpatia guvernului britanic pentru aspiraţiile sioniste. Răspunsul lordului Rothschild nu a întârziat să vină, la 4 noiembrie 1917, el  mulţumindu-i ministrului Balfour pentru sprijinul acordat de guvernul britanic aspiraţiilor marii mase a poporului evreu. Adăugăm traducerea făcută de noi „Declaraţiei Balfour” (originalul este în limba engleză):

„Lord Balfour

Ministerul de Externe

2 noiembrie 1917

Dragă Lord Rothschild,

Am marea plăcere de a

Vă comunica, în numele guvernului Majestăţii Sale, următoarea declaraţie de simpatie cu aspiraţiile evreieşti sioniste, care a fost supusă Cabinetului şi aprobată de el.

Guvernul Majestăţii Sale vede în mod favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu şi va încuraja eforturile sale neîntrecute pentru realizarea acesui lucru, în mod evident fiind car înţeles că nu va fi făcut nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în orice altă ţară.

Mă voi bucura dacă veţi aduce această declaraţie la  cunoştinţa Federaţiei Sioniste.

Al dumneavoastră,

Arthur James Balfour”

Declaraţie de simpatie, dar relativ ambiguă. Nu era vorba despre întemeierea unui stat evreiesc în Palestina. Nu era vorba nici măcar despre graniţele Palestinei în care să fie stabilit un „cămin naţional pentru poporul evreu” („Jewish National Home”). Bineînţeles, se menţiona obligaţia respectării drepturilor civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti din Palestina, fără a se menţiona cine sunt aceste comunităţi. Bineînţeles, aceste comunităţi nu au fost consultate: nici nu puteau fi consultate în condiţiile de război din 1917. Era menţionată şi obligaţia respectării drepturilor civile ale evreilor în toate ţările lumii: în marea majoritate a ţărilor lumii, evreii primiseră cetăţenia, trecuseră prin procesul emancipării şi integrării. Mulţi lideri evrei se opuneau sionismului, printre ei fiind şi organizaţiile evreimii britanice „Board of Deputies of British Jews” şi „Anglo-Jewish Association”, ca şi ministrul evreu anti-sionist Edwin Montagu din guvernul britanic, fapt care a întârziat publicarea acestei declaraţii, ca şi caracterul ei ambiguu. Declaraţia a fost dată de ministrul de externe al uneia dintre puterile Antantei, Marea Britanie, aflată în război cu Puterile Centrale, între care Imperiul Otoman, căruia îi aparţinea Palestina. Marea Britanie încă nu cucerise această provincie otomană, iar Antanta încă nu câştigase războiul, dar făcea eforturi pentru a-l câştiga şi punea problema noii hărţi politice a lumii, a poziţiei ei viitoare ca putere europeană, colonială şi mondială.  Prin „Declaraţia Balfour”, Marea Britanie spera să-şi consolideze poziţia în Palestina după viitoarea cucerire a acesteia, provincie pe care ar fi urmat s-o împartă cu Franţa ca urmare a acordului Sykes-Picot: evreii sionişti urmau să-i fie recunoscători şi să-i servească drept bază de susţinere în Palestina şi chiar în Orientul Mijlociu. Dar,  deocamdată, promitea să dea ceva care încă nu-i aparţinea, un fel de piele a ursului din pădure: soarta războiului încă nu era decisă. Ulterior, „Declaraţia Balfour” a fost aprobată de conferinţa de la San Remo la 24 aprilie 1920 şi introdusă în normele referitoare Mandatul Britanic asupra Palestinei acordat de Liga Naţiunilor, la 24  iulie 1922. Ambiguitatea ei a fost resimţită în politica britanică în Palestina Mandatară în tot cursul acestei perioade, până la decizia Organizaţiei Naţiunilor Unite de împărţire a Palestinei într-un stat evreu şi unul arab.

Chaim Weizman

Ce alte motive au determinat guvernul britanic să dea această declaraţie? Unii publicişti şi activişti politici din perioada interbelică şi chiar postbelică au afirmat că motivul ar fi fost ”vânzarea secretului acetonei” de către liderul sionist, profesorul universitar de chimie Chaim Weizmann, guvernului britanic, ceea ce ar fi ajutat Britaniei în război. Această afirmaţie a creat un mit atât asupra „Declaraţiei Balfour”, cît şi asupra personalităţii lui Chaim Weizmann. Este o interpretare complet greşită. Este adevărat că Chaim Weizmann, tânăr evreu emigrat din Rusia în Anglia ca student şi devenit profesor universitar de chimie la universitatea din Manchester ajunsese unul dintre liderii sionişti din Marea Britanie. De asemenea, este adevărat că el a reuşit să-şi creeze relaţii atât în lumea evreiască din Marea Britanie, cât şi în rândul clasei politice din această ţară. Dar reuşita lui ca cercetător în domeniul chimiei, încununată de descoperirea fermentării acetonei l-a ajutat în consolidarea relaţiilor sale ştiinţifice şi politice, fără să devină o târguială între el şi guvernul ţării lui de adopţiune, căreia îi era devotat. Realitatea este că relaţiile de care dispunea l-au ajutat să obţină ajutorul guvernului britanic. Mai mult decât atât: prietenii lui, din clasa politică britanică, au apreciat faptul că el refuzase să ducă tratative cu Biroul Sionist „neutru” de la Copenhaga şi afirmase că viitorul sionismului este legat de triumful democraţiilor occidentale. Acest lucru se adăuga farmecului său personal, lucru susţinut de istorici contemporani, printre care profesorul evreu american Howard Sachar. Aceasta se întâmpla atunci când mulţi lideri sionişti erau pro-germani şi când mulţi evrei americani emigraţi din Rusia erau reticenţi faţă de Antanta, deoarece Rusia Ţaristă era una din puterile Antantei. Chaim Weizmann, precum şi Nahum Sokolow, Şef-Rabinul Sefard Moses Gaster (originar din România) şi Herbert Samuel au reuşit să atragă un număr de lideri politici şi religioşi britanici, printre care David Lloyd George, Mark Sykes, Winston Churchill, arhiepiscopul de Canterbury,  Arthur James Balfour însuşi, precum şi personalităţi din domeniul presei, precum Henry Wickham Steed, editorul ziarului londonez  „Times” şi Charles P. Scott, editorul ziarului  „Guardian” din Manchester. Unii istorici vorbesc şi de faptul că simpatia unei părţi a lumii politice britanice faţă de sionism nu a apărut dintr-o dată: semne în acest sens au existat încă de la începutul secolului al XX-lea, atunci când au existat propuneri de aşezare a evreilor în Peninsula Sinai, respectiv în zona El Arish, precum şi în Uganda. Faptul este subliniat de „Encyclopaedia Judaica”. Alţi istorici au vorbit despre orientarea anglicană spre Biblie (respectiv spre „Vechiul Testament”), ajungând până la ideea că englezii, înainte de a înapoia evreilor ţara, le-au înapoiat Biblia, afirmaţie făcută în perioada interbelică, printre alţii, de istoricul şi publicistul Henry Marcus din România. În acest caz, putem căuta rădăcinile acestei idei încă în orientarea deiştilor englezi din secolul al XVIII-lea şi în gândirea lui Benjamin Disraeli. Totuşi, revenind la situaţia din anul 1917, ne putem gândi la unele aspecte politice. Printre ele, dorinţa guvernului britanic de a obţine susţinerea evreimii mondiale, în special a evreimii americane: SUA încă nu intrase în război. De asemenea, a  liderilor evreimii ruse: după revoluţia din februarie 1917 exista posibilitatea ca Rusia să iasă din război, iar speranţa era că liderii evreimii ruse vor influenţa în direcţia rămânerii în război, sau cel puţin în direcţia opunerii ca Germania să folosească bogăţiile naturale şi elementele strategice din Ucraina. De asemenea, circula un zvon că Germania se pregătea să dea o declaraţie asemănătoare, împreună cu Turcia, ceea ce ar fi atras evreimea mondială de partea Puterilor  Centrale. Cert este că „Declaraţia Balfour” a fost dată cu aprobarea preşedintelui american Woodrow Wilson: la început, acesta nu a aprobat o asemenea atitudine, sub influenţa cercurilor antisioniste. Ulterior a aprobat-o, datorită situaţiei politice şi militare. Dar a avut loc o întârziere de câteva luni, tocmai din cauza evreimii britanice antisioniste, în special a ministrului Edwin Montagu. Tocmai teama unei declaraţii asemănătoare, poate chiar mai concretă şi mai favorabilă evreilor din partea Germaniei, a grăbit emiterea „Declaraţiei Balfour”.

A rezolvat acest document problema naţională evreiască şi problema stabilirii evreieşti în Palestina? Răspunsul este negativ. „Declaraţia Balfour” a însemnat însă recunoaşterea oficială a mişcării sioniste şi a dreptului istoric al evreilor de a se aşeza în Ereţ Israel, de a întemeia un cămin naţional evreiesc în patria istorică. Această recunoaştere oficială a întărit mişcarea sionistă. Mai mult, un val de bucurie a cuprins comunităţile evreieşti din Europa răsăriteană. Faptul că, după circa o lună, armata britanică în fruntea căreia se afla generalul Allenby a cucerit Ierusalimul, a creat un nou val de bucurie. Unii evrei au afirmat că a venit timpul lui Mesia…  Unii intelectuali evrei au afirmat că este începutul unei noi epoci istorice pentru poporul evreu. Un exemplu în acest sens este  istoricul şi scriitorul Jacques Pineles din Iaşi, nepotul liderului sionist Samuel Pineles: el a scris un manual popular de istorie a evreilor  „din cele mai vechi timpuri până la Declaraţia Balfour”. Ulterior, motivelor politice care au determinat „Declaraţia Balfour” le-au fost adăugate şi motive morale. Probabil că asemenea motive au existat într-adevăr, deşi motivele politice au primat.

A reuşit „Declaraţia Balfour”? Care au fost urmările ei? Perioada Mandatului în istoria Palestinei a fost problematică. La început, imigrarea evreiască în Palestina a crescut. Totuşi, majoritatea evreilor nu vedeau în aceasta o soluţie: putem cita în acest sens evreimea din România. Organizaţia sionistă era palestinocentrică, apoi a apărut şi partidul „Renaşterea”, care vorbea despre educaţia evreiască a tineretului. Dar mai puţin despre emigrare în Palestina Mandatară. Faptul că nu avusese loc nicio înţelegere cu comunităţile neevreieşti din Palestina, iar în rândul arabilor locali a început să apară naţionalismul arab modern, a dus la conflictul arabo-evreu, devenit ulteror conflictul israelo-palestinian.  Limitarea imigrării evreieşti, prin „Cartea Albă” britanică a împiedicat salvarea milioanelor de evrei europeni care şi-au pierdut viaţa în Holocaust. A fost oare o nerespectare a „Declaraţiei Balfour”, o violare a acesteia? Dar împărţirea teritorială, mai întâi între cele două maluri ale Iordanului, apoi cea propusă de Comisia Peel şi de Organizaţia Naţiunilor Unite? Este greu de răspuns la aceste întrebări, tocmai din cauza ambiguităţii „Declaraţiei Balfour”.

Totuşi, importanţa „Declaraţiei Balfour” nu poate fi ştearsă. Astăzi ea este insuficient menţionată, insuficient cunoscută de generaţiile tinere. Cu toată importanţa altor evenimente care i-au urmat, respectiv Holocaustul, întemeierea statului Israel, imigrarea evreiască masivă în acest stat, „Declaraţia Balfour” nu trebuie uitată, fiind prima recunoaştere politică oficială a dreptului poporului evreu la un cămin naţional în Ereţ Israel. Ea a reprezentat o poartă, o deschidere, chiar dacă nu a fost pusă în aplicare aşa cum se promisese. Să ne gândim la aceste lucruri acum, la centenarul ei.

————————————

Lucian Zeev HERŞCOVICI

https://baabel.ro

Iierusalim, 1 noiembrie 2017

Volumul bilingv (română şi ebraică) al Adinei Rosenkranz-Herscovici a văzut lumina tiparului, după o lungă gestaţie, la o dată apropiată de comemorarea a cincizeci şi doi de ani de la moartea timpurie a tatălui ei. Scrierea autoarei este nu numai o lucrare perfect documentată despre viaţa şi activitatea părintelui său, ci şi un gest de supremă iubire, recunoştinţă şi admiraţie a fiicei faţă de el.

Rar mi-a fost dat să citesc o carte şi să am sentimentul că între paginile ei bat la unison inimile oamenilor care l-au cunoscut pe erou, sau ale căror drumuri s-au încrucişat cu al său şi, datorită lui, s-au simţit ocrotiţi, apăraţi, salvaţi, redându-li-se libertatea şi chiar viata.

Rar mi-a fost dat să mă implic atât de emoţional în subiect şi în dezvoltarea lui, să pătrund cu intensitate afectivă în toate cotloanele unei existenţe de excepţie până în a-l vedea aievea, de parcă ar fi revenit pe pământ, pe acest om fără pereche.

L-am cunoscut pe când eram o copilă, căci veneam adesea în casa lui, dar abia acum realizez că acele întâlniri au fost un privilegiu.

Titlul, hipocoristicul „Dadu”, este numele eroului principal al cărţii, avocatul bucureştean David Rosenkranz care, asemenea seniorului medieval Bayard, ar putea fi înnobilat cu titlul de „cavalerul făr’de frică şi prihană”. A fost unul dintre cei mai străluciţi, talentaţi şi apreciaţi pledanţi în anii 30-60, până la emigrarea sa în Israel. Dar nu numai atât. Avea stofă de conducător şi această calitate coroborată cu inteligenţa, bunătatea, cultura, filantropia şi umanismul său l-a adus de tânăr în fruntea obştei evreieşti.

A deţinut numeroase funcţii printre care cea de Preşedinte al Studenţilor Evrei şi, apoi, de Secretar General al reprezentanţei Uniunii Evreilor din România sub preşedinţia doctorului Filderman pe care l-a secondat timp de douăzeci de ani în toate activităţile de combatere a antisemitismului şi de apărare a drepturilor cetăţeneşti ale evreilor.

În Uniunea Comunităţilor Evreieşti din Vechiul Regat a fost Vice-Preşedinte, iar ulterior Secretar General al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi din România. În acest post, a contribuit la ajutorarea păturilor sărace, la promovarea intereselor culturale, de asistenţă socială şi spitalicească, susţinând cu fondurile organizaţiei pe studenţii evrei.

În vremuri de restrişte, spre fala lui, a reuşit să încadreze în şcoli evreieşti pe elevii şi profesorii scoşi, din motive naţionaliste, din instituţiile de învăţământ ale statului. Şi să scutească de muncă forţată anumite categorii sociale. Radu Lecca, împuternicitul Guvernului în problema evreiască, a cerut deportarea sa în Transnistria, din fericire împiedicată prin intervenţia lui Mihail Antonescu. Dadu nu a ezitat să plece totuşi în Transnistria şi nu o dată, ci de trei ori, pentru a repatria, cu riscul pedepsei capitale, 700 de evrei deportaţi, copii orfani şi deţinuţi ai lagărului de la Vapniarka-Grosilovo.

Am tresărit la gândul că la Vapniarka, l-a salvat poate şi pe socrul meu, Sergiu Brătescu, a cărui amintire sfântă o păstrez cu respect ştiind ce suferinţe a îndurat în acel iad.

După terminarea războiului, cu intenţia de a colabora la organizarea emigrării evreilor în Israel, avocatul Rosenkranz s-a raliat Comitetului Central Evreiesc. În 1948, reprezentanţii UER au fost scoşi din CDE, inclusiv Dadu,ca şi reprezentantii grupărilor sioniste. Până la dizolvarea CDE în 1953, au rămas in conducerea acestuia doar membrii PMR. Din 1948, Dadu a apărat numai la bară interesele populaţiei evreieşti, în special pe conducătorii grupărilor sioniste, în faţa tuturor instanţelor judecătoreşti, militare şi civile.

Cartea a fost concepută de autoare ca un captivant melanj de genuri literare, memorialistic, confesiv, liric, documentar. Volumul debutează cu propriile cuvinte ale avocatului David Rosenkranz, aşa cum apar ele în mărturia sa depusă la Yad Vashem. Şi se încheie cu amintirile din copilărie ale fiicei, Adina. Astfel, Dadu este prezentat în intimitate, în viaţa de familie, ca un tată bun şi protector ce-şi adora copila.

Între cele două părţi, română şi ebraică, autoarea a inserat fotografii din viaţa privată şi cea socială a juristului. Finalul conţine câteva poezii dedicate părintelui său mult iubit.

Excelent redactat, volumul dezvăluie treptat toate faţetele personalităţii lui Dadu. De pildă, prin intermediul unui eseu scris de cumnatul său, Ely Lazar. Acesta relatează povestea Şefului Tribunalului Rabinic al cărui fiu acuzat de sionism a fost apărat cu demnitate şi mândrie evreiască de avocatul Rosenkranz. Naraţiunea subliniază de asemenea câteva din trăsăturile sale de caracter, responsabilitatea, dinamismul, umanitatea fundamentală.

Orfan de tată de la 12 ani, după studii strălucite de drept, Dadu devenit avocat şi-a ajutat fraţii să studieze, a făcut aranjamente financiare pentru a-şi mărita surorile, invita la restaurante, la Operă, la teatru, dădea ultimul ban din casă pentru familie.

Tot în primul capitol e rezumat un episod autentic consemnat de I. Peltz în „Israel însângerat”, ulterior reluat în întregime ca fragment, sub motto-ul „Omenia e prima dintre virtuţi” (Vauvenargues). În perioada când evreii erau scoşi la muncă obligatorie, în speţă la curăţatul zăpezii, Dadu, avocat-ofiţer, tip de intelectual evreu, firav, purtând ochelari cu rama groasă, a înfruntat un ofiţer german, politicos dar cu fermitate şi curaj, cu siguranţă de sine şi elocvenţă. A fost gata să ia asupra lui pedeapsa prin biciuire şi a izbutit şă obţină anularea ei.

Sosit în Israel, Dadu şi-a deschis un birou unde s-a ocupat cu cererile de despăgubiri din Germania. În paralel, a luptat pentru recunoaşterea diplomelor juriştilor nou veniţi. Ca şef al delegaţiei care s-a adresat ministrului justiţiei în favoarea lor, a obţinut organizarea de cursuri pentru ca avocaţii să fie introduşi în câmpul legislaţiei şi procedurilor din instanţele israeliene.

Partea a doua cuprinde câteva mărturii despre faptele avocatului Dadu Rosenkranz pentru ajutorarea semenilor săi. Avocatul Shmaya Avni despre pledoaria plină de curaj şi căldură prin care l-a achitat de acuzaţia de sionism. Dr. Teodor Iancu despre salvarea orfanilor din Transnistria şi înflăcărarea cu care apăra iudaismul român şi lupta împotriva persecuţiilor rasiale. Foarte emoţionanta povestire a orfanului Fima a cărui familie a fost în întregime ucisă, dar prin strădaniile, determinarea şi curajul lui Dadu a ajuns în Ţara Sfântă. Relatarea lui Joseph Halevy, fiul Marelui Rabin dr. Meyer Halevy, stă mărturiei curajului, iubirii de neam şi de dreptate a avocatului Rosenkranz care a dat în vileag denunţul de trădare comis de rabinul Rosen (nu doctor în drept cum se pretindea şi rabin doar graţie unui certificat!) trădare ce ar fi însemnat temniţa pentru Halevy. Un alt exemplu e oferit de jurnalistul Anton Celaru a cărui mamă a fost salvată prin pledoaria avocatului Rosenkranz.

Volumul emană căldură, e scris cu talent, se citeşte cu plăcere şi interes, păstrând în centrul său pe OM-ul Dadu, zugrăvit prin faptele sale ca un profesionist desăvârşit, un iubitor al semenilor săi care, la rândul lor, l-au iubit şi respectat.

În ultima vreme, am remarcat o adevărată sete a cititorilor pentru cărţile autobiografice, ceea ce se explică, poate, prin nevoia de modele de notorietate, cultură, educaţie, etică, de asimilare a ştiinţei relaţionării cu oamenii şi a obţinerii succesului. Şi poate, mai presus de orice, de tipare ale bunătăţii. Foarte bine alese, motto-urile fiecărui capitol din cartea „Dadu” se leagă tocmai de acest subiect. Amintesc doar unul „Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea” (Beethoven).

Un astfel de model a fost avocatul David Rosenkranz care a sădit şi în sufletul unicei sale moştenitoare, Adina R. H., seminţele inteligenţei, culturii, talentului, omeniei. Şi iată, prezenta carte, dedicată lui, e rodul pârguit al recunoştinţei!

CF. „Dadu”, Editura Betapress, lector Etgard Bittel, consilier editorial şi tehnoredactare George Roca.

——————————

Magdalena BRĂTESCU

Bucureşti, 1 noiembrie 2017

CÂNTEC

                         (Cu drag, poetei creștine Camelia Cristea)

Tu ai crescut în miez de pâine

Dospind cuvântul ce înalță

Știind că vine iar un ,,mâine”

Cu altă netedă povață.

Tu ai rămas în lan încremenită

Cu ochii ațintiți spre soare

Implorând Cerescul Tată

Cu Lumină să te împresoare.

Și azi mai mult ca niciodată

Nu vrei să te mai risipești

Lupți și speri,  nu ești uitată

Prin a ta rugă o să te regăsești.

Să ne trăiești floare de crin

Îmbrăcată în vers înălțător

Să nu ai parte de suspin

Și anii să-i aduni din zbor

Înaripată în credință

Viața să-ți fie biruință!

LA MULȚI ANI!

———————————

Mariana Gurza

9 noiembrie 2017

  Anca Sas, “examen artistic” la New York

Institutul Cultural Român de la New York susține o nouă ediţie ”Seară Inter-Art la New York”, în data de 17 noiembrie 2017, de la ora 19.00, la sediul ICRNY. Pentru această a treia ediţie va fi prezentată o expoziţie personală de grafică a unei tinerei artiste foarte promițătoare, Anca Sas, studentă anul II la Academia de Arte, din Cluj-Napoca.

Programul va fi completat cu o nouă serie de prezentări de cărţi apărute sub egida Fundaţiei INTER-ART, printre care şi al doilea volum de gânduri scrise de Anca Sas, care se dedică nu numai artelor, dar şi scrisului. Noul volum poartă titlul „MOMENTOM” şi va beneficia de ilustraţiile autoarei. Curatorul evenimentului va fi Ștefan Balog, președintele Fundației INTER-ART, din Aiud.

Expoziția semnată de Anca Sas reprezintă un eveniment deosebit, prin care Fundatia Inter-Art continuă colaborarea cu Institutul Cultural Român din New York, un parteneriat de excepție, care, sub genericul ”Seară Inter-Art la New York”, marchează cu această ocazie (vernisaj în 17 noiembrie 2017, lucrările putând a fi văzute până la 4 decembrie 2017) cea de-a treia ediție.

Având ca scop principal promovarea artei contemporane din România în context universal, Fundația Inter-Art pune un accent deosebit pe tinerele valori reprezentând zestrea culturală a viitorului, continuitatea esențială prin care ne definim în spațiul geografic național. Prin toate expozițiile importante de artă românească pe care le-a realizat până în prezent, în diferite locuri ale lumii, Fundatia Inter-Art a demonstrat clar calitatea artiștilor plastici contemporani din țara noastră, care se așează perfect pe scara valorică internațională.

”Oameni și noi” este o expoziție inedită, creată special pentru această sărbatoare a culturii, o nouă seară în care Fundația Inter-Art se prezintă, cu încredere, în fața exigentului public din New York. Este o poveste despre Om în general, despre condiția umană așa cum o percepe Anca Sas. Tânăra artistă surprinde din nou printr-o gândire matură, originală, care conturează o filosofie personală, percepția uneori sensibilă, alteori dură a unui univers personal care fascinează prin originalitatea expresiei.

Într-o lume nebună, în care omul devine neom, Anca Sas trage un semnal de alarmă și prezintă o alternativă inedită, prin care subliniază durerea și suferința, dar lasă loc și pentru speranța regăsirii unei inocențe pierdute, caută și descoperă șansa izbăvirii. Suntem, așadar, în fața unei notabile manifestări artistice care va persista și prin valoarea unei exprimări sincere și directe.