Cuvânt și iubire

Geneza “Scripturii”, modul în care a ajuns la noi, reprezintă o istorie lungă şi cu o importanță fără egal.
În înţelesul dat Scripturii de către cei care cred, ea este alcătuită din revelaţiile successive făcute prin Duhul Sfânt unor  “aleşi”, cunoscuţi mai ales sub numele de Profeţi sau direct de către Hristos-Dumnezeu, uceniciilor săi, adică Apostolilor. În acelaşi timp Scriptura a încorporat şi acele evenimente istorice care au contribuit la arătarea către lume a lui Dumnezeu.
Textele care alcătuiesc “Vechiul Testament”, au fost puse la un loc de către învăţaţii Poporului Evreu încă în veacul al III-lea i.d.Chr. sub numele de “Torah” (Pentateucul, primele cinci cărţi ale “Bibliei”) şi a textelor considerate sacre şi alcătuind împreună ceeace ei numesc “Tanakh”. Este de subliniat că încă în această faza în cuprinsul Tanakh-ului au intrat doar textele considerate sacre, o seama de texte referitoare la aceleaşi evenimente au rămas în afară. Iar Tradiția a fost la randul ei codificată în “Mishna”.
În veacul al II-lea i.d.Chr., regele Egiptului, Ptolemeu “Philadelphul”,  a hotărât ca Biblioteca din Alexandria, de el întemeiată, să cuprindă şi o traducere a textelor sacre evreieşti. În acest scop el a adunat şaptezeci de învăţaţi, cunoscători ai limbii ebraice şi greceşti (koine) şi i-a delegat să traducă textele amintite, Totah și Tanakh-ul. Ei au sfârşit această muncă gigantică în anul 132 i.d.Chr. şi astfel a apărut  “Septuaginta”, ceea ce în “Biblie” este desemnat drept  “Vechiul Testament”.
Cea mai veche traducere în limba latină s-a săvârşit, prin Fericitul Ieronim, în veacul al IV-lea d.Chr., ”Vulgata” . Dar acea traducere nu a atins perfecţiunea  “Septuagintei”.
În sfârşit în veacul al X-lea d.Chr. (deci mult mai târziu) s-a alcătuit şi varianta în limba ebraică, aşa numitul text  “Masoretic”, care la rândul sau conţine diferenţe faţă de textul “Septuagintei”. În jurul acestor diferenţe s-au purtat îndelungate discuţii şi nu puţini au fost cei care ziceau că textul ebraic, ”masoretic” trebuie urmat căci, ziceau ei, a fost alcătuit de Evrei. Dar iată că descoperiri începute prin 1947 au arătat altceva.
Este vorba de pergamentele descoperite în jurul aşezării de la Qumran, ”documentele de la Marea Moartă”. Aceste documente au fost scrise de către o sectă evreiască din veacurile i.d.Chr. şi I d.Chr.. Secta şi obiceiurile ei au fost în detaliu descrise de către istoricul evreu Josephus Flavius, în lucrările sale, ”Războaiele Iudaice” şi cea următoare  “Antichităţi Iudaice” , scrise în veacul I d.Chr. din porunca Împăratului de la Roma, Domitian. Aceşti esenieni aşteptau venirea lui Mesia şi între altele se ocupau cu copierea textelor sacre şi păstrarea lor în vase ceramice sigilate. Descoperite, cum ziceam, după 1947, aceste documente cuprind aproape întregul  “Vechi Testament”. Citirea lor a făcut posibilă stabilirea exactităţii textelor cuprinse în “Septuagina”, ”Vulgata” şi textul masoretic. Fără putinţă de tăgadă s-a putut stabilit că textul “Septuagintei” este cel corect. Mai apoi Creştinii au adăugat la “Vechiul Testament” textile, considerate semnificative şi reale, referitoare la viaţă, activitatea şi învierea lui Hristos, adică cele trei Evanghelii  “sinoptice” şi Evanghelia Sfântului Ioan, ”Bogoslovul”, ”Cuvântătorul de Dumnezeu, ”Teologul” , Faptele Apostolilor , Epistolele şi Apocalipsa. Din nou trebuie subliniat că în acea vreme au circulat sumedenie de alte “evanghelii” şi texte apocrife care nu au fost incluse în Noul Testament. Incluse au fost doar textele considerate de către Biserică fiind semnificative şi de folos Poporului credincios. Din anul 232 a început să fie folosit termenul de “Biblia”. Ulterior Biblia a fost tradusă în mai toate limbile pământului şi se poate spune că o “limba” nu a devenit deplin literară şi matură decât după traducerea Bibliei în limba respectivă. În româneşte Biblia a fost tradusă integral în 1688, în vremea Domnitorului Şerban Cantacuzino.
Din toate cele arătate rezultă limpede că Biserica a creat scripturile şi nu invers. Este iarăşi limpede că în paralel cu existenţa Scripturilor existau interpretările ei, sistemul de rugăciune şi de viaţă creştină deci ceea ce într-un cuvânt se numeşte  “Tradiţia”. A susţine că “sola scriptură”, doctrina conform căreia singure scripturile duc la slujirea dreapta a lui Dumnezeu, că aceasta ar fi “calea”, reprezintă un dureros exemplu de punere a carului înaintea trăgătorilor. Încă mai mult, textele cuprinse în Sfânta Scriptură, fiind produsul Bisericii (trupul veşnic al lui Hristos) nu pot fi înţelese, tălmăcite, decât în cuprinsul Bisericii. Căci în Biserica, credincioşii încetează să mai fie “eu” sau “tu” sau “el”, ei devin “altceva” şi acest “altceva” este Trupul mistic al lui Hristos. Cu aceste adevăruri în gând este atâta de trist să vezi cum cei care utilizează doctrina  “sola scriptură”  efectiv nu ştiu ce fac. Spre exemplu. Dacă un “Baptist” sau un “tremurici” vor argumenta  “cine are dreptate”, ei îşi vor aruncă unul altuia nesfârşite citate din Biblie. Prin acest fel de argumentare s-a ajuns ca azi să existe peste douăzeci şi patru de mii de secte (unele au fost aşa de înverşunate în folosirea doctrinei  “sola scriptură” că au sfârşit prin a nu mai fii creştine), şi numărul lor creşte. Rezultă deci că metodologia folosită, dezbaterea  “individuală” şi fără discernământ a Bibliei, duce la divizare, la dezbinare. (Să ne aducem aminte că în ebraică “satan” chiar asta înseamnă, ”cel care dezbină”). Fără tradiţie şi fără dreapta înţelegere a Scripturilor toate sectele amintite, toate şi fiecare, nu fac decât să repete, din nou şi din nou, erezii vechi şi de mult deconspirate. Să nu uităm că necuratul nu este “deştept”, este tenace şi iarăşi să nu uităm că în conformitate cu învăţătură Bisericii, ”nepurtarea de grijă” (altfel zis “prostia”)  este un păcat.
În aceste împrejurări neo-protestanţii şi toate sectele şi cultele zis “creştine” nu fac decât să repete trecute erezii şi la asta adugă o trufie şi o stultitie fără margine.
Dialogul cu ei este inutil. Ei nu pot învaţă deoarece nu ascultă, trăsătură care uneşte pe toţi fanaticii.
Pentru  “noi” este suficient să fim parte din Biserica Dreptmaritoare, să îi ascultăm învăţăturile, să îi urmăm sfaturile, să îi admirăm frumuseţea împărătească, să stăm uniti în jurul Ierarhiilor şi să ascultăm glasul clopotelor care bat spre lauda lui Dumnezeu.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

23 octombrie 2017

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi  antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”

  2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate  pamânturile sunt comune.

  3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”

  4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vinde la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”. Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!

  5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se  întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”

  6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

  7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

  8. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

  9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.-Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

  10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”

  11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

  12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.

  13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”

  14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.

  15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.

  16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.

  17. Universitatea din Cambridge: – În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;

  – Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;

  – VEDELE (RIG VEDA) cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.

  18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

  19. Ludwig Schlozer  (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii  seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au  limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

  20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.

  21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.

  22. D’Hauterive  (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.

  23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc  acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

  24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.

  25. L.A. Gebhardi:  „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.

  26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

  27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.

  28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice  s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.

  29. Jakob Grimm  (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.

  30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

  31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

  32. Leibnitz  (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

  33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din  Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

  34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

  35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

  36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”

  37. Paul Mac Kendrick:  „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”. „Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).

  38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.

  39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.

  40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de  lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

  41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller:  „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase   învăţături trăind printre barbari”.

 42. Clement Alexandrinul  (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.

  43. Emmanuel de Martone  (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda căbb sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

  44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.

  45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.

  46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

  47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.

  48. Împăratul Iosif al II-lea:  „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns”

—————-

Material primit de la Dr. Viorel Roman

Doar o cale…

 

Nu e cale mai uşoară
Să răzbeşti când este greu,
Decât cea a rugăciunii
Te aude Dumnezeu!

 

Fapta bună duce drumul,
Paşii siguri spre lumină,
Iar din traista suferinţei
Ai mai lepădat o vină!

 

Mirul împăcării sfinte,
Vindecă şi rana grea,
Doar să ai credinţă mare
Şi curaj să lupţi cu ea!

 

Am venit

 

Te-am primit în viață, flacără – trăire,
Lacrimă pictată, pe un ochi de stea
Străjuie altarul rugăciunii albe.
Zarea mea senină, prinde zarea Ta.

 

Pelerin prin lume, regăsiri în sine,
Drumuri ce-s pavate, pașii spre lumini
Toaca minții bate, ce-aș fi fără Tine?
Pasager stingher, poate clandestin.

 

S-a aprins în mine flăcăra credinței
Am săpat adânc, pân la temelii,
Pe un colț de stâncă am să pun vitralii,
Răsărit să prindă… toamnele târzii…

 

Pe cerul iubirii, catedrala vieții
Au zidit cu trudă, sfinții rugători,
Flacără lor arde, jerfa este vie
Noi doar lumânări pe altar de flori.

 

Călători prin lume fii nemuritori,
Veșnicia clipei tăinuiește zborul.
Vom lansa rachete către alte lumi
Migratori în spațiul mare de Minuni!

 

Aripi de Lumină

 

Aripi sfinte de Lumină, rugăciune neîntreruptă
Ne îndrumi în astă lume, când cărarea-i prea abruptă.
Îngeri, Serafimi, Fecioare, străjuiesc cu sârg altare,
Iar în psalmi şi acatiste te slăvesc cu râvnă mare!

 

Din icoanele bătrâne, lacrimi curg şi sunt de sânge,
Inima în piept de Mamă, pentru fii mereu îţi plânge.
Te slăvesc în ceruri sfinţii şi-Ți sărută mâna dreaptă,
Pentru fiecare rugă mai urcăm în cer o treaptă!

 

Vremurile-s de încercare, rătăciţi şi însinguraţi,
Milă dă la fiecare şi iubire între fraţi!
Celor care sunt bolnavi, le dă Maică vindecare,
Pentru toţi copii tăi ai mereu multă răbdare!

 

Orbilor le dă lumină şi putere-n rugăciune,
Fapte bune şi curate să împlinim în astă lume!
Gârboviţilor curaj ca să-şi lepede păcatul,
Cu o inimă curată să vedem cu toţi înaltul!

 

Doar sub aripile Tale, mai scăpăm de neputinţă
Suntem vlăguiţi cu toţii şi-avem puţină credinţă!
Tu ne iartă şi ne îndrumă: paşii, inima şi viaţa
Că-i firavă şi se rupe mult prea repede și aţa!

—————————————–

Camelia Cristea

București

Octombrie, 2017

În Faptele Apostolilor (FA,8:26-40) ni se spune că Apostolul Filip a fost îndemnat de Duhul Sfânt înspre sudul Ţării Sfinte, şi acolo a întâlnit pe un înalt dregător etiopean care se întorcea spre casa lui. Acel înalt dregător, care călătorea cu totul special, într-un soi de  “încăpere”  purtată de scalvi, căci această era adevărată  “careta” a vremurilor respective, deci acest dregător citea din Cartea Profetului Isaia. Apostulul l-a întrebat dacă pricepe ceea ce citeşte şi răspunsul a fost deschis, ”cum, dacă cineva nu îmi tălmăceşte? ” Atunci Apostolul, a cărui minte fusese învăţată de către Hristos şi luminată de Duhul Sfânt, i-a tălmăcit  “Scripturile” şi imediat l-a şi botezat. Asemenea cei doi ucenici (Luca şi Cleopa) care mergeau spre Emaus au avut lipsă de “tălmăcire”, explicarea, Scripturilor, şi acea tălmăcire ei s-au învrednicit să o primească direct de la Mântuitorul. Din cele relatate este limpede că pentru a fi înţelese  “Scripturile”  trebuiesc “vestite”  şi apoi explicate, tălmăcite. Iar cei care le tălmăcesc sunt vrednici de cinste specială, o cinste care îl face pe Sfântul Pavel să exclame:..,,cât de frumoase sunt picoarele celor ce vestesc pacea,  ale celor care vestesc Evanghelia…” . Din nou ni se arată că singure Scripturile nu pot ajuta, ele au lipsa de un ,,tălmaci”, de cineva care să le vestească şi să le explice. Despre importantă  “vestitorului” avem un alt exemplu încă mai cutremurător.
Pe însuşi Hristos Dumnezeu a trebuit să îl vestească oamenilor cineva, iar acel “cineva” a fost Sfântul Ioan Botezătorul, ”cel mai mare născut din femeie”. Iar Sfântul Ioan a şi tălmăcit oamenilor cine vine, pe cine înfăţişează, ”cel căruia nu sunt vrednic să-I leg sandalele”, ”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
Iar dacă Hristos Dumnezeu a avut lipsa a fi ”vestit” şi “tălmăcit”, ce trufie nebună ne poate face să spunem că noi nu avem nevoie de “vestire” şi de “tălmaci”? Dar aici intervine din nou Înţelepciunea lui Dumnezeu care a arătat “calea”. Această “vestire” şi “tălmăcire” se face în Biserica. Iarăşi este lipsa să revenim asupra înţelesului Bisericii.
Biserica este aşezare teandrică, Dumnezeu-omenească. Ea este din totdeauna şi este locul în care se află Dumnezeu.Vechiul Testament şi Noul Testament numesc aceste “loc” prin acelaşi termen, ”Eclesia”. Din nou trebuie repetat că atunci când vorbim despre Biserica este necesar să înţelegem că ea există pe două “nivele” diferite şi nu putem folosi stările unuia dintre nivele pentru a expică stările celuilat nivel şi viceversa. Astfel, fiind aşezare Dumnezeiască, Biserica se află în condiţia lui Dumnezeu, deci în afară timpului, ”în veşnicie”, unde nu există nici trecut şi nici viitor, există doar un “acum” perpetuu. Dar fiind şi aşezare omaneasca, Biserica este şi realitate a lumii acesteia, căci în lumea această Dumnezeu se exprimă în “timp”. Cu alte cuvinte, fiind trupul mistic al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât “una”. Despre acest lucru, în chip lămurit au vorbit chiar Apostolii şi cel mai lămurit vorbeşte din nou Sfântul Pavel în Epistolă către Galatieni unde şi avertizează: 1:9, ” Precum v-am spus mai înainte, şi acuma va spun iarăşi; Dacă va propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anathema”. Iar Sfântul Ciprian Episcopul Cartaginei (cca.200-258) în mod lămurit avertizează împotriva  “Bisericilor paralele” şi răspicat spune ; ”extra Ecclesis nulla salus” (în afară Bisericii nu există mântuire). Dar aici întâlnim un alt paradox, o altă manifestare a “adâncului nepătruns” al Înţelepciunii lui Dumnezeu,  a dragostei şi milei Lui pentru oameni. Cei mai intransigenţi dintre Părinţii Bisericii, în ce priveşte canoanele şi dogmele, aşa cum era Sfântul Ciprian, s-au arătat cei mai înţelegători faţă de slăbiciunile şi căderile “personale”. Sfântul Ciprian a fost cel care a arătat că Biserica trebuie să arate milă şi înţelegere, ”toleranta”,  pentru cei numiţi ”lapses”, cei care din teamă sau sub tortură, au căzut din dreapta mărturisire (este vorba de teribila persecuție anti creştină din vremea Împăratului Decius). Sfântul Ciprian spunea că fiecare caz trebuie judecat individual şi după  “iconomia” divină. Pentru că cei care “vesteau” ştiau cui vestesc şi ştiau că în faţă lor se aflau nu “oamenii” ci “omul”, persoana fiecăruia, care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,  deci este nepreţuit. De aceea pentru fiecare, Biserica, foloseşte, cum ziceam, ”iconomia”.
Iconomia divină, oikonomia, dispensation, înseamnă câteva lucruri. Înseamnă “planul” divin dar mai ales modalitatea de a aplică normele canonice.
Există norme stricte pentru fiecare  “cădere”, pentru fiecare păcat, dar Biserica şi slujitorii ei, Ierarhi şi Preoţi, nu voiesc să fie pierdut vreun suflet şi de aceea folosesc “iconomia”. Circumstanţele sunt considerate, căinţă este considerată, suspinul este considerat. Iar dacă fiecăruia dintre noi i se spune să ierte greşelile fratelui sau, dacă acela se va întoarce şi se va căi, ”de şaptezeci de ori câte şapte”, deci permanent, cu cât mai mult va face acceasta Biserica? (Bun înțeles când există căință adevarată și voința de a nu repeta păcatul săvârșit).

Este absolut cutremurător să te gândeşti la privilegiul de a fi membru al Bisericii Dreptmaritoare, Ortodoxe, cea care păstrează întregul tezaur al credinţei. Al credinţei care este poate cel mai mare dar făcut oamenilor de către Dumnezeu. Dăruire care, de atâta ori îl făcea pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia să spună, ”dacă nu m-ai fi ştiut, nici nu m-ai fi căutat”. Dumnezeu ni se face “ştiut” mai înainte că noi să îl căutăm.

Că membrii ai Bisericii Ortodoxe să stăm “bine, să stăm cu frică”, uniţi în jurul învăţăturii Ei, tainelor Ei, Ierarhilor Ei. Fără să ne uităm nici la dreapta şi nici la stânga, cu milă pentru cei rătăciţi dar mărturisind, împreună cu Sfântul Ciprian că, ”în afară Bisericii nu exista mântuire”.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

21 octombrie 2017

s e   î n t â m p l ă

 

 

Voi sta alături de gândul tău

în  g e r u l   i m p e r i a l.

 

Pierde-mă – ecou  de sticla –

și sculptează-mi – ca pe o zveltă

coloana dorica –  b a t a i a  inimii.

Încoroneaza-mă, odată cu

 e r o a r e a  plânsului altora

sub greutatea străbună a cerului;

 

nu stârni sufletul fluturilor

ca să-mi amenințe  p l e c a r e a.

Intinde brațul și arată-mi

ce ascunde  

 petala  cenușie  a  ziguratului…

                                                

A d i c ă  –

î n ț e l e p t u l   d e ș e r t

și furtunile nisipurilor din clepsidre…

 

și  misterul de piatră al templului

în care odihnește  –  mumia incendiatã

a ultimului fulg de zapadă.

 

 

 

a l b a s t r u

 

Dinspre mare, spre cuvânt,

mai trimit un sol albastru.

Iarăși ard și iarăși plouă…

Mă împarte în silabe, gerul blând,

înalță mare care doare,

care doare…

 

Voi fi și mâine, voi fi și ieri

și voi apune în răsărit !

 

  Va  pierde  marea – jocul  ei !

 

Pereți de marmoră vor spune,

că voi fi ger, deci  o  m i r a r e,

în gândul care stă sa-apună …

 

Reazem tâmpla mea deprinsă

cu vocala cea velină.

 

Voi primi solemna viață ?

C e   s p u i   D o a m n e ?

S u n t   d e   v i n ă  ?

 

Iarăși ard și iarăși plouă …

și mă-mpart pe mai departe…

 

 

 

l a c u r i

 

Peste sufletul grăunțelor

se auzeau firele de iarbă învolburate

din miezul cuvintelor verticale.

 

Nimeni și nimic nu se  mai zărea,

numai jumătatea din conturul

 i n t r e b ă r i i

ne aștepta tot mai aproape

de   l o c u l   n i n f e l o r…

 

A r d e a u   castanii

sub pleoapa abătută a cerului

și numai eram…

 

Răsunam precum întunericul

î n   z o r i  !

 

 

 

a l b a

 

 

Cu mâna senină și mai puternică

decât semnul de întrebare

cercul își va trece mirările

dincolo de crivățul minții

și va  arde sonor peste sufletele de

 l u m â n a r e.

 

Cu durerea de gheață în pântec

sfântă precum păcatul

el va stinge candele cu lacrimi

d e   f u m

și prin  arterele  noastre  înțelepte

el va topi ambrozia din miezul

întâmplării.

 

Apoi, sub zidurile înălțate din trup,

vom recunoaște liniștea despletită

mai aspră decât marea,

și atât de rară

și   v o m    î n f l o r i !

—————————————-

Monica Ilaș

Italia

21 octombrie 2017

Depresiunea nervoasă este o condiţie medicală foarte răspândită, tot mai răspândită în societatea contemporană. Manifestările acestei condiţii sunt numeroase, mergând de la plictiseală şi lipsa de interes pentru cele din jur, până la retragerea în sine, la izolare totală. Neîngrijită depresiunea nervoasă poate duce la stări de spaima, stări de panică şi chiar la sinucidere. În ce priveşte cauzele acestei condiţii s-au avansat felurite opinii.

Au fost mulţi cei care au spus că depresiunea nervoasă are cauze genetic moştenite, deci o maladie ereditară; alţii au spus că ea are cauze socio-anatomice, că un anume mediu şi condiţii pot genera starea de depresie, etc. Mai nou s-a spus că depresiunea nervoasă ar fi consecinţă unui dezechilibru chimic la nivel nervos. Dar de fapt mai toţi s-au referit nu la  “cauza”  stării despre care vorbim ci la simptomele ei. Este un fenomen interesant şi care denotă a anume mentalitate, un fenomen început în USA: tratarea simptomelor şi nu a cauzei. Oricum în momentul de faţă numărul celor care suferă de depresiune nervoasă a crescut exploziv. Este apreciat că circa trei sute de milioane de oameni suferă de depresie nervoasă într-o formă ori altă. Pentru o vreme s-a crezut că această stare de boală poate fi ameliorată sau direct vindecată prin medicaţie. Astefel s-a ajuns la o adevărată  “modă”  a folosirii medicamentului  “Prozac”. Utilizarea lui ajunsese să fie considerate o condiţie de  “status”. Dar din “Prozac”  s-a ajuns la folosirea de opioide şi la rândul ei această folosire a ajuns o adevărată epidemie. În această situaţie o explicaţie socio-psihologică ar putea fi utilă.

Societatea modernă şi de fapt ideologia  “globalistă” caută să promoveze un ideal hedonist, o lume în care fiecare va face tot ce îi place, unde nu vor mai fi  “vinovaţi (căci toate relele vor fi explicate  “genetic”, condiţii înnăscute, deci pentru care nu poţi fi vinovat). În cel mai bun caz această ideologie va crea, pentru o minoritate a lumii, un soi de  “colivii de aur”  care vor ţine captive sufletul omenesc condamandu-l la fioroasă singurătate cibernetică. Omul modern, încătuşat cibernetic,  cade în  “depresie” care, de fapt nu este altceva decât lipsa de nădejde, cauzată de lipsa libertăţii spirituale. Iar acest lucru ne obligă să aflăm un răspuns şi o ieşire. Pentru semnatarul acestor rânduri răspunsul a fost dat de neo-martira  “matușca”  Maria din Gatchina.

Cam la patruzeci de kilometrii de St. Petersburg se află orăşelul Gatchina, cunoscut, mai ales înainte de revoluţia bolşevică, pentru parcurile, casele sale şi că un loc de vacanță. În acest orăşel a trăit până în anii treizeci ai veacului XX, o călugăriţă, Maria. În cursul anului 1914 ea a suferit de encefalită care s-a dezvoltat în Parkinson şi a generat o condiţie dramatic. Boală a ţintuit-o patului pe  “matușca” Maria, ea fiind în totală imposibilitate de a se mişcă, putea doar mişcă buzele şi vorbi. În această condiţie a trăit ea până în 1930, îngrijită de fratele ei, un bătrânel blând şi sfios. În 1930 autorităţile bolşevice i-au arestat pe amândoi (ea a fost efectiv aruncată în dubă “miliţiei”) pentru  “complot împotriva siguranţei statului”. Motivul real fiind faptul că cei doi erau de origine socială “dvoreni” (nobili) şi creştini Ortodocşi. După doar câteva luni, în urmă brutalităţilor şi lipsei de îngrijire “matușca” Maria a murit. Fratele ei a murit câţiva ani mai târziu în infernul  “gulag”-ului sovietic. ”Matușca” Maria a fost îngropată în cimitirul din Smolensk nu departe de capela unde se aflau moaştele Sfintei Xenia. La începutul anilor 90 ai veacului trecut, ”matușca” Maria a fost recunoscută de Patriarhia tuturor Rusiilor ca  “neo-martiră”  şi calendarul a aşezat prăznuirea ei în 26 Ianuarie. Nouă martiră, Maria din Gatchina, a fost recunoscută ca ajutătoare a celor loviţi de depresiune nervoasă.

În mod obişnuit aceia care suferă de Parkinson în forme severe, aşa cum a fost cazul cu “matușca”  Maria, trec printr-un acut proces de preschimbare psihologică; ei devin extrem de iritabili, obositor de încăpăţânaţi în a repeta stereotipuri verbale, exacerbat de egoişti şi egocentrici, senili. Cel mai adesea asemenea bolnavi sfârşesc în aziluri pentru lunatic. Dar “matușca”  Maria nu numai că nu a trecut prin acest proces de degradare a personalităţii, dar a căpătat trăsături de caracter cu totul neobişnuite. Ea a devenit extrem de smerită, autentic umilă, fără pretenţii, senină, adâncită în rugăciune continuă şi acceptând fără murmur condiţia dramatică în care se afla. Mai mult, ea a captat darul de a tămădui pe cei căzuţi în depresie, fără nădejde, disperaţi. Din 1917, cu vorbele ei, ”matușca” Maria a reuşit să tămăduiască mii şi mii de necăjiţi căzuţi în disperare. După ce o vedeau şi îi auzeau vorbele, cei necăjiţi, plecau calmi, senini, încrezători şi cu fermitate morală.
Unul dintre cei vindecaţi a lăsat o relatare care are mare importantă pentru pentru problema depresiunii nervoase, o condiţie endemică a lumii în care trăim.
Acel vizitator i-a spus “matușcăi”  Maria că adesea este lovit de atacuri de spaima şi mai ales de depresie nervoasă, că nu are nădejde şi în general nu ştie ce să facă. Iată răspunsul pe care, cu umilinţă, în şoaptă, l-a dat “matușca”  Maria;”…Depresia este o cruce sufletească. Ea este dată acelor pentitenți care nu ştiu cum să se pocăiască, adică acelora care, după ce îşi mărturisesc păcatul, cad din nou în greșala săvârşită anterior. De aceea, doar în două chipuri poate fi cineva vindecat de această grea suferinţă. Fie că cel în cauza va învaţa să se pocăiască şi să arate roadele pocăinţei, să nu mai repete greșala, fie să poarte crucea duhovnicească, care este depresiunea nervoasă, cu smerenie, umilinţă, răbdare şi recunostiință către Domnul, tinând minte că purtarea crucii este socotită de Domnul ca roadă a pocăinţei. Iar apoi, ce mare mângâiere este să ştii că depresiunea nervoasă este roadă neștiiută a pocăinţei, un canon neştiut făcut în lipsa cunoaşterii căi de a renunța la greşeală. Din acest gând poţi ajunge la adevărată părere de rău pentru păcatul săvârşit şi la zdrobirea inimii, iar prin acestea, depresiunea, încet, încet, se topeşte şi roadele pocăinţei, încep să fie văzute…”

Pustiul duhovnicesc în care atâta de mulţi oameni, ştiut sau neştiut, de voie sau fără de voie, trăiesc în lume, este cauza răspândirii endemice a depresiunii nervoase. În acest context exemplul şi sfatul smerit al noii martire Maria din Gatchina ne arată calea de a birui această stare. Să nu uităm că “pocăinţa”  înseamnă  “întoarcere”, ”metanoia”,  de la căile rele, ale noastre şi ale lumii în care trăim. Doar întoarcerea de la aceste căi rele ne poate dărui linişte în suflet şi, poate, bucurie.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

20 octombrie 2017

Zilele acestea a avut loc tradiționalul concurs ,,Steluța hliboceană” – 2017. Ca și în anii precedenți, elevii au fost împărțiți în trei categorii de vârstă (mică, mijlocie și superioară) și probele de  declamare, cântec și dans.

          Din partea CIE Cupca a participat la categoria mijlocie eleva clasei a 9a A Marta Belici, una dintre cele mai bune eleve ale școlii, președinta comitetului școlăresc.

          Marta a participat la toate cele trei probe, având succes la fiecare.  În rezultat a obținut locul III, fiind premiată cu foaie de laudă, medalie și o jucărie moale. Felicitări și mici cadouri a primit și din partea colectivului pedagogic, a colegilor de clasă. Membri comitetului școlăresc l-au felicitat și pe elevul clasei a 10 ea Nicolai Alerguș, partenerul la dans al Martei la proba de dans.

          Mulțumiri sincere Martei pentru stăruință, patenerului ei la dans Nicolai, membrilor familiei Martei pentru susținere, tuturor membrilor colectivului pedagogic, colegilor de clasă, membrilor comitetului școlăresc.

          În special aducem sincere mulțumiri profesoarelor de limba și literatura ucraineană Alina Alerguș, Maria Ovaciuc și Mariana Alerguș pentru ajutorul acordat Martei la pregătirea poeziei, coreografului din Pătrăuții de Jos, directoarei căminului cultural, doamnei Larisa Popescu-Chedic, pentru pregătirea dansului popular Hora, dirigintei de clasă, doamnei Lucica Dușceac, adjunctului pentru munca educativă Tatiana Miglei, directoarei CIE Cupca, doamnei Maria Lazurca, colegilor de clasă, membrilor comitetului școlăresc.

          Îi dorim Martei succese pe viitor. Degrabă va particapa la un nou concurs raional dedicat muzeului istoric din Cupca.

——————————–

Eleonora Schipor

Cupca

Ucraina

2017