Cuvânt și iubire

Vineri, 20 octombrie, începând cu ora 17.00, vă așteptăm la lansarea volumului DIALOGURI ÎMPLETITE, ce îi are drept autori pe Viorel Birtu-Pîrăianu și Mariana Tatomir.

Invitați la eveniment sunt:

– Dan Lupescu,
– Lavinia Pintea Tatomir,
– Cătălin Miculeasa, student Facultatea de Actorie
– Costinela Ungureanu, student Facultatea de Actorie.

IDENTITATE

Feciori, nepoţi şi strănepoţi,
Părinţi, bunici şi străbunici,
Înaintaşii şi urmşiii toţi
Îţi dau identitate aici.

 

Din acest şir faci şi tu parte,
Şi văzându-l nesfârşit
La ambele lui capete
Capeţi tărie de granit.

 

Limba maternă, cea română
Asimilată natural
Îţi stă mereu la îndemâna
Cu-ntregul ei vocabular.

 

Tradiţii, obiceiuri, datini
Cu obârşii strămoşeşti
Te identifică-ntre oameni
De unde vii şi cine eşti.

 

Şi-oriunde tu ai colinda,
Obosit de-atâta umblet
Poate mirat, vei constata
Că porţi şi patria în suflet.

———————————

Costache Năstase

București

16 octombrie 2017

„Există în lume trei lucruri care nu merită nici o milă: ipocrizia, frauda și tirania.”

Frederick William Robertson

   Se spune despre sunetele scoase de vulpi că ar fi un fel de lătrături, schelălăieli, țipete stridente   folosite pentru găsirea partenerilor de împerechere, în interacțiunile cu rivalii, în comunicarea în interiorul grupului familial, iar animalele se recunosc între ele după voce. Cu atât mai stridente cu cât se aud noaptea. Cum o fi fost glasul vulpilor în noaptea ședinței CExN (Comitetul Executiv Național) de aproape șase-șapte ore de la sediul PSD? Aflăm, din declarațiile de la miezul nopții că a fost cu lacrimi și aplauze. Un preludiu desigur… A semănat oare cu ședințele partidului comunist care erau cu lătrături și cu aplauze, și cu timp pierdut?

   Despre șiretenia vulpilor s-a vorbit mult în literatură. Să ne amintim de fabula lui Jean de La Fontaine „Vulpea si corbul”: „… Mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră! / Ci corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai șade. / Deschide ciocul. Prada cade…” Năravuri, deprinderi ale animalelor sunt satirizate, dându-ne posibilitatea să ne vedem pe noi înșine, cu defectele noastre, ale oamenilor, să vedem cum acționează superiorii – viclenii, pentru a ne amăgii pe noi, cei mulți și creduli.

   Șiretenia, ipocrizia tind să țină de normalitate în timpurile noastre, iar fabule, versuri, aforisme, ne revelează aceste vicii, ne reamintesc ce este cu adevărat ipocrizia dincolo de simpla definiție din dicționare: „…. duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug, (livr.) fariseísm, machiavelísm, tartuferíe, tartufísm…” Esențial este a arăta diferența dintre ceea ce crede și ceea ce afirmă omul șiret, și dintre afirmația și acțiunea lui. Omul șiret nu uită a-și folosi șiretenia, el așteaptă momentul și trece la acțiune. Are și o cruzime a sufletului, are priceperea șireteniei și răbdarea în a-și atinge scopul, de regulă fiind o ființă rațională, dar și instinctuală.

   Da, în seara-noaptea din 12-13 octombrie, membrii partidului s-au pus în gardă și s-au apărat prin masca ipocriziei. Au mințit suspușii, au mințit supușii. În unanimitate. Neieșirea din rând! Apoi, s-au desprins cei doi politicieni pentru declarații, ca după un meci de box, obosiți, cu fețe pământii, dar cu zâmbetul pe buze, amândoi mimând prietenia, victoria. Ba, i-am văzut la un moment dat înghesuindu-se la ușă pentru a scăpa de întrebările ziariștilor, cel înalt a avut intenția să iasă primul, dar cel de al doilea, mai scund, s-a grăbit să fie primul, socotindu-se de rang mai înalt… Și mi-am amintit de Napoleon care îi spusese unui general, mai înalt ca el, că este suficientă o mișcare de-a sa pentru a-i reteza din înălțime – citez aproximativ din memorie.                       

   Jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie” spune că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi spus: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

   Filozoful, diplomatul, om politic și scriitor al Renașterii italiene Niccolo Machiavelli (1469-1527) este considerat primul care a pus serios problema ipocriziei, venind cu o lecție din perioada lipsită de prejudecăți a Renașterii, și care, culmea, „la o distanță de cinci secole nu pare să-și fi pierdut deloc valabilitatea”. Problema o pune  în cartea „Principele” descriind metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Se disting două principii machiavelice: „Scopul scuză mijloacele” și „Mai bine să fii temut decât iubit”.

   Toate religiile sunt neîndurătoare cu ipocrizia. Iisus condamnă ipocrizia: „Vai, vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurățenia. Așa și voi, pe dinafară vă arătați drepți, oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege” (Matei 23, 27-28). În Talmud găsim îndemnul: „Nu te teme de farisei și nici de cei care nu sunt farisei, teme-te de ipocriții care se dau drept farisei” (Sota, 22b).

   Politologul român Vladimir Tismăneanu (n. 1951) vorbește „Despre ipocrizie, duplicitate și dubla gândire” într-un eseu, amintind romanul lui George Orwell în care autorul scria: „Dubla gândire înseamnă capacitatea de a avea simultan două convingeri contradictorii și de a le accepta pe amândouă. Să ai simultan două opinii care se anulează reciproc, știind că ele sunt contradictorii și să crezi în amândouă”. „Eroarea celor care continuă să practice dubla gândire este că n-au înțeles că nu toată lumea se lasă prostită, că timpurile înregimentării polițienești au trecut”. Probabil, până la urmă oamenii ajung să se autosugestioneze și răul este făcut.

   Trăim cu adevărat într-o lume ipocrită, falsă, cu cei mai mulți oameni care vor doar să păstreze aparențele. Pozează pentru a fi plăcuți, dar cei mai agreabili sunt de temut, întrucât reușesc să-i amăgească pe mulți. Uneori adoptă o falsă răbdare, deși în sinea lor sunt gata de răzbunare, afișează o modestie, chiar blândețe falsă care este o măreție ținută ascunsă și care explodează din când în când; încearcă să dovedească înțelepciune, dar totul este prefăcătorie, este masca prostiei sau a incompetenței. Ipocritul nu se sfiește să facă promisiuni, întrucât promisiunile, crede el că nu costă nimic, chiar dacă nu le va onora. Scuze de neonorare se vor găsi la nevoie, și obrazul omului șiret nu va suferi. Ostentația politicienilor, adică atitudinea lor de paradă, de îngâmfare bine mascată, ar fi trebuit să ne fi trezit la realitate, să ne fi fost semnalul de alarmă al ipocriziei fiindcă, așa cum spunea scriitorul englez William Hazlitt (1778-1830): „Singurul viciu care nu poate fi iertat este ipocrizia”, iar regretul pentru ipocrizie, dacă va veni, „va fi tot o ipocrizie”. În acest timp sinceritatea, spontaneitatea, lumina spirituală dispar, măștile vor fi folosite tot mai mult de către cei care conduc destinele. Ascunderea adevărului de către politicieni, ipocrizia lor prin prezentarea unei versiuni distorsionate a adevărului, bulversează conștiințe. Și mai dureros este că unii oameni adoptă ipocrizia pentru a obține de la super-ipocriți ceea ce își doresc, arătându-se mereu dispuși să-i urmeze și să le îmbrățișeze convingerile. Aceștia pot fi oameni din categoria celor proști, dar și din rândul elitelor. În cine să mai crezi atunci?

   Exemplificând, cel care avea să fie recunoscut de istorie ca fiind un maestru al ipocriziei, a fost  Charles Maurice de Talleyrand-Périgord (1754- 1838), unul dintre cei mai cunoscuți și mai influenți politicieni și diplomați ai Franței. Unii l-a considerat pe Talleyrand ca om care nu s-a temut de schimbare, fiind capabil să se adapteze oricărei situații. Pentru alții, numele Talleyrand a devenit sinonim cu viclenia și lipsa principiilor. Una dintre multele acuze care i-au fost aduse a fost că nu a avut un crez, o conduită clară după care să se ghideze, fiind astfel mereu „de vânzare” și mult prea flexibil. A fost un manipulator aproape perfect al oamenilor. S-a spus despre el că a avut trei pasiuni: politica, femeile și mâncarea. O întâmplare a fost redată cu fidelitate, când Napoleon aflând despre conspirația lui Talleyrand, a strigat: „Ești un hoț! Un laș! Un om fără credință! Tu nu crezi în Dumnezeu! […] ai înșelat, ai trădat pe toată lumea […] ți-ai vinde până și tatăl! […] Uite-te la tine, ești un rahat într-un ciorap de mătase”. Talleyrand deloc mișcat, la ieșirea din ședință a grăit: „Ce păcat că un asemenea mare om este într-atât de prost crescut!”. Sau, cum spune românul: „La durut în cot!”.

   Acest subiect al ipocriziei i-a preocupat mult pe scriitori. Unul dintre ei a fost Jean-Baptiste Poquelin, cunoscut mai bine ca Molière (1622–1673), scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. „Tartuffe” este o satiră violentă îndreptată împotriva ipocriților și a ipocriziei. Ipocritul țese o întreagă intrigă și în cele din urmă își dă arama pe față, declară că, potrivit legii, el este noul stăpân, își izgonește cu sânge rece, fără pic de remușcare, protectorul din propria casă. Regele recunoaște că Tartuffe este un escroc și îl pedepsește forțându-l să restituie întreaga avere proprietarului.

   În literatura română, ipocrizia este arătată în romanul „Ciocoii vechi si noi” de Nicolae Filimon, despre care am mai amintit în eseuri. Ipocritul este Dinu Păturică – personajul principal – ambițiosul, vicleanul cu o inteligență malefică, obsedat de ascensiunea socială. Primit în casele postelnicului, într-o funcție modestă, adoptă la început masca supușeniei și a umilinței, acest prim pas pe „pământul făgăduinței” făcându-l plin de încredere: „am pus mâna pe pâne și pe cuțit; curagiu și răbdare, prefăcătorie și iuşchiuzarlâc (dibăcie, șiretenie) și ca mâne voi avea și eu case mari și bogății ca ale acestui fanariot”. Simulând atât de bine devotamentul, postelnicul naiv îi acordă încredere deplină, dându-i ca misiune supravegherea țiitoarei sale, Chera Duduca. Din momentul în care Duduca devine amanta lui, folosind-o apoi complice în ruinarea postelnicului, Păturică este sigur că „a învățat pe dinafară alfabetul norocului”.

   Duiliu Zamfirescu a scris romanul „Tănase Scatiu”, în care personajul cu acest nume este extrem de lacom, iar rapacitatea îi aduce bunăstare, cămătărie, moșie. Boierul îi dă de nevastă fata, precum și mandatul de deputat, împlinindu-se, astfel, destinul omului necultivat dar inteligent, îndrăzneț, imoral și lacom. Un parvenit – cu alte cuvinte.

   Liviu Rebreanu a scris romanul „Ion”, acest personaj Ion, alt parvenit, parcă din aceeași sămânță cu Dinu Păturică sau cu Tănase Scatiu, oameni fără scrupule morale, ce folosesc femeia ca mijloc de parvenire. Să ne gândim câți oameni distruși au fost, sunt și vor fi, în urma acestor acțiuni necinstite, ipocrite…

   Un om inteligent, cumpătat vede până unde poate merge îndrăzneala și pofta de viață. Omul prost dar șmecher, ipocrit, sfidează limitele, are în sânge tupeul și pofta de răzbunare, pentru care plănuiește singur, având încredere în deșteptăciunea sa. Se mai consultă cu … „colegii”, nu alții decât „tovarășii” de altădată  și de acum.

   Regulile de comportament moral nu ar trebui să aibă perioade de valabilitate în viață. Or, a desconsidera regulile bunei-cuviințe dar și pe cele consfințite prin legile divine sau ale statului, înseamnă a-ți etala obrăznicia, imoralitatea, înseamnă a-ți bate joc de cei din jur. Românul are proverbul: „Obrăznicia e boala fără leac”. Obraznicii, tupeiștii sunt prea plini de sine pentru a mai învăța de la alții. În loc să se mulțumească cu viața pe care o duc în legea lor, îi mai atrag și pe alții de partea lor. Așa s-au format clanurile cu „zidurile” lor de rezistență, a căror dărâmare cere un imens efort din partea oamenilor morali și printre care se infiltrează uneori, cu abilitate, trădătorii. Cum putem numi atitudinile unor astfel de conducători? Inconștiență politică sau depravare politică? De care se fac cei mulți, vinovați, fiindcă au închis ochii.

   Amintesc relatarea înțeleptului Petre Țuțea: „A venit odată un franţuz la noi, cu niște mașini, iar una nu funcționa tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge și așa! Trebuie să scăpăm de acest „merge și așa”; că „merge și așa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând și nu orice”.

   Poporul așteaptă normalitatea, armonia, încrederea, așteaptă ca politicienii să le facă viața mai ușoară, mai bună; oamenii s-au săturat de certurile politicienilor, de ipocrizia lor, de zâmbetele enigmatice și perfide. Vor să-i vadă muncind și să simtă rezultatele pozitive ale muncii lor. Să ne amintim că în democrație conducătorii trebuie să țină cont de voința cetățenilor, de interesele și aspirațiile de progres ale țării și nu de interesele lor egoiste, de parvenire.

——————

Vavila Popovici

Carolina de Nord

16 0ctombrie 2017

 

În ultima vreme au apărut numeroase luări de poziţie şi exprimări în spaţiul mediatic, foarte critice în privinţa practicii Bisericii de a cinsti, de a venera, icoanele şi încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaşte. Aceste exprimări i-au numit, pe ceia care practică cinstirea pomenită, ”pupători de oase putrede”,  pupători de cadavre” şi oricum, oameni foarte înapoiaţi. Desigur, unuia ca mine care evit exprimările violente şi sunt adept al rezolvării problemelor cu “duhul blândeţii”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor şi cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un process recurent în istorie. Un process foarte vechi şi care continuă şi în zilele noastre. Este vorba de Iconoclasm. Istoric, în mod constant, aceste mișcari iconoclaste au fost promovate de elemente extremiste al căror principal “argument” era violența. Acest lucru a fost dovedit în chiar zilele noastre de către mișcarea Taliban, care a bătut cu tunurile ansambluri arhitectonice cu valoare cultural unică, sau de către “califatul arab”, mișcarea ISIS, care a distrus monumente de o frumusețe fără egal, la Palmyra.
Deci, din punct de vedere istoric, iconoclasmul este o mişcare care caută să înlăture, cel mai adesea prin violență, imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credinţă decât al lor ( al iconoclaştilor). Cum spuneam este un fenomen vechi şi recurent. El a fost practicat de vechii Ebrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de “talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi dar care înfăţişau zeităţi în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, ”clasic” exemplu , este mişcarea iconoclastă din Bizanţ.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze; prima din 726-787 şi a două din 814-842. Prima fază a fost cea virulenta iar cea de a două a fost doar imitativă, retrogradă.
Iconoclaştii porneau de la convingerea că cinstirea icoanelor şi a relicvelor era formă de “idolatrie”; închinare la “materie” (considerată de ei impură) şi la idoli. Plecând de la această convingere împăraţii bizantini, Leo “Armeanul” dar mai ales Constantin al V-lea Copronymus, au devastat cu violenţă Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-a aruncat, au scos pe călugări şi călugăriţe din mănăstiri. Mai mult, Copronymus i-a silit pe aceştia, sub sancţiunea excecuției imediate la caz de refuz, să se “căsătorească” şi să “consume” căsătoria în circ, în arenă, sub privirea a mii de oameni. Este de menţionat că mulţi călugări au cedat de teama morţii dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizaţi. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul Stalinist în decada a două şi a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculous în care anume relicve, moaşte, au fost recuperate s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaştelor Sfântului Serafim din Sarov, în 1990). Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaşte închinare la cadavre. Asemenarea cu limbajul folosit de mişcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem crede că sunt inspirate de acelaşi duh.
Această ideologie a fost combătută de mari teologi şi cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.
Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim. Astfel el a arătat că “închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit, şi sfinţilor lui. Icoanele şi moaştele sunt “venerate”, cinstite. Cei care le veneraza nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit şi acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaştelor asemenea, ele nu sunt închinate, sunt cinstite, venerate. Sunt cinstite şi venerate deoarece au aparţinut unor oameni care, eliberaţi de povara propriilor păcate şi pasiuni, s-au “umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har şi aceasta se vede în felul în care rămăşiţele lor pământeşti s-au păstrat. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinţilor este limpede; ei erau oameni ca şi noi, au fost văzuţi şi au fost cunoscuţi. La fel şi chipul lui Iisus, el s-a întrupat, ”iar Cuvântul s-a făcut trup” spunea Sf. Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, ”pe care nimeni nu l-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sf. Andrei Rubliov. Cei “trei “care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem,  “tehnicalităţi” se găseşte un adevăr încă mai adânc.
Creştinii Ortodoxi nu consider  “materia” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută, cum căzut este şi omul. Dar ea, ca şi omul, va fi readusă la starea, în “care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana şi sfintele moaşte, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singuri cu adevărat “materialişti”, iar prin faptul ca Pravoslavnicii cred cu toata tăria că oamenii pot ajunge la “sfințenie”, care înseamnă un stadiu superior al “asemănări” cu Dumnezeu, ei dovedesc ca în adevăr cred că omul a fost făcut  “după chipul și asemanarea lui Dumnezeu”, și deci se poate spune că sunt și singuri, cu adevărat, ”umaniști”. Credinţa cinstitorilor de icoane a fost confirmată de al şaptelea sobor a toată lume de la Nicaea în 787 şi apoi reconfirmat în 843 în Duminecă numită şi “ Biruinţa Dreptei Credinţe”. Deci pe scurt această este istoria iconoclasmului.

Mişcarea neo-iconoclastă începută şi în România, cred, este un reflex al culturii hedoniste şi consumatoriste promovată de anume cercuri din “apus”. Este destul de trist că asemenea influenţe sunt acceptate uenori doar având “meritul” că provin din “apus”.
Mai trist este că această mişcare poate genera un vid cultural care lesne va fi umplut de alte credinţe cu adevărat violente.
Dar ce este surprinzător este tonul vehement cu care neo-iconoclasmul este promovat. Mă voi rezuma la doar două cazuri: fostul preot Ortodox care semnează Ion Aion şi poeta şi baladista Marilena Mihăilescu. Atât unul, cât şi celălat, folosesc un limbaj radical, fără echvoc, brutal şi repet, care pare nepotrivit unuia că mine care prefer discuţia în “duhul blândeţii”. Cei doi sunt cei care folosesc epitete de genul, ”pupători de cadavre ciopârțite”, ”pupători de oase”, etc. Mă întreb ce soi de pasiuni, frustrări, coşmare îi stăpânesc pe cei doi? (Creştinii, de modă veche, ar putea să zică, pur şi simplu, că cei doi sunt “posedaţi”. Eu nu o voi face). În cazul lui Ion Aion este vorba de un ateism manifest. Dar să nu uităm că atât” teismul” cât şi” ateismul “sunt credinţe. Egal imposibil de “dovedit. Un “dumnezeu” a carui existență ar putea fi dovedită, nu ar fi chiar mare “dumnezeu”. Oricum nu pentru Dreptmăritori, al căror Dumnezeu este,” negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut și neajuns, pururea fiind și acelaș fiind”. În cazul Marilenei Mihăilescu cred, din modul și din ce scrie, că la mijloc poate fi infuența unor culte neo-protestante (poate Baptişti?). Ea foloseste uneori referințe sau citate scripturistice luate din context. O bine cunoscuta tactică a “misionarilor” neo-protestanți. Căci citatul incomplet și luat din context poate face din “da”, ”nu” și viceversa. Personal cred că teologii neo protestanți sunt sinceri și nu doresc să facă rău. Dar teologia lor e firavă, plăpândă, șubredă, contradictorie și aceasta datorită unei greșeli metodologice fundamentale: inconsecvența nivelelor. Ca exempul. Ei afirmă credința într-un “dumnezeu atotputernic” dar imediat tăgăduiesc că Maica lui putea fi o pururea fecioara. Ce fel de “atotputernicie” are un astfel de “dumnezeu” care nu poate avea de Maică o “pururea fecioară”? Dar, repet, în cazul Marilenei Mihailescu doar cred acest lucru, că este influențată de ceva culte, sau cult, neo protestante.
Oricum sfatul meu pentru neo-iconoclaşti ar fi să îşi pondereze tonul mai ales că, în momentul de faţă, Poporul Român este destul de frământat şi divizat.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

16 octombrie 2017

Curând

curând
va fi toamnă
peste alei de silabe
plânge-un castan
în locul ochiului
căzut
ce am tăcut
înveşmântez
în lut în brumă în cuvânt
am mâinile pline de greieri
iar clipa mea tainic adie
a frunze
curând
mă voi pierde în somn
dezbrăcată de gând
vreau doar să hibernez un timp

————————

Adriana Popa
Desen : Mihaela Gheorghiu

 

George  Anca

 

HAIKU

 

*

 

dharma dărâmând

Gita filocalică

epic  Bhagavan

 

kșetra suflă-n conci

prinoase transcendente

mierlă  pescăruș

 

militărie

țeapănă cârjă în gol

soarelui suflu

 

*

ghionoaie corb

înzăpezit ori Edwin

pronie beligerină

 

friguri Morella

uitând neamintiții

destui mirându-i

 

să mă învețe

mintea cea de pe urmă

ciori înspre Glina

 

*

îngropat nopții

îmi țin suflarea

a învia kavya

 

mă demormântă

cumva fără părere

de bine nici rău

 

pe unde căzând

s-o revăd soka sloka

Arjun lui Krișna

 

*

citit lui Vale

Mahabharata și Moș

Nihifor Coțcar’

 

Costin viața

lumii samsara verset

durere soka

 

Kunti după naștere

revenire la

virginitate

 

*

mare mă făcui

murii în horă jucai

pămnt răsturnai

 

clopotul sună

cerbii zboară ciutele

rățișoare ciori.

 

mama așteaptă

pace mormânt mai nimic

tata-i dă piua

 

*

vorbim sanscrită

ești termintată foaie

cât om mai dura

 

uită-te-n alți ochi

și vei vorbi orbește

zicând ce-ți vine

 

în verile renunțării

de vrie nevoie gata

Iliada Mahabharata

 

*

dragon nemaicap

ceas de mare la oră

floarea norului

 

cântare yoga

decorporalizată

în Kurukshetra

 

stau pe terasă

până vine soarele

și nu mai vine

 

*

vederea mării

în depresia

copiilor de templu

 

uscam ce udam

uitând dăruirile

exorbitării

 

iată-mă-n război

fără de întoarcere

avatarură

 

*

aceleași lucruri

nelucruri fără voce

revelație

 

ceasul înota

scurtând timpul de spaimă

să înnebuniți

 

ora soarelui

mai devreme de coran

țipetelor cui

 

*

 

negri alkyoni

în lungul aripilor

război mărilor

 

steaua răsare

din gura lui Dumezeu

cu tot ce e sfânt

 

înghițit de nor

surya nu mai ajunge

în amintire

 

*

Val pescuise

Vyasa tânăr fiind

o scoică tunet

 

halucinata

primea măturătorul

închipuire

 

eră de rescris

veni măturătoarea

trandafirilor

 

*

fiii stropilor

spirite vegetale

de salbămoale

 

karate karma

zece căpitani în cerc

mănâncă banane

 

sacrificare

ora desfigurării

nimic de găsit

 

*

opus frig Agni

nașa fluierătură

de copt făina

 

neasmuțire

dinspre dumezeire

dodii melodii

 

spre sufocare

tată  socru ginere

aer peste flori

 

*

ușa vântului

bate neabătută

n-am nimic de spus

 

cum ar deconta

țânțarii musonilor

convulsiile

 

nouri hortensii

își alege Dumnezeu

nespunându-le

 

*

de unde cuvânt

oase-n meditație

neîncântare

 

ne în oracol

doi delfini cu tine trei

sună-ți tabere

 

disimetrie

în două ape țigle

din altă lume

 

*

roata carului

trecuturi insolate

turla calicului

 

cu Leana Dinii

aruncară pe mine

monede din geam

 

hai c-o aflase

ceairul niciunui cal

să fi călărit

 

*

virginitate

ori moarte repetată

ritmând credința

 

lătrat din bucium

cavaleria câinilor

fără cuvinte

 

pe valuri reci

știu numele florilor

contemplu templu

 

*

mâncând ultima

plutire pe avatar

suflare altcând

 

mai dă-i Vyasa

tăcerea dinaintea

renunțărilor

 

judecătoarea

va să fie ce este

furată-n spațiu

 

*

arunci Arjuna

săgeată infinită

halucinare

 

cobori pe capră

Agni ferit de febră

tu ești Maria

 

apropierea

priește răscrucilor

pe ziua mării

 

*

catapetesme

Gita arterială

păduri în țăndări

 

aici înghețasem

de-oi fi dormind nepornind

călătoria

 

divinatoriu

cercul mi s-a înspumat

Mahabharata

 

*

copacii dreapta

invizibilității

adunându-vă

 

mi-o fi spunând nu

ne mai cunoaștem acum

țărm rotund tărâm

 

stați în picioare

întrebuințându-vă

incinerare

 

*

atâta sânge

întru Mahabharata

zvântat în Gita

 

pe răgușire

boemă literară

spasme benigne

 

cât să ne calce

ispășire cap-coadă

ca să nu uităm

 

*

nuduri toride

tendoane-n rugăciune

hind geometrie

 

portretistică

mișcare anșenată

o libertate

 

cruce de granit

voi fi azi-mâine Gita

ivit potrivit

 

*

nemțește kșetra

întâi itliana

apoi sanscrita

 

alt atman extaz

mama tata pân’ la cer

pierzând toți banii

 

repetiție

Doi tineri din Verona

Modi Gita Lance

 

*

nu te întristezi

fel de prieteni suedezi

premeditare

 

semiplictisul

timiditate de grup

transcendentală

 

frați ahimsei

căldură adiată

fală falică

 

*

ghiocuri pandiți

asonanțe sanscrite

în perenități

 

lângă stadion

deandoasele oglinzii

se joacă finzii

 

bisturiu înfipt

consumat în elegii

cidrul mă stropi

 

*

malului gitan

luceafăr fără lună

gâtul m-o lăsa

 

uite-mă-n pridvor

oi prinde și-alte dreve

teosofice

 

înnegrind măslini

rouă oranj verde

ne-am gusta come

 

*

stază lumina

până disear-o vedem

alb întuneric

 

m-aș numi zilei

câinele fără lună

ce să mai treacă

 

orto coboară

întreaga noapte caut

altar pe aici

 

*

nu niciun premiu

și azi când mă voi duce

chei  reciproce

 

ce știu eu Gică

pe cine necunoscând

că nu sărirăți

 

încă un destin

Vyasa progenitor

de nou Korava

 

*

duhoarea pieței

în duminica goală

retrage-te mort

 

expresivități

pământene cochilii

dezlegându-ne

 

starea-ne Gita

de la Schlegel la mine

neredundantă

 

*

pe așezate

protector omenirii

de nu mai vorbeam

 

fluorat gâtlej

poala nopții din urmă

citește ce scriu

 

o trimit la toți

de-oi găsi poza cu noi

cine nemaicine

 

*

ne puzderim crux

nu mă mai duc la granit

înflorim dervenți

 

cui răspuns tusea

la loc halucinații

pe răpunere

 

nonexhaustiv

probabilism săgeată

mistica fiecăruia

 

*

donanda rar eoni

canon metaforele

azi-mâine ciorna

 

lunăticie

pe urma săgeților

închinându-ne

 

bube răsărind

despărțiră eonii

muzică fuga

 

*

pete solare

emană diaspore

cerul mă ține

 

cal în somn transpir

nu mă mai opresc din râs

ceapă ba prana

 

stau în fotoliu

nu plângi plecând

adorația infra

 

*

altă cometă

cât o fi o coboară

îmbogățirea

 

ajungi neajuns

la nicio nuntă pe-așa

tasmaniană

 

talpă luceafăr

ora roșu clatină

salutare Erol Flyn

 

*

nebun în joacă

taie gâtul avatar

cap uraganca

 

cerul ori câine

recunoaște persoana

patrulei viol

 

luna la mijloc

în iad trăiască nașu

singură nașa

 

*

lucruri nelucruri

car cărăruie era

abur păcatul

 

viitor exil

tencuit foii mate

omenire

 

dintr-o cenușă

pe gânduri gospodare

n-am unde pleca

 

*

catadixitori

fac alaltă cotoarbă

topos abdomen

 

viața viermilor

scăpăm unii de alții

zar variantiv

 

de voi petrece

deodorate dame

golele nu mă

 

*

lucrețiană

demența de demente

recitative

 

îți feriși fato

oase cromolitice-n

operație

 

magul din stele

te prefăcu-n somnie

și tu Rousseau

 

*

ce e seceră

și noi fără fântână

mă uit la sine

 

ora de orez

palme în apărare

o prăjitură

 

ursoaica neagră

ce-o face ziua din noi

mână de homeless

 

*

tempo avan

necitire din fire

ind imigrat bâng

 

instrumentare

nescrisule sus

vișina invers

 

ne mai sfătuim

ticsiți în meserie

n-o fi foc mă rad

 

*

a nu săvârși

păcatul aruncării

te uită Domnul

 

semn ciorba veche

pe tine te așteaptă

ceaiuri și cafea

 

doctora Cici

cocon creier insectat

dereflexare

 

*

ochiul țesător

lasă lacrima toamnei

închipuitor

 

viiturile

iar una pentru mâine

după cenușă

 

iarbă fântâna

rouă vaporizată

pe alergate

 

*

tăcea nu-mi spunea

a auzit nu tăcea

că-l trage de lanț

 

rău suferit-am

că noi ne-am avut bine

să nu mă vadă

 

măcar meninge

m-or prinde iar emoții

porții cosmice

 

*

feșteliți codoși

picuri piguli nici urmă

găbjind panica

 

zenit ciclop zi

nu murim murind aci

renunțiatori

 

nimeni seamă la

furtul manuscriselor

mele nici atât

 

*

cântai mierlelor

ce-am tăiat nu mă  taie

fluierul zorii

 

unii niciunii

înscris pe fața dânsei

rac pălărier

 

luceafărului

vremea ce ne rătăcim

în Agrigento

 

*

nerăsuflare

număr upanișade

liber Atharva

 

închipuite

se târâie cărți

ziguratului

 

preferându-mă

pierdui toți spectatorii

ce-or fi căutând

 

*

os pe os citești

nevedere sfidare

când ne și certăm

 

mă văd la Jaipur

în viață gandhiană

ahimsa jaini

 

aparigraha

scăpată de tumoare

satyagraha

 

*

Parnas vestală

gol incolor liană

întunecată

 

infatuare

mirosul de incendiu

sub avioane

 

piață blocadă

uit partea rătăcirii-n

lucrurile mici

 

*

soare mosoare

vreo muzicalitate

neosucala

 

delasă leasă

întoarce-mă sămânță

nud noncreator

 

transperă spiră

fiecare zi alt ochi

convalescență

 

*

ce să vă pară

ce te entuziazmezi

convulsivilor

 

„Luna în zădar

Bate în ferești Și mă-n-

treabă iar Unde ești”

 

haiku Mitică

zi prea prea foarte foarte

câte ceasuri sunt

 

*

„când sufletul îți

este gol și inima

fără simțire”

 

toamna vedele

cum ar ispăși rime

timiditate

 

„ce cauți unde

bate luna Pe-un alb iz-

vor tremurător”

 

*

„Naintea nopții

noastre îmblă Crăiasa

dulcii dimineți”

 

nelin violin

karamchari zindabad

zzz Melbourne

 

de aș scăpa de

haikuuri concentrice

nelăuntrico

 

*

cât bogăția

portretizez criminali

de unde sculpturi

 

stele lunare

sfiind lumina zilei

azi mâine haiku

 

roșie frică

milă precum ahimsa

în drum spre Fuji