Cuvânt și iubire

Începutul celui de al noualea deceniu al veacului al XX-lea a însemnat sfârșitul “războiului rece” și constituirea Statelor Unite ca singura “super-putere” mondială, capabilă să își proiecteze forța în orice colț de pe glob și să își impună aproape fără împotrivire, ori șansă de împotrivire, voința pe tot cuprinsul planetei.
Este un adevăr foarte bine cunoscut că puterea absolută atrage după sine demența absolută. Puterea absolută a atras după sine întotdeauna și din păcate, Statele Unite par a nu face excepție, dorința de a exercita această “putere”. Iar exercitarea puterii înseamnă, după ce toată vorbăria a fost înlăturată, capacitatea de a provoca suferință și umilință fără teamă de consecințe. Celor spuse trebuie să le fie adăugate câteva lucruri.
Există prejudecata cum că “războiul rece” (și încă mai précis lupta împotriva comunismului) ar fi fost  “câștigat” de Statele Unite. Nimic mai fals.
“Războiul rece” a fost câștigat de o coaliție, formală și informală, de țări, grupuri de oameni și mai ales de principii și idei generoase. Aceasta enormă alianță, superioritatea morală și monumentală ineficacitate economică a comunismului au lucrat la doborârea comunismului. Consecința căderii comunismului a fost ca Statele Unite au devenit, prin lipsa unui concurent, cea mai puternică țară de după “războiul rece”, noul imperiu. Ce este cu adevărat tragic este faptul că Statele Unite au dat total uitării principiile și ideile generoase ce au făcut posibilă căderea comunismului și în chip cinic caută să impună voința și interesele lor la scară globală. Din perspective istorice Statele Unite au încetat să mai fie puterea “binelui” și au devenit un nou imperiu care, în chip necesar, va urma soarta celor care i-au precedat. Hubrisul dement, părerea de sine, superbia nebună au fost “teoretizate” de slugoi care au apărut cu formularea “excepționalismul american”. Sub acest termen USA se consideră deasupra oricărei legi și obligații. De fapt iarăși nimic nou sub soare. Naziștii foloseau formula “supra oameni” ori “rasa superioară” și am văzut unde au ajuns. Iar cu aceasta ajungem la aflarea unora dintre cauzele care pun în mișcare anti-americanismul de azi .
În momentul de față Statele Unite au decis ferm să nu mai acorde atenție legilor internaționale, să aplice selectiv, după plac, “principii” și în plus, cu o aroganță la marginea demenței și-au rezervat  “dreptul” de a ataca țări și schimba guverne la bunul lor plac. Este un exemplu tragic și înspăimântător de hubris imperial, fără precedent de la Roma încoace. Atunci când sunt confruntați cu încercări de rezistență noii stăpâni ai lumii se arată nedumeriți. Hubrisul lor este atâta de orb încât nici nu își pot imagina de ce o bună parte din lume (de fapt cea mai mare parte) le este ostilă. Statele Unite încă nu înțeleg că “imperiul” este un lucru costisitor, moral și fizic, și finalmente auto-distrugător. Mai simplu spus Statele Unite încă nu înțeleg că cel ce seamănă vânt finalmente va culege furtună.
Încă în 1991-1992 Statele Unite au inaugurat  “noua ordine”  internațională. În termini concreți aceasta a însemnat că Statele Unite au redefinit  “regulile”  de comerț și finanțe internaționale, în interesul propriu; au anulat brutal orice tratat internațional care îi incomoda  (absolut revoltător este modul în care pe de o parte Statele Unite cer condamnarea adversarilor lor prin tribunale “internaționale” și simultan impun ca ele însele (USA) să fie exceptate de sub jurisdicția acestor curți penibile pe care însele le-au adus în existență). Fără cruțare Statele Unite au atacat și distrus tări: Panama, Somalia, Afganistan, Yugoslavia, Irak, Libia, Siria etc. Iar acuma amenință cu distrugerea încă circa 2/3 din țările lumii. Pe față Statele Unite s-au lansat într-un război anti-Islam și tot pe față acordă sprijin total genocidului dus contra Palestinienilor. Pentru a încununa această agresivitate dementă, efectiv fără precedent în istoria omenirii, SUA au alcătuit și un soi de “doctrină”,  a  “războaielor preventive”. Conform cu acest program bestial USA își rezervă dreptul de a ataca și distruge orice țară pe care ar considera-o  “pericol”. Deci agresiune la bunul plac. Iar pentru cei considerati  “inamici” a fost organizat lagărul de exterminare de la Guantanamo. Un lagăr unde cei ținuți nu au acces la judecată, nu au dreptul să își vadă  “actul de acuzare”, și unde se practică cel mai bestial system de detenție în totul identic celui de la Pitești. Este rezultatul acestui egoism șovinist sfruntat ca o bună parte din lume este azi încărcată de “anti-americanism”. Este tragic că administrațiile americane nu pricep că acțiunile în “ forță” nu vor putea schimba această stare ci o vor exacerba. Mai grav este faptul că USA și țările pe care le controlează (Europa Unita și asemenea) promovează cel mai crud sistem cu putință; ”globalismul”. Un sistem al plutocrației extreme și care dă inegalității economice, între țări și oameni, dimensiuni efectiv obscene. Dar direct ridicol este modul selective în care “regulile” sunt aplicate. ”Imperiul sodomit” (adică USA și slugile lor) inițial au promovat comerț “liber”. Dar imediat au început să aplice “sancțiuni economice” oricând le venea la îndemână. De fapt “imperiul sodomit” a înlăturat orice urmă de legalitate internațională și a înlocuit-o cu haosul bunului plac. După cum este știut haosul este o stare provizoriu, în mod necesar ordinea se va introduce. Dar ce este limpede este că principala cauză a haosului trebuie înlăturată și aceasta este aberația sinistră care este “imperiul sodomit. ”Trist este că foarte mulți oameni au crezut în acest sistem demonic. Avansat și sprijinit propagandistic prin monștrii de felul lui George Soros. Dar omenirea se trezește. ”Globalismul” a devenit termen de ocară și rușine, adică exact ce este. În confruntarea dintre  “locuri” și “globalism”, locurile înving. Sunt țări care devin tot mai puternice și care sprijină independent și drepturile statelor naționale: Rusia, China, India, Iran, Brazilia și multe altele. Acestea sunt țări pe care “imperiul sodomit” nu le poate zdrobi; nici azi și încă mai puțin mâine. Agonia  “globalismului” va mai dura dar se pare că el va sfârși nu într-o mare de sânge ci într-un ridicol perfect. Cazul Trump este ilustrativ. Atunci când “imperiile” își pierd credibilitatea morală ele sunt intrate în putrefacție. Ce se mai poate spune despre “democrația”  sistemului atunci când politicienii sunt aleși nu numai dintre membrii cei mai bogați ai societății dar au ajuns să fie aleși dintre membrii acelorași familii. De necrezut, ”democrație ereditară”! La asta se adaugă modul nerușinat în care în politica externă USA folosesc dubla măsură, dublul standard. Țări despotice la maximum (cum ar fi Arabia Saudită), la caz că sunt supuse USA, sunt declarate “bune” iar țări profund democratice (cum este Venezuela sau Ecuador) sunt declarate “rele”. Încă mai dureros, acest imperialism sângeros s-a dezvoltat concomitant cu transformarea USA într-un stat polițist. Încă mai există o umbră de “libertate”, dar ea este iluzorie. Este iluzorie căci presiunea economică silește majoritatea zdrobitoare să fie exlusiv interesată în câștigarea pâinii zilnice. Dar mecanismele de represiune sunt așezate și în orice moment o teroare de plumb, de tip Ceka, poate fi dezlanțuită. De fapt semnele se văd, în modul bestial în care demonstrațiile sunt înăbușite și în modul absolut criminal în care poliția Americană se comportă. Orice confruntare cu un polițist se poate termina cu moartea cetățeanului fără drept de recurs. ”Prestigiul” American se menține doar printr-o propagandă stridentă, prin capacitatea mijloacelor de informare de a muta atenția publicului în direcții secundare și prin slugărnicia celor direct vânduți sistemului bestial. În acest sens slugărnicia exacerbată de care a dat și dă dovadă  “elita de mahala” românească, intelectualii la colț de stradă și lacomi de prostituție, este aproape fără precedent. Osanalele aduse noului imperiu sunt jenante dar acești catamite (termenul îl merită!) nu mai știu ce este rușinea. Dar în altă ordine de idei mă leagăn în nădejdea că sistemele cărora administrații românești le-au făgăduit atașament “veșnic” au avut de regula viață scurtă. Nădăjduiesc că “globalismul” nu va face excepție de la această regulă. Oricum un sistem menținut pe propagandă goală și pe teroare nu poate avea viață lungă. În scurtă vreme inocenții lumii vor striga și acestui sistem că “împăratul este în pielea goală”.
Este foarte trist că valorile și principiile care au făcut din Statele Unite limanul spre care și-au îndreptat nădejdea mai toți necăjiții pământului, au fost date peste cap de administrații fără minte și fără suflet. În același timp rămâne nădejdea mea profundă că locuitorii acestei mari țări vor ști să recâștige controlul destinului lor, vor ști să se reinventeze și vor face din nou din Statele Unite o țară respectabilă și care merită iubită.
———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

3 august 2017

Stimată Dră Doctor, noi (…) v-am apreciat şi, ca doi moşi (moşul şi baba), v-am aşezat în inima noastră. Şi ştiţi Dv. că în inimă nu poţi băga pe oricine, ci numai pe cel sau pe cea pe care-i apreciezi, pe care îi doreşti. (…) ne lipsiţi şi la propriu şi la figurat. Ne deprinsesem cu Dv., vă cunoşteam de cum puneaţi mâna pe clopoţel şi vizitele Dv. în singurătatea noastră erau dorite şi mult gustate. Vă consideram ca pe cineva din familia noastră, apropiată de noi. Şi, dacă pe deasupra mai pui şi ajutorul medical de care ne-am bucurat, puteţi să vă faceţi o idee de ce am pierdut noi prin plecarea Dv. Poate că aşa e să fie, ca, în timp ce unii se bucură, ceilalţi să fie mâhniţi.” Sunt rândurile scrise ale preotului dintr-un sat, unde fusese medic o bună bucată de vreme. De fapt, după terminarea studiilor medicale absolvite cu o medie peste 9,00, repartiţia nu avea să o primească nicidecum în buricul vreunui târg important de provincie ori în cel al Bucureştiului, ci, unde altundeva pentru anii ”60, decât la despăduchiere, în satele şi cătunele din Moldova acelui timp. Aşa că, dacă va fi fost o fire aprigă, de cele mai multe ori, nu era din cauza caracteristicilor ei native decât într-o măsură oarecare, cât, mai degrabă, din cauza mediului rural complet diferit faţă de cel universitar de acolo, din locurile pe unde au purtat-o paşii începutului de carieră profesională.

A făcut parte din generaţia anilor 1954-1960 a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, primind de la divinitate marea şansă de a avea ca profesori personalităţi ale domeniului recunoscute mondial şi care, mai târziu, au devenit binecunoscute nume de spitale: C.C. Iliescu, Theodor Burghele, N. Gh. Lupu, I.C. Parhon. Datorită diplomei de merit obţinute la finalizarea cursurilor liceale, admiterea la studiile universitare nu s-a făcut în mod obişnuit pe locurile scoase, de obicei, la concurs, ci pe cele special destinate unor astfel de absolvenţi, aşa încât concurenţa a fost una ce depăşea toate aşteptările. Nu era deloc sigură că va reuşi. Chiar îşi reproşa faptul că ar fi putut să se înscrie fără concurs de departajare la oricare altă facultate din Capitală, numai că inima o îndemna să încerce, totuşi, la Medicină. În aparenţă, examenul părea unul extrem de simplu. Dar numai în aparenţă, căci această simplitate s-a dovedit pentru foarte mulţi dintre aspiranţi cu adevărat înşelătoare din pricina profesorului examinator Teitel, care adresa, de cele mai multe ori, întrebări de perspicacitate fără vreo legătură cu subiectul respectiv. Când i-a sosit rândul, a fost întrebată un singur lucru: „Domnişoară, spune-mi, te rog, celula nervoasă se divide ori ba?” Cu o jumătate de gură din cauza emoţiilor, a răspuns: „Celula nervoasă nu se divide, domnule profesor.” Atunci, ca să o încurce, aşa cum proceda întotdeauna, dl. Teitel a insistat: „Cum poţi să susţii o asemenea enormitate, domnişoară? Auzi, celula nervoasă nu se divide! Unde ai citi dumneata asta? Şi mai vrei să fii studentă la Medicină!” Reacţia ei din acele momente a fost una care l-a marcat definitiv pe profesor. De emoţie, a izbit puternic cu pumnul în masă, rostind cu vehemenţă: „Celula nervoasă nu se divide, domnule profesor!” Numai că pe masa respectivă de examen se afla o călimară plină cu cerneală, care şi-a împrăştiat brusc conţinutul pe hârtiile aflate în faţa lui Teitel. Cu acest răspuns avea să intre în primul an la Facultatea de Medicină de pe malul Dâmboviţei. Dacă ar fi afirmat invers, cu siguranţă că şi-ar fi ratat definitiv şansa. Iar, la drept vorbind, nici nu îşi permitea deloc o traiectorie diferită a vieţii în momentul acela.

Cu profesorul Teitel avea să se reîntâlnească mult mai târziu în facultate, la cursurile de Farmacologie, unde studenţii erau supuşi aceloraşi întrebări bizare de cultură şi perspicacitate, întrebări ce excludeau, de regulă, completamente cunoştinţele medicale. Spre exemplu: „Câte fire de păr are porcul?” ori „Când înfloresc pomii – primăvara sau toamna?” ş.a.m.d. Pe ea a întrebat-o aşa: „Domnişoară, ai fost la Operă?” Mirată, i-a răspuns: „Desigur, domnule profesor, am fost!” Dl. Teitel continuă: „Şi, ai văzut ”Rigolletto?” Cu aceeaşi mirare, îi răspunde afirmativ: „Am văzut!” Atunci farmacologul rosteşte întrebarea premergătoare celei de final: „Să-mi spui, te rog, ce rosteşte corul, la un moment dat, în operă?” În acele secunde, simţea că îi fuge pământul de sub picioare. O restanţă la Teitel şi pierdea bursa anuală atât de necesară nevoilor ei curente. Gândul salvator, însă, i-a venit deodată în minte: „Cu copiii şi nebunii nu e bine să te pui…” Întrebarea ultimă a profesorului a fost una cu iz ghilotinant: „Ei, acum vreau să ştiu, domnişoară, care dintre noi doi e nebunul şi care e copilul?” Replica ei tăioasă a sosit imediat: „Domnule profesor, din punct de vedere somatic şi psihologic, eu nu mai sunt copil.” Fascinat, Teitel continuă: „A, deci eu sunt nebunul! Domnişoara m-a făcut nebun!” Ea insistă: „Domnule profesor, eu nu v-am făcut nebun, numai că, având în vedere vârsta pe care o am, nu mai sunt de mult un copil.” Bătrânul farmacolog încheie dialogul de examen cu ea astfel: „Vezi, dumneata, domnişoară, pentru mine medicul trebuie să aibă nu numai o pregătire profesională adecvată, ci şi una intelectuală pe măsură. Altfel mi se pare că ar fi numai jumătate de doctor.”

Capriciile lui Teitel i-au folosit în viaţă, mai ales după ce a părăsit, în 1960, asfaltul, cofetăriile şi sălile de spectacol ale Bucureştiului. Adevărata lecţie a vieţii, însă, avea să înceapă, în cele mai dure sensuri ale ei, abia pe drumurile de pământ ale Drăguşeniului. Acolo, orice replică din Verdi ori Puccini se estompa imediat în potopul de sudalme ale ţăranilor moldoveni. Nu ştia, pur şi simplu, ce cauta în acel loc, de ce soarta a dus-o într-acolo. Precum nu înţelegea nici de ce a trebuit să înveţe şase ani de facultate, ca să se îngroape, cel puţin pentru moment, într-un film ce nu părea deloc a-i aparţine. Rugăminţile adresate, la început, cu politeţe de intelectual localnicilor îşi găseau răspuns doar în indiferenţa afişată cu superioritate de aceştia. Se gândea în fiece clipă că singura ei soluţie de a evada din infernul păduchilor şi al sărăciei ar fi să renunţe definitiv la profesie şi să se întoarcă acasă, la Râmnic, de unde era originară. O domina tot timpul sentimentul că nu posedă capacitatea interioară de a îndura la nesfârşit nişte condiţii de trai atât de precare, atitudinea respingătoare a oamenilor, precum şi orizontul acela de o îngustime înfiorătoare şi neofertant al satului de atunci. Nu-i dădea pace nici ideea că, dacă pentru o asemenea stare de lucruri luptase ea ani de zile în Bucureşti, cu siguranţă orice efort al ei şi al părinţilor săi fusese, practic, totalmente zadarnic. Răsturnarea de situaţie a venit în momentul când a răspuns nepăsării celor din jur cu propria ei monedă de schimb – prima înjurătură de tânăr medic de sat: „Paştele mamei ei de viaţă!” Reacţia generală a ţăranilor a fost, evident, una de tresărire bruscă. Nu se aşteptau, pur şi simplu, ca domnişoara doctor să rostească vorbe asemenea lor. Din acel moment însă, intelectualul care, printre altele, văzuse nu cu mult timp înainte „Apus de soare”, „Bădăranii” şi „Rigolletto”, avea să schimbe, de nevoie, complet discursul interacţiunii verbale directe, dar şi paradigma propriei sale supravieţuiri.

Drăguşeniul, a recunoscut-o întotdeauna, a fost cel care i-a călit, de fapt, definitiv voinţa. Una din cele mai dragi fiinţe ale sufletului ei avea să fie, pe lângă familia preotului satului şi vizitiul care o conducea cu trăsura în tot raionul, nimeni altul decât… calul Tarzan. Peste ani, când s-a întâlnit din întâmplare cu unul dintre localnici, a întrebat ce mai fac preotul şi Tarzan. „Tarzan a murit, doamna doctor. După ce aţi plecat, a suferit foarte mult. Când trecea cu trăsura prin faţa dispensarului, se oprea şi se uita lung către poartă, doar, doar de-ţi apărea să-i mai daţi o bucată de zahăr.” Căci calului îi plăceau foarte mult dulciurile, în special, zahărul cubic, aşa încât, totdeauna când pleca la o intervenţie în sat, trebuia să aibă în buzunar câteva bomboane, căci Tarzan avea obiceiul să ia câte o mică pauză de mers, întorcând capul spre a-şi primi darul aşteptat. Calul avea codul lui propriu de comunicare cu ea şi cu vizitiul. Se oprea brusc, atunci când presimţea un pericol, şi o lua la goană, când nu-i plăcea o anumită persoană, care se dovedea, culmea, la scurt timp, a nu fi deloc una de calitate. Viaţa ca medic de ţară nu i-a fost deloc uşoară, dar a avut farmecul ei unic prin prieteniile trainice, pe care le-a legat în acei ani de tinereţe. După Drăguşeni, au urmat, apoi, Sanatoriul TBC Moroieni, Spitalul TBC Rm-Sărat şi, finalmente, Comisia de expertiză medicală a Spitalului municipal de pe malul Râmnicului, unde a fost, practic, deschizătoare de drumuri în acest sens. Chiar dacă lucrarea de licenţă şi-a susţinut-o în ramura Cardiologie cu Profesorul C.C. Iliescu, fiind colegă de an cu vestitul ortoped şi dascăl de mai târziu de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Andrei Firică, i-a fost scris să profeseze cu totul şi cu totul altceva, o mână nevăzută hotărându-i şi ei, ca şi mie, întotdeauna, traseul personal.

Dacă s-ar fi întâlnit cu Hitler şi cu Stalin, deopotrivă, cu siguranţă Al Doilea Război Mondial nu ar mai fi început vreodată, atât de fermă şi de tăioasă era în interacţiunea directă cu semenii. De aceea, pentru mulţi dintre cei care nu au cunoscut-o îndeajuns, părea, de multe ori, barda lui Dumnezeu, nicicum îngerul Lui. Nu din nativitate, ci, pur şi simplu, din arta durităţii la care a supus-o destinul şi, cu precădere, Drăguşeniul de altădată. S-a luptat cu oamenii, cu mentalităţile, cu viaţa, cu tot. Personalitate extrem de conturată, vulcanică, dar obiectivă, în genere, în privinţa judecăţilor de valoare, uşor influenţabilă, însă, în anumite momente, cu opinii, de regulă, sentenţios exprimate şi o sensibilitate bine mascată în suflet, fără să revoluţioneze în vreun mod special medicina, şi-a practicat meseria de doctor, aşa cum a crezut de cuviinţă. De o pedanterie vădită, exagerat de atentă la mediul polisaprob din jurul ei, critic extrem de acerb la transformările maladive din societate, pasionată, în schimb, de muzica de operă şi de romanţe (cu deosebire de stilul interpretativ şi vocea marii noastre interprete Ioana Radu, dar şi de talentul artiştilor lirici ruşi), Dr. Virginia Mihalcea a reprezentat unul dintre spiritele marcante ale vieţii mele de până acum, practic, o a doua mea mamă, aş putea spune fără să greşesc, o prezenţă cvasiconstantă, cu rol fundamental în foarte multe dintre situaţiile-limită la care m-a supus, de-a lungul vremii, destinul. Mi-ar fi plăcut să fiu tăioasă şi fermă ca ea, repet acest lucru, căci secolul XXI nu este teritoriul sensibilităţilor şi raţiunii, ci unul completamente antagonic şi întunecat.

La un moment dat, când pleacă de lângă tine un spirit, care te-a iubit exact aşa cum eşti, simţi cum o mână nevăzută îţi amputează pentru totdeauna sufletul. Căci deloc întâmplător te intersectezi în apa tulbure a timpului cu persoane, care au un rol hotărâtor în propria-ţi viaţă. De ce? Pentru că Fiinţa aceea veşnic aflată lângă inima ta a primit, la rândul ei, o misiune specială de Acolo, de Sus, spre a-ţi scrie şi determina chiar, uneori, cu Voie divină, o parte importantă din filmul traiectului tău existenţial. Ai sentimentul că în sufletul lor locuieşte, de fapt, Dumnezeu Însuşi cu armatele Sale de îngeri şi de sfinţi cu tot. „Ce-am realizat eu în 81 de ani de viaţă?”, mă întreba mereu în ultimul timp. „Verdi a scris atâtea opere pentru omenire, alţii au făcut descoperiri importante. Rolul meu care a fost? Să sufăr de atâtea boli şi de singurătate?” Nu mă surprindea niciodată cu întrebările ei. Era un om inteligent, căruia-i plăcea să intre întotdeauna în miezul problemelor nedesluşite ale existenţei pământeşti. „Rolul tău, i-am replicat, a fost să ajuţi oameni şi să îţi depăşeşti, la fel ca şi Maria Tănase, condiţia. Cu alte cuvinte, din fata lui Fănică ai devenit pentru toată lumea tu însăţi, adică, Doamna doctor MIHALCEA Virginia.” Sunt absolut convinsă că, până şi la Judecata de Apoi, rolurile principale judecat-judecător vor sta taman invers.

————————————–

Notă: Dr. Mihalcea Virginia (9 martie 1936 – 2 august 2017), medic la Spitalul TBC – Rm-Sărat, ulterior, medic-şef la Comisia de Expertiză Medicală a Spitalului Municipal din Rm-Sărat, jud. Buzău.

Magdalena ALBU

2 august 2017

Bucureşti

În primăvara lui 2003 am petrecut vreme de circa o lună în satul strămoșilor mei materni, Borlovenii Vechi din Valea Almăjului, Banat.
Acest sat străvechi este parte a unei ‘țări” românești care farmecă, pe măsură ce o străbați mai mult și înveți să o iubești mai mult. Despre acest sat am vorbit în repetate rânduri și din suflet doresc să o fac și în viitor. Din mai multe motive.
În primul rând pentru că acest sat reprezintă locul de pe pământ pe care îl iubesc mai mult și căruia, cred, îi aparțin. (Unul dintre “visurile” mele este de a fi pus spre odihnă veșnică în cimitirul casei Boldea).  În al doilea rând cunoașterea (incompletă încă) a acestui sat mi-a adeverit că Neamul Românesc este străvechi, neschimbat, în formele sale existențiale fundamentale, capabil să străbată și să înfrunte fără teamă capcanele istoriei și vremelniciei.
Primăvara lui 2003 a fost ciudată.
Luna aprilie a fost rece, foarte rece, la hotarul unei toamne friguroase și unei ierni blânde. Oricum la Borloveni, la poalele Semenicului, în Aprilie totul era încă cenușiu și doar mugurii grași ai pomilor vesteau că noua viață este gata să explodeze. Vremea era nu numai rece dar și mohorâtă; cu cer acoperit și cu dese burnițe, la limita lapoviței. Strazile satului erau, cel mai adesea noroioase și în general era un îndemn general la poposire în jurul casei și al vetrelor încălzite bine. Cam asta am și făcut.
Camerele spațioase ale casei Boldea erau bine încălzite. În camera unde dormeam se afla o masivă sobă de tuci (fabricate la începutul vecului al XX-lea la Toplet). Acea soba era generos hrănită cu lemne de fag și gorun și dădea o căldură generoasă și prietenoasă. Acțiunea de hrănire a focului era în sine interesantă, ilustrand deplin cum utilul și plăcutul pot exista și se pot completa în armonie simbiotică.
În una din acele zile am fost, într-o dimineață, până la prietenul meu Ion Bănuș. Fără scop anume, o vizită în zi de vacanță, într-o toamnă-iarna în luna aprilie !
Era în camera din spatele curții. (Curtea casei Bănuș, ca mai toate din Borloveni, este interioară, îmrejmuită de clădiri). Acolo domnea o dezordine placută. Pe patul din marginea încăperii erau cojoace și pieptare, răspândind mirosul tonic de piele de oaie, pe masă erau resturile mâncării de dimineață și pregătirile pentru prânz, într-un colț erau sticle cu răchie. O sobă mare, cu plită, răspândea o căldură blândă și binefăcătoare, care trăgea toată umezeala și îndemna la visare. Pe un colț la mesei prietenul Ion alcătuia o scrisoare ori, poate, o cerere. Era pace, comfort spartan   (cum spunea Ernst Junger, alcatuit din: căldură, uscăciune și hrană) și un sentiment al permanenței. Din nou se adeverea că frumosul este în tot locul dar se dezvăluie doar dragostei.
În încăpere era și un aparat de televiziune care transmitea un discurs al Președintelui SUA înveșmântat ridicol într-un soi de costum de pilot de vânătoare. (Acest deghizeu mi s-a părut de un prost gust desăvârșit, aspectul era de clown.). Contrastul dintre realitatea dominantă și mesajul televizat era izbitor și obliga la concluzii. Între clown-ul de pe ecran și permanența unei case din Borloveni era nu o diferență de conținut ci una de esență. Una dintre imagini, în chip necesar, era fără importanță și sunt convins că era cea de pe ecranul televizorului.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

1 august 2017

Orice zidire se face cu sacrificii. Tot astfel, după destule încercări întâmpinate în construcția Centrului Cultural Spiritual Văratic, am reușit să oferim comunității un edificiu care se dorește un loc de convergență al iubirii – pentru oameni, pentru arte, pentru credință – cu dorinţa de a fi un reper util şi activ în viaţa comunităţii. Pe locurile unde creatori ca Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Calistrat Hogaş, Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, George Lesnea, Cornelia Pillat, Constantin Ciopraga, Valeria Sadoveanu, Ştefania Velisar Teodoreanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Bartolomeu Anania și-au purtat pașii și au fost încântați de încărcătura spirituală, a fost ridicat Centrul Cultural Spiritual Văratic, din iubire, entuziasm și generozitate, cu intenţia de a lumina, a aşeza şi a rostui lucrurile vieţii de obşte, pentru a păstra identitatea și tradițiile culturale locale și pentru a bucura sufletul celor dedicați artelor, fie că vorbim de literatură, arte plastice sau de tradiții. Proiectul, pe care l-am conceput din dragoste de oameni și iubire de valorile perene ale spiritului, a găsit în domnul Dianu Sfrijan, un generos finanțator, care, legând dragostea și prețuirea fără margini pentru soția lui, de pământul care i-a oferit rădăcinile, de iubirea de cultură și de oameni în general, își vede acum, la inaugurare, sufletul mângâiat și alinat de acest prinos al generozității și dăruirii, într-un moment de cumpănă al vieții Domniei sale. Proiectului meu i-au crescut aripile prin sprijinul material al dlui Dianu Sfrijan și prin implicarea oficialităților care au crezut în viabilitatea și mesajul pe care-l va transmite celor ce vor veni după noi. Tuturor celor care au fost alături de mine, sprijinindu-mă, implicându-se, consumând împreună timp și energia necesară unei asemenea lucrări, mulțumiri sincere și plecăciune. Toată această experiență mi-a demonstrat că atunci când crezi într-un vis, când pui suflet și investești muncă la modul extrem poți palpa posibilul. Și acesta poartă astăzi numele de Centrul Cultural Spiritual Văratic – așezământ al lucrurilor inedite ce vor căpăta sens, temelia și zidurile sale șoptind tuturor zbaterea facerii sale.

Mulțumesc maicii starețe Iosefina pentru colaborare și înțelegere pe tot parcursul lucrărilor de construcție a CCSV și doresc o colaborare apropiată ca de la soră la soră și pe viitor pentru a onora dorința ctitorului.
Mulțumesc soțului meu, Dorin Dospinescu, omul din culisele acestui proiect care, cu maximă discreție, cu modestia ce-l caracterizează, cu meticulozitate și o extraordinară dedicare și implicare, a înțeles că prezența lui la fața locului în timpul derulării lucrărilor e imperios necesară. A fost puntea de legătură între mine, Centru și Dianu, trecând peste oboseală și obstacolele ivite, animat de gândul frumuseții acestui proiect.
Mulțumesc domnului Lucian și Ștefan Spânu, care au fost atât de înțelegători și toleranți la toate problemele ivite în derularea acestui proiect și cu profesionalism m-au ajutat să transform un vis așezat pe o hârtie de calc într-un așezământ de vis pentru generațiile ce vor veni.
Îmi vin în minte versurile poetului Traian Dorz și gândul mă poartă la timp – judecătorul suprem al efemerei noastre treceri prin viață:

O, om!… ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alții-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe mulți o să-i îndrume!
Ce grijă trebuie să pui
în viața ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… și-n veci nu-l mai aduci,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.
Ai spus o vorbă – vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăți sau va-ntina,
rodind sămânța pusă-n ea
de dragoste sau ură.
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
Arăți o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea,
va prăbuși sau va’nălța,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.
O, om!… ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce lași prin pilda care-o dai,
pe mulți, pe mulți, mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.
O, nu uita!… fii credincios,
cu grijă și cu teamă!
Să lași în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate, ne-ndoios,
odată vei da seama!…

 

Ceea ce oferi semenilor de-a lungul unei vieți e voia lui Dumnezeu, materializată prin tine. Înțelegerea acestor lucruri vine odată cu bogăția noastră interioară și cu transformarea acesteia în lucruri din suflet pentru suflet. De vom rosti tainic rugăciunea „Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau, pentru a avea cu adevărat de unde să dau, astfel încât să se simtă că Tu ești cel care, prin mine, dai!” vom simți lumină, bucurie, iubire, o imensă stare de bine și că totul în viață are un scop, iar voia este a Lui.
Fie ca iubirea să guverneze acest așezământ cultural spiritual, iar activitățile viitoare ce se vor desfășura aici să fie un univers de dăruire sufletească, de frumos, de lumină și preaplin divin! Așa să ne ajute Dumnezeu!

————————–

Emilia ȚUȚUIANU

Roman

Neamț

1 august 2017

 

*

Nota mea:

Emilia Țuțuianu, a fost decorată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei cu distincția ”Crucea Sfântul Ierarh Dosoftei”, decorația cea mai înaltă oferită de Mitropolia Moldovei și Bucovinei unei persoane pentru merite culturale.

Felicitări sincere, Emilia Țuțuianu!

Mariana Gurza

Timișoara

Acum-acum am terminat de citit manuscrisul unei viitoare cărţi de tanka şi pentastihuri, intitulată deosebit de sugestiv Ochi în ochi cu luna.

Stările descrise ori încriptate meşteşugit de Vasilica Grigoraş, abia lăsându-se decodificate, sunt de adâncuri greu sondabile. Singurătatea, resemnarea, iubirea cu fabrica de vise, toamna, rugina: îmi vine-adesea / să mă plimb prin inimă / în toiul nopţii – / mă sfarm de suferinţă / reinventându-mă din cioburi; pescăruş care-ngână geamătul valurilor, sentimente încuiate în tainiţele sufletului, zăvorâte dar nu uitate,  scoase acum la lumină pentru analiză, pentru a înţelege rosturile vieţii, anotimpurile trăirii: Colbul uitării / întunecă-ncet colţuri / de  amintiri – / mlădiţa unui poem / seamănă iar seninul. Nu se întrevede, nici măcar sugerat o atitudine de capitulare sau fugă din faţa lucrurilor neconforme cu aspiraţiile sale ci, dimpotrivă : Plânsul ploii în / răsăritul uitării / vibrează ritmic – / pe ţărmul înserării / tot mai pâlpâie o stea.

Filozofia propriei sale epopei, interpretări /reinterpretări, formulări/reformulări, concluzii sobre ori nostime,  înţelepciune dobândită în timp aşază lucrurile şi stările într-o ordine de vestală. Încercare reuşită a unei viziuni cât se poate de sinceră a parcursului temporar, începând din copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate… Toate acestea şi multe altele au dat de furcă intelectului meu, mintea mea a fost pusă la treabă de aceste versuri, a scormonit printre cuvinte, a preluat fiorul dragostei de tot – de lumină, de viaţă, de culoare, de cer şi mare, de gâze şi flori, de mama, de abstractul – ca principiu filosofic – timp, de anotimp, dar şi de… el, de eternul masculin, prezent în mintea şi inima autoarei, în amintirile sale, în dorinţe şi în rarele defulări de dor, de arşita adusă doar de chimia îndrăgostitului:  Îmi depăn paşii / prin aurul frunzelor / din scrinul vieţii – / o nouă dizertaţie-n / neastâmpărul iubirii.

Ceea ce m-a liniştit, m-a readus după fiecare astfel de poem în dimensiunea sufletului, recăzând în cea densă a minţii la o nouă  poezie. Sunt obosită de stările acestea, am nevoie de pauză. Valoroasele poeme sunt tablouri ale unui psyhe care s-a luat foarte în serios, departe de jucăuşa Vasilica, cea din senryu. Ochi-n ochi cu luna, este „cartea de pe noptieră”, la care să revii pentru altă şi altă lecturare, mâine, poimâine, sau din când în când… La fiecare aplecare asupra cărţii descoperi noi şi noi valenţe ale poemelor, alte tainice împletiri de stări, sentimente, într-o gamă largă de nuanţe, împresurate de  lumină ori cufundate în umbrele eului liric.

Părţile senine ale creaţiei autoarei le-am regăsit fericită în secvenţele Anotimpuri, Pânza de paiang, Topită în poezie, Odaia inimii şi destule altele!

Ca un filon viu, din volumul de tanka şi pentastihuri transpare sufletul credincios în toate sensurile cuvântului.  Regăsim  de fapt, un mănunchi de poezie de dragoste, cu fascicole irizante. Vasilica Grigoraş a păstrat această comoară în străfundurile inimii sale, precum o scoică perla ei nestemată. Recunosc, m-a luat pe nepregătite, însă am redescoperit-o în nopţile lungi / luând pulsul vântului / i-ascult ecoul – / absenţa ta ţipă iarăşi / trezind amintirile, sau toate cele trei poeme din Oglinda mea eşti tu: Plânge iar brumar / pe oglinda lacului-n / cercuri mărunte – aud în tăcerea mea / lumina glasului tău, sau: Sub cerul pestriţ / vântul cald rostogolind / un penel tocit – / poveştile inimii / cu slovele argintii”. Cât de insensibil să fie cineva şi să nu se simtă inundat de forţa venită, parcă, din eternitatea unui sentiment  ajuns la platonicism, nici măcar rostit până acum, totul sugerat delicat, elegant prin epitetele tocit (penel) şi argintii (slovele)!

Sunt tare fericită că am în mâini asemenea comoară de spiritualitate. Aici este o lucrare grea, adâncă, foarte serioasă. Şi-aş îndrăzni să spun: cine nu are suflet, cine nu a iubit profund, să nu o citească!

Nu-mi este somn, a sărit, a fugit cine ştie pe unde, deşi este ora 2 dimineaţa. Multe ar mai fi de spus, dar nu mai continui să scriu. Las să se mai aşeze  sensurile, rosturile, imaginile, trăirile autoarei devenite şi ale mele. Sunt empatică, deci am melancolii. Însă, Vasilica Grigoraş, pregătindu-ne pentru actul 3 al vieţii,  ne împărtăşeşte modul ei de a se  strecura frumos şi inteligent prin labirintul vieţii până la sfârşitul inevitabil:

 

Ghiocei-n păr

şi frunze arămii prin

inima deschisă –

ştrengarul şi-nţeleptul

se joacă de-a prinselea.

Iubesc asemenea cărţi, preţuiesc autorii lor.

—————————–

Elena Ciubotaru

1 august

2017

Recenzie inclusă în cartea:

„Pesimismul meu este modul meu de a nu accepta să judec normal o anormalitate.”

– Octavia Paler

 

   Anormalitatea se definește ca fapt sau însușire de a fi anormal; situație anormală. Normale sunt considerate acele persoane care au o dezvoltare medie și manifestă capacități de adaptare echilibrată la condițiile mediului înconjurător. Există și o oarecare toleranță, dar abaterea peste limita toleranței, poate fi considerată anormală. Așa cum toleranța se aplică la bolile trupești  și la cele sufletești ale omului, putem vorbi și despre boala sufletească a societății în care trăim,  până când și cât din ea putem tolera.

   Fiecare societate are anumite standarde, norme pentru un comportament acceptabil. Comportamentul care deviază pronunțat de la aceste norme este considerat anormal. Să nu uităm că un comportament considerat normal de către o societate, poate fi considerat anormal de către alta. În toate cazurile este necesar a se pune capăt la ceea ce se consideră anormalitate în societatea respectivă, a se lua sub lupă fiecare individ care o compune, pentru a se putea trage niște concluzii.

   Nu cred că cineva poate fi de acord cu o societate haotică, în care legile nu se mai respectă. Poate, dacă fiecare individ ar gândi mai mult asupra consecințelor comportării sale ieșită din comun, ar putea alege un alt drum, adică un comportament normal, moral și ar ajuta societății în care trăiește. Numai scriitorul rus Dostoievski (1821-1881) în urma unui amplu studiu psihologic asupra sufletului omenesc, a ajuns la credința că lumea nu se va putea izbăvi de anormalitate. Este adevărat, cu cât am merge mai în adâncul sufletului nostru, am găsi mai multe întunecimi dar, pentru a nu ne pierde în ele, fiindcă nici timp nu prea mai avem, poate ar fi bine doar să constatăm rapid și înțelept că ceva nu este în regulă cu noi, să ieșim cât mai curând la suprafață, să căutăm lumina – „calea, adevărul, viața”.

   Nu avem dreptul să considerăm normal orice dorim, întrucât există condiția regulii morale. Sunt valori morale de care nu ne putem dispensa în viața noastră și dacă ne dispensăm, riscăm să pierdem umanitatea din noi. Filozoful englez Thomas Hobbes (1588- 1679) vorbea despre oamenii care trăiesc într-o stare neglijentă, lipsită de respect față de reguli, afirmând că ei se află în stare de continuu război, adică fiecare împotriva celuilalt, fiecare fiind inamicul celuilalt, și în acest caz „noțiunile de dreptate, nedreptate, justiție și injustiție” nu-și găsesc locul. Se mai întâmplă ca cei care respectă regulile prea strict, să fie excluși; se face loc liber, și așa ne trezim cu aleși lipsiți de merite și de moralitate la conducerea unei țări.

   Principalele cauze ale bolilor societății, ale fiecăruia dintre noi, pot fi: sărăcia, lipsa de educație, izolarea – adică totala lipsă de interes, dar și încrâncenarea. Asupra lor trebuie să ne concentrăm și să găsim antidotul.

   Normalitatea este înscrisă în codul nostru genetic. Ea permite să ne dezvoltăm ca indivizi și ca specie, să relaționăm cu semenii noștri și cu mediul înconjurător. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei, oamenii au denaturat caracterul normalității. Societatea s-a încadrat la un moment dat într-o dogmă anormală, rigidă, dictatorială, exclusivistă, care a servit, și mai servește și în prezent în unele locuri de pe glob, mai mult ideologiei și mai puțin naturii umane. Regimurile autoritare și totalitare sunt cele în care o minoritate își impune voința astfel încât să fie avantajată, condamnând și eliminând pe cei care îndrăznesc să gândească sau să acționeze  diferit față de modul impus, spre deosebire de țările democratice în care legea nu mai reprezintă doar voința celor puțini, ci se transformă în garantul respectării libertăților celor defavorizați. Binele general este un scop și reprezintă un compromis al membrilor unei societăți, o renunțare la anumite libertăți, astfel încât nimeni să nu beneficieze de avantaje incorecte, anulează anumite avantaje oferite de natură sau de societate unor anumite categorii sociale restrânse, de care aceștia se pot folosi pentru a-și impune voința în detrimentul majorității. În statele democratice la formularea legilor se pleacă de la principiul: „Libertatea absolută este egală cu libertatea celorlalți” menționează filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) în lucrarea sa Eseu despre libertate, adică, dacă eu pot abuza de libertatea cuiva mai slab decât mine, oricând se poate găsi cineva mai puternic decât mine care să mă constrângă. Astfel libertatea mea este absolută nu prin prisma ariei de manifestare, ci pentru că ea nu poate fi încălcată. Legea se transformă în garantul apărării libertăților și drepturilor oamenilor, respectarea acesteia devine vitală pentru dezvoltarea individului și societății în care trăiește. Cu alte cuvinte, oamenii se întorc la caracterul natural al normalității. Aceasta se întâmplă în momentul în care apare o situație de criză în viața oamenilor, catastrofe politice sau sociale, când societatea ajunge în derivă, nu se mai poate dezvolta, nu poate supraviețui fără normalitate. Oamenii încep să fie conștienți de acest fapt și doresc să se întoarcă la normalitate, de fapt la starea de echilibru pe care o aveau înainte. Când se întâmpină greutăți în reușită, înseamnă că funcționalitatea democrației este tulburată.

   Omul este prin natura sa curios, întrebător, el se orientează, „adoptă principiul general al unei atitudini”, spune psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) – creator al psihologiei moderne profunde – și, „orice atitudine, ca o – predispoziție a centrilor senzoriali sau motori pentru o anume excitație sau pentru un impuls permanent – este concepută ca deprindere de a introduce obișnuitul în prestația individuală care se abate de la obișnuit”. Omul își orientează atitudinea după un anumit punct de vedere, în mod conștient sau inconștient. Și, printre altele, exemplifică Jung: „atitudinea de putere se orientează după punctul de vedere al forței exercitate de Eu asupra influențelor și atitudinilor care tind să îl subjuge”.

   Petre Țuțea (1902-1991) numit și Socrate al românilor datorită preocupărilor sale filozofice, geniului său verbal și rolului educativ, în Tratatul de antropologie creștină, este însă de părere că omul actual „se întreabă util sau inutil, ia decizii de multe ori absurde și nocive”. Și fiind posedat de pasiunea întrebării, răspunsul este cel care îi va determina cursul vieții. Țuțea susține de asemenea că „depășirea naturii animalice a trebuințelor nu poate avea loc prin întrebări și soluții, prin aceste adaosuri tulburătoare ale conștiinței teoretice, ci prin conștiința moral-religioasă”.

   Practic, suntem conștienți că este necesar a lupta pentru apărarea, chiar impunerea normalității, dacă ea nu poate fi dobândită pe căi înțelepte, pașnice. Și așa ajungem la întrebarea: Este Războiul o stare de normalitate sau de a-normalitate?

   Putem observa că în zilele noastre valorile morale sunt încălcate cu barbarie, ceea ce determină agitația din sufletele oamenilor, agitație care se exteriorizează, oamenii se revoltă, evadează, aerul războiului îi îngrozește, războiul nefiind altceva decât „o sărbătoare a morții”. Istoricul grec Herodot (484 î.H.-425 î. H.) spunea că „în timp de pace, copiii își îngroapă părinții. În război, părinții își îngroapă copiii”. Este cumplit, poate fi un moment de răscruce atunci când se pierde tot ce este mai prețios: armonia și pacea. Vinovații acestor pierderi nu pot fi iertați, ei sunt și vor fi pedepsiți, nu vor fi lăsați să-și bată joc de omenire, deoarece, în acele momente respectul față de oameni dispare, se încalcă valorile umanității și Pacea este complet pierdută. Oamenilor demoralizați și dezorientați cineva trebuie să le redea încrederea.

   Ăștia suntem! Cunoaștem ce este normalitatea și acceptăm sau suntem forțați să trăim, perioade de timp, în anormalitate. Dovadă că în ultimii 3500 de ani – statisticile spun – am avut numai 230 ani de pace, adică de normalitate.

   Deși războiul este condamnat de mulți dintre noi, el este uneori judecat și simțit ca act de dreptate, cel puțin ca intenție. Este nevoie de mult curaj, răbdare și putere pentru a putea obține dreptatea, el – războiul arătând, în final, cine este mai puternic, cine este în stare a impune un echilibru, pentru o perioadă cât mai lungă de timp. Și este mai puternic cel care se luptă pentru dreptate, pedepsind pe cei care nu respectă oamenii, cei care strică echilibrul existent, cei care iau în mod nedrept și barbar viața semenilor. Dar, înainte de a trece la orice acțiune în lupta pentru dreptate, este necesară prudența, încercarea de stabilire a echilibrului prin metodele cele mai puțin dureroase, după care urmează perioada de așteptare a răspunsului. El poate fi înțelept, sau lipsit de înțelegere, tratat cu nepăsare, chiar impertinență.

   Toate au ciclicitatea lor. Legea compensației lucrează pentru refacerea echilibrului pierdut. Binele se va regăsi întotdeauna în dreptate. Iată un mod de a judeca și a admite anormalitatea drept cale care, în final, nu știm încă cum, va trebui să ducă la normalitate. Întrebarea este: de ce trebuie să transformăm viața în ceva anormal și nefiresc, catastrofal, pentru a ajunge apoi, cu greu la normalitate, la echilibru? „Viața noastră, spunea un savant român, este o ascensiune pe crestele unui munte; un pas greșit este suficient pentru a aluneca pe una sau pe o altă pantă și odată alunecat, este foarte dificil de a ne opri și uneori chiar imposibil”.

——————————-

Vavila Popovici

Carolina de Nord

Iulie 2017

Am băut din pocalul vieții otrava și veninul

Înlocuind aghiazma sfântă cu amarul, vinul,

Cu lumină, credință, mi-am schimbat destinul,

Acum mă împletesc de-a pururi cu seninul.

***

Port primăvara în suflet

 

Deși născut în miez de iarnă când viscolul se tânguia amar,

Eu am venit pe lume vesel având pe chip pecete de ștrengar,

Când totul era înțepenit de geruri groaznice și puternic frig,

Am început să dau vârtos din brațe și din gură tare să strig.

Mirat un felcer bătrân și-o moașă uitată de vreme, cam surdă,

Li se părea că sunt tăcut pe când urlam că vreau toți să audă,

M-ați adus pe lume prea devreme eu vreau să vin în primăvară,

Când taie cerul lăstunii și mieii zburdă vioi liberi pe câmpii afară.

M-au auzit doar prichindeii ce urau voioși cu plugușorul în seară,

Ce mi-au urat să port lumina-n suflet și-o veșnică vie primăvară,

De atunci mă înalț mereu spre cer cu vesele și bune rândunele,

Ning încet de acolo peste întreaga lume cu toate dorurile mele.

Adunat-am, în suflet toate splendorile acestei fermecătoare lumi,

Din zborul meu înalț la cer înfrățit cu dragii mei nebuni de lăstuni

Am bunul simț intact, nu pot păstra totul doar pentru sufletul meu,

Mă risipesc ușor în zare lăsând în urmă pui mititei de curcubeu.

 

Iubește-mă în vorbe auzite

 

Iubește-mă mereu șoptind în graiul dulce românesc,

Atâta de sublimă și de pură este expresia… Te iubesc!

În ea românul a știut să pună culoarea florilor de mai,

Și-al stelelor viu fermecător și strălucitor ceresc alai.

Când primul Te iubesc l-am auzit într-o noapte pustie,

Mi s-a părut că ninge peste mine cu triluri de ciocârlie,

Și un parfum celest binecuvântat de smirnă și tămâie,

Cernea zâmbind complice din cer buna Lună argintie.

Iubește-mă așa cum iubea cireșele năzdrăvanul Nică,

Și cum iubeau străbunii glia chiar de erau în opincă,

Iubește-mă cu naivitatea pură, frumoasă a copilăriei,

Cum Miorița se adapă și acum din râurile vii ale iei.

O să te iubesc cum au iubit pictorii albastrul Voronețul,

Cu vorbe din suflet, cu bun simț fără a face pe-a istețul,

O să te cuprind de mijloc sărutându-ți ochii cu voie bună,

Te iubesc! Bine ai venit, rămâi, minune de Femeie bună!

 

Revelație

 

Mă tot gândesc mereu la tine zâna mea albastră,

Născută din lumina adusă de-o cometă albastră,

Îmi amintesc că totul a început cu o vorbă albastră

Când ai venit în rânduri la mine pe pagina albastră.

Albastră a fost apa primordială adusă pe pământ arid,

Albastră s-a născut viața dintr-un asteroid ades sordid,

Albastră s-a înfiripat iubirea din val de mare înspumată,

Albastră e speranța care ne poartă iarăși fermecată.

Șoptind fermecător plimbându-ne sub zarea albastră,

Te adun alin la încercatul piept minunea mea albastră,

Albastră mă cuprinzi purtându-mă-n magia iubirii aprinse,

Albastră ne este steaua ce ne ocrotește cu aripi întinse.

 

În fiecare zi

 

În fiecare zi zorii îți aduc ofrandă îmbujorați toți trandafirii,

Nu știu cum altfel să mulțumesc pentru miracolul iubirii,

Eram înțelenit pe-o miriște aridă, ca o paiață încremenită,

Bătut de soare, vânturi grele și de ploi, sortit așa de ursită.

Ai apărut ușor ca o Zână cu flori de mac prinse de mână,

Mi-ai pus pe buzele arse seva lor fermecătoare, apă vie,

Și am simțit cum inima iar bate iar sufletul mă îndrumă,

Să mă înalț ca un fuior, să alerg sălbatec, liber pe câmpie.

Cu brațele deschise m-am înălțat zălud până la soare,

De acolo am început să mă ning la tine ușor, la picioare,

Eram tot o lumină împletită cu praf strălucitor de stele,

Și ți-am adus ofrandă toți trandafirii, toate dorurile mele.

 

Oameni îngeri

 

Trăim adesea închistați fără surâs pe față,

Ne trezim prea des încruntați în dimineață,

Morocănoși cu sentimentele amar pierdute

Pășim prin viață incerte statui albe și mute.

Dar câteodată ridicând uimiți privirea-n rugă

Vedem trecând surâzători prin sufletul în dungă,

Cu zâmbetul pe față și cuvinte calde minunate

Prieteni îngeri atâta de apropiați, atât de departe.

Opriți-vă o clipă din zbucium zadarnic efemer,

Ascultați cuvintele din suflete de îngeri dăruite,

Ce pentru noi coboară ca pronia din bunul cer,

Purtându-ne ușor spre clipe fermecătoare, fericite.

 

Fără iubire

 

Fără iubirea ta sunt sclavul neluminii,

Orbecăind, un licurici cu felinarul stins,

Umil supus fantasmelor întunecimii,

Acum când viața încetișor m-a nins.

Pe când purtam iubirea ta ca sceptru,

Un zeu eram, pluteam pe lume ca un nor,

Fără iubire am ajuns o umbră, spectru,

Și am uitat definitiv să mă ridic în zbor.

Rătăcim pe drumul vieții, cumplit, adeseori,

Fără busolă, fără cârmă, jalnici navigatori,

Plâng cărările uscate, văduvite, fără urme,

Fără iubire alunecăm întunecați în urne.

 

 

Încă învăț

 

Când soarele ne uită în câte-o dimineață, ștearsă, ternă,

Învăț că lumina, deși acum opacă, este prezență eternă,

Zâmbesc ușor când înțeleg că din dureri ascuțite, amare,

Se naște cuvântul tânguit, litere zburând ca fluturii în zare.

Îmi șterg tăcut o lacrimă incandescentă ce strigă cântul

Fermecător de melodios când o salcie îți dăruie iubirea,

Prin mii de mâțișori tăcuți prelungi și împletiți cu vântul

Ce dăruie alene în depărtări albastre iubirea, nemurirea.

Încă învăț că fiecare zi trăită este o divină binecuvântare,

Și orice încercare este o pată infimă pe al vieții viu soare,

Mai presus de toate am înțeles că dăruind mereu iubire,

Ești om, ești liber și ai dreptul deplin la minunata fericire.

 

De ai fi, ți-aș fi!

 

De ai fi fântână într-o oază rătăcită în deșert,

Ți-aș fi izvorul rece murmurând încet la piept,

De-ai fi soarele arzător pe cerul ars în priviri,

Ți-aș fi doar norul străjer al unei mari iubiri.

De-ai fi o floare fără buna ocrotitoare glie,

Ți-aș fi țărâna caldă, roditoare din câmpie,

De-ai fi o mască rece fără fermecător surâs

Ți-aș fi pictorul care ți-ar șterge orice plâns.

Dar tu îmi ești minunea răsărită-n toamnă,

Iar eu îți sunt cuibul tihnei făurit în palmă,

Îmi ești, îți sunt, ne suntem pavăză și scut,

Pentru veșnicie am pus pecetea cu-n sărut.

 

Atât de departe, atât de aproape

 

Deși tot continentul acum vremelnic încă ne desparte,

Lumina ta aprinsă, vie, stăruie albastră pe cer departe,

În fiecare seară cerul mă mângâie divin pe pleoape,

Tu ești pururi sădită în sufletul meu cât mai aproape.

Îmi cresc noi aripi de lumină să zbor spre tine-n dor,

Și o să îți șoptesc cuvintele iubirii, încet, fermecător.

O să plutesc ca-n vis la tine în grădină ca magic flutur

Din teiul bun și drag peste tine ușor o să mă scutur,

O ploaie de năstrușnici licurici luminându-ți drumul acum,

Să fii mereu o regină fericită, să nu mai oftezi nicicum,

Mă voi preface în covor înmiresmat de tandri trandafiri

Să calci ușor, am pus în el minunea noastră din iubiri.

Voi fi piticul din grădină ce îți zâmbește în prag de seară,

Și dacă vrei a corzilor murmurată serenadă din chitară,

Și am să vin ușor ca boare răcoroasă cu drag să te alin

Să nu mai fie în veci pe chipul tău vreo urmă de suspin.

 

Mă sting

 

Mă sting zâmbind spre seara viselor nenăscute,

Duios candele aprind spre cei ce vor să asculte,

În fiecare lumen desprins dulce din bunul suflet,

Mai eliberez spre larg corabie tandră, un cântec.

Mă sting, simțindu-mă ca o ploaie binefăcătoare,

Ce îți aruncă mantia peste razele vii de soare,

În fiecare stol de cocostârci nebunatici, albaștri,

Eu sunt cometa vieții născută printre vechii aștri.

Mă sting, într-o văpaie de dorințe nerostite acum,

Dar te însoțesc acum cu inima pe nepășitul drum,

O luminozitate născută în suflete arse de licurici,

Voi fi mereu cu tine, pururi sunt pentru tine aici.

————————

Gavril VOLODEA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)