Cuvânt și iubire

Ești frumoasă…

 

Ești frumoasă pentru că așa ești!

Sufletul plin de lumină

ochii pătrunzători și jucăuși…

 

Ești frumoasă și caldă,

deși halatele albe

îmi dau fiori…

 

Ești frumoasă, așa te văd,

prin tine am renăscut

și am simțit din nou zborul…

 

Mi-ai pus o altă inimă?

 

Nu mai am cicatricea,

dar inimă mea poartă

însemnele numelui tău,

Mihaela Gheorghiu!

 

La Mulți și Fericiți Ani!

—————

Mariana Gurza

Timișoara

4 mai 2017

 

Solitudinea n-a salvat pe nimeni de nebunia colectivă.

*

E comod să crezi ceeea ce vezi.

*

Este grav când pierzi controlul rațiunii și te dai drept mântuitorul națiunii.

*

Generația nouă e vândută ciberneticii, cea veche este încă prizoniera politicii.

*

Știința  a făcut descoperiri vaste, dar omul a rămas pititcul din basme.

*

Am parcurs veacuri de civilizație, dar trecutul  încă ne cheamă la meditație.

*

Prezentul prefigurează un viitor sublim, însă nimic pe deplin.

*

Viciile în veci nu vor dispare, căci ele  dau vieții piper și sare.

*

Globalizarea face din lume un totum factum fără nume.

*

Culmea artei culinare e mult dichis și ceva mâncare.

*

Prohibiția a fost o idee bună, dar fără băutură unde-i voia bună?

*

Lumea fost descoperită de marii aventurieri ai spațiului neștiut.

*

Nu iubim femeia toată, ci zone  din ea, oferite de natura  ca delicii de anvergură.

*

Excesul în cultură se cheamă  maculatură.

*

Totdeauna e bine să cântărești înainte să plătești.

*

Nimeni nu-și risipește deșteptăciunea pentru a-i trezi pe ceilalți.

*

Egoismul  ne menține în limitele iubiirii de sine.

*

Ținerea de minte e  un condiment care te salvează când uiți  cui i-ai oferit un sentiment.

*

Rănile lumii încă puroiează și deja ale războiaie se proiectează vechiluază.

*

Dumnezeu a făcut o singură minune: l-a înviat din morți pe Isus, plecat în altă lume.

————

Harry Ross

Israel

3 mai 2017

1. Adrian Sitaru, Irina Margareta Nistor, Anca Miruna Lăzărescu şi Jesus del Cerro invitaţi de onoare la South East European Film Festival (SEEfest), din Los Angeles

ICR New York susţine prezenţa unei bogate selecţii de filme reprezentative pentru cinematografia română la South East European Film Festival, din Los Angeles (27 aprilie – 4 mai 2017). Astfel, în colaborare cu compania Double 4 Studios, condusă de cineastul de origine română Andrei Zincă, în 2017, la cea de-a XII-a ediţie, la Los Angeles vor fi prezentate trei lung metraje premiate în festivaluri internaţional şi două documentare: The Fixer, regia Adrian Sitaru (lung-metraj artistic),  La drum cu tata, regia Anca Miruna Lăzărescu (lung-metraj artistic), Însarcinată în România, regia Jesus del Cerro (documentar) şi Chuck Norris vs. Communism. Proiecţiile vor fi urmate de discuţii cu publicul, la care vor lua parte Adrian Sitaru, Irina Margareta Nistor, Anca Miruna Lăzărescu şi Jesus del Cerro.

De asemenea, scurt-metrajul de animaţie românesc va fi reprezentat de Plastic Flowers (Flori de plastic), regizat de Claudia Ilea, având o durată de 3.5 minute. O seară specială, premergătoare deschiderii oficiale a Festivalului, va fi dedicată comunităţii româneşti din sudul Californiei. Pe 26 aprilie, va fi proiectat filmul Chuck Norris vs. Communism, invitat special va fi Irina Margareta Nistor, care va vorbi despre Romania de ieri si de azi, din perspectiva omului de artă. Realizatorii vor participa şi la un seminar dedicat cineaştilor participanţi şi producătorilor independenţi de film din Hollywood, în care se va face un schimb de idei în legatură cu specifcul producţiei de film din Europa de Est.

South East European Film Festival promovează cultura din sud-estul Europei şi înlesneşte publicului din Los Angeles  accesul la o experienţă culturală unică. SeeFest organizează anual prezentarea operelor cinematografice reprezentative din regiune, precum şi proiecţii periodice şi programe diverse de promovare a cinematografiilor din Europa de Sud-Est. Festivalul se desfăşoară în mai multe cinematografe din Beverly Hills şi contează pe un public de aproximativ 5.000 de persoane.

Ediţia din acest an a festivalului va avea galele de deschidere şi închidere în sala “Writers Guild of America”, un prestigios cinematograf, proprietatea Uniunii Scenariştilor de Film şi TV din SUA, situat în Beverly Hills. Producătorul festivalului este Mary Catherine McBride, o renumită organizatoare de evenimente de anvergură din Los Angeles, printre care amintim American Film Market, cel mai important târg al industriei cinematografice din SUA.

Trailer:  

The Fixer

https://www.youtube.com/watch?v=4c7R3GzrXFI

Chuck Norris vs. Communism

https://www.youtube.com/watch?v=znp1dNaPp3k&t=4s&ab_channel=VernonFilms

La drum cu tata

https://www.youtube.com/watch?v=OnEUGtfvfI0

Sunt însărcinată în România

https://www.youtube.com/watch?v=tklVua2Re0Q

Flori de plastic

Oficial video: https://www.youtube.com/watch?v=YnhDimOnIsc

***

2. Maria Dinulescu, Adrian Titieni, Bogdan Mirică şi Doru Pop invitaţi de onoare la Festivalul de Film Românesc de la Stanford University, UC Berkeley, San Francisco State University şi University of California, Los Angeles (UCLA) , la San Francisco şi Los Angeles

ICR New York a susţinut, şi în acest an, participarea unor apreciate producţii cinematografice din ţara noastră la „Festivalul de Film Românesc de la Stanford University, UC Berkeley, San Francisco State University şi University of California, Los Angeles (UCLA)”, ediţia a VI-a. Festivalul (http://www.rofilmfestival.com) a avut loc în perioada 20-25 aprilie 2017, la San Francisco şi la Los Angeles.

Amplul eveniment s-a consacrat cu succes drept un dialog interactiv despre filmul românesc contemporan, în spaţiul academic american (studenţi, cercetători în domeniu şi public larg), la care au participat – cum au demonstrat ediţiile precedente ale manifestării din California – mii de reprezentanţi ai marilor universităţi amintite şi ai publicului cinefil (majoritar americani).

Anul acesta, în premieră, a fost organizat un eveniment cinematografic şi la San Francisco Art Institute. Filmele artistice care au fost prezentate în festival sunt: “Bacalaureat”, de Cristian Mungiu, “Câini”, de Bogdan Mirică; “Aferim”, de Radu Jude, “Dublu”, de Catrinel Dănăiaţă, “Două lozuri”, de Paul Negoescu şi “Fixeur”, de Adrian Sitaru. De asemenea, vor fi prezentate şi documentarele: “Pădurea”, de Sinisa Dragin, “Reţeaua”, de Claudiu Mitcu, “Raisa”, de Pavel Cuzuioc.

Din România, ca invitaţi speciali, au fost prezenţi Adrian Titieni, actor şi regizor, Maria Dinulescu, actriţă, Bogdan Mirică, regizor, şi conf. univ. Doru Pop. Proiectul de continuare a co-organizării Festivalului de film românesc, aflat la cea de-a şasea ediţie, a reprezentat continuitatea unui parteneriat de succes cu patru universităţi americane de prestigiu: Stanford University, UC Berkeley, San Francisco State Univesity şi University of California, Los Angeles (UCLA). Manifestarea a fost cel mai important festival de film românesc care a avut loc în spaţiul american, în influentul mediu academic din California.

Festivalul de Film Românesc de la Stanford University, UC Berkeley, San Francisco State University şi UCLA a fost creat din dorinţa de a extinde şi menţine dialogul despre cultura română, prin prisma cinematografiei româneşti, în spaţiul academic american. Ca şi în anii precedenţi, ediţia din acest an a festivalului a fost organizată prin efort voluntar, fără nici un interes financiar, atât din partea echipei organizatorice, cât şi din partea studenţilor, profesorilor şi cercetătorilor din mediul universitar american. Manifestarea culturală românească s-a desfăşurat cu intrare gratuită.

Proiectul a fost inclus în planul anual pe 2017 al ICR New York, ca urmare a succesului înregistrat la ediţiile antrioare ale festivalului. Prin acest proiect,  ICR New York promovează filmul românesc şi în California.  Şi de această dată, ICR NY a ţinut cont atât de calitatea filmelor propuse, cât şi prestigiul artistic al invitaţilor din România şi din SUA.

Concret, la organizarea şi finanţarea festivalului participă urmatoarele instituţii: Special Language Program, Stanford University (SLP) & the Institute of Slavic, East European, & Eurasian Studies at the University of California, Berkeley (ISEEES), Europe Center, Stanford University, Language Center, Stanford University, Slavic Department, Stanford University, Honorary Consulate of Romania in San Francisco, The Workmen’s Circle Northern California, Chair Diana Scott, the Drama Department, Stanford University, Department of Cinema, San Francisco State University, Blue Collar Films, UNAFF/UNAFF Traveling Film Festival, Palo Alto/Stanford, Casa Romana (Bay Area Romanian Community) şi ICR New York.

Echipa locală a festivalului: Laura Toma, Producer/Director Romanian Film Festival Founder, Cultural Director Casa Română, Suzan Negip-Schatt, Producer/Director, Romanian Film Festival Founder, Lecturer Stanford University, Ludwig Galambos, Producer/Director, Romanian Film Festival Founder, Visiting Scholar, Stanford University şi Florentina Mocanu, Producer/Director, Romanian Film Festival Founder, PhD Drama Stanford University.

Deschiderea expoziţiei de artă „Rock On” a lui Ken Sandö a avut loc la Galeria de artă Boyd-Dunlop din Napier,  joi seara, 13 aprilie 2017. În ciuda vremii furtunoase, provocată de ciclonul Cook, o mulţime de iubitori de artă au venit la lansare, au degustat vinul roşu, s-au perindat de câteva ori prin sala de expoziţie, au privit cu atenţie fiecare exponat, şi-au împărtăşit impresiile cu alţii şi cu autorul expoziţiei. Pentru mine, aceasta este o dovadă că Ken Sandö este un artist plastic bine cunoscut şi că oamenii sunt interesaţi de noutatea şi pasiunea pe care le aduce de obicei la aceste evenimente de artă.

*

Valentina TECLICI: Ken, te-am întâlnit în circumstanţe diferite şi ştiu că eşti o persoană complexă, jucând mai multe roluri. Un exemplu ar fi cel de grafician. Cu amabilitate ai ilustrat coperta cărţii „Poetical Bridges” (Poduri lirice) pe care am tradus-o şi editat-o recent. Te invit, Ken, să te prezinţi şi să ne spui câte ceva despre rolul tău de artist plastic şi despre alte roluri, dacă doreşti.

Ken SANDÖ: De fapt, Valentina, este doar un rol cu mai multe faţete; şi, dacă acel rol trebuie să aibă o etichetă, ar fi cea a creativităţii. Fiind creativă, îmi oferă libertatea de a-mi folosi îndemânarea la orice mă inspiră fără a fi nevoie să găsesc un alt motiv decât că este doar un alt aspect a ceea ce fac. A ceea ce sunt. Una dintre aceste faţete, după cum ai menţionat, este titlul de artist plastic. În ultimii 30 de ani am fost un artist practicant care a expus la nivel naţional în expoziţii individuale şi de grup. Am obţinut diploma în Arta vizuală şi design în 2002, în cadrul programului de artă de la EIT în asociere cu Universitatea Massey. Am fost un student mai în vârstă când am început studiile. Înainte, am lucrat ca decorator, artist vizual şi decorator calificat în comerţ, însă am fost implicat şi în alte meserii. După cum ştii, când nu fac artă, fac ceva creativ. În afara designului grafic şi ilustrării, de exemplu, în ultimele câteva săptămâni, am creat şi realizat elemente de recuzită pentru recitalul de dans al Studioului Rochelle Spence de la Teatrul Municipal din Napier, am fost technician şi consilier artistic pentru un alt coleg care îşi organizează expoziţia, am restaurat mobilier pentru un prieten, am construit un sistem de stocare pentru o colecţie de artă… Fiecare zi este diferită!

Valentina TECLICI: Care rol îţi place cel mai mult?

Ken SANDÖ: Cel al artistului spirit liber, Valentina! Admit că acest rol îţi aduce satisfacţie şi nu te prea recompensează financiar, dar oferă o libertate de exprimare şi independenţă pe care nu le găseşti prea des în alte vocaţii.

Valentina TECLICI: Cum descrii stilul tău creativ?

Ken SANDÖ: Stilul meu este în prezent condus de anumite întrebări pe care le am despre imagini şi percepţii ale realităţii; ceea ce este considerat ca adevăr. Asta înseamnă că lucrez dintr-un cadru filozofic atunci când creez arta mea, idee mereu esenţială în procesul meu, imaginea fiind un rezultat al acestuia. Asta se datorează faptului că îmi place să ştiu „cauza” lucrurilor. Examinând ceea ce este considerat normal sau cotidian, apoi întrebând de ce este, această căutare de răspunsuri conduce creativitatea mea. Aceste întrebări şi fragmente de răspunsuri sunt plasate în naraţiunile lucrărilor mele şi accentuează imaginile rezultate. În ceea ce priveşte stilul? Este un produs secundar al procesului. Voi folosi orice mijloc sau metodă care simt că se potriveşte cel mai bine sau este cea mai versatilă, în procesul de creaţie. Încerc să nu mă fixez pe un stil, deoarece acesta te poate prinde în capcana similitudinii repetitive.

Valentina TECLICI: Am observat la această expoziţie diversitatea lucrărilor tale. Poţi să ne spui ceva mai mult despre temele, modelele creative şi materialele pe care le-ai folosit pentru acest eveniment artistic?

Ken SANDÖ: Lucrările expoziţiei sunt o altă manifestare în cadrul proiectului la care am lucrat în ultimii cincisprezece ani; ca atare, toate fac parte din lexicul meu de artă, care evoluează şi se aprofundează prin acest proces exploratoriu. Înţelesul fiecărei lucrări individuale este atins de trasee ale ideilor de ansamblu care conduc la realizarea artei mele. Aşa cum ai observat, Valentina, exponatele ar putea părea diverse la suprafaţă dar, la o examinare mai atentă, tematica este constantă în cadrul expoziţiei. De exemplu, ai observat că majoritatea picturilor din expoziţie sunt pur şi simplu nuanţe de negru-gri pe un fond neutru. Aceasta este o tehnică deliberată pe care o folosesc pentru a indica faptul că între două stări ale unei dualităţi percepute există varietate şi diferenţă, sugerând includerea sau subversiunea. Acest lucru este ceva mai puţin evident în procesul meu de creare a imaginilor, însă pentru asta, utilizez tehnologia computerului (prezentul) pentru a construi iniţial imaginea, schiţată în vopsea pe tablou, apoi în cele din urmă desenată în cărbune (primitivul)… Tematica este reiterată în conţinutul distorsionat de reprezentare a picturilor şi lucrează împotriva artei figurative convenţionale care este răspândită în majoritatea galeriilor stradale importante.

Valentina TECLICI: Care este cea mai importantă sursă de inspiratie pentru creaţia ta?

Ken SANDÖ: Viaţa… Aceste întrebări fără sfârşit pe care le am despre imaginile şi percepţiile realităţii… Identitatea liminală şi identitatea construită. Întrebări de gen şi sexualitate. Ce defineşte normativul şi ce nu. Spaţiul dintre, dimprejur, de dincolo, din lateral, din dualitatea convenţională…

Valentina TECLICI: Ce fel de cercetare faci pentru arta ta?

Ken SANDÖ: În mod normal, dacă nu este ceva despre care am o conştiinţă intimă, mă voi întâlni cu o imagine sau cu un text care declanşează momentul „ce înseamnă asta?” şi, pur şi simplu, trebuie să ştiu de ce este invocat un astfel de răspuns. Deci, o mare parte din cercetarea mea iniţială este pur şi simplu explorare de sine, în timp ce aplic propriile mele teorii la motivul care m-a interesat. Acest lucru îmi dă de obicei esenţa ideii unei opere de artă.  De asemenea petrec o perioadă de timp citind diferite puncte de vedere despre subiect pentru a vedea dacă ideea este durabilă sau este o fantezie fără valoare; apoi încep să lucrez prin sensuri şi simboluri mai profunde pentru a da contur lucrării. Din păcate, nu mai reuşesc să citesc mult pentru petrecerea timpului liber, deoarece tind să-mi pierd lectura prin prea multe materiale de referinţă.

Valentina TECLICI: Care este opera de artă preferată pe care ai creat-o până acum? Ai păstrat-o sau ai vândut-o?

Ken SANDÖ: Odată, la începutul verii, am petrecut ziua cu fetele mele, atunci preşcolare, şi cu bunica lor într-o dumbravă, lângă un lac şi, în timp ce fiica cea mare se distra singură, am petrecut ziua, desenând-o pe fiica cea mică într-o lumină difuză… Acest tablou rămâne un etalon al unei după-amiezi fericite şi o abordare total diferită de ceea ce desenez, pictez, creez în mod normal. O operă de artă care nu este de vânzare.

Valentina TECLICI: Stilul tău artistic este, după părerea mea, original. Există însă vreun pictor cu care ţi-ar plăcea să fii comparat?

Ken SANDÖ: Categoric sunt influenţat de alţi artişti, cum ar fi: Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… ca să numesc doar câţiva. Dar nu mi-ar plăcea să fiu comparat cu ei, fie individual, fie colectiv, deoarece cu toţii ne aflăm în diferite epoci, locuri, sisteme politice, vieţi personale şi profesionale etc.

Valentina TECLICI: Crezi că arta ar trebui finanţată?

Ken SANDÖ: Răspuns scurt: Da. În aceeaşi măsura sau mai mult, cum este sportul în prezent.

Artele sunt gresajul oricărei civilizatii, necesarele înfrumuseţări care uşurează existenta noastră atât de plină.

Valentina TECLICI: Care este proiectul de artă la care visezi?

Ken SANDÖ: Să influentez pe alţii cu imaginile mele; când ele devin profund reflexive pentru ceilalţi (este cu siguranţă un drum lung de parcurs înainte ca asta să se întâmple). Să devin independent din punct de vedere financiar, astfel încât să pot continua activitatea de creaţie cu normă întreagă. În cele din urmă, parafrazând remarcabila cugetare a lui Picasso “Arta este o minciună care ne ajuta să înţelegem adevărul”, să reuşesc să găsesc mici adevăruri în marea minciună care este Arta…

V.T.: Mulţumesc, Ken, pentru timpul acordat.

***

Valentina TECLICI

 

DIALOG ABOUT CREATIVITY WITH NEW ZEALAND ARTIST KEN SANDÖ

Ken Sandö’s opening, of his art exhibition “Rock On”, was held at the Boyd-Dunlop Gallery Napier on Thursday evening, 13 April 2017. Despite the stormy weather, caused by Cyclone Cook, a lot of art lovers came to the launch. They drank the red wine, moved around the exhibition several times, and looked attentively at every piece of work, all the while chatting with each other, as well as with the artist. For me, this is proof that Ken Sandö is a well-known artist and people are interested in the novelty and passion he brings to these events.

*

Valentina TECLICI: Ken, I have met you in various circumstances and therefore I’m aware that you are a talented person who wears many hats. For example, one is that of a graphic designer. You kindly designed the cover of my recent book „Poetical Bridges-Poduri lirice”. I invite you, Ken, through the following questions, to introduce yourself and tell us about yourself, as an artist, as well as any of the other fields you are involved in, if you so wish.

Ken SANDÖ: Really, Valentina, it’s just one multifaceted hat; And, if that hat had to have a label it would be that of creative. Being a creative gives the freedom to turn my hand to anything that takes my fancy without having to offer any other reason than it’s just another aspect of what I do… Who I am. One of those facets, as you’ve mentioned, is the title of Artist. For the last 30 years I have been a Practising Artist who has exhibited nationally in solo and group exhibitions. My Visual Art and Design Degree was obtained in 2002 through the EIT Arts programme in association with Massey University. I was an adult student when I sat for the degree as I had been working previously as a Decorative Artist/Fine Artist and Trade Qualified Decorator, as well as being involved in other vocations. As you are aware, when I am not making art I will be doing something creative; aside from Graphic Design and Illustrating, in the last few weeks, for example: I have designed and made props and sets for Rochelle Spence’s Studio dance recital at the Napier Municipal Theatre, have been a Technician and Artistic Advisor for another Artist who is setting up their exhibition, restored some furniture for a friend, built a storage system for an art collection… Every day is different!

Valentina TECLICI: What hat do you most enjoy wearing?

Ken SANDÖ: That hat would have to be the maverick Artist’s hat Valentina! Its self-indulgent admittedly and not very fiscally rewarding but it does offer a freedom of expression and liberty not often found in other vocations.

Valentina TECLICI: How do you describe your creative style?

Ken SANDÖ: My art making presently is driven by certain questions that I have about imagery and perceptions of reality; what is considered to be truth/s. This means I work from a philosophical underpinning when creating my art, the idea always paramount in my process, the image a result of this. This is because I like to know the ‘why’ of things. Examining what is considered normal or everyday then questioning why it is; it is this pursuit for answers that drives my creativity. It is these questions and fragments of answers that are placed into my works narratives and which underscore the resulting pictures… As for style? It is a by-product of the process. I will use whatever medium or method I feel fits best, or is the most apt, when working through the making process. I try not to fixate on style as that can tie oneself to the tiresome treadmill of repetitive sameness.

Valentina TECLICI: I noticed at your current exhibition the diversity of your work. Could you please tell us more about the themes, creative patterns and the materials that you used for this art event?

Ken SANDÖ: The works in the exhibition are another manifestation within the project that I have been working through for the last fifteen years; as such they are all part of my art lexicon that is evolving and deepening through this exploratory process. Meaning each individual piece of work is touched with traces of the overarching ideas that drive my art making. As you’ve noted Valentina, on the surface the objects may seem diverse yet upon examination the thematics are constant across the exhibition. For example, you may have noticed that the majority of the painted works in the exhibition are simply shades of black/grey on a neutral ground. This is a deliberate device I use to imply/indicate that between two states of a perceived duality there lies variety and difference, hinting at inclusion or subversion. This is a little less obvious in my process of making the imagery, yet still there, in the use of computer technology (the Now) to construct the imagery initially, sketched out in paint on board, then finally drawn out in charcoal (the Primitive)… The thematics are reiterated in the distorted representational content of the works and play against the conventional figurative art that is prevalent in most main-street galleries.

 

Valentina TECLICI: What is your main source of inspiration for your work?

Ken SANDÖ: Life… Those never-ending questions I have about imagery and perceptions of reality… Liminal identity and constructed identity. Questions of gender and sexualities. What defines normative and what doesn’t. The space between, around, beyond, aside, from conventional dualities…

Valentina TECLICI: What research do you do for your art?

Ken SANDÖ: Normally, if it’s not something that I have intimate awareness of, I will stumble across some image or text that triggers the “whattya mean by that?” moment and I’ll simply need to know why it invokes such a response. So a lot of my research initially is simply belly-button gazing while I work through my own theories on why it interested me. This usually gives me the core of the idea for an artwork. I will then spend a period of time reading differing viewpoints about the subject to see if the idea is sustainable or is fanciful garbage; then start working through deeper meanings and symbology to flesh out the piece. Sadly, I don’t get to read much for leisure anymore as I tend to wear out my reading on far too much wordy reference material.

Valentina TECLICI: What is your favourite piece of art that you have created so far. Did you keep it or sell it? 

Ken SANDÖ: Once in early summer I spent the day with my then preschool girls and their grandmother in a copse beside a lake, and as the eldest paddled about I whiled away the day by drawing my youngest daughter in the dappled light… It remains a touchstone of a happy afternoon and a massive departure to what I normally draw/paint/make. One piece that is not for sale.

Valentina TECLICI: Your art style is, in my opinion, unique. However, is there any artist you would like to be compared to?  If yes, please name the artist and explain why.

Ken SANDÖ: I’ve certainly been influenced by other artists, such as; Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… To name a few. But I would not like to be compared to them, either individually or collectively, as we are all of differing times/place/politics/personal and professional lives/etcetera…

Valentina TECLICI: Do you think that art should be funded?

Ken SANDÖ: Short answer: Yes. To the same degree, or greater, as sport currently is.

The Arts are the grease of any civilization, the much needed slippery fripperies that ease our sometimes fraught existence.

Valentina TECLICI: What is your art project dream?

Ken SANDÖ: To become an influencer with my images; where they become deeply reflective for others (there’s admittedly a long way to go yet before that occurs). To become financially self-supporting so I am able to pursue my art-making full-time. Finally, to paraphrase Picasso’s powerful line “Art is a lie that makes us realize the truth”, to be able to find some small truths in the great lie that is Art…

Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time.

—————————-

Valentina TECLICI

Napier, New Zealand

April 2017

Monica Săvulescu Voudouri s-a născut la Galaţi în 1942. Liceul l-a făcut la Cluj, a absolvit Filosofia la Universitatea din Bucureşti şi tot aici şi-a susţinut, în 1974, doctoratul în filosofie. În 1985 a emigrat în Olanda, iar din 2007 trăieşte în Grecia, la Atena. În ultimii 20 de ani, a lucrat ca sociolog în centre europene de cercetare specializate în socio-psihologia imigraţiei.

Monica scrie poezie, proză, eseu, cronică de teatru, studii de sociologie. De asemenea, traduce din literatura olandeză. A publicat în România, Olanda, Grecia, Anglia, Peru etc. A luat câteva premii literare în România şi în Olanda.

În ultimii ani i-au apărut: „Fetele Nikas, în lumina zilei mare şi albă” (roman, tradus în câteva limbi), „Vă scriu din Atena, în anii crizei” (povestiri), „Dacă treci podul Soweto” (roman), „Ce nu ştie un non-migrant” (culegere de articole apărute în revista Cultura din Bucureşti).

Este preşedinta Societăţii Culturale „Balkania Contemporană” din Atena, înfiinţată în 2004. Este de asemenea membră a Uniunii Scriitorilor din România, din Olanda şi din Belgia. În curs de apariţie, volumul de poezii „Acolo, aici, pretutindeni, just people”. Monica comentează: „Pentru mine, a scrie poezie înseamnă ca şi literatura, în general, o încercare, pe cât posibil, de a-ţi înţelege destinul.”

***

 Monica Săvulescu Voudouri was born in Galaţi in 1942. She went to high school in Cluj, and graduated Philosophy at University of Bucharest. In 1974, she obtained a PhD in Philosophy from the same university. She emigrated to the Netherlands in 1985 and now lives in Athens, Greece since 2007. Over the past twenty years she worked as a sociologist in European research centres specialized in socio-psychology of immigration.

Monica writes poetry, prose, essays, theatre critiques and sociology studies. She also translates from Dutch literature. She published her work in Romania, the Netherlands, Greece, England, Peru, etc. Her work received several literary awards in Romania and the Netherlands. In recent years, she has published: „Nikas Girls, in Large and White Daylight” (novel, translated into several languages), „I write from Athens during crisis years” (stories), „If You Pass the Bridge Soweto” (novel), „What a Non-Migrant Doesn’t Know?” (collection of articles published in The Culture magazine in Bucharest).

She is the president of Balkania Contemporary Cultural Society of Athens, founded in 2004. She is also a member of the Writers’ Union of Romania, the Netherlands and Belgium. She is about to publish the volume of poems „There, There, Everywhere, Just People”. Monica comments: ‘Writing poetry for me is like literature in general, an opportunity, where possible, to understand your destiny.’

***.

1.

Umblu prin lume

de la un capăt la altul,

peste tot sunt acasă,

peste tot sunt străină

Tot mai mult mă gândesc

la băiatul acela, nazaritheanul,

care simţise şi el

că împărăţia pe care o căuta

nu e pe lumea aceasta.

Doar că el apucase să treacă

doar prin deşert.

Dar dacă ar fi fost mai umblat?

N-ar fi încercat el să scape

dintre cei doi tâlhari?

Poate că undeva, în alt loc,

şi-ar fi găsit altă cruce.

1.

 

I am walking through the world

from one end to the other,

I’m at home everywhere,

I’m a foreigner everywhere.

 

More and more I’m thinking

 

of that boy, the Nazarene,

who also felt

that the Kingdom he was looking for

was not on this world.

 

He had only managed to go

through the desert.

What if he would have travelled more?

 

Wouldn’t he have tried to escape from

the two robbers?

 

Maybe somewhere, in a different place,

he would have found a different cross.

2.

Traversând viaţa,

ca o cămilă deşertul,

pas după pas,

pas după pas.

Nimeni nu o întreabă

cât e de obosită

şi nici ea nu dă

nici un semn de extenuare.

Pas după pas,

pas după pas.

astăzi ca ieri,

ieri ca alaltăieri.

Pănă-n clipa în care

cade-n genunchi

şi-şi dă sufletul.

Cum aşa!!!

se aud murmure nemulţumite

în caravană.

2.

 

I’m passing through life,

like a camel in the desert,

 

a step at a time,

a step at a time.

No one asks her

how tired she is

and also she doesn’t show

any sign of exhaustion.

 

A step at a time,

a step at a time.

today like yesterday,

yesterday like the day before.

 

Until the moment when

she falls to her knees

and her soul passes away.

 

How come!!!

unhappy murmurs are heard

in the caravan.

3.

Sunt ca în dansul grecesc,

cu braţele în aer, cu un picior

la câteva palme deasupra pământului

într-un echilibru precar,

temporar,

aşteptând lovitura destinului.

Apoi,

dansatorul se-apleacă brusc la pământ,

nu-ngenunchiază,

dar îşi adună puterile,

ca s-o ia de la capăt.

Mă tem că eu acest pas,

următor,
n-am să ştiu să-l mai fac.

Cândva,

undeva,

am pierdut o măsură.

3.

 

I’m like in the Greek dance,

with my arms in the air, with one leg

just a few palms above the ground

in a precarious, temporary

balance,

 

waiting for my destiny’s blow.

 

Then,

the dancer, suddenly leans towards the ground,

not kneeling,

 

but gathering strength

to start again.

I’m afraid that

I didn’t know how to take

this step, the next one.

 

Sometime,

somewhere,

I lost a beat.

Recent, la Editura Muşatinia din Roman a apărut o carte interesantă, de şi despre poeta şi eseista creştină, Mariana Gurza, în coordonarea Emiliei Ţuţuianu, care cu perseverenţă şi ingenuozitate îndeplineşte şi munca de editare.

Titlul şi subtitlul cărţii (Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet) sunt extrem de sugestive. Mariana Gurza întreprinde prin scriitura sa un pelerinaj viu prin cuvânt, gând şi suflet, astfel apropiindu-se de Dumnezeu şi de semeni, se regăseşte pe sine şi înţelege adevărata esenţă a vieţii.

Dacă aş dori să găsesc un motto pentru această publicaţie, cred că dintr-o infinitate, cel mai potrivit ar fi „Dăruind, vei dobândi” N. Steinhartd. Poeta a dăruit şi oferă multe, însă fiind vorba de o carte, un exemplu elocvent este acela de a se apleca cu seriozitate şi meticulozitate asupra unor cărţi spre lectură, dar şi cu dorinţa împlinită de a scrie despre ele şi autorii lor. A făcut aprecieri pertinente, echidistante, i-a încurajat pe mulţi, debutanţi ori nu, lucru învăţat de la regretatul Artur Silvestri, despre care mărturiseşte că i-a fost mentor

În cele trei capitole (I. Reflecţii de cititor, II. Reflecţii critice şi III. Interviu…), eroul principal este Mariana Gurza, iar cartea încearcă s-o prezinte cu multe din faţetele creaţiei sale, dar şi ca Om. Din această perspectivă încercăm să desprindem, să aflăm trăsături, calităţi ale personalităţii sale prin ceea ce scrie, dar şi prin prisma altor scriitori, intelectuali, cu vocaţie nobilă, grăitoare, cu renume şi nu cred că greşesc spunând şi cu glorie în literatura şi cultura română: George Anca, Adrian Dinu Rachieru, Eleonora Schipor, Boris David alias Daris Basarab, Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, Constantin Enianu, Mugurel Puşcaş, Dacina Dan, Octavian Curpaş, Anatol Covali, Camelia Cristea, Dorina Stoica, Teo Cabel (Cabel Ştefan Teodor), Ilie Motrescu, Cecilia Bănica-Pal, Ioan Miclău, Veronica Blaj, Eugen Emeric Chvala, Maria Rugină, Mariana Corcoveanu Ivaniuc, Hedir Al-chalabi, Ben Todică, Aurel Turcuş, Constantin Pădure, Iulian Neculcea, Catinca Agache, Anton Naghiu, Mariana Strungă, Cristina Mihai, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan…

Cu pioşenie îşi îndreapţă ochiul inimii spre personalităţi de marcă ale spiritualităţii româneşti: părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Justin Pârvu,  pr. dr. Ioan Bude, pr. Ioan Megheleş, Aspazia Oţel Petrescu, (Cu Hristos în celulă), aceştia şi mulţi alţii  care ocupă un loc aparte în sufletul poetei.

 În aceeaşi măsură s-a scris despre Mariana şi creaţia sa: George Anca, Dumitru Mnerie, Aspazia Oţel Petrescu,  Vasilica Grigoraş, ValentinaTeclici,  Dorina Stoica, Hedir Al-Chalabi, Veronica Balaj, Adrian Dinu Rachieru, Maria Rugină…

Cititorul va recunoaşte în Apropieri… o reală şi bogată sursă de informare despre Mariana Gurza, dar şi despre ceilalţi semnatari ai cronicilor, eseurilor şi  prezentărilor. Prin mărturiile sale cu privire la autori şi cărţile lor, Mariana îşi conturează propriul portret scriitoricesc şi uman.

În această carte o întâlnim  pe Mariana în cea mai pură concentraţie, din copilărie până astăzi.  Prin oameni ca Mariana Gurza putem ajunge la România profundă, (ar zice Dan Puric) şi sunt de acord cu el. Nu ne-am întâlnit niciodată face to face, însă din clipa în care i-am auzit prima oară vocea, am simţit că este “omul frumos”: (George Anca – Frumoasa doamnă întru Dumnezeu şi umbră, Aspazia Oţel Petrescu – Frumoasa mea Bucovină,  Vasilica Grigoraş – Poeta cu suflet de înger…). În odaia intimă a creaţiei sale este legată de cuvânt, vers or proză prin aţa cernelii harului divin

Noua apariţie editorială a Marianei Gurza este o monografie de autor scrisă altfel, o abordare pe multiple planuri, privite din unghiuri de vedere diferite. Scopul lucrării este acela de prezentare şi nu de interpretare. Lasă la latitudinea cititorului să descopere criteriile şi normele de individulalizare, singularizare a poetei, într-un context relaţional de excepţie cu ceilalţi colegi de condei.

Mariana Gurza se plasează şi este plasată în parcursul său creativ pe aripi de timp, într-un zbor continuu, nisipul din clepsidra creaţiei vădind o adevărată evoluţie. Esenţa acestui demers este progresul autoarei pe drumul scriiturii, dar şi pe plan spiritual. George Anca  menţionează: « Astfel de scrieri nu ţintesc neapărat literatura, cât spiritualitatea ancestrală. Se tinde ideal spre logodirea rugăciunii cu poetica ».

Metoda de întocmire a volumului este o admirabilă lecţie de dăruire, inteligenţă, discernământ, liberă de constrângeri. Cartea este echilibrată ca formă şi conţinut, de un  mare calibru intelectual  şi impune respect prin tot ceea ce oferă. Stilul scrierii Marianei este curat şi simplu, dar nu facil. Simţul incredibil al limbii  este uşor de remarcat. Unele aspecte ale scrisului său, sau ale vieţii sale sunt doar menţionate, altele aprofundate, însă oricum sunt tratate, ele stârnesc interesul cititorului pentru lectură ori, de ce nu, pentru luare aminte.

În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează.

Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.

Cartea este un potofoliu bogat, cu texte documentate, interesante şi bine scrise, ceea ce o recomandă şi o face mereu bine primită. Este o   bogată sursă de informare pentru o cercetare biobibliografică.

Scrisul Marianei este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Crede în oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu spune doar jumătăţi de adevăr,  ea nu ştie să facă acest lucru pentru că ea spune adevărul întreg, chiar dacă uneori supără, însă ea nu se supără niciodată. Poate fi uneori „cascadă”, „uragan”, dar şi atunci este iubitoare, iertătoare. Este o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajung întodeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi “ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună este starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ este acela de a simţi starea aproapelui.

Cartea este un album personal, fiecare tablou este realizat cu penelul potrivit, trainic, dar şi cu pana inimii. De aceea, aici nimic nu este forţat, nimic de complezenţă sau curtoazie.  Este o istorie a omului interior într-o expunere deloc cosmetizată, ci dimpotrivă cu argumente de fond. Şi totuşi, cartea nu este o dezvăluire exaustivă a autoarei, ea este valabilă acum, însă mai avem de descoperit multe alte trăsături, posibilităţi de creaţie, oportunităţi de împlinire a destinului său pe tărâmul creaţiei, ceea ce ne invită să „fim cu ochii în patru” pe tot ceea ce poartă amprenta şi semnătura Marianei Gurza.

Nu ne-am propus aici şi acum să stabilim valoarea intrinsecă şi extrinsecă a volumului, ea va fi stabilită de cei care vor veni şi reconstitui timpul pentru că Mariana cochetează cu nemurirea. Şi unui asemenea personaj, nimic nu-i este cu neputinţă. Ce poate fi mai plăcut, mai aproape de suflet pentru un scriitor !

Vasilica Grigoraş, 

1 mai 2017

 „…Unde-a plecat că n-are nimeni ştire/ Fătul-Frumos, cu negre plete grele,/

 Cu ochi albaştrii, plini ca de mărgele,/ Şi cu sprânceana-n jurul lor subţire?//

…Iar Fătfrumos, oprindu-se din cânt,/ Simţi, din sânge, flăcări că se-adună,/

Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ,/ Dogoarea cerului străbună.”

(Tudor Arghezi-Fătfrumos)

   De cele mai multe ori amintirile frumoase ne aduc deseori cu mâna dorului de Mamă în Dumbrava copilăriei-lumea ei fascinantă, mirifică, catifelată, de basm, în care pentru câteva clipe sau momente mai darnice redevenim copiii înveşmântaţi în puritatea caldă de înger.

   La ţară este locul unde Dumnezeu a coborât întâia oară pe pământ şi unde încă mai coboară.

   În mod normal, la ţară, n-ar trebui să întâlneşti decât omul frumos şi lucrurile lui admirabile ce-l înconjoară împletite în bine, adevăr, dreptate, credinţă, libertate, poezie, cânt şi iubire.

   Dan Puric s-a întâlnit cu toate acestea, dar şi cu altceva, cu sublimul:

   Am copilărit la ţară, la Nehoiu…

   Aşa am descoperit copilul frumos-tatăl meu…

   Aşa am cunoscut frumuseţea statorniciei…

   Şi astfel m-am întâlnit cu frumuseţea inocenţei.

 

   Frumuseţea este izvorul luminii dumnezeieşti, care se răsfrânge doar unde vrea, dar, se aşeză mai întâi în casa sufletului românesc, acolo unde Frumosul întotdeauna cântă duios.

   Frumuseţea nu are ziduri, nici uşi şi nici ferestre oricât ar fi de aurite, căci lumina ei tresaltă, mugurul înfloreşte şi făptura omului dănţuieşte cu întreg alaiul veseliei cosmosului.

   Frumuseţea susură divin prin toate izvoarele sufletului omului dumnezeiesc: primeneşte aerul cu râuri de mireasmă, îmboboceşte dorinţele celeste ale zorilor împodobiţi cu cântecul apelor şi dă fâlfâiri azurului cu un zâmbet angelic de cântare, bucurie, rugă, armonie şi pace.

   Frumuseţea împodobeşte sufletul curat pe care îşi brodează anii veşniciei dace, ca o văpaie de lumină ce se aprinde în sfeşnicul trupului înnobilat, ca într-un Rug mistic al înălţării.

   Frumuseţea cerului sufletesc umple enigmatica zare a fiinţei şi a persoanei cu cântecul duios al inimii ca pe o boltă peste care se revarsă necontenit angelica splendoare de safir.

 Muzica celestă se aşterne peste fiorul inimii, iar în amvonul sufletului răsună frumuseţea ce cade în pâlpâiri serafice pe gândurile înflorite de albastrul-voroneţ al cerului înflăcărat.

   Amintiri de neşters

   Frumuseţea vine, dar nu vine nici prea târziu, nici prea devreme, ci doar atunci când sufletul îţi este pregătit spre a înmuguri în acea mireasmă divină care ne copleşeşte miraculos.

   Frumuseţea rodeşte în portul fiorurilor din pieptul dorului cast ca în sânul dragostei shakesperiene a eternilor eroi îndrăgostiţi Romeo şi Julieta, înfierbântând totul în lumina şi fascinaţia care se cerne ca o corolă a bucuriei: îmbujorarea, tresărirea, mângâierea, emoţia, şoapta, ecoul, refrenul, cântul, doar atunci când nemărginirea a odrăslit în inimă, când graiul se toarce în fuiorul mierii rugăciunii de taină şi când crucea Cuvântului e aurită de grâul spicelor dacice mănoase, înfrăţite în grăirile înţelepciunii prisositoare de bine, adevăr şi iubire.

   Frumuseţea este un drum senin, auriu desprins de pe streaşina cerului pe care se brodează Verdele de brocard al Primăverii Imperiale, care aşteaptă în prag solii Astrului înrouraţi în Ziurelii bălai, cu beteala bunelor vestiri în restul timpului ce curge vremii binecuvântate.

   Dan Puric-Românul frumos şi iubitor de har care, a străbătut pe jos colinele admirabilei şi miraculoasei grăiri, rămâne fascinat printre altele şi de divina şi eterna frumuseţe feminină: …Frumosul, pe care l-am învăţat până să ajung la frumuseţea Sfântului, a fost frumuseţea mamei, frumuseţea maternă, frumuseţea feminină care desmărgineşte bărbatul din stupiditate.

  Tir încrucişat

   Frumuseţea se înfiripă ca un mugur doldora de floare, se înteţeşte ca un imn în candela fiecărui suflet ales, aprins de dorul Dorului. Aprins de dorul Eminului nostru frumos.

   În inima Luceafărului bucovinean, mare cât Dacia ilustrului Împărat-Profet, Burebista, Păstorul Zamolxe se plimbă stăpân cu turmele albe de mieluşei zburdalnici şi mioare trace.

   În sufletul lui Mihail Eminescu s-a zămislit Dorul de libertate şi de frumos după Dumnezeu şi după Neam pe care i-a slujit cu osârdie, cu dăruire, cu suferinţă şi cu jertfă întru biruinţă.

   Caragiale cel venit din stirpea machedonă, rânduit mereu spre a avea, nu spre a fi, şi-a proptit cariera şi talentul pe haz: doar a râs şi a acuzat degradarea moral-socială care avea toate cusururile şi scursururile, caricaturizând-o, luând-o numai în răspăr şi în zeflemea.

   Eminescu întâi s-a rugat, a mulţumit şi apoi a cerut, întâi a plâns cu poporul apoi a râs, întâi a binecuvântat apoi a mustrat, întâi a suferit apoi s-a bucurat, întâi a lăcrimat apoi a surâs, întâi a bocit apoi a cântat, întâi s-a frânt apoi s-a înălţat, întâi a purtat Crucea apoi a Înviat.

    Redau paralela dintre Eminescu şi Caragiale făcută de ilustrul nostru actor, eseist creştin:

   Caragiale a avut geniul descrierii degradării româneşti, a corciturii româneşti, a lui Mitică, a reacţiunii.

   În vreme ce Eminescu pariază pe poporul român.

   În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică al lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu…

   La Eminescu există o critică teribilă vizavi de acest popor, ieşită dintr-o durere fantastică; la Caragiale găsim doar critica, nu şi durerea. Din acest punct de vedere, durerea lui Eminescu poate să fie comparată, cum să zic, cu acea a lui Ioan Botezătorul, atunci când s-a adresat semenilor săi, la un moment dat, cu cuvintele: „Pui de năpârci.”…

   Pe mine mă ridică în picioare Eminescu…

   Credeţi dumneavoastră că cei care au fost în puşcăriile comuniste, dacă erau din sămânţa lui Caragiale, mai puteau să ducă neamul ăsta mai departe? Credeţi dumneavoastră că, dacă cei care au murit la Canal sau la Cotul Donului îşi legitimau propria identitate la dimensiunea caragialiană, mai exista poporul român?

 

   Lecţia de condus

   Iacobinii şi Girondinii marxişti ai ateismului bolşevic, ajutaţi de slujbaşii slugarnici ai proletariatului şi de iudele vândute s-au pripăşit samavolnic peste pământul străbun, peste moşia strămoşească, peste frumuseţile sufletului nostru creştin şi peste rânduielile lui Dumnezeu, profanându-ne soarta care-şi trage seva de viaţă şi de spirit din Sfânta Tradiţie Hristică şi croindu-ne prin mecanismele terorii şi torturii o falsă fire, golită de chipul frumos al lui Hristos, despuiată de orice licăr, de orice simţire şi orice pîlpâire omenească: o fire realmente dobitocească, pervertită, degradată, căzută cu mult sub cota regnului animal.

   Sub auspiciul sadismului reeducării promovate anterior de Makarenko, dar aplicată la noi diabolic de instructorii sovietici prin procurori, securitate şi miliţie, prin fanatismul brutelor şi a cozilor de topor s-a proiectat o groaznică mutaţie, astfel că, deşi specia rămâne în firescul ei,  rasa capătă o amputare şi o trunchere neumană în care se declanşează fiara, făcând astfel din individul laş şi proletarul-executant, pur şi simplu o bestie turbată a anarhiei atee inumane…

  Există o fixitate a speciilor, pe care savantul Paulescu tot timpul a afirmat-o. Poţi sări dintr-o rasă în alta, dar speciile sunt fixe. Care este această fixitate a speciilor?… foştii puşcăriaşi deţinuţi politic, veterani de război. Într-un cuvânt: foştii martiri… Ei sunt amintirea vie a demnităţii acestui popor. Prin ei, rasa de român s-a înnobilat, a rămas fixă şi a asigurat specia de om în dimensiunea ei fundamentală, care se numeşte omenie…

   Când am fost la Oslo, mi s-a spus că era politică de stat ca pensionarii să fie categoria de viaţă cea mai respectată.

   M-ai întrebat unde-i poporul. Te duc eu să vezi poporul român: la Părintele Iustin Pârvu, la Părintele Arsenie Papacioc, la domnul Jijie, la domnul Traian Popescu, la domnul Teofil Mija, la domnul Nae Purcărea sau la doamna Aspazia Oţel-Petrescu şi la mulţi alţii, care mai sunt comori de suflet ale acestui neam, şi pe care i-am condamnat la un anonimat nedrept. Dar aceştia, în tăcerea lor, sunt singurii care mai păstrează fiinţa neamului…

   Creştinismul face parte din normalitatea fiinţei româneşti. Dar tot el face parte şi din excepţionalitatea acestui neam…

   Cum îmi zicea mie Părintele Atanasie: „Dan Puric, avantajul meu este puşcăria!”. Numai de aici putem discuta de dimensiuni majore ale credinţei, nu de la mine.

 

   Neghina-Grâu

    Analizând balada Toma Alimoş-spic curat de grâu românesc, eroul devine martir şi mişelia e pedepsită.

   Despre toate acestea ne spune Radu Gyr, acest spic de grâu al poeziei româneşti încolţit între gratiile temniţei comuniste:

   „E pentru prima dată că în balada românească intervine atât de precis, de viguros, pedepsirea mişeliei…Neamul întreg pune o pecete roşie pe gestul trădătorului Manea.

   Însăşi moartea ciobanului Mioriţei pare acum răzbunată.”

   Aşa ne-a vorbit despre <<grâul românesc>> Radu Gyr, acel fulg de nea al poeziei româneşti, topit pe trupul rece al <<morţilor fără de vină>>, aleşi dintre fiii frumoşi ai neamului acestuia. Nu ne-a vorbit despre răzbunare ci despre dreptate.

   Numai grâul poate să vorbească despre grâu! neghina, nu!

   Atunci, cine are dreptul să vorbească despre acest neam, astăzi?

   Răstimpul

    Răstimpul dintre trecutul glorios şi viitor promis îl dă prezentul asumat în frumuseţea lui.

   Frumuseţea ţesută din unduiri de azur şi reflexe serafice se lasă pe cerdacul sufletului Dacoromânului spre a se împlini în spiritualitatea şi îndumnezeirea poeziei divine, încântând.

   Frumuseţea ţese lumina ortodoxă a Cerurilor albastre ce înseninează verdele omenirii creştine brodat pe miraculoasa omenie a dacilor liberi din Carpaţi.

   Frumuseţea se împleteşte cu liniştea psalmilor fierbinţi ce se pogoară ca o ploaie mănoasă de primăvară în inima credinciosului harnic, simţitor, sfinţitor locului, trăitor şi mărturisitor.

   Frumuseţea dacoromână cântă ortodoxia lui Hristos, ce vibrează precum imnul Învierii Sale în infinitatea inimilor purtătoare de adevăr, libertate, dragoste, dăruire şi credinţă.

   Frumuseţea la Români înveşmântează plaiurile cu Dor şi Bolta înstelată a obiceiurilor, a datinilor, a rostuirilor, a împlinirilor spre desăvârşirea spiritului înălţător.

   Frumuseţea-suişul sufletului e o cărare înmugurită a inimii unde imnul bucuriei înfloreşte primenind revărsarea lui Dumnezeu ca o Oglindă ce ne adânceşte în apele Frumuseţii Sale.

   Neamul nostru hărăzit Cununii Carpaţilor înveşmântaţi în porfira verde a nemuririi a odrăslit pe această miraculoasă Cale a lui Hristos, călăuzit de negrăita sa Frumuseţe temerară.

   Arcul Frumuseţii divine s-a răsfrânt în curcubeul haric ce înbrăţişează frumuseţea milenară a geto-dacilor care, a nimbat mistic constelaţia sufletului meu întru primenire şi pomenire.

   Cine a hărăzit soarta care m-a întrupat destinului acestei frumuseţi nesfârşite a Ortodoxiei?

   Gândul năpădit de har ca Spicul cel greu, ca Via doldora de ciorchini, mă umple de rodul vieţii creştine, unde freamătul trăirii liturgice mă îmbrăţişează într-o psalmodiere angelică.

   …Naşterea Domnului e un lucru care seamănă tulburător de mult cu destinul poporului român. Când s-a născut Iisus, s-a creat o stare de panică în lumea de atunci. Serviciile de spionaj ale lui Irod, de atuncea, avertizau că Mesia vine, dar tot ele, după naşterea acestuia şi, mai ales, după momentul propăvăduirii, spuneau despre El că e impostor.

   Şi zice Ioan Gură de Aur: „o, voi, duşmani folositori, care prin gura voastră aţi profeţit că se va naşte Povăţuitorul neamului lui Israel, tot prin gura voastră îl huleaţi mai târziu şi ne spuneaţi să nu ne închinăm Lui.”

   Ce asemănare, tragică şi sublimă în acelaşi timp, cu destinul istoric al neamului românesc, căci, în perioada interbelică, Nichifor Crainic se întreba cu tristeţe: ni se spune că venim dintr-un neant istoric, că n-avem identitate, ni se induce lucrul acesta pe toate căile, iar în acelaşi timp suntem acuzaţi că, atunci când ne manifestăm tradiţia, suntem o ameninţare. Cum putem fi în acelaşi timp un nimic şi o ameninţare? „O, voi, duşmani folositori”, cum aţi recunoscut prin gura voastră că Iisus este Mântuitorul, tot aşa aţi recunoscut că neamul acesta românesc este un popor puternic şi ales.

 

   „Ce Făt Frumos blestemat”

   Fătul Frumos nu poate fi blestemat, ci doar hărăzit Suferinţei şi Iubirii prin Frumuseţea Sa.

  Frumosul îţi trezeşte admiraţia pentru frumos, împrăştiind mireasma ca pe propria frumuseţe.

   Dumnezeu stârneşte Frumosul dumnezeiesc spre îndumnezeirea frumuseţii umane.

   Îngerii reflectă frumuseţea angelică peste azurul ce poleieşte turlele semeţelor mănăstiri.

   Omul întâi: Bărbat şi Femeie a odrăslit Paradisului frumuseţea risipind-o apoi pe pământ.

   Sfinţii torc Caierul frumuseţii sofianice brodând Patericul vieţilor alese.

   Martirii întrupează frumosul mucenicesc ca pe o îngemănare a Vieţii.

   Sfinţii Părinţi, Monahii, Monahiile împletesc în rugă şi cânt frumosul filocalic.

   Românul creştin ortodox are frumuseţea duhovnicească a sufletului său primenit.

   Ţăranul român creştin creşte cu frumosul imperial în inima mistică a Dacului dârz-Ţuţea.

   Legenda spune că Narcisismul a populat mai întâi Paradisul pelasg, apoi Olimpul trac.

   Ca Frumosul să se întrupeze pe pământ, într-o Glie a binecuvântării avea nevoie de o Dacie liberă şi de o Fecioară Maria. Aşa s-a născut Hristos-Frumosul frumuseţii absolute!

  Se spune că Frumosul s-a născut într-o peşteră…  

   „Luptaţi-vă pentru frumuseţea mea!”, strigă brusc, în istoria abia începută  a lumii, Elena din Troia. Şi spadele s-au încrucişat, aţâţate fiind de plăcerea frumosului feminin.

   Frumosul căzuse pe pământ prin femeie. Dar grecul care a furat focul de la zei, prin Prometeu, a ştiut că-i mai lipseşte să fure şi frumosul din Olimp; şi atunci s-a apucat să-l aducă printre muritori, prin „măsură”.

   Plictisit apoi de „proporţii”, ei îl roagă pe Socrate să-i găsească frumosului acel ceva de care zeii nu le spuseseră că ar face parte din frumos-sufletul.

   Cât de greu i-a fost lui Socrate să smulgă frumosul din braţele lui Pitagora, care-l închisese în „măsură”, „proporţie” şi „armonie”, apoi să-l scoată din mâlul plăcerilor văzului şi auzului, în care îl împotmoliseră sofiştii, şi să-l aducă acolo unde-i era locul: adică în suflet!

   De aici, prin poarta sufletului, Frumosul, prin mâna lui Platon, s-a-mprietenit cu Binele şi Adevărul. Întotdeauna Platon a fost un sensibil şi de aceea a dat cheia lui Eros, cel mai frumos dintre zei, ca să deschidă uşa Ideilor Pure. Nedreptăţindu-l, Aristotel n-a mai vorbit de acea „philia” (iubire) care te însoţea tot timpul în lumea lui Platon, iar noi, oamenii de mai târziu, ne întâlneam astfel cu o falsă moştenire-cu un univers rece al ideilor şi al frumosului-şi de aceea nu ne puteam împrieteni cu nişte „esenţe metafizice”. Dar, cu toate acestea, ceva lipsea Frumosului ca să fie deplin, să-l recunoaştem nu cu mintea sau cu spiritul, ci cu fiinţa. Unde era acel frumos al fiinţei? Călcam demult pe el, noi căutându-l printre oameni.

 

   „Troiţele olteneşti înalţă braţe rugătoare spre luceafăr sau visează îngândurate o doină ridicată în picioare.” (Radu Gyr).

   Aceasta lipsea lumii! Această „ridicare în picioare” a Frumosului. Da, dar, ca Frumosul să fie ridicat în picioare, avea nevoie de un sprijin. Şi atunci, oamenii au făcut crucea. Iar Unul dintre ei, dar care nu era de-al lor, s-a apucat s-o care. Acela purta numele de Iisus. Şi acest Unul dintre ei, purtând crucea, a înfrumuseţat-o şi, o dată cu ea, şi sufletele adormite ale lumii. Da, dar lumea nu avea timp atunci de aşa ceva, nu ştia că Cel ce cară crucea era născut nu din frumosul lumii, ci din Prea-Frumosul unei Maici Prea-Curate:

 

   Scară dacă nu era,/ Domnul nu se cobora./ Tu eşti scara cea de flori/ Cu un capăt peste nori./ Tu eşti Raiul prea-frumos,/ Ce ai tras pe Domnul jos.

   (Priceasnă-Cartea Facerii, cap. 28)  

 

  Acest Frumos, apoi, a intrat în sufletul unui copil născut în „Grădina Maicii Domnului” şi de aceea el s-a numit Făt Frumos.

 

     Ortodoxia în arta românească

                -Câteva reflecţii-

   Despre înţelepciunea dacoromână ştia toată omenirea care, alcătuia lumea traco-geto-scită.

   Neamul nostru ales din Carpaţi răbdător în neîntreruptele încercări, tare în luptă de apărare şi dreaptă credinţă, a fost puternic şi viteaz pentru că, prin menirea lui şi-a întemeiat bravura şi loialitatea pe demnitatea libertăţii, autoritatea neatârnării şi spiritul continuităţii.

   El a trăit stăpân pe Moşia sa, în realul Tradiţiei, în har, în pilda cumpătării, în măsura jertfei, în cinste şi dreptate, în iubire şi iertare urcând înălţimi ancestrale de neatins.

   Neamul înfloritor din Carpaţi prin sufletul său mare, nu s-a plâns niciodată de greutăţi, de ameninţări, de invazii. Natura l-a slujit fidelă şi credincioasă, înfrăţindu-se. Cerul s-a pogorât pe pământul binecuvântat înmiresmându-i truda. Totul părea cucernic, rugător, impunător.

   Neamul Acela curat în gândirea dreaptă, primenit prin bunătate, înălţat prin vigoare, semeţ prin autoritatea suveranităţii sale, păstorește ancestral cu ţesătură din fibră voievodală şi vlădicescă din Carpaţi.

   Neamul Acela a durat durarea sufletului românesc care, demn şi răspicat a răspuns idealurilor graiului său divin, prelins din seva ţărănimii imperiale întotdeauna dîrză şi tenace, caldă şi entuziastă, luminoasă şi jertfitoare, armonioasă şi spirituală, înzestrată cu harul oricărei ascensiuni culturale prin esenţa intimă a personalităţii şi veşniciei sale religioase.

   Mulţi dintre geniile, savanţii şi personalităţile celebre naţionale şi universale au cules din fagurii de miere şi din nectarul doldora al înţelepciunii protodace.

   Dan Puric ni-l recomandă cu mare căldură pe Simion Mehedinţi:

   „Dar nu numai călătorii, ci şi filosofii aveau o bună părere despre neamul din Carpaţi. Socrate, înţeleptul cel mai de seamă al lumii vechi, a auzit într-o zi o vorbă care l-a uimit. În ţările dimprejurul Mării Mediterane, spuneau unii, ca un lucru de la sine înţeles: minte sănătoasă în trup sănătos.

   Auzind vorba asta, înţeleptul nostru legiuitor Zamolxe a răspuns: tocmai dimpotrivă! Numai cine are suflet sănătos, acela poate avea şi trup sănătos.

   Când a auzit Socrate acest cuvânt adânc, a tresărit ca dintr-un vis. Atâta fineţe de judecată l-a uimit. Şi, cinstit cum era, s-a închinat până la pământ în faţa filosofiei ieşite din pădurile Carpaţilor-el, înţeleptul cel mai de seamă al Atenei. I-a plăcut foarte acel răspuns, fiindcă semăna în multe priviri cu ceea ce el însuşi învăţa pe ucenicii săi.”

   Tot de la savantul geograf-academician vrâncean aflăm despre uimirea colegului său Pomponiu Mella, privitor la Străbuni, aflăm că: aceşti strămoşi frumoşi: ad mortem paratissimi-erau: „pregătiţi grabnic să moară.”

   Ce expresie: grabnic! Cât preţ puneau pe veşnicie acei oameni care plângeau la naşterea unui prunc şi râdeau la moartea unui om! Râsul dacic, cel ce frânge moartea, era ca o sărbătoare a izbăvirii de necazuri.

   Era prefigurarea Învierii Domnului, a Maicii Domnului, a Ucenicilor şi a ucenicilor Ucenicilor lui din Seminţia noastră cea mare şi aleasă întru monarhia cerească şi pământească, ce urmau pe Calea Mântuitorului, Adevărul şi Viaţa: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

   Străbunii făceau haz de moarte, admisă ca o necesitate întru finalitatea vieţii dumnezeieşti.

   Oare câte popoare au râs în faţa morţii, compătimind-o de pe marginea veşniciei?

   Poate că tocmai acest râs în faţa morţii ne-a oferit dăinuirea ca neam.

 

   Aceasta este Icoana veşnică a dăinuirii Neamului din Carpaţi: Învierea prin Dragostea Hristică, creştin-ortodoxă surprinsă în toate tainele divine ca expresie a frumuseţii sale.

   Pentru Icoana ţesăturii dintre miracolul unui Neam şi expresia frumuseţii lui surprinsă în arta populară, eseistul nostru creştin Dan Puric, apelează la genialul Radu Gyr: „Bogăţia unui neam se aprinde în arta lui populară. Se fixează aici, în această artă, eternităţi de suflet din Sufletul Neamului. Zăcămintele neliniştilor interioare sau, dimpotrivă, zăcămintele seninătăţilor lăuntrice ale poporului irump la suprafaţă numai în arta lui…Ciudat duhovnic-această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă; şi, primind-o, împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu şi o aruncă în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un adânc de suflet şi suflată cu azur şi pene de foc, de către buzele cereşti ale Artei.” (Baladă şi eroism)

   De la magnificul Radu Gyr, ilustrul artist, ne trimite spre venerabilul Ovidiu Papadima.

   Există o minune de carte, editată prin 1938, O viziune românească asupra fiinţei, în care autorul, Ovidiu Papadima, surprinde cu har ţesătura creştină permanent prezentă în covorul artei populare româneşti. Conştiinţă autentică românească, pătimitor al temniţelor comuniste, Ovidiu Papadima face parte din acei fii ai neamului care au creat omul frumos.

   Căci numai omul frumos al unui neam îi recunoaşte acestuia din urmă frumuseţea.

   Un exemplu: Geneza.

   Geneza este tratată într-o povestioară bucovineană cu atâta tandreţe, umor şi fior creştin, încât realizezi că mitul la români are substanţă unică…

   Dumnezeu care a făcut lumea este imaginat în chipul unui ţăran român, bătrân şi obosit de muncă. Nimic titanic, nimic supra-firesc, ci, din contră, firesc, adică apropiat firii. Dumnezeu ca model, nu ca idol, cu putinţa de a fi recunoscut şi urmat.

   Dar, Dumnezeu ca şi Ţăranul român creştin-ortodox, imperial nu obosesc, ci sunt permanent înmiresmaţi de muncă, de cântare, de rugă, de mulţumire, de dragoste, de frumos, de sublim!

   Sublimul Frumosului absolut este Dumnezeu.

   Sublimul Martiriului desăvârşit este Iisus Hristos.

   Sublimul Suferinţei suverane este Maica Domnului.

   Sublimul Apologiei Bisericii lui Hristos este Apostolul Pavel.

   Sublimul Creştinismului Apostolic Ortodox este Împăratul Constantin cel Mare.

   Sublimul Pământului slujitor este Cerul biruinţei.

   Sublimul Omului frumos este Creştinul mărturisitor.

   Sublimul Luceafărului lirico-profetic este Mihail Eminescu.

   Sublimul Sofiei creştine dacoromâne este Petre Ţuţea.

   Sublimul Limpezirilor creştine este Vasile Băncilă.

   Sublimul Cugetărilor celeste este Ernest Bernea.

   Sublimul Duhovniciei serafice este Arsenie Boca.

   Sublimul Teologiei universale este Dumitru Stăniloae.

   Sublimul Mărturisirii mistice este Ioan Ianolide.

   Sublimul Patriotismului liric este George Coşbuc.

   Sublimul Poemului Suferinţei Filocalice este Radu Gyr.

   Sublimul Lirismului Suferinţei Sofianice este Andrei Ciurunga.

   Sublimul Filocalic şi Sofianic împletesc mugurele Jertfei mistice dacoromâne.

   Sublimul Muceniciei temniţelor atee, regalo-comuniste este Valeriu Gafencu.

   Sublimul Jertfei curate sunt Cuvioşii, Mărturisitorii, Sfinţii şi Mucenicii Închisorilor.

   Ţăranu român nu se lasă gândit de gândirea sa, ci se lasă gândit de Dumnezeu. Numai din acest fel de a fi a putut ţâşni acea definiţie a sublimului de a fi creştin, din versul: „Doamne, Doamne,/ mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme/ cu capul pe-o mănăstire/ şi de nimeni n-are ştire.”

   Acest contrapunct făcut de geniul creştin ţărănesc românesc are echivalentul evanghelic al lui: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

   Eminescu nu este un scriitor explicit ortodox, el este un scriitor român, fundamental român, şi de aceea creştinismul se manifestă la el în mod natural, atât cât trebuie şi atunci când trebuie…

   Găsim apoi expresia firii creştine a acestui popor şi în ansamblul brâncuşian de la Târgu Jiu, închinat eroilor căzuţi în primul război mondial. Căci denumirile iniţiale, modificate apoi din raţiuni ideologice, au fost: Poarta înfrăţirii între neamuri şi nu: Poarta Sărutului; Masa celor doisprezece Apostoli (Cina cea de Taină, n.a.) şi nu: Masa Tăcerii; Coloana Pomenirii fără de sfârşit (Crucea Învierii: Crucea după Înviere-rămâne doar cu axul Biruinţei. Braţele răstignirii se întrupează Coloanei înălţată spre cer, n.a.) şi nu: Coloana infinită. Privit de sus, din elicopter sau din avion, complexul memorial de la Târgu Jiu este unit de o alee, formând deopotrivă o sabie, dar şi o cruce. Este, de fapt, o cruce-sabie. Romburile Coloanei Pomenirii fără de sfârşit sunt profiluri de coşciug, stilizate de artist. Şi astfel, coşciug peste coşciug lăsând ultimul capac deschis, arată jertfa continuă a acestui neam. Este ca un testament şi ca un act de identitate al nostru. Brâncuşi intuind astfel, ca şi Eminescu, condiţia permanent jertfelnică a acestui neam…

Artiştii aceştia nu sunt tineri, sunt o mirare a firii, au apărut neanunţaţi, precum vocaţia fundamentală a frumosului, care este aceea de a surprinde. Ei sunt bătrânii frumoşi ai acestui neam, reduşi de istoria contemporană la titlul de „foşti deţinuţi politici de la Canal”…, „foştii duşmani ai poporului” (partizanii).

   Şi iată din ce s-a format frumosul sufletesc al omului frumos, pe care a dăinuit poporul.

 

   Este o minune faptul că Dumnezeu a creat după Chipul Său Frumos, Neamul nostru pelasg.

   Este o mirare, dar şi un miracol că Neamul dac a odrăslit un Fiu frumos ca Dan Puric.