Cuvânt și iubire

„Fetiţa pădurarului”, „Portret de fetiţă”, „Catiuşa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenţi, melancolici, naivi şi plini de poezie ai micuţilor zugrăviţi de el ne urmăresc cu lumina lor profundă. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabilă sursă de inspiraţie nu doar pentru artiştii plastici, ci şi pentru scriitori şi compozitori. Dacă în artă, aceştia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandări de excepţie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de două mii de ani în urmă, Isus a spus – ” Lăsaţi copiii să vină la Mine.” Câţi dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit să nu îi oprim pe copii să ajungă la El? De câte ori am văzut în ei un model de desăvârşire, de dragoste, de nevinovăţie? Părinţi fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilităţii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodată, problema că un copil poate fi un model creştin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar şi ca societate, datoria ce ne revine faţă de micuţii noştri? Iată tot atâtea interogaţii la care răspunde cu succes romanul creştin al Ligiei Seman, “Tragedie şi triumf”. Dacă în romanele obişnuite scriitorul urmăreşte să proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectivă umană – romanul creştin are menirea de a-i arăta cititorului că dincolo de experienţa omenească limitată, se află divinitatea. De altfel, romanul creştin are o veche tradiţie. Inspirată în general, dintr-o întâmplare adevarată, o astfel de creaţie îşi propune să aducă la lumină frământările şi căutările noastre, în dorinţa de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a începe o viaţă nouă, alături de El.

Ligia Seman debutează în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi ” Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii. Prin antiteză, în “Tragedie şi triumf”, registrul tematic se schimbă radical. Acţiunea este extrem de complexă şi construită cu o migală deosebită, Ligia Seman dând viaţă unor poveşti încărcate de dramatism, relatate într-o notă gravă, dureroasă. Asistăm la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâşietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercări, de situaţii limită, pe care nu le pot depăşi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate că tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirmă : « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomină, cartea are un deznodământ apoteotic. Biruinţa binelui asupra răului aduce cu sine regăsirea sensului iniţial, primordial al vieţii. Se aşterne pacea şi asistăm în sfârşit, la triumf, ca la un element ce ţine de prezent şi de viitor. Cu toate că în carte are întietate tragismul, răsturnarea de situaţie căreia îi suntem martori la final, defineşte şi contrabalansează întâmplările zguduitoare ce marchează întreaga scriere, de la prima până la ultima pagină. O familie rămasă pe drumuri, cu multe guri de hrănit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimişi la cerşit, tatăl se îmbată, mama, Valeria, trăieşte undeva, la limita dintre demenţă şi normalitate. Dintre atâţia prunci, se detaşează două figuri, Ana, fiica mai mare şi Vlad, imediat următor ca vârstă, de care ea are grijă. Destinele lor se despart de îndată ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisă de soţ, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Şi astfel, începe cu adevărat, tragedia. Casa de copii unde nimereşte Vlad, un băieţel cu o sensibilitate exacerbată, îi oferă un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gură vin să îi amplifice spaimele, neliniştile, durerile. Anii trec şi după multă suferinţă, umilinţă şi traume greu de descris, Vlad alege să depăşească faza instituţională, încercând să “zboare” spre un nou tărâm – strada. Alături de Cristi, un micuţ adus de pe drum la căminul de orfani, acesta se decide să încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persistă cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe stradă. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei să dormi? Dormi. Vrei să mănânci? Mănânci. Şi acolo nu te bate nimeni. E rai viaţa când nu te bate nimeni.” Vlad încearcă să se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de părinţi are măcar şansa de a nu lua bătaie. Cei doi evadează şi, în drumul lor spre libertate, înţeleg că mai este nevoie de încă un element pentru reuşită: “Eu mă rog, zicea Cristi, şi se oprea din când în când, pupa pământul în faţa lui Vlad şi zicea: Doamne ajută, Doamne ajută să nu ne prindă. Fă şi tu aşa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajută. Şi astfel, cei doi învaţă să trăiască de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alături de alţi nefericiţi, la fel ca şi ei. În fond, moda copiilor străzii nu a început azi şi nici ieri. Să ne gândim la “Fetiţa cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelaşi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele aparţinându-i lui Hector Malot. Vlad evoluează pe stradă. Ajunge unul dintre cei mai de temut şefi de gaşcă. Pentru că iadul în care trăieşte nu îi poate oferi altceva. Şi totuşi, el plecase spre rai. Există însă, şi raiul, căci are şansa să o întâlnească pe Magda, o fetiţă de familie bună, educată, pe care o cunoaşte din întâmplare. Cum reacţionează Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care năzuieşte de când se ştie? “Îi venea să plângă, se dezobişnuise să plângă în public. La insituţie, tuturor lacrimilor adunate şi neplânse le dădea voie să curgă numai când se retrăgea în pădure, unde era sigur că nu-l vede nimeni plângând. Ciudat că aici, în mijlocul acestei aglomeraţii, acestei civilizaţii fremătătoare pentru care era ca inexistent, se simţea mai singur, mai izolat chiar decât în pădurile din împrejurimile instituţiei.”

Pe lângă lipsuri, ură, încrâncenare, Vlad are ocazia să trăiască şi alienarea produsă de marele oraş. Oraş care îl transformă într-o specie ce poartă un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarăşul alături de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Şi atunci, “lumea în care trăia era vinovată de durerea şi răutatea lui? Erau vinovaţi cei mari, care aveau resurse să-l ajute pe el şi alte suflete aflate în situaţia lui, dar nu o făceau? Era vinovată societatea? Era vinovat Însuşi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinţă ce îl protejase pe Vlad, în copilărie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienţă similară. Cei doi sunt despărţiţi imediat după moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, trăieşte în canal. Se prostituează. Are o fiică abandonată la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-şi clădi o familie, lucru banal în concepţia multora, nu se împlinise până atunci. Destinele paralele ale celor doi fraţi se intersectează, iarăşi. Vlad şi Ana se întâlnesc într-o noapte, pe stradă, şi se recunosc. Iar revederea îi trezeşte celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilărie îl încălzea, îi dezmorţea sufletul, degerat în nopţile când sorbea aurolac. Dacă o întâlnise, în sfârşit, după atâta timp şi ea nu-l mai iubea, simţea că s-ar fi prăbuşit.” S-ar fi prăbuşit, din simplul motiv că relaţia aceasta de rudenie, suplineşte pentru el o altă lipsă. Aceea a dragostei pe care numai mama şi tata ţi-o pot oferi. “Legătura copil părinte, una dintre reflecţiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredinţat de Dumnezeul infinit cuprinsului; măreţie a exprimării chipului Tatălui în spiritele în care El a suflat viaţa-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorbă cu alin, învăţate de Adam de la Dumnezeu Însuşi în răcoarea dimineţilor edenice.”

Vlad creşte pe stradă şi pe măsură ce anii se scurg, în inimă îi încolţeşte dragostea pentru Magda, singura fiinţă coborâtă din raiul adevărat, nu din cel contrafăcut. Aflaţi la vârsta întemeierii propriului cămin, o relaţie între ei se dovedeşte imposibilă. Mai mult, Magda este pe cale să se căsătorească cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezintă acel tip de slujitor care se bazează pe abilităţile proprii şi chiar se mândreşte cu ele. El este tipul creştinului dornic a face lucruri înalte pentru Împărăţia lui Dumnezeu, dar care nu e încă zdrobit. Oamenii nezdrobiţi acţionează prin puterea intelectului şi a abilităţilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarcă prin blândeţe, iar lucrul acesta se vede în relaţiile cu semenii. Raul dovedeşte abnegaţie faţă de cei pierduţi, dar are şi o anumită doză de aroganţă. Nu îi tratează pe toţi cu aceeaşi măsură, ci le oferă mai mult interes şi timp persoanelor pe care le consideră mai importante. „Răspunsese cu mai multă atenţie şi meticulozitate întrebărilor puse de personalităţi din conducerea oraşului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnaţi le acorda mai puţin timp, uneori chiar fără să-şi dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteză cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toţi, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserică – simţeau că se află în faţa unui om care îi înţelege, care le va spune cu blândeţe cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul să-i destăinuie eşecurile lor, fără teama că ar putea fi judecaţi.” Mai mare însă, decât contrastul dintre Adrian şi Raul este cel dintre Raul şi Vlad. Speranţele ultimului se năruie încă o dată, atunci când află de relaţia dintre Magda şi Raul. La ce altceva ar putea să se gândească decât să îşi facă singur dreptate?De ce să nu repete gestul tatălui său – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfiguraseră inima într-o rece şi neînduplecată stâncă. În noapte, Vlad aştepta ca Raul să iasă de acolo, din casa de unde împreună cu Magda se bucurase de frumuseţea cerului… Vlad plănuise să se răzbune cumva pentru a-şi alina durerea că el nu poate şi nu va putea vreodată să trăiască o asemenea bucurie.” Să comiţi o crimă pentru că nu îţi este dat să cunoşti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al străzii îl atacă pe cel ce aduce vestea bună a mântuirii. Se reia o luptă ancestrală, ce a început probabil, cu multe milenii în urmă, în ceruri. Lucifer atentează asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îşi doreşte fericirea. “Acum erau faţă în faţă… Raul – o icoană reală a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos şi minunat într-un tânăr: calităţi fizice, energie, inteligenţă, vitalitate şi Vlad – o relicvă diformă, o imagine distorsionată a ceea ce ar fi putut fi un tânăr şi nu era… Se auzeau două inimi bătând în acelaşi timp, dar atât de diferit ca şi cum ar fi fost din două lumi, ca şi cum n-ar fi avut acelaşi Creator Atotputernic, Stăpân peste toate, desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire.” Dar tocmai pentru că Dumnezeu este “desăvârşit în bunătate şi dragoste pentru orice pământean, fără deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când să se extindă şi asupra lui Raul şi a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine şi îl opreşte pe Vlad să ucidă. Dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseşte puterea de a conştientiza binele şi răul. În sufletul lui Vlad mai există încă intactă o fărâmă de iubire şi astfel, reuşeşte să-şi învingă gelozia şi dorinţa de răzbunare, renunţând în ultima clipă la ideea diabolică de a înfăptui omorul. Raul însă – cu toată măsura înaltă de iubire pe care o primise de-a lungul vieţii – nu este capabil să-şi învingă „egoismul de a-şi trăi tinereţea şi a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând să se protejeze. În consecinţă, îl părăseşte pe Vlad, deşi acesta rănit, se zbate între viaţă şi moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafaţă şi nu par atât de însemnate în faţa oamenilor, până la momentul incidentului din Afganistan, în urma căruia Adrian îşi pierde viaţa. Dumnezeu este suveran, Stăpân peste viaţă şi moarte, şi abia în acest context se evidenţează în mod special orgoliul lui Raul, astfel că el se simte vinovat de moartea prietenului său. Dar toate acestea, conştientizarea caracterului său în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sinceră până la moarte a lui Adrian – îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformată, zdrobită, iar poeziile şi eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecută. Întâlnirea cu Vlad rămâne un episod de referinţă, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinţa acestui tânăr dotat şi elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbrăţişa cu nespusă iubire, tocmai pe el… Raul insistă ca Vald să-l ducă şi pe el să vadă în ce condiţii trăieşte. În canal mirosea oribil: a urină, a haine şi trupuri nespălate, dar Raul, deşi Vlad insistase, nu se dădu înapoi…”

Vlad se recuperează, atât fizic, cât şi psihic. Începe să îşi făurească de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leagă de biserică şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi astfel, vagabondul de pe stradă intră în lăcaşul unde se predică salvarea. Vlad deschide la propriu, uşa şi iată-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie şi cuvinte, biată fiinţă neştiind ce înseamnă conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o căutase de atâţia ani, înaintă şi mai mult. Deja aproape toţi ochii îl descoperiră. Unii îl priveau cu milă, alţii cu dispreţ, alţii cu teamă, gândind că venise să tulbure.”

Cine să înţeleagă de ce oamenii au numai dispreţ faţă de cei ce mai încercaţi de viaţă? Tragedia lui Vlad este perfectă. Zbaterile lui se finalizează în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru că din această tragedie se naşte triumful. Vlad înţelege că năzuinţele sale nu trebuie să se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogăţie, faimă, orgoliu. El îşi dă seama că şansa autentică înseamnă o viaţă desăvârşită în Hristos, în care nu ţi se interzice să trăieşti bucuria. Judecată doar din unghiul dimensiunii perceptibile şi efemere – viaţa lui pare a fi o catastrofă, iar Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul că a îngăduit să se nască într-o anumită familie, prin oportunităţiile oferite, prin inteligenţă sau frumuseţe… În carte, modul în care Dumnezeu judecă şi semnificaţia pe care o dă El adevăratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi. La rândul ei, Ana ia hotărârea să renunţe la traiul de până acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asistă împietrită de durere, marchează un moment de răscruce în viaţa acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Până aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capăt. Ana şi fiica ei nu mai au de ce să se teamă. « Cu cât visăm mai mult, …, cu atât visurile au şansa să devină realităţi. Şi, nu suntem îndreptăţiţi să visăm visuri măreţe când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evoluţie dramatică şi un final prin care se celebrează victoria. “Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirmă Ligia Seman, “care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze.” Toată această tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii să înţeleagă ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transformă într-un adevărat apel pentru ca pământenii să fie motivaţi a-L sluji cu dăruire. Creatorul nu apreciază mai mult lucrările aparţinând semenilor noştri răsfăţaţi de soartă, în detrimentul celor venind din partea copiilor Săi mai neînsemnaţi, care I-au pus totul la dispoziţie, cu credinţa că El poate să înmulţească. Lucrarea cea mai mare pe pământ este dragostea. În ochii Tatălui, martir nu este cel care îşi dă doar o singură dată viaţa pentru El, ci cel ce zilnic trăieşte o existenţă de renunţare, pentru alţii.

Am asistat la un adevărat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizării eroilor este de durată, dificil şi gradual, implicând nenumărate conflicte între dorinţele şi nevoile lor şi ordinea impusă de societate. Aşa cum este şi firesc, romanul « Tragedie şi triumf » este realizat în tonuri cenuşii, reflectând faptul că dimensiunea personală a vieţii personajelor are ca principală caracteristică întunericul, neputinţa, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufletească a acestora. Conştiinţa lor pare înclinată să se scufunde în hăul obscurantismului şi să rămînă acolo cât mai mult. Ieşirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, aşa cum îl trăiesc protagoniştii cărţii, declanşează în mintea cititorului o serie de întrebări existenţiale.

Ar mai fi de remarcat mulţimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaşează preotul Mihail Stâncă, Vandana, un copil al străzii, Călin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Mişu, protectorul temporar al Anei sau soţul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin să întregească şi să aprofundeze profilul moral al celor aflaţi în centrul cărţii. De asemenea, un rol la fel de important il joacă şi Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi şi Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totală a lui Vlad şi implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieţi noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie şi triumf » este intelectual şi echilibrat, dovedind o documentare serioasă şi o maturitate literară. Tema narativă nu este complicată. Analiza psihologică şi introspecţia, prezentarea mecanismelor psihilogice şi a motivaţiilor interioare, surprinderea vieţii lăuntrice, cugetarea şi sensibilitatea dau consistenţă acestei creaţii semnată de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experienţelor relatate, perspectiva largă asupra realităţii transformă « Tragedie şi triumf » într-o carte a soluţiilor. “Eu cred că oamenii când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi în care să ne regăsim şi nimic mai mult… Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă există Cineva care le poate da răspunsuri nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie.” « Tragedie şi triumf » rămâne de asemenea, o sursă inepuizabilă de vitalitate în ceea ce priveşte valorile creştine, răspunsurile la căutările noastre spirituale şi religioase, dar şi o lectură obligatorie pentru oameni din orice categorie socială. “Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit şi cred că m-a ajutat să-mi formez un stil propriu: roman creştin psihologic.”

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Vineri, 17 martie a avut loc la biblioteca din Napier lansarea cărţii „Poetical Bridges” – Poduri lirice”, tradusă şi editată de Valentina Teclici. Această carte a fost publicată la editura „Scripta manent” din Napier şi tipărită de PIM, în Iaşi, România, 2016.

Lansarea de carte a fost deschisă de Marie Dunningham cu o rugăciune (karakia) în Te Reo, apoi au fost intonate imnurile României şi Noii Zeelande (NZ). Lansarea cărţii bilingve, care include 12 poeţi din NZ şi 12 poeţi născuţi în România, a fost un prilej de cinstire a poeziei, literaturii, poeţilor şi iubitorilor de poezie. De asemenea a fost şi un eveniment cultural internaţional.

Nicoleta Paxie, bibliotecar coordonator al bibliotecii din Napier, a prezentat-o pe Valentina Teclici, care a facilitat acţiunea împreună cu Robert Anderson, invitând poeţii să citească din creaţia lor. Au fost prezenţi Ken Sandö, ilustratorul copertei, poeţii Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Bill Sutton, Penepope Foster, Mandy Pentecost, Marty Smith, Nik Henriksen din Hawke’s Bay şi Mere Taito din Hamilton. Fiecare poet, a adus un plus de culoare şi interes poeziilor citite, împărtăşind situaţiile sau ideile care le-au inspirit poeziile.

Spiritul poeţilor români a fost de asemenea prezent. Poeţii din NZ au răspuns cu multă bucurie ideii de a citi din poeziile confraţilor români. Astfel, Bill Sutton a citit poezia lui Tudor Opriş „De când gonirăm…”, Carole A. Stewart a citit poezia Anei Anton, „Dans”. Mandy Pentecost a citit poezia Marianei Gurza, „Mănăstire”. În prezentarea sa, Mandy a vorbit liber despre legenda Meşterului Manole, cercetată de ea pe Internet, demonstrând o profundă înţelegere a mesajului legendei. Robert Anderson a citit poezia „Umblu prin lume”, scrisă de Monica Săvulescu Voudouri care locuieşte în Grecia de mai mulţi ani. Valentina a citit reflecţiile făcute cărţii de către Ana Urma, Violeta Ionescu şi Vasilica Grigoraş şi, de asemenea, le-a prezentat pe scurt aspecte biografice şi activitatea literară.

Muzica a fost de asemenea o componentă a lansării de carte. Nik Henriksen, care este şi compozitor, a compus muzică la textul poeziei sale „Trezeşte-te”. Nik a fost bucuros să cânte vocal şi la chitară, înălţând şi mai mult spiritul audienţei.

Lansarea de carte, care a durat aproape două ore, a fost un adevărat elogiu adus poeziei şi culturii universale. A fost o reală demonstraţie şi dovadă că „Podurile lirice” reuşesc să apropie poeţi din diferite culturi. O mărturie a comunicării perfecte şi fără graniţe pentru că limba poeziei este universală. Este oglinda crezurilor şi sufletelor poeţilor.

————————–

* Traducere: Valentina Teclici

Maria MUÑOZ

TRIBUTE TO POETRY AND UNIVERSAL CULTURE

The launch of the book Poetical Bridges – Poduri lirice, translated and edited by Valentina Teclici, was held at the Napier Library on Friday, 17 March 2017. This book was published by Scripta manent Publishing House Napier, and printed by PIM, Iasi, Romania, 2016.

The book launch was opened by Marie Dunningham with a karakia, then the Romanian and the New Zealand national anthems were performed. The launch of the bilingual book, which includes 12 New Zealand poets and 12 poets born in Romania was a tribute to poetry, literature, poets and poetry lovers. It was also an international cultural event.

Nicoleta Paxie, Librarian Coordinator at the Napier Library, introduced Valentina Teclici, who facilitated the activity together with Robert Anderson, inviting the attending poets to read from their work. Present at this event were Ken Sandö, the covers designer, Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Bill Sutton, Penelope Foster, Mandy Pentecost, Marty Smith, Nik Henriksen, all are members of Hawke’s Bay Lives Poets Society, and the poet Mere Taito from Hamilton.

Each poet brought a splash of colour and interest to the poems they read by sharing situations or ideas that inspired their work. The Romanian poets’ spirit was also present. Some poets from New Zealand responded with genuine joy to the idea of reading poems of their Romanians poetry brethren.

Thus, Bill Sutton read Tudor Opriş’ poem “Since We Drove Away …”, Carole A. Stewart read the poem “Dance” by Anna Anton. Mandy Pentecost read Mariana Gurza’s poem “Monastery”. In her introduction, Mandy freely presented from her research the legend of the Master Builder Manole and demonstrated an in-depth understanding of the meaning of this story. Robert Anderson read the poem “I am walking through the world” written by Monica Săvulescu Voudouri who has been living in Greece for several years. Valentina read Ana Urma´s, Violeta Ionescu´s and Vasilica Grigoraş´s reflections on the book and their good wishes for the NZ poets. She also briefly presented some aspects from their biographies and literary activity.

Music was also a component of the book launch. Nik Henriksen who is also a song writer, has composed music to the text of his poetry “Wake up”. Nik was happy to sing his poem, playing his guitar and lifting the spirits of the audience further. The book launch that lasted nearly two hours was a real tribute to poetry and culture. It was a real demonstration that poetical bridges can bring together poets from different cultures. It was proof of perfect communication without borders because poetry is universal. It is the mirror that reflects the beliefs and souls of all poets.

————————-

Maria MUÑOZ

Napier, New Zealand

March 2017

Ctitorie

Iubitul meu, tu eşti o temelie

a mănăstirii noii ere,

eu mă simt ca Ana lui Manole

jertfindu-ţi

toate dorurile mele.

De mă vei striga în noapte

prin clopot eu îţi voi răspunde

şi fiecare clinchet e o şoaptă,

lumini te vor cuprinde.

Voi sta de veghe la poarta ta;

din înălţimi te voi urmări,

îţi voi apăra cetatea

te voi feri de amăgiri.

Din când în când aş vrea

să-ngenunchezi pe lespezile albe

să- ţi laşi şi tu iubirea

în zidurile sacre.

( Lacrima iubirii – Editura Artpress, Timişoara, 2003)

Monastry

My lover, you are a foundation

of the new era’s monastery,

I feel like Manole’s Ana*

sacrificing

all my longings for you.

If you call me in the night

I’ll answer you through a bell

every clink is a whisper,  lights will surround you.

I’ll stand on watch at your gate;

I’ll watch you from up high,

I’ll defend your fortress

and protect you from deceptions.

From time to time I would like you to kneel on the white slabs

and leave your love

in the sacred walls.

( The Tear of Love, Artpress Publishing House, Timişoara, 2003)

*  Search in Google: The Legend of Master Manole 

http://www.rolandia.eu/romanian-mythology-manole-legend/

______

Poetical Bridges – Poduri lirice/edited and translated by Valentina Teclici

Scripta manent Publishing House Limited Napier 2016

 New Zealand

 Poezia a fost dedicată soțului meu, Vasile.

La mulți ani !

6 aprilie 2017

Mariana Gurza

Jenny Zaharia a fost asistenta personală a lui John, iar de când s-au căsătorit, apare rareori în public şi atunci la evenimente caritabile.

Donald Trump are legături de prietenie cu familia Paulson, iar românca noastră, Jenny Paulson, este cea care l-a convins pe actualul preşedinte al Americii să candideze.

Soția miliardarului a făcut donații foarte mari pentru campania lui Trump, ba chiar s-a ocupat de strângerea de fonduri pentru cursa de la Casa Albă, iar la acest eveniment au participat oameni care au plătit suma minimă de 250.000 de dolari, iar printre cei care au plătit această sumă se numără chiar cei doi soți, Jenny și John Paulson.

Soțul româncei este un potent om de afaceri și este considerat unul dintre cei mai buni bussines man de pe Wall Street. Miliardarul a dat lovitura în 2007, când a pariat împotriva pieţei şi a anticipat recesiunea, compania lui câştigând astfel 15 miliarde de dolari, din care lui i-au revenit 3,7 miliarde. De altfel, în 2010, afaceristul a investit în piaţa materiilor prime şi în obligaţiuni guvernamentale, mişcări în urma cărora şi-a rotunjit averea cu alte cinci miliarde de dolari.

http://www.recentnews.ro/cea- mai-bogata-romanca-din-lume- numita-ambasador-al-sua-la- bucuresti/

Ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea „Destin eurasianist” 

de R.M.     HotNews.ro

Miercuri, 5 aprilie 2017, 20:20 Actualitate | Esenţial

Dughin si Iurie Rosca la Sala Dalles

Foto: Captura Privesc.eu

Ideologul lui Vladimir Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea “de propaganda anti-occidentala si anti-democractica” “Destin eurasianist” la Universitatea Populara Ioan I. Dalles, institutie aflata in subordinea Primariei Bucuresti, atrage atentia consilierul liberal Ciprian Ciucu. Reamintim ca o alta instituie din subordinea Primariei, Teatrul Excelsior, a cenzurat pe motive politice un eveniment al revistei Decat o Revista dedicat protestelor din Piata Victoriei.

“Universitatea Populara “Ioan I. Dalles” ii organizeaza o lansare de carte de propaganda anti-occidentala si anti-democractica. Acest om a militat pe fata pentru razboi impotriva Occidentului. Universitatea Populara “Ioan I. Dalles” este in subordinea CGMB. Consider ca democratia liberala trebuie aparata impotriva dusmanilor ei si acest fascist nu este bine-venit nici in Romania si cu atat mai putin intr-o institutia publica a Bucurestiului”, scrie liberalul, pe contul lui de Facebook.

Acesta a remarcat faptul ca revista DOR nu a gasit spatiu la Teatrul Excelsior, aflat tot in subordinea Primariei Bucuresti, pentru un eveniment dedicat protestelor impotriva OUG13, “dar repede, pentru putinistul Dughin, ‘se organizeaza’ (a se remarca implicarea) o conferinta”.

Dughin vrea un imperiu eurasiatic din care sa faca parte si Romania

Dugin este unul dintre initiatorii doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului si, in opinia sa, Rusia ortodoxa nu este nici Estul si nici Occidentul, ci o civilizatie distincta si unica, care este angajata intr-o lupta pentru locul pe care il merita in cadrul celorlalte puteri mondiale.

“Daca Statele Unite nu vor sa inceapa un razboi, trebuie sa recunoasteti ca SUA nu mai sunt unicul stapan. Si, cu situatia din Siria si din Ucraina, Rusia spune ‘Acum nu mai esti seful’.  Aceasta este intrebarea despre cine conduce lumea. Doar un razboi poate raspunde intr-adevar”.

Dughin considera necesara crearea unui “imperiu eurasiatic” dominat de Rusia din care sa faca parte inclusiv Romania, Ungaria, Serbia, Slovacia si Austria.

REFERINTE

Alexandr Dughin: Adevarul este o chestiune de credinta  / Rusia are propriul sau adevar pe care Vestul trebuie sa-l accepte
Aleksandr Dughin, consilier al unui parlamentar rus: Este necesar un “imperiu eurasiatic” care sa includa tari precum Romania 

ION  MINULESCU

SUNT UN PACATOS, PARINTE

La parintele Vintila
Vine-Arvinte, cam sfios
Si se roaga: Fie-ti mila De un suflet pacatos!

Chiar in saptamina mare
Cind tot omul e smerit
Si posteste cu-ndurare,
Uite, am pacatuit !

-Ai furat ? intreaba popa
-Nu, prea sfinte! Fara vrere
M-am dat raului si hopa
In gradina c’o muiere !

-Vai de mine, vai de mine….
Greu pacat ai savirsit….
Insa daca-mi spui cu cine,
Poate vei fi mantuit.

-Nu pot, a raspuns Arvinte,
Sa-mi fac chinul si mai greu
Nu pot s-o divulg, Parinte,
Ca ma bate Dumnezeu !

Era’nalta si frumoasa,
Parul blond si ochi de jar,
Gura dulce,voluptoasa,
Dintii de margaritar…

-Nu cumva ai fost cu Tantzi
Din Smirdan, de peste drum ?
-Nu pot s-o divulg ca Domnul
Ma trazneste chiar acum !

…..Si-avea flori la cingatoare,
Trup de crin imbobocit,
Mijlocel de fata mare,
Numai buna de iubit…

-Poate-ai fost cu Mitza Creatza
Cea usoara ca un fulg ?
-Cere-mi tot, ba chiar si viata,
Insa nu pot s-o divulg !

Durdulie, ‘mbujorata,
Numai cintec, numai joc,
Cind te-a strins in brate-odata,
Ai simtit in vine foc !

-Mai Arvinte-ai fost cu Leana
Care sade pe Neptun ?
-Oh! Degeaba-mi zgindari rana,
Fiindca tot nu pot sa spun !

…..O comoara tainuita,
Fruct in dragoste scaldat,
Toata plina de ispita,
Toata plina de pacat!

– Bine, du-te, mediteaza,
Si vii miine mai dispus,
Domnul sa te aibe-n paza!
-Sarut dreapta !Si s-a dus.

Ajungind in colt, ca vintu’

S-a-ntilnit cu Calistrat
Care ntreba:
-Ei, Prea Sfintul
De pacat te-a dezlegat ?

-Inca nu ! raspunse-Arvinte
Foarte vesel si vioi,
Dar aflai de la Parinte
Inca trei adrese noi !”

ULTIMA VERBA

            Écartèlement est une radiographie d’un cauchemar vécu. Que j’ai vécu directement, mais aussi comme témoin des souffrances et des tortures d’une ampleur caractérisant un génocide de classe. Cette expression tragique – que j’ai utilisée pour la première fois dans des publications et dans un livre publié avant qu’il ne soit repris dans les Dossiers noirs du communisme – contracte dans une expression lapidaire les assassinats collectifs perpétrés, dans tout le bloc stalinisé, sur des classes stigmatisées « d’origine sociale malsaine », que les dictatures totalitaires communistes suivaient de leur haine du berceau jusqu’au tombeau, partout dans leur univers carcéral qui se confondait avec l’espace borné par ses frontières sillonnées de barbelés et de miradors.

Hanté par ce monde enténébré de ma vie passée derrière le rideau de fer du camp soviétisé, j’ai essayé de m’en délivrer en couvrant le papier de ce témoignage – à la fois personnel et général – dans les premières années de ma période occidentale, en 1970-1972. J’ai été encouragé sur cette voie par Maurice Nadeau qui a publié mes premiers poèmes écrits dans la langue de Baudelaire, dans sa revue Les Lettres nouvelles, et des essais sur l’Archipel du Goulag, et sur Jean Rostand, dans La Quinzaine littéraire. Un autre grand critique littéraire de l’époque, Robert Kanters, a proposé, sur recommandation de Jean Rostand et Cioran, au jury des prix Del Duca le texte des poèmes Arbre seul, publiés chez P. J. Oswald en 1974, et les pages dactylographiées du texte publié aujourd’hui, sous le titre Entre la faucille et le marteau. Ainsi, en 1973, les deux textes non encore publiés ont obtenu le prix Del Duca qui était censé aider les auteurs à la publication de leurs œuvres. Le texte mémorial se trouve publié dans ces pages qui parlent, aussi, pour les victimes dont les cris furent couverts par les ténèbres du rideau de fer.

De l’impulsion de ce passé terrible et dévorant, sont issues les lignes noires qui brossent le tableau affreux d’un totalitarisme qui embrasse tout pour tout étouffer. Quant aux racines de cette dictature totalitaire, il faut souligner qu’elles plongent dans la complicité, volontaire et involontaire, Vodka-Cola, dans les personnes de Staline, Roosevelt, Churchill et de leurs épigones. Ainsi, en permettant aux baïonnettes de l’armée de Staline d’arriver jusqu’à Berlin, ils ont bradé les pays dits de « l’Est » à la dictature soviétique.

Peut-être l’histoire de l’Europe et du monde aurait-elle pu se dérouler autrement, si la proposition faite par le Prince Barbu Ştirbey au Caire, en 1943, aux Alliés occidentaux, notamment anglo-américains, avait été prise en considération. Au nom des partis historiques de Maniu et Brătianu, Barbu Ştirbey a proposé aux Alliés occidentaux de faire passer l’armée roumaine de leur côté. Bien entendu, cela aurait coupé la route de l’armée rouge et aurait pu s’avérer utile, mais seulement en combinaison avec le débarquement dans les Balkans prôné par Churchill, mais repoussé par Roosevelt. De surcroît, les Occidentaux ont transmis immédiatement cette proposition aux Soviétiques, empêchant ainsi son éventuelle réalisation.

Pour commencer avec le commencement, la date cruciale est représentée par le 21 juin 1941, quand la folie meurtrière d’Hitler a envahi l’URSS qui se trouvait sous le joug d’acier de l’autre grand assassin génocidaire : Staline. Arrivé au pouvoir dans une situation de crise géopolitique en 1940, le maréchal Antonescu, le Pétain roumain, se rallia, d’une manière inconditionnelle, à l’Allemagne d’Hitler contre le bolchévisme, en avançant les troupes sur le territoire de l’URSS, contrairement au mémorandum que le principal chef historique de l’opposition, Iuliu Maniu, lui avait adressé. En effet, non sans une sagesse avérée, cet homme d’État avisé lui avait déconseillé fermement de dépasser la ligne du fleuve Dniestr, la frontière traditionnelle entre la Russie et la Roumanie, pour récupérer la Bessarabie. Cette province de la Moldavie roumaine fut cédée par le suzerain des principautés valaques d’alors, le sultan turc, à l’empire russe en 1812. Or, revenue à la mère-patrie en 1918, la Bessarabie fut à nouveau envahie, par l’Armée rouge cette fois, en 1940, à la suite du pacte Staline-Hitler. Le mémorandum d’Iuliu Maniu montrait clairement qu’il était normal que la Roumanie récupère sa province volée par les Soviétiques, mais non d’aller au-delà, sur le territoire de l’URSS.

En 1941, à l’âge de sept ans, j’étais déjà invité dans les salons les plus huppés du royaume, comme une sorte d’espèce rare d’enfant d’exception ayant des jugements d’adulte. L’intuition politique que certains guettaient dans mes paroles ne tarda pas à se manifester, quand, dans un salon où se trouvaient plusieurs ministres dont le général Pantazi, ministre de la Défense nationale, je dis, en me mêlant à une discussion effervescente, que le maréchal Antonescu aurait mieux fait de suivre le mémorandum de Maniu en arrêtant l’armée roumaine à la frontière traditionnelle du Dniestr, plutôt que d’accompagner la svastika sur les territoires étrangers de l’URSS. Pantazi a probablement rapporté mes paroles au dictateur militaire de l’époque, car en me rencontrant quelques temps après à une autre occasion, il a tenu à me faire part d’une boutade du maréchal Antonescu, qui affirmait que, hormis les traîtres qui s’opposent à sa politique d’alliance contre le bolchévisme, il se trouvait encore deux opposants : un vieillard tombé dans l’enfance et un enfant considéré comme un grand sage. Je lui ai répondu du tac au tac avec ma promptitude habituelle qu’il faut rapporter au maréchal qu’il fait comme d’habitude : il se regarde dans le miroir de ses propres bottes laquées. Je n’ai bien sûr aucune certitude que le ministre ait eu le courage de communiquer mes paroles au chef-dictateur…

Pourtant, le maréchal aurait été plus avisé s’il avait écouté le vieil homme d’État suivi par le trop jeune enfant vieilli par les dangers, et s’il n’était pas allé plus loin que la couverture du pays. Mais le dictateur militaire voyait en Hitler le futur vainqueur du bolchévisme, qui donnerait aux Roumains, à la fin de la guerre victorieuse, la partie de la Transylvanie arrachée en 1940 en faveur de la Hongrie par le diktat de Vienne. Ce mauvais calcul géopolitique, basé sur ses illusions sans aucun fondement après l’invasion de l’URSS et le combat virtuellement perdu d’avance sur plusieurs fronts, fit que le maréchal Antonescu décida que l’armée roumaine devait se plier à une guerre totale contre le bolchévisme, par son alliance avec le dictateur de Berlin.

Dans l’analyse de Maniu et des personnalités de l’opposition au maréchal, une telle politique ne pouvait que s’avérer désastreuse pour le pays à la fin de la guerre qui apparaissait déjà perdue par les puissances de l’Axe. Ainsi, par l’intermédiaire du lieutenant en réserve Nicuşor Lupaş, mon cousin par alliance, Maniu a proposé au général Ilie Şteflea, le chef du grand état-major, de cacher, par des statistiques truquées, une partie de l’armée roumaine, autrement condamnée à mourir inutilement sur le front pour prolonger l’agonie des dictateurs de Berlin et de Bucarest. Dans un premier temps, Nicuşor Lupaş essaya, en vain, de convaincre le chef d’état-major de la nécessité pour le peuple roumain d’avoir une armée de réserve pour la fin de la guerre, déjà mal commencée. Mais tous ses arguments tombaient sur la logique légitimiste du militaire : le chef d’état-major, disait-il, s’avérerait coupable de haute trahison s’il cachait une partie de l’armée au maréchal-dictateur.

Dans cette situation bloquée, mon cousin fit appel à la spontanéité de l’enfant d’environ huit ans que j’étais à l’époque. Ici, il faut dire que nos deux mères-sœurs, malgré une grande différence d’âge, étaient les cousines germaines du général chef d’état-major de l’époque qui, comme militaire de carrière, n’avait pas de coloration politique précise. Ainsi, mon cousin s’est arrangé pour que je sois présent à une conversation entre le général Şteflea et lui. En sentant que tout argument rationnel restait inopérant devant la logique implacable d’une éducation militaire légitimiste, j’ai affirmé vers la fin de la discussion, après être resté silencieux jusqu’alors : Salus populi suprema lex esto… Ce dicton latin qui place le salut du peuple en loi suprême a sans doute contribué à la décision finale du général d’utiliser une fausse statistique permettant de mettre à l’écart une partie de l’armée qui, autrement, aurait été condamnée par le dictateur Antonescu, à mourir sur le front jusqu’au dernier. Même si cette armée cachée ne put s’avérer utile puisque le camp anglo-américain ne donna pas suite à la proposition de l’année 1943 transmise par Barbu Ştirbey, elle s’avéra indispensable le 23 août 1944. À cette date en effet, le coup d’État du palais royal – conseillé par Maniu et Brătianu, les chefs des partis politiques historiques – arrêta le maréchal Antonescu, qui avait refusé de se retirer de la guerre, manifestement perdue, sans une consultation préalable avec Hitler… Or, cette armée mise à l’écart du front permit le passage du pays dans le camp des Alliés qui, malheureusement, étaient représentés, à proximité, par l’Armée rouge… En l’absence de cette force de réserve, l’armée d’Hitler aurait pu s’emparer de la Roumanie comme de l’Italie du Nord après l’enlèvement de sa prison d’un Mussolini déchu… D’ailleurs, des tentatives en ce sens furent encouragées au sommet quand les Allemands ont téléphoné au général Şteflea en lui demandant de prendre la place d’Antonescu, déjà arrêté, ce que le chef d’état-major d’alors refusa… Le général Şteflea eut la chance de mourir en 1946, sinon il aurait sans doute fini comme son petit-cousin Nicuşor Lupaş, qui fut tué en « récompense » de son acte patriotique, en 1959, dans une prison communiste.

Hormis ces événements décisifs qui permirent au front anti-nazi d’avancer, d’un coup, de milliers de kilomètres et d’aboutir à écourter la guerre de plusieurs mois, d’autres faits significatifs eurent une notable influence à l’intérieur du pays sur le déroulement historique ultérieur. Ainsi, pendant la guerre et la dictature du maréchal Antonescu, quand ma famille disposait encore d’une grande fortune, je suis allé avec un groupe de nos hommes pour apporter dans toutes les traboules de Craiova, la capitale de l’Olténie, une des grandes provinces roumaines, où se trouvait une de nos résidences, des aliments et d’autres aides à certains vieux juifs persécutés dans la période de ce Pétain de Bucarest. Aussi l’on a caché certains communistes juifs, comme par exemple Herbert (Belu) Zilber, emprisonné plus tard par les siens dans le procès Pătrăşcanu, chef de ce parti, tombé en disgrâce et tué après un procès truqué en 1954.

Pendant la période de la guerre, le général Florin Stoenescu, le chef de la gendarmerie, marié mais probablement en manque d’enfant, s’est entiché de celui que j’étais alors. Un jour, pendant une partie de trictrac, il me dit : « Tu vois trop de gens suspects. Méfie-toi, une balle perdue peut toucher même un grand seigneur ». En continuant mes œuvres de bienfaisance, je répondis du tac au tac : « Une balle perdue peut toucher même un général ». La sympathie, malgré tout constante, que le général Stoenescu me témoignait, fut vérifiée aussi dans le cas de l’évasion organisée des chefs communistes autochtones du camp d’isolement de Târgu-Jiu, dans le nord de l’Olténie, en 1944. Iuliu Maniu et les dirigeants des anciens partis historiques considéraient qu’il était nécessaire de faciliter l’évasion des chefs communistes locaux plutôt que d’attendre l’arrivée des autres dirigeants communistes portés dans les fourgons de l’Armée rouge. Mis au courant de cette situation, j’ai dit au général chef de la gendarmerie de ne pas s’opposer à une telle évasion. Cela permit à Gheorghiu-Dej, Ceausescu et à d’autres chefs d’un Parti communiste qui se réduisait alors à environ 400 membres, de garder la vie. Mais comme le dit un proverbe populaire roumain, ceux que tu ne laisses pas mourir ne te laissent pas vivre… comme mon témoignage personnel et collectif le prouve une fois de plus.

L’acte du 23 août 1944, qui mit fin à la dictature militaire et permit aux Soviétiques d’occuper de fait la Roumanie ne donna pas, malgré tout, d’emblée, le pouvoir entier aux communistes. Ce que le groupe arrivé de Moscou, avec Ana Pauker à sa tête, devait lui reprocher. Car ce groupe soutenait que, pour le communisme en général, il aurait été préférable d’envahir la Roumanie sans armistice préalable, et, par une sorte de politique des « dominos », de faire de même avec les autres pays jusqu’à Berlin pour instaurer tout de suite des républiques soviétiques intégrées à l’URSS qui, selon ses principes messianiques et dogmatiques, avait une vocation internationale et même universelle. Dans cette perspective, tous ceux qui contribuèrent à l’armistice avec les alliés occidentaux, et surtout avec l’URSS, ont retardé la prise totale du pouvoir par les communistes de quelques années… jusqu’en 1948.

En 1946, dans une conversation avec Iuliu Maniu à Sibiu, j’ai essayé de le convaincre de dire au peuple roumain, tant qu’il en était encore temps, que toute résistance militaire dans les montagnes ou ailleurs devenait impossible car les Anglo-Américains avaient laissé les pays de l’Est tomber dans les griffes de Staline. Une telle décision avait comme but d’empêcher des sacrifices inutiles de vies humaines et l’endurcissement d’une dictature totalitaire elle-même sous le joug de l’occupation soviétique. Trompé par des diplomates occidentaux qui lui assuraient un soutien face aux occupants soviétiques, Maniu m’a répondu : « Laisse, mon cher, les Anglo-Américains n’oublient pas le pétrole de Roumanie ». Je lui ai rétorqué que le pays était déjà ignoré par les anciens « alliés », qui avaient déjà trouvé d’autres ressources au Moyen-Orient. Malgré tout, en 1947, Maniu se rendit compte de cet oubli volontaire envers les pays de l’Est et approuva le départ des principaux dirigeants de son parti vers l’Occident, pour continuer à l’extérieur un combat impossible dans le pays occupé par l’Armée rouge, tandis qu’il resta en Roumanie, comme une victime expiatoire. Mais une trahison les fit tous arrêter.

Malgré ma grande jeunesse à l’époque, étant donné les combats pour le pouvoir entre les différents clans communistes, notamment ceux de l’intérieur et ceux arrivés de Moscou, je restais quelqu’un à amadouer ou à abattre. Aussi, après l’arrestation de mon père Dumitru Peligrad, le 8 septembre 1948 – il fut tué en 1951 dans la prison de Caransebes – et les perquisitions que j’avais réussi à détourner de leur but de mise en scène d’un complot général, des pressions et des menaces graves à mon encontre visaient à m’obliger de témoigner… Ces tortures psychologiques corrélées avec un « domicile obligatoire » qui me fut imposé par la Milice (une police communiste) à l’âge de de 14 ans, avaient notamment la finalité de me faire déclarer que l’évasion du camp d’internement de Târgu-Jiu, en 1944, était due au conseil de Maniu et des partis historiques que j’avais relayés auprès du général Stoenescu, le chef de la gendarmerie d’Olténie.

Sans cette évasion, l’histoire du pays aurait pris une tournure différente : les communistes, avec Ana Pauker à leur tête, venus dans les fourgons de Moscou, auraient vaincu d’emblée le groupe de l’intérieur, dont le secrétaire général du parti, Georghiu-Dej, Ceausescu, etc. Malgré l’épée de Damoclès sur ma tête pendant des années, j’ai trouvé la force intérieure de me taire et le courage, qui semble singulier dans tout l’univers totalitaire communiste, de refuser de « pointer » à la Milice, chaque semaine à Craiova, en me rendant à Bucarest comme étudiant. Entre temps, Ana Pauker et son groupe furent mis à l’écart, certains de ses partisans furent même emprisonnés en 1952, ce qui marqua le commencement de la prépondérance de Georghiu-Dej et de ses camarades de l’intérieur. Peut-être dois-je ma survie à mon âge assez tendre à l’époque, et, surtout, à la mort de Staline en 1953, quand j’arrivais à la majorité légale, de plus de 18 ans, et quand le domicile obligatoire me fut retiré. Dans cette même année, je me vis obliger de renoncer au nom de mon père et de prendre celui de ma mère pour permettre au régime d’abolir ou d’oublier – pro forma – mon origine sociale considérée « hyper-malsaine » et se flatter ainsi de la conquête d’un jeune talent, considéré depuis l’âge de sept ans, comme étant d’une valeur exceptionnelle. Bien entendu, je n’aurais jamais accepté une telle solution si mon père se trouvait encore en vie en 1953. Aussi, malgré la menace d’une salle remplie par les énergumènes de la Sécurité et du Parti, j’ai refusé de dire devant le Tribunal Populaire que je renonçais au nom de mon père parce qu’il était un délinquant criminel. Mais, défiant l’insistance dangereuse du Tribunal, j’ai répondu : « Je renonce pour des motifs que tout le monde connaît », ce qui montrait clairement que j’étais forcé de le faire… En réalité, après cette renonciation formelle à mon propre passé, j’essayais toujours de n’être point une bouteille vide portée par les vagues noires des mers de souffrance, mais de garder à l’intérieur le message de la Lumière du commencement.

À 21 ans, je terminais mes études d’ingénieur agronome par la soutenance d’une thèse de diplôme, qui fut la seule dans l’histoire des universités roumaines qui dispensa l’auteur des autres épreuves mais comportait en revanche une soutenance publique devant le jury comme une thèse de doctorat. Ma thèse de diplôme apportait des perspectives originales en biophysique et sur la recommandation du plus illustre bioagronome roumain, mon professeur Ionescu-Şiseşti, fut appréciée avec le qualificatif maximum « très bien avec distinction ». Ces recherches reconnues permirent que – dans la période de relative déstalinisation – en 1956, je sois retenu comme jeune assistant universitaire. Mais, en 1957, après le serrage de la vis – dans les pays satellisés par l’URSS – consécutif à la révolte de Budapest, je fus banni de l’université, car des éléments ayant une origine sociale « malsaine » ne devaient aucunement être mis en relation avec des étudiants pour les entraîner à la « subversion »…

Considéré malgré tout comme une sorte de « bien du peuple » pour mes recherches scientifiques, je fus repêché comme chercheur à l’Institut de recherches pour les céréales et plantes techniques. Le directeur de l’Institut était le professeur Giosan. Camarade de classe sociale de Ceausescu, celui-ci avait déjà été ministre de l’Agriculture et membre du Comité central du Parti. Il devint un peu plus tard académicien et, dans les années 1980, président du Parlement. Arrivé en 1957 dans cet Institut, je dirigeais le laboratoire de physiologie végétale et je créais, contre l’avis de la direction, un laboratoire de radiogénétique, qui fut accepté malgré tout, du bout des lèvres, tant que j’étais encore utile au directeur pour conduire des recherches qui échappaient à ses compétences scientifiques, assez limitées au demeurant. Le directeur de l’Institut signait en effet en premier les communications de ces travaux scientifiques qui ne lui appartenaient pas…

Par des méthodes que j’avais élaborées pour établir la résistance au froid et à la sécheresse des variétés de blé et de maïs, j’ai pu éviter au pays une éventuelle famine vers la fin des années 1950. Car, en important des centaines de variétés et des hybrides de l’étranger, le gouvernement prit la décision d’imposer certaines d’entre elles sans tenir compte des variations climatiques et de leur résistance aux calamités. Sur mon insistance, Giosan dut accepter mes conclusions expérimentales, en faisant ainsi l’économie d’une pénurie alimentaire. Haut dignitaire communiste, mais aussi ancien partisan des Gardes de Fer, Giosan me supportait en tant que chercheur, dont il s’accapara le mérité en signant les conclusions en premier. Mais je suscitais sa « vigilance » et la méfiance de dignitaire du régime quand j’embauchais dans mon laboratoire trois étudiants mis à la porte de la Faculté de biologie pour leur origine sociale « malsaine » et quand j’initiais des recherches de radiogénétique, incompatibles avec la dogmatique staliniste de Lyssenko, le pseudo-savant soviétique, faussaire caractérisé. De surcroît, après une caractérisation très élogieuse de mes recherches à l’inscription au doctorat, Giosan revint sur ses pas. Car, comme les spécialistes commençaient à murmurer que dans les travaux de recherche publiés par Giosan et Buican, le premier nom n’était que le pseudonyme du suivant, le dignitaire se rendait compte de l’ombre projetée sur sa réputation plus ou moins scientifique. Il décida ainsi de s’opposer à la soutenance de ma thèse de doctorat, car un titre supplémentaire obtenu de ma part lui aurait fait encore plus d’ombre. Malgré son dépit, et grâce au soutien de quelques véritables savants ayant échappé à l’épuration communiste, dont mon ancien professeur Ionescu-Şişesti, membre de l’Académie roumaine, j’obtins le doctorat en génétique le 21 juin 1961. Mais, en revanche, l’année précédente, je fus mis à la porte de l’Institut de recherche, où, comme chercheur principal, je pouvais être assimilé vers 25 ans au rang de professeur d’université. Je trouvais cependant, mais en étant rétrogradé, un poste d’assistant universitaire. Puis, après moult intrigues politiques de la part des envieux du sérail, je devins, en 1967, titulaire de la chaire de biologie générale et génétique de la Faculté des sciences naturelles de l’université de Bucarest.

Entre temps, beaucoup d’eau avait coulé sous les ponts de Roumanie. En 1962, par exemple, j’ai été éjecté à nouveau de l’université pendant quelques mois, pour avoir refusé de me rendre à la campagne pour « mobiliser » les paysans réfractaires à la collectivisation forcée de l’agriculture, qui aboutit aux crimes et à la terreur de masse qui dura jusqu’en 1963. Il faut dire ici que, souvent, en Occident, on présente une image historique fausse en parlant seulement de la dernière période de la dictature de Ceausescu. Car la première période du communisme en Roumanie fut la plus sanglante, notamment après 1947-1948, quand la dictature communiste est devenue totale, et jusqu’en 1963 avec la collectivisation forcée de toutes les terres. Dans la première période stalinisée, jusqu’en 1958, se trouvaient dans tous les ministères des « conseillers » soviétiques et l’Armée rouge occupait directement le pays : on a tué alors des centaines de milliers de personnes, depuis la fleur de l’intellectualité jusqu’aux derniers paysans opposés à la confiscation de leur lopin de terre par le totalitarisme dictatorial.

La meilleure période du communisme en Roumanie – en comparaison avec la terreur antérieure – a été depuis la déclaration de Gheorghiu-Dej de relative indépendance par rapport à Moscou, en 1964, et surtout entre 1965 et 1971, quand Ceausescu s’opposa publiquement à l’invasion de la Tchécoslovaquie par les troupes du pacte de Varsovie, moins les Roumains qui n’y participèrent pas. Même avant 1958, et surtout après 1965, j’ai conseillé, par l’intermédiaire de Giosan et du professeur Ionescu-Şişesti, qui étaient consultés au sommet de l’État, de se débarrasser de la tutelle soviétique en s’appuyant d’une manière triangulaire, c’est-à-dire en jouant dans une balance diplomatique entre l’Occident, dont les États-Unis, la Chine et l’URSS. Constatant, après l’invasion de la Tchécoslovaquie, que l’aide occidentale, notamment militaire, restait inexistante, la politique de Ceausescu s’est déplacée en direction de la Chine, voire de la Corée du Nord, comme contrepoids à l’URSS. En 1969, l’année de mon départ en Occident pour un congrès scientifique international, ce retour de manivelle commençait à être perceptible, pour devenir évident après 1971 et la « micro-révolution culturelle » exécutée par la famille dictatoriale.

Entre temps, en 1969, je parvins à publier un livre de Biologie générale et génétique, où, pour la première fois dans le bloc communiste, on attaqua la fausse science du biologiste criminel de Staline, Lyssenko, qui, jusqu’à sa mort en 1976, resta membre de plusieurs académies soviétiques. Ce livre était resté environ cinq années à la Maison d’édition du ministère de l’Éducation de Bucarest car, à travers le lyssenkisme, je m’attaquais à la dogmatique marxiste-léniniste. Enfin, dans les années 1968-1969, j’ai dû accepter de placer dans l’introduction, comme condition imposée par la censure à la parution du livre, certaines citations des discours de Ceausescu. Je choisis, en réalité, des autocitations de mes propres idées. En effet, avant ses discours préparés par des collaborateurs, on demandait des rapports scientifiques à des spécialistes. Or, mon célèbre professeur Ionescu-Şişesti, comme d’ailleurs le haut dignitaire Giosan, me demandaient des conclusions écrites sur les sujets les plus actuels des sciences biologiques et agronomiques… qui se retrouvaient alors dans les discours de Ceausescu…

J’ai pu ainsi introduire, d’une manière indirecte, une critique du dogmatisme en mettant en évidence le développement nécessaire de la génétique, de la cybernétique et d’autres domaines considérés jusqu’ici, à tort, comme des manifestations idéologiques réactionnaires. Il faut dire ici qu’après 1965 et la libération des prisonniers politiques encore enfermés, la doctrine professée par les dirigeants communistes était, comme l’affirmait Ceausescu, « l’unité de tout le peuple », et donc la disparition des persécutions contre ceux qui avaient une origine sociale « malsaine ». Bien entendu, il s’agissait de ceux d’entre nous encore vie après les années de terreur. Le parti demanda alors à des vieux savants, ainsi qu’à des jeunes de prestige, d’entrer dans ses rangs, proposition impérative… qui ne se refusait pas… Conseillé par mon réputé professeur Ionescu-Şişesti, plusieurs fois ministre dans les années 1930 et fondateur du principal institut de recherche en agronomie, ainsi que par l’académicien Horia Hulubei, directeur de l’Institut de physique atomique, qui connaissait mes travaux de biophysique, je finis par accepter. D’ailleurs, malgré leur grand passé « malsain » dans le régime de l’entre-deux-guerres, eux-mêmes répondirent favorablement à cette demande de rejoindre le Parti communiste, car l’alternative aurait été la mise au ban de l’université et de la recherche. C’est ainsi que le Parti gonfla artificiellement, pour atteindre environ 4 millions de membres. D’autres insistèrent aussi pour que j’accepte d’entrer dans le parti, devenu une organisation de masse comprenant des courants intérieurs assez divergents. Ce fut le cas de certains intellectuels juifs aidés pendant la dictature d’Antonescu pour échapper aux persécutions, comme par exemple l’universitaire Ana Kreindler ou l’économiste communiste Herbert (Belu) Zilber, sorti des prisons où ses camarades l’avaient enfermé.

Pendant cette première période du gouvernement Ceausescu, marquée par une relative libéralisation du régime, j’ai pu participer, en août 1968, au Congrès international d’histoire des sciences, réuni à Paris, où j’ai rencontré Jean Rostand, Jean Roche, le recteur de la Sorbonne, ainsi que le professeur Roger Gautheret, membre de l’Académie des sciences. Ce dernier connaissait une partie de mon activité scientifique, car il avait présenté à l’Académie des sciences, en 1964, une communication que j’avais fait parvenir à Paris par voie postale. À l’occasion de notre rencontre, Roger Gautheret m’a invité à soutenir sous sa direction une thèse de doctorat d’État ès sciences naturelles à la Faculté des sciences de Paris.

Après le Congrès international de Paris, je suis retourné en Roumanie, car je ne voulais pas sembler me désolidariser du pays, à cause d’une éventuelle crainte d’une attaque soviétique, après le refus justifié de Ceausescu de s’associer au Pacte de Varsovie dans l’invasion de la Tchécoslovaquie. En août 1968, le discours de Ceausescu contre l’invasion du pays voisin pour empêcher l’éventuelle libéralisation de la dictature staliniste, marqua le point culminant de sa carrière politique et aussi de sa popularité qui devenait, enfin, réelle.

De retour à Bucarest, j’ai pu malheureusement constater dans les mois suivants que la vis commençait à être serrée de nouveau. Car nos conseils concernant une politique d’équilibre triangulaire corrélée à une indispensable libéralisation intérieure du régime devenaient inopérants, étant donné l’absence d’efficacité de l’aide occidentale. En effet, Ceausescu et son clan, dont sa femme pseudo-savante, avaient constaté que les États-Unis n’allaient pas plus loin, comme dans le cas de la révolte de 1956 en Hongrie, que des protestations verbales. Pour ne point parler de la France, où le ministre des Affaires étrangères d’alors, Michel Debré, parla de l’invasion de la Tchécoslovaquie comme d’un « incident de parcours ». La famille Ceausescu et ses acolytes s’orientèrent donc, pour essayer de contrebalancer la menace écrasante de l’URSS, vers le pilier chinois de la balance des forces. En revenant, en 1971, d’un voyage chez les communistes d’Asie, ils menèrent une sorte de « mini-révolution culturelle » à la sauce maoïste.

Comme le cadavre qui s’accroît en scène dans une pièce de théâtre d’Ionesco, l’autoritarisme dictatorial de Ceausescu et le culte de sa personnalité – et celui de sa femme – devenaient sidérants. Ce délire, qui fit boule de neige jusqu’à sa chute en 1989, fut d’ailleurs renforcé dans le pays par la résonance de ses voyages officiels triomphaux en Occident : à Paris, à Londres, à Washington, etc. pendant les années 1970. Mais la dictature de Bucarest devait constater, dans ses dernières années, la versatilité de la politique occidentale qui l’avait encensée pour mettre un coin dans le pacte militaire de Varsovie dominé par l’URSS, avant de le laisser tomber dans les années 1980, quand l’ancienne complicité Vodka-Cola soviéto-américaine fut réactivée par les présidents Bush (père) et Gorbatchev. La chute de Ceausescu fut ainsi programmée par l’entente de Malte entre Bush et Gorbatchev avant la soi-disant « révolution » manipulée du 21 décembre 1989, qui, en réalité, était un coup d’état. Celui-ci n’excluait d’ailleurs pas le mécontentement réel des assujettis au régime. Ceausescu et sa mégère de femme finirent exécutés le jour de Noël 1989, après un procès expéditif, abandonnés par leurs anciennes béquilles de la Sécurité, de la Milice et de l’Armée. Ainsi commençait en Roumanie la période post-communiste qui garde encore ses zones d’ombre à l’écart d’une éventuelle lumière purificatrice.

Il faut rappeler ici, par exemple, un épisode décrit à chaud dans l’un de mes livres déjà cités, Dracula et ses avatars – de Vlad l’Empaleur à Ceausescu, publié en 1991, qui présente la complicité sui generis soviéto-occidentale. Le prétexte des coups de feu qui résonnaient à Bucarest après la destitution de la famille dictatoriale devait aboutir à une proposition d’une extrême dangerosité pour le peuple roumain. Ainsi, peu avant le réveillon de Noël, impressionné sans doute par le bruit des fusillades de Bucarest retransmis par la télévision, le Secrétaire du Département d’État américain s’empressa de donner le feu vert au Kremlin pour une éventuelle intervention « pacificatrice » de l’Armée rouge en Roumanie. Le ministre français des Affaires étrangères lui emboîta le pas… Si l’on comprend l’intérêt du Département d’État qui aurait voulu que le bruit des bottes soviétiques en Roumanie étouffât celui de l’intervention américaine au Nicaragua, l’on voit moins bien les raisons de l’intervention du Quai d’Orsay… Sauf peut-être pour des raisons de démagogie intérieure afin de donner le change à une opposition qui commençait à se mobiliser, en paroles, contre l’immobilisme gouvernemental.

Indigné par une telle attitude des « responsables » occidentaux de la politique étrangère, j’ai donné un communiqué, dans la nuit de Noël 1989, à l’Agence France Presse, où j’ai condamné ces demandes dangereuses d’intervention soviétique en Roumanie et où j’ai exprimé la conviction que le peuple roumain était capable de balayer tout seul devant sa porte. En l’occurrence, la politique étrangère de Gorbatchev sut éviter le piège : en refusant d’intervenir militairement dans la situation intérieure roumaine, le Kremlin prit la résolution la plus sage. Car si les tanks soviétiques étaient à nouveau entrés en Roumanie, ils auraient rencontré – à cause des très mauvais souvenirs – l’hostilité du peuple et risqué un véritable massacre de masse. C’était la même chose que de tirer avec des canons sur des mouches, d’une parfaite inefficacité, mais pouvant provoquer, par cette intervention, un bain de sang général.

Mais, après 1969, je n’étais plus un témoin oculaire des événements déroulés en Roumanie, mais un analyste critique qui les regardait depuis la France. Après mon retour à Bucarest, j’avais compris que, dans la nouvelle situation géopolitique, qui impliquait le serrage de vis dont j’ai déjà parlé, mon combat pour la Liberté à l’intérieur du pays devenait impossible. Je devais m’orienter vers les éventuelles possibilités occidentales, liées à ma soutenance de doctorat d’État ès sciences naturelles à Paris. Pour cela, je fis parvenir, par la poste, le texte écrit dans la langue de Buffon au professeur Roger Gautheret, de l’Académie des sciences. Enfin, invité à un nouveau Congrès international scientifique réuni cette fois aux Pays-Bas vers l’automne 1969, je demandais aussi un visa pour la France en vue de la soutenance mentionnée. Mais, dans la nouvelle atmosphère politique, ce visa… se fit attendre. Je l’obtins au dernier moment, seulement après avoir menacé, devant le professeur Miron Constantinescu, le ministre de l’Éducation de Bucarest, d’un scandale national et international si les relations scientifiques Est-Ouest se trouvaient sabordées en m’empêchant de faire des communications scientifiques en Occident.

Arrivé à temps, malgré ces péripéties, au Congrès en Hollande, j’ai participé à ses travaux. J’ai ensuite utilisé le visa pour Paris, où j’arrivais au mois de septembre 1969. À la Faculté des sciences, je fus élu professeur d’échange pour trois mois, prolongés pour la même durée en 1970, quand je devais soutenir ma thèse le 10 avril. Comme titulaire d’un doctorat d’État ès sciences naturelles, j’aurais pu, en principe, être élu professeur des universités en France, dans la même situation qu’en Roumanie si je décidais de rentrer. Mais une série d’invitations suivies de promesses d’avenir commencèrent à pleuvoir. Par l’intermédiaire du Centre universitaire, Pierre Lazareff, le célèbre patron de France-Soir, le journal le plus lu à l’époque, m’a convié un dimanche à un déjeuner dans sa résidence de Louveciennes, où se trouvèrent des ministres et des personnalités des arts et des lettres. J’ai connu ainsi, parmi d’autres, Philippe Dechartre, ministre et chargé des naturalisations, Hervé Alphand, secrétaire général du ministère des Affaires étrangères, ou Bernard Buffet, peintre réputé à la mode… En constatant que je refusais de demander l’asile politique pour ne pas avoir à tendre la main aux subsides de Paris, Pierre Lazareff m’a proposé, au nom de son ami Pompidou, alors président de la République, de demander la naturalisation à titre exceptionnel, en m’assurant que ma liberté personnelle et celle de publier seraient garanties, ainsi que la possibilité d’occuper un poste de professeur d’université. Jacques Chaban-Delmas, alors premier ministre, m’a demandé aussi de rester en France, pour, selon sa propre expression confirmée plus tard par une lettre, « enrichir la France par mon activité exceptionnelle ».

Me laissant convaincre par cet accueil prometteur en paroles, j’ai déposé ma demande de naturalisation. Elle fut confirmée en 1972 selon l’article concernant « l’étranger qui présente pour la France un intérêt exceptionnel », qui a impliqué un vote préalable au Conseil d’État sur les rapports de deux ministères : celui de l’Éducation nationale et celui de l’Agriculture. Mais ces promesses de l’aube se révélèrent plutôt illusoires, sinon trompeuses. Ainsi, après l’accueil convenable en 1970-1971 à la Faculté des sciences de Paris, le clivage – avec des procès judiciaires – entre Paris VI et Paris VII fit qu’à l’invitation des professeurs Raymond Aron, René Poirier et Pierre Aubenque, j’ai dû m’orienter vers Paris IV, la Sorbonne, pour un cours provisoire d’histoire des sciences biologiques. Enfin, en 1974, après avoir obtenu par concours une bourse Fulbright de plusieurs mois pour un échange d’expérience post-doctoral dans les universités des États-Unis, l’on m’a promis – de la part du ministère – un poste plus stable à l’université de Dijon. Finalement, à mon retour des États-Unis, où l’on m’avait proposé d’enseigner comme universitaire, j’ai constaté qu’il s’agissait seulement d’un emploi d’associé, renouvelable chaque année… Après une série de péripéties digne du microcosme universitaire, j’ai réussi à m’échapper de ce cul-de-sac. En 1981, je fus transféré dans la même situation à l’université de Panthéon-Sorbonne, où l’histoire des sciences de la vie représentait la chaire du professeur Jacques Roger, le directeur de recherches de ma troisième thèse de doctorat d’État ès lettres et sciences humaines, soutenue avec succès dans l’amphithéâtre Richelieu, en janvier 1983. Enfin, le ministère transforma mon poste en tant que professeur, et le transféra, entre 1983 et 1986, comme associé, à l’université Paris X-Nanterre. J’y fus titularisé en 1986 par un vote favorable de la Commission des spécialistes des sciences politiques dirigée par Maurice Robin, et par la Commission d’histoire présidée par René Rémond, qui tenait, comme il me l’a dit, à enrichir le département avec mon cours d’histoire des sciences biologiques.

Bien accueilli au commencement à l’université de Nanterre, la situation s’est envenimée vers les dernières années avant la retraite, en 2003, à cause de combats pour arracher le poste créé pour moi en histoire des sciences par d’autres disciplines plus banales. Ces manœuvres ont abouti – à cause d’une autre commission de spécialistes moins compétente que celle qui m’avait accueilli – à saboter l’élection à ma place de mon meilleur élève le professeur Cédric Grimoult, éminent historien des sciences, qui a été laissé sur le seuil des universités, comme enseignant agrégé en classes préparatoires aux grandes écoles.

Après ces péripéties universitaires qui me rappellent ce que j’ai vécu naguère à Bucarest, je devais revivre – dans une sorte d’éternel retour des malheurs – des abus policiers que j’ai pu faire condamner après de trop longs démêlés judiciaires, qui furent présentés d’ailleurs dans différents livres de référence et des articles de la presse française et internationale. Pour ne citer que parmi les plus significatifs, un article paru le 3 novembre 1981, dans le journal Libération sur une page entière sous la plume de Lionel Duroy, intitulé « Traqué – Qui a peur du professeur Denis Buican ? ». Et aussi un chapitre d’un livre connu d’analyse intellectuelle publié par un chercheur du CNRS et une journaliste, qui présente les persécutions policières à mon encontre dans un chapitre intitulé : « Moscou-sur-Seine, une tentative d’assassinat moral ».

Pourquoi de tels abus réitérés qui, de surcroît, se sont déroulés dans une sorte de délire parallèle dans les dictatures et dans les démagogies de type occidental ? Car il existe des divergences et des convergences entre les dictatures totalitaires de type pyramidal communiste et les démagogies qui se disent « démocraties ». Les dictatures totalitaires, comme nous l’avons déjà constaté, embrassent tout pour tout étouffer, et le dictateur et son oligarchie président à un terrorisme de masse qui tombe comme une chape de plomb, voire comme un rideau de fer, sur des pays entiers. Sous l’apparence des élections libres et l’illusion de l’alternance, tandis que le pouvoir effectif reste sous l’égide du seul dieu concret que le monde ait connu – le Veau gonflé dans le Bœuf d’or –, les démagogies occidentales restent manipulées par des propagandes trompeuses et soutenues par les béquilles d’une répression ciblée par les polices et les services spéciaux.

Pour parler d’une manière plus imagée, dans les dictatures du parti unique, l’on faisait circuler – non sans humour noir, une anecdote : Dieu a créé Adam et Ève et a dit à Adam de choisir une femme… Tandis que dans les « démocraties » de type occidental, dont la France, on a le choix pluriel entre « pourris et ripoux », ce que disaient entre autres, les étudiants de mai 1968 : « police partout – justice nulle part » et « élections, pièges à cons ». Car si l’on met sur deux colonnes ce que les élus promettent avant et ce qu’ils réalisent après les élections, l’on peut parler d’une tromperie sur la marchandise. D’ailleurs, une véritable démocratie est introuvable jusqu’ici, car elle supposerait non seulement des élections libres et la pluralité politique, mais aussi ce que prônait déjà Montesquieu : une véritable séparation des pouvoirs, et donc un contrôle – s’il était possible – de tous les pouvoirs sur le parcours entre les élections. Car, autrement, l’alternance se joue entre ceux qui promettent le plus et tiennent le moins… pour recommencer avec un déluge de mots sur un désert d’idées…

Les dictatures pyramidales ne permettent aucune liberté : ni les libertés collectives ni individuelles… Tandis que les « démocraties » permettent une liberté des groupes, mais souvent borgne : il faut éviter de voir les poutres dans les yeux de son clan, et mettre en évidence les pailles dans les yeux des autres… Par contre, de telles « démocraties » qui recourent aux béquilles policières permettent que celles-ci deviennent parfois une sorte d’État dans l’État, donc des dictatures sectorielles qui se comportent comme des cellules cancéreuses tendant à phagocyter des pays entiers dans leurs propres intérêts de clan.

Je me rappelle que, dans une des premières rencontres avec Jean Rostand, mon ancien ami de Ville d’Avray m’a demandé : « Pourquoi acceptez-vous de rester en France ? ». Il m’a répété plus tard mon attitude d’alors quand j’ai ouvert les bras et déclaré : « Mais, pour la Liberté… » Et à Jean Rostand, le mot de la fin : « Vous avez choisi la Liberté et vous avez trouvé les barbouzes… ». En effet, il existe une censure qui ne dit pas son nom, qui empêche une personne d’avoir accès aux mass-médias si elle n’appartient pas à des partis ou à des clans, voire à des lobbys… La critique est « tolérée » si elle s’adresse à des intérêts adverses. Sinon, une personnalité libre et critique est toujours ostracisée.

Je pense qu’ici se trouve un malentendu entre des segments totalitaires de la bureaucratie de Paris et moi. Dans mes articles parus non seulement dans Le Monde, Le Figaro, Libération, Le Matin de Paris, etc. – comme à l’étranger – et aussi dans mes livres, j’ai incriminé, à juste titre, les dictatures communistes. Mais quand, contrairement à la Liberté borgne en vigueur, j’ai commencé à mettre aussi en évidence les abus du système policier occidental, alors l’oligarchie des services a voulu me bâillonner par des agressions physiques ou par des calomnies dignes, si j’ose dire, de la dictature communiste de Bucarest. D’ailleurs, en comparant plus tard les dossiers de la Sécurité communiste de Bucarest contre moi, où se trouvent des menaces – plus ou moins masquées – d’assassinat, et ceux obtenus par la Commission Informatique et Liberté (CNIL) à Paris, j’ai pu constater une convergence qui démontre la complicité dans la « désinformation » des vases communicants entre les services de la dictature communiste et ceux de la démagogie capitaliste. Une telle constatation implique aussi la triste vérité que le combat pour la Liberté et la justice s’avère dangereux non seulement dans les dictatures mais également dans les « démocraties », à cause des abus policiers souvent confortés par les autorités judiciaires.

Avant la chute de la dictature du clan Ceausescu, il vaut la peine de rappeler une tentative avortée de certaines personnalités politiques émigrées en Occident pour créer un « Comité national roumain » comme gouvernement extérieur d’opposition, en 1978, probablement inspiré par l’action du général de Gaulle à Londres pendant la guerre mondiale. J’ai ainsi été contacté par Nicolae Penescu, l’ancien secrétaire général du Parti national paysan d’Iuliu Maniu, qui m’a écrit et m’a rendu plusieurs visites pour me convaincre de faire partie de ce conseil, non seulement comme membre, mais aussi – selon lui – comme ministre d’un gouvernement en exil. Ioana Brătianu, la fille de l’historien George Brătianu mort dans une prison communiste, m’a fait la même proposition. Malgré leur insistance, j’ai refusé une telle proposition qui m’apparaissait dans le meilleur des cas inutile et dans le pire dangereuse pour la situation de la Roumanie. Car une telle organisation en exil aurait donné, sans doute, l’occasion au clan Ceausescu de durcir encore la dictature sous le prétexte d’une menace extérieure.

D’ailleurs, les événements ont montré que j’ai pris la bonne décision de ne point faire de la figuration dans un « gouvernement en exil » sans aucune efficacité réelle. Faut-il ajouter qu’un tel « gouvernement » n’a jamais eu d’existence effective car la querelle entre des groupes et personnalités politiques divergentes l’ont fait naître mort ? Par exemple, Nicolae Penescu, avec plus d’expérience politique, et Ioana Brătianu, avec un nom historique, sont devenus rivaux pour la « présidence ». Et ils ont choisi comme « arbitre » de leur affaire de préséance l’ancien roi Michel, qui ne représentait, éventuellement, que la voix versatile du dernier conseiller qu’il avait écouté. Soulignons aussi qu’à l’époque, le gouvernement Ceausescu était encore soutenu par les dirigeants officiels de Paris, Londres et Washington, d’autant que le dictateur et son épouse pseudo-savante se trouvaient reçus avec tous les honneurs en Occident, ce qui renforçait ainsi, à l’intérieur de la Roumanie, leur culte de la personnalité, digne de la famille d’Ubu roi… Enfin certains articles critiques sur la Roumanie communiste me furent refusés par Le Figaro d’alors, où un journaliste ripoux, Michel P. Hamelet, dirigeait la désinformation et publiait dans ses livres des dithyrambes au dictateur des Carpates et du Danube.

Malgré tout, j’ai publié des articles critiques dans La Libre Belgique de Bruxelles, qui gardait une plus grande objectivité que certains journaux français au sujet de la dictature de Bucarest. Bien entendu, après sa chute, la tonalité de la propagande occidentale tourna à l’opposé de ses positions précédentes marquées par les louanges, quand la dictature communiste était en odeur de sainteté capitaliste… Cette versatilité géopolitique globale a contribué, sans doute, à la convergence des dossiers des services spéciaux et de police de l’Est comme de l’Ouest. S’il existait une véritable res publica – c’est-à-dire un gouvernement respectant le bien public – je devrais, sans doute, être considéré comme un citoyen sans peur et sans reproche… Mais comme partout pullulent les « Ripoubliques », je reste… un citoyen sinon à abattre, du moins à bâillonner ou à ostraciser pour que mes analyses critiques ne jettent pas d’ombre sur les sardanapales des ripoux… urbi et orbi… dans un monde oscillant souvent entre Goulag et Guantanamo…

De surcroît, on se trouve souvent dans le règne de Tartuffe : je garde pour l’éventuelle curiosité historique les lettres de félicitations et les éloges me concernant de la part de Valéry Giscard d’Estaing, Jacques Chaban-Delmas, Jacques Chirac, Michel Debré et d’autres personnalités politiques, tandis que leurs services spéciaux et de police essayaient de me piquer, comme jadis les poux sortis des perruques poudrées des oligarques… Ainsi, quand j’ai été invité pour des conseils à l’Élysée – au temps des septennats de Giscard et de Mitterrand – des conseillers du premier m’ont informé que des « Notes » des services spéciaux me décrivaient comme un éventuel crypto-communiste ou espion, tandis que pendant la période socialiste, des « Notes » similaires me traitaient – avec la même désinformation – de crypto-fasciste ou de partisan d’extrême droite…

J’ai demandé – dans un cas comme dans l’autre – pourquoi de telles « Notes » sont demandées, alors même que je suis invité comme une personnalité connue pour mes livres et mes prises de position en faveur d’un monde plus libre, dans les principaux journaux de France et de l’étranger, notamment au Canada, au Mexique, en Suisse et en Belgique. À mes questions sur une telle pratique, des conseillers de la droite comme de la gauche m’ont répondu – d’une manière invariable – que de telles « Notes » étaient reçues automatiquement quand quelqu’un était reçu et consulté à l’Élysée… Cela implique que les « services » se réservent un droit de regard, voire d’intoxication préalable, jusqu’aux plus hauts niveaux des États dits démocratiques.

Comme surcroît d’hypocrisie – s’il était encore nécessaire – je puis citer plusieurs ministres de l’Intérieur, Michel Poniatowski, Christian Bonnet ou Charles Pasqua, qui m’ont dit, les yeux dans les yeux, et aussi par écrit, que la police et les services spéciaux ne se sont jamais intéressés à moi, tandis que les dossiers consultés dans le cadre légal de la CNIL prouvaient exactement le contraire : une surveillance au jour le jour, absurde et malveillante. Je garde aussi la lettre du grand intellectuel Raymond Aron auquel je m’étais plaint de ces abus, en tant que collègue universitaire – et néanmoins ami – et qui a demandé, en mon nom, des éclaircissements au ministre de l’Intérieur d’alors, Michel Poniatowski, qui lui a répondu – la photocopie de sa lettre m’a été transmise – que les « services » ne se sont jamais intéressés à ma personne… Tartuffes… parisiens-pharisiens ? S’agit-il d’une consolation que de constater que, dans une hiérarchie inversée des valeurs, qui comme la culotte du roi Dagobert se retrouve toujours à l’envers, ceux qui donnent du miel reçoivent du fiel et ceux qui suintent le fiel sont abreuvés de miel ?

Écartelé entre l’idéal et la réalité d’un trop bas-monde, reste-t-il encore un espoir pour ceux qui, phagocytés par leur œuvre, découvrent avec Bolivar, le Libertador de l’Amérique latine, sur son lit de mort, qu’ils ont labouré les vagues de la mer ? Peut-on affirmer avec Paul Valéry que le soleil est une « faute éclatante » qui masque la conclusion finale : que l’univers n’est qu’un défaut dans la « pureté du Non-être » ? Dans l’impossibilité biognoséologique de répondre avec une certitude absolue à de telles pensées – peut-être faut-il se résoudre à suivre la serpentine d’une vie sillonnée par la souffrance d’un accomplissement qui s’enfuit avec l’horizon intouchable. Et cet écartèlement – entre toutes les vies d’une vie de tragédie multipolaire – met en lumière la radiographie sélective et critique qui, sans doute, pourrait, même dans une hypothèse hypothétique, épargner au futur imprévisible les graves fautes du passé et du présent, aboutissant ainsi à une moindre souffrance dans la biosphère, ou au moins dans la microsphère de tout un chacun.

A Paris, le 21 Mars 2017

Dumitru-Denis Buican-Peligrad

Sursa-http://georgeanca.blogspot.ro/

Să-i fie somnul lin…

***

                          TATĂ, MI-E DOR DE TINE

Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor

şi Doamne, grea este despărţirea,

şi n-am ştiut că o să mori,

dorindu-te mereu, aievea.

Nu ştiu dacă am greşit vreodată

şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,

să fiu cu inima-mpăcată

că te-odihneşti printre cei drepţi.

 …….

Rizac Ioan s-a născut în data 06 aprilie 1921 în localitatea Banila pe Siret, raionul Storojineț, reg. Cernăuți, mama Trandafira și tatăl Gavril. S-a refugiat în anul 1944 în țara Mamă. Fratele Vasile, împușcat la graniță pe când încerca să fugă. Mama, Trandafira, se întorsese din drum pentru a-și îngropa feciorul și nu a mai putut părăsi localitatea.

Doar prin anii 1950 tata, și-a primit o identitate…În Banat a fost doar tolerat…nimic mai mult, ca majoritatea refugiaților…văzut prin ochii fraților români doar un venetic…

În data de 20 septembrie 1987 se stinge într-un spital, măcinat de boală și dor…

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească. Nu te vom uita niciodată, tată!

Mariana Gurza

06. 04. 2017

Tata, mi-e dor de tine-versuri Mariana Gurza-Recita actorul Florin Nan

 P. S. Coincidență sau nu, interviul realizat de doamna Emilia Țuțuianu, psiholog, scriitor, publicist, editor, mi-a amplificat dorul de tata. Domnia sa a știut cum să mă poarte prin cufărul cu amintiri. Un interviu bine realizat și onorant.

Mulțumiri, stimată doamnă!

Din punctul meu de vedere, a fost un moment IN MEMORIAM.

Din păcate, interpretările au fost altele…

Din esență-n suprafață
Ea-i tovarășă de viață
Și are supremul gaj
Să mai facă un colaj!

Viața ca profesie, profil și pasiune – Am ca interlocutor pe distinsul medic şi scriitor Virgil Răzeşu, cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ, o personalitate a lumii medicale nemţene, dar în aceeaşi măsură şi a lumii literare.

Emilia ŢUŢUIANU:  Stimate domnule Răzeşu, dacă ar fi să-l luăm în seamă pe Goethe care afirmă: ,,ce puţin s-a scris despre cele întâmplate, ce puţin s-a păstrat din ceea ce s-a scris !” Ce aţi comenta, din perspectiva vârstei şi a experienţei Dvs. ? Ştiu că dedicaţi foarte mult timp scrisului? Cu aceeaşi pasiune ca şi pentru chirurgie ?

Virgil RĂZEȘU: Răspund mai întâi ultimei părţi a întrebării dumneavoastră şi spun că pentru mine nu se mai pune problema unui timp liber sau nu. Întreaga mea activitate este dedicată scrisului, pe care, evident, îl practic cu aceeaşi pasiune cu care mi-am practicat şi profesia. De altfel, consider că omul trebuie să pună pasiune în tot ce face. Chiar şi în ură sau dispreţ. Socotesc pasiunea ca un fel de catalizator, un condiment sine qua non, care pune în valoare şi dă sens tuturor acţiunile noastre, ba le şi înnobilează.
Sincer vorbind, nu-mi permit să-l comentez pe Goethe, dar n-aş subscrie la enunţul său. Mărturie stau bibliotecile lumii, ca să nu mai vorbim despre băncile de date de care dispunem în prezent, uluitoare prin capacităţile lor de stocare. Şi cred că nici Goethe nu avea motive să se plângă, la timpul său, din acest punct de vedere, chiar dacă admitem că omenirea a risipit din bogăţiile ei spirituale destul de mult.

Emilia ŢUŢUIANU: În psihologia tradiţională s-au remarcat două şcoli principale de gândire : empirismul şi nativismul. Haideţi să facem o incursiune în trecut şi să îmi vorbiţi de familia dvs., de anii copilăriei. Ce amintiri vă sunt ,,aproape”? Cum au fost ,,cei şapte ani de acasă”?

Virgil RĂZEȘU: Nu neg existenţa celor două şcoli indicate de dumneavoastră dar, pentru vremea noastră, toate aceste clasificări sunt depăşite. Explozia mijloacelor de comunicare face ca nimic din vechile tipare să nu mai fie valabile pentru prezent. Nu există domeniu de activitate care să nu sufere o fantastică metamorfoză care nu mai admite nici o schemă fixă. În lumea noastră totul este posibil, barierele de orice tip dispar şi importantă cu adevărat rămâne comunicarea şi transmiterea mesajului. Şi din acest punct de vedere nu ne putem plânge. Cât despre sintagma celor şapte ani de acasă, amintesc că în ultimul meu roman, a¬bia ieşit din tipografie, dedic câteva pagini acestor ani de care nu se mai poate vorbi în prezent. Pare un paradox, fiindcă mijloacele şi modalităţile de educare s-au înmulţit exponenţial. În ce mă priveşte, copilăria rămâne, ca pentru toţi trăitorii de pe acest pământ, tărâmul fermecat, de care ne aducem aminte la orice vârstă cu bucurie şi nu fără melancolia lucrurilor dispărute pentru totdeauna. Retrăim copilăria la un alt registru, cu copiii şi mai ales cu nepoţii noştri. Aş spune că această etapă este fericită fiindcă are nevoie de foarte puţin, dar mai cu seamă de dragostea părintească, cea fără egal şi pe care nimeni nu o refuză odraslelor lui. Am scris destul de mult despre copilăria mea şi întotdeauna m-am întors către ea, fiindcă acolo sunt izvoarele şi rădăcinile. Familia mea a fost una modestă, de oameni simpli, fără bibliotecă cu pereţii căptuşiţi cu cărţi, pe care să o dau gata până ce aveam să merg la şcoală, ori cu bonă franţuzită care să ne ofere o educaţie după manual. Am crescut în casa bunicilor, împreună cu mulţi copii, dar cu principiile omeniei, ale dragostei de aproape, de bătrâni, de ţară şi chiar faţă de animale, sentimente ce mi-au fost sădite şi pe care le respect şi astăzi. Temeliile educaţiei erau mai limitate decât astăzi, dar funcţionau şi aveau efecte care nu puteau fi desconsiderate.

Emilia ŢUŢUIANU: Povestiţi-ne despre anii de şcoală şi de liceu şi care erau pasiunile şi preocupările dvs. pe atunci? Cum era atmosfera în societate în tinereţea dvs.? Aţi trăit anii trecerii de la capitalism la comunism, povestiţi-ne amintirile dvs. legate de această perioadă?

Virgil RĂZEȘU: Aşa cum aţi subliniat, în mare, copilăria am trăit-o într-o societate destul de bine aşezată, în care absolut toate instituţiile, fie că era vorba de învăţământ, educaţie, sănătate, administraţie, justiţie, poliţie, jandarmi, armată etc., erau de model fran¬ţu¬zesc şi erau verificate de timp. Principala trăsătură a acelei societăţi era existenţa unei scări a valorilor, reală şi respectată. Nimeni nu dorea să pară şi să fie mai mult decât era. Iar dacă era dotat intelectual şi mai ales, interesat, îşi putea depăşi treapta pe care se afla prin naştere şi se putea bucura de roadele muncii sale.
Odată cu instaurarea regimului prosovietic, toate s-au dat peste cap, nimic din ce era aşezat şi bine fundamentat nu a rămas şi, fapt notabil, au ieşit la suprafaţă, au fost stimulate şi au căpătat strălucire şi putere cele mai joase porniri ale omului. O foarte mare parte din valorile noastre recunoscute au fost suprimate, odată cu istoria, grav falsificată, cu negarea originilor noastre adevărate. Privind retrospectiv existenţa mea, pentru mine, ca individ, lucrul cel mai semnificativ a fost lipsa accesului la un instrument muzical, ceea ce a făcut să încep târziu pregătirea muzicală. În plus, ultimii ani de liceu au fost marcaţi de soarta fratelui meu, condamnat politic ca elev, la patru ani de închisoare, pentru ca la câţiva ani de la ispăşirea întregii pedepse, să mai beneficieze de un supliment de 18 ani. Din totalul celor 22 de ani de puşcărie a făcut 10, suficient ca să-i strice viaţa şi viitorul pentru totdeauna.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum vedeţi acum, ce părere aveţi despre roata istoriei când, după 45 de ani de comunism, se trece din nou la capitalism?

Virgil RĂZEȘU: Cred că puţini au fost cei care au iubit cu adevărat comunismul, în afara oportuniştilor şi a celor fără căpătâi, pentru care a fost mană cerească, fiindcă i-a plasat pe locuri la care, în mod normal, nu aveau dreptul. Ei l-au susţinut, din interes şi nu cred că greşesc, continuă să deţină şi acum puterea, condamnând cu asprime regimul care i-a făcut oameni. Nu pot nega că în comunism s-au făcut şi lucruri bune, fiindcă ar însemna să-mi neg propria viaţă şi activitate. Principalele neajunsuri ale vechii orânduiri au fost, pe de o parte, punerea sub călcâi a libertăţilor elementare şi distrugerea valorilor naţionale, deşi aparent, le propovăduiau, minciuna publică şi făţărnicia, ca şi stimularea nonvalorii, a răutăţii şi lipsei de omenie, ridicate la rang de virtuţi naţionale, ceea ce a dat naştere unei pături sociale bine înfipte şi nemeritat beneficiară a unei vieţi de huzur. Mai pe scurt, comunismul – cel puţin cel practicat la noi – a asigurat un nivel de trai modest, de subzistenţă, pentru toată lumea, chiar dacă exista o înregimentare caraghioasă, de carton şi vodevil.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce v-a determinat să urmaţi medicina şi cum a fost perioada studenţiei dvs. în anii 1950? Ce amintiri aveţi legate de anii studenţiei, ce alte pasiuni aveaţi şi care era atmosfera în rândul studenţilor medicinişti?

Virgil RĂZEȘU: Prima mea opţiune nu a fost medicina, ci muzica, pentru care am avut reale aptitudini. Din păcate, din cauza greutăţilor materiale de după război, am început studiul viorii, cel mai greu instrument din câte există, foarte târziu, la 15 ani, când am avut prima mea vioară. Cu toate că am recuperat rămânerile în urmă şi am terminat studiile complete şi avansate ale instrumentului, ceea ce nu am mai putut modifica a fost tracul de care nu m-am debarasat niciodată când a fost vorba de o acţiune artistică. Este suficient să spun că nişte prieteni de ai familiei, catolici, mă rugaseră să cânt duminica la slujbă în biserică. Eram sus, sub cupola bisericii, numai eu şi organistul, nu mai puteam vorbi de un public care să genereze emoţii. Dar acestea nu mă ocoleau, era un adevărat chin, chiar dacă în final eram aşteptat, felicitat şi îmbrăţişat pentru ce şi cum cântasem, dar eu nu mai eram om, din cauza tracului. Un coleg de liceu evreu, mi-a spus, cu foarte mare dreptate: „în viaţă, poţi să fii profesor, doctor, sau inginer bun sau rău. În artă nu ai voie să fii decât primul. Altfel, ai să ajungi să cânţi la pupitrul şapte de la vioara a doua într-o orchestră şi ai să ajungi să cânţi la nunţi şi la botezuri”. L-am ascultat şi bine am făcut. M-am înscris la medicină la Iaşi şi pot să spun că studenţia a fost o perioadă foarte frumoasă a vieţii mele. Înainte de orice, pentru că însemna traiul pe propriile picioare şi apoi că ea te face să întrevezi propriul viitor. În plus, mediciniştii se bucură de un adevărat privilegiu, care înseamnă contactul cu semenii şi nu cu orice fel de semeni, ci cu cei aflaţi într-o situaţie specială, aceea de oameni bolnavi.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum aţi ajuns la Piatra Neamţ şi cum a fost apreciat chirurgul Răzeşu? Vorbiţi-mi vă rog despre anii în care aţi lucrat aici şi ce întâmplări, evenimente speciale puteţi să ne povestiţi.

Virgil RĂZEȘU: Pregătirea mea chirurgicală am realizat-o tocmai la Arad. M-am bucurat de o şcoală medicală de certă valoare, şi nu doar atât, graţie colectivului de acolo şi în mod particular, datorită unui profesor, Eugen Adam, boier de viţă veche, mazilit de putere la marginile regiunii Timiş, mi-am conturat şi personalitatea profesională. În urma concursului dat pe ţară, am avut şansa de a obţine postul de la Piatra Neamţ.
Este greu pentru mine, să caracterizez propria activitate, alţii ar trebui s-o facă, dar ce pot spune este că, timp de aproape cincizeci de ani, mi-am onorat profesia şi specialitatea şi evident, am fost ataşat în mod deosebit de bolnavii pe care i-am îngrijit. În momentul de faţă nu mai are nici o valoare să menţionez că am operat nu ştiu câte mii de bolnavi (spunea un dascăl nemţean „cât un orăşel cu 40.000 de suflete”) sau altele, ci să mă gândesc dacă şi ce rămâne în urma mea.
Mărturisesc că, într-un fel, am suferit toată viaţa că nu am făcut o carieră universitară, dar condiţiile din vremea opţiunilor cuvenite nu mi-au permis. Apropo’, după revoluţie, în 1991, Universitatea de Medicină din Constanţa mi-a trimis invitaţia de a participa la un concurs de conferenţiar. Sigur că m-aş fi dus. Dar invitaţia aceea nu mi-a parvenit niciodată. A ajuns în mâinile unui binevoitor şi pur şi simplu, a rupt-o. Soarta a făcut să rămân, mai departe, la Piatra Neamţ. Dar nu m-am pierdut cu firea şi convins că cel mai important lucru este ce laşi în urmă, mă pot declara mulţumit. Am fost implicat în activitatea ştiinţifică, am redactat numeroase lucrări, am fost nelipsit (sunt și acum) de la manifestările ştiinţifice din ţară, şi când a fost posibil, şi din afara ei, şi am contribuit cu grăuntele meu la progresul medical. Realizările mele profesionale de primă mărime sunt două: una este reprezentată de cartea de chirurgie, unicat în bibliografia noastră de specialitate, destinată tuturor celor care pregătesc un concurs sau un examen. Şi slavă Domnului, viaţa unui medic înseamnă un şir continuu de asemenea praguri! Cartea se află la a treia ediţie, ultima are caracterele unui tratat modern, fiind mult amplificată şi actualizată şi este supranumită Biblia de la Piatra Neamţ, bineînţeles pentru chirurgi. O dovadă a interesului pentru ea este că a fost vândută în 16.000 de exemplare. Cea de a doua realizare este de asemenea unicat şi este vorba de Reuniunile Chirurgilor din Moldova, care numără 37 de ediţii până în prezent şi care de 6-7 ani poartă şi numele de Iacomi – Răzeşu. Dumnezeu mi-a hărăzit șansa aceasta rară de a mă fi numărat printre organizatorii tuturor ediţiilor. De altfel, socotesc aceste reuniuni ca o adevărată avere a județului nostru și îmi doresc ca ele să continue cât va fi posibil, şi după ce nu voi mai fi.
În rest, am fost cunoscut de lumea noastră medicală, am fost onorat cu titlul de membru de onoare a numeroase societăți, al Academiilor Oamenilor de Știință și al celei de Medicină şi am o sumedenie de titluri şi distincţii, fiind cel mai titrat medic al judeţului. Vă închipuiţi că pentru momentul de faţă, această realitate nu mai are o semnificaţie specială, dar demonstrează că, atunci când eşti interesat, poţi reuşi. Altfel, pot afirma că am fost ancorat direct în viață și acolo unde am simțit că am ceva a spune și a acționa direct, nu m-am mulțumit să rămân pasiv. Aș mai adăuga un lucru, nu lipsit de semnificație. Nu știu cum am fost socotit de colegii sau concetățenii mei, dar pot spune că nu am fost ocolit de manifestările de recunoștință, atâtea câte au fost. Mai important este altceva şi spun că zilele trecute, o cunoștință făcea o remarcă foarte semnificativă: „ştii, te numeri printre puţinii care s-au retras din activitate şi despre care nu am auzit pe cineva să te vorbească de rău”, așa cum se obişnuieşte de cele mai multe ori.

Emilia ŢUŢUIANU: Muzica a fost şi este o altă pasiune a dumneavoastră. Vorbiţi-ne vă rog despre violonistul Răzeşu la Orchestra filarmonică din Galaţi şi despre alte amintiri dragi dumneavoastră legate de muzică.

Virgil RĂZEȘU: A fost o perioadă splendidă, de care îmi amintesc cu mare drag. Lucrurile nu erau aşezate ca astăzi. În 1948, un dirijor obscur din Bucureşti, Artur Zahareanu (Zukerman de fapt), a avut ideea năstruşnică dar nu mai puţin splendidă, a unei orchestre simfonice la Galaţi. Ea s-a încropit din mânuitorii de arcuş din oraş (erau destui!) şi din suflătorii luaţi de la fanfarele Regimentului şi ale Şantierului Naval. În mai puţin de o săptămână au trecut prin mâna dirijorului puzderie de instrumentişti şi el a făcut un triaj la sânge, fără să ţină seama de intervenţii sau recomandări, fiind interesat doar de simţul muzical şi de capacitatea de a descifra o partitură. Întâmplarea a făcut să mă număr printre aleşi şi n-am să mă opresc asupra entuziasmului care stăpânea întreaga orchestră. Repetiţiile aveau loc până târziu în noapte, dar nimeni nu obiecta. Aşa se face că în scurtă vreme, primul concert urma să aibă loc în faţa unui public la fel de entuziasmat. Ca amănunt, subliniez că, fără să mă roage cineva, preluasem într-un fel rolul unui secretar şi responsabil cu partiturile. Nu era treabă ușoară. Trebuia să le repartizez pe fiecare pupitru și să le strâng la sfârșitul repetițiilor sau concertelor. Nu numai atât, mă ocupam de programe, de organizarea concertelor, de mobilizare și așa mai departe. O făceam doar din dorința ca acel început să nu se năruiască. Din nefericire, eram obligați să mergem pe șantiere, în marile uzine sau chiar la țară, cu concerte ușurele de culturalizare, încât lucrurile s-au degradat şi în final, și dirijorul a fost prins pe picior greșit cu ceva fonduri nejustificate, iar visul s-a spulberat. Consider totuși că acel nucleu de orchestră simfonică a fost punctul de naștere al filarmonicii de mai târziu.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum şi când aţi început să scrieţi, ce v-a determinat: a fost o întâmplare sau o pasiune căreia i-aţi dat frâu liber?

Virgil RĂZEȘU: Nu pot spune că m-am apucat de scris numai la bătrâneţe, dar am avut întotdeauna conştiinţa că nu trebuie să te apuci de mai multe lucruri deodată, fiindcă nu le faci bine pe nici unul. Cât m-am aflat în activitate, am scris lucrări de specialitate, ceea ce am considerat că este o formă a respectului faţă de profesie. După ce m-am retras, nu am mai călcat cu piciorul în secţia unde am lucrat patruzeci de ani şi mai bine de douăzeci ca medic şef. Nu pentru că nu aş fi fost primit de către colegi, dar am vrut să evit acele întrebări spuse sau gândite numai: „Ce mai vrea şi ăsta ?”, „Nu-i ajunge ?”, „De ce nu stă acasă să-şi vadă de reumatismele lui ?”. Şi atunci m-am apucat de scris şi – chiar dacă unii dintre confraţi mă pot critica – am făcut-o tot la modul profesionist. Am numele pe coperţile a 27 de volume de beletristică (din care şapte traduceri), ceea ce nu este deloc puţin. De fapt, scrisul m-a ajutat să nu trăiesc absolut deloc drama pensionarului care se întreabă dacă mai are vreun rost pe lume şi ce o să facă de mâine.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce vă place să scrieţi, ce subiecte abordaţi cu predilecţie în cărţile dvs. ?.

Virgil RĂZEȘU: Subiectul este unul singur: VIAŢA ! Nu suport scrierile sau filmele ştiinţifico-fantastice stupide, cu indivizi cu un singur ochi, cu o platoşă pe craniu, cu trei degete cu gheare sau copite la mâni sau la picioare şi aşa mai departe şi care forţează trecerea prin ziduri sau proiecţia în viitor cu sute de ani. Oricât am vrea, noi nu putem crea un personaj decât tot în registru omenesc. Şi pe Dumnezeu ni-l închipuim cu chip uman.
Ei bine, descriind viaţa, este mai puţin importantă forma în care o faci. Şi aici, chiar dacă realizezi ficţiune, este posibil ca aceasta să se fi petrecut undeva sau să se petreacă în viitor. Pot spune că am abordat multe forme sau specii literare, precum proza scurtă, cartea de atitudine (printre care şi dosarul meu de securitate), antologia şi memorialistica, lucrările istorice dar, fără îndoială că, acord romanului prioritate valorică şi consider că el este cel care, la modul major, dă măsura scriitorului.

Emilia ŢUŢUIANU:  Cum aţi ales tematica traducerilor din cele 7 cărţi traduse din autori străini apărute până acum? V-au impresionat în aşa măsură încât aţi dorit să le traduceţi sau a fost altceva ?

Virgil RĂZEȘU: Fără îndoială, este vorba de cărţi care m-au marcat în mod deosebit, care au putut însemna adevărate modele pentru mine şi care m-au ajutat să-mi conturez personalitatea literară de un anumit fel.

Emilia ŢUŢUIANU: Apropo de modele, care au fost personalităţile care v-au marcat destinul, ce oameni deosebiţi aţi avut plăcerea şi bucuria de a cunoaşte?

Virgil RĂZEȘU: Oricât s-ar considera cineva de dăruit sau talentat pentru o profesie obişnuită sau pentru practicarea unei arte, el nu se poate detaşa de anumite modele, uneori chiar la modul inconştient. Din nimic nu poate rezulta decât nimic. Prin forţa împrejurărilor începi prin a copia ceea ce fac modelele. Că ulterior realizezi inovaţii, perfecţionări sau modificări ale unor tehnici diferite de ale modelului este cu totul altceva. M-am bucurat de modele deosebite din timpul tuturor etapelor de studiu, dar şi după ce am devenit profesionist pe propriile picioare. Când a fost timpul, am devenit şi eu model pentru alţii şi m-am bucurat la modul sincer. Concitadinul dumneavoastră, doctorul Dan Arvătescu a declarat, nu o singură dată, la scenă deschisă, că am fost un model pentru el. Amintesc, de asemenea, de doctorul Adrian Lobonțiu, român de-al nostru, o mare somitate chirurgicală, recunoscută în Europa și America, inițiatorul chirurgiei transorificiale, o tehnică miniminvazivă care nu lasă nici un semn la suprafața pielii, întrucât toate instrumentele chirurgicale sunt introduse prin orificiile naturale. Ei bine, cu toate că este un nume mare, de însemnătate mondială, nu uită să spună că, graţie cărţii mele, începuturile chirurgicale i-au fost uşurate şi nu uită niciodată să semneze cu „elevul dumneavoastră”. Ce să mai spun despre o familie de medici veniţi din Basarabia, al căror parcurs iniţial nu a fost lipsit de zbucium şi necazuri greu de justificat, dar pe care i-am ajutat şi în cele din urmă au reuşit să-şi facă o situaţie profesională şi materială foarte bună. Ei bine, ei consideră că situaţia lor de astăzi mi se datorează mie. Cum să nu-mi facă plăcere asemenea recunoaşteri?

Emilia ŢUŢUIANU: Ce aţi aprecia mai mult la o persoană: o cultură bogată sau un caracter onest, vertical, care nu face compromisuri ?

Virgil RĂZEȘU: Întrebarea dumneavoastră nu admite sau… sau. Noţiunile nu sunt adversative şi este evident că poţi avea o cultură bogată dar să nu fii o persoană onestă sau invers. Este bine când ambele atribute aparţin aceleiași persoane, la care trebuie adăugat un dozaj bine determinat, cel puţin pentru cea de a doua calitate. Cât despre compromisuri, personal cred că orice viaţă este „o artă a compromisului”, la care suntem obligaţi de convieţuire şi care uşurează armonia, continuitatea şi progresul oricărei societăţi. Evident că există şi în aria compromisului, anumite aspecte reprobabile, care aduc mari prejudicii tuturor, în cele din urmă chiar persoanei respective.

Emilia ŢUŢUIANU: Se spune în înţelepciunea poporului nostru că nu trebuie să ne bucurăm sau să ne întristăm pentru că tot ce apare… dispare. Dumneavoastră care consideraţi că sunt cu adevărate bucuriile de care aţi avut parte în viaţă… şi care nu au dispărut?

Virgil RĂZEȘU: Eu cred mai degrabă că orice dispariție însemnă un nou început. Orice loc eliberat este ocupat de altceva. De la sine înţeles că toate ființele, lucrurile şi evenimentele au o evoluție asemănătoare, cu început, durată și final. Dar absolut totul devine istorie și lasă o urmă, oricât de neînsemnată. Pentru om, important este ce rămâne după el, ca bun al tuturor, pentru întreaga societate.

Emilia ŢUŢUIANU: Shakespeare ne spune că slăbiciunea poartă nume de femeie. Dumneavoastră aţi afirmat odată că ,,femeia este axul şi temelia lumii” dar, îndrăznesc să vă întreb, cum rămâne cu ambrozia şi otrava din care este creată femeia?

Virgil RĂZEȘU: Este frumos ce spunea marele Will. În vederile mele, femeia este cea mai desăvârșită creație a naturii sau a lui Dumnezeu, incomparabil superioară şi la mare distanţă de bărbat. Ea este cea puternică sau tare, dacă vreţi, ea reprezintă matricea, este baza a tot ce există pe lume, bun sau rău. Ea este slabă numai în iubirea trupească. Iar această slăbiciune i-a fost dată de natură tocmai pentru a-și asigura perenitatea și continuitatea. Dacă perpetuarea speciei era lăsată pe seama bărbaților, omenirea ar fi dispărut de multă vreme. Cât despre ambrozia și otrava aflătoare în fiecare femeie, nu sunteți departe de adevăr. Dar, în concepţia mea, femeia trebuie să aibă din toate darurile şi scăderile posibile câte puțin. Așa cum o prăjitură, oricâte ingrediente ar conţine, dacă nu are un dram de sare sau o nuanţă de amărui, nu are gust. Problema cheie este a dozajului tuturor componentelor care intră în structura nemaipomenită a femeii, şi aici intervin circumstanţele şi mai ales, educaţia.

Emilia ŢUŢUIANU: Dragostea îl face pe cel slab să fie tare, iar pe cel fără resurse să găsească mijloace. În societatea de azi, se mai ridică altare acestui sentiment?

Virgil RĂZEȘU: Neapărat, dragostea nu are nici hotare și nici moarte şi este şi va fi aceeaşi din veacul veacului. Sub diferitele ei forme de manifestare, iubirea stă la temelia tuturor lucrurilor și fiindcă femeia nu poate trăi fără iubire, iată cum se întâlnesc, ca noțiuni universale. Toate celelalte sentimente sau porniri sunt subordonate iubirii.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum aţi defini fericirea şi ce relaţie vedeţi între fericire şi bogăţia materială?

Am scris destul de mult despre fericire. O fericirea ca atare, fără început şi sfârşit, nu există. Nu există ca entitate bine determinată, pe care o trăieşti și o pui la păstrare pentru mai târziu sau pentru totdeauna. Există numai momente de fericire, mai lungi ori mai scurte, care nu sunt altceva decât noduri de armonie adevărată. Când omul încearcă să creeze asemenea clipe de armonie, debarasându-se de invidie, de ură, de răutate, se apropie foarte mult de fericire.

Emilia ŢUŢUIANU: Cum apreciaţi viaţa literară nemţeană?

Virgil RĂZEȘU: E greu de apreciat și nu știu dacă eu sunt cel mai în măsură s-o fac. Dar ca să-mi exprim o părere, trebuie să spun că în teritoriul de sub Ceahlău există mult potențial cultural şi ca atare, scriitoricesc. Cum a existat dintotdeauna. Din nefericire, poten¬țialul acesta nu este folosit, nu este remarcat, evidențiat şi sporit. S-au creat niște enclave elitiste fără fundament, strict conjuncturale. Există destui scriitori nemţeni care au primit, meritat sau nu, girul Uniunii Scriitorilor. Foarte bine. Numai că pentru aceştia, restul scriitorilor nemţeni nu există. Şi ceea ce este lipsit de fairplay şi deontologie este că nu mişcă nici un deget pentru ca şi alţii să devină membri ai USR.

Emilia ŢUŢUIANU: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor?

Virgil RĂZEȘU: Glumiți, doamnă! Am făcut două tentative, prin filialele Iași și Bacău, ambele eșuate, m-am adresat direct domnului președinte, dar nimic nu s-a întâmplat. Fiindcă, ce poate fi mai simplu decât să spui … ,,dă-l în… de doctor, să-și vadă de bolnavii lui!”.

Emilia ŢUŢUIANU: Aveţi atâtea cărţi de literatură apărute. Puteţi să ne spuneţi când v-a apărut prima carte? Cum decurge procesul scrierii unei cărţi? Care e imboldul sau muza dvs.?

Virgil RĂZEȘU: Primele două cărți au apărut în 1997, în tandem. Ambele de proză scurtă, una Spectru intim, relatând diverse episoade sau secvențe din viața mea de fiecare zi în postură de chirurg, cea de a doua, Trei bisturie care au revoluționat medicina, o carte de filozofie simplă, dar cu atât mai interesantă. Primul bisturiu era bisturiul chirurgical, de sânge, obișnuit, care separă țesuturile sănătoase de cele bolnave, al doilea este bisturiul imagine, cel care pătrunde în intimitatea țesuturilor și ne dă relații despre ce se petrece acolo (ecografie, computer tomograf, RMN etc.), iar al treilea, cel mai teribil dintre toate, bisturiul cuvânt care aparține tuturor oamenilor, cel care zidește dar poate să și dărâme sau să ucidă.
Cât privește procesul scrierii unei cărți, el poate fi simplu sau, la fel, foarte complicat. Important este să ai ce și să vrei să comunici semenilor tăi. Nimeni nu scrie pentru sine. Pentru mine, geneza unei scrieri este determinată de un eveniment, de o necesitate, de un fapt despre care devin conștient că am de spus ceva. Odată procesul amorsat, mintea lucrează în permanență, uneori mai ușor, alteori mai greu, până când jaloanele principale ale scrierii sunt bine trasate, scheletul întregului este conturat, știu de unde am plecat și unde vreau să ajung şi se cristalizează într-un întreg. Abia atunci trec la creion, mai exact la tasta PC-ului, și dezvolt sau umplu spațiile dintre traseele principale, creez personajele principale și secundare, le leg între ele și astfel se conturează întregul. Trebuie să spun că aici intervine inspirația dar, mai ales, o anumită cantitate de informaţie şi de cunoaştere a vieţii. Uneori textul curge pur și simplu din creion, alteori trebuie să muncești, nu glumă, timp îndelungat. Odată întregul schițat, urmează un proces mult mai complicat, care înseamnă organizarea acţiunii, în care o anumită cronologie trebuie respectată, în care fluenţa şi conturarea tuturor personajelor care susţin acţiunea este o cerinţă capitală, şi multe alte operaţiuni care vizează în special, forma, care dă strălucire fondului. Din acest punct de vedere, spun că trec de câteva zeci de ori (fără exagerare) peste fiecare frază şi cuvânt şi nu sunt mulţumit decât când găsesc exprimarea cea mai potrivită. Iubesc foarte mult limba română, o respect şi îmi fac un titlu de mândrie când reuşesc să scriu într-o limbă curată şi mai ales, corectă.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce atârnă pe „panoplia” dumneavoastră literară ?

Virgil RĂZEȘU: Nu mai puţin de douăzeci de titluri, la care se adaugă cele şapte traduceri din literatura universală, în afara cărţilor de specialitate sau ştiinţifice. Am abordat destul de multe genuri literare, cu excepţia poeziei. Vreau să ştiţi că nu neg o oarecare facilitate la versificare care mi-ar fi permis să înscriu în propriul palmares şi câteva cărţi de poezie. Dar fiindcă socotesc genul unul care nu acceptă facilitatea, dincolo de perfecţiune, nu l-am abordat. Printre scrierile mele figurează nu mai puţin de şase romane, genul literar cel mai complex, şi nu pot spune decât că sunt foarte bucuros că l-am onorat. De câteva zile a apărut cel de al şaselea roman al meu, Trandafirul albastru, un roman cu o factură aparte, în care personajele principale sunt apropiaţi ai mei, aflaţi într-o postură particulară.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce proiecte de viitor aveţi? Credeţi că secretul succesului, al celebrităţii, are în formula sa depăşirea limitelor proprii?

Virgil RĂZEȘU: Neapărat! Dar dacă vorbiţi de depăşirea unor limite trebuie să admit că există două tipuri de limite. Una aparţine marii majorităţi a oamenilor şi este bine când treci de ea, însă există, aşa cum spuneţi, şi nişte limite proprii, individuale, care trebuie atinse într-o multitudine de feluri. Este greu de admis că îţi depăşeşti propriile limite, dar să le lărgeşti, să le reconfigurezi este posibil şi necesar.

Emilia ŢUŢUIANU: Făcând o radiografie a societăţii în care ne ducem existenţa, care ar fi rezultatul ? Boala de care suferim cu toţii, prin neimplicare în deciziile strâmbe pe care aleşii le iau, are „tratament” sau este „incurabilă”?

Virgil RĂZEȘU: Nu cred că este nevoie de o radiografie a societăţii noastre, fiindcă ea este vizibilă cu ochiul liber. Nu am motive să fiu foarte mândru de ceea ce se petrece în societatea noastră şi nu cred că a rămas vreun domeniu nealterat, nedegradat, graţie unei clase politice de proastă calitate, stupidă şi avidă doar de îmbogăţire prin furt şi acţiuni nedemne de reprezentant al cetăţenilor.

Emilia ŢUŢUIANU: Care ar fi vectorii după care s-ar putea ghida generaţia care vine din urmă, din punct de vedere social, moral, politic, personal?

Virgil RĂZEȘU: Grea întrebare! Cum poate fi răspunsul altfel decât greu?! Generaţia următoare este prea aproape, aparţine păturii care ne-a ţinut jumătate de secol în dictatură şi ne-a umilit dincolo de orice limite. Ea este puternică încă şi nu văd de ce ar renunţa la poziţia pe care a moştenit-o. Cred că trebuie să mai treacă două sau trei generaţii până când societatea se va baza pe principii strict valorice şi fiecare va fi plasat pe locul cuvenit.

Emilia ŢUŢUIANU: Pentru a reuşi în viaţă fiecare din noi trebuie să facem sacrificii, mai mari sau mai mici. Care au fost renunţările dumneavoastră şi cum v-au afectat în plan personal?

Virgil RĂZEȘU: Fac parte dintr-o generaţie de sacrificiu, din multe puncte de vedere: război, co¬mu-nism, revoluţie şi altele. Dar nu sacrificiul generaţiei mele mă nemulţumeşte, ci faptul că el devine inutil, în condiţiile în care degradarea societăţii noastre este constantă şi continuă, aşa cum nici o altă ţară aflată în aceleaşi condiţii cu ale noastre nu a consemnat. Sunt puţine speranţe ca vechea noastră societate să-şi găsească echilibrul necesar şi să progreseze, atâta vreme cât vechile structuri nu au dispărut ba, din contră, au îmbrăcat forme mai subtile şi mai puternice.

Emilia ŢUŢUIANU:  Aţi reuşit să creaţi o îmbinare armonioasă între profesie, scrieri, muzică şi viaţa personală?

Virgil RĂZEȘU: Fără îndoială. Condiţiile generale de viaţă, publică şi familială, nu au fost ideale, nici măcar normale, dar cred că am reuşit să găsesc căile cele mai potrivite încât să nu regret nimic din ce am făcut şi să-mi împlinesc datoriile faţă de ai mei, de semeni şi de societate. Ar fi păcat de Dumnezeu să mă plâng că nu am realizat ceva, că nu las ceva în urmă şi că nu am făcut mai mult decât alţii aflaţi în aceleaşi condiţii cu mine. Pe de altă parte, nu mă pot plânge nici de recunoaşterile de care m-am bucurat, multe, puţine, câte au fost. Niciodată omul nu este mulţumit de ceea ce primeşte din partea societăţii dar, obiectiv, nu am motive de nemulţumire.

Emilia ŢUŢUIANU:  Experienţa, vârsta şi reuşitele de până acum vă îndreptăţesc să emiteţi o definiţie a succesului şi de ce nu, a vieţii în general. Cam cum ar suna ea ?

Virgil RĂZEȘU: Succesul, ca şi sănătatea sau fericirea, cu atât mai mult viaţa, pot fi cu greu definite şi de cele mai multe ori, recurgem la comparaţii. Dar privite în general, consider toate noţiunile la care ne referim momente sau perioade de armonie, de mai mică ori mai mare intensitate sau durată, care se răsfrâng asupra noastră. Când putem recunoaşte în esenţa lor contribuţia proprie, sigur că suntem bucuroşi sau chiar fericiţi.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce părere aveţi despre conştiinţă? Dar despre conştiinţa colectivă?

Virgil RĂZEȘU: Conştiinţa este o componentă a vieţii noastre şi nimeni nu se poate desprinde de ea. Formele ei sunt la fel de infinite ca şi oamenii înşişi şi ea, conştiinţa, ne dă măsura propriilor împliniri. Mai departe, conştiinţa colectivă, aşa cum o denumiţi, nu este altceva decât suma tuturor conştiinţelor individuale. Important este ca această conştiinţă colectivă să fie evidenţiată, cunoscută şi folosită de către societate.

Emilia ŢUŢUIANU: Care sunt elementele cele mai îngrijorătoare ale Europei actuale?

Virgil RĂZEȘU: Cred că cel mai îngrijorător şi cu implicaţii catastrofale pentru viitor este unul singur: refugiaţii / migranţii. Este cel care pune sub semnul întrebării existenţa Europei şi a civilizaţiei europene. Cred că lucrurile au scăpat de sub control şi viitorul nu mi se pare deloc optimist. Cine îşi închipuie că vom putea controla situaţia şi că refugiaţii se vor reîntoarce de unde au venit este debil mintal! Prezenţa acestora va genera conflicte greu de stăpânit, populaţia locală va fi nevoită, pur şi simplu, să părăsească locurile de baştină şi să le abandoneze noilor veniţi, lăsând drum liber obiceiurilor şi convingerilor lor religioase, fanatice şi intolerante. Pe de altă parte, trebuie să spun că lucrurile erau previzibile. Toate ţările vestice şi-au construit bunăstarea pe seama populaţiilor care vin acum peste noi toţi. Le-au luat totul, petrol, diamante, chimicale şi altele şi au practicat politica pământului pârjolit, bun numai de safari. N-au pus nimic în loc. Nici şosele, nici surse de apă, nimic, nimic. Acum trebuie să plătească o monedă grea. Nu văd de ce trebuie s-o plătim şi noi, solidari cu ceilalţi, din moment ce nu am luat nimic de la alţii şi avem şi noi problemele noastre, deloc mici. Este datoria doamnei Merkel să plătească pentru cei care au folosit bogăţiile Africii.

Emilia ŢUŢUIANU: Ce aveţi în planul imediat următor ?

Virgil RĂZEȘU: Se anunţă o primăvară foarte bogată în evenimente. În 3 martie voi avea lansarea celor patru cărţi amintite, la Biblioteca Judeţeană G.T.Kirileanu. Între 9 şi 13 martie voi fi prezent la Târgul de Carte din Iaşi. Urmează Zilele Medicale ale Sucevei, Congresul Naţional de Chirurgie, Zilele Medicale ale Spitalului Moineşti şi multe altele. Îmi propun să fiu prezent, ca de fiecare dată la aceste manifestări.

Emilia ŢUŢUIANU: Domnule doctor, vă mulţumesc şi vă doresc un an plin de satisfacţii şi realizări.

——————————

Emilia ŢUŢUIANU

Din volumul „Azi… pentru mâine – Convorbiri”

Roman – Piatra Neamţ

aprilie 2017