NOAPTEA DE APRILIE
ALEXANDRU MACEDONSKI
Noaptea de aprilie
Mai ții oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?…
Un moment! Și-n el o viață de un secol am trăit!
Pentru tine ce-am fost însă? Tot ce-ai fost și pentru mine.
Un capriciu de o clipă pe-ale inimii ruine!
Iată tot. Fără-ndoială, noaptea, c-o vei fi uitat
Și te miri de întrebare precum însumi sunt mirat;
Unul ș-altul, de atuncea, multe nopți avem de-acele
Ca să ne-amintim de toate, este foarte-adevărat!
Dar secretul întrebării, cunoscut inimii mele,
Nu e-al meu să-l dau pe față, și-ți rămâne a ghici
Pentru ce aceste vorbe vin pe buze-a-mi rătăci
„Mai ții oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?…
Un moment!… Și-n el o viață de un secol am trăit!”
Eram tineri deopotrivă, visători ca Poezia,
Grațioși ca Tinerețea, dulci ca două sărutări
Care-aprind pe buze rumeni ale dragostei-mbătări!
Tu în arte, eu în versuri, ne-ncepuserăm solia,
Viitoru-n fața noastră surâdea, și între noi
Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amândoi
Se afla Musset pe masă. Mai ții minte, spune-mi, oare,
Frazele armonioase din poema-ncântătoare,
Când perdelele alcovei tresăreau? Când Rolla, mut,
În beția cea din urmă sta cu sufletul pierdut!
Marion, pe-ale lui brațe, o copilă! cumpărată
Pe preț d-aur, de la mă-sa, se zbătea nevinovată!…
O! De ce n-am fost ca Rolla și ca el să fi făcut
A-mi fi noaptea cea din urmă noaptea ce-am păstrat în minte?…
Câte suferințe astfel nu mi-aș fi cruțat, și cât
N-aș dormi acum de bine printre mutele morminte,
Unde scapi de scârba lumii și de-al traiului urât!
Spune-mi, draga mea… Mă iartă că era să-ți zic pe nume!…
Poți să fii cu o femeie, dar de ești un om de lume,
Trebuie după aceea, doamnă, ca să-i zici, și eu,
Care fac din lume parte, ca un om cu manieră,
Pot să sar pe ici, pe colo, câte-un gard din drumul meu…
Însăși le-ai sărit adesea… Să sar însă-o barieră…
Nu e-n gustul dumitale și nu poate fi-ntr-al meu!…
Doamna mea, dar. Mai ții minte?… Eu nu uit nimic… Încât
Focul ce ardea în sobă parcă-l văd. Tușeai p-atunce
Și credeai că Moartea, grabnic, are-n groapă să te-arunce
Ea luă amorul nostru și se mulțumi pe-atât!
Este-adevărat, desigur: Nu făcusem jurăminte
Ca să ne iubim o viață cum se face-obicinuit!
Un capriciu de o noapte are altfel de cuvinte
Și, cu toate-aceste, o clipă cât un secol ne-am iubit!
Luna nu era în ceruri ca s-o am de mărturie,
Și-nchizându-și somnoroase ochii lor pătrunzători,
Stelele nenumărate de pe bolta azurie
Dormeau duse prin văzduhuri sub o grea manta de nori!
Ușa chiar era-ncuiată. Iar pe ulița deșeartă
Câțiva nătărăi de frunte se luaseră la ceartă,
Atrăgând de la fereastră pe un curios gardist,
Care, strâns la cataramă, în mundiru-i de cazarmă,
Dup-o lungă sărutare, auzise-n casă larmă…
Precum vezi, n-am nici un martor, și e lucru foarte trist!…
Lemnele trosneau sub flăcări și se-ncovoiau în două,
Însă în cenușă mută de atunci s-au prefăcut,
Că de-ar ști ca să vorbească revenind la viața nouă,
Multe-ar mai putea să spună ele, care ne-au văzut!
A! de n-ai uita nimica din momentele trecute,
Dacă noaptea de aprile ți-a rămas în suvenir,
Vino, vom sorbi din cupa fericirilor pierdute.
Zilele vor curge line după-al nopților delir!
Sunt atât de tânăr încă, inima mi-e-atât de plină,
Buzele-mi șoptind un nume după dragoste suspină!
E ciudat, fără-ndoială, — că sunt ani întregi de zile —
Să-mi reamintesc de-o noapte printre nopțile de-aprile,
Și cu gândul dus la tine, visător, să mă trezesc
Cu o patimă în suflet și în inimă c-un nume
Ca să-mi fluture pe buze și să-mi spuie că iubesc!
E ciudat, și n-am ce zice, dar ciudat așa cum este,
Face parte integrantă din a dragostei poveste
Inima este-o enigmă și iubirea un mister,
Le urmez, și iată totul: să le înțeleg nu cer!
De e scris însă departe unde te-afli-acuma, doamnă,
Să uiți nopțile de-aprile pentru nopțile de toamnă
Și să râzi de-aceste versuri ale sufletului meu,
Uită-le, dar lasă-mi dreptul ca să nu le uit și eu,
Și să-mi zic ca mângâiere pentr-o patimă adâncă
„Mai ții oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?
O mai ții tu minte încă?…
Într-o clipă trecătoare cât un secol am trăit!”
Misterul DISPARIȚIEI documentelor despre Dacia.
S-au pierdut ele sau au fost distruse?
Cum este posibil ca un numar atat de mare de documente antice sa dispara fara urma?
Traian a avut o faima buna printre contemporani si chiar multa vreme dupa moartea sa. Ziua lui de nastere era inca sarbatoare nationala in secolul al IV-lea. Chiar daca unii istorici antici l-au mai criticat, in ansamblu a fost considerat un imparat bun, un model. Pentru romani, desigur.
Pentru daci a fost un exterminator, masacrand forta de lupta a dacilor si ducand la Roma o jumatate de milion de prizonieri, daca e sa dam crezare surselor vremii.
Si totusi, ceva s-a intamplat cu posteritatea lui Traian. Este de neinteles cum aproape toate scrierile din vremea lui Traian, in care se pomenea de daci, au disparut.Cu greu ne putem imagina ce s-a intamplat. Intr-o scurta enumerare, au disparut:
-Jurnalul de razboi al lui Traian, intitulat “Dacica” (sau “De bello dacico”);
-Cartea medicului lui Traian, Crito, intitulata “Getica”;
-Scrierea lui Apollodor din Damasc, despre constructia podului de la Drobeta;
-Toate operele istoricilor de curte ai lui Traian (cel putin patru la numar), care au scris despre imparat si despre razboaiele sale cu dacii;
-Biografia lui Traian, scrisa de Tacitus; capitolele din istoria aceluiasi autor, in care erau infatisate luptele cu dacii;
-Istoria Daciei scrisa de Dio Chrysostomos, invatat exilat in Dacia in vremea lui Domitian, dar foarte iubit de Traian;
-Edictul lui Traian, in care erau consemnate toate operatiunile din timpul celor doua razboaie, ca si cheltuielile de razboi;
-Scrierile lui Pliniu cel Tanar, prieten apropiat al lui Traian, care a povestit si el pe larg despre cucerirea Daciei;
-Poemul lui Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, care a scris in versuri istoria razboaielor cu dacii;
-Istoria Daciei, cuprinsa in capitolul 22 al istoriei lui Appianus; biografia lui Traian, scrisa de Plutarh, celebrul istoric grec;
-Capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus; istoria domniei lui Traian semnata de Dio Cassius;
-Capitolele din istoria romana a aceluiasi autor, care tratau despre razboaiele lui Domitian si expeditiile lui Traian in Dacia.
Doar din acestea din urma ne-au ramas niste rezumate stangace: singurele informatii care au ajuns pana la noi despre razboaiele cu Traian. In rest, totul s-a pierdut! Absolut tot.
Pana la noi nu a ajuns nici macar un rand! Este oare o coincidenta, o simpla intamplare, disparitia tuturor acestor documente? Sau a avut loc, din motive necunoscute si la o data greu de precizat, o incercare de stergere a memoriei lui Traian din istorie, ori cel putin a episodului dacic?
MIRCEA ELIADE
“Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor…!”
A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”.
Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.
Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.
Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: “Am sânge grecesc!” sau “Strămoşu-meu a fost rus”. Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.
Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă “Neant! Agonie! Zădărnicie!”, cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” şi “viaţa interioară” – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – când îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?
Tinerii aceştia sunt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că despera-rea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (…)
Alimentaţi de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic” în artă şi în gândire şi încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti.
Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.- subl.EFG) sunt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunţăm câteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.
Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strâmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc (aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără “probleme” (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (…)
Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sunt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu.
Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoievski .
Mircea Eliade – Oceanografie (1934)
Doamna Chiajna
fiica lui Petru Rares, mama a doi musulmani si a unei sultane
Se poate spune, fara a se gresi, ca Doamna Chiajna a fost un veritabil pur sânge domnesc. Nepoata de domn (a lui Stefan cel Mare), nascuta din os domnesc (tata i-a fost Petru Rares), ea si-a unit viata în fata altarului cu a unui domn (Voda Mircea Ciobanu) si a fost mama de domn (a lui Petru Voda cel Tânar). A avut sapte copii, trei baieti si patru fete – Petru, Anca, Alexandra, Marina, Dobra, Mircea si Radu -, pentru care nu s-a dat în laturi de la nimic atunci când a fost vorba sa-i “capatuiasca” într-un fel sau altul.
Se mărită cu Mircea Ciobanul
Asadar, cum spune cronica, doamna Chiajna s-a nascut din Petru Rares si prima lui sotie, Maria, în Polonia, în 1525, pe când viitorul domn al Moldovei se afla în pribegie. Doamna Elena, desi mama vitrega, a crescut-o ca pe copiii ei, dându-i o educatie aleasa. Domnita Chiajna a crescut frumos, cu toate peripetiile domniei tatalui ei, devenind o tânara ambitioasa, energica, cu o personalitate puternica mostenita, desigur, de la ilustrii ei înaintasi. În 1546, la douazeci si unu de ani împliniti, se marita cu Mircea Ciobanul, domnitorul Tarii Românesti (1545-1554 si 1558-1559), fiul natural al lui Radu Voda cel Mare, domn al Tarii Românesti între anii 1495-1508, ramas în istorie si prin faptul ca l-a adus în tara pe Macarie, care a tiparit Liturghierul, Evanghelierul si Octoihul.
Prima femeie care se pune în fruntea oastei
Sfârsindu-si viata de tânar, prin moarte buna se zice, Voda Mircea Ciobanul o lasa pe doamna Chiajna vaduva, singura, cu sapte copii de neam domnesc în grija. “De aici încolo, si-o fi spus fata lui Petru Rares, totul cade pe capul meu!” Si s-a pus pe treaba. Cu toate ca abia trecuse de zece ani, îl instala pe tronul tarii, sub tutela ei, pe primul nascut dintre copii, Petru, caruia i s-a zis, din cauza nevârstiniciei, Voda Petru cel Tânar.
Boierii, razvratiti pe timpul domniei lui Mircea Ciobanul, aciuati la nord de Carpati, socotesc ca le-a venit vremea, strâng luptatori si pornesc spre Bucuresti pentru schimbarea necoptului domnitor. Chiajna nu sta cu mâinile în sân. “Se pune în fruntea oastei domnesti – spune cronica vremii -, fiind singurul exemplu din trecutul nostru al unei femei conducând o oaste în razboi”. Este învinsa la Românesti, dar îsi ia revansa în batalia de la Serpanesti. Totusi, în cele din urma, doamna Chiajna este nevoita sa ia drumul Stambulului cu întreaga ei familie.
Nevârstnicul Petru este pus pe tron
Dar nu se astâmpara nici de aceasta data. Pe lânga faptul ca pune la bataie 210.000 de galbeni, intra în legatura pe cai numai de ea stiute, cu doua dintre cele mai frumoase cadâne din haremul sultanului, evreica Nurbani si venetianca Safigi. Stimulate si dumnealor “cu niscai galbiori, în noptile fermecate ale Bosforului, ele sopteau la urechea batrânului Suleiman ca Petru, fiul Chiajnei, este un copil destept si mama sa o femeie destoinica.
Convins si prin farmecele cadânelor si prin argumentul banilor, sultanul o trimite pe Chiajna si pe fiul ei la Bucuresti, cu firman de domnie”.
“Aceasta domnie a lui Petru tine sapte ani – spune iarasi cronica -, timp în care copilul abia se facea flacaiandu, domnind numai cu numele într-o tara în care Chiajna era acum necontestata stapâna”. Grijulie fata de viitorul copiilor, îsi începe “campania de capatuire a acestora”.
Primul pe lista este însusi domnitorul tarii. Desi Petru voda cel Tânar nu avea decât saisprezece ani, maica-sa îsi pune în gând sa-l însoare cu o domnita frumoasa, Elena, fiica a unui anume capitan Nicolae Cherepovici, consilier apropiat al voievodului Ardealului. Se duc tratative intense, cu peripetii si compromisuri si de o parte si de alta, si, în cele din urma, nunta – bogata si fastuoasa – are loc la Sibiu, în august 1563.
Nunta fara mire
Numai ca a fost o nunta mai aparte. Fara mire. Fiind, cum se stie, mai mult copil decât barbat, acesta a fost lasat la Bucuresti sa se joace, în continuare, de-a hotii si vardistii sau de-a v-ati ascunselea. A fost reprezentat, la Isaia dantuieste, alaturi de tânara mireasa, de un procurator. La vremea aceea se putea si asa ceva.
S-a întâmplat însa un lucru cel putin ciudat. Numai dupa cinci luni de la nunta, în ianuarie 1564, proaspata doamna Elena a lui Petru voda cel Tânar o nascu pe Tudorita, o fetita dolofana, de aproape patru kilograme. Nu se stie precis cum a reactionat tânarul însuratel. Se cunoaste însa, cu certitudine, atitudinea soacrei mari. Ar fi fost de acord cu orice pentru fericirea si binele odraslei sale. Dar sa admita ca un copil sanatos se poate naste la doar cinci luni… Asta nu! si-a zis hotarâta Chiajna. În consecinta, si-a încarcat nora într-un radvan, cu zestre cu tot, dar si cu progenitura facuta cu cine stie cine, si a trimis-o înapoi la Sibiu, la maica-sa si la taica-su, sa se spele pe cap cu ea cum or sti. “Scandal, scandal – si-au zis contemporanii – dar, cu Chiajna nu e de glumit”. Astfel, Petru voda cel Tânar, fiul, ramâne neînsurat.
Dar mama, doamna Chiajna, nu se descurajeaza. Îsi canalizeaza eforturile spre “capatuirea fetelor. Si nu era usor, ca erau multe – nu mai putin de patru – iar înlauntrul tarii partide stralucitoare nu prea se aflau”.
Le lua pe rând, cu rabdare, în ordinea venirii pe lume a domnitelor. O da, mai întâi, pe Anca dupa banul Neagoie, un boier tânar, bogat si loial domniei. Scapa apoi si de domnita Ruxandra, maritând-o mai mult sau mai putin din dragoste, cu camarasul Gheorghe Hrisoverghi, dregator credincios si de nadejde.
Încearca s-o marite pe Dobra cu Despot Voda
Cu Dobra, fata frumoasa si ambitioasa ca maica-sa, Chiajna are planuri mari. Vrea s-o faca doamna a Moldovei. Pe tronul tarii surorii se afla, atunci, Despot Voda (1561-1563), un grec cu numele de Ioan Iacob Eraclid, colaborator, pretindea el, din neamul despotilor sârbi. A ajuns domn al Moldovei cu sprijin polonez si habsburgic. Vrând pesemne sa-si legitimeze oarecum domnia, printr-o casatorie adecvata, Despot Voda accepta bucuros propunerea venita dinspre Bucuresti. Se grabeste chiar sa-i trimita în petit, în iulie 1562, pe boierii Motoc si Avram, încarcati cu daruri scumpe, pentru a cere mâna domnitei Dobra.
Doamna Chiajna îi primeste pe oaspeti cu bratele deschise. Era în joc nu numai fericirea Dobrei, râvnita de orice mama când îsi marita odorul. Mai presus de asta se situa ambitia de a o face pe una dintre fiicele sale prima doamna a Moldovei. La fata de cortina, cum se spune, au loc mese bogate si chefuri duse pâna noaptea târziu. În culise însa se duc tratative peste tratative, cu Chiajna în rol de negociator principal. Se mai da dintr-o parte, se mai da si din cealalta, se mai si lasa, ca la orice tocmeala ce se respecta. La sfârsit, târgul este batut în cuie, cererea în casatorie fiind “primita cu draga inima si împartasita cu bucurie de domnita”. Oaspetii nu plecara din Bucuresti cu mâna goala. Pe lânga vestea buna, cum ca pirostriile pot fi puse pe capetele celor în cauza cât mai curând posibil, doamna Chaijna îi trimite viitorului ginere domnesc, în dar, un frumos si scump inel cu briliante si un portret al miresei. Al carei chip era, fireste, mult mai frumos în natur decât pe pânza.
Tradarea lui Despot anuleaza nunta
Despot Voda este în al noulea cer. Fixeaza nunta pentru 15 august si trimite crainici “în cele patru zari”, pentru a pofti la marele ospat nu numai capetele încoronate din tarile vecine, ci si pe simandicosii suverani din Europa occidentala.
Din pacate, atât pentru ambitioasa Chiajna si nerabdatoarea ei fiica în ale maritisului, cât si pentru nestatornicul Despot Voda, tot esafodajul matrimonial se darâma. Mai întâi nunta a fost amânata, ca apoi logodna sa se strice definitiv.
Cauza? Se zice ca doamna Chiajna a aflat, prin antenele sale, ca domnitorul moldovean pusese gând rau Munteniei, intentionînd sa i-o dea fratelui sau adoptiv, un anume Dumitru. Ceea ce Chiajna nu ar fi acceptat nici moarta. De altfel, numai dupa un an de zile, Despot Voda este ucis de boierii necredinciosi si pe tronul Moldovei se urca, pentru a doua oara, celebrul Alexandru Lapusneanu. Asadar, Dobra ramâne nemaritata.
Doamna Chiajna îsi continua însa misia, luând-o în colimator pe Marina, cea de-a patra si ultima fiica. De asta data “îsi îndrepta privirile spre acel Bizant, de unde ne mai venira în vremi odrasle domnesti pe scaunele tarilor noastre”.
Nunta Marinei cu un Cantacuzin batrân
Ticlui o misiva secreta catre patriarhul Constantinopolului, pe care îl cunostea bine, rugându-l sa-i gaseasca un ginere de neam ales si cu stare pentru tânara ei domnita. Nedându-se în laturi de la postura de petitor de ocazie, Patriarhul Iosif – Paleologul – se pune pe treaba, cercetând în dreapta si în stânga. Tinând s-o ajute cât mai cu folos pe vechea lui prietena din Tara Româneasca, sfânta fata bisericeasca îi raspunse în scurta vreme ca “cea mai stralucita partida pentru domnita valaha ar fi boierul Ion Cantacuzino, colaborator, în timp, din neamul împaratilor Bizantului”.
Doamna Chiajna jubila. Vaza de care se bucura familia Cantacuzinilor printre crestinii Bosforului, atât prin stralucirea numelui de vita imperiala, cât si prin influenta asupra societatii turcesti, nu era de ici de colo.
Astfel, “dupa ce, de mai multe ori, alergara stafetele de la Bucuresti la Anchial – resedinta Cantacuzinilor -, casatoria fu hotarâta si mirele, cu alai mare si daruri scumpe, porni la drum sa-si ia mireasa”.
Pe malul Dâmbovitei, lovitura de teatru. Vazându-si logodnicul, domnita Marina ramase ca trasnita. Viitorul ei sot avea cincizeci de ani batuti pe muchie “si era, asa gândea copila, urât cum numai pe dracul si-l închipuia”. Se înfatisa maica-si si îi spuse printre sughituri: “Nu! Nu! Nu! Mai bine moarta decât femeia lui Ion, oricât de odrasla de împarat ar fi!”.
Analizând chestiunea la rece, doamna Chaijna îsi dadu seama ca se afla într-o mare încurcatura. Sa strice nunta, asa, nitam-nisam, ar fi pus într-o situatie neplacuta întregul neam al Cantacuzinilor, întorcându-l împotriva sa. “Dupa o matura chibzuinta – spune cronicarul zâmbind -, iata ce nascoci mintea ei ascutita.
Rapirea Marinei de catre oamenii Chiajnei
Sfatui pe Marina sa se lase maritata si în schimb îi fagadui ca va împiedica consumarea acestei casatorii”. Nunta se desfasura în largul ei, dupa tipicul vremii, fara vreun incident anume. Apoi, cu zestrea încarcata în harabale trase de cai puternici, sotii Cantacuzino luara drumul Stambulului. Lovitura a fost data în toiul noptii, dincolo de Dunare, lânga Rusciuc, unde proaspetii însuratei întinsesera tabara pentru odihna de dupa o zi de mars fortat. Oamenii Chiajnei, instruiti anume pentru misiunea pusa la cale, “intrara în cortul mirelui, rapira fata si zestrea si, trecând din nou Dunarea, se întoarsera la Bucuresti, spre rusinea si supararea sotului înselat. Dibacii curteni avura grija nu numai sa înapoieze Chiajnei pe Marina cu întreaga ei zestre, dar sa mai si aduca cu ei o parte din bogatele daruri ale mirelui”. Cât despre fata, nu numai ca s-a bucurat ca a scapat atât de usor de “mosneag”, dar nu a ramas nici nemaritata. Cu perseverenta ei înascuta, doamna Chiajna trase sforile în continuare, batând fierul cât e cald, cum ne spune vorba aia din batrâni, si “o cununa pe fata, dupa foarte scurta vreme, dupa un baiat pe gusturile domnitei, tânar, frumos si de neam tot atât de stralucit ca al Cantacuzinilor”. Era vorba de Stamate Paleologul, nepotul patriarhului Iosif, al Constantinopolului.
Exilul în Alep
Au urmat câtiva ani buni în care Chiajna a domnit în liniste pe tronul Tarii Românesti, împreuna cu fiul sau, Petru Voda cel Tânar. Pâna în primavara lui 1568. Când, ca urmare a lucrarilor Cantacuzinilor, drept razbunare pentru rusinea patita cu uite nunta nu e nunta, “capugiul sultanului sosi la curtea din Bucuresti cu firmanul de mazilire. Petru cel Tânar, vaduv, doamna Chiajna cu întreaga ei casa – cei trei copii mai tineri, Dobra ramasa nemaritata, Mircea si Radu, doi nevârstnici – fura ridicati pe data din odaile lor si pornira fara împotrivire pe drumul exilului”. Pedeapsa turcilor a fost aspra, întreaga familie domneasca fiind surghiunita tocmai în Asia Mica, într-o localitate – Alep – din nordul Siriei. Departe de tara si lipsita de mijloacele necesare unui trai cât de cât decent, “exilul a dus-o pe Chiajna la saracie si saracia la cersetorie”. Marturie stau însemnarile unui calator din occidentul Europei care, trecând prin Alep, în 1570, ar fi vazut-o pe doamna Chiajna “facând comert ambulant cu maruntisuri pe strazile orasului”.
Ca sa scape de saracie, îsi turceste doi fii
Dar povestea nu se termina aici – spune cronica. În vinele cersetoarei Chiajna curgea doar sângele lui Petru Rares si al lui Stefan cel Mare. Chinuita si zbuciumata, mândra doamna de altadata întelege ca exilul acesta nesfârsit avea o anumita cauza, si ca nu ea era cauza aceea, ci fiii ei, care, “cât or trai, le stau dusmanilor în cale ca o vesnica amenintare“. Cu alte cuvinte, Chiajna si-a dat seama ca nu avea cum sa scape de necazuri atâta timp cât fiii ei, Mircea si Radu, ramâneau pretendenti potentiali la tronul Tarii Românesti.
Ce sa fac? Se întreba ea. La un moment dat i se sugera, din sferele înalte ale Portii, ca trebuie sa aleaga. Ori îsi îndupleca fiii sa se turceasca, aderând la mahomedanism – în acest caz nemaiputând râvni la scaunul tarii -, ori îi lasa sa le putrezeasca oasele în închisoare pe viata. De unde se vede ca doamna Chiajna era despartita de cei doi feciori, care zaceau în beciurile închisorilor turcesti. Alegere grea.
În cele din urma, balanta înclina spre compromisul suprem. Mircea si Radu trecura, de voie de nevoie, la islamism, îsi pusera turbanele pe cap si îsi luara nume noi: Ahmet si, respectiv, Iusuf, pentru a trai în liniste în umbra coranului.
O marita pe Dobra cu fiul Sultanului
Mai ramasese Dobra. Domnita era înca tânara, putin peste douazeci de ani, frumoasa foc si, mai ales, ambitioasa ca maica-sa. Cu toate acestea, drumul spre un eventual mariaj care s-o aduca pe tronul uneia dintre tarile românesti, alaturi de un domn pamântean, era închis definitiv. Cu doi frati turciti nu putea spera la asa ceva. Într-un moment de incertitudine.
Legi amuzante.
Marea Britanie
– Este ilegal sa mori in cladirea Parlamentului englez.
– Nicio persoana care trimite scrisori nu are voie prin lege sa lipeasca timbre reprezentand-o pe Regina Elisabeta cu capul in jos.
– In cazul parcarii neregulamentare, politistii pot da amenzi numai daca sunt echipati corespunzator.
– In cazul in care o balena este gasita pe coasta britanica, regele are dreptul la capul acesteia, in timp ce regina poate primi coada.
– Orice nava a Marinei Regale care acosteaza in portul Londrei trebuie sa ii ofere Gardianului Turnului Londrei un butoi cu rom.
– Este interzisa plimbarea vacilor pe sosea intre orele 10 si 19.
– Barbatii din Marea Britanie isi pot bate nevasta, insa numai pana la ora 21.
Statele Unite ale Americii
– Este interzis sa conduci masina in Alabama daca esti legat la ochi.
– In Arkansas, cainii nu au voie sa latre dupa ora 18.
– O femeie nemaritata din Florida care sare cu parasuta duminica poate fi pedepsita cu inchisoarea.
– In Connecticut este ilegal sa traversezi strada in maini.
– In Ohio este impotiva legii sa imbeti un peste.
– In Alabama nu este permis sa porti mustata falsa in biserica.
– In Arizona, orice barbat trebuie sa poarte… pantaloni!
– In Vermont, femeile au nevoie de acordul sotilor daca vor dinti falsi.
– Cine merge descult in Texas poate primi amenda.
– In Georgia, femeile nu au voie sa isi palmuiasca sotii.
– In Miami nu ai voie sa imiti un animal, din cauza ca il iei in deradere.
– In Ohio, cine vrea sa detina un urs are nevoie de licenta.
– Persoanele oarbe nu au voie sa conduca un automobil in New York.
– In Kentucky, locuitorii sunt obligati sa se spele pe dinti cel putin o data pe an.
– In Colorado nu este permis sa saruti o femeie daca aceasta doarme.
– Barbatii isi pot bate sotiile in Arizona, insa doar o data pe luna.
– In Cleveland, Ohio, femeile nu au voie sa se incalte cu pantofi luciosi cand poarta fusta, din pricina ca imaginea lenjeriei intime s-ar putea reflecta pe incaltaminte.
Franta
– Cuplurilor le este interzis sa se sarute pe peronul garii. (Legea a fost adoptata dupa ce multe cupluri care se sarutau in acest loc au fost lovite de tren.)
– Francezii nu au voie sa isi boteze porcul “Napoleon”.
– Intre orele 8 si 20, melodiile difuzate la radio trebuie sa apartina compozitorilor francezi.
Danemarca
– Detinutii au voie sa evadeze din inchisori.
– Orice sofer este obligat sa se uite sub masina inainte de a o porni, pentru ca sub aceasta s-ar putea ascunde copii.
Italia
– In Vergo, un oras din apropiere de Milano, asezatul la umbra unui monument se pedepseste cu amenda.
– In orasul Eraclea, este interzisa ridicarea de castele de nisip pe malul marii.
– Nu este permis sa vinzi kebap in orasul Lucca din Toscana.
– Cei care se saruta in masina, in timpul mersului, pot fi amendati cu 500 de euro.
Germania
– Niciun barbat care lucreaza la stat nu are voie sa fie gigolo.
Australia
– Duminica dupa-amiaza este interzisa purtarea pantalonilor roz.
– Este impotriva legii sa te imbraci ca Batman.
Elvetia
– Este interzisa trantirea portierei masinii in aceasta tara.
– Dupa ora 22 nu este voie sa tragi apa la toaleta, pe motiv ca iti deranjezi vecinii.
Raluca Jensen
M-am născut pe 19 Martie 1986 într-un spital jegos din Drobeta Turnu Severin. Mama avea 17 ani, tata 27. Nu se iubeau (cel puțin așa mi-a spus mama) dar a rămas gravidă și bunica nu a vrut “să o facă de râs la vecini” așa că s-au căsătorit. Tata bea, mama lua bătaie. A durat un an după care s-au despărțit. Ura pe care o avea pe tata, a vărsat-o pe mine: “Eu te-am făcut, eu te omor! Trebuia să fac avort sau să te fi lăsat lu´ tac’tu…”
După revoluție, mama a încercat să se stabilească în Italia, la sora ei. Aveam vreo 3 ani atunci. Nu mai țin minte cât am stat în Modena dar am învățat bine limba italiana atunci. Apoi ne-am întors acasă, în România. Tot atunci am fost dusă la o grădiniță “specială” din oraș pentru că eram considerată un copil foarte inteligent. Făceam teste IQ zilnic și totul se preda în limba franceză. Mama a plecat iar în Italia dar m-a lăsat cu bunica care nu prea înțelegea de ce trebuia să mă ducă la gradinița aia din capul orașului când putea la fel de bine să mă lase la grădinița din cartier. Aia a și făcut.
Eram o copilă foarte timidă. Nu mă mișcam de pe scaun dacă mergeam în vizită. Aveam o memorie extraordinară. Citeam o poezie o singură dată și apoi o știam. Era mai greu cu geografia. Și acum mă rătăcesc și nu înțeleg nimic. Îmi plăcea să mă joc elastic, țară țară vrem ostași și să îmi iau un preș pe care stăteam ore întregi la bancă cu păpușile. Luam bătaie de la copii uneori. Nu suportam jocurile agresive și îmi era frică să mă urc în pom (odată am rămas acolo ore întregi) De la mama luam bătaie din orice. Stătea prost cu nervii. Era greu să mergi la dicotecă noaptea și să te trezești dimineața sau să ai răbdare să faci lecțiile cu copilul. Îmi futea câte o palmă peste bot și aia era! Voilá educație! Parcă o și aud pe bunică-mea spunându-i: “Nu mai da mă mamă mă în ea…” atunci când mi-a curs sânge din nas de la inelele ei de aur de pe degete.
Mama nu a lucrat în viața ei. Făcea bani cu drumurile la sârbi în care vindea benzină (parcă) sau avea iubit care o întreținea. Sau mai dădea bani împrumut și lua dublu. Chestii din astea. Muncă din asta la care nu trebuie să te trezești în fiecare dimineață și să te grăbești să mergi la serviciu.
La 12 ani (ai mei) ne-am mutat în Trelleborg, Suedia. Mama îl găsise pe John la nu știu ce prietenă. Nu era vorba de iubire aici… era vorba de acte. Bine, apoi cred că ea chiar s-a îndrăgostit de el. Au stat mulți ani împreună. Apoi el a înșelat-o și ea l-a găsit pe Mihai. Un libidinos din ăla obsedat de cum arată. Părul lung și corpul bronzat de la solar. Trăia pe ajutor social în Suedia dar mergea în vacanțe prin Thailanda. Își cântărea mâncarea pe care o mânca să nu cumva să facă burtică și ținea valiza cu haine pentru fetițele din Thailanda sub pat. Venea des pe la noi. Nu îl suportam. Adora să facă plajă în chiloți la noi pe balcon. Își strângea boxerii sub coaie până îi făcea chiloți tanga. Asta ca să nu cumva să se bronzeze nașpa. Mda…
La 14 ani alergam cu ziarele prin oraș să fac bani pentru a putea merge în vacanță cu echipa de baschet la care jucam. Toți făceam asta. A fost primul meu job.
Am terminat generala, am intrat la liceul economic și apoi, la 18 ani m-am mutat de acasă. Lucram ca asistentă medicală la un centru de bătrâni cu probleme psihice și mergeam cu o mașină la tot felul de alarme pe care le primeam noaptea. Bolnavi de cancer, bătrâni care aveau nevoie de ajutor sau tineri cu tot felul de boli sau probleme. În timpul ăsta studiam la facultatea de business development din Malmö. Schimbam 3 autobuze să ajung la ore.
La 21 de ani m-am îndrăgostit de Emilio. Ne-am mutat împreună și am făcut o fetiță care ne face viața mai frumoasă. La 25 de ani ne-am despărțit. Fetița avea 5 luni ia eu mă uitam în oglindă și uram faptul că ajunsesem exact ca mama. Singură cu un copil. Am rămas prietenă cu tatăl fetiței mele și duminica ne întâlnim mereu la cafea. Eu, el, Lianna și fratele ei, Leonel.
Am o viață normală. Dimineața mă trezesc, beau cafea și mănânc ceva. Apoi ascult muzică și fac curat. Îmi duc fetița în parc dacă sunt liberă și dacă nu, o duc la gradiniță. Merg la studio unde lucrez și mai ascult artiști și melodii noi. Fac câte un interviu pe Skype și programez interviuri pentru tot felul de artiști cu care lucrăm. Apoi merg acasă, gătesc și arunc gunoiul. Merg la autobuz, îmi iau fetița de la grădiniță, mâncăm și apoi o pregătesc să o las la grădinița de noapte sau la ta-su ca să pot să merg la al doilea job. Încep la ora 19.00 și termin la 04.00. Uneori dorm când ajung acasă… alteori nu. Câteodată adorm fără să vreau și altădată nu pot să dorm 2-3 zile la rând. Când sunt liberă citesc, mă joc cu fetița mea, scriu și beau vin roșu.
Sunt singură. Nu am surori, nu am frați. Nu am contact cu mama sau cu tata. Pe tata nu l-a interesat niciodată nimic de când s-a despărțit de mama. Mama m-a crescut împreună cu bunica. Bătăile și înjurăturile erau la ordinea zilei. “Proasto, curvo, toanto, handicapato, împuțito, nesimțito, posedato”. Asta m-a făcut să fiu imună la înjurături și cuvinte spuse aiurea de alții. Chiar nu îmi pasă.
Toată viața mea m-am uitat în oglindă și mi-am promis că nu o să fiu în viața mea ca mama. Nu o să depind niciodată de un bărbat. Nu o să mă încânte niciodată cadourile. Nu o să îmi lovesc niciodată copilul psihic sau fizic. Nu o să stau în viața mea aiurea, fără un job. Nu o să fac niciodată rău copilului meu. Nu o să fac niciodată rău cuiva.
M-am educat singură. Muzica și cărțile citite. Filmele, documentarele și persoanele din viața mea m-au învățat cum să fiu și cum să nu fiu.
Mă considerați curvă pentru că scriu pe Facebook despre masturbare, fantezii sexuale și sex oral? Nu, nu sunt curvă. Nu am luat în viața mea bani pentru a suge pula și bărbații cu care am ajuns în pat, în mașină sau în lift, erau bărbați pe care îi iubeam într-un fel sau altul. Mă considerați o mamă denaturată pentru că scriu “Muie PSD” pe pancarta fetiței mele? Nu, nu sunt. Eu nu am dat niciodată o palmă la fund copilului meu. Copilul meu nu este speriat cu “o să te bată dumnezeu”. Copilul meu are mereu ce mânca și foarte multe haine și jucării. Copilul meu merge la dentist, se spală pe dinți și este spălat la fund când face caca. Copilul meu merge în vacanțe. Copilul meu face sport și bea lapte zilnic. Copilul meu merge la control anual la un doctor de familie și este vaccinat când trebuie. Copilul meu învață despre corpul ei și corpul unui băiețel deja de la grădiniță. Copilei mele nu îi este rușine să vadă o femeie în pielea goală pentru că uneori ne facem duș împreună. Copilul meu mănâncă fructe, legume și învață să scrie deși are doar 5 ani. Copilul meu se uită la documentare despre planete și animale. Copilul meu are program de somn de la 21.00 la 08.00 și nu, nu se trezește noaptea. Copilul meu face pipi și caca la wc de când avea 3 ani. Copilul meu este luat în brațe zilnic, pupat, admirat și respectat. Copilul meu a mers și merge la proteste și a fost învățat să spună “FUCK YOU” și să dea un șut în coaie oricărui băiețel care o trage de păr sau încearcă să o lovească. Fetița mea are doar 5 ani dar vă garantez că este mai sănătoasă (psihic și fizic) decât mulți dintre voi.
Trebuie să fii bolnav să ameninți și să înjuri o femeie care nu ți-a făcut absolut nimic. Trebuie să fii bolnav să vrei să moară, să facă cancer, să fie violată ea și fetița ei, să fie bătută sau alte porcării pe care le-ați scris. Trebuie să fii bolnav să ameninți cu Protecția Copilului și să nu vezi copiii desculți sau fără haine din fața ta. Trebuie să fii bolnav să nu lași o femeie să se exprime cum vrea. Trebuie să fii bolnav să ai atâta ură, invidie și prostie în tine. Trebuie să fii bolnav să te simți amenințat de mine… eu care nu am făcut rău nimănui, vreodată.
Asta sunt eu, Raluca Jensen. Liberă, independentă, vulgară, sensibilă, feminină, inteligentă, proastă, haioasă, nebună, iubitoare și multe, multe altele. Sunt femeie, sunt mamă, sunt om. Greșesc, mă ridic, mă scutur și merg mai departe. Vorbele voastre nu mă afectează. Vorbele voastre la adresa copilului meu mă afectează. Și pentru asta o să continui să vă dau muie, așa cum stiu eu. Sensibil și puternic. Exact ca o curvă!
http://georgeanca.blogspot.ro/2017/04/noaptea-de-aprilie.html
Selecție din vol. CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA – Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof. dr. ing.Petru Ciobanu, ec.Vasile Slanina, prof.Reveca Prelipcean, ed. Amadoros, 2004, pag. 379-386
