Cuvânt și iubire

Printr-un proiect major, ICR New York susţine noua prezentare a operelor lui Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobiţa-Peştişani, jud. Gorj – d. 16 martie 1957, Paris), la The Solomon R. Guggenheim Museum – New York (www.guggenheim.org).

Pe parcursul a aproape un an, în perioada 17 martie 2017 – 3 ianuarie 2018, prestigiosul muzeu american, a cărui clădire finală a fost proiectată de celebrul arhitect Frank Lloyd Wright (şi inaugurată în 1959), va face o importantă prezentare a operelor lui Brâncuşi pe care le deţine – aflate actualmente în depozite şi inaccesibile publicului -, printr-o nouă aranjare a colecţiei permanente.

În această nouă expoziţie, vor figura opt dintre sculpturile revoluţionare ale lui Brâncuşi, executate în lemn şi marmură:

The Sorceress (La sorcière) / Vrăjitoarea, 1916-24;

https://www.guggenheim.org/artwork/662

King of Kings (Le roi des rois) / Regele Regilor, cca. 1938;

https://www.guggenheim.org/artwork/668

Muse (La muse) / Muza, 1912;

https://www.guggenheim.org/artwork/659

Adam and Eve (Adam et Eve ) / Adam şi Eva , 1921;

https://www.guggenheim.org/artwork/663

The Miracle (Seal [I]) (Le Miracle) / Miracolul (Foca[I]), 1930-32;

https://www.guggenheim.org/artwork/667

Flying Turtle / Ţestoasa zburătoare, 1940-45;

https://www.guggenheim.org/artwork/670

Watchdog (Chien de garde) / Câne de pază, 1916,

https://www.guggenheim.org/artwork/664

Oak base / Soclu de stejar, 1920

https://www.guggenheim.org/artwork/666

De asemenea, prezentarea va include o serie de fotografii ale atelierului lui Brâncuşi, din Paris, şi ale operelor sale in situ, realizate de Man Ray, Edward Steichen, Wayne F. Miller şi de Brâncuşi însuşi.

„În primele decenii ale secolului XX, Brâncuşi a creat un corpus de lucrări inovatoare, prin care a schimbat traiectoria sculpturii moderne. Pe parcursul acestei perioade, Brâncuşi a trăit şi a lucrat la Paris, pe atunci un centru artistic efervescent, o adevărată capitală mondială a artei, în care luau naştere şi erau dezbătute numeroase tendinţe şi precepte moderniste. Brâncuşi a devenit parte integrantă a acestor dezbateri, atât prin relaţiile sale cu alţi artişti, precum Marcel Duchamp, Fernand Léger, Amedeo Modigliani sau Henri Rousseau, precum şi prin propria sa operă de pionierat. Aspiraţia de a exprima esenţa subiectelor sale prin forme simplificate şi predilecţia sa pentru tradiţii artistice diferite de cele ale Europei Occidentale l-au condus la noi abordări stilistice. În plus, modul său personal de a-şi prezenta operele, punând accentul, în egală măsură,  pe lucrarea sculptată, dar şi pe soclu, precum şi pe interconexiunea dintre lucrări, în relaţie directă una cu alta, în loc de a fi concepute ca entităţi independente, a inaugurat noi modalităţi de percepere şi întelegere privind natura obiectului de artă.

Muzeul Solomon R. Guggenheim a început colecţionarea lucrărilor lui Brâncuşi, cu predilecţie, la mijlocul anilor 1950, sub conducerea celui de al doilea director al său, James Johnson Sweeney. La vremea când Sweeney îşi începea mandatul de director, colecţia era axată pe pictura “non-obiectivă”. Sweeney a extins în mod semnificativ politica de achiziţii a muzeului şi către alte genuri şi tehnici, şi, în special, către sculptură.

Interesul  Muzeului Guggenheim fată de Brâncuşi pe parcursul acelor ani a mers dincolo de  priorităţile sale de colecţionare a operelor: în 1955, muzeul a organizat şi a găzduit prima expoziţie majoră a lui Brâncuşi.” (conform Guggenheim Museum website)

Proiectul se înscrie în strategia ICR New York de celebrare, în 2017, a 141 de ani de la naşterea, respectiv de comemorare a 60 de ani de la moartea sculptorului Constantin Brâncuşi, direcţie majoră a strategiei multianuale a ICR pentru 2016-2019, precum şi a agendei de diplomaţie publică şi culturală a M.A.E.

Marele eveniment expoziţional deschide calea unei colaborări instituţionale pe termen lung între Institutul Cultural Român, prin reprezentanţa sa de la New York, şi Guggenheim Museum. În plus, aceasta este o oportunitatea unică, ţinând cont că asemenea prezentări speciale dedicate unui artist de către marile muzee de artă se întâmplă la intervale mari de timp, de câţiva ani sau chiar câteva zeci de ani.

Website-ul Guggenheim Museum înregistrează anual cca. 6.000.000 (şase milioane!) de vizitatori virtuali, iar pragul muzeului este trecut, în fiecare an, de peste un milion de vizitatori (o medie de peste 80.000 vizitatori pe lună).

———————————————————

Credit fotografii: Muzeul Solomon R. Guggenheim

COMITETUL ROMÂNO-AMERICAN PENTRU BASARABIA

 

Stimaţi compatrioţi de la Nistru pân’la Tisa… şi de peste hotare:

Comitetul Româno-American pentru Basarabia a fost înfiinţat în anul 2000 de un grup de Români din Statele Unite cu scopul promovării unirii Basarabiei cu ţara. Nici o forţă din lume, Rusia şi Uniunea Sovietică în trecut, Uniunea Europeană şi tendinţa Globalistă de azi, nu poate împiedica reunificarea ţării!

Romanii integri şi cinstiţi au datoria să lupte pentru idealul unirii!

Ne îndeamnă fraţii din mormintele fără cruci uitate prin Siberii şi Kazahstane!

Dacă renunţăm la Basarabia, Rusia va încerca să ajungă până la Carpaţi.

Şi dacă noi nu ne revendicăm drepturile acum în ceasul al 12-lea mâine alţii vor încerca să ne dezmembreze ţară.

Dodonii şi Putinii umbla deja cu hărţi trunchiate şi cu ameninţări.

Să stăm neclintiţi şi să avem curajul să susţinem adevărul.

Basarabia e pământ românesc şi punctum!

Chiar şi duşmanii te respectă atunci când îţi susţii cauza cu demnitate.

Cerem Preşedinţiei, Guvernului şi Parlamentulului României să ia atitudine fermă.

Recentele alegeri din Basarabia au dovedit odată în plus cât de manipulată este aceasta provincie-martir şi cât de terfelite au ajuns cozile de topor de la Chişinău.

Un vechi proverb susţine că atunci când oamenii şi-au pierdut onoarea şi demnitatea, ridică-te tu şi stai drept ca o lumânare.

A sosit timpul să luăm atitudine!

Fraţi Români din ţară şi din Basarabia, suntem alături de voi!

Împreună vom învinge!

———————–

Comitetul Romano-American pentru Basarabia

17 Martie 2017

 

 

Situaţia, în care se află acest colţ de ţară pe nume Basarabia (nume impropriu dat tot de ruşi!) este una deosebit de incertă. Pe plan extern Republica Moldovaare un teritoriu, pe care de un sfert de veac nu-l guvernează. Raioanele de est ale Republicii Moldova sunt de fapt o bază militară rusă care ţine în suspans atât Republica Moldova, acum şi Ucraina, cât şi întreaga peninsulă Balcanică şi gurile Dunării. În imediata apropiere de peste doi ani mocneşte un război hibrid declanşat de Rusia „surorii sale mai mici”. Prin forţă militară Rusia a reuşit să rupă din teritoriul Ucrainei Crimeea şi sunt foarte aproape de a rupe şi estul Ucrainei (regiunile Doneţk şi Luhansk). Observaţi ce vâlvă face imperiul mediatic rusesc cu aşa numita blocadă a Doneţkului şi Luhanskului din partea Ucrainei. S-au obişnuit ruşii cu situaţia să controleze politic un teritoriu, dar cheltuielile de întreţinere să cadă pe alţii (cum se încearcă acum ca problemele economice ale Transnistriei să fie puse pe umerii noştri!). De peste doi ani întreg imperiul mediatic rusesc atacă sistematic Ucraina. Dacă înainte cele mai multe bancuri, glume de prost gust, erau spuse în adresa ciuccilor acum subiectul preferat al ruşilor sunt ucrainenii (chiar şi moldovenii au trecut pe plan secund). Se simte că Putin nu a abandonat planul de „refacere a Novorossiei”, care ar cuprinde sudul Ucrainei, întreg sudul Basarabiei cu Transnistria şi, în condiţii favorabile pentru Rusia (dar acum există astfel de condiţii: SUA e încă în căutarea noii sale politici; Europa e în febra alegerilor (Olanda, Franţa, Germania); Marea Britanie e în durerile Brexit-ului), întregul teritoriu al Republicii Moldova. Deunăzi ascultam cu stupoare amenințarea aşa zisului preşedinte al RPD Zaharcenko (un bandit de care avem şi noi la Tiraspol!) cu referire la blocada ucraineană: „Hotarul republicii populare Doneţk poate fi pus pe r. Nistru!”. Credeţi că el declară astfel de gogomănii de capul său? Toate acţiunile „rebelilor” de la Doneţk, Tiraspol, Osetia, Abhazia sunt strict coordonate de Kremlin.

Pe plan intern situaţia este chiar dezastruoasă. Putin deja a reuşit să acapareze un pilon al puterii – preşedinţia, înstalându-l în fotoliul de preşedinte pe lacheul său Dodon (observaţi că doar pe parcursul a două luni de zile Dodon se află a doua oară la Moscova. Mai des decât domnitorii fanarioţi erau la Istambul!). Celelalte ramuri ale puterii sunt acaparate de o singură persoană – Plahotniuc, care are o poziţie şubredă sub diferite aspecte. Acesta a făcut tot posibilul (prin şantaj, corupere, dosariade etc.) ca pe un pol al politicii moldoveneşti (centru-centru-dreapta) să rămână unic stăpân. În acest sens a eliminat de pe arena politică (ca element decizional) PLDM-ul, scoţându-l pe liderul acestuia V. Filat pe linie moartă. Chiar şi pe monstrul de altă dată PCRM-ul lui Voronin l-a luat sub controlul său (a se vedea intrarea de jure a celor 14 aşa nimiţi transfugi comunişti în PDM). PL, zguduit de o serie de cataclisme interne, unele provocate din exterior (chiar de Plahotniuc!), este şi el anihilat. Unicul lider de pe dreapta, Dorin Chirtoacă, care mai rămâne credibil în pofida multiplelor greșeli comise (inclusiv cea de a refuza la momentul oportun preluarea conducerii PL-ului, acum fiind prea târziu!), supus unor atacuri permanente din partea lui Dodon (interesul căruia este preluarea controlului asupra Capitalei!), pierde tot mai mult din popularitate. Pe dreapta există mai multe partiduţe, apariţia unora provocată de Plahotniuc, fără nicio şansă (după cum decurg lucrurile la moment!) de a crea un pol puternic. În linii mari actualmente pe arena politică moldovenească sunt două poluri: Plahotniuc şi Dodon, care de fapt în multe privințe conlucrează. Se creează impresia că Dodon, pe lângă alte scopuri cum ar fi cele ale Rusiei, are scopul să-l înlocuiască pe Filat în tagma oligarhilor (are un exemplu bun: idolul său Putin, care este unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Rusiei, acum apărut şi în scandalul moldovenesc cu spălarea celor 22 mlrd dolari). Se vorbeşte că scopul adevărat al vizitei recente a lui Dodon la Padova a fost întâlnirea cu oligarhul rus Igor Makarov, proprietarul companiei căpuşe Itera (beneficiari ai comisioanelor căreia au fost în diferite perioade Lucinschi, Voronin, Plahotniuc, acum se vrea şi Dodon!), care livrează de ani buni energie electrică în Republica Moldova, aflată actualmente sub controlul lui Plahotniuc. Cu alte cuvinte Dodon îi cere lui Plahotniuc să se împartă. Până unde va ajunge  „prietenia” dintre aceşti doi. Am mai cunoscut acum câţiva ani în urmă o competiţie dintre „doi vlazi” care nu au putut să împartă între ei sferele financiare. Cu ce s-a terminat acea competiţie cunoaştem. Norocul (sau poate altceva) ia surâs lui Plahotniuc. De astă dată competiţia dintre cei doi (Plahotniuc şi Dodon: pe plan politic există o anumită conlucrare, însă pe plan financiar va exista o concurenţă dură) ne poate costa mai mult. Chiar dacă actualmente Dodon nu este de nasul oligarhului Plahotniuc în scurt timp poate accede cu ajutorul lui Putin (să ne aducem de schema Bahamas de anul trecut, dar şi de alte scheme frauduloase!) în această tagmă. Luând în consideraţie interesul lui Putin (Dodon devenind unicul om de încredere al lui în Basarabia), dar şi șubrezenia situaţiei lui Plahotniuc implicat în tot soiul de găinării politice, economice, morale, putem prevedea finalul acestei competiţii.

 Acest adevărat melanj din geopolitică, interes economic al oligarhilor, război diplomatic şi vamal, în situaţia extrem de șubredă a segmentului politic din Basarabia, poate exploda oricând. Situaţia lui Plahotniuc, care deocamdată controlează totul în acest colţ de ţară, este una ambiguă. Fiind implicat în foarte multe găinării economice se vorbeşte că „prietenii lui” ruşi     l-au dat în urmărire generală. De jumătate de an el nu a mai ieşit în afara Republicii, de teamă să nu fie arestat. De ce Kremlinul a procedat astfel cu Plahotniuc? Poate în acest mod încearcă să-i curețe drumul spre putere absolută lui Dodon şi atunci toate „problemele” Rusiei la gurile Dunării se vor rezolva de la sine.

Există însă o altă ipoteză mult mai plauzibilă: implicarea vârfurilor puterii de la Kremlin în cunoscutul caz de spălare a banilor ruseşti prin băncile moldoveneşti. Anchetatorii moldoveni au descoperit unul din „portmoneele” lui Putin de 22 de miliarde de dolari (apr. 20 bugete anuale ale Republicii Moldova). Cu cât mai adânc intră ancheta în tainele acestei spălătorii de bani cu atât mai nervos reacţionează Moscova, iar insistenţa procurorilor moldoveni (dar ei nu fac nimic fără acceptul lui Plahotniuc!) a fost catalogată de Kremlin ca pe o revoltă, pe care a încercat să o înăbușe. Se menţionează că prin aceeaşi operaţiune rusească au fost scoase mijloacele financiare din Moldova în cazul „furtul miliardului”. Actorii operaţiunii sunt aceeaşi. În pofida faptului că Rusia refuză să informeze procurorii de la Chişinău despre probele ce le-ar avea pe acest dosar, partea moldovenească este destul de informată, datorită sprijinului structurilor din Occident, care ştie despre pericolul capitalului lui Putin în finanţarea criminalităţii internaţionale. Peste 50 de persoane sunt date în căutare, iar 200 – 300 de oameni dorm foarte neliniştit şi au geanta pregătită cu toate cele necesare pentru închisoare. Kremlinul deranjat de această anchetă a declanşat împotriva Moldovei un adevărat război hibrid prin care s-ar încerca stoparea anchetei în Moldova, presarea psihologică a unora din vârful puterii (V. Plahotniuc!) şi în final schimbarea guvernării (aducerea lui Dodon la putere în alegerile parlamentare din 2018. „Fără un suport extern major, Plahotniuc devine o ţintă uşoară, inclusiv pentru serviciile speciale ruseşti, care pare-se că îl aşteaptă după colţ, dornice de a se răzbuna, după ce s-a întâmplat cu „afacerile” lor în Moldova. Şi pretextul va fi suportul acordat agentului Dodon” menţionează ex-premierul I. Sturza.

Nota de protest de săptămâna trecută înaintată de premierul Filip şi speakerul Candu ministerului de externe al Rusiei este o replică clară la acţiunile Kremlinului. Vorbindu-se în notă despre acţiunile neprieteneşti ale serviciilor speciale ruseşti în raport cu oficialii de la Chişinău, inclusiv presiunea organizaţiilor internaţionale, precum Interpol şi Europol, în linii mari este vorba despre o singură persoană (V. Plahotniuc!), pe numele căruia serviciile speciale ruse au solicitat de 15 ori să fie monitorizat de Interpol. (http://m.adevarul.ro/moldova/politica/ revolta-spalatorie-fost-spalati-moldova-banii-putin-1_58ca52fd5ab6550cb86146aa/index.html). Activismul părţii ruse a sporit odată cu avansarea anchetei în dosarul spălării celor 22 de miliarde de dolari proveniţi din Rusia. „…În Notă se vorbește despre faptul că anchetatorii moldoveni, care anchetează cazul „Landromatul rusesc”, adică a spălării celor 22 de miliarde de dolari aici, în Republica Moldova, au avansat și au obținut anumite informații. După toate probabilitățile aceste informații sunt foarte neplăcute pentru anumite figuri sus puse din conducerea Federației Ruse. Altminteri eu nu pot să explic de ce rușii reacționează atât de prudent, fără niște manifestări energice” comentează A. Ţăranu.

Cu certitudine vizita fulger la Chişinău (dar şi la Tiraspol!) a vice ministrului de externe rus G. Karasin şi a preşedintelui I. Dodon la Moscova sunt legate de acest subiect, oricare ar fi declaraţiile oficiale (de menţionat că marele preşedinte I. Dodon la aşteptat 4 ore pe preşedintele V. Putin la întâlnirea solicitată de acesta. Este comportamentul stăpânului faţă de sclavul său! La ce s-a aşteptat acest Kremlinez. Şi domnitorii fanarioţi aşteptat ore întregi ca sultanul să-i primească). Trebuie să recunoaştem că insistenţa procurorilor moldoveni, supuşi unei presiuni ruseşti enorme, trezeşte respect, cu atât mai mult că nu este caracteristic Republicii Moldova să fie atât de principială într-o aşa problemă, această „hotărâre” datorându-se oligarhului V. Plahotniuc.

Aşa dar lucrurile se complică tot mai mult. Îmi expuneam ceva timp în urmă temerea că s-ar putea să fim iarăşi impuşi de situaţie să alegem răul mai mic. Indiscutabil, răul cel mare astăzi este Dodon. Kremlinezul are o sarcină foarte clară de a promova interesele (geopolitice, acum şi economice!) ale lui Putin în zonă! În această situaţie de dizgrație în faţa Kremlinului Plahotniuc caută aliaţi. Pe interior raitingul lui Plahotniuc este foarte jos (acest lucru s-a văzut şi în recentele alegeri prezidenţiale), de aceea drept colac de salvare pentru Partidul Democrat din Moldova în alegerile parlamentare din anul viitor Plahotniuc vede trecerea la sistemul uninominal de alegere a deputaţilor. Luând în consideraţie amploarea campaniei de promovare a acestui proiect al democraţilor, de asemenea, resursa administrativă colosală de care dispune, dar şi inexistenţa practică a polului de dreapta, este puţin probabil ca proiectul lui Plahotniuc să nu treacă, cel puţin în varianta sistemului mixt. Poate ar fi cazul să ne aplecăm urechea la sfaturile celui mai mare constituţionalist din Republica Moldova N. Osmochescu: „Rămân pe poziţiile mele ferme, cel mai bun sistem pentru R. Moldova ar fi un sistem mixt”. Poate în această direcţie ar fi cel mai oportun să ne canalizăm eforturile şi energia. Trebuie să luăm în consideraţie faptul că sistemul actual de alegeri pe liste de partid acum avantajează doar Partidul Socialiştilor al lui Dodon, în special, pe fundalul inexistenţei polului de dreapta. Dreapta deocamdată aşteaptă (nu se ştie ce!). Să nu ne pomenim iarăşi (ca în toamnă!) în situaţia moldoveanului cu mintea cea de pe urmă. Deocamdată doar Diaspora (iarăşi Diaspora. Bravo ei!) este cea mai trează, înţelege cel mai bine pericolul, pe care-l prezintă Dodon cu Putin în spate. Acest lucru a fost discutat la recenta reuniune a Comunităţii „Adoptă un vot!” (vă mai amintiţi formidabilele acţiuni ale acestei comunităţi în alegerile prezidenţiale din toamnă!) a Diasporei,  care a avut loc la Veneţia (17-18.03.2017) cu participarea a apr. 200 de moldoveni din 19 țări. Un moment important al reuniunii a fost informarea cât mai largă a moldovenilor din Diasporă despre evenimentele din Republica Moldova, informarea cât mai largă de către moldovenii din Diasporă a rudelor, cunoscuţilor rămaşi acasă aflaţi sub presiunea de dezinformare a imperiilor mediatice ale lui Dodon şi Plahotniuc.

Şi atunci la ce am ajuns? Iarăşi (a câta oară!) la covata spartă!

De fapt cineva spunea că nu contează de ce culoare e pisica, şoareci să prindă. Dacă e să admitem o minune că Plahotniuc va realiza Reunirea Basarabiei cu România în 2018 eu unul            i-aş ierta toate păcatele şi l-aş declara erou naţional. Problema constă în faptul până unde va ajunge acest joc al pisicii (Putin!) cu şoarecele (Plahotniuc)? Aceeaşi întrebare îşi pune şi analistul politic A. Ţăranu. „Eu cred că asistăm la un moment nevralgic al relațiilor moldo-ruse și nu prea înțelegem la acest moment cât de departe ar putea să aducă această tensionare și care ar putea să fie consecințele reale ale acestei tensionări”. Există pericolul unui târg până la urmă între cei doi, în care să fim iarăşi vânduţi (a câta oară!) pentru pentru mulţi ani înainte. Cât de mult se simte lipsa unei forţe pronaţionale puternice, din care cauză suntem în starea boilor duşi spre sacrificare la abator: ne așteptăm soarta, care o decid alţii.

 „Deşteaptăte române, din somnul cel de moarte!!!”.

Valeriu Dulgheru

  

Vasilica Grigoraș

 

Locul I, individual compus

 

cireși în floare – (locul I)

mama cărând stelele

cu cobilița

 

cerul deschis – (locul II)

mâțișori de salcie

creanga pe lună

 

slujbă-n zori de zi –

sub cireșii înfloriți

cloșca cu puii

RĂPIREA  BASARABIEI

Colocviile de Marți

Marți 28 martie  2017, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VIII, nr. 3 (89). 

            Tema:   PROMESSE  DU  BONHEUR 

 

Memento martie 2017:  200 n Arany Janos –  175 m Stendhal – 110 n Eliade – 100 n Dinu Lipatti – 100 n Dimitrie Stelaru  – 84 n Nichita Stănescu

În program:

Solo pian Viniciu Moroianu: muzică inspirată, compusă de Dinu Lipatti

 

Întâlnire cu Adina Cezar

 

Recital:  Ștefan  Opreanu

 

 

Intervenții:

Silvia Cinca: La Europa Liberă

George Anca: Fericire Beyle, Arhetipuri Eliade

Mircea Coloșenco: De la Dimitrie Stelaru la Nichita Stănescu

Valentina Bilcea: Haret-Paris-București

Viorel Speteanu: Răpirea Basarabiei   

 

Teatru de Poezie: Puși Dinulescu, Florin Costinescu, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena

 

Lansare de carte

Silvia Zabarcencu: nicăieri  în  orașul acesta, roman, Ed. Mantaua lui Gogol, 2016  –          Lectură: Doina Ghițescu

            Coordonator: Dr. George Anca

 

DIMITRIE  GRAMA

 

Dialoguri

 

…..se apropie
de banca mea pustie
timida ma intreaba.
„nu mai e nimeni
pe aici?
esti singur?”

 

da, singur
sunt parasit aici
de cineva si
nu mai stiu
de cine
demult sunt singur
am uitat de fapt….

 

…apoi, rosindu-se la fata
imi spune:
„sunt fecioara
un sot imi caut
o casa
nu cumva sti…?”

 

nu stiu raspund
cu voce aspra
(tresar, nu-i vocea mea!)
…o lume noua
un soare care ma orbeste
un aer tare si
uite, ma inec
mai bine tac….

 

… vine si se aseaza
pe banca langa mine
ma ia de mana
tace.

 

un vant venit
de nu se stie unde
ne mangaie
si fruntile
si pieptul…

 

acum, din piatra
noi amandoi
privim doar inainte.

 

Bună ziua, domnule George Anca,

Am citit aproape toate textele din e-mailul „ Arhetipuri Eliade.”( Cel în limba engleză, din păcate, nu.) Anticipam ieri, atingerea, prin lectură, a marginii unei țesături feerice? O, Doamne ! exclam azi, după ce, prin intredeschizătura abia-abia dibuită, am avut în fața ochilor minții nepregătite să-și„prelucreze” noutățile în timp real, re-definirile, re-categorisirile erudiților autori profunzi aduși în pagina de e-mail, prin care par a originaliza, pe alocuri și doar formal, vastele sinteze ale lui Eliade în veșmântul mai frust(?), întru inteligibilitate, al adevărurilor dezvăluite lui…. O, Doamne, exclam naiv, fără-ndrăzneală, de parcă aș privi cerurile deschise din unu-n altul, pe orizontală, spre fără-sfârșitul dinapoi…

Tandră, visătoare, privirea a urmat conturul fiecărei litere din scrisorile reproduse în facsimil, adresate de Mircea Eliade dumneavoastră, soției și fiicei dumneavoastră. Energia lor difuză, a indus zăbovirii asupra caligrafiei, un fel de solemnitate. Dar viața și puterea cuvintelor lui Eliade a lucrat, din câte se poate constata citindu-i epistola, și asupra doamnei Mihaela Vulcănescu. După citirea „Treptelor pentru Mircea Vulcănescu”experiențele supra-firești trăite de sora îndurerată fac dovada acestei stranii puteri.

Dar iată că, numaidecât, apare-n gând avertismentul Sfântului Apostol Pavel: „ Cercetați duhurile !”

 Și-acum, închei

.. dar încă nu, pentru că mă urmărește o întrebare: de ce i-au ars lui Eliade atâtea biblioteci?(două, trei…) Și ar mai fi și alte stranietăți. Dar, ce știu eu ?

Închei, așadar, cu rugămintea de a-mi fi iertate nesăbuitele ieșiri din cercul cuvenitei tăceri păstrate înTemplul Mircea Eliade.

Tocmai a ieșit soarele !

Silvia Z.

GEORGE  ANCA

Arderea cărților, propria incinerare (poate și via India, dar și să nu-i fie profanat cadavrul, ca lui Trifa) intră în deconstuirea planetară, mai ales evreo-românească. Am improvizat selectarea unor texte circulate, speriat de ignorarea fanatică a aniversarii sale (n-am văzut decît un țipăt salutar al lui Cristian Bădiliță).

 

DOUĂ  TRĂDĂRI

… Hotine,  Hotine,

Păzește-te bine,

Că muscalul vine,

Cu oaste pe tine !

                                      (Cântec vechi)

Două trădări au făcut ca două străvechi provincii românești – Bucovina și Basarabia – să fie înstrăinate. Povestea acestor trădări este astăzi mai puțin cunoscută. Tocmai de aceea cred că un articol publicat în “Universul literar” merită să fie citit chiar și după un secol de la prima lui apariție:

Pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni…

“ La 1775, pentru o tabacheră de aur și 5000 de galbeni, generalul rus Rumanzof și-a trădat țara; a retras trupele ce comanda și a lăsat ca Bucovina să fie ocupată de trupele austriace. Trei tratate și ticăloșia unui domn al Moldovei – Grigore Ghica Vodă – au întărit furtișagul Bucovinei, ca fiind vorba numai de ocuparea unei fâșii înguste de pământ, unui drum de comunicație între Ardeal și Pocuția, după cum fuseseră păcăliți sau după cum se lăsaseră a fi păcăliți miniștrii turci.

Și astfel istoria a avut să înregistreze smulgerea de către austriaci din pământul țărei românești a unui teritoriu care întrecea în îmbelșugare și valoare toată cealaltă parte a Moldovei, a peste 300 de orașe și sate care mai toate spuneau câte un fapt sfânt din istoria Moldovei lui Stefan cel Mare și a lui Petru Rareș.”

Trădarea fraților Moruzi

“Cu Ardealul cotropit de mult, cu Bucovina îngenunchiată coroanei habsburgice, României îi mai era păstrată o lovitură.

Despre cele ce s’au petrecut peste douăzeci de ani, despre urgia ce s’a revărsat iarăși asupra Moldovei când cu încheerea unui nou tratat de pace între ruși și turci la 1812, de astă dată la București, un istoric povestește precum urmează:

Împrejurările în care se încheia tratatul acesta sunt din cele mai ciudate. În adevăr, Rusia find amenințată de Napoleon cel Mare cu un război groaznic, nu mai putea ține oștiri la Dunăre și prin urmare s’ar fi mulțumit să încheie pace cu turcii în orice condițiuni. Napoleon chiar înștiintă pe sultan să nu primească pacea cerută de țar, mai puțin încă să încuviințeze vreo pretențiune a lor, căci el a declarat război Rusiei.

Din nenorocire, trebile din afară ale Porții se aflau atunci în mâinile fraților Moruzi, cari, ca toți grecii fanarioți, erau vânduți rușilor. Dragomanul Dimitrie Moruzi fusese însărcinat cu tratările păcii la București și lăsase să-i țină locul fratele său Panaiot. Acesta, cum primi ștafeta lui Napoleon, în loc să o traducă și să o dea Sultanului, o trimite grabnic lui Dimitrie, care numai decât o arată solilor rusești, în loc sa o dea lui Galip-Effendi, împuternicitul Porții. Galip-Effendi, în necunoștință de împrejurări, văzând că solii ruși nu mai cer amândouă principatele și că se mulțumesc cu Basarabia, iscăli pacea.

Puțin după aceea trădarea Moruzilor se descoperi și, deși târziu, ei își primesc răsplata bimeritată; amândoi sunt decapitați, iar pe hârca lui Panaiot, lăsată în vileag trei zile, s’a scris:

“Cunoscând toate treburile politice ale guvernului său și unindu-se cu frate-său ca să le descopere vrășmașilor Statutul, trădătorul a plătit această crimă cu capul său”.

Și astfel la 16 Maiu 1812, se rupe din pământul Moldovei altă fâșie, ca o fâșie de carne, de astă dată de ceilalți prieteni, de ruși. Istoria a înregistrat faptul așa cum s’a petrecut, în toată ticăloșia lui.”

Istoria își va spune desigur cuvântul…

“ Au trecut de atunci o sută de ani (notă: articolul citat a fost publicat în anul 1912). Afacerile politicești s’au schimbat și au schimbat mersul lucrurilor, de-au făcut ca ticăloșia să rămână ticăloșie, ba încă să sporească și să se întărească. Istoria își va spune desigur cuvântul asupra acestor afaceri politicești, asupra acestor o sută de ani trecuți și urmașii urmașilor noștri vor ști, vor trebui să știe cel puțin: cum de, vreme de o sută de ani s-au lăsat două milioane de români pradă celei mai barbare desnaționalizări; cum de, peste o sută de ani Rusiei, prietenă a României, îi vine gust să sărbătorească cucerirea Basarabiei; cum de, cu tot patriotismul de care se face atâta caz la noi în Capitala Țării Românești, numai tineretul s’a asociat la doliul ce este, ce trebuie să stea pururi în inimile tuturor românilor după pământul moldovenesc de pe malurile Nistrului, sărutat de ostașii lui Ștefan-cel-Mare și bătătorit acum de cazacii moscoviți. Cel puțin atât va trebui să se știe.”

Sursa: articolul “Cuvântul istoriei” – semnat A.A.D. – publicat în numărul din 21 mai 1912 al revistei „Universul literar” – citită din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

 

OM  GUPTA

Mar 12 at 7:21PM

Dear Dr. George Anca,

Today is Holi – the day when Bhakt Prahalad was saved from his own evil father by Lord Narasimha Himself! May Lord protect all of us from evil tendencies!!

Wish you a very happy Holi. May your life be Colourful with divinity and Lord’s blessings!

Om Gupta, Houston, TX, USA

PS: The poem below is an effort to describe how we play Holi in Houston! If you cannot read Hindi below, please download “Kokila” font – that is the best Hindi font that I like!

       ह्यूस्टन में होली

ह्यूस्टन में आनंद भयो है, होली को रंग बरसे l

राम कृष्ण दोउ खेले होरी, देख–देख मन हरसे ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो…

होरी खेले गोकुल वासी, खेले मथुरा – कासी l

होरी खेले राधा–कृष्णा, घट घट के जो वासी ll

राम सिया भी खेलें होली, संग अयोध्या वासी l

हम भी खेलें होली भैया, मिलकर ह्यूस्टन वासी ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो…

ह्यूस्टन की जो देखी होली, भोले शंकर आएl l

संग भवानी को लेकर के, डमरू खूब बजाये ll

देखा ह्यूस्टन रंग–बिरंगा, गणनायक ललचाए l

डूबे जो भक्ति के रंग में, वे भव सागर तर जाए ll

                                   ह्यूस्टन में आनंद भयो…

देखी ह्यूस्टन की जो होली, बरसाना ललचाया l

संग अयोध्या को लेकर, वृन्दावन चला  आया ll

जगन्नाथपुरी भी चली आई, संग द्वारिका लाई l

तीरथ सारे ह्यूस्टन आए, रंग जाओ मेरे भाई ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो…

मिलकर प्रेम से खेलो होली, ह्यूस्टन के सब भ्राता l

नाता जोड़ो राम से भैया, जो जीवन रंग का दाताll ll

होली की तुमको बहुत बधाई, भरो प्रेम पिचकारी l

जो खेलो तुम ‘ॐ‘ से होली, हो जीवन सुखकारी ll

                                        ह्यूस्टन में आनंद भयो…

                                                   डॉ ओमप्रकाश गुप्ता

Morţii cu morţii, viii cu viii

de Dan Manciulea

Nu mai pomenisem de mult o vreme aşa de câinoasă. Ploaia îmi ţârâia de un ceas în creştetul capului lipindu-mi părul de tâmple şi de ceafă. Eram ca o cotarlă jigărită, fără stăpân, hoinărind străzile aiurea.
Ce l-o fi apucat aşa deodată pe Iaroslav? Să mă poarte pe drumuri noaptea prin ploaie fără să-mi spună nimic… S-a ridicat de la masă, m-a apucat de mânecă, mi-a zis „hai cu mine, bă” şi după aia am părăsit bodega. Şi-n bodegă era aşa de cald… Ce i-o fi trebuit să lăsăm bunătate de votcă în pahare şi pipiţele alea două ude… de ploaie!?
De-abia ieşisem din schimbul doi. Se pornise ploaia şi Iaroslav a zis c-ar bea ceva tare, adică un oţel-inox sau un întăritor de recul, cum alintăm noi votca. Ne-am adăpostit la „Şase ţâţe”, unde-s picoliţele alea trei… Frumoaseee, de pică boul din picioare.
Când au deschis fetele localul, i-au spus „Ca la mama acasă”, da’ beţivii nu s-au lăsat şi, de ciudă că nu se dădeau pipăite şi ciupite ca în alte bombe, au poreclit locul cu numele ăsta de bordel. Auzi, hal de nume: „Şase ţâţe”!
Şi stând noi aşa de vorbă şi mângâind păhărelele curate, cu licoarea de-i zic ruşii „apşoară”, numa’ ce vedem că intră pe uşă două pipiţe plouate ca două curci. Toate mesele erau ocupate, numai masa noastră avea două locuri libere, că Iaroslav e breaz între golanii târgului şi-i respectat ca un mahăr: nimeni nu îndrăznise să vină la noi să ceară scaunele sau să se-aşeze. Ele se apropiară supuse pentru că prietenul meu le făcuse semn să stea la masă. Dac-aş fi fost numai eu, jerpelit şi cu faţa buhăită de neodihnă şi de băutură, gagicile ar fi plecat sau ar fi pus vreun haidamac să mă izgonească. Probabil că duhneam a transpiraţie şi-a basamac… Dar cine mai putea să miroasă ceva în putoarea aia de fum şi de băutură ieftină! I-am zis: bă Iaroslave, ia uite-le p-astea! El s-a uitat la mine ca la un prost şi a dat din mână.
Pipiţele rânjeau. La cine, nu ştiu, că era cam întuneric. Eu le-am comandat câte un lichior ieftin, că asta mi-au spus că ar vrea. De ce le-or fi plăcând poşircile astea, habar n-am. Oricum, îmi convenea: le şi vedeam în aşternuturi; că ce să caute două matracuce noaptea într-o bodegă, dacă nu…?
Da’ Iaroslav s-a ridicat de la masă, a bătut-o cu palmele şi a zis: “hai, bă, cu mine!”. M-am uitat în jur – „bă” eram eu. Mie îmi spusese să vin cu el. I-am zis „De ce, Iaroslave? Domnişoarele se plictisesc singure, afară plouă, de ce să plecăm?”. Şi afară ploua de rupea pământul. Bucuria ţăranilor: se face porumbul, grâul şi câte şi mai câte. Vax! Eu unde să pun porumb? În baie, pe balcon? Da’ el nu: “hai şi hai!”. „Unde mă?”, l-am întrebat. „Să-ţi arăt ceva. Ai să vezi, numa’ vino!”. Gagicile chicoteau cu incote de paraşută… M-am ridicat, că Iaroslav e cel mai bun prieten al meu. Când m-am dat la o parte din lumină am putut să le văd mai bine feţele… Bine c-am plecat, mi-am zis. Erau urâte rău: una avea o rochie portocalie cu buline verzi şi era plină de coşuri, iar ailaltă era slabă-moartă, că i se vedeau oasele sub piele. „Hai, bă, Iaroslave”, i-am zis, scăpat de sub povara dorinţei de carne străină, şi-am plecat.
Când am deschis uşa grea din fier a bodegii, ne-a luat în primire ploaia lui Dumnezeu. „Uite, mă Ioane, ploaia asta curăţă pământul de păcate”, mi-a zis în şoaptă prietenul meu, nitam-nisam. Io-l ştiam că vorbeşte în dodii, aşa că l-am lăsat să trăncăne în voie. Vântul bătea şi copacii se-aplecau dintr-o parte în alta şi gemeau ca omu’, de durere. Am pornit fără să-l mai întreb unde mergem.
Din când în când câte un trăsnet ne lumina drumul. Aşteptam cu inima strânsă bubuitura. Uneori venea, alteori nu, dar de fiecare dată tresăream din toată fiinţa. Un timp am mers pe sub copacii de la marginea drumului şi pe sub streşinile caselor, la adăpost de apa care curgea fără milă din cer peste noi. După aia, când s-a terminat drumul, am ieşit pe cărarea pietruită şi îngustă care îmi arăta că părăsisem oraşul. În câteva clipe eram ud leoarcă şi cu încălţările gâlgâind de apă. Acum hainele mi se lipesc de trup…
– Unde mă duci, mă zănaticule, că s-a terminat asfaltu’! Ia uite ce ne înglodim!
– Taci, Ioane, taci!
– Cum să tac, cum să tac? Bă, tu mă duci la cimitir…!
– Ai ghicit, Ioane, la cimitir, la Bunavestire.
– Ce căutăm noi acolo? Acolo se duc numai morţii.
– Nu se duc ei. Îi ducem noi, ăştia vii. Că dacă nu i-am duce… morţii cu morţii, viii cu viii, ar fi harababură şi n-ai mai şti cu cine stai de vorbă. Îi ducem la otelu’ lor să-şi odihnească oasele.
– Iaroslave, tu baţi câmpii, băiete…!
– Ia sticla asta şi trage-i o duşcă. O să-ţi fie bine.
– Ei, parcă mi-am mai revenit. Se vede cimitirul. Bună-i votca, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa…
Nici n-am apucat să termin zicala beţivănească, ş-odată mi s-au muiat picioarele. Cât eram de lung, m-am întins în noroiul galben din cimitir.
– Vezi dacă vorbeşti prostii? Morţii stau şi-ascultă… Crezi că lor le convine că au părăsit lumea cea frumoasă? Oricât de împuţită ar fi, dacă eşti viu, tot frumoasă rămâne. Când auzeai prin beci vreo sticlă ce se rostogolea sau uşa de la cămară se lovea de perete şi tresăreai cu nevasta în pat, cine crezi că te bântuia? Când lipsea ceva din casă sau din locul în care-ţi ţineai banii, cine crezi că punea vastu’? Ai, ia zi?
– Mmmmorţii?
– Da, mă, morţii. Habar n-ai câţi trec pe lângă tine ziua. Noi ăştia care ne spunem că suntem vii, stăm ca săracul pe comoară şi ne văităm că e rău pe pământ. Sanchi, căutăm Raiul! Alţii spun că aici e Iadu’, da’ numa’ ei pot să ne spună ce bucurie este atunci când stai cu burta în sus şi te mai desfeţi o dată în bătaia soarelui ascultând foşnetul frunzelor din copaci. Să haleşti o friptură în sânge, la grătar şi să sugi dintr-o stacană de vin roşu… Nu-ţi mai spun de atunci când pui mâna pe-o femeie ca lumea, cu buci şi cu ţâţe şi cu mijlocul de viespe… A, ce zici?
– Da, Iaroslave, ai dreptate. Dac-aş fi mort şi mie mi-ar fi părut rău după aşa bunătăţi. Da’, vezi tu, că nu prea le ai nici când trăieşti, darmite după ce-o mierleşti. Dacă pui cap la cap frânturile astea petrecute într-o viaţă, nu aduni o săptămână.
– Eşti prost, Ioane! Cât mişti măcar un deget înseamnă că eşti viu şi că eşti fericit.
– S-a oprit ploaia… Şi zi, mă Iaroslave, morţii ăştia se bucură de toate cele lumeşti mai abitir decât noi?
Iaroslav nu mai vorbea şi îmi dădu de înţeles că mai bine mi-aş ţine fleanca. Mi-am înghiţit vorbele.
El amirosea văzduhul şi se uita cu luare-aminte împrejur. Din pământ ieşeau aburi albi care se prelingeau printre cruci. Ici-colo apărea câte o cruce ca un înecat ce dă din mâini înainte de a se duce. Se limpezise cerul şi se vedea Calea laptelui. „N-am mai băut lapte, hă, hăăă, de nu mai ştiu când”. Era linişte şi parcă mergeam pe nori, prin cer. „Acuş-acuş apare şi Sfântu’ Petru. Îl şi văd îmbrăcat cu un anteriu alb, cu faţa mirată: Ce căutaţi în Rai, beţivilor? – Căutăm şi noi ce caută toată lumea, Sfinte Petre, bine căutăm. – Dar văd că aţi cam întrecut măsura cu păcatele. – Suntem şi noi băieţi amărâţi; când n-ai nici de unele, îţi mai îndulceşti amarul cu un păcăţel. Nu mult, că strică, da’nici puţin, că n-ajunge ”.
– Hi, hi, hi…
– Ce râzi, Ioane?
– Râd, că zici că suntem în ceruri şi m-am gândit că s-ar putea să ne întâlnim cu Sfântu Petru.
– Care-i ăla?
– Ei, parcă nu-l ştii…! Ăl de împarte gloata la poarta Raiului.
– Nu-i ce crezi tu, dar eşti pe-aproape. Hai să ne odihnim pe bancă. Vezi tu, Ioane… adică tocmai, că nu vezi. Noi trăim în lumea asta plină cu de toate-bune, rele, dar mai e ceva, ceva pe care nu oricine poate să-l vadă sau să-l atingă…
– Aha, ceva ca o fofoloancă de damă bine! P-astea numa’ ăi cu cărămida de bani poa’ să le pipăie şi să le vadă.
– Ioane, tu eşti cam prost, dar gândeşti bine. Aşa e. Lumea-i ca o fofoloancă, o gaură spre altceva, doar că oamenii obişnuiţi se mulţumesc să intre în ea şi să arunce acolo frica şi gândurile rele fără să se întrebe ce-i dincolo de plăcerea frecuşului. Poate de-asta trăim, să ne întrebăm mereu ce e dincolo… Tu te întrebi vreodată ce e dincolo?
– De ce să mă întreb? Scrie-n Biblie: dincolo e Dumnezeu Tatăl cu barba albă şi îngeraşii; Sfântu Petru care dă repartiţiile… Cam atât. Ce, nu-i aşa?
– Asta e ce spune taica părintele la biserică – poveşti de adormit copiii… Cum să-ţi explic eu mai bine, să înţelegi…? Biserica ştie ce se-ntâmplă, dar nu spune pe înţelesul tuturor. Astfel că ea a făcut o poveste frumoasă, ca să creadă lumea mai uşor. Păi dacă-i spui rumânului că sus e cineva care te pedepseşte dacă faci rele, rumânul se străduieşte să facă fapte bune sau măcar să nu facă prostii. Doar n-o să stea să-i deseneze că există energii şi forţe subtile care acţionează subcuantic, selectând biocâmpuri şi structuri energetice pozitive de cele negative…
– Aoleo, ce-o mai fi şi asta?
– Păi vezi că ţi-am făcut capu’ călindar?!… Şi cum îţi spuneam, dacă tu sau eu, în loc să frecăm fofoloanca asta de viaţă de sus în jos şi de jos în sus, am urca fără preget, fără părere de rău, am ajunge în ceva care seamănă cu Raiul de care ai auzit la biserică. Dacă nu, murim şi stăm la umezeală şi-ntuneric. Pricepi?
– Da. Aşa am priceput. Înseamnă că numai sfinţii care postesc de toate cele ajung acolo. Şi ăilalţi, prostimea?!
– Ăilalţi… Ucigaşii, eunucii şi tâlharii – la Iad şi ăia care n-au făcut nimic, nici bine, nici rău, o iau de la capăt.
– Cum vine asta, se nasc din nou?
– E un fel de-a spune. Iar trebuie să intru în filozofie cu tine! Când alegi o cale – să faci bine sau rău – te pui bine cu ăi de conduc lumea, iar dacă n-ai spate, nu poţi duce la capăt ce-ai început. Când vine timpul să dai colţu’, nu ştie nimeni de tine şi rămâi între viaţă şi moarte. Adică nici hoit de-a binelea, nici viu pe de-a-ntregul. Ei, stârvurile astea mergătoare caută…
După ce a rostit cuvintele acestea, Iaroslav al meu s-a înmuiat ca o cârpă şi s-a lungit pe pământul moale. Apoi din el s-a ridicat ceva ca un abur lăptos şi luminos care a plutit ce a plutit şi… a intrat într-un cavou. Mi-am zis că n-am văzut bine şi m-am frecat la ochi. Trăgeam nădejde că, după ce oi lua mâinile din faţa ochilor, am să-l văd pe Iaroslav viu, nevătămat şi lămurindu-mă greţos cum vine treaba cu strigoii. Da’ n-a fost aşa. Am întins braţele după el şi, în loc să-l ating, se ducea, plutea sau parcă eu eram tras înapoi… După câteva încercări l-am ajuns şi l-am zgâlţâit ca pe-un buştean. A deschis ochii şi m-a privit. Avea o faţă de prost… da’ prost ca lumea! Nu mai clipeau ochii ăia ai lui de viezure aşa ştrengăreşte. Colţurile gurii şi obrajii îi căzuseră. Era o faţă de prost.
S-a holbat la mine ca şi cum nu mă văzuse niciodată în viaţa lui, apoi a rânjit. Aoleo, după ce că arăta ca un prost, mai făcea şi pe nebunul. A scos un cuţitoi de sub haină şi… să dea cu el în mine.. „Mă Iaroslave, i-am zis, sunt io, mă, Ion, prietenul tău! Tu vrei să mă omori, eşti nebun?” El: hî, hî, hîîî. Doar atât zicea şi se apropia de mine cu cuţitoiul, să mă-nţepe. M-am îndepărtat, dar unde să fugi, că intrase luna în nori şi în mijlocul cimitirului era o beznă… Mă împiedicam de garduri din fier forjat, mărăcinii uscaţi îmi intrau în palme şi sub unghii, de câteva ori am dat cu capul de cruci… Până la urmă m-am lovit cu capul de zidul unei capele şi m-am prăvălit ameţit pe un mormânt. Nebunul de Iaroslav m-a ajuns cu cuţitoiul lui şi cred că m-ar fi tranşat dacă nu ar fi apărut vreo câţiva aburi lăptoşi, din ăia… Nu-mi era teamă, da presimţeam că de-aicea o să mi se tragă. Totul se petrecea ca într-un vis urât. În jurul meu petele alburii se roteau în sarabandă. Eu eram la mijloc. Nu puteam să mă mişc – ţintuit la pământ de o putere străină. Am vrut să mă ciupesc, să-mi muşc limba, să mă încredinţez că nu e decât un vis. Am încercat să spun Tatăl Nostru, dar gura nu mă asculta şi boscorodea numai blestemăţii. Era lucrarea dracului! Petele alburii se învârteau într-o sârbă şi păreau că se sfătuiau care să pună mâna pe mine. Un nor a intrat în cerc şi a început să-mi dea târcoale. Mă gusta. Apoi… a intrat în mine. Ori eu am intrat în el, nu mai ştiu să spun. Am căzut în nesimţire. Nu mai ştiu cât să fi trecut, că era tot noapte când m-am trezit. Prin preajmă nu mai plutea nici un abur. Deasupra mea am văzut un chip de prost. Era un om care mă privea cu milă.
– Ioane, bă, scoală-te! Hai să mergem pe la casele noastre. Cine naiba te-a adus aici în cimitir?
– Domnule, cum îţi permiţi să mi te-adresezi cu un astfel de apelativ? Mă cunoşti de undeva? Eu nu îmi aduc aminte să fi avut vreodată ocazia…
– Ce mă, te faci că nu mă cunoşti, ai? Lasă fasoanele pentru doamna Barbulea; cu mine nu-ţi merge!
– Ce doamnă… care Barbulea? Nu cunosc nici o doamnă cu numele ăsta! Domnule, oricine ai fi, te rog să mă laşi în pace sau chem Poliţia…!
– Bă Ioane, tu chiar ai înnebunit? Eu plec şi te las aici, să dea strigoii peste tine.

http://georgeanca.blogspot.ro/

„Arta este fiica libertății.” – Schiller

   Vincent Willem van Gogh (1853-1890) s-a născut în Olanda și a decedat în Franța. A venit pe lume într-o familie de pictori și negustori de artă, tatăl său fiind pastor protestant, iar mama sa având înclinații, în mod special, spre pictură. La data de 30 martie 1852, ea a dat naștere unui copil căruia i-a pus numele Vincent-Villem. Acest copil a murit la puțin timp după naștere, iar în anul următor, în aceeași zi de 30 martie – de data aceasta în 1853, s-a născut un alt fiu, căruia părinții i-au dat același nume. El a devenit marele pictor olandez post-impresionist, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului.

   Van Gogh a început să deseneze încă de mic. S-au conservat schițe de la vârsta de nouă ani, reprezentând natura, cărora le-au urmat peisaje pictate, în ele putându-se remarca marea sa putere de observație.

   Cea mai importantă persoană din viața lui Vincent a fost fratele său, Theo, unul din cei șapte copii rezultați din căsătorie. Acesta l-a susținut din punct de vedere material, dar și emoțional. Toate cheltuielile artistului legate de locuință, mobilier, hrană și băutură, culori și pânze pentru pictură și, mai târziu când Vincent s-a îmbolnăvit – cheltuielile privind tratamentele urmate în mai multe sanatorii. Între timp, Theo aduna picturile și desenele trimise de fratele său și se străduia să le vândă. A murit la șase luni după artist, în 1891.

   Vincent Van Gogh este recunoscut pentru cele aproximativ 900 de picturi pe care le-a realizat în cei zece ani ca artist și pentru schițele și acuarelele sale. Scrisorilor pe care le trimitea în cele trei limbi cunoscute – olandeza, engleza și franceza, le adăuga și schițe.

   Și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia, dorind să devină pastor. A lucrat ca misionar într-o regiune din Belgia, timp în care a început să schițeze oameni din comunitatea locală și în 1885 a realizat prima sa operă de succes „Mâncătorii de cartofi”, astăzi aflată la Muzeul din Amsterdam. Culorile folosite pe atunci conțineau tonuri închise, dar lumina galbenă, anemică a unei lămpi de gaz proiectată pe pereți și pe chipurile mesenilor – „adevărate icoane sociale” – pare serafică.

   Vincent dorea să-și facă un nume în lumea artei, ca atare a plecat la Paris unde i-a descoperit pe impresioniștii francezi. Fratele lui care era pe atunci directorul unei galerii de artă din capitala Franței, l-a găzduit în locuința sa și între cei doi a început o colaborare care le aducea beneficii materiale, pe de o parte, dar și spirituale, pe de altă parte. Van Gogh a lucrat în atelierul faimosului pictor academician – Fernand Cormon, unde a întâlnit persoane importante ca Toulouse-Lautrec, Émile Bernard, Louis Anquetin. Datorită lui Theo i-a cunoscut pe Claude Monet, Camille Pissarro, Piere-Augustin Renoir și alții. Vincent discuta cu artiștii, frecventau toți aceleași locuri, schimbau păreri, împrumutau idei – idei care, ulterior se „marinau” în mintea fiecăruia, pentru a se integra în lucrarea proprie. Influența Parisului s-a destrămat însă rapid, el mergând spre aprofundare, stăpânit de o sete de absolut, vrând parcă să înglobeze infinitul în finit. Împreună cu Bernard, Toulouse-Lautrec, Louis Anquetin și Paul Gauguin a format grupul „Micul bulevard”, și în urma acestui proiect, Vincent a plecat din Paris, la Arles (1888), unde a lucrat un timp împreună cu Gauguin. Părea o prietenie ideală. Pe atunci Gauguin vorbea despre dragostea lui Van Gogh pentru „galbenul” lui. „Casa galbenă”, este casa mult visată, pictată în așteptarea sosirii lui Gauguin, imaginată ca lăcaș al prieteniei și al luminii, ca o „simfonie de albastru și galben”, casă care s-a dovedit a fi locaș al discordiei și al nefericitului episod al urechii tăiate. În timpul șederii sale la Paris, Van Gogh începuse să consume alcool și să fumeze, ceea ce se pare că a contribuit la dereglarea sa psihică, sau i-a accentuat predispoziția spre dezechilibrul nervos. În 1887 pictase tabloul „Un pahar și o carafă cu Absint”, reprezentând licoarea de culoare verzuie din carafă și pahar care, a intoxicat o întreagă generație de artiști și literați.

   Între Van Gogh și fratele său Theo s-au ivit neînțelegeri și acesta scria: „Odată este o persoană normală, dulce, iar apoi devine egoist și rece”. În altă scrisoare: „Viața alături de Vincent este insuportabilă. Nimeni nu poate veni la mine acasă pentru că Vincent nu face decât să se certe cu toți”. Semnele nebuniei păreau evidente. Din cauza acestei stări, Van Gogh l-a atacat cu briciul pe Gauguin care a reușit să fugă, iar Van Gogh s-a automutilat, retezându-și pavilionul urechii, realizând ulterior „Autoportret cu urechea bandajată”(1889). S-a internat la un spital, și-a revenit pentru o foarte scurtă perioadă, iar către sfârșitul anului 1888, obosit și incapabil să lucreze, s-a internat din nou într-un sanatoriu din Saint-Rémy-de-Provence unde s-a bucurat de o nouă revenire. A fost perioada cea mai prolifică, când picta câte un tablou pe zi, deși crizele începuseră să devină din ce în ce mai frecvente. Între perioadele de suferință picta, fiindcă suferința îl făcea să caute evadarea, astfel desprinzându-se de viața reală. Eforturile creației îl epuizează, el se sacrifică, își sacrifică viața, existența. Din acea perioadă datează și lucrările „Irișii” – flori albastre, numite la noi „stânjenei” –, răsărite din pământul roș-cărămiziu, ce-și desfășoară fragilele și capricioasele lor petale, vălurind printre frunze verzi rectilinii, cu lujeri verzi ce se ridică spre galbenul solar al fondului, și „Noaptea înstelată” cu mari vârtejuri astrale peste un mic sat. Cu ajutorul fratelui Vincent a participat la Salonul Artiștilor Independenți din Paris unde a expus lucrări. O nouă criză l-a doborât și fratele l-a trimis la un la un doctor renumit – Paul Gachet, pictor și gravor el însuși, căruia Van Gogh i-a făcut portretul intitulat „Portretul doctorului Gachet”, o îmbinare de culori luminoase: galbenul morcovului, albastrul, verdele și roșul; ochii de culoarea apei albastre transparente, privirea melancolică – acel dezgust rafinat al vieții, sentimentul că nu aparții lumii în care te afli –, o privire ce demască gândul unor întrebări fără de răspuns și care poate duce la depresie, în care Van Gogh și-a exprimat echivalentul stării sale psihotice. Scria pe atunci: „Am găsit în dr. Gachet un prieten adevărat și într-un fel un frate, până-ntr-atât ne asemănăm fizic și moral. […] portretul doctorului înfățișează un chip de culoarea cărămizii încinse și arse la soare. Cu părul roșu, o șapcă albă pe fondul unui peisaj deluros, albastru, îmbrăcămintea – albastru ultramarin – ceea ce pune în valoare chipul și îl face mai pal, în ciuda culorii cărămizii…”, din care se vede cât de mult acorda atenție culorilor Van Gogh, acestea fiind mijloace de expresie: „Expresia de durere a vremurilor noastre”. Doctorul are în mână crenguța digitală – simbol al profesiei. A fost dorința doctorului ca tabloul să conțină această plantă medicinală ale cărei virtuți cardiotonice erau dovedite cu mult înainte.

   În vara aceluiași an a ieșit să picteze pe câmp având cu el un pistol pentru alungarea ciorilor. Acolo s-a împușcat în piept cu pistolul și a murit după două zile. Oamenii care au văzut accidentul, au susținut că Vincent a fost omorât accidental de doi băieți, însă el a vrut să-i protejeze, susținând că vina este a lui. Sicriul său și întreaga cameră în care au avut loc funeraliile au fost împodobite cu floarea soarelui, floarea lui preferată.

   Dintre toate picturile „Lan de grâu cu corbi” a fost subiectul multor discuții, unii spunând că această ultimă lucrare prevestea moartea apropiată: cerul neliniștit, de un albastru-cobalt, lanurile de grâu aplecate de vânt, cărarea șerpuitoare, urcătoare ducând spre un presupus nicăieri sau spre unul ascuns și zborul ușor descendent al corbilor dând impresia unui zbor neputincios, fără de înălțare.

   Van Gogh, astăzi considerat unul dintre cei mai importanți pictori din istorie, a lăsat în urmă lucrări conținând portrete, peisaje, dar și natură moartă, cea mai cunoscută fiind „Floarea soarelui”, precum și „Trei flori ale soarelui într-o vază”, „Vază cu douăsprezece flori ale soarelui”, „Vază cu cincisprezece flori ale soarelui”, „Un câmp cu flori galbene”. În lucrarea „Vasul cu floarea soarelui”, galbenul solar al petalelor grupate în cercul superior sugerează tendința înălțării, poemul floral fiind un imn. Corolele ofilite cu petale  ale florii obosite, par „trase în jos de gravitația durerii”.

   Medicii și criticii de artă l-au considerat nebun. Pânzele pictate spre sfârșitul vieții au fost considerate „opera nebună”, pictorii fiind consternați de violența culorilor, de confruntarea dintre galben, albastru, verde și roșu, considerând-o antinomie cromatică, ca în lucrarea „Biserica din Auvers”, biserica plutind parcă în verdele ierbii din jur, păstrând și roșul unei părți din acoperiș, apărând ca o lumină în întunecatul univers pictat ca un cer de cobalt.

   „Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar și o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în acești ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoșătoare la care, în mod normal, o viață, și cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista”, scria Octavian Paler despre Vincent van Gogh. Își răzbuna durerea cu „o mare nevoie de a iubi”, iubirea lui pentru această „poezie tăcută” – pictura.

   Am citit de curând despre presupunerea de plagiat a lui Van Gogh. Pe la 22 de ani el ar fi descoperit printr-un hazard lucrările lui Jean François Millet, pentru care a manifestat o mare admirație și care, mai târziu, a devenit un ghid pentru Van Gogh, fapt confirmat și de fratele său Theo. Se fac referiri la câteva tablouri, cum ar fi unul dintre autoportrete – asemănător cu al lui Millet (dar câte autoportrete nu a pictat!); Primii pași (Millet 1853 – Van Gogh 1890); Siesta (Millet 1866 – Van Gogh 1889); Semănătorul (Millet 1850 –

Van Gogh 1889; Tăietorul de lemne (Millet Millet 1856 – Van Gogh 1889) și alte câteva. Se spune că Van Gogh la început l-ar fi copiat pe Delacroix, Rembrandt și numai apoi pe Millet și că el nu ar fi recunoscut acest fapt, contrar lui Delacroix care a recunoscut influența lui Rubens, Manet și Velasquez în opera sa.

   Cu toate acestea, Van Gogh, amintind minunata companie din Paris, spunea: „Unele sunt copii ale altora, eu am început printr-un hazard, apoi am învățat și m-am inspirat de la această companie”.

   Și întrucât se face această presupunere, să amintim câte date esențiale din viața lui Jean-François Millet (1814-1875), pictorul francez din secolul al XIX-lea, născut în Normandia și decedat la Barbizon. A fost admis la Academia de Arte Frumoase din Paris iar după terminarea bursei și-a acoperit cheltuielile pictând portrete, în acea perioadă – tablouri frivole și senzuale sub influența stilului rococo –, și el după exemplul lui Jean-Honoré Fragonard. S-a mutat în alte orașe, a revenit la Paris și a luat contact cu diverși pictori importanți precum Constant Troyon, Honoré Daumier, Antoine Louis Barye, Théodore Rousseau și alții. Când revoluția din februarie 1848 a pus capăt domniei regelui Ludovic Philip și a luat naștere „A Doua Republică” (1848–1852), Millet a păstrat distanță față de evenimente, a pictat tabloul intitulat „Vânturarea grâului ”care a fost totuși cumpărat de ministerul de interne al guvernului provizoriu, cu un preț exorbitant pentru acel timp. Primind și alte comenzi, cu sumele obținute a avut posibilitatea de a părăsi Parisul, a plecat împreună cu prietenul său, sculptorul Charles Jacque, la Barbizon, așezare aflată în pădurea Fontainebleau. Millet a ajuns împreună cu prietenul său Théodore Rousseau, să conducă grupul de artiști, care mai târziu a căpătat denumirea „Școala de la Barbizon”. Splendid este tabloul intitulat bine cunoscut „Angelus- Rugăciune pe câmp”, în care artistul a dorit să zugrăvească pioșenia țăranilor vremii sale. Menționez și celebrul tablou „Culegătoarele de spice” (1857), în care a redat cu un real talent oboseala fizică a țărăncilor. Lucrare fascinantă este și „Lecția de tricotat” (1868-1869) în care demonstrează calitatea sa de colorist, nuanțele de albastru se potrivesc cu galbenul unei parți a veșmintelor, iluminarea este echilibrată de razele de lumină care cad pe mâinile sârguincioase ale copilei. De asemenea tabloul „Păstorițe torcătoare din Overnie” în care realizează efectele naturale ale cerului prin pictarea tușelor transparente ale albului norilor pe albastrul intens al cerului. Folosindu-se de procedeul luminării unor detalii, cum ar fi cerul în acest tablou, și lăsării în umbră a altora, obținea modelarea personajului atât de plastic, încât „acesta devenea real, aproape palpabil”. În ultimii ani de viață a avut loc expoziția sa retrospectivă, apoi din cauza războiului se mută, când Parisul este cuprins de tulburări revoluționare refuză să devină membru al Uniunii artiștilor adepți ai Comunei, bolnav fiind nu reușește să execute comanda decorării Panteonului.

   Van Gogh a încercat opt picturi ale stelelor asemănătoare cu ale lui Millet, spunând în cele din urmă că părăsește inspirația, întrucât și-a dat seama că nu poate ajunge niciodată la „înălțimea asemănării”. Totuși el considera că prin copiere poți produce o nouă operă, acest lucru fiind de înțeles având în vedere culorile vii ale impresionismului și culorile sumbre ale clasicilor precum Millet. Pentru tablourile lui Millet, este adevărat, Van Gogh a nutrit o profundă admirație, dar a folosit o notă mult mai gravă cu semnificația colorilor vii. Delacroix spunea că „nu există umbre, există doar reflexe”, iar Van Gogh spunea că „umbra este totuși culoare”, iar „culoarea exprimă ceva prin ea însăși – funcția culorii”.

   Cred că ideea de plagiat a devenit pentru unii o obsesie. Cu multă analiză profundă, scriitorul și filozoful Gabriel Liiceanu spunea într-un interviu (sper să redau întocmai): „Noi trăim prin contaminare. Oamenii împrumută unii de la alții… Există osmoză în comunitățile în care ne aflăm. Eu împrumut din frumusețea unui articol pe care îl scrieți, împrumut dintr-o emisiune pe care o faceți… îmi dați ceva și astfel mă sporiți”. Foarte adevărat! Întotdeauna au fost astfel de contaminări, artiștii în special au căutat oameni de la care să învețe, să se inspire, să aprindă focul minții lor. Cunoașterea filtrată prin mintea noastră ne determină să învățăm lucruri noi și utile scopului nostru, îmbogățindu-ne astfel, câștigând timp. Și oamenii de știință ca Einstein, Edison se întâlneau în grupuri, împrumutau idei și experiențe unii de la alții.

   Printre cele 900 de picturi și 1.100 desene și schițe pe care le-a lăsat după moartea sa și care sunt răspândite pe întreg Mapamondul: Muzeul „Van Gogh“ din Amsterdam, Muzeul Luvru din Paris, Muzeul Metropolitan din New York, Galeria Națională din Washington și multe alte muzee, colecții particulare, desigur că au fost și copii ale profesorilor săi care l-au inspirat. Dar, în „Noaptea înstelată deasupra Ronului”, cu fluviul șerpuind alene printre maluri, țărm, apă și cer fiind inundate de albastruri, stelele atârnând ca niște becuri galbene, reflexe portocalii tremurând în ape ca un răspuns, poate chiar al sufletului, imaginile sunt ale lui, chiar dacă ne sugerează magia sensibilă a lui Rembrandt. „Întotdeauna când văd stelele încep să visez”, spunea Vincent.

   Interesul pentru subiecte rustice, lupta omului cu pământul pe care-l determină să rodească, vin din inspirații flamande – scene din viața țărănească. Și mă gândesc la tabloul admirat în Muzeul Metropolitan, realizat de pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), intitulat „Secerătorii”: câmpul colorat în galben, cerul în albastru și copacii în verde, pictură care redă aerul lejer al țăranului care știe că are de făcut ceva, știe ce este acel ceva, iubește și prețuiește munca, dar știe totodată că nu i-au intrat zilele-n sac… Scria cineva: „Îmi place acest artist care a privit lumea cu o îngăduință bătrânească, a omului care a trecut prin viață și cunoaște toate cotloanele sufletului uman, îndeosebi cel rural”, înțelepciune care, fie vorba între noi orășenii, ne este mai greu de dobândit.

   Tot în acest Muzeu am privit mai multe tablouri ale lui Van Gogh.  Vai!, cum am stat în fața autoportretului privindu-i acei ochi scrutători, neîncrezători, ce oglindeau chinul ființei, ochi plini de reproș adresat unei lumi întregi… Cineva spunea ca Van Gogh a preferat să picteze, în vremea sa, ochii oamenilor în loc de catedrale.

   Tușa sa personală este de necontestat în comparație cu profesorii săi, tehnica – percepția luminii, folosirea culorilor, armoniile tenebroase, preocuparea pentru clarobscur – induc o dispoziție  melancolic îndurerată care nu are nimic de a face cu opera lui Millet și nici cu a vreunui alt pictor.

   Van Gogh scria: „Caut din ce în ce mai mult o tehnică simplă, care poate că nu e impresionista. (…) Încerc să exprim dragostea a doi îndrăgostiți prin împerecherea a două culori complementare, prin amestecul și opozițiile lor, prin vibrațiile misterioase ale tonurilor apropiate. Să exprim gândirea unei frunți prin strălucirea unui ton deschis pe un fond întunecat. Să exprim speranța printr-o stea. Pasiunea unei ființe prin strălucirea Soarelui la asfințit. (…) Aș vrea să pictez bărbați și femei cu acel nu știu ce al veșniciei al cărui simbol era altădată nimbul și pe care noi căutăm să-l redăm prin însăși strălucirea, vibrația coloriturilor noastre”.

    Istoricul și criticul de artă italian Lionello Venturi (1885-1961) apreciind opera lui Van Gogh, venind parcă în apărarea lui, scria: „Nu putem să nu admirăm această operă – operă a unei conștiințe care s-a consumat pentru bunătatea, frumusețea și libertatea fanteziei. Prin atâtea căutări și suferințe, și prin sacrificiul propriei sale vieți, Van Gogh a reușit să creeze picturi de o perfecțiune absolută, suficiente ele singure pentru a-i asigura gloria”, menționând totodată și îndemnul către artiști, de a îndrăzni orice în lumea culorii, în intensificarea expresivă a formei sintetice.

   Creația este gând-idee și imaginație – putere a minții și a sufletului – din care se nasc minunate plăsmuiri.   S-ar părea, spun unii critici, că „tablourile se nasc sub stăpânirea febrei creatoare, din porniri intempestive, dar ideea este prealabil măturată în «cuptorul concepției», sinteza imaginii e soluționată mintal înainte de a se întrupa, printr-un efort de paroxistică încordare, în universul singular al pânzei”.

   Ca atare, să nu dăm istoriei artei alte sensuri! Să nu încercăm a o rescrie! Să respectăm harul, munca și dăruirea artistului!

 

__________________

 

Vavila Popovici

Carolina de Nord

ROMÂNIA EDUCATIVĂ

 

După fiecare vizită în România îmi trebuie cam o săptămână până mă reconectez la cotidianul „din afară”. Din inerţie, continui să vibrez pe lungimi de undă autohtone, nu pentru că m-aş resimţi după cine ştie ce şoc, ci pentru că nu mă-ndur să abandonez numeroasele gânduri începute acolo. Căci în România încă mai experimentez febra cotidianului spumos, a orientării din mers şi a continuei tatonări de alternative. Şi, în ciuda lamentărilor precum că, pasămite, „ la noi nimic nu funcţionează”, eu observ nu numai că totul merge, ci că o face într-un ritm accelerat.

În România mă trezesc aprobând lucruri pe care altundeva le-aş critica. Demonstratul împotriva unui guvern ales prin metode democratice, tăiatul porcului la marginea drumului, în văzul tuturor, aruncatul sloiurilor de gheaţă direct în stradă, iată doar câteva fapte care m-ar scandaliza în Germania sau Spania, dar care în România mi se par chiar simpatice. Ajung uneori nu doar să le tolerez, ci chiar să le vânez, gustându-le pe-ndelete. De pildă, mi-a făcut plăcere să frânez brusc, pentru a acorda prioritate unui şir de gâşte perfect aliniate, conduse  de un gâscan ţanţoş şi tacticos, cu moţ ţeapăn.

Tabloul acesta idilic, desprins parcă dintr-o felicitare de Crăciun, nu mă frapează aşa de tare cum o face sonorul care l-a completat, venind din radioul de la bordul maşinii, unde se transmitea un interviu cu o artistă româncă, trăitoare în străinătate. Tema abordată era înlocuirea termenului „emigraţie”, depăşit şi încărcat negativ, cu altul, modern şi pozitiv: „mobilitate”. Cultura aceasta, pe care am captat-o în plan auditiv, s-a sincronizat perfect cu episodul rutier rural, pe l-am înregistrat pe filonul vizual. Învecinarea dintre rudimentar şi rafinat nu m-a deranjat defel. Era doar un antagonism doar aparent, ceva tipic românesc!

În România suntem bombaradaţi necontenit cu stimuli contradictorii, care ne obligă să pendulăm între divin şi anodin. Cultura din mass media este fie extrem de prozaică, fie extrem de abstractă, superioară nivelului obişnuit din vest, unde ceva aşa de profund nu se discută la radio. De fapt, aşa ceva nu se prea discută deloc prin media din vest, lucru care tare mult îmi lipseşte. Cultură care să se reverse asupra noastră din radioul maşinii!

Aşa ceva necesită dezmeticire când vii dintr-o lume în care ştirile se concentrează preponderent pe politica internaţională, unde ţi se recită zilnic cotele burselor  ̶  cam la fel de neinteligibile ca şi cotele apelor Dunării ce ne enervau antârţ  ̶  o lume în care transferurile din fotbal ocupă mai mult spaţiu mediatic decât acordarea Premiului Nobel! Dacă în aeroportul Alicante panourile publicitare te încurajează să faci shopping în supermagazinele „El Corte Inglés”, în aeroportul sibian eşti invitat să te cultivi, vizitând bisericile fortificate din Transilvania. Goana consumistă e aceeaşi în Vest şi-n Est, dar subiectul consumului e altul.

Hotârâţi parcă nu doar să menţină viu contactul cu civilizaţia, ci chiar să depăşească nivelul de cultură „călduţă” cu care suntem obişnuiţi noi în occident, redactorii emisiunilor culturale româneşti par să fi încheiat între ei un pariu de genul „care dă mai mult”, supralicitându-se prin interviuri cu intelectuali stilaţi, reportaje de pe la evenimente excepţionale, recenzii de cărţi, toate extraordinare, avanpremiere pentru spectacole unice în lume, lansări pe care e inadmisibil să le ratezi, întruniri de personalităţi, tot una şi una. Pentru că, din păcate, tentaţiile pentru spirit sunt atât de numeroase încât nu le poţi satisface pe toate, invariabil te vei simţi vinovat. Şi iarăşi detectez un păcat al naţiei noastre: exagerarea.

Dar se poate exagera cu oferta culturală? Da, mai ales atunci când consumatorul le vrea pe toate, neavând peferinţe clare pentru un domeniu mai limitat, cum ar fi numai filmul, sau numai literatura, sau numai muzica, sau numai teatrul (deci nu toate deodată).

Iată doar câteva dintre manifestările care m-au ispitit în România în luna februarie, anul curent:

Teatrul din  Piatra Neamţ şi-a deschis porţile unui experiment teatral în premieră: la fiecare reprezentaţie se invită un actor care a mai jucat pe scena lui în trecut. E rugat să se adapteze din mers şi să joace spontan, pe un scenariu cu care nu e familiarizat. După premiera soldată cu un succes extraordinar, primul invitat, Claudiu Bleonţ, a mărturisit că în toată cariera sa de actor nu a avut o experienţă mai grozavă decât aceasta. Ce m-aş fi dus şi eu să-l văd!

La Bucureşti, cam în acelaşi timp, Ioana Pârvulescu lansa cartea cu scrisorile mamei Monicăi Lovinescu către fiica ei disidentă. Scrisorile din închisoare ale unei mame care a preferat să stea în detenţie pentru a nu accepta târgul murdar pe care i-l propuneau comuniştii, promiţându-i libertatea în schimbul momirii în ţară a Monicăi. Cum n-aş fi mers şi eu la lansare!

La Sibiu era seară de balet: „Ana Karenina”, în coregrafia lui Ioan Tugearu. Sau poate  ar fi fost mai bine să mă duc la lansarea unui nou album al legendarei trupe RIFF? Abundenţă de concerte şi de dialoguri culturale prin cafenelele literare sibiene! Concurs de ski alpin la Păltiniş! Sau mai bine o seară la pationoar? Cum rămâne cu meniurile de degustare în întâmpinarea anului 2019, când Zona Sibiului va fi Regiune Gastronomică Europeană? Sau pur şi simplu o seară afară, cu cu un termos cu ceai, în mijlocul demonstranţilor echipaţi cu pancarte acoperite de sloganuri pline de umor acid la adresa guvernanţilor? Cum să te mai împarţi?!

La TV, pe lângă reîntâlnirea cu Teleenciclopedia, m-au captivat multe filme bune, unele româneşti din filmoteca de aur, altele de dată mai recentă, premiate pe la festivaluri internaţionale.

Pe programele regionale se transmit iarăşi convorbiri în genul spiritualelor polemici cordiale de pe vremuri. La „Profesioniştii”, blânda, excelenta şi distinsa Eugenia Vodă l-a avut ca invitat pe Nestor Rateş, fostul director al postului de radio Europa Liberă. Trecutul întunecat evocat acolo pare atât de neverosimil acum! Hmmm, de lins degetele şi de reflectat, mai ales pentru cei care încă nu sunt convinşi că ţara a progresat de la comunişti încoace.

Până şi reclamele de la TV insistă mai mult decât prin alte ţări pe educaţie, sfătuindu-ne să consumăm responsabil, să sprijinim producătorii locali, să trăim sănătos, să facem mişcare, să vorbim şi să scriem corect şamdp. Dacă înainte de a transmite un film cu conţinut violent germanii se rezumă doar la o simplă precizare a limitei de vârstă, în România ni se spune exact la ce tip de violenţă vom fi expuşi, precizându-se durata şi gradul ei de intensitate.

Nu scap de obsesia că România pare a-şi fi propus nu doar să se alinieze la vest, ci să-l depăşească, apăsând cu năduf pe pedala civilizaţiei şi educaţiei, aproape dădăcindu-ne. Sper numai să nu se-ajungă la o sensibilizare exagerată. Cultură literară, teatrală, muzicală, cinematografică, gastronomică, de stradă, politică, sportivă, medicală, locală; o car, invariabil, cu mine, de-a curmezişul Europei. Ce e altfel la ea? E genul de hrană care-mi place mai mult decât cea occidentală, aşa cum îmi place gustul mâncării de la mama, de-acasă.

Nicăieri în lume, în afară de România, nu mi s-a întâmplat însă să găsesc radioul maşinii închiriate la sosire fixat pe postul de radio Cultural. Şi niciunde n-am mai văzut protest politic sub forma unui rendevous en massse în Piaţa Mare, cu un scaun pliant la subsuoară şi cu o carte educativă în mână, spre a citi în linişte, alături de alţi protestatari echipaţi cu acelaşi gen de „arme”. Şi ce fac eu, în replică? La plecare îmi pun în bagaj brânză de burduf, slănină, cârnaţi şi ţuică de prună, toate direct de la producător şi multe-multe cărţi, reviste, albume, pliante, CD-uri, DVD-uri, calendare, pliante, cărţi poştale etc. Într-un cuvânt: hrană.

—————————————-

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

martie 2017