Cuvânt și iubire

România e în Europa,

dar Partida moldo-valaha – PRM, PCR, FSN, PNL, PSD – e tributara valorilor ortodoxe, nu celor occidentale, nu intalege, respinge acquis-ul comunitar al UE, codul canonic catolic, laicizat si modernizat, de aceea protesteaza peste 600 000 de români, în principalele zece mari orase ale tarii.

Viziunea ortodoxa, statutul lor de tolerati la periferie e neschimbat pentru ca nu se reuseste depasirea Marii Schisme. Din anul 1054, dupa anatemizarea reciproca, crestinii orientali se simt duhovniceşte superiori şi invers, occidentalii se uită la situaţia lor materială mereu precara, de sus. Fara duplicitatea neofanariota stravezie de la Bucuresti, la Chisinau, sub presiunea rusilor, se accepta lanturile grele ale duhovniciei si soborniciei moscovite si constantinopolitane.

O retrospectivă:

Dupa Schisma, Bizantul se adreseaza fratilor de la Roma, care vin in ajutor pentru refacerii unitatii. Cruciaţii ocupa Ierusalimul, Constantinopolul si refac unitatea creştină. Dar în loc de unitatea de la Conciliile de la Lateran IV, Lyon si Florenţa, discordia facilitează căderea Constantinopolului şi Califatul islamic instituie o Cortină de Fier multiseculara între creştini. Înfrânţi la Viena, turcii pierd Transilvania şi ortodocşi se unească cu Roma 1698, dar depasirea statutului de toleraţi e subminata de maghiari, sarbi, greci si rusi, care-i vor subalterni. Dupa Napoleon moldo-valahi se reorientează spre Parisul secularizat prin curentele culturale si masonerie. Pentru ca refacerea unităţii cu Roma e mereu boicotată, România Mare – opera a Ideii uniţilor cu Roma şi a Faptei moldo-valahilor – e dezmembrata in state satelite celei de a treia Roma (URSS) in mantia rosie a comunismului. Dupa ce la Constantinopol şi Roma se ridicarea anatema Schismei, in vremea Conciliului Vatican II, incepe destinderea din Lagarul ortodoxo-comunist si in final revenirea la crestinism.

O perspectiva optimista:

In curand se intalnesc conducatorii crestini ai puterilor intercontinentale Putin si Trump pentru o Sfanta Alianta, pentru a opri decapitarea, crucificarea crestinilor de catre mahomedani si mai ales pentru reconsiderarea statutului ortodocsilor din Orientul Apropiat si din Uniunea Europeana, care are mai multi soldati ca America si da pentru armata de doua ori mai mult decat Rusia.

Dupa vizita Fericitului papa Iona Paul II la Bucureşti si aderarea de jure a României la UE/NATO emanciparea sociala si nationala a romanilor cunoaste un moment de rascruce. Crestinismul respira cu doi plamani, oriental si occidental.

Dialogul cu Roma, aderarea romanilor si de facto la civilizatia occidentala va continua cu prilejul aniversarii unui secol de la Marea Unire si vizita papei Francisc, care nu pune nici o conditie refacerii unitatii crestine.

Links:

http://www.gandaculdecolorado.com/trump-si-putin/

http://bentodica.blogspot.de/2017/02/putin-si-trump.html

https://www.academia.edu/28173741/Viorel_Roman_Europa_Crestina.pdf

http://www.amosnews.ro/ce-asteapta-romanii-de-la-papa-francisc-2016-11-03

https://www.academia.edu/27240741/Occidentalizarea_lumii

https://www.academia.edu/27241088/Chestiunea_orientala

http://www.prodiaspora.de/V5/index.php/proza/1456-viorel-roman-dezmembrarea-europei

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Napoleon-Hitler-Merkel-VR-Agero-2016.htm

www.viorel-roman.ro

https://www.academia.edu/

viorel-roman-bremen.over-blog.de

Bremen la 1 martie 2017

FECIOARA MARIA – susur dumnezeiesc de Izvor Hristic!

FEMEIA-îmbrăţişare de foc a Iubirii pământene!

MAMA-sărutul Vieţii sfinte a nemuririi ortodoxe!

 

   Milosârda Fecioară îşi adună gândurile înmugurite de har pe care le picură într-o simfonie a cuvintelor de taină ce se revarsă ca un şuvoi de lumină peste toţi cei aleşi.

     Pururea Fecioara este surâsul înrourat de floare ce înmiresmează verdele privirii surprins în fiorul de foc ce leagănă destinul misterios al nemuririi.

   În inima Ei pravoslavnică se prelinge roua din lacrimi de Hristos, de îngeri, de sfinţi, de oameni, de turturele, de calofir, de legăminte, de albăstrele şi de păpădii.

   Fecioara Maria zămisleşte frumosul în Fecioare, hărăzind avântul de porumbiţă ca al stegarului dârz ce înfăşoară zările dace, pogorând lumina în inimile-sărbători.

   Fecioara prin fiorul ei melodic răpeşte cântarea fiecărei inimi purtătoare de dor, o transfigurează şi o înălţâ  spre zările mirifice ale extazului.

   În Fecioară surâde mugurul primăverii ademenind prin miracolul verdelui ei princiar, perfecţiunea ce suie spre armonia celestă a Fericirii.

   Fecioara îmbrăţişează soarele cu dogoarea inimii ei, înveşmântă cerul în Albastru de Voroneţ, al ochilor ei cutezători, aprinzând apoi în azur palidele înserări ce se scutură pe  visele îngemănate peste care se cerne ca o nea pulberea de stele.

   Fecioara ţese în cerdacul sufletul ei, albastrul fericirii urzit în răsărit de primăveri, ce  tulbură  farmecul seraficelor ceruri, îmbujorându-le.

  În sufletul Fecioarei sălăşluieşte întotdeauna lumina Icoanei purităţii Cerului frumos.

  În inima Femeii prisoseşte permanent nemărginirea de azur  a zorilor Iubirii.

  În toată fiinţa Mamei tresaltă Dorul înfrumuseţat de Dragostea divină mântuitoare.

   Prin graiul dulce al Femeii, vinul inimii ei te maturizează, te însufleţeşte, te întinereşte şi te ameţeşte, azvârlindu-te într-un vârtej al splendorii.

  Femeia înmugurită din veşnicia firii ei angelice înfloreşte în eternitatea bărbatului.

   În icoana Femeii tainele se întrepătrund, iar cerul surâde de suspinul pământului.

   Femeia a purces din Ideea de frumos în care s-a întrupat cugetul bărbatului.

   Sufletul Femeii pogoară din străfundurile edenice, siderale ale inimii bărbatului.

   Pe pânza neţesută de mână a Iubirii, Femeia brodează cunoaşterea, ruga, visul, poezia, îmbrăţişarea, sărutul, cântarea, încântarea şi dorul dorit.

Bărbatul în raţiunea sa este o constatare din când în când…

   Femeia este floarea mugurelui Fecioarei pârguită în rodul Mamei.

   Femeia se naşte din Fecioara născută de Mamă.

   Femeia dacică este cea dintâi cugetare a frumosului cer pământesc.

   Originea Ei cosmică străluceşte prin existenţa divină dând expresie pământului într-un susur universal de energii în care vibrează chemarea dorului ales.

   Târziul Ei, veşnic devreme sub candelă de mărgăritar surâd ca un zbor şi cântec de păsărele ce-aduc din luminile depărtărilor stelare zâmbetul răsăritului în zori.

   Femeia frumoasă răsare în sufletele alese, primăveri care desfată inimile duioase.

   În ochii de safir ai fermecătoarei Femei sclipesc picurii de rouă prelinşi de pe brocartul purpuriu al trandafirului regal.

   Inima Ei e Dorul neţărmurit fluturând ca pânza unei corăbii însetată de zări.

   În Treimea Frumosului Feminin: Fecioara-Femeia-Mama, numai divina MAMĂ creştină atinge sentimentele desăvârşirii dumnezeeşti.

   În Mama creştină înmuguresc, înfloresc şi rodesc toate miresmele frumosului: legănarea, îmbrăţişarea, sărutul, cântarea, binele, adevărul, credinţa, dorul, conştiinţa, libertatea, răbdarea, divinul şi copilul-mugurele de Dumnezeu.

     În fiinţa Mamei dacoromânce surâde şi lăcrimează plinirea bucuriei celeste:revărsarea zorilor, susurul dorului, legănarea vântuluiu, adierea pădurii, îmbrăţişarea Viţei de vie, tremurul verde al ierbii, candelabrul păpădiei, iscusinţa albinei, subţirimea razei de soare, catifeaua trandafirului, ciripitul rândunicii, plânsul izvoarelor, tresărirea iepurelui, nectarul mierii, dogoarea focului, albul porumbiţei, refrenul cucului, trilul ciocârliei, simfonia mierlei şi fastul imperial al păunului.

Mama dă măsură iubirii, sens frumosului, miracol copilului şi armonie bărbatului.

Mama este Sentiment, Gingăşie, Casă, Acasă, Pământ, Cer, Univers.

    Mama este cea mai lirică expresie a Dorului şi a Doinei în care sufletul ei angelic se înfioară, tresaltă, plânge şi cântă.

    În privirea Mamei şipotesc apele de peruzea ce deschid zăgazurile albastre, răscolind aurele martirilor şi sfinţilor din tinda cerului veşnic.

   Curajul Mamei se ridică şirag pe coloana amurgului în sobor de cocori, peste vămile văzduhului, unde Luceferii clipocesc clipele veşnice în seninul esenţelor pure.

   Mama împleteşte aromele rugii sub privirea Preacuratei în dulcea smerenie sacră.

   Mama poartă sub veşmântul de smarald al inimii, safirul tinereţii sufletului ei.

   Deasupra zâmbetului Mamei se despletesc veşnicii de lumină, curgându-i ca un iureş prin vine, stropii Cuvântului ca psalmii din strană, urcând în tămâie de smirnă.

   Peste tremurul de petală al paşilor ei, cad şoaptele de vară din Salcâm şi din Tei.

   Mama se aseamănă Păstorului cel Bun, ce-şi netezeşte calea nădejdii spre curcubeul-paradis purtând pe umerii calzi dorurile noastre toate.

   Mama este sanctuarul Limbii noastre în care răsună serafic poemul liturgic.

    În fiinţa Ei-sclipirile de heruvim doldora de viaţă, cad pe mătasea gândului unde se adâncesc înalte ascunzişuri dospite în pâinea împlinirii rostuirilor.

   În clepsidra sufletului Ei, timpul se opreşte îşi modelează spiritul provocând fascinaţia Crucii din care odrăsleşte Verdele Învierii.

   Mama este marea taină rânduită de Dumnezeu, în fibrele căreia respiră şi cântă adorabila şi fermecătoarea natură cu întregul ei Cer şi Pământ.

   Pe partitura sentimentelor Mamei se compune simfonia Odorului celest.

   În inima Mamei sunt intonaţii de rugă, de dor, de har şi de graţii.

   În firul de ţărână tors de străbuni, s-a miluit cremenea tăriei Ei, pe care s-a zidit o sfântă ctitorie de Cer şi Cuvânt.

  Mama este un simbol de credinţă, imn liturgic, o revărsare a Cerului, un izvor nesecat al pământului, un răsărit de soare, un munte de Dor, un codru unde concertul păsărelelor se resfiră peste coama de argint a azurului.

   Fecioara este Femeia devenită Mamă!

 

   Tuturor fecioarelor, femeilor, mamelor şi celor din jurul lor întru mulţi ani binecuvântaţi în bine, adevăr şi frumos!

———————————————–

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi-Neamţ

1 Martie 2017

Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul să părăsească România după instaurarea comunismului şi să se remarce într-o societate liberă, în care scara valorilor era respectată. Medic chirurg de excepţie, cu încă două specializări în palmares – cardiologie şi radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiţi medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri.

Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu există ca tu să nu-i baţi pe toţi! Ai picior iute, de căprioară” – îi spunea Stoicoiu, tânărul medic de-atunci, fost fotbalist de performanţă de odinioară, cu care nea Mitică se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg şi, în acelaşi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicină clujeană, în puţinul timp liber ce-l avea la dispoziţie, Traian Stoicoiu se relaxa făcând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competiţii şi doar o singură dată ieşise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici să i se fi tras, oare, lui nea Mitică agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competiţia cu viaţa de refugiat, de-abia atunci începeau…

Deşi aveau preocupări diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una specială. Astăzi, la mai bine de 12 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Traian Stoicoiu, nea Mitică mă pofteşte la ora aducerilor aminte şi îmi povesteşte despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.

Chirurg la Cluj, pribeag în Occident

Traian Stoicoiu s-a născutla Caracal, judeţul Romanaţi la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul său fusese judecătorla Tribunalul judeţului Romanaţi, iar părinţii, cadre didactice.

La zece zile de la naşterea lui Traian, Matei şi Maria Stoicoiu, părinţii săi, pleacă din Caracal, fiind repartizaţi la şcoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se năştea Tudor Vladimirescu. Astăzi localitatea îi poartă numele. Dela Vladimir, tânăra familie de dascăli se mută însă din nou, stabilindu-sela Copăcioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiază în Moldova, de unde revin la Copăcioasa, în 1918.

Trei băieţi şi două fete aduseseră bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian şi Virgil (care, rând pe rând, vor părăsi România, urmându-şi destinele spre lumea liberă) şi fetele, Zoe şi Iuliana.

Nea Mitică îi cunoaşte pe Traian şi pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu şi cu Traian Niţescu – doi cunoscuţi şi prieteni ai săi. Nicolae şi soţia lui, Marioara, îi sunt, o perioadă, oaspeţi în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele său, venise în vizită, fiind foarte ocupat şi implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai uşoară, îl roagă pe Mitică Sinu să se ocupe de ei şi îi ducela Long Beach, unde locuia vechiul său prieten. După cum am arătat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta rămâne mai mult timp pe pământul american, dar spre sfârşitul vieţii se întoarce în România.

Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitică îl întâlneşte la Paris, dar nu-l cunoaşte prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase că era pasionat de politică.

Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicină în 1935 şi. începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultăţii, ca asistent universitar. Tânărul cadru universitar, care fusese şi fotbalist de performanţă, independent şi sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbură peste lanul său de vise, aparţine unei generaţii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie…

Clujul acelor vremuri tulburi nu făcea notă discordantă faţă de alte centre universitare din ţară, devenite teatre de desfăşurare a acţiunilor mişcării legionare şi rezistenţei anticomuniste. Cei mai înverşunaţi dintre studenţi şi intelectuali aderau la doctrina legionară, alţii, simpatizau doar, fără a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comuniştii au început vânătoarea, şi, fără excepţie, au arestat masiv legionari get-beget şi simpatizanţi ai acestora, ceea ce i-a determinat pe mulţi să părăsească ţara.

Tânărul medic avea o educaţie aleasă, remarcându-se întotdeauna prin distincţie şi respect pentru cei din jur, iubindu-şi profesia şi dedicându-se acesteia. Trăia în Ardealul măcinat de animozităţi ce se manifestau între români şi etnicii maghiari, induse de însăşi situaţia din ţară – o Românie lovită de ciuma roşie şi frământată de mişcările de rezistenţă anticomunistă.

Sătul de situaţia incertă din România, în clocotul mişcării anticomuniste şi când pericolul arestărilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunţă la statutul de medic chirurg şi părăseşte ţara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiară, Iuliu Bodola.

Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Născut la Braşov la 26 februarie 1912, debutează în oraşul natal,la Braşovia Braşov, apoi va juca la CA Oradea, Venus Bucureşti, Ferar Cluj şi, în final,la MTK Budapesta.Are 48 de selecţii în echipa naţională a României, pentru care înscrie 30 de goluri şi 13 în echipa similară a Ungariei. Participă cu echipa Românieila Campionatele Mondialedin 1934 şi 1938. Fostul său coechipier dela Venus Bucureşti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: „…făcea ravagii printre adversari, având un şut necruţător şi lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare”.

Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie românească şi alte 85 de goluri în prima ligă ungară.

Traian Stoicoiu o avusese pacientă pe mătuşa lui Bodola. Cum nu era naţionalist şi nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el şi Bodola se născuse o relaţie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din ţară. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intenţia tânărului medic, se oferă să-l ajute şi, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece graniţa maghiară, în maşina personală a fotbalistului. Traversează Ungaria şi de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franţa, via Germania. După mai bine de un an, este prins la graniţa germano-franceză, unde face zece zile de puşcărie, dar reuşeşte să ajungă la Paris, în luna octombrie 1949.

Urmează o perioadă de căutări, de emoţii şi examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucrează ca asistent medical la un spital dintr-un orăşel din apropierea Parisului. În momentul obţinerii dreptului de liberă practică, profesează ca medic, în acelaşi spital, iar în martie 1951 părăseşte Franţa şi pleacă în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.

Cu trei specializări în medicină – doctor la Calgary

Ajuns în provincia canadiană Quebec, după aproape trei ani de la plecarea din ţară, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de şedere în capitala provinciei este una destul de agitată. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei şi are intervenţiila Radio EuropaLiberă. Nu poate profesa chirurgia, pentru că în Quebec exista un articol de lege, conform căruia medicii chirurgi nu aveau dreptul să opereze, decât după cinci ani de la stabilirea în Quebec.

Traian Stoicoiu nu stă pe gânduri şi se mutăla Calgary, unde se stabilise inginerul Traian Niţescu, prietenul său din studenţie, o reală personalitate în domeniul prelucrării şi comercializării produselor petroliere, preşedintela Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume.

Traian Niţescu părăsise România într-un mod inedit: trecuse Dunărea înot în Iugoslavia, împreună cu soţia sa, care neştiind să înoate, traversează apele fluviului ajutată de un cauciuc şi de soţul său, înotător desăvârşit. Nea Mitică Sinu auzise de aventura lui Niţescu în lagăr la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasă, cu un curaj de admirat. Nu-l văzuse însă niciodată, până în Canada. Aici îl vizitează de multe ori împreună cu doctorul Stoicoiu. Traian Niţescu îl simpatiza şi, de câte ori îl invita pe Traian la el, un uita să-i spună: „Dar adu-l şi pe Mitică cu tine!”, pentru că era o prezenţă agreabilă.

Până lucrurile intră în normalitate, Traian Stoicoiu locuieşte pentru o perioadă de şase luni la inginerul Niţescu. În acest interval, muncind intens, reuşeşte să înveţe bine limba engleză şi îşi susţine examenele de echivalare a studiilor. Avea şi înclinaţie spre învăţarea limbilor străine, pentru că vorbea fluent şi franceza, germana, italiana şi maghiara.

Urmează o perioadă parafată prin rezultate excepţionale care fac din doctorul român un nume strălucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializări în medicină, calităţile sale profesionale, susţinute de un caracter puternic, sănătos, îl propulsează în elita medicală din Calgary şi, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zonă: „nu-i plăcea să se laude, ci să acţioneze – îmi mărturisea de curând într-o convorbire telefonică, Gregory, băiatul domnului Stoicoiu – ştiind să explice foarte bine lucrurile, atât la clinică, cât şi acasă. A fost un excepţional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine şi moralitate, dar şi un profesor desăvârşit în familie”.

Era preferatul pacienţilor proveniţi din ţările europene – sârbi, unguri, ruşi, cehi, slovaci şi desigur, români – iar dacă doreai cumva o recomandare către un medic bun, cu siguranţă că ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu.

Dăruirea sa profesională era completată de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune şi un generos fără margini. „Tatăl meu nu a fost unul care avea nevoie să atragă atenţia asupra sa, a fost mai degrabă tăcut, confident, un adevărat turn de tărie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred că l-am auzit vreodată lamentându-se, dimpotrivă, el putea să împrumute din tăria sa şi altora şi să se îngrijească de problemele lor”.

„Nu a avut prea mult timp liber, dar cât a avut l-a petrecut cu familia!”

Traian Stoicoiu se căsătoreşte cu Helen, asistentă medicală la spitalul la care lucra – irlandeză de origine, născută în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitică Sinu îşi aminteşte cu plăcere şi care-i dăruieşte soţului său doi copii minunaţi – Gregory şi Rodica.

„Când mergeam la ei în vizită,la Calgary, stăteam aproape toată noaptea la poveşti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferinţele şi despre ţara lor. Aflasem cum şcolile le-au fost distruse şi cum au fost nevoiţi să plece la studii în alte părţi ale lumii, şi cum limba irlandeză era interzisă în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatică – mărturiseşte nea Mitică – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecţi, prietenoşi”.

Irlandeza este o limbă străveche, de origine celtică, făcând parte din grupa insulară a aşa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alături de limba scoţiană şi limba manx. Este cunoscută şi sub numele de limba gaelică, dar acest termen este incorect şi nu este precis. Astăzi are statut de limbă oficială în Irlanda, dar majoritatea populaţiei vorbeşte limba engleză, ca urmare a interdicţiei acestei limbi, în vremurile de frământări şi războaie dinaintea câştigării independenţei ţării, în anul 1937. Emigranţii irlandezi din acele timpuri au dus odată cu ei în exil tradiţiile şi cultura ţării lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada şi Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limbă irlandeză autentică, dar în toate aceste ţări utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze.

Copiii lui Traian Stoicoiu urmează îndeaproape exemplul părintelui lor. Educaţia primită în familie, sub supravegherea atentă a mamei, mereu în preajma lor, dar şi prin dragostea şi învăţămintele primite, în puţinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispoziţie şi îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astăzi oameni realizaţi, împliniţi, educaţi în spiritul respectului faţă de muncă şi mai ales faţă de oameni, făcând cinste numelui Stoicoiu.

Greg Stoicoiu şi premierul Canadei Stephen Joseph Harper într-un proiect de anvergură – Istoria hocheiului

În 1960 se naşte primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îşi face studiile în oraşul natal, la Calgaryşi se orientează spre arte, obţinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenţa în arta desenului şi picturii. A studiat şi este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura.

Gregory îşi aduce aminte cum, în timpul liber, tatăl lor îi ducea în mijlocul naturii, la pădure şi la pescuit. Vânătoarea nu-i plăcea, pentru că iubea tot ce este viu şi, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieţi omeneşti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanţă, îi plăcea să-l practice şi o făcea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil aşa s-a născut pasiunea lui Gregory pentru sport.

Astăzi cele două mari pasiuni ale sale se regăsesc într-o preocupare deosebită: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergură: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însuşi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucrează de şapte ani la această carte şi Greg mi-a mărturisit că are schiţa cărţii asupra lui, oriunde se duce: „I’m a hockey guy” – mi-a spus Greg în finalul discuţiei.

Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului că pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidentă şi susţinută prin implicarea şi dăruirea de care dă dovadă în proiectul amintit. Va fi o surpriză deosebită pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales după 1870, când un grup de studenţi ai universităţii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători. Pe de altă parte, implicarea directă a premierului Harper în scrierea cărţii, cu siguranţă că va creşte cota ei valorică şi interesul cititorilor canadieni şi ai iubitorilor acestui sport din Canada şi din toată lumea.

Stephen Joseph Harper, născut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist şi a Alianţei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian încă din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând această funcţie până în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alăturat Coaliţiei Naţionale a Cetăţenilor. În 2002, reuşeşte să reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Alianţei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, şi reprezintă zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, şi cele două partide fuzionează, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupări politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câştigă cu o minoritate vizibilă, câştigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opoziţie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câştigă majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, şi se instalează un guvern majoritar format din conservatori.

Din biografia îndrăzneţului premier reiese faptul că are o legătură strânsă cu comunitatea din Calgary, căreia îi aparţine şi fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârstă cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a născut şi a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul şi a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar după două luni a renunţat şi s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi să avanseze şi să lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obţinând licenţa în economie. Tot în cadrul acestei universităţi, dar ceva mai târziu, va obţine şi titlul de master în economie, în 1993. Legăturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici şi participă la conferinţe şi evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, după Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.

Împătimit iubitor al hocheiului pe gheaţă, încă din copilărie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucrează la această carte – de care mi-a vorbit şi Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului şi, ocazional, scrie diverse articole pe această temă.La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă pentru Juniori din 2007, Haper a apărut pe reţeaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu această ocazie, a intervenit cu comentarii şi a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, şi a preocupării speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesită însă multe ore suplimentare de muncă. Dar, când pasiunea există cu adevărat, se găseşte şi timpul necesar şi calea prin care poţi să guşti satisfacţia împlinirii.

Revenindla Gregory Stoicoiu, aş adăuga, ca o opinie personală, că în faptul că lucrează alături de premierul Stephen Harper la elaborarea unei cărţi despre istoria hocheiului, rezidă un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere şi dedicare. Are cui să-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatălui său, despre care, spre finalul conversaţiei noastre, îmi zicea: „He was a tremendous person. He was my best friend” – a fost un om excepţional, a fost cel mai bun prieten al meu.

Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucură de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.

Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, USA – Rodica Stoicoiu

Al doilea copil al lui Traian şi Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani după fratele său Greg, în anul 1962. Locuieşte în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din oraşul Emmitsburg.

Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” şi doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cărţii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, predă, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentală şi Sacramente. Este implicată atât în latura academică, cât şi în cea pastorală, fiind şi director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializată în „Teologia liturghiei”). Aria cercetărilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariană şi istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentrează şi asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale cărţi.

Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatăl său, Rodica Stoicoiu îşi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câţiva dintre participanţii la funeralii, cunoscuţi, prieteni sau foşti pacienţi, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate şi respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea şi robusteţea lui morală şi mai ales faptul că neîntrecutul chirurg a ajutat pe toată lumea: unora le-a găsit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a dăruit bani, fără a aştepta să-i fie restituiţi, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la bănci, pentru a-şi cumpăra case. „Toţi au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trăit o viaţă de generozitate tacită”…

„Singurul prieten pe care-l am este Mitică Sinu!”

Pe Traian Stoicoiu şi Mitică Sinu îi lega o prietenie frumoasă şi veche, încă din tinereţe, când alergau pe aceeaşi pistă… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitică „să lupte pentru suta de metri şi să devină campion, câştigase competiţia cu profesia, ajunsese un medic de marcă în Canada, avea o familie frumoasă şi mulţi prieteni dragi în jur.

Nea Mitică s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutăţile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul său hotel şi o duzină de prieteni de calitate.

Analizaţi în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel puţin o trăsătură de caracter comună: dragostea de oameni, care alături de generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile lor. După trecerea graniţelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însă drumurile lor se intersectează – prima datăla Paris, şi apoi, în Canada.

Timpul petrecutla Montreala fost scurt, însă după stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Trăgea la casa familiei Stoicoiu şi petreceau ore întregi povestind şi depănând amintiri.

Nea Mitică rămânea de multe ori fără niciun ban, era un împătimit jucător la bursă… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înţeles că situaţia lui financiară nu era din cele mai bune şi încercând să-i spună, pe ocolite, că are nevoie de bani. Stoicoiu însă i-o reteza scurt: „Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000?” – şi-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl înţelegea şi-l ajuta, pentru că ţinea foarte mult la el şi, în plus, avea şi de unde.

Se întâmplase ca Traian Stoicoiu să fie prezent la o cină, cu încă câteva familii de români. Comunitatea românească era destul de unită şi românii noştri obişnuiau să petreacă împreună cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenţi au făcut imprudenţa să-l bârfească pe nea Mitică… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masă, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a plecat spunându-le doar atât: „Acum puteţi vorbi de Mitică, dar în prezenţa mea, nu!”

„Eu am aflat de acest incident de-abia peste câţiva ani. Nici n-am apucat să-i mulţumesc, pentru că Traian nu mai era…” – îşi aminteşte Mitică Sinu.

Români bogaţi din Calgary!

Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vază români din Calgary, în perioada aceea, alături de preşedintele companiei Petrofina, inginerul Niţescu, nume marcant al petrochimiei mondiale şi un recunoscut inventator.

Dar vârfurile în materie de avere erau Prinţul Şuţu, Negroponte şi un moldovean, Mike Porojne.

„Prinţul Şuţu deţinea în zonă terenuri întinse şi ferme renumite – îşi aminteşte Mitică Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zonă, se anunţa: Acum trecem prin domeniul Prinţului Şuţu!”

Foarte bogat era şi un alt român din Calgary, Mike Porojne. Făcuse bani mulţi, pentru că madame Porojne avea un unchi care lucra la primărie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administraţiei locale, acest unchi sfătuieşte familia Porojne să cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma să se investească masiv şi să se construiască edificii de interes guvernamental. Cum preţul de răscumpărare a terenurilor sau imobilelor din zonele ţintă, era mai mare decât preţul pieţei, cei despăgubiţi câştigau în plus. Având informaţia de la sursă, Porojne câştigă sume considerabile, pe care apoi le reinvesteşte în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns să deţină un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îşi aminteşte nea Mitică – dar nu s-a jenat să-mi spună: Mitică, în viaţa mea, eu n-am citit o carte”…

Fiica lui Mike Porojne era căsătorită cu băiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizită, în ţară, bogătaşul canadian de origine română era primit cu mare pompă, fiind invitat la recepţii alături de oficialităţile locale, şi bucurându-se de o atenţie deosebită. Când revenea în Canada, fireşte, nu avea ce vorbi de rău de comunişti, lui îi mersese bine în ţară! Doctorul Stoicoiu purta adesea discuţii contradictorii cu Porojne şi nu ezita să-i spună că cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodată este comunismul şi că el, Porojne, habar nu are cine sunt comuniştii…

 Comuniştii şi regimul lor draconic îl determinaseră pe Traian Stoicoiu să părăsească România. A trăit mai bine de o jumătate de veac departe de ţară, printre străini, şi nu s-a mai întors vreodată acasă… Poate că ar fi făcut-o dacă s-ar mai fi întâlnit o dată cu Brâncuşi, aşa, ca în anii tinereţii, în parcul oraşului Târgu Jiu…

 Doctorul Traian Stoicoiu şi Brâncuşi

Oltean din Copăcioasa Gorjului, cu tatăl judecător, ani buni în slujba dreptăţii la Tribunalul Judeţean Romanaţi, Matei Stoicoiu, se întoarce în ţinuturile natale imediat după naşterea fiului său, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary.

Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesională a lui Matei Stoicoiu, ştiu însă de la nepotul său, Gregory, că a fost un dascăl renumit al Gorjului şi el, şi soţia sa, şi că la un moment dat a ajuns director de şcoală. Am mai aflat dela Grgorycă se cunoştea bine cu Constantin Brâncuşi. Că au fost sau nu colegi de şcoală, aşa cum au apărut unele informaţii în presa românească, în anii trecuţi, nu am aflat, însă că relaţia dintre cei doi era apropiată ştiu din sursă directă şi sigură. Matei Stoicoiu şi Brâncuşi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.

Gregory mi-a mai relatat că şi tatăl său a avut onoarea să stea de vorbă cu Brâncuşi. Era student la Clujpe vremea aceea şi venise acasă, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai ştia de la tatăl său este faptul că, în timpul întâlnirii cu Brâncuşi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncuşiene. Nu putea să-mi precizeze dacă Brâncuşi le-a denumit Masa tăcerii sau Masa apostolilor neamului, nici dacă inegalabila Coloană a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sărutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul că aceste memorabile opere brâncuşiene au fost comandate şi executate în memoria eroilor neamului.

Prin 1950, după ce a ajuns în Franţa, Traian Stoicoiu a avut bucuria să-l întâlnească din nou pe Brâncuşi, de data aceastala Paris.

Constantin Brâncuşi a fost şi va rămâne un simbol pentru sculptura românească, unic în felul lui, iar adevărul despre operele lui nu-l va şti nimeni, niciodată, decât autorul, şi acest adevăr s-a aflat doar în gândirea artistică şi creativă a ilustrului sculptor.

Traian Stoicoiu s-a stins din viaţă în anul 1999… „Despre morţi să vorbim numai de bine!” – spune o vorbă veche românească –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogioşii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Mă gândeam la acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român.

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

„Robește-mă Doamne ca să fiu liber.” –  Petre Țuțea

   Să gândești și să acționezi după propria-ți voință, înseamnă să fii om liber, să fii întrucâtva fericit. Există, în acest sens, libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propria noastră construcție și funcționalitate interioară, libertate de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simți și gândești, și libertate de acțiune – limitată în orice sistem socio-uman. Totalitarismul limitează drastic aceste ultime două libertăți. Pentru realizarea unui echilibru social, omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și non-libertatea. Echilibrul fiind greu de realizat, este necesară mereu analiza libertății și determinată în funcție de condițiile concrete interne și externe dintr-o țară sau alta.

   În prezent, libertatea de gândire, conștiință și religie este legiferată, precizându-se, printre altele: „Problema libertății de conștiință, în sens larg, trebuie să plece de la ideea conform căreia crezul unei persoane, indiferent că este de natură religioasă, politică, filozofică ori științifică, este imposibil de cenzurat în orice societate ce pretinde a fi democratică”.

   Rădăcinile libertății societății moderne se află în lumea greacă. Înțelepții și filozofii greci ce gândeau diferit dar erau uniți printr-o activitate comună, se numeau sofiști. Perioada de dezvoltare a sofismului a fost cea a secolului V î.e.n. Istoricii vorbesc despre această perioadă ca despre o perioadă a iluminismului. Omul universal Cicero (106 î.Hr.-43 î.Hr.) vorbind mai târziu despre sofiști, afirma că „o dată cu sofiștii înțelepciunea a coborât din cer pe pământ”, ei aducând înțelepciunea în viața publică și făcând din ea o deprindere politică și morală. Sofiștii considerau că pentru a conduce trebuie să știi, adică să fii instruit. În primul rând este necesară educația conducătorului cetății care, instaurând dreptatea, poate lărgi libertatea oamenilor. Lărgindu-se însă aria acestor filozofi, gândirea s-a degradat. Totuși, una dintre figurile reprezentative a fost Anaxagoras (500 î.Hr.-428 î.Hr.), cu gândire cotată drept materialistă, cel care a afirmat că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, filozof apreciat de către Pericle, cel mai mare om de stat din Grecia antică.

   Aristocratul Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) desconsidera sofiștii. El a dominat filozofia greacă idealist fiind, îndreptându-și privirea către ideal, imaterial, salvând omenirea de la trăirea în universul imediat. Statul lui Platon era un stat autoritar în care individul era subordonat statului. Spre deosebire de Platon, Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.) considera că individul și binele său reprezintă scopul statului. Cetățeanului i se ofereau anumite drepturi și libertăți individuale pe care, dacă nu le folosea, statul putea să-i retragă dreptul respectiv, chiar și a-i nega condiția de simplu cetățean. „Sensul în care merge viitorul este cel în care se exercită libertatea omului. În măsura în care omul e liber, sfera viitorului apare asemenea unui șantier în care se exercită puterile noastre și ne permit diverse opțiuni”, spunea Aristotel.

   Baza civilizației europene fiind Grecia, mult mai târziu, filozoful francez, preotul orator Nicolas Malebranche (1638-1715) prin libertate înțelegea „forța pe care o are spiritul de a întoarce impresiile spre obiectele care ne plac și a face astfel ca înclinațiile noastre naturale, la început vagi, să meargă spre binele general sau universal, adică spre Dumnezeu”, sufletul nostru nefiind limitat la corp, el fiind indisolubil legat de Dumnezeu.

   Interesantă este gândirea lui Baruch Spinoza (1632-1677), filozof evreu-olandez care susținea că libertatea absolută o are numai Dumnezeu. Spinoza considera că omul nu este liber dacă prin libertate se înțelege a nu fi determinat de o cauză externă și nemărginit de liber dacă prin libertate se înțelege cunoașterea cauzei determinate și acordul dintre propria voință și voința divină.

   Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – cel care considera filozofia ca fiind produs al personalității libere și enumera cele două filozofii: dogmatică (materialismul, spiritualismul, filozofia lui Spinoza) și cea idealistă spre care și-a îndreptat atenția și preferința –  considera că omul se manifestă potrivit firii sale ce se găsește în conștiință, fapt care permite omului să fie o ființă independentă. Această forță individuală se vede constrânsă de a se manifesta cum dorește, de către alte forțe opuse ei. Și exemplifică superb: „Dă conștiință unui pom, și lasă-l să crească neîmpiedicat, să-și răspândească ramurile, să-și producă frunzele, mugurii, florile, fructele proprii speciei sale. Într-adevăr el nu se va simți mărginit, prin aceea că e tocmai pom, și tocmai din specia aceasta, și tocmai acest pom din această specie; el se va simți liber, pentru că în toate acele manifestări, nu face nimic, decât ceea ce natura lui cere. Dar fă ca creșterea lui să fie oprită de temperatură neprielnică, de lipsă de hrană, sau de alte cauze. Se va simți mărginit și împiedicat, pentru că nu este satisfăcut un impuls, care stă într-adevăr în natura lui. Crengile lui ce năzuiesc libere, leagă-i-le de un spalier, impune-i prin altoire ramuri străine: el se va simți constrâns la o acțiune străină; crengile lui cresc desigur mai departe, dar nu în direcția pe care ar fi luat-o forța lui lăsată în seama ei; el dă desigur fructe mai departe, dar nu în direcția pe care ar fi luat-o forța lui lăsată în seama ei; el dă desigur fructe, dar nu acelea pe care le cerea natura lui originară. În conștiința de sine nemijlocită, îmi apar liber; prin reflexiune asupra întregii naturi găsesc, că libertatea absolută nu este posibilă: prima trebuie să se subordoneze celei din urmă, căci ea însăși nu poate fi explicată decât prin cea din urmă”.

   Pentru filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) conștiința omului este mijlocul de realizare a ideilor sale. Astfel ideea libertății pe care o concepe omul reacționează ca un mecanism, conștiința fiind „o forță de obiectivare ulterioară”. Adevărata libertate, în opinia sa, este o cucerire finală care nu poate fi câștigată decât progresiv. „A fi liber înseamnă a avea o pârghie pe care să o poți oricând lungi și puncte de sprijin pe care le poți oricând duce mai departe”.

   Filozoful și economistul britanic John Stuart Mill (1806-1873) etichetat drept ultimul mare liberal clasic și primul liberal modern, a pledat în favoarea libertății de exprimare, clar și argumentativ, el a avertizat de asemenea că democrația concepută ca o formă de suveranitate nelimitată a majorității se poate transforma într-o „tiranie a majorității”, motiv de reflecție, spunea, pentru teoreticienii sec. XXI. Fiecare are dreptul de a acționa cum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. (Conform proverbului românesc: „Ce ție nu-ți place altuia nu face!”, inspirat din Biblie, din cuvintele lui Iisus: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi la fel.”); omul e suveran asupra lui însuși, asupra trupului și sufletului său. Și atâta timp cât nu-i afectează în mod negativ pe ceilalți, omul trebuie lăsat să trăiască după propriile-i reguli și nu după norme impuse din afară. J.S. Mill insistă pe libertatea de exprimare, aceasta contribuind la progresul intelectual și social. Și ideile false, după părerea lui, nu trebuie date la o parte, ci luate în seamă, fiindcă numai așa omul va înțelege și va fi convins de alegerea pe care o va face. „Să îți construiești viața în jurul opiniilor celorlalți, nu e nimic altceva decât sclavagism”, era de părere Mill. Oare nu sunt exagerări în filozofia sa? – se întreabă unii.

   Existențialismul ateu, reprezentat în principal prin filozoful francez Jean-Paul Sartre (1905-1980), privește individul ca fiind prin excelență liber, prin această libertate înțelegându-se existența opțiunilor suplimentare pe care le avem la îndemână, ca  soluții alternative: abandonul sau sinuciderea. Nu ne dă fiori?

   Eseistul, filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) spunea că „Libertatea omului este partea divină din el” și o asemăna cu „o frânghie agățată de undeva, de sus; te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric – bipolaritatea libertății…”. Și mai profețea „Socrate al românilor”: „Oamenii vremurilor noastre se pregătesc de război pentru apărarea libertății terestre, ficțiune globală a drepturilor omului, care se află în permanentă luptă  pentru acordarea trebuințelor și aspirațiilor comunităților, interese naționale și sociale, cu rase, neamuri, clase, clici politice, orgolii individuale, neliniști și dezastre  produse de impostori și demenți triumfători, desfrâul nerușinat al bogaților și ura săracilor și mișeilor, sfidarea și risipa stăpânilor, și revolta supușilor, limitele morale și gnoseologice ale omului autonom”. Țuțea pleda pentru ordinea creștină care se va putea instala prin grația divină, când vor dispărea cultul forței, orgoliul, ura și maniheismul. „Eșecurile reuniunilor umane se aseamănă cu grămădirea oilor la umbră, pentru a scăpa de arșiță. S-ar putea ca Dumnezeu să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”.

   Înalt Preasfințitul Pimen – Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților – vorbind, în 2012, despre libertate, a definit-o ca „ieșirea vremurilor noastre din robia păcatului”, libertatea însemnând viață trăită după voia lui Dumnezeu. Atrăgea atenția totodată, că Sfinții Părinți ne spun că Dumnezeu face totul în afară de a constrânge libertatea de voință a omului și voiește ca binele pe care-l săvârșește omul, cu ajutorul Său, să fie și fapta lui personală și, dacă totuși omul va alege răul, să fie răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face, și totuși l-a făcut din voință proprie. Pentru a-l ajuta să fie cu adevărat liber și să distingă binele de rău, Dumnezeu lasă omului și un îndreptar moral desăvârșit: „Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul.[…] Alege viața ca să trăiești și tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30:15,19). Deci, stă în puterea, în voința noastră liberă de a alege binele sau răul. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar, dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Romani 7: 19-20).

   Frumos este exprimat în „I Corinteni 10: 28”: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc”.

   Libertatea a fost dată creștinilor de către Împăratul Constantin cel Mare (280-337), prin faptul că a oprit prin lege persecuțiile și în acest mod a fost posibilă răspândirea creștinismului, înflorirea artei și a culturii creștine, au fost realizate nemuritoare opere de-a lungul secolelor care au urmat. Iată deci că filozofii și Biserica s-au ocupat de moralitatea societăților.

   În zilele noastre imoralitatea este prezentă ca o realitate firească; ea este o realitate a firii robite de păcat, urmare a ateismului a cărui practicare intensă a început cu zeci de ani în urmă. A fructificat o altă filozofie – negarea existenței lui Dumnezeu, a legilor divine. De fapt, oamenii, de la ideea „super-omului” a lui Nietsche și a „morții lui Dumnezeu”, au devenit neputincioși, iar neputința se datorează faptului că sunt supuși păcatului, nu au puterea de a-l învinge.

   Fiecare societate umană are trăsăturile sale specifice: orientată mai mult sau mai puțin spre materialism, mai mult sau mai puțin spre spiritualitate, și acesta din cauza naturii diferite a indivizilor, de gradul legăturii lor cu tradiția, cu religia, cu educația, cultura. Sunt cele două curente – cel spiritualist bazat pe credințele sale, cu dialectica sa, și cel materialist bazat și el pe credințele sale, având și el dialectica sa, ambele fiind polii aceluiași lucru numit Substanță. Sigur că societățile orientate mai mult spre spiritualitate sunt mai evoluate, la baza Universului fiind spiritul și nu materia care este – s-a dovedit și științific – un produs al condensării spiritului, „cristalizării substanței”. Dar nu aceste amănunte, de altfel prețioase, ne interesează. Ci faptul că numai curentul spiritualizat e cel ce determină evoluția, schimbările fiind evidente în mentalitatea și comportamentul oamenilor. Cât vom avea de așteptat? Ce iubim? Viciul sau virtutea? Dorim să avem în jurul nostru oameni șantajiști, răzbunători, mincinoși, hoți, cruzi, lipsiți de umanitate, de scrupule? Viața actuală, bazată pe interese strict materiale, a dus la o luptă murdară pentru dobândirea de venituri ilicite, a creat un decalaj extrem de mare între păturile sociale, nivelul de trai al oamenilor puterii fiind obscen de ridicat față de restul populației, și asistăm la sărăcirea tot mai agravantă a maselor.

   Vedem și avem încredere în tineretul de astăzi, mult mai matur ca altădată, care conștientizează pericolul depășirii limitei libertății, dincolo de care este evadarea în viciu și nedreptate, căderea în păcat – prin vorbă sau faptă –, își dau seama de nocivitatea destrăbălărilor de tot felul și că acestea distrug sănătatea trupului și a sufletului. Dar cei îndoctrinați din tinerețe cu materialism, preocupați numai de problemele practice, cei ce gândesc numai la foloase materiale, intoleranți cu aproapele, lipsiți de credință, respect, onoare, cinste, pentru care imoralitatea este permisibilă și care se înghesuie în ierarhia politică? Din cauza lor va trebui prelungită perioada de  purificare a societății… Poate peste câteva generații?

   A trăi în sfințenie, așa cum ne cere Biserica, înseamnă a trăi libertatea potrivit voii lui Dumnezeu; sfințenia înseamnă deci libertatea adevărată și ea se arată în săvârșirea clipă de clipă a tot ce este bine, adevărat, sănătos. Robul lui Dumnezeu este considerat omul cu adevărat liber, adică ieșit din robia păcatului, și nu cel ce se crede doar liber și în realitate făptuiește păcate.

   Politicienii zilelor noastre ar trebui să dorească să fericească omul, dar ca să fericești omul, întâi trebuie să-ți fericești țara și când fericești țara, trebuie să ai în vedere omul.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Dupa Jimmy Carter, fost presedinte al SUA, si politologul Noam Chomsky « America este o plutocrație care mimează o democrație / America is a plutocracy masquerading as a democracy » (Salon. Retrieved 13 Feb 2015).

Adica cei bogati, 1 % din populatie controleaza puterea executiva, legislativa, juridicativa si mas-media, dupa cum s-a vazut la alegerii, cand New York Times, Washinton Post, CNN, mintea poporul cu televizorul, adica pe fata, la vedere, cum zic romanii.

Pana in ultima clipa lui Trump nu i se acorda de catre mass media americana si internationala nici o sansa, cum nu i se acorda in mod consecvent nici dupa surprinzatoarea, dar legitima lui alegere.

http://www.amosnews.ro/alegerile-din-sua-romania-si-germania-2016-11-10

http://bentodica.blogspot.de/2016/11/alegerile-din-sua-romania-si-germania.html

http://vorba.16mb.com/doua-materiale-excelente-ale-domnului-viorel-roman/

Chiar si in Europa, unde peste 53 % ar fi pentru Trump – impotriva imigratiei afro-asiatice necontrolate, scaderii nivelului de trai si de viata a majoritatii in favoarea unei minoritati privilegiata, protejata mediatic politic corect – mass media il demonizeaza fara rusine pe noul presedinte al SUA, iar cancelara federala Angela Markel ii pune chiar conditii de colaborare, dictate probabil de plutocratia americana, nemaivazute in relatiile internationale din vest.

In Rusia neobizantina, asta se chiama putere verticala, in vest criticarea mimarii, mascaradei democratice are o nuanta peiorativa pentru ca era in trecut apanajul Internationalei Comuniste, al Partidului national socialist al muncitorilor germani si al fascistilor italieni, ajunsi la lada de gunoi a istoriei.

Dar in timp ce demonizarea oligarhilor rusi e de bon ton si sunt sanctionati social-economic, a celor din SUA nu-i politic corecta si in cel mai rau caz e o forma de antisemitism pedepsita si de lege.

Pentru a face lumina in aceasta chestiune, plutocratie, oligarhie, demonizare, pseudo democratie in est si vest vreu sa atrag atentia mai ales a contributiilor deosebite ale lui Dimitrie Grama si Traian Ungureanu.

Links:

http://www.clipa.com/a19660-Putin-si-Trump.aspx http://www.marianagurza.ro/blog/2016/11/21/viorel-roman-putin-si-trump/ http://bentodica.blogspot.de/2016/11/putin-si-trump.htm https://gradinaculecturi.wordpress.com/2016/11/23/viorel-roman-putin-si-trump/ http://www.amosnews.ro/alegerile-din-sua-romania-si-germania-2016-11-10 http://romaniamare.info/trump-si-putin/ http://confluente.ro/viorel_roman_1483879091.html http://www.amosnews.ro/trump-si-putin-2017-01-07 http://bentodica.blogspot.com/2017/01/trump-si-putin.html http://www.marianagurza.ro/blog/2017/01/07/dr-viorel-roman-trump-si-putin/ http://www.estiri.ro/stire/actualitate/6/43370/viorel-roman-anunta-un-efect-colateral-al-ascensiunii-lui-trump-finalul-erei-angela-merkel/0/

www.viorel-roman.ro

https://www.academia.edu/

viorel-roman-bremen.over-blog.de

Bremen la 25 februarie 2017

Presa vs Trump de Dimitrie Grama, Uppsala 8/11/2016

In ciuda ambitiei mass-mediei mondiale (pentru ca in acest caz nu este vorba doar de mass-media unui stat) de al descredita total pe Donald Trump in timpul campaniei acestuia pentru presidentia SUA, pina la urma acest “monstru” dizgratios, este ales ca Presedinte al SUA! Cum este posibil? Ce catastrofa! exclama presa, care doar ieri dupa masa, sustinea ca Hillary Clinton are 80% sanse sa castige! Sondajele de opinii au dat in bara! Presa a a dat in bara si toti se intreaba uimiti si ingroziti: “Cum este posibil asa ceva?!” Exista insa o explicatie foarte simpla: Mass-media nu are contact cu masele largi si habar nu are ce nevoi si ce aspiratii are muncitorul si intelectualul de rand. Ce nelinisti bantuie masa cenusie a clasei de jos si de mijloc. Sondajele de opinii s-au bazat pe ceeace crede intelectualul din New-York sau Los-Angeles, s-au bazat pe cei care au ajutor social (de multe ori) de lene si care nu vor sa fie siliti sa munceasca si pe ceeace crede un tineret entuziast, dar prost educat, prost informat si “globalizat” Aceasta categorie de alegatori, cea care propavaduia sfarsitul lumii daca D Trump va iesi invingator, a fost tot timpul plimbata prin fata camerelor de TV sau a fost citata la radio si gazete de o mass medie incompetenta si partinica. Nu numai in SUA s-a intamplat acest lucru, ci si in UE , Canada si Scandinavia. Probabil ca si mass-media din Romania, campioana a democratiei, si-a dat cu parerea si probabil ca a favorizat-o indiscriminatoriu pe Hillary Clinton. A fost, asa, o solidaritate si o unitate mass-mediala internationala! Bazata nu pe sentimentalism demagogic, ci pe analize obiective impartiale. Caci nu este oare adevarat, deja inainte de a vedea de ce este un om in stare, sa-ti dai categoric opinia despre actiunile viitoare si despre efectul pe care aceste actiuni le va avea asupra omenirii? Nu este oare la locul potrivit, sa descrii razboaie atomice si sfarsitul lumii bazat pe interviul cu o tinara cretina cu cosuri pe frunte care se balbaie ca nu stie ce se va face daca Donald Trump va iesi Presedinte!?? Si, in fond, de unde stie mass-media internationala, cum va fi Donald Trump ca Presedinte al SUA? Pe ce-si bazeaza mass-media siguranta in “preziceri”? Imi aduc aminte ca inainte ca SUA si NATO sa atace Irakul ca sa-l “detroneze” pe Sadam Husein, mass-media libera, democrata, internationala, l-au descris pe Sadam H. ca fiind unul din cei mai periculosi ucigasi ai omenirii, care pe linga ca este un dictator odios, are la dispozitie un arsenal urias de arme chimice si biologice si sta pregatit sa le foloseasca, doar asa ca sa se afle in treaba. Presa internationala ne sperie si noi ne bucuram atunci cand invazia este un lucru implinit si cu toate ca nu se gasesc arme chimice si biologice, totusi e bine ca monstrul Sadam este casapit si cu el inca cateva sute de mii sau poate un milion de oameni. Urmeaza apoi Libia si mai nou Siria. In numele democratiei, asa cum o vrea puterea de la noi de aici din Vest, asa cum o vrea mass-media noastra! Milioane de oameni pusi pe drumuri, fara casa, scoala sau viitor si mass-media noastra da vina acum pe ISIS, da vina pe aia pe care SUA si NATO si mass-media i-a creat. Imi aduc aminte, traind-o la fata locului in Gibraltar care este parte din UK, isteria creata de mass-media mondiala in legatura cu Brexitul. “Foamete mondiala”, “distrugerea comertului”, “razboi mondial”, in general “sfarsitul civilizatiei” umane, ca sa amintesc doar cateva din “prezicerile” mass-mediei, daca cumva UK va indrazni sa voteze pentru Brexit. Totul bazat pe declaratiile unor studenti istoric, social-politic si economic virgini si a unor alti inconstienti cu pretentii! Dar nimic din catastrofele prevazute nu s-au adeverit reale cu ocazia Brexitului. Sunt sigur ca la fel va fi si cu viziunile intunecate cu privire la Donald Trump. Cine stie, posibilitatea ca D Trump sa devina un excelent conducator de stat este el putin la fel de reala ca si aceea ca el sa fie un Presedinte slab. Nu stim, doar viitorul ne va lumina atunci cand va deveni actualitate. In retrospectiv, imi este lesne sa declar ca predictiile mass-medeiei au fost complet aiurea, fara nici o valoare. Zero! Deci mass-media ori este total incompetenta, ori total corupta, ori amandoua aceste atribute. Intr-un sistem logic si obiectiv de gandire nu pot sa-i acord mass-mediei nicio credibilitate. Utopic ma gandesc ca si romanul ar putea invata ceva de la americanul de rand, care de data asta a sfidat indoctrinarea mass-mediala si a votat cu inima si cugetul lui de om simplu. A votat pentru el si nu pentru ca sa satisfaca opinia publica mondiala.

Antidemocraţia în America de Traian Ungureanu, Bucuresti, 20.02.2017

Lucifer însuşi s-ar fi învoit de la serviciu, după o lună atît de istovitoare. Nu Donald Trump! Marele tartor american continuă, fără pauză de cafea cu sulf sau sînge de copil, să-şi chinuie compatrioţii, familia şi planeta. Deschideţi ziarul, fereastra sau frigiderul şi veţi afla, neîntîrziat, unul şi acelaşi lucru. După exact 31 de zile la Casa Albă, Donald Trump e: omul ruşilor, rasistul anti-musulman, moartea justiţiei, bătăuşul de Melania, groparul NATO, pipăitorul fiică-sii, prigonitorul de imigranţi, afemeiatul bălos şi mitocanul bestial. Dacă mai e loc de ceva, trebuie adăugat că lapidarea canceroasă a Preşedintelui Trump nu are legătură cu faptele. Aşadar, Preşedintele Trump zace în buzunarul în care Vladimir Putin ţine fraierii şi naivii. Ce spun faptele? Spun că descoperirea scenelor de amor ideologic Trump-Putin s-a născut abia după după ce Democraţii au pierdut alegerile. Dacă le-ar fi cîştigat, Putin defila într-o uniformă fără buzunare. Alte fapte, brusc nebăgate în seamă, ne aduc aminte cît de anti-rusă a fost administraţia Obama. Cînd a fost să pună piciorul în prag, voinicul Obama a invocat o entorsă şi s-a făcut nevăzut din Siria. Rezultatul cruciadei anti-ruse călăuzită de Obama: o jumătate de milion de morţi şi milioanele de refugiaţi pe care Obama îi plînge, după ce i-a făcut cadou Europei, pe bonuri de cazare semnate Merkel. Altă zicere globală stabileşte că Trump e anti-musulman. Faptele spun că interdicţia de intrare în America semnată de Trump viza 7 state musulmane pe durata a 90 de zile. Cetăţenii altor 43 de state musulmane rămîn liberi să intre în America. Consecinţele sînt insa clar rasiste. Aşadar, mare atenţie la ceai! Dacă treceţi de la trei linguriţe de zahăr la două, se cheamă că vreţi să nenorociţi copiii cultivatorilor de sfeclă. Dar legea e lege şi un judecător a hotărît că interdicţia anunţată de Trump e ilegală. Am putut afla, astfel, că legea imigraţiei care dă Preşedintelui dreptul să decidă cine intră şi cine nu intră în America e depăşită. Judecătorul a trecut peste ea aşa cum treci peste o pravilă de secol XV care trimite vrăjitoarele la rug. Trump n-a înţeles ce e actul de justiţie şi a îndrăznit să critice dreapta judecată a judecătorului. Un val de civism s-a înălţat din presă în apărarea justiţiei. Era normal. În 2010, cînd Preşedintele Obama a bălăcărit Curtea Supremă, presa şi civismul nu apăruseră încă. Donald Trump nu a avut niciodată voie să cîştige alegerile rezervate pe veci sistemului, iar dacă a făcut-o e bun de plată. Cu funcţia, cu reputaţia şi, dacă va fi nevoie, cu capul. Trump e, însă, o bestie multilaterală. Cîteva sute de imigranţi ilegali, aflaţi deja pe terirtoriul Statelor Unite, au fost arestaţi şi deportaţi. Abuzul a provocat demonstraţii turbate. Primari indignaţi şi-au declarat oraşele spaţii-sanctuar pentru imigranţi. Faptele spun că toţi aceşti eroi ai împotrivirii sînt exemple în neclintire şi convingeri. Preşedintele Obama a dispus expulzarea a 60.000 de ilegali, doar în 2016. Decizia a fost urmată de exact zero demonstraţii şi, încă mai exact, de zero sanctuare. Mulţi binevoitori vor spune că, aidoma medicilor şi dreptăţii, ipocrizia nu are frontiere. Aşa e dar urgia asmuţită împotriva lui Trump nu e o alunecare nefericită a moralei. Programul anti-Trump e un spectacol de presă hrănit de nenumărate „scurgeri” de informaţii sau poziţii piezişe ale aparatului de stat. Din adîncurile ministerelor sau de la înălţimea funcţiilor inamovibile, o funcţionărime harnică şi abilă lucrează la demontarea lui Trump. În fond, Donald Trump nu a avut niciodată voie să cîştige alegerile rezervate pe veci sistemului, iar dacă a făcut-o e bun de plată. Cu funcţia, cu reputaţia şi, dacă va fi nevoie, cu capul. Contraatacul obscur pornit din mii de puncte şi prin mii de hîrtii mari sau mici e semnul unei crize clasice şi, îndeobşte, fatale democraţiei. Ne aflăm, adică, în faţa unei lovituri de aparat. Americanii îi spun „deep state” (statul permanent) şi înţeleg prin asta alianţa nevăzută a structurilor fixe ale administraţiei, convertite la acelaşi crez politic şi transformate în sursă de putere, adică în instanţa care decide cine trebuie să conducă statul. În fond, victoria lui Trump e totuna cu dezvăluirea marelui scandal anti-democratic american. Cine conduce America? Birocraţia sau alegătorii? Victoria lui Trump a confirmat principiul suveranităţii: alegătorii fac guvernul. Reacţia la victoria lui Trumnp spune altceva: guvernul decide ce trebuie să aprobe alegătorii. Şi, cu asta, democraţia americană se aşează liberă fedeleş, în poziţia care precede controlul absolut. Sau, cu vorbele rostite, pe patul de moarte, de Louis XIV, un specialist în autocraţie: „Eu plec, statul rămîne!”. Impasul american nu e existenţa structurilor de stat. Problema e confiscarea ideologică a statului. Liberalismul american şi, în genere, occidental au rostit acel enunţ criminal care pune capăt libertăţii, în numele binelui: noi sîntem democraţia! De unde, logic, mai departe: ceilalţi nu pot fi decît inamicii democraţiei. Democraţia e un aranjament politic voluntar şi fragil. Un sistem care nu se simte bine, ba chiar obişnuieşte să se stingă, dacă e atîrnat decorativ de gîtul cuiva şi medaliază vreun grup distins sau o ideologie superioară. Redusă la persoanele şi gîndirea unui grup, democraţia se întoarce împotriva ei şi îşi distruge bazele. În 1835, Alexis de Toqueville, cel mai mare gînditor politic al lumii moderne, scria Democraţia în America, relatarea filozofică a miracolului democratic american. După 172 de ani, atît cartea, cît şi ecranizarea ei socială riscă uitarea. Şi, ca să nu lăsăm America singură, trebuie să vorbim de cuprinderea generală a despărţirii de libertate. Cine nu crede în compasul global al amneziei democratice ar trebui să ia seama la ritualul funebru abia încheiat săptămîna trecută la München. Conferinţa anuală pentru Securitate a adus, iar, în aceeaşi sală floarea liderilor politici occidentali. Şi, din această sursă credibilă, am aflat că Occidentul nu mai vrea să se apere. Sau crede că a găsit o formulă de viaţă care trece, trasă de mari care birocratice, pe deasupra realităţii. Din acest moment, Europa de Est rămîne lămurită buştean european. Cine vrea protecţie trebuie să se agaţe cu dinţii de americani. Vicepreşedintele Statelor Unite şi Ministrul american al Apărării au cerut, iar, europenilor să plătească blestemaţii de 2% din PIB – cotizaţia legală pentru toţi membrii NATO. Răspunsul a venit de sus, de dincolo de percepţia elementară a realităţii. Angela Merkel, lider al unei ţări nevoiaşe care abia se ajunge cu o turtă de mălai, a explicat august că Germania nu îşi poate permite sporirea cheltuililor de apărare. Oricum – a explicat Merkel – Germania trimite atîţia bani, sub formă de ajutor umanitar şi fonduri de dezvoltare. În fond, şi aceşti bani tot la apărare merg. Cum ar veni, nu mai facem tancuri, pentru că livrăm, deja, adversarilor noştri flori şi nutella. J.C. Junker a fost şi mai clar: nu ne supunem dictatelor americane! Din acest moment, Europa de Est rămîne lămurită buştean european. Cine vrea protecţie trebuie să se agaţe cu dinţii de americani. Căci, noua rînduială strategică e simplă: acolo unde americanii construiesc o bază militară, UE organizează un seminar. Acelaşi curent se ocupă, şi în State Unite şi în Europa de Vest, de buna protecţie a elitelor politice şi administrative. În America, beneficiarul e aşa numitul „deep state”. În Europa, beneficiarul are aceaşi funcţie, dar poartă un nume diferit: consensul centrist, acel acord nescris care uneşte stînga şi dreapta pe sugativa care zvîntă compromisuri fără sfîrşit. Istoria fiind, în mare parte, recapitularea fugii umane de libertate sub diverse pretexte înălţătoare, ne putem desfăta cu observaţia că trăim în direct episodul care pregăteşte o nouă variantă a servituţii. Mai avem o şansă şi numai una. O şansă mică, asediată de o campanie planetară de topit creiere şi măsluit suflete. Campania care a distrus, pe drum, presa şi pregăteşte, acum, despărţirea în masă de democraţie. Depindem, adică, de victoria celor ce încearcă să învingă Antidemocraţia în America.

Emilia Ţuţuianu: Intervievata mea este distinsa doamnă Rodica Anca, ,,mama” studenţilor Universităţii din Delhi. Acest apelativ, mărturisesc, mi-a plăcut foarte mult! Cum s-a ajuns la el? Face parte din ,,Peregrinările Prinţului cel Trist”?

Rodica Anca: Vă închipuiți cât am fost de fericită spunându-mi-se „mamă”, în românește, tocmai în „mata” India, mama mamelor. Foarte simplu, mă priveau și mă respectau ca pe o mamă. Peregrinările Prințului se terminaseră, literar, cu mult înainte de India. Dar, cine știe?

E.Ţ.: În volumul ,,Peregrinările Prinţului cel Trist” v-aţi propus să sondați inconştientul uman, profunzimea personalităţii, pentru a descifra şi a încerca rezolvarea acelor stări interioare specific umane. Florin Costinescu le identifică cu un continent ,,al începutului şi al seninei ascendenţe umane”. Ca psiholog m-a uimit uşurinţa de-a reda acest cadru al psihicului uman. Arta, Literatura, dorinţa de Frumos şi experienţele trăite în mijlocul ,,fraţilor” lui Tagore, v-au dezvoltat un fel de principiu al realităţii. Acest principiu, împreună cu principiul plăcerii, guvernează scrierile dumneavoastră. Practic, bucuria, satisfacţia le obţineţi nu prin calea cea mai scurtă, ci prin acceptarea deturnării, în funcţie de condiţiile impuse de mediul exterior. Ce rol a avut realitatea românească în devenirea dumneavoastră?

R.A.: Îmi face plăcere să vă dau dreptate, eu nefiind psiholog, ci artist plastic, ceramist, poate pierzându-mă, cât conversăm, între „principiul realității” și cel al „plăcerii”. M-am simțit flatatată de interpretarea d-lui Florin Costinescu „asupra seninei ascendențe umane” așa cum o identifică în peregrinările prințului. Nu mai puțin mă onorează „uimirea” dumneavoastră, în fapt eu lăsându-mă, când am scris, purtată de imaginația în care m-a absorbit subconștientul.
Cum vă spuneam, Prințul – un dicteu al creierului – este anterior întâlnirii cu „frații” lui Tagore. Da, peregrinarea imaginară o fi anticipat, poate, pe cea reală, în univeralitatea Indiei – Bharat. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru prilejul de a mă apropia de Vede, de cultura și viața indiană, de oamenii trăitori acolo. Bineînțeles, prin studiu și interactivitate cu gâditori, vecini universitari și necunoacuți întâlniți întâmplător.
N-am dus-o grozav, doar nici alocație pentru copil nu mai primeam acasă – ca să cumpărăm biletele de avion pentru mine și copil, ne-am vândut mașina de cusut și cea de tricotat, verighetele și câte și mai câte. Nici tropicul nu seamănă cu paralela 45, nici indienii nu sunt români – excepție, studenții noștri, „copii mei”. Dar, din punct de vedere al sufletului, una peste alta, călătoria și viața în India au fost cea mai fericită realizare a vieții mele.
„Realitatea românească” de atunci ne-a oropsit pe noi ca pe toți românii. Spiritual, ne-am simțit mai români ca oricând, mai ales că, în Delhi, nu exista, de exemplu, o biserică ortodoxă și nici filarmonică. Ne erau, însă, în suflet, ascultând sarong, sitar sau veena, muzica și natya de templu.
Mult după ce ne întorsesem acasă, prietena mea Esha Beteille mi-a cerut să scriu o carte despre cum am trăit în vremea lui Ceaușescu, pentru a o publica în editura ei împreună cu Cambridge University Press (lucrasem împreună cu ea la Oxford University Press – eu am ilustrat manuale și dicționare pentru copiii din Bhutan). M-am mirat, am scris (și tradus) Donosteea, fără politică însă – toți eram nimeni – dând-o tot pe India, presărând și scrisori Delhi-București, de când mă întorsesem singură să salvez apartamentul din București, scos la licitație. De văitat, la ce să mă mai fi văitat? S-or fi dus, cu tinerețea noastră, ceaușismele, s-or fi și întors.

E.Ţ.: Amprenta destinului nostru poartă de cele mai multe ori reminiscențele copilăriei. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

R.A.: Am fost un copil orfan de mamă, de la zece ani. M-a crescut sora mamei, care mi-a fost alături toată viața ei, apucâd să se simtă fericită, scurt timp, crescându-și nepoata. M-au ținut în viață cărțile citite. După moartea mamei, la zece ani, am fost la școală în Bărboi-Mehedinți, fericită de Calea Robilor, păduri, animale, dealuri cu vii și cireși, mai ales oamenii din sat. Nimic mai frumos.

E.Ţ.: Dorinţa de-a urma Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, într-o perioadă sensibilă a societăţii româneşti, a fost uşoară? Vorbiţi-ne de acea perioadă, a anului 1965…

R.A.: Sătulă de activitatea de conțopist, am aruncat hârtiile și creioanele din mână, și am mers la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative. Absolvisem Școala populară de artă – pictură și desen, tot ca o fugă din realitate, care m-a ajutat să iau examenul de admitere. 1965? Atmosfera traiului, peste efectele dictaturilor, era combustionată de tinerețe, de un succes personal, de studenția care a urmat, și oarecare carieră ceramică.

E.Ţ.: În volumul Jurnalul de Delhi, faceţi o incursiune în viaţa poporului indian, viaţă care v-a captivat. Cum aţi trăit acele momente, departe de casă?

R.A.: Eufemistic spus, dar poporul indian mi-era universitar, povestit de profesori, studenți, multe tomuri. Chiar, multe, multe limbi, rituri, politici post-independență ne deveniseră familiare, ne integrasem. Prieteniile, vecinătățile, empatiile pe viață ne-au dublat umanitatea. Mi-au rămas nemuritoare Leela, Urmila, Margaret, Esha. Viața era nouă, cultura era nemărginită, alți oameni, alte obiceiuri, altă mentalitate. Am învățat continuu devenirea indiană, nu fără a crește și ca româncă: nu era nimic nereciproc în relațiile noastre. Uneori mi se părea că prietenele mele se simțeau românce. Urmila Rani Trika este traducătoarea în sanscrită a Luceafărului eminescian, în prezența noastră. Alexandra-Maria, fiica noastră, elevă la Shanti Niketan School (unde au învățat și fiii Indirei Gandhi, aduși de pandit Nehru) a întrecut orice propagandă imaginabilă a românei, în felul ei de leader.

E.Ţ.: Aveţi fericirea de-a avea alături un redutabil partener: intelectualul și poetul George Anca. Cum v-aţi cunoscut?

R.A.: Eram în vacanță în Bucegi, la Pârâul Rece, ieșisem la o cafea și o țigară pe terasa cabanei. Și-a apărut domnu’, care venea de la Sinaia cu un grup de scriitori studenți să se producă în fața eventualilor spectatori. Și neavând el țigări și văzându-mă singură la o masă, cu pachetul plin, s-a așezat lângă mine și n-a mai plecat până nu le-a fumat pe toate. Ne-am prezentat, ne-am înțeles ca, în toamnă, când va veni la cursuri, să mă caute și-om mai vedea. Și de-atunci au trecut peste 50 de ani și tot mai vedem

E.Ţ.: Cum vedeți lumea azi? Cum vedeți evoluția în cultură?

R.A.: O văd cum mă vede ea pe mine, adică prin sită. Cultura? Cam lipsește în perioada asta. Puțini au rămas preocupați de ea. Pe tineri – nu toți, slavă domnului – nu-i interesează. Nici nu prea mai au, din copilărie, educația pentru cultură. Copii needucați, adulți bădărani.

E.Ţ.: Ce hobby-uri aveți? Mai pictați?

R.A.: Poate cu nepotul de patru ani. Ce să spun, că n-am avut bani de culori? Că i-am dat pe avioane? Din copilărie, am citit feroce, acum mi-a slăbit vederea, nici pentru integrame nu mai am răbdare. Totuși, țigări, cafea, Discovery. Plus acest interviu (la ce mi-o fi trebuind?)

E.Ţ.: Cum este să trăiești ,,în dodii,,?

R.A.: Ca mai sus… Dodiile sunt ale lui Creangă, Eminescu, Brâncuși. Cu greu aș mai trăi fără ele, fără ei. Noroc cu soțul meu, că e dodios de nu se mai poate.

E.Ţ.: Ce regrete aveți, ce nereușite, neîmpliniri?

R.A.: Multe. Să nu mai vorbim de ele. Nu m-au terminat încă.

E.Ţ.: Ce bucurii vă urmăresc, în ce considerați că v-ați împlinit?

R.A.: Multe m-or fi urmărit. Împliniri – fie-mea și familia noastră, prietenii de-o viață, care rămân tot mai puțin pe zi ce trece.

E.Ţ.: Care este diferența de civilizație a femeilor indiene comparativ cu cele din țară?

R.A.: Cred că nu mai este nicio diferență, își iubesc copiii, familia, prietenii, țara și zeii lor străvechi (pe care și eu îi mai iubesc).

E.Ţ.: Două culturi, alte destine. O fascinație a celor iluminați ce au cunoscut India.

R.A.: India, odată ce-ai cunoscut-o, rămâne un subiect fascinant pentru toată viața.

E.Ţ.: Ce personalități v-au marcat drumul scrisului sau felul de a vedea viața, ce idoli ați avut în tinerețe?

R.A.: Am scris cum am vrut eu, nu ca unul sau ca altul, și n-am avut idoli în afară de clasici, fie ei români sau străini. Bineînțeles, prin cenacluri am umblat și eu împreună cu domnu’.

E.Ţ.: Ce planuri de viitor aveți?

R.A.: Ehe…La aproape optzeci… întâlnirea cu Dumnezeu.

E.Ţ.: Cum vedeți conflictul dintre generații?

R.A.: Eu n-am niciun conflict cu nimeni. Nu mă interesează că se vorbește asurzitor despre acest conflict.

E.Ţ.: Cum vedeți acum rolul femeii în societate?

R.A.: Cred că rolul ei este mare în societate, dar n-o ascultă nimeni.

E.Ţ.: Un sfat pentru femeia de azi?

R.A.: Să-și educe copiii, mai ales în primii 7 ani, în spiritul culturii, bunului simț și iubirii de oameni.

Distinsă doamnă Rodica Anca, vă mulțumesc mult pentru dialogul nostru și pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor mele!

Timpul la care mă refer este începutul anului II la  Liceul Industrial Forestier (1967-1968) –  astăzi Liceul Tehnologic “Timotei Cipariu” Blaj. Eram cât se poate de privilegiați să avem o pleiadă de profesori competenți și dăruiți, de mare ținută și probitate profesională, majoritatea acestora putând să facă parte cu brio dintre cadrele universitare  din Cluj sau Brașov.

Surprinzător, a răzbătut până la noi, elevii, frânturi dintr-un zvon că va sosi în Școală un nou și eminent profesor, care ar fi fost primul peste tot pe unde a învățat, deci, sosea ca proaspăt șef de promoție al seriei de ingineri de la Institutul Politehnic din Brașov. Enigma începea să se mai atenueze într-un fel, zvonul aducând și precizarea, uluitoare pentru noi, că era vorba de fratele mai mic al profesorului Ion Hinescu, ori acesta era unul dintre profesorii noștri de bază și extraordinari, foarte apreciat șu iubit atât de profesori, cât și de noi, elevii. Elogierea noului profesor o făcea directorul nostru, Virgil Prună, cu mare admirație și însuflețire, recunoscut ca foarte zgârcit la vorbă și reținut în aprecieri.

Profesorul Arcadie Hinescu, a intrat în viața noastră, așezat pe o treaptă foarte înaltă de către cei care l-au cunoscut și apreciat. Însă, în munca sa de profesor, a fost egal cu el însuși la fiecare oră. Nu a căutat niciodată să impresioneze. Intra în clasă doar cu catalogul în mână și cu stiloul la piept, lângă inimă. Și avea o inimă generoasă din care bunătatea curgea prin învățăturile și cunoștințele pe care le prezenta, cu modestie, dar și cu mare precizie, claritate și fermitate. Nu vorbea deloc teatral, comportanentul îl avea aproape liniar, tablele negre le umplea firesc, cu ușirința unui maestru, cu un scris ordonat, frumos aranjat. Informațiile curgeau una după alta, nu monoton, ele veneau și se așezau conturând tot mai clar tema propusă. Notarea ca și predarea, o făcea încurajându-ne participarea. Periodic, căuta întâlnirea privirilor noastre, cu lumina ochilor săi inteligenți și vigilenți. La nevoie, ne onora cu un ușor zâmbet, adesea adresat ascultătorilor cărora le întâlnea privirea. Clasa participa și era fascinată de modul de zugrăvire, în culori calde și armonioase, a unor tablouri și subiecte altfel anoste. Domnul Profesor nu numai că expunea și prezenta, ne și antrena tăcerea admirativă, dumnealui aducea cu sine stări de creație, la care ne invita să fim parteneri, participând mic și mare la o stare de spirit, adesea academică, de studiu, cu acces direct la știință.

După plecarea profesorului, rămâneam uimiți și încărcați  de o anumită stare de efervescență (creatoare), de-a ne dori să învățăm mai mult și să-i călcăm pe urme. Îl vedeam de departe, nimic nu-l oprea din mersul său hotărât și ușor grăbit, timpul îl furnica nelăsându-l să se oprească din drumul său spre bibliotecă, acolo unde cercetătorul, nicicând îmblânzit, însetat și plin de-un neastâmpăr al cunoașterii și învățării, tânjea de a fi astâmpărat de imensele opere de cultură și știință, care docile, se lăsau prelucrate într-un nou înțeles, înnobilate, de geniul  neostoitului arcadian.

Timpul, pe care l-a prețuit și la folosit cu atâta încordare și determinare, pentru Domnul Profesor, s-a oprit o clipă, dar suficient pentru a-i înțepeni definitiv viața terestră în măreața sa operă de știință, și deodată, a trecut în lumea de dincolo de timp, în veșnicia de unde venise.

George DANCIU

Astra Blăjeană, nr. 2 (63) , iunie 2012

___________________

Note

1 – A publicat peste 2500 articole de specialitate.

A publicat sau editat 62 de cărţi, singur sau în colaborare, unele dintre ele fiind tratate de specialitate şi 17 cursuri universitare, cea mai importantă fiind Managementul Proiectelor, premiată de către Asociaţia Facultăţilor de Economie din România, în 2008, ca cea mai bună lucrare din literatura economică în domeniul managementului. A fost membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă (1986), AGIR (1994), AFER (2009), AGER (2009), al Academiei Europene de Marketing (1996) şi al Academiei de Ştiinţe din New York (1997).

________________________

Astra Blajeana Nr. 2 2012 by Cipriandeblaj Veste – issuu

Rãmas bun prof. univ. dr. Arcadie Hinescu!

Sursa:  https://saltmin.com/2017/02/24/arcadie-hinescu-cunoastere/#more-44260