Cuvânt și iubire

     „…Putem spune că tragedia umanităţii trebuie trăită ca propria ta nenorocire. Din punct de vedere global răspundem, ne asumăm păcatele lumii.  Dar consecinţa o trage cel care greşeşte.”

              (Arhimandritul ARSENIE PAPACIOC)

  

   Ioan Ianolide-Deţinutul profet este unul dintre Vlăstarii creştini, răsăriţi din Rădăcina ortodoxă, falnică, multimilenară a Ţăranului aristocrat protodac, de esenţă imperială geto-tracă, a proto-neamului nostru pelasg, precreştin, înfiat ortodoxiei lui Hristos, care a înflorit în mari dascăli, iluştrii poeţi, mame sfinte, artişti consacraţi, eroi-jertfitori, genii ale gândirii, cuvioşi-filocalici, filosofi creştini, profeţi-mistici, martiri prisositori, mărturisitori şi sfinţi.

   Cartea eroului-martirului-mărturisitorului Ioan Ianolide, Deţinutul profet, editată la editura Bonifaciu, se desfăşoară pe trei părţi semnificative: partea I-a-Tristeţiile unui deţinut, urmată de partea a II-a cu Profeţiile unui deţinut şi încheind cu Spovedania unui deţinut.

   Lucrarea a fost prefaţată cu o Lămurire asupra ediţiei şi postfaţată cu Epilogul autorului.

   Tot zbuciumul lăuntric în care a lăcrimat sufletul acestui mare Român, al acestui mare Creştin Ortodox, mare cât Dacia nemuritorului Decebal-geneza Străbunilor hărăziţi dintru început de Dumnezeu în lume, a odrăslit în cununi de veşnicie primordială, cu Doine prelinse din bucuria şi tristeţea frumoasei prinţese Dochia şi a marilor ei luptători, cu reflexele fulgerătoare ale Eroilor urmaşi intraţi în Legendele de Aur ale Străbunilor, cu porfira de Dor şi heraldica nobilă a Suferinţei, cu mărgăritare de Lacrimi şi nestemate de Sânge, cu nădejdea nituită de Lanţuri şi libertatea prinsă în zalele Cătuşei însetată de durere, cu pogromul de Prigoniri şi Golgotele Răstignirii, cu flamura Crucii şi biruinţa Învierii Neamului nostru dacoromân sfânt, inima lui ţâşneşte spre înaltul cer prin strigătul profetic al Generaţiei sale mistice-mesianice-martirice.

   „Deţinutul profet” a pătimit un sfert de secol în coperţile unui manuscris ascuns de Dumnezeu de teama irozilor, ajuns în cele din urmă peste Ocean la părintele ales, pătimitor şi jertfitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa pentru a-i înlesni lumina tiparului după urcarea la cer a profetului-autor, dar mărturiile scrise mai zăbovesc un timp cu noul protector până când acesta se întoarce însoţit de manuscris în Ţara Maicii Domnului, pentru ca din această sfântă Grădină, din colţul de rai al Mănăstirii Diaconeşti, prin grija părintescă a Duhovnicului Amfilohie Brânză, Comandorul-duhovnic, amândoi martirii-mărturisitori să-şi ia zborul către cerul binecuvântat de sus al Daciei lor, lăsând zestre pământului lucrarea profetică ziditoare.

   Prin conţinutul prelins din sufletul zbuciumat, aureolat de suferinţă, dar mare şi iubitor al pătimitorului profet-teolog, Cartea este o Filosofie ortodoxă a esenţelor spirituale peste pâlpîirile de azur ale geniului creştin şi cu câteva ceruri deasupra pretinşilor teologi instituţionalizaţi. Toată urzeala ţesăturii contemporane în care existăm este reliefată de lumina cuvântului său hristic, ca o sabie spirituală, epistolară ce despică negura apocaliptică, învolburată numai de nesăbuinţa indivizilor autohtoni şi a confraţilor alogeni care au decăzut de mult din condiţia lor firească de oameni şi din Icoana Chipului lui Dumnezeu.

   Profetul-mărturisitor Ioan Ianolide nu ne vesteşte apocalipsa, ca să ne înspăimânte, ci altceva cu mult mai presus şi mai salvator : Biruinţa lui Iisus Hristos. Biruinţă care, în ciuda dezertărilor apărătorilor ortodocşi responsabili ai creştinismului, încă mai are resurse de luptă, de schimbare, de reînnoire, pe măsură ce revine la comuniunea cu Hristos, cu Dumnezeu.

   Trebuie să mărturisim-Testamentul dumnezeiesc-uman al lui Iisus Hristos, ca să salvăm, oricine fiind creştin ortodox de pe orice treaptă, din pârjolul ateu, globalist, comunist-bleu, boabele de grâu ale Zestrei existenţei şi esenţei noastre spirituale daco-creştine, pentru a nu ajunge la o arie a putreziciunii, a descompunerii, ca în cazul românilor şi a altora aflaţi pe Canaanul american-tărâmului făgăduinţei, consemnat de actorul Român Ortodox-Mărturisitor Dan Puric: „Un bun prieten de al meu mi-a spus că într-un aeroport din SUA, soţia lui, româncă şi ea, nu-şi găsea paşaportul şi uşor iritată, căutând în geantă, a exclamat în engleză Oh, my God! Imediat, ca din senin, s-a apropiat de ea o doamnă din personalul aeroportului şi i-a spus cu o voce rece şi autoritară că îi este interzisă această expresie în spaţiul public. Şi atunci vin şi spun: când România va ajunge aşa, poporul român nu va mai exista!” (Dan Puric, Să fii Român! Bucureşti-2016, p. 159)

   Mărturisirea este o lucrare hristică, mesianică, hărăzită ca o vocaţie şi ca o misiune a Profeţilor, ca prin cuvântul lor să iradieze o putere de Sus, o revelaţie pentru a lumina sufletul unui Neam, pregătindu-l astfel pentru o întrupare a desăvârşirii creştine, prin jertfa asumată, urmată de Mântuitorul Hristos pe calea aparte şi prin uşa strâmtă a Ortodoxiei.

   O astfel de Cale trecând dincolo de imaginar, a fost cu putinţă prin biruirea Iadului din temniţele româneşti ateo-regalo-comuniste.

    Strigătul profetului prelins din oceanul de lacrimi al durerii Neamului dac, rupe zăgazul Zidului roşu, prin convulsiile dureroase, întinse ca un reflux al suferinţei asumate ce s-a înseninat ca ţipătul de azur al Pescăruşului ce planează deasupra poalei albastre de ţărm, ca o undă de ţâşnire spre luptă, spre salvare, spre adevăr, spre credinţă, spre onoare, spre jertfă, spre biruinţă, spre demnitate, spre dragoste, spre înnoirere, spre înălţare a Neamului înconvoiat de haosul abisal prăvălit odată cu statul-ateu uzurpator peste minunata noastră multimilenară Vatră creştină.

   Strigătul profetului Ioan Ianolide s-a pogorât ca un fulger pentru a se aprinde în inimile şi sufletele celor care au mai rămas eroi creştini, demni ca autoritate a mărturisirii ortodoxe.

   Ecoul Mărturisitorului s-a prăvălit ca un înverşunat torent, ca o mare cascadă care, mătură în calea sa toate puhoaiele meschine, persecutoare, prigonitoare, politicianiste, ca un mare fluviu învolburat aşa cum îl definea în stilul său filosoful Constantin Noica pe orgoliosul naţionalist profesor Iorga: „… e ca Dunărea, spală malurile şi poartă tot: case, nămolul fertil, pomi cu crăcile în sus, câini morţi, unguri, cioate…” (Aurel Ion Brumaru, Sfântul Petre Ţuţea şi Proiectul, articol apărut în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri-Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 52)

   Autorul, prin mesajul său profetic ne aduce în pridvorul paradoxal al unei spirituale îndrăzneli limitată doar de o smerenie asemeni unui ascet mistic, încercat aflat în largul pustiei sale peste care păstoresc doar Dumnezeu, Cerul şi el, revelând privilejul haric al Duhului care grăieşte prin el, pentru a ne reveni, pentru a ne întoarce Acasă, în Sânul bisericii Strămoşeşti, pe Moşia gliei străbune, întru asemănarea Chipului lui Dumnezeu, înnoit prin Hristos, pentru a ne întoarce la simţirea dacoromânului legendar, cea prea primitoare, doldora de omenie, prea dăruitoare, prea zămislitoare de eroi, prea întrupătoare de călăuzitori, de mărturisitori, de martiri şi de sfinţi.

   Apelul şi mesajul lui maturizat în cicatricele durerii, turnată în tiparul de aur al demnităţii, după ce ne poartă pe Calea desăvârşirii sale lăuntrice, prin focul mistic înteţit de flăcările suferinţei din temniţele feroce ale iadului pripăşit la noi, ne arată că jertfa sa este totuşi insuficientă şi că trebuie urcat cu mult mai sus, pe piscul filocalic, spre comuniunea deplină a sufletului cu Dumnezeu, cu Fecioara Maria, cu Martirii şi Sfinţii Neamului, unde străluceşte aura ortodoxă ce răspândeşte în jurui şi la mari distanţe chipul integral al creştinismului real.

   Numai aşa Răsăritul acestui Neam falnic, drept şi viteaz, cu chemarea Zorilor aurii şi azurul înmiresmat al cântării liturgice pogoară Taina proniatoare ce înmugureşte trăirea lăuntrică, deschizându-se asupra lumii ca o binecuvântată Corolă de flori a Cuvântului şi a Iubirii.

   Lămurirea asupra ediţiei ne descoperă Taina deţinutului profet: „Deţinutul profet” este o carte care şi-a ales singură momentul apariţiei.

   Manuscrisul-pelerin al profetului-martir, încarcerat 23 de ani pentru vina de a fi Român şi Creştin ortodox, Ioan Ianolide a ajuns alături de o scrisoare a autorului adresată doamnei Doctor Ana Maria Marin Van Saanen, prin care o ruga să trimită textul scris sub nasul securităţii după anii ’85, în SUA la părintele prieten, camarad de suferinţă şi biruinţă Gheorghe Calciu-Dumitreasa spre publicare, dar fără să dezvăluie numele autorului.

   Părintele nu l-a putut publica la timp, aşa că Bunul Dumnezeu l-a ţinut sub obroc până la plinirea vremii. Surprinzător profetul nostru ne avertizează că: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă în mileniul trei.”

   Autorul demască faţa demonică a tiraniei mondiale care, uniformizează planeta declanşând în omenire Apostazia acestei lumi prea obosită de sine, de atotsuficienţa şi nepăsarea sa.

   Profetul-martir trage de Clopotul cel mare al Bisericii noastre Ortodoxe, de acel Buga al Marelui Ştefan de la Putna, pentru a trezi Sinodul cel prea bogat, prea corupt, prea necreştin şi prea nepăsător la slujirea divină a lui Hristos şi a Neamului nostru, Cler prea Înalt uns în lojele iudeo-masonice apăsat doar de mitrele de aur şi rubine puse una peste alta, de cârjele arhiereşti cât stâlpii unei catedrale ortodoxe, Cler responsabil de pieirea societăţii româneşti pravoslavnice: „Biserica nu poate binecuvânta la întâmplare orice formă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.”

 

   „Că „Deţinutul profet” a apărut chiar la momentul când cuvintele autorului încep să se împlinească, nu este un lucru întâmplător. Rămâne doar să nu lăsăm profeţii temniţelor să strige în deşert, căci oamenii aceştia au trăit şi au murit pentru Hristos.”

   Mănăstirea Diaconeşti, 11 Aprilie 2009.

   Partea întâi-Tristeţile unui deţinut

   Profetul-pătimitor întrevede căderea unor capete ale balaurului roşu-comunismul, dar pe măsură ce i se retează, ele cresc la loc, mai viguroae şi mai multe, pentru a-şi întinde tentacolele hegemoniei universale a răului prin forţele sale apocaliptice revitalizate deopotrivă de ateism şi de o mare parte a creştinilor inerţi, somnolenţi, indiferenţi ori corupţi.

   „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.

   Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice. Aşa se explică apariţia teoriei fiinţei sacre a Israelului, izvorâte din spirit caiafic. Cucerirea Ierusalimului e un semn antihristic, şi lumea creştină nu i se poate opune.

   Creştinismul nu poate admite Israelul caiafic, căci Îl neagă pe Hristos…

   Evreii nu pot accepta nici după două mii de ani conceptul hristic şi rămân înzidiţi în spiritul caiafic, care-L ucide pe Hristos Dumnezeu din raţiunea de a salva fiinţa poporului israelit. Teoria fiinţei sacre este produsul caiafismului.

   Deşi sunt impresionante vitalitatea şi mesianismul israelitean, ele se dovedesc catastrofale pentru ei şi nefaste pentru omenire. Antisionismul este răspunsul proletariatului internaţional la politica israeliteană de dominare a lumii, în cadrul revoluţiei proletariatului internaţional.

   Conflictul între sionism şi comunism este public, dar nu produce incendiu pentru că ambele părţi au încă interese comune.

   Deţinutul îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Stă ore în şir, ziua şi noaptea, în stare de trezvie, pe un scaun şi aşteaptă, rugându-se şi chemând mângâierea şi descoperirea Duhului Sfânt.

   Nu tinde către miracole, ci spre o atentă dreaptă judecată. Ştie că reflectarea luminii divine este în funcţie de condiţiile şi structurile fiinţei sale, de aceea nu se hazardează în absolut. Deşi în clipa unei luminări are simţământul Adevărului, el rămâne rezervat, căci numai verificarea ulterioară va dovedi în ce măsură a fost în adevăr. Misiunea omului este de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

   Profetul a suferit înainte, în timpul şi după suferinţă, admiţând-o şi abordând toate problemele omeneşti existenţiale prin prisma teologic-ortodoxă, străduindu-se prin subţirimea minţii coborâte în inimă să primească viziunea în har, astfel ca gândirea lui să aibă temei hristic, evanghelic, apostolic şi patristic.

   El nu face sinteze, căci a uitat tot ce a citit, ci vede sinteza lumii în simbolurile ei. E atent la toate dimensiunile condiţiei umane, doreşte să le cuprindă, dar ştie că mereu îi va scăpa ceva. De aceea nu poate cugeta lumea decât ancorat în Hristos…

   Pe firul Tradiţiei prelinsă din lumina lui Hristos, profetul nostru se ancorează cu tot harul pentru a da temei mesajului său şi pentru a avea rezonanţă deplină în rândul celor avizaţi de autoritatea instituţiilor pe care le reprezintă şi faţă de care sunt responsabili întru adevăr.

   Nu sunt exceptaţi niciunul dintre liderii spirituali care au rolul de educare, de îndrumare, de învăţare, de slujire: filosofi, gânditori, teologi şi mai cu seamă vlădicii prea înbuibaţi de sine.

   Viziunea lui despre lume şi creştinătate e autentică, se păstrează în duhul lui Hristos şi al Sfintei Tradiţii, dar la modul neconvenţional, neformal şi neritual, de aceea încercările sale de a comunica cu cei mai cunoscuţi dintre monahi s-au lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei.

   Cu vlădicii nu încearcă să ţină un dialog, căci nu are încredere în ei. Adesea îi condamnă şi se revoltă în sine împotriva slugărniciei lor.

   Marii teologi ai epocii-şi sunt câţiva-nu-i dau satisfacţie, căci nu gândesc lumea prin Hristos, ci gândesc pe Hristos prin Biserică, ori el consideră că rolul creştinătăţii este să lucreze mântuirea lumii într-o necurmată actualitate istorică a lui Hristos.

   Subtilitatea ideilor sale l-a făcut şi mai credincios, căci echilibrul omului nu poate fi realizat decât prin comuniunea omului cu Dumnezeu…

   În toată singurătatea lui, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume.

   Este el un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu. El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie, la teologie, la creştinătate…

   Mănăstirile îi dau un prilej de îndelungată şi rodnică meditaţie. Monahismul îi apare fie ca o dedicare de excepţie în duh paulinic ce nu s-a stins în creştinătate, fie ca o resemnare a creştinătăţii care, neputând realiza imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii, deci ca lume, s-a mulţumit cu orânduirea mănăstirească. Monahul e un ostaş ideal al lui Hristos, dar mănăstirea nu e o fidelă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu.

   Deţinutul visează să se zidească o lume creştină. Respinge comunismul ateu, care vrea o lume dreaptă prin determinismul legităţii istorice, dar respinge şi capitalismul, care vrea o societate de consum ca scop al vieţii, prin exacerbarea egoismului din oameni…

   Oricât de decăzut este monahismul de azi, el este totuşi expresia libertăţii omeneşti întru dreptate, adevăr şi iubire…

   Conducerile mănăstireşti, aservite statului, depind de stat. În fiecare mănăstire sunt multiple reţele de informatori.

   Viaţa în mănăstire este controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească.

 

   Partea a II-a-Profeţiile unui deţinut.

   Întreaga sa viziune filocalică este o ţesătură sofianică de Logos dumnezeiesc ce nu curge ca un gând lăuntric propriu, sau ca o idee de sine stătătoare, ci grăirea şi voinţa Duhului care, întregeşte o comunitate de spirit. Logosul se reflectă către cuvântul gânditorului, imprimându-i taina comuniunii. Cuvântul Cel de Sus impune tăcerea celui de jos, ascultarea deci, comunicându-se, comunicare ce presupune contemporaneitate şi simultaneitate de sens a culturii ortodoxe în Duhul filosofiei creştine, care să imprime lumii o civilizaţie creştină.

   „Civilizaţia modernă şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit, căci este cea mai dezechilibrată lume ce a existat cândva. Forţa ei este colosală şi sfârşitul ei este dezastruos.

   Pe căile progresului paşnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ură, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, conflicte, degradarea şi alienarea oamenilor.

   Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.

   Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie. De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării…

   De două mii de ani evreii militează pe firul roşu al istoriei lor fără Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist… Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă…

   Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi…

   A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii… Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai curând.

 

    Sensul apocaliptic al istoriei

   Una dintre marile antinomii legate de persoana umană constă în calitatea ei de fiinţă creată, dar devenită în acelaşi timp şi nemuritoare, astfel că unirea dintre cele două noţiuni stă chiar în paradoxul fundamental al fiinţei umane. Omul neexistând prin sine, ci în şi prin Atotcreatorul, devine nemuritor, chiar dacă existenţial trebuie să străbată şi sensul final apocaliptic al istoriei.

   Prefigurarea sensului apocaliptic vine odată cu omul, cu viaţa sa care se deschide spre toată splendoarea, dar şi spre multa, parcă prea multa suferinţă. Pruncul vine pe lume plângând, creşte cu plânsul, se întăreşte plângând, se luptă plângând, biruieşte plângând şi o părăseşte tot plângând. Aşadar, o puzderie de suferinţe se ţes în jurul plăpândei fiinţe: în inimă, în suflet, în trup, suferinţe proprii, suferinţe împrumutate, suferinţe primite, suferinţe binecuvântate.

   În mijlocul atâtor suferinţe oamenii n-au cerut alinarea de la Dumnezeu, ci s-au vrăjmăşit între ei, s-au ticăloşit mărind aria şi povara suferinţei, dezumanizându-se mai prejos de fiarele sălbatice, astfel încât, când a venit Doctorul inimilor, sufletelor şi trupurilor să le vindece, să pulseze pentru bine, adevăr, frumos, dor, credinţă şi dragoste, turma cea de jos mânată de ne-păstorii care o devorau, s-au năpustit asupra lui Hristos, Dumnezeu-Omul, l-au alungat, l-au arestat, l-au batjocorit, l-au defăimat, l-au scuipat, l-au lovit, l-au torturat, l-au huiduit şi l-au răstignit pe Cruce. Dar, de pe ea, El a biruit lumea şi toate forţele răului, Înviind şi lăsând posibilitatea omului renăscut în creştin să urce Golgota suferinţelor, dar şi să se mântuiască.

    Aşadar, prima condiţie a Iubirii este Suferinţa. Astfel n-ar fi trăită în toată plenitudinea ei.

    Profetul nostru, Ioan Ianolide, face o radiografie a urii generalizate, elaborate, programate, a fenomenului apocaliptic prin diagnoza răului alimentat deopotrivă de falsele ideologii ale ateilor activi şi de falsele slujiri ale creştinilor pasivi, nepăsători, încremeniţi în haosul lor lăuntric, distrugător la nivel globalist, planetar, prin Apostazie şi domnia Antihristului.

    Apostazia a apărut la 1054, prin desprinderea Bisericii de Apus din Sânul Bisericii Mamă a Răsăritului, când raţiunea umană s-a substituit dogmei dumnezeeşti.

    Al doilea pas l-a făcut Apostazia când Ortodoxia a acceptat înnoirile, adaptându-se modei lumeşti, devenind pseudo-ortodoxia ce ţine pasul cu vremurile, decăzând astfel din Instituţia Divino-umană la cea de ONG-lumesc, urmând al treilea pas-ultimul când Sinodul unei Biserici face o politică de grup, extinsă prin jocurile de rol ale fărădelegii de sus, ale ocârmuitorilor lipsiţi de râvna hristic-apostolească, conform analizei critice a Arhiepiscopului Averchie Tauşev. ( Apostazia şi Antihristul După Învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa-2009, p. 103-113)

    Conciliul vatican II-deschide noua primăvară a toamnei cenuşii: Novus Ordo Missae (NOM), aceleaşi iniţiale cu Novus Ordo Seclorum, o nouă evanghelizare universală luciferică: „Biserica nu mai reacţionează împotriva blasfemiei şi profanărilor… Biserica, prin vocea papei, îşi dezavuează trecutul, făcându-şi mereu mea culpa.Vrând parcă să confirme spusele lui Foster Bailey-„Spunând că singura cale este creştinismul, Biserica s-a înșelat amarnic, cauzând astfel persecuţii şi războaie teribile.”-în lucrările de cateheză se poate citi: „Biserica nu deţine monopolul adevărului.” (Marc Dem, Antihristul. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti-2005, p. 165)

   Sub egida edenică: Veţi fi ca Dumnezeu!, „Antihristul va sintetiza în persoana sa-sau cel puţin va încerca s-o facă-o întreagă omenire prezentă, aşa cum Adam purta în el toată omenirea care avea să vină. De aceea este indispensabil să supună întreaga populaţie a globului, să o cunoască cât mai amănunţit (fişier central, CV, pedigree), să o supravegheze (ascultarea convorbirilor, informatică, sateliţi de observare), să-i impună aceeaşi gândire (ideologie dominantă, politically correct, autocenzura, poliţia minţii), iar toate acestea nu se pot face decât de către un guvern mondial, bine înarmat din punct de vedere material şi psihologic.” (ibid., p. 81)

   Lucrarea antihristică a răului întreţinută de oamenii şi creştinii fără Hristos, grăbeşte criza milenarismului care va impune dictatura globalismului, a Noii Ordini Mondiale, descifrată în vedenia lui N. P. Rîşkovski din Rusia la 17 Aprilie 1905:

   „-Sunt slăbit şi învins, dar mai posed încă marea FORŢĂ DE SUGESTIE, şi voi zdrobi lanţurile şi cătuşele, voi trece peste hotarele universului, şi mă voi ridica împreună cu legiunile mele, şi-i voi SILI  pe oameni SĂ SE RĂSCOALE, şi voi începe bătălia, ultima  BĂTĂLIE cu acest Miel blând, ale Cărui raze de slavă, a Cărui blândeţe, smerenie, răbdare, curăţie, nevinovăţie şi Sfinţenie a Sa mă ard cu o flacără insuportabilă, ameninţând cu apropierea prăbuşirii mele în întunericul cel mai din afară.” (Marşul Distrugătorului-Lucrare tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului. Ed. Credinţa Strămoşească-2009, p. 19)

   Viziunea profetică asupra sensului istoric apocaliptic a lui Ianolide devine astfel legitimă:

  De ce are istoria sens apocaliptic?/ Se află el în raţiunea divină?/ Se află el în natură?/ Se află el în om?

   Cum a apărut răul în lume?/ Cum lucrează răul în lume?/ În duh, în trup, în natură?/ Cum lucrează răul în lume:

   La modul individual?/ La modul organizat?/ La modul politic?/ La nivelul elitelor şi al maselor populare?

   Se poate nega răul din lume?/ Se poate trăi la întâmplare?/ Se poate trăi legic şi mecanic?

   Răul spiritual nu antrenează/ orala lumii, gândirea lumii?/Cultura lumii, societatea?/ Economia, pacea, războiul?

   Cine este fiara apocaliptică?/ Şi toate forţele apocaliptice?/ Cine este hristosul mincinos?/ Cine este Antihristul?/ E posibil să se nege sensul apocaliptic al istoriei?

   Nu există o apocalipsă personală?

   Cine face parte din oştirile apocaliptice?/ Care este rolul evreilor?/ Care este rolul falşilor creştini?/ Care este rolul ateilor?/ Ce alte forţe apocaliptice mai sunt?

   Care sunt modalităţile luptei apocaliptice: Cele politice?/ Cele economice?/ Cele culturale?/ Cele artistice?/ Cele ştiinţifice?/ Cele ideologice?/ Cele militare?

   Care este raportul dintre diversele forţe apocaliptice?/ Nu-şi transmit puteri una celeilalte?/ Care este atitudinea creştinilor faţă de ele?/ Tinde fiara spre stăpânirea universală?/ Va vrea fiara stăpânirea eternă?/ Cine şi când va stăpâni fiara?

   Nu şi-a asumat Hristos misiunea să învingă fiara apocaliptică?/

   Nu au datoria creştinii să lupte şi să învingă fiara apocaliptică?/

   Nu se poate ca înşişi creştinii să fie vrăjmaşii lui Hristos?/Prin ignoranţă, prin lene, prin indiferenţă?/ Prin ipocrizie, prin laşitate?/

    Pot deveni creştinii robi ai răului?/ Nu se mânie Dumnezeu împotriva falsului creştin?/ Nu trebuie sfărâmat falsul creştinism?/

   Puterea răului în lume este opera forţelor răului?/ Este opera incapacităţii creştinilor?/

   Există agresivitate pe căi paşnice?/ Există tiranie pe căi paşnice?/ Există o apocalipsă instituţionalizată?/ Prin false ideologii?/ Prin rele orânduiri?/ Prin nedrepte legiuiri?/ Prin criminale abuzuri?/ Prin tiranii locale şi universale?/ Prin greşite idealuri?/ Printr-un mod degradant de viaţă?/ Prin decăderea morală a oamenilor?/ Prin cult satanic?/ Prin prigonirea şi uciderea creştinilor?/

  Originile Apocalipsei nu sunt în păcatul originar?/ Nu e Cain o forţă apocaliptică?/ Nu e viţelul de aur un zeu apocaliptic?/ Nu e uciderea profeţilor un semn apocaliptic?/ N-a venit Hristos să întrerupă Apocalipsa în lume?/ Nu e uciderea lui Hristos noul sens apocaliptic al istoriei?/ Nu e lupta împotriva Duhului Sfânt apocalipsa contra adevărului evident?/

   De ce se mânie Dumnezeu pe oameni?/ De ce se desfac peceţile în Apocalipsă?/ De ce apar îngerii şi cartea pecetluită?/ Ce e femeia, ce e balaurul?/ De ce apare Mielul?/ Ce este fiara care face război sfinţilor?/ Ce sunt proorocii mincinoşi?/ Ce este Fiara 666?/ Cine a biruit Fiara?/ Nu se pregăteşte poporul credincios să-L primească pe Hristos?/

   Care e rolul creştinătăţii în raport cu acţiunile apocaliptice?/

   Nu pregăteşte Duhul Sfânt lumea pentru desăvârşirea veşnică?/

   Nu se desăvârşeşte lumea în confruntarea cu vrăjmaşul apocaliptic?/

   Biruinţele creştinătăţii nu sunt trepte spre desăvârşire?/

   Biruinţa din urmă nu va coincide cu desăvârşirea lumii?/ Cu viaţa ei veşnică?/

   Este posibilă pacea în condiţiile apocaliptice?/ Există o acumulare a forţelor apocaliptice?/ Există o creştere a puterilor creştine?/ Dacă Hristos e cu noi, de cine ne vom teme?

   Ioan Ianolide nu păşeşte pe drumul celor 20 de veacuri bătătorit de şirul opiniilor, ereziilor ori sectelor proapocaliptice, ci cerne istoria lumii prin filtrele naturii tuturor crizelor: religioasă, morală, spirituală, psihologică, etică, educaţională, socială, economică, culturală, politică, juridică, masonică, răsfrânte atât din afară cât şi dinlăuntru, de irozii şi iudele creştinismului, prin îndepărtarea de Dumnezeu şi alungarea Lui.

   Perspectiva morţii nu-l sperie, căci a plecat cu ea la drum chiar din tinereţe, ca şi cu o soaţă, nepărăsindu-l ca o umbră fidelă, dar ştiind însă că moartea nu ţine de cotidian, de lumea care ne înconjoară, ci de condiţia sine qua non a Învierii, stabilită de Ziditorul Vieţii:

   „Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apocalipsa 5, 9)

    Profetul se cutremură de treapta sălbăticiei şi samavolniciei la care au ajuns semenii săi creştini ori necreştini, alegând, rămânând şi întărindu-se astfel pe Calea Bisericii sale netezită de Parusie-adevărul eficace, necesar şi singurul pentru Mântuire, pe care-l susţine şi părintele Petre Chiricuţă: „Parusia este cununa tuturor înfăptuirilor iconomiei lui Dumnezeu în lume. Este ca o nouă creaţie a unei stări de fericire eternă pentru cei ce au crezut şi au păzit cuvântul Lui. Este timpul, este clipa, spre care au privit şi au suspinat, mângâiaţi în suferinţele lor pentru cer, toţi drepţii tuturor veacurilor. Este clipa când acest eon se va sfârşi, cerul şi pământul se vor înnoi pe veci. Este clipa când „toţi cei morţi întru Christos vor învia”, când toată lumea se va judeca, când cei păcătoşi se vor pedepsi, drepţii se vor binecuvânta. Când, precum zice Apostolul Pavel, „El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere.” […]Atunci, chiar Fiul se va supune Celui ce a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.”( Isaia 51, 6; Daniel 7, 14-27; Luca 21, 23; Apocalipsa 21, 1-27; Ioan 5, 25-29; Tesaloniceni 4, 16, Iuda 13, Evrei 9, 28; I Corinteni 15, 28; Pr. Petre Chiricuţă, Parusia sau despre A Doua Venire. Ed. Anastasia, Bucureşti-2001, p. 73-74)  

 

   Hristos Judecătorul

   Judecata finală a fost lăsată la sfârşit pentru ca omul să aibe timp suficent pentru îndreptare.

   Judecata de Apoi reclamă omenirii momentul adevărului, al răspunderilor, al trezvirii conştiinţei, al pocăinţei, al îndreptării, al tinderii spre desăvârşire, al încreştinării tuturor oamenilor, al încreştinării evreilor. Este precedată de apariţia Fiului Omului, culminând cu biruinţa Mielului. Va fi o judecată reciprocă universală, cu o responsabilitate universală, dar şi una particulară a persoanei prin conştiinţa ei liberă.

   Osânda veşnică va fi căderea totală din Hristos, absenţa lui Dumnezeu ca iubire şi har.

   Chinul veşnic sau raiul veşnic va fi conştiinţa. Învierea va fi şi în trup spiritualizat.

   Hristos Împăratul

   Dacă Apocalipsa va zgudui lumea din temeliile şi ţîţânile ei cele mai profunde, scoţând la iveală toate nedreptăţile căzute la picioarele Adevărului revelat, dacă va fi cutremurul universal, absolut şi necesar pentru o nouă temelie a Dreptăţii Bisericii lui Hristos în care se va aşeza lumea, Parusia în schimb va cumpăni în dramatism, în măreţie dar şi în sublim.

   Ioan Ianolide-Deţinutul profet-copleşeşte prin clipa de infinit care a trăit-o ca pe o eternă suferinţă împlinită ca o manifestare a voinţei în care s-a delectat trăirea sa. Fire viguroasă, naturală, surprinsă de unda dreptei măsuri, de reverenţa smereniei împodobită cu simplitatea profundă a cugetului, aprinsă de Rugul spiritual al existenţei, al definirii ca taină de sine, pe care şi-a bătătorit destinul profetic-Far ce luminează Calea multora aflaţi la început de drum.

   Partea a III-a-Spovedania unui deţinut

   Deţinutul profet-lucrare de o mare amploare şi atitudine teologică este sortită unui Testament mistic cu caracter naţional şi universal. Autorul-Fiu al Gliei noastre străbune a răsărit ca un Stejar de veghe la cumpăna dintre milenii, din ghinda celor mai falnici străbuni, s-a înălţat viguros cu corola iubirii înmiresmate spre cer, şi-a înfipt adânc rădăcinile în osemintele sacre ale martirilor, şi-a făcut din infinitul nădejdii, Coloană spre biruinţă, iar din jertfa sa curată, punte spre înălţimile serafice.

   Fiinţa lui luminată de har, cu chipul răsfrânt ca într-o Icoană de Zamfira a marelui Nicolae Grigorescu, ce risipeşte reflexe de topaz, suie armonios într-o adiere de smirnă împrăştiind celest manifestarea de o desăvârşită subtilitate a genialităţii sale.

   Toată chemarea lui, toată lupta, toată credinţa şi toată dăruirea lui ne străbat ca un cutremur  lăuntric de o intensitate capabilă să se prelungească transcedental într-un urcuş mistic al iubirii martirice.

   Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit.

   Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a mai rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu părinte duhovnic.

   În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?…

   Nuanţele şi subtilităţile sufleteşti sunt nenumărate şi mereu noi.

 

   Creştinul naţionalist român trebuie să-şi trăiască permanent viaţa în grădina Ortodoxiei, ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă, udându-i florile însuşirilor sale, din care se ridică suav spre cer mireasma de nard a sufletului său dac şi curat:

 „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

   Viaţa lui materială s-a tot simplificat, iar cea interioară face transparente esenţele. Adesea, aceleaşi probleme îi apar în culori şi semnificaţii înnoite. E încântat de darul cu care a fost dăruit şi opunându-se veacului, trăieşte contemplativ.

   E viu faţă de lume. A avut experienţe interesante cu oamenii şi ar vrea să le exprime.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet.Editura Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17)

   Profetismul lui Ianolide nu vine pe fondul meditaţiei, al contemplaţiei sau al iluminării, ci pe aşezarea jertfei sale în iubire, în iertarea călăilor, dar şi pe atitudinea faţă de planul Distrugătorului, prin mărturisire.

   Profetismul său decantat în Potirul jertfei sale mistice reflectă conţinutul veşnic şi supratemporal al dreptei credinţe, ce dă aromă formelor de exprimare, faptelor mărturisite, adăugându-se unităţii martirice, ca un element propriu constitutiv sinelui său: martiriu săvârşit cu mireasmă de sfinţenie.

   Profetismul lui Ioan Ianolide dezvăluie în vibrantele pagini ale Deţinutului profet, o dimensiune nouă, vocaţională, naţională, universală, mesianică, filocalică şi sofianică a sufletului dacoromân ales întru misiune divină, jertfelnic-martirică.

 

 

Treptat, Orientul Mijlociu se mută în Occidentul auriu.

 *

Când nimic nu te doare, clipa e o sărbătoare

*

Ai zice că fata asta e doar poezie. Pe naiba, e și nurlie, și zurlie.

*

Într-o viață peticită nu e bine să fii nici măcar rătăcită.

 *

Sălbatică și domoală, femeia e frumoasă numai când e goală.

 *

Tristețea e un blestem, știm că e amară și totuși o bem.

 *

Răspândită în lumea toată, iubirea e un elixir care te  îmbată și te leagă, deși e fără fir.

*

Sexul e gură de rai. Ai, n-ai, trebuie să-i dai.

*

Rău nu ne-a fost niciodată, dar bine nici atât.

 *

Moșhe rabeinu a fost singurul evreu care s-a văzut cu Dumnezeu. De atunci  așteptăm și alte întâlniri, fără șanse de împliniri.

*

Viața își schimbă adesea culorile; când e rozalie, când e cenușie.

 *

Societatea te ține în  hățuri, să nu pici în negrele ei găuri.

 *

Ne place să  plângem și din fălci să strângem.

Omul vrea totdeauna mai mult decât are și cât încape în buzunare.

*

Prostia circulă în lume  de parcă ar fi o stea  cu renume.

 *

Nu te predai destinului de nu-ți întinde capcana lui.

 *

O mie de nopți de iubire n-ar fi destule pentru cine crede în nemurire.

 *

Nu știu dacă  o victorie face pe cât s-a cheltuit pentru obținerea ei.

 *

Omule, nu te lăsa mestecat. La moară, ai două pietre care te pot face extraplat.

Harry Ross

Israel

14 februarie 2017

Colocviile de Marți

Marți 28 februarie  2017, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VIII, nr. 2 (88). 

            Tema:   „CARNAVALUL  ESTE  ÎN  PUTERE”

 

Recital: Gheorghe Dănilă

 

Intervenții:

Dimitrie Grama: De la Uppsala în Capșa

Corneliu Zeana: Genetica Literară

            Marian Popa: Povestea răzghitului

George Anca: Gitagovinda lui Jayadeva

Viorel Speteanu: Bobâlna 1437 

 

Din romanțele Ioanei Radu: interpretate de Doina Ghițescu

 

Teatru de poezie: Irina Velcescu, Gheorghe Dănilă, Puși Dinulescu, Sorin Stratilat, Gabriela

 Tănase, Vali Pena,  Liliana Popa, Ștefan Opreanu

 

Lansare:

Pranb Mukherjee: Rostiri (sub tipar la Bibliotheca)

Coordonator: Dr  George Anca

 

MIRCEA  ELIADE

 

Mircea Eliade are, în “Căderea în istorie” (1952) câteva fragmente care, puse cap la cap, pot constitui cel mai scurt tratat de istorie a românilor: sub 400 de cuvinte. Înțelegi totul, surprinzător, din două pagini. Cu condiția să fii de acord cu viziunea despre istorie a autorului.

“Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.”

“Ce ce-am idolatriza, noi, românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște.”

“Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul”.

“Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia”.

“Cu o mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria românilor: slavii au ocupat Peninsula Balcanică și s-au întins până la Adriatica”.

“Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun.”

“Istoria se făcea în Apus; fără noi, datorită și sângelui nostru. Occidentalii nu stăteau nici ei cu mâinile în sân ci se luptau; dar se luptau între ei. Evident, lupta aceasta între frați, veri și cumnați, nu putea avea aceeași sângeroasă intensitate ca, prin părțile noastre, lupta cu turcii și tătarii. Se ardeau orașele în apus, dar parcă tot mai rămânea ceva. Occidentul e bogat în ruini și toate sunt istorice. La noi, nu rămânea nimic, nicio urmă. Încă din timpul năvălirilor barbare, oamenii învățaseră cum să-și ardă satele și să le refacă primăvara următoare.”

“În timpul acesta, la o mie, două de kilometri spre Apus, se înălțau catedralele, se îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mănăstirile și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește – iar nu ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților.”

“Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor”.

43. Ioan Iovescu, mecanic Autobaza 4 Lugoj 1979 – 1982, sofer, Autobaza Lugoj, 1984-1987, acum senator neafiliat

 

V.M. Un mare colectiv de la AŞM şi USM au decis să colaboreze la pregătirea unei monografii colective care se numeşte „Omul Unirii – deşteptarea României”. Noi considerăm că în situaţia actuală externă şi internă extrem de complicate va creşte rolul Omului Unirii care are un proiect de ţară „România+Republica Moldova”.

V.D. Într-adevăr, actualmente Basarabia se află într-o situaţie internă şi externă foarte complicate. După instalarea (cu mâinile noastre!) kremlinezului Dodon în fotoliul prezidenţial, după o lună de găinării dodoniste, în situaţia unei înţelegeri tacite între Dodon şi Plahotniuc devine tot mai stringentă necesittea Unirii. Evenimentele din ultima săptămână din România, care au demonstrat hotărârea românilor de a elimina viermele corupţiei din toate sferele, sunt un argument în plus în favoarea Unirii. La noi s-a furat miliardul (şi nu numai unu!), se mai aduc pe spinarea lui moş Ion încă vreo 6-7 miliarde de dolari – datoria Transnistriei Rusiei pentru gaz. Iar lumea tace. Doar în componenţa României vom putea fi siguri că caracatiţa corupţiei, care a pătruns în toate sferele, va putea fi anihilată. În această situaţie va creşte rolul Omului Unirii pentru pregătirea opiniei publice privind stricta necesitate de realizare a proiectului iniţiat.

V.M. Cum va trebui să acţioneze Omul Unirii acum în deşteptarea maselor pentru realizarea proiectului „România+Republica Moldova” în condiţiile în care România este condusă de o guvernare social-democrată, care a aruncat ţara în situaţia politică din a. 1989, iar Republica Moldova este condusă de un preşedinte socialist trădător?

V.D. Într-adevăr, venirea la cârma Ţării a unei guvernări de stânga, care i-a felicitat (de fapt s-au felicitat reciproc!) cu victoria pe cei de stânga (proruşi) din Basarabia (Dodon + Plahotniuc), nu este tocmai propice pentru realizarea acestui ideal al Unirii. Însă ultimele evenimente din România au arătat că guvernarea de stânga din România, venită la putere în mod democratic însă la un absenteism accentuat al electoratului, nu poate totuşi să facă totul ce doreşte. Dovadă este retragerea celor două ordonanţe aprobate de guvern absolut nejustificat (problema puşcăriaşilor să fie prioritatea României astăzi?). Cât priveşte guvernarea de stânga de la Chişinău aici am putea vorbi de fapt despre o alianţă nedeclarată Plahotniuc+Dodon. Anume în acest context trebuie de deşteptat masele. Există un mare pericol de cădere în plasa lui Plahotniuc care pedalează pe ideea răului mare Dodon, evident răul mai mic (atât pentru partenerii străini cât şi pe intern) fiind el, Plahotniuc. Noi, care ani la rând am tot votat răul mai mic vă imaginaţi rezultatul alegerilor în 2018.

Acum Plahotniuc ţine în mâini practic totul. Gradul extrem de mare al nepopularităţii (peste 90%!) care poate să-i joace festa în viitoarele alegeri parlamentare (nepopularitatea lui s-a văzut şi în recentele alegeri prezidenţiale) încearcă s-o compenseze prin introducerea sistemului electoral mixt. Încrezut în capacităţile sale de putere de cumpărare este sigur că va putea să-i cumpere sau să-i şantajeze pe o bună parte din cei 50 de deputati parlamentari aleşi uninominal. Mai luând în consideraţie că în orice partid există traseişti care pot fi cumpăraţi sau şantajaţi cu dosărele majoritatea (chiar constituţională!) în viitorul parlament îi este asigurată. Drept dovadă avem exemplul Găgăuziei unde îndată după rezultatele alegerilor în Adunarea Populară fracţiunea PD nu avea practic pe nimeni, iar acum deţine majoritatea datorită aşa numiţilor „independenţi”.

Pentru aşi atinge scopul de a fi singurul stăpân în acest colţ de ţară năpăstuit Plahotniuc a distrus metodic centru-dreapta. Vă mai amintiţi lupta celor doi Vlazi care s-a încheiat cu victoria lui Plahotniuc (din prostia şi vanitatea lui Filat care a fost creatorul dar şi groparul acestui promiţător partid de centru-dreapta PLDM). A fost o diversiune bine gândită (undeva!). După căderea lui Voronin, care a îngropat definitiv Frontul Popular ştabii din Kremlin au înţeles că trebuiau să caute o altă mârţoagă care să lupte cu o nouă forţă serioasă apărută după evenimentele din 7 aprilie 2009 – liberal-democraţii. Kremlinul a presimţit în acest nou partid o forţă şi n u a greşit. Deja în alegerile din 2010 PLDM a luat 32 de mandate din 101. Un nimeni, apărut pentru prima oară în politica mare cu două săptămâni înainte de alegerile parlamentare anticipate căţărat chiar pe locul doi (după M. Lupu) în listele Partidului Democrat (probabil şi pentru M. Lupu a fost o noutate fiindcă cu trei săptămâni mai înainte de acest eveniment Lupu vorbea despre Plahotniuc că este membru al Familiei Voronin. El singur venit din acea familie ştia ce spune!). Plahotniuc şi-a îndeplinit cu brio această misiune: l-a distrus practic completamente pe concurentul principal de categorie grea pe ringul politic – PLDM; după principiul „divide et impera” a distrus dreapta, divizând-o într-o puzderie de partiduţe cu lideraşi orgolioşi, vanitoşi, gata să se lupte între ei până la dispariţia partidului (ca forţă) chiar dacă va rămânea de unul singur în luptă pentru „idealul naţional”; a creat ingenios răul cel mare în acest colţ de ţară – pe Dodon, care ştie doar să latre fiind bine priponit, iar pe alegătorii (în special de dreapta-centru-dreapta) să-i aducă în situaţia de a alege răul mai mic (adică pe el!).

Mi se pare că este o schema clară, nu trebui multă materie cenuşie ca să fie înţeleasă. De ce însă nicidecum nu ne putem uni cei de pe dreapta? De ce, având un  proiect atât de clar şi avantajos pentru toţi locuitorii acestui colţ de ţară atât de prost guvernat – proiectul uniunii statale „România+Republica Moldova”, nu facem nimic pentru realizarea lui? În istoria noastră zbuciumată au mai avut loc astfel de uniuni statale între fraţi de sânge dar şi cu străini: Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (1859) care în a. 1862 a fost denumită România; Ţaratul Valaho-bulgar (în sec. IX-XI). A existat uniunea statala Cehoslovacia care, deşi s-a destrămat, se află în aceeaşi uniune!

V.M. Mi se pare că Omul Unirii devine extrem de important în situaţia în care Uniunea Europeană se confruntă cu mari probleme (migranţii, Brexitul, separatismul unor ţări membre UE care cochetează cu Rusia, dar şi intensificarea relaţiilor SUA cu Rusia referitor la sferele de influenţă în lume). Cum credeţi ce şanse de realizare are proiectul uniunii statale „România+Republica Moldova”?

V.D. Mult stimate Domnule Profesor. Pentru început să încercăm să analizăm ce proiecte posibile există pentru Basarabia. Să pornim de la proiectul statalităţii, promovat cu atâta insistenţă de kremlinezul Dodon (şi nu numai!). La prima vedere este un proiect frumos. Cui nu iar plăcea să trăiască într-un stat suveran şi prosper. Problema e că acest proiect este irealizabil. Există din 1991, din ziua declarării Independenţei (de fapt o parte din semnatarii Declaraţiei de Independenţă vedeau formarea statului Republica Moldova ca o modalitate de rupere de Uniunea Sovietică (Rusia) şi unirea ulterioară cu România). Pe parcursul acestor peste 25 de ani de aşa zisă Independenţă (cu trupe ruseşti pe teritoriul ei, cu un teritoriu ocupat şi necontrolat, cu tot soiul de granguri din Kremlin şi kremlinezi autohtoni care visează incorporarea Basarabiei în Rusia) am tot încercat să construim acest stat şi ce am obţinut. Un bantustan în care guvernează legile junglei, în care caracatiţa corupţiei este invincibilă. O structură statală fără o identitate distinctă. Naţiunea moldovenească născocită în minţile bolnave ale lui Dodon şi ale altora ca el, nu există. Este imposibil ca o minte trează (nu cred că acest Dodon nu o are) să nu vadă că moldoveanul, munteanul, ardeleanul sunt de aceeaşi seminţie – cea valahă (română) cu aceeaşi strămoşi – tracii şi dacii, divizaţi în Evul Mediu în trei stătuleţe, tot aşa cum ruşii din Moscova, Reazan, Vladimir, Novgorod, Suzdal sunt aceiaşi divizaţi în Evul Mediu în cnezate. Deci, acest proiect dodonist al statalităţii este unul fals, bazat pe minciună, în interesul (ştim noi al cui, numai nu al lui moş Ion), fără nicio şansă de realizare (tot ce-i faşs nu rezistă!). În spatele acestui proiect se ascunde planul de încorporare a acestui colţ de ţară intereselor Rusiei. Paşii pe care îi face această coadă de topor, inclusiv în direcţia favorizării separatismului (în Găgăuzia, Transnistria) nicidecum nu pot fi numiţi paşi de consolidare a statalităţii moldoveneşti.

Există şi proiectul lui Plahotniuc de „integrare europeană a Republicii Moldova”. Fiind unul real în a. 2014 după semnarea Acordului de Asociere, depunerea cererii de aderare fiind planificată pentru a. 2016 (suntem deja în a. 2017, unde e cererea depusă?), acest plan frumos a fost compromis iremediabil de Plahotniuc. Mimarea reformelor cerute de europeni, mimarea căutării miliardului furat se fac doar pentru a prelungi aflarea la putere a guvernării Plahotniuc şi pentru a obţine finanţare din Uniunea Europeană, speriindu-i cu venirea la putere a kremlinezului Dodon care doreşte anularea Acordului de Asociere! În situaţia de astăzi a UE şi a Republicii Moldova acest proiect este absolut irealizabil, în primul rând, din cauza nedorinţei.

Ce ne rămâne atunci? Ne rămâne cel mai realist, sub toate aspectele, plan de viitor al acestui colţ de ţară – uniunea statală „România+Republica Moldova”. Pentru realizarea acestui plan există toate premisele. Nu trebuie inventată o nouă identitate (cum trebuie s-o facă kremlinezul Dodon!), o avem pe cea română. Nu trebuie inventate istoria, limba, le avem deja. Am scos sârma ghimpată de pe Prut care ne-a despărţit timp de peste 60 de ani (mai rămâne s-o scoatem din inimile unora dintre noi. Aceasta este misiunea Omului Unirii!). Nu trebuie să ne îngrădim cu cortine de fier de Ucraina (în est) şi de România (în vest) cum trebuie să procedeze Dodon pentru aşi realiza planul său „statalist”. Nu mai trebuie create noi organe de luptă (adevărată nu mimată!) cu corupţia – avem CNA-ul din România. Nu va mai trebui să depunem eforturi (care pot fi de lungă durată cum este cazul Turciei) pentru intrare în Uniunea Europeană. Prin unirea cu România vom deveni în mod automat membri UE (exemplu este RDG!). Nu va mai trebui să reformăm sistemul Educaţiei, î-l avem foarte bun pe cel de peste Prut. Nu va mai trebui să mimăm majorarea salariilor şi pensiilor cu bănuţi, le vom avea de 5-10 ori mai mari în Ţară (asta nu înseamnă că dorim să trăim din contul contribuabilului din ţară. În momentul când hoţilor li se va tăia pofta de a mai fura (CNA va lucra tot atât de bine şi în Basarabia) harnicul nostru român basarabean îşi va putea vedea şi beneficia de rostul muncii sale. Ş.m.a.

Ce nu avem deocamdată? Nu avem acea masă critică care să voteze Unirea cu toate că potenţiali votanţi suntem apr. 80% (cu excepţia mancurţilor şi a cozilor de topor dar şi cu suportul unor alolingvi treji la minte). Pentru ca aceşti potenţiali votanţi să voteze Unirea trebuie de lucrat, de lucrat mult.

V.M. Omul Unirii acum trebuie să poarte discuţii cu oamenii care sunt îngrijoraţi de situaţia în care nu există unire pe dreapta. Nu există un lider puternic al Unionismului. Ce ar trebui de făcut?

V.D. Rolul Omului Unirii în această situaţie critică este foarte important. Cei care sunt într-adevăr cu inima română ar trebui să se debaraseze de falsa fidelitate partinică, faţă de liderii lor şi să se înroleze în armata Oamenilor Unirii pentru realizarea idealului naţional. Om al Unirii trebuie să devină fiecare intelectual (este o datorie a noastră, a intelectualilor, care ne-am ridicat la înălțimile la care ne aflăm urcându-ne pe spinarea lui moş Ion!), care are puterea, capacitatea şi toate argumentele de a-l convinge pe bunul dar prea credulul moş Ion că este spre binele lui şi al apropiaţilor săi realizarea proiectului „România+Republica Moldova”. Neavând televiziuni, bani pentru diferite panouri informaţionale, în acest scop trebuie folosite toate mijloacele disponibile. Fiecare intelectual să se ducă în satul său de baştină, să se întâlnească în primul rând cu cadrele didactice din şcoli, cu oamenii de rând. Un sfat dat la astfel de întâlniri de ai lor ar face mult mai mult decât minciunile televizate turnate cu găleata de pe ecranele televiziunilor plahotniucist-dodoniste. Sunt sigur că dacă de ex. stimaţii domni V. Cubreacov şi N. Mătcaş s-ar fi întâlnit cu consătenii lor din Crihana Veche aceştia nu ar fi votat în proporţie de 54.2% pentru Dodon.

Însă este tot atât de clar că până la urmă această Unire se va realiza printr-un act politic. Deci, cineva va trebui să voteze această opţiune populară. Cine va fi acest cineva? Din păcate nu avem o unitate între unionişti, Dodon privindu-ne ca pe nişte impotenţi (dacă am fi trataţi altfel acest kremlinez nu s-ar încumeta să facă şi să îndruge atâtea gogomănii!). Separaţi Oamenii Unirii sunt doar nişte haiduci, împreună ar fi o armată (de temut, nu în zadar Dodon este atât de pus împotriva unioniştilor). Din păcate timp de milenii ne urmăresc ca un blestem constatările istoricului Herodot „Dacă ar fi uniţi ar fi puternici (despre traci!)”. Da, am fi foarte puternici (numeric suntem peste 80 la sută dar ne guvernează o minoritate agresivă asistată de o bandă de interlopi, cozi de topor, lichele kremlineze)! Dacă am fi uniţi! Atunci de ce nu ne unim? Le adresez această întrebare domnilor M. Ghimpu, D. Chirtoacă, I. Hadârcă, A. Şalaru, doamnelor V. Pavlicenco, A. Guţu. Ne place atât de mult să ne călărească nişte intruşi, nişte lichele kremlineze?

Iată aici este foarte important: de făcut tot posibilul de a unifica această dreaptă, de a constitui de urgență o platformă a Unirii din puzderia de aşchii de pe dreapta care, împreună cu aliatul său de pe centru-dreapta, ar vota actul politic de constituire a uniunii statale „România+Republica Moldova”. Aici este un enorm câmp de muncă pentru Omul Unirii. Să urmăm sfatul marelui Mateevici: „Să ştiţi: de nu veţi ridica /Din sânul vostru un proroc, /În voi viaţa va seca,/ Zadarnic soarta veţi ruga, / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea făr’ de noroc”.

„Nu ești bun de nimic, dacă ești bun doar pentru tine.” – Voltaire

   Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul, obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea,  realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci, în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii. Frumos spunea Noica: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă va plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni cândva filosofia”.

   Gândul mi-a fugit în aceste zile la filozoful francez Emmanuel Lévinas (1906-1995) născut  într-o familie evreiască tradițională din Lituania, crescut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg și Freiburg unde a asistat la cursurile lui Husserl și ale lui Heidegger. A fost unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța – studiul experienței și a modului în care trăim – , un filozof strălucitor al secolului XX, ce se afirmase dintru început ca un gânditor original printr-o etică fenomenologică originală centrată pe figura Celuilalt și a alterității. Realizând mediul în care ne ducem traiul alături de ceilalți, adică într-o lume a singurătății și alienării, a indiferenței și egoismului, a prezentului dând uitării trecutul, Lévinas a propus deci, redescoperirea Celuilalt, a unei lumi fundamentate pe grijă și altruism.

   Unii au spus că Lévinas a făcut literatură în filozofie. Temele cărților sale sunt cele ale libertății în general, adevărului, dreptății, libertății de expresie, afectivității; de asemeni – hrana omului consumator fizic și spiritual, bucuria zilei de mâine, dragostea de viață, casa, familia, munca. L-a înțeles și l-a admirat pe Dostoievski care considera că fiecare este vinovat pentru celălalt. Și, cred că este adevărat! Dacă căutam firele vinovăției celui care a greșit, le găsim legate de noi, ceilalți.

   Revenind la definirea fenomenologiei, putem spune că termenul este derivat din grecescul „phainomenon”, însemnând aspect, este studiul aparițiilor spre deosebire de realitate, avându-și rădăcinile în trecut, în „Alegoria peșterii”  a lui Platon și de asemenea în filozofia hindusă și budistă. Mulți filozofi au avut contribuții de-a lungul vremurilor asupra dezvoltării acestei teorii. Părăsirea oarecum discretă a filozofiei Greciei s-a simțit încă din „Teoria intuiției în fenomenologia lui Husserl”. Extinderea, dominația „Theoriei” îl neliniștea pe Lévinas. Mai mult decât oricare altă filosofie, fenomenologia, pe urmele lui Platon, trebuia să fie „lovită de lumină”. Acuzația, la început timidă – greu fiind să înalți un discurs filozofic asupra luminii, ideea platoniciană a Binelui fiind aflată mai presus de Ființă – dar, înaintând în lucrare, se putea vedea că etica nu mai proiecta înspre neutralitatea binelui, ci spre aproapele, iar ceea ce era esențial nu mai era lumina, ci fecunditatea sau generozitatea.

   În „Cartea străină: O filozofie a tandreții”, Andeea Deciu, profesor universitar român, acum profesor de teoria literaturii în Statele Unite, analizând scrierile filozofului Lévinas, scrie: „Celălalt există pentru mine, susține filozoful, ca figură, chip, sfâșiind orizontul subiectivității mele prin simpla sa apariție. Chipul Celuilalt e vizibil și totuși evanescent, accesibil, dar intangibil. Prezența sa are menirea de a pune însăși existența mea sub semnul întrebării, de a mă obliga să înțeleg mai întâi alteritatea care mocnește înăuntrul meu, înainte de a încerca măcar să mă apropii de cel din fața mea. În relația față-în-față cu Celălalt siguranța mea de sine dispare și apare posibilitatea ca eu să îi fac rău Celuilalt, să greșesc față de el. Conștiința de sine reprezintă, după Emmanuel Lévinas, această conștientizare a prezenței Celuilalt, precum și a pericolului pe care îl însemn eu pentru el. A vedea un chip înseamnă deja a auzi o poruncă morală: « Să nu ucizi! » E evident, așadar, că pentru Lévinas crima, ororile Holocaustului ori ale Gulagului au fost făptuite de făpturi amorale, pentru care cei din camerele de gazare ori din fața plutonului de execuție nu aveau chip”.

   În lucrarea lui Emmanuel Lévinas „Totalitate și infinit: eseu despre exterioritate” (1999) se remarcă viziunea lui: „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea, în același timp în care se descoperă în conștiința rușinii, se și ascunde în rușine”.

   În cele din urmă Lévinas scrie: „Grija zilei de mâine, foamea și setea își râd de libertate”.  Sigur că aceste dureroase, triste constatări nu puteau fi elaborate decât din mintea unui om care a cunoscut ororile vieții, a fugit de ele cât s-a putut, și a meditat profund asupra lor. Conștiința i-a vorbit! Fiindcă există o dimensiune socială a omului, absolut necesară individului uman. Orice om se naște dintr-o societate care-i preexistă, despre care se poate susține că-i este ca și familia, un fel de matrice spirituală, un „spiritualis uterus” – după călugărul dominican, filozoful Toma din Aquino (1225-1274) – dar și după filozoful-poet român Lucian Blaga (1895-1961) care a definit-o în modul următor: „Această matrice reprezintă identitatea cu sine însăși a românismului în cursul veacurilor; ea constituie permanenta și puterea noastră, în aceeași măsură ca plasma germinativă; ea e porțiunea noastră de „omenească veșnicie” în succesiunea necurmat împrospătată a generațiilor. Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul”.

   Societatea îndeplinește astfel o dublă funcție: integratoare datorită căreia individul se află în mijlocul semenilor săi, și umanizatoare în sensul că omul devine om adevărat, sau cum ar spune filozoful idealist italian Giovanni Gentile (1875-1944): „Omul, este om întrucât se face om”, numai dezvoltând niște activități specifice intelectuale, afective, volitive pe terenul socialului, ele punând problema etică, în primul rând: cea a alterității, a raportului individual dintre Eu și Celălalt.

   Dacă este adevărat că numai viața socială îl face pe individ să beneficieze de experiența celorlalți, s-au pus câteva întrebări: „În cadrul raporturilor interindividuale, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare ego întâlnește și intră în relație cu un alter ego, acesta se poate numi conflict?” Și răspunsul a fost: „Fără îndoială. Și, mai ales, conflict esențial pentru lumea noastră. Dar, în același timp, un conflict care devine un adevărat examen moral al socialității omului, îl putem ocoli? Nicidecum. Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre”.

   Emmanuel Lévinas a îmbogățit discuția despre identitate introducând un nou concept, și anume, cel de Alteritate, aceasta fiind natura Celuilalt. Conceptul se referă la cum și cine este celălalt și reprezintă starea de a fi diferit de identitatea Sinelui.  Problema este complexă, s-au ocupat mulți de ea, unii susținând că este o abatere de la platonism care l-a antrenat pe Levinas în „orbita filozofiei anarhice post-moderniste”. Poetul, eseistul Ștefan Augustin Doinaș (1992-2002) a făcut o analiză profundă, la sfârșitul căreia se întreabă: „Cum să interpretăm alteritatea? Ca un blestem de neocolit al condiției umane sau ca o șansă de afirmare a individului?”. Ea existând, cred că nu o putem neglija, cred că trebuie să ne determine s-o acceptăm, să ne liniștească, să ne dea încredere în forțele noastre, curaj și putere în desfășurarea vieții.

   Ne întrebăm cine nu a fost mișcat când a văzut imagini unice, am putea spune, mulțimea adunată în Piața Victoriei din Capitala României în aceste zile fierbinți? Expresia vie a „Eu și Celălalt”! Cum să nu te emoționezi văzând pe ecranele televiziunilor sute de mii de oameni în stradă, unul lângă altul și să nu empatizezi cu ei – Ceilalți – care și-au exprimat dorința pentru un trai al copiilor într-o societate mai curată? Cum să nu empatizezi cu Ceilalți când vezi cum credința și speranța îi unește? Pe toți acei oameni, tineri, bătrâni i-a scos în stradă din casele lor calde sentimentul pe care îl au asupra moralității acestei acțiuni – conștiința. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

   Deie Domnul să rămânem uniți: fiecare dintre noi cu celălalt de lângă noi! Și cum să nu te înfiorezi când vezi cum se oferă flori jandarmilor iar jandarmii – bomboane copiilor; când vezi puterea iubirii care i-a pus în genunchi pe caldarâmul rece, înghețat, rugându-se și sperând în schimbarea politicii, pentru îndepărtarea corupției materiale dar și a celei sufletești; când auzi imnul țării tale cântat de toată mulțimea și fluturând steagul țării tale? Am văzut, am simțit cum fiecare empatiza la rândul său cu Celălalt, empatia însemnând altruism, transfuzia doleanțelor și speranțelor Celuilalt, despre care voi scrie , probabil, altădată.

   Cuvântul „empatie” nu apare în Biblie, însă Scripturile fac referire în mod indirect la această calitate. Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini „să împărtășească aceleași sentimente, să aibă afecțiune frățească și să fie plini de o tandră compasiune” (1 Petru 3:8). Poate unii ar avea de învățat măcar la bătrânețe acest sfat.

   Să ne hrănim în continuare cu empatie și speranță!

 Vavila Popovici – Carolina de Nord

Dacă a existat ceva care şi-a pus amprenta asupra vieţii lui Dumitru Sinu, protagonist al unor scene de viaţă inedite după trecerea graniţelor de stat ale României, atunci se poate afirma, fără doar şi poate, că evreii pe care i-a cunoscut de-a lungul vremii au avut un rol covârşitor în ascensiunea sa spre o viaţă prosperă.

„Doamnă, puteţi să beţi din gamela mea”

„Pe când ne aflam în lagărul din Iugoslavia – îşi începe istorisirea nea Mitică – în aceeaşi încăpere cu cei din grupul de români din care făceam şi eu parte, erau mai multe persoane de ambele sexe, cu paturile destul de apropiate ca să se poată auzi în liniştea nopţii şoaptele vecinilor”. Fusese una dintre lungile nopţi petrecute în lagărul sârbesc, în care, dinspre paturile de refugiaţi români care se aflau în apropierea sa, nea Mitică a auzit o discuţie între doi soţi de curând sosiţi acolo: Bine, măi Alecule, acum am mâncat, dar mie mi-e aşa de sete, de numa’! Dar de unde să-ţi aduc eu apă acum?- a întrebat-o  soţul, pentru că nu ştia unde era fântâna şi mai era şi noapte, iar ei nu cunoşteau mai nimic din regulile casei…

Nea Mitică, la vremea aceea tânăr cu suflet mare şi de felul lui săritor atunci când era nevoie – doar crescuse în spiritul unei familii de ardeleni cinstiţi şi cu frică de Dumnezeu – auzind conversaţia, s-a apropiat de dânşii oferindu-se să le dea o mână de ajutor: „Doamnă, vă aduc eu apă! Dar va trebui să beţi din gamela mea…” Şi aşa a făcut! Vesela folosită în lagăr semăna cu cea din unităţile noastre militare, locul farfuriei de supă fiind ţinut de gamelă. Era o noapte întunecată şi drumul spre fântână era plin de noroi, dar nu era o problemă, Mitică al nostru avea cizme!

În dimineaţa următoare, cei doi i-au mulţumit pentru gestul pe care-l făcuse cu o seară în urmă şi au intrat în vorbă. Era o familie de intelectuali, mult mai în vârstă decât Mitică, domnul fiind român, iar doamna evreică: Alexandru şi Sonia Bunescu. S-au împrietenit de îndată şi prieteni au rămas o viaţă!

„Du-te la Paris, îţi plătesc eu biletul”

Domnul Bunescu se născuse în Alexandria în anul 1895. Student al Şcolii Naţionale de Construcţii Drumuri şi Poduri în timpul primului război mondial, fusese transferat la Şcoala Superioară de Artilerie. A întrerupt pentru o perioadă studiile primei facultăţi, continuându-le după război. Inteligent şi devotat idealurilor poporului român, Alexandru Bunescu s-a remarcat atât în timpul primei conflagraţii cât şi după, pe când lucra la Institutul Geografic al Armatei, iar în 1925 a fost avansat la gradul de căpitan. După terminarea studiilor civile în 1920 şi apoi în perioada interbelică, Bunescu s-a afirmat pe plan profesional, înregistrând succese remarcabile. Pe lângă faptul că a ajuns proprietarul unei fabrici, a intrat şi în structurile statului şi a ocupat mai multe funcţii importante: Director la „Monitorul Oficial” şi la patru tipografii guvernamentale, membru în Consiliul director al mai multor instituţii guvernamentale printre care şi la Serviciile Române de Poştă, Telegraf şi Telefon. Ajunge chiar secretar – asistent în Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor. În 1940 este silit să demisioneze din toate funcţiile guvernamentale de către guvernul fascist de atunci, datorită naţionalităţii soţiei lui, pentru că doamna Bunescu era evreică.

Se relansează în ingineria construcţiilor şi devine membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc al lui Maniu în 1940; ulterior face parte din Comitetul Executiv al partidului şi este numit subsecretar de stat în guvernul Generalului Rădescu.

Comuniştii îl arestează în 1947 şi după eliberare, în perioada august 1947 – octombrie1948 se ascunde, fiindu-i teamă, iar apoi hotărăşte împreună cu soţia lui să părăsească România plecând spre Israel, via Iugoslavia.

Acesta era în linii mari, trecutul omului pe care nea Mitică îl cunoscuse, împreună cu soţia sa, în lagărul iugoslav. Destinul a făcut ca în anii ce au urmat, nea Mitică să-i reîntâlnească. Familiei Bunescu nu i-a plăcut în Israel şi a plecat de-acolo în Franţa, iar după doi ani, cei doi soţi au trecut Atlanticul şi s-au stabilit la New York.

Amintirile despre familia Bunescu au fost aşezate cu grijă în tainiţele sufletului său, deoarece întotdeauna i-a simţit aproape pe Alexandru şi Sonia: „Eram la Paris şi lucram într-un restaurant, spălam vase; doamna Bunescu îmi aducea ciorapi spunându-mi: Aici ai nevoie de ciorapi, stai mult în picioare şi transpiri! Erau nişte oameni minunaţi!”

În Franţa, Alexandru Bunescu îşi confirmă din nou capacitatea de lider, ajungând la un moment dat vicepreşedinte al Grupului pentru Europa Unită; el ţinea în permanenţă  legătura cu guvernul francez, prezentându-i informaţii despre adevărata situaţie din România acelor vremuri.

De la Paris, familia Bunescu a plecat în Statele Unite, la New York iar nea Mitică s-a îndreptat spre Canada, stabilindu-se în provincia Quebec, la Montreal. Au păstrat tot timpul legătura şi peste câţiva ani i-a vizitat la New York, unde Bunescu a lucrat la diverse firme de consultanţă în construcţii. În acelaşi timp a fost un înflăcărat luptător împotriva comunismului, colaborând cu mai multe posturi de radio anticomuniste, cum ar fi Europa liberă şi Vocea Americii. A avut o activitate deosebită şi a ocupat numai funcţii de conducere în diverse comitete şi asociaţii ale românilor din diaspora.

Nea Mitică mi-a vorbit cu mare admiraţie despre aceşti oameni: pe de-o parte mi-l descria pe omul, profesionistul şi nu în ultimul rând pe românul Alexandru Bunescu, iar pe de alta, nu uita să amintească mereu bunătatea de nedescris şi grija ce i-a purtat-o Sonia  Bunescu.

Întotdeauna întâlnirile lor, în vizitele pe care le făcea la New York, erau pline de farmec şi de căldură. Ore în şir stăteau şi povesteau, amintindu-şi de zilele trăite împreună în lagărul din Iugoslavia şi apoi în Italia sau Franţa. Toţi trei rememorau momentele petrecute în Franţa, la Paris, iar nea Mitică era marcat cel mai tare de dorul acelor vremuri. Doamna Bunescu, impresionată de dorinţa lui de-a revedea Franţa, i-a spus, într-o zi, fără nici o ezitare: Du-te la Paris! Îţi plătesc eu biletul de avion. Şi i l-a plătit!

„Aceşti oameni m-au ajutat enorm!” – a continuat nea Mitică, afirmând cu toată convingerea: „Ăştia sunt evreii, ei nu uită o binefacere; pe de altă parte, ce te costă să faci un bine dezinteresat?”

„Dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru”

Pe când Dumitru Sinu era la Montreal, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar şi acolo a avut parte de prieteni şi cunoştinţe – evrei de care-şi amintea şi acum perfect. Înseamnă că momentele trăite în preajma acestora au rămas bine întipărite în mintea sa ascuţită şi mult i-au folosit învăţămintele lor! Aş putea spune că în multe din acţiunile sale i-au folosit drept model, pentru că avea o admiraţie deosebită pentru spiritul lor întreprinzător, pentru inteligenţa lor sclipitoare, pentru agilitatea de care dădeau dovadă, în tot ce-au clădit de-a lungul istoriei lor zbuciumate.

„Domnul Altaras şi domnul Trotuşan erau doi evrei români care lucrau la Montreal, la curăţat zăpada. Erau nişte persoane deosebite: De-l întrebai pe domnul Trotuşan dacă este român, acesta răspundea fără să stea pe gânduri: dacă mă tai la un deget, din mine curge sânge roşu, galben şi albastru! – şi-a amintit nea Mitică zâmbind admirativ – degeaba încerca avocatul Nichita Tomescu, membru marcant al diasporei din Montreal să-i infirme spusele, zicându-i: Curge pe naiba! Nu curge nimic!”

Pe domnul Altaras dacă-l salutai în orice limbă, el îţi răspundea în româneşte; când vorbea cu nea Mitică despre România spunea plin de mândrie: Măi Mitică, ce ţară minunată am avut!. Era sincer şi deschis şi iubea mult România. Avocatul Nichita Tomescu însă îi tachina mereu spunându-le mai în glumă, mai în serios: Aţi făcut bani, de aia aţi iubit România!. Ager la minte şi foarte sigur pe spusele sale, evreul însă nu s-a lăsat intimidat: Măi, bani au făcut şi ungurii şi saşii, dar n-au învăţat limba română ca şi noi! N-au devenit niciodată atât de români! – lăsându-l astfel pe Nichita Tomescu fără replică.

Nu o dată, în discuţiile purtate cu el, domnul Altaras îi spunea lui nea Mitică ce mult regretă că a trebuit să plece din România: Tu nu ştii, măi Mitică, pentru că erai la Cucuieţii din Vale, dar la Bucureşti se manevrau atâţia bani!. Tomescu, care asista la discuţii spunea: Este clar ceea ce se spune, că întotdeauna acolo unde sunt evrei e şi gheşeft. Dacă din întâmplare asista la acest gen de discuţii contradictorii, nea Mitică îi spunea lui Tomescu fără nici o rezervă: „Domnule, pe mine m-au ajutat evreii! Nu m-a ajutat nici un român. Evreii m-au ajutat şi cu afacerile dar şi cu sfaturi de valoare!”.

Oameni talentaţi la business

Nea Mitică era prieten cu Altaras şi uneori mergea la el acasă şi petreceau ore în şir, povestind. Îl asculta întotdeauna cu atenţie şi cu mare plăcere, pentru că de fiecare dată avea de învăţat câte ceva din experienţa evreului. Era o dată cu Radu-Spital, cel de care am amintit într-o relatare anterioară, în vizită la Altaras şi stând la o şuetă, evreul, în mare formă ca de obicei, le-a dezvăluit câteva dintre secretele afacerilor. Omul acesta făcuse o adevărată pasiune pentru monedele din aur. Îi întrerupea pe cei doi prieteni: Măi, ia ascultaţi voi conversaţia aceasta! Ştiţi cui telefonez acum? Lui «madame Steinberg»! E cea mai bogată femeie din Montreal. O suna periodic şi cumpăra de la ea monede din aur la un preţ convenabil. Ştia să-i intre pe sub piele şi exploata slăbiciunea femeii, obţinând întotdeauna un preţ foarte bun pentru monedele atât de dragi lui. Şi reuşea să cumpere la preţul care-l avantaja, bineînţeles!

„M-a întrebat domnul Altaras dacă nu cunosc pe cineva la Toronto, dacă nu am un prieten acolo. Eu îl aveam pe Aron, un prieten care se stabilise de mulţi ani în acel oraş canadian. Aron avea legături strânse cu companii din România, care exportau mărfuri diverse în toată lumea. I-am făcut legătura şi Altaras a plecat de îndată la Toronto pentru a demara o colaborare cu el”, îmi relatează nea Mitică zâmbind cu subînţeles. De-acum îl cunoşteam şi îmi dădeam seama că din ce îmi povestea, precis că avusese şi el ceva de învăţat.

Altaras avea o comandă de ghete fabricate în România, pentru un magazin din Toronto;  era vorba de vreo 3.000 de perechi. Începând colaborarea cu Aron – cel mai cunoscut intermediar pe relaţia cu România -, a fost pus în legătură cu un alt evreu român care i-a facilitat încheierea contractului cu producătorul de încălţăminte „Dermata”- Cluj.  Altaras a comandat de îndată 3.000 de perechi de ghete.

Ei, dar frumuseţea şi mai ales miezul afacerii acum urmează! Când marfa a ajuns la destinaţie, Altaras a constatat cu stupoare că primise toate cele 3.000 de perechi, dar toate ghetele erau pentru piciorul stâng. Ce putea face cu 6.000 de ghete pentru acelaşi picior? Înfuriat la culme, omul a contactat imediat evreul care-i mijlocise afacerea, reclamând situaţia creată. Calm, acesta l-a liniştit într-un fel specific pentru cei rutinaţi în afaceri: Păi ţi le-am trimis şi pe cele pentru piciorul drept, sunt deja pe drum. Spune-le că se rezolvă problema, doar că va trebui să mai cumpere încă 3.000 de ghete pentru piciorul drept. Isteţ, nu? Doar că această atitudine putea avea două tăişuri: relaţia putea fi stopată pentru totdeauna în urma acestui incident voit, cu scopul de a determina beneficiarul să majoreze comanda.

Cu siguranţă că Nea Mitică a ştiut să tragă învăţăminte din această întâmplare, rămânând la latitudinea sa, să decidă dacă merită sau nu să uzeze de astfel de tehnici în derularea unei afaceri.

Ştia nea Mitică multe astfel de întâmplări despre modul în care s-au „descurcat” românii evrei. „Ştiau să facă business – îmi spune prietenul meu octogenar. Nu înveţi de la români aproape nimic. Noi ştim foarte puţin să facem comerţ. Evreii au trăit prin toate ţările şi au învăţat cum să se descurce. Ştiu să se impună, jos pălăria!”

„Dar cum sunt evreii?”

Evreii au constituit pentru nea Mitică întotdeauna motiv de admiraţie şi în acelaşi timp, modele de viaţă demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana şi suferinţele evreilor de-a lungul vremii şi nu în ultimul rând, despre învăţămintele cu care a rămas de la ei, studiindu-le istoria şi trăind în preajma lor.

Cu o uşurinţă de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre haşidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum şi despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusă în discuţie. N-a uitat să-mi vorbească nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru că el citea enorm la vremea aceea a tinereţii, având grijă să-şi ia porţia zilnică de cunoaştere din lumea minunată a cărţilor!

Citisem povestea lui Rabbi Israel, un făcător de minuni despre care se spune că în urmă cu două sute de ani trăia într-o colibă îndepărtată din Munţii Carpaţi. Unii spun că nu a existat niciodată!? Acest Rabbi Israel a coborât din munţi pentru a-i învăţa pe oameni să trăiască cu bucurie nemăsurată, căci bucuria din fiecare lucru viu, spunea el, este forma cea mai înaltă de venerare. A plecat înspre Podolia, Ucraina de astăzi, la nord de Cernăuţi, unde a  devenit magician popular şi maestru spiritual, a atras o mulţime de discipoli la sfârşitul secolului al XVIII-lea. A fost o mişcare destul de mare, cunoscută sub numele de haşidism, o mişcare mistică foarte intensă, care a schimbat peisajul intelectual evreiesc al zonei geografice amintite. Le vorbea oamenilor despre sfinţenia pădurilor, a câmpiilor, a pietrelor, a ierbii, toate conţinând o scânteie din Sufletul viu; fiecare act al vieţii, respiraţia, mâncatul, mersul, trebuie îndeplinit cu bucurie, extaz, căci fiecare dintre ele vorbeşte despre Dumnezeu. Le spunea că dorinţa inimii de a adora este mai preţioasă decât forma sau locul adorării. În jurul său se adunaseră mulţi discipoli la vremea aceea şi pentru faptele minunate şi învăţăturile lui, Rabbi Israel a fost numit Baal Shem Tov, care însemna „Maestrul Numelui Minunat”. Cariera lui s-a încheiat într-un târg în Podolia care se cheamă Miedzibusz.

„Pentru evrei, în fiecare epocă, a studia, a activa în domeniul comerţului, în viaţa culturală şi ştiinţifică a rămas o tradiţie; ei nu munceau din greu, aveau profesii care foloseau mai mult creierul decât braţele, dar munceau ore multe! Nu o dată mi s-a spus: Eşti ca evreii!. Dar să ştii că lumea nu-i cunoaşte cu adevărat! Vrei să ştii cum sunt evreii?”- şi vocea lui nea Mitică şi-a schimbat tonul.

„Evreii spun: unde e bine, acolo e patria! (Ubi bene ibi patria!)” Îl completez spunându-i că expresia este cunoscută de la grecul Aristofan în comedia Plutus; de asemenea poetul latin Pacuvius o foloseşte într-un vers; că alţii spun dimpotrivă: Unde-i patria, acolo-i bine (Ubi patria, ibi bene!)”. „Ce mai, domnule, sunt silitori, riguroşi şi se dedică muncii lor: dacă un evreu e avocat, el va lupta să fie cel mai bun, dacă e medic, cu siguranţă se va afla printre medicii de top!” Şi Dumitru Sinu continuă să mă uimească cu felul în care abordează un subiect prin care, involuntar, fiecare dintre noi, când se referă la el, face imediat o asociere a evreilor cu banii! „De mii de ani, evreii au descoperit că fiecare om are un preţ, iar preţul omului este banul! De la o generaţie la alta, acest concept s-a moştenit, devenind oarecum leit-motivul existenţei lor: trebuie să faci cât mai mulţi bani, pentru că niciodată nu se ştie când e nevoie de un om valoros, care să aibă şi un preţ cât mai mare!” Interesant mod de a gândi, nu? Pragmatici prin excelenţă, evreii sunt inteligenţi şi agili dar au şi un şarm aparte, umorul lor fiind renumit. Răsfoindu-i însemnările, am citit în caietul lui nea Mitică o sumedenie de maxime şi cugetări cu şi despre evrei; am reţinut un banc ce reflectă faptul că nici atunci când sunt la necaz, spiritul de glumă nu-i părăseşte: un evreu a simţit că i se apropie sfârşitul şi îi spune nevestei lui: Cheamă-l pe  preot, cred că mi-a sosit ceasul! Soţia s-a uitat la el mirată răspunzându-i: În viaţa ta n-ai chemat niciun preot, mai are rost să-l chemi acum?

„Spionaj în sinagogă?”

Amintindu-şi o întâmplare petrecută la Halifax, pe vremea când vieţuia în Canada, nea Mitică a ţinut să mi-o povestească. Fascinat de tot ce însemnau evreii şi dorind să vadă cum se În timpul slujbei religioase, Dumitru Sinu – după cum obişnuia atunci când se documenta – a scos un pix şi o hârtie şi a început să-şi noteze ce considerase că trebuie reţinut. De îndată ce-a fost văzut, lângă el au apărut câteva persoane, spunându-i politicos că este o problemă cu scrisul în sinagogă, că este interzis! Nea Mitică şi-a cerut scuze şi le-a spus pe un ton calm că se află pentru prima dată într-un astfel de lăcaş. Doamna Nicole, soţia lui a intervenit apoi într-o franceză impecabilă, confirmându-i spusele şi liniştindu-i pe cei ce îl asaltaseră cu întrebări.

Întrebându-l apoi pe Mitică cum a intrat în sinagogă, acesta le-a răspuns pe-un ton glumeţ dar ceva mai ridicat: „Pe uşă! Cum pe unde am intrat?”. Se vede treaba că nici românul nostru nu era lipsit de umor, ştia şi cum şi când să-şi folosească spiritul.

„Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”

„Dacă vrei să reuşeşti în viaţă fă-ţi cel puţin un prieten evreu!” asta mi-a spus nea Mitică spre finalul dialogului nostru, care dura deja de câteva ore bune, povestindu-mi apoi cum a ajuns el să fie proprietarul unui hotel.

La scurt timp după sosirea în California, a avut norocul să lucreze în Laguna Beach, ca manager la un hotel care aparţinea lui Max Sobelman, un evreu născut în România dar crescut şi educat la New York. Văzându-l pe Mitică om serios, conştiincios, riguros şi priceput în ceea ce făcea, evreul l-a chemat într-o zi în biroul său şi i-a spus că până la sfârşitul acelui an dacă profitul hotelului se va ridica la o anumită sumă, îi promite că-l va ajuta să deţină şi Mitică, propriul lui hotel.

Cum românul nostru nu era lipsit nici de inteligenţă şi nici de ambiţie şi cum stimulentul nu era unul de neglijat, s-a pus serios pe treabă şi a izbutit ca la data bilanţului, cifrele să-i fie favorabile. Evreul s-a ţinut de cuvânt, l-a ajutat să obţină un împrumut avantajos şi i-a vândut chiar unul dintre motelurile sale.

Fiind descurcăreţ prin excelenţă, într-un timp neaşteptat de scurt, nea Mitică, românul plecat în lumea largă de prin împrejurimile Sibiului să-şi caute norocul – a reuşit să ramburseze întreg împrumutul (în aproximativ de doi ani), devenind astfel proprietar cu drepturi depline asupra hotelului: „Datorită unui evreu am eu astăzi hotelul!”, a repetat Dumitru Sinu, plin de recunoştinţă faţă de cel care l-a ajutat într-un moment în care nici nu visase!

Octavian D. Curpaş

Din dragoste pentru adevăr, uneori ne luăm de păr.

x

Știm cum arătăm goi, însă nu știm ce zace în noi.

x

Nimeni nu cultivă minciuna, totuși ea crește întruna.

x

Între popor și putere, relațiile nu au gust de miere.

x

Acoperită de zvonuri, prietenia se reface  în cioburi.

x

Iubirea e sau nimic nu e.

x

Nici o ființă nu-i mai presus decât  omul. El e singurul care are totul.

x

Nu ne zbatem pentru bine., am vrea ca el să vină de la sine.

x

Trei sunt elementele vieții: apa, aerul și amorul.

x

Gologanul a învins și cinstea, și omul.

x

Lumea își arată obrazul, nu și caracterul.

x

Visele sunt arile  nopții.

Cu ele străbatem regatul real  al morții.

x

Am accepta să trăim în rate, dacă viața ar avea 24 de carate.

x

Mergem la  pensie ca la un liman de regresie.

x

Avem nevoie de a  petrece căci viața oricum trece.

x

Munca nu te ucide, dar răsplata mizeră, da.

x

Hoții se hoțesc și între ei căci sunt din tată în fiu derbedei.

x

Când omul îmbătrânește, totul în juru-i se topește.

x

Oricum ar fi, iubirea e un teren de nebunii.

x

La spartul târgului mulți tâlhari se arată.

x

Fideli aceleiași femei, nu știm  de are temei.

 

 

 

Harry Ross

Israel

7 februarie 2017