Cuvânt și iubire

„Cade din ceruri ultima filă / Fiii românilor colinde spun.
Ce doriţi voi să vă dea Moş Gerilă: / Să ni-l aducă pe Moş Crăciun”.

(Versuri: A. Păunescu. Muzică: E. Doga)

 

Sunt chemări ale copiilor români basarabeni din minunatul cântec al celui mai mare compozitor român în viaţă Eugeniu Doga. Moş Crăciun parcă revenise acasă însă evenimentul de ieri arată că a fost doar un miraj. Moş Gerilă nu cedează atât de uşor bârlogul. Mă refer la investirea preşedintelui kremlinez, plagiator, rusofil, antinaţional, hoţ Igor Dodon. Ca o adevărată blasfemie adusă creştinismului a avut loc această investire a satanei cu steaua roşie încrustată pe frunte chiar în ajun de Crăciun. De la bun început Dodon a demonstrat că vrea investire o alta de cum a fost investirea celorlalţi patru preşedinţi Snegur, Lucinschi, Voronin şi Timofte. A dorit să fie în stradă în faţa „poporului care l-a ales”. Dar dacă e să analizăm câţi din acest „popor” l-au ales un calcul simplu arată că nu mai mult de 30%. Iar dacă e să luăm în calcul şi fraudele masive comise de alianţa Dodon-Plahotniuc în alegeri, inclusiv, dezorientarea electoratului prin minciuni procentul real este şi mai mic. Ei bine, în stilul metodelor mentorilor săi bolşevici el şi-a organizat acest circ popular de investire.

În faţa Palatului Republicii şi-a adus în mod organizat alegători de-ai săi tocmai de la Ocniţa, Rezina ş.a. locuri. Ca un „tată al naţiunii” a ieşit în faţa lor promiţându-le că va îndeplini tot ce le-a promis în campania electorală (dar noi ştim ce le-a promis: federalizarea Republicii, înlocuirea Istoriei Românilor cu surogatul de Istoria Moldovei (în acest scop el deja a pregătit împreună cu falşii istorici de palat un aşa numit manual de istorie în trei volume!), lichidarea unioniştilor şi a unionismului ca fenomen, readucerea limbii ruse ca limbă de stat ş.m.a.)). Iar gloata „măgulită” de această „onoare” îi pupau ciubotele moscăleşti.

După procedura formală de investire în palat Dodon a insistat să vină împreună cu tot alaiul său să depună flori la monumentul lui Ştefan cel Mare, fiind o blasfemie celui care cu spada în mână a apărat românismul şi creştinismul de invaziile din afară. Aici totul era pregătit din timp. Cu vreo două ore înainte întreaga zonă din jurul monumentului cu raza de sute de metri a fost declarată „zonă de securitate” (cu aceste cuvinte îi opreau poliţiştii pe trecători), fiind înconjurată de un cordon de oameni ai ordinii în uniforme şi în civil (de cine urmau      să-l securizeze pe Dodon: de „poporul care l-a ales?”). Neavând deplină încredere în organele de ordine Dodon şi-a adus şi garda personală – persoane (la sigur plătite!) cu panglici roşii legate la mâna stângă şi ţipălăi care scandau mereu „Maldava”, „Dodon naş prezident (Dodon preşedintele nostru)”. Desigur este preşedintele lor, al celor apr. 20% de rusofoni (cu toate că unii rusofoni treji la minte nu l-au votat, însă l-au votat unii conaţionali moldoveni cu mintea înceţoşată de avalanşa de minciuni care au curs pe capul lui din cele vre-o 30 televiziuni ruso-dodono-plahotniuciste). Îl întreb pe unul dintre gardişti cu banderolă roşie (un bărbat de la ţară) dacă este „drujinik” (în perioada sovietică grupuri de „voluntari” (de fapt impuşi de organele de partid) cu banderole roşii numiţi „drujinici” patrulau locurile publice). El mi-a răspuns că „e la datorie”. E clar la care datorie. Pe un altul, care ţinea în mâini un steag roşu aprins cu o abia vizibilă „stemă a lui Ştefan cel Mare” (de fapt, aceleaşi steaguri roşii cu care a mărşăluit Dodon la toate manifestaţiile lor comunist-socialiste de la 2003 încoace!), îl întreb: „Ce steag e acesta, doar astăzi are loc investirea preşedintelui Republicii Moldova, steagul căreia este Tricolorul”. Nu a avut ce să-mi răspundă.

Ei bine, dar unde erau cei care nu acceptau acest circ? Mă aşteptam să fie măcar câteva mii însă erau doar vreo sută care-şi exprimau cum puteau indignarea. Unul dintre ei mi-a spus cu amărăciune: „Să fi fost Roşca nu mai avea loc acest circ”. La care i-am parat că Roşca ne-a trădat şi vândut cu tot cu măruntaie. „Da aşa e” a recunoscut omuleanul. Regretul acestui omulean de rând s-ar descifra cam aşa: „Unde sunt patrioţii noştri? De ce l-am lăsat singur pe Marele Ştefan în faţa acestei gloate satanice roşii?”. Îmi pun şi eu întrebarea: într-adevăr unde am fost noi, cei mulţi, cei pentru care Dodon nu este preşedintele nostru? Cu o aşa atitudine vom pierde totalmente acest colţ de ţară. O astfel de „ripostă” (mai corect lipsa ei cu desăvârșire!) îl încurajează pe Dodon la „fapte mari”. Să ne aşteptăm la aceste fapte mari chiar în viitorul apropiat. Acesta nu va fi „o raţă mută” cum l-au etichetat tot soiul de lachei gen Iu. Roşca pe deja ex-preşedintele N. Timofte, care nu a fost cel mai bun, dar cel care a fost adus în locul lui ne va arăta unde „racii iernează” (în Siberia – n.n.).

Ei bine, o picătură de dohot în smântâna lui Dodon totuşi ia amărât puţin euforia prezidenţială. În primul rând şi natura parcă a fost împotriva lui Dodon (de fapt este explicabil acest lucru, luând în considerare satanismul lui Dodon!). Din cauza ceţii cursa charter, cu care trebuia să sosească la ceremonie vicepremierul rus Rogozin (de fapt curatorul alegerii lui Dodon), nu a putut ateriza. Regretul lui Dodon a fost atât de mare încât probabil până pe la miezul nopţii s-a tot uitat pe fereastră să vadă dacă ceaţa nu s-a ridicat. A fost totuşi o lovitură a sorţii. Omul, care a făcut cel mai mult pentru a-l face preşedinte, a lipsit de la încoronare. E ca şi cum a lipsit miruirea ţarului, atât de jinduită de fanariotul kremlinez Dodon.

Totuşi a avut loc şi un anumit soi de protest împotriva investirii lui Dodon. Din cele cinci fracţiuni parlamentare doar două au fost prezente la ceremonie – socialiştii şi democraţii (încă o dată se demonstrează justeţea lozincii de pe bil bordurile comune ale lui Lupu şi Dodon împânzită prin întreaga ţară (a lor) „Împreună suntem mai puternici”, încă un argument al alianţei strategice Dodon-Plahotniuc). Fracţiunile liberalilor, liberal democraţilor şi comuniştilor au refuzat să participe la acest circ, motivând că preşedintele Dodon a fost ales „nelegitim”, fiecare venind cu motivul său. M-aş opri la protestul lui M. Ghimpu din parlament (aţi sesizat probabil reacţia talimbului socialist Batrincea: „Voi care sunteti mai puţin de 2% mai tăceţi”). Este unul absolut corect însă prea întârziat. Dacă el (şi mulţi alţii ca el, care au fost mai mult în postura de observatori!) luau o altă atitudine fermă în privinţa susţinerii candidatului unic antiDodonist-antiplahotniucist (nu conta persoana trebuia susţinută cu orice preţ candidatura unică) dna Maia Sandu ar fi câştigat cu o diferenţă, care nu le-ar fi permis clanului „Dodon-Plahotniuc” să falsifice rezultatele. Săraca minte a moldoveanului de pe urmă. În acest sens îmi amintesc un banc: „O bătrânică venită la oraş aleargă cu desagii pe spate să prindă un troleu la staţie. Şoferul o vede prin retrovizor şi îşi pune întrebarea: va reuşi sau nu va reuşi? În momentul când bătrânica urma să apuce bară şi să păşească în troleu şoferul a închis uşa rezumând „cu tristeţe!”. N-a reuşit!”. Dar şi liberal-democraţii mai mult au declarat susţinerea dnei Maiei Sandu. Pentru a va convinge vizitaţi situl CEC cu rezultatele alegerilor în ultimul tur (de ex. localităţi cu primari PLDM care l-a votat pe Dodon: Crihana Veche cu 54.2%; Larga Nouă – 57.27%; Roşu – 50.53%; Tartaul de Salcie – 49% din jud. Cahul ş.a.). Dar şi s. Alexandru Ioan Cuza (baştina dnei Ana Guţu) cu primar BEPPEM l-a votat pe Dodon cu 49.5%. În postura şoferului troleului s-au aflat mai mulţi de pe centru-dreapta. Dacă nu eu atunic nimeni:

E cam târziu însă nu e pierdut totul. Sper ca acţiunile provocatoare ale kremlinezului Dodon (dar ele vor fi multe fiindcă aşa îi cer stăpânii!) să-i trezească pe înfoieţii în pene liderasşi de partiduţe de pe dreapta-centru-dreapta, să-i aducă la realitate, să-şi înţeleagă misiunea şi să se pună pe lucru: să purceadă la unificarea tuturor forţelor antidodoniste, antiplahotniuciste, prounioniste, proeuropene.

Deocamdată în revelionul din acest an vom fi salutaţi de moş Gerilă Dodon, care ne va promite tuturor prosperitate, bunăstare, în special unuioniştilor, în Siberia!

În stilul lui Iulius Popa Va salut: „Dragi tovarăşi!!!”.

 

Valeriu Dulgheru

 

https://www.facebook.com/DogaEugen/posts/747423085341993

„Cine nu are Crăciunul în adâncul inimii sale,

nu îl va găsi niciodată sub un brad de Crăciun.”

                                    – Roy L. Smith

  Secolul al XX-lea și iată, începutul secolului XXI, a fost și este continuat de o competiție a doctrinelor și practicilor resentimentare. O tristă aducere aminte cu dorința de răzbunare chinuie pe foarte mulți, fără ca aceștia să încerce binecuvântatul gest al iertării. Nu pentru uitare pledăm, ci pentru sfânta iertare. Iertarea față de aproapele, fie chiar și vrăjmaș, este necesară. Potrivnicii există printre noi și trebuie să găsim soluții de conviețuire cu ei și religia creștină oferă soluții binefăcătoare pentru acest aspect al vieții spirituale. Chiar definiția religiei creștine este cea de religie a iubirii și iertării. Biblia spune: „Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire” ( I Ioan 4,7-8; „Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (I Ioan 3,14).

   Ne apropiem de ultimele zile ale acestui an 2016. A fost unul însângerat pentru mulți oameni de pe acest glob. Au fost și se continuă războaie, nenumărate catastrofe umanitare. Popoarele vizate nu au avut capacitatea de a le evita, ele folosind o tehnica subumană, demonică, neluată în calcul până acum. Multă ură, mult orgoliu în sufletele oamenilor! Astfel, bucuria sufletelor noastre a fost mereu umbrită de aceste triste întâmplări.

   Acum ne aflăm în așteptarea Crăciunului. Un nou Crăciun! Crăciunul despre care a scris cu două secole în urmă, scriitorul englez Charles Dickens, reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea – „Poveste de Crăciun” – , și care a continuat să fascineze atât pe copii, cât și pe oamenii maturi, fiindcă povestea transcende spiritul sărbătorii Crăciunului, luând în considerare valori precum iubirea, bunătatea și dăruirea. Povestea descrie drama unui bancher lipsit de spiritul Crăciunului și frumuseții acestei sărbători și care, datorită averii sale, ar fi trebuit să cultive tot ce este mai bun în oameni. „Am crezut întotdeauna că sărbătoarea Crăciunului este o perioadă bună, iertătoare, caritabilă, plăcută…” scria Charles Dickens la vremea sa.

   Și acum, starea noastră de spirit trebuie orientată spre pace, iubire, compasiune, fiindcă numai așa se cuvine a sărbători Crăciunul, cu sufletele deschise către iubire, dând la o parte gândurile triste, amărăciunea, revolta chiar, provocate de toate întâmplările negative ale anului 2016, de atitudinea arogantă și plină de ură a celor de lângă noi… Să încercăm! Ce ne așteaptă în viitor? Vom trăi (deie Domnul!) și vom vedea! Să lăsăm grijile deoparte în aceste zile și să ne rugăm pentru înțelepciune, fiindcă avem nevoie de ea.

  Crăciunul este marea sărbătoare a creștinătății. Este sărbătoarea Nașterii Domnului, trebuie să fie un timp al bucuriei, al păcii și al liniștii sufletești; o perioadă în care primim și dăruim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă și în entuziasmul – nepierdut încă – cu care se fac pregătirile pentru această sărbătoare: cumpărături, ornarea caselor, instituțiilor, magazinelor, pomilor de pe străzi etc. Odată cu pregătirea cadourilor, oferirea lor celor pe care iubim, ne deschidem inimile spre iubire. În aceste zile bunătatea și dreptatea au drum liber spre sufletele noastre. Venerând miracolul din care se trage această sărbătoare,  ne reamintim cu drag trecutul istoric și religios, momentul Nașterii lui Iisus în vremea Imperiului Roman condus de împăratul Cezar Augustus, a Israelului guvernat de regele Irod, de Nazaretul în care au trăit Iosif și tânăra virgină Maria, cea vizitată de un Înger care i-a spus că va da naștere unui Fiu…

„Păstorii s-au întâlnit, s-au sfătuit,/ și la drum au pornit,/ locul să găsească unde Fecioara Maria/ pe Hristos avea să-l nască,/ Fiul ei cel Sfânt,/ Om-Dumnezeu pe pământ./ Pruncul în pântecul mamei a-îngenuncheat/ și pe Dumnezeu l-a rugat/ ca Maica să-l nască,/ lumea aceasta s-o cunoască,/ nouă să ne prorocească./ Maria genunchii Fiului i-a mângâiat/ și Dumnezeului s-a rugat/ pentru noi să-l nască./ În acea noapte sfântă s-a rugat/ și pe Iisus ni l-a dat,/ cuvântul spre a-I fi ascultat./ E seara sfântă de Ajun, când noi,/ drumurile le deschidem înapoi;/ la locul lor găsim faptele toate/ cu peste două mii de ani întâmplate.” (În Ajun de Crăciun – din volumul de versuri „O mie și una de poeme”).

   Cuvântul „Crăciun”  se pare că l-am moștenit din latinescul „creatione” – creație, naștere. Unii spun că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, de înaintea venirii Romanilor, iar alții spun că ar veni din limba slavă, preluat odată cu creștinismul de la slavi. Obiceiurile moștenite pentru sărbătorire diferă de la o zonă la alta a Țării, dar pretutindeni au la bază sentimentul religios.

   În seara de Ajun, casele noastre sunt frumos decorate, cu nelipsitul Pom de Crăciun („O, brad frumos cu cetina tot verde/ Tu ești copacul credincios/ Ce frunza nu și-o pierde…”), cântat în atât de multe limbi de pe glob, își primesc colindătorii. Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun își trage originile de la popoarele germanice. Tradiția s-a răspândit în restul Europei și apoi în toată lumea după Primul Război Mondial. Între podoabele bradului bomboanele de pom, globurile și ghirlandele au devenit clasice.

   Colindatul este cea mai răspândită tradiție, alcătuit din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri și gesturi. Originea colindelor se pierde în timpurile îndepărtate ale istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase și au căpătat o mare varietate pe întreg teritoriul țării. Ele creează o atmosferă de sărbătoare și bună dispoziție. Doar în anul 1940, în anii cumpliți ai celui de al Doilea Război Mondial, când ostașii români mureau cu miile pe front, și uneori după arestările din regimul comunist, se cânta tristul colind de care îmi amintesc: „Moș Crăciune, Moș Crăciune, dacă vii și pe la noi, să-mi aduci te rog Bătrâne, pe tăticul înapoi…”.

   Viața de astăzi, individuală și socială, cu problemele ei materiale copleșitoare, ne îndepărtează uneori de adevărata viața spirituală, aruncând între materie și spirit un văl întunecos. Sărbătoarea Crăciunului fiind o sărbătoare a sufletelor noastre, oamenii dau la o parte acest văl, Crăciunul să devină, în fiecare an, Sărbătoarea Bucuriei, când Cerurile se leagă de Pământ, când fiecare dintre noi redevine copil prin curățenia gândurilor și își deschide sufletul către Domnul, cu credință și iubire.

   Să uităm în aceste zile ale Sărbătorii Crăciunului de necazuri, tristețe, violență, sărăcie, să ne îmbogățim cu credința în Dumnezeu, să respectăm tradițiile frumoase ale neamului, să fim bucuroși!

   Crăciun fericit tuturor!

                          La mulți ani 2017!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

Ana Blandiana: ,,O țară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susținut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoșilor plecați la luptă, o țară halucinantă, un pământ cântător și orbit de lumină proslăvește în versurile sale recente Ștefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaște țărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă și riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ștefan Dumitrescu nu versifică frumos și cu talent în cadrele unui lirism știut sau bănuit numai, ci își creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referință. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate și se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniștit și în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile și de poeme reclădind universul, Ștefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinței și neliniștii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat”.

,,….

Emilia Țuțuianu.: Când ați scris primele poezii?

Șt. D.: Poezii am început să scriu din clasa a treia, dar nu voiam să arăt nimănui ce scriu. Înainte de a mă apuca de teme, compuneam o poezie, îmi frământam mintea să găsesc versul cu rimă. Ca un făcut, toate poeziile îmi ieșeau în stilul lui Coșbuc. Înrâurirea lui George Coșbuc asupra mea era atât de mare, atât de mult și de total îl interiorizasem, încât acum poeziile mele nu ieșeau din tiparul poeziilor lui.

În anii care au urmat, am umplut zeci de caiete de dictando cu poezii. Multe din acesta caiete le mai am și astăzi. De exemplu, am rămas uimit ce poezii frumoase și profunde, care rezistă și azi, am scris pe când aveam 13, 14, 15 ani. Îmi face mare plăcere să vă împărtășesc una dintre ele :

Visătoare

„Visătoare plângea seara

Până dincolo de mare,

Visătoare plângea marea

Visătoare.

Visător stătea străinul

Lângă țărmul ei de dor,

Visător murise țărmul

Visător.

Visători coralii mării

Au iubit de atâtea ori

Visători îi bate marea

Visători.”

Ei bine, poemul acesta pe care îl știu pe de rost, l-am recitat de multe ori în minte. Îmi plăcea pentru lumina și melancolia inefabilă pe care le exprimă. Imaginează-ți, dragă Emilia, poemul acesta scris la 14-15 ani îmi place și astăzi!

Pe la 16 ani, pentru că citeam pe vremea aceea toate revistele, am trimis la revista Urzica un număr de epigrame. Mi-a răspuns la Poșta redacției, Rodica Toth, așa o chema pe doamna care răspundea de Poșta redacției, publicându-mi această strofă: „E viața lungă, Urzica Mare / Și eu pe lume n-am ce să fac, / Ah, arătați-mi o arătare / Să iau penița și s-o atac.”

Nu socotesc strofa aceasta un debut, deși ea îl anunța pe gazetarul care va apărea mult mai târziu, după 1990, care, cu penița, va ataca cele mai grave teme ale vieții sociale și politice de la noi. Înainte de 1990, nu mă puteam în nici un caz manifesta ca un mare gazetar. În perioada comunistă, apariția unui mare gazetar era imposibilă datorită cenzurii și șabloanelor ideologice.

Un debut semnificativ a fost acela pe care l-am trăit pe când aveam 17 ani și eram elev la Liceul din Bălcești. Cum citeam revista Ramuri, (de fapt citeam toate revistele culturale care apăreau atunci) la care poetul Miron Radu Paraschivescu ținea rubrica „Povestea vorbei”, care era un fel de Poșta redacției, dar mai mult decât o simplă poștă a redacției și frumos concepută, m-am gândit să îi trimit câteva din poemele scrise până atunci. Se adunaseră mai multe caiete cu poezii, pe care nu le arătasem nimănui.

Am ales trei poeme care mi s-au părut mai frumoase, i-am scris poetului Miron Radu Paraschivescu o scrisoare în care îi spuneam că sunt elev la liceu, că scriu demult poezie, și îl rugam frumos să îmi spună dacă am talent. Până să concep acea scrisoare, m-au trecut toate apele de emoție. În cazul în care aveam talent și poemele mele erau bune, îl rugam să publice una din ele, sub pseudonimul pe care mi-l alesesem eu. Nesperat de repede, M. R. Paraschivescu mi-a răspuns cu o scrisoare caldă, plină de încurajare, în care îmi spunea că am talent, și că, ,,dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe.” În numărul următor al revistei Ramuri, M. R. Paraschivescu mi-a publicat două dintre cele trei poeme pe care i le trimisesem! Deși știam că am talent, cred că orice adolescent sau tânăr care scrie poezie știe lucrul acesta, aveam mare nevoie de confirmarea unui poet care știa ce este aceea poezia.

Scrisoarea lui M. R. Paraschivescu, care era studiat în manualele școlare cu „Cânticelele lui țigănești” și care trecea drept un poet important și chiar a și fost în epocă, m-a făcut atât de fericit și mi-a dat atât de multă încredere în mine, încât mai multe săptămâni am fost parcă, pe o altă lume.

Acum știam, acesta este drumul pe care să merg, că voi fi poet, voi fi scriitor.

Nu a fost nici acesta debutul meu. Peste numai doi ani, aveam să reușesc la Facultatea de Filosofie din București, întâiul la Secția mea, și în toamnă, când am mers la facultate, după ce m-am instalat la cămin, am selectat un număr de poeme din multele mele caiete de poezii și le-am dus la redacția revistei Amfiteatru, unde, redactor la poezie, era omul minunat și poeta de mare talent, Ana Blandiana. M-a primit frumos, surâzând, m-a întrebat la ce facultate sunt, de când scriu, și m-a rugat să las poeziile și să revin peste două săptămâni. Când am revenit, Ana Blandiana m-a primit și mai fericită și mi-a spus că a oprit mai multe din poezii care vor apărea în numărul viitor. Din poemele oprite, doamna Ana Blandiana a publicat o parte din ele, la rubrica Lira de aur, în ianuarie 1970, care era o rubrică permanentă.

Acesta a fost adevăratul meu debut și el s-a petrecut sub binecuvântarea și îndrumarea Anei Blandiana.

În anii aceia am publicat multă poezie în Amfiteatru, dar și în revistele Luceafărul, Viața Românească, (unde redactor la poezie era minunatul om, poeta delicată, Florența Albu), România Literară. În revista Contemporanul am publicat foarte multe cronici literare sub pseudonim.

Peste numai un an, în numărul 12 al revistei Amfiteatru, Ana Blandiana îi făcea poetului Ștefan Dumitrescu o prezentare extraordinar de elogioasă în care îl prevestea pe scriitorul de mai târziu. Iată cum îl vedea Ana Blandiana pe poetul Ștefan Dumitrescu, în perioada studenției, pe când săracul avea 21 de ani:

„O țară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susținut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoșilor plecați la luptă, o țară halucinantă, un pământ cântător și orbit de lumină proslăvește în versurile sale recente Ștefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaște țărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă și riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ștefan Dumitrescu nu versifică frumos și cu talent în cadrele unui lirism știut sau bănuit numai, ci își creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referință. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate și se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniștit și în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile și de poeme reclădind universul, Ștefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinței și neliniștii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” … Ana Blandiana, Amfiteatru, nr I2, 1971.

În timpul facultății, între anii 1969-1973, am publicat foarte mult. Este posibil să fie cea mai fertilă perioadă literară din viața mea. În primul rând am publicat poezie în mai toate revistele de cultură de atunci. Eugen Barbu m-a remarcat și el în revista lui Săptămâna, și a dorit să mă cunoască personal, după care m-a publicat de mai multe ori în revista pe care o conducea. M-a publicat foarte mult un poet de la Săptămâna, Dan Mutașcu, el m-a remarcat și la el mergeam să-i las poeziile, care apăreau în numerele viitoare. Băiatul acesta durduliu și fălcos, parcă îl văd în fața ochilor, care se lăuda că este macedonean, a ținut foarte mult la mine. Nu știu ce s-o mai fi întâmplat cu omul acesta, n-am mai auzit deloc de el, a dispărut deodată total din peisajul literar. Acum, uitându-mă în urmă realizez că de mulți dintre poeții și scriitorii generației mele, Generația 70, nu mai știu nimic. În ziare am publicat reportaje și articole de ziar, în Contemporanul, Luceafărul, în Revista învățământului, Argeșul, am publicat poezie și cronici literare.

Alături de Dan Verona eram cei mai buni poeți pe care i-a dat Amfiteatru în perioada aceea. Mă anunțam printre poeții importanți care veniseră în literatură. Pentru că Adrian Păunescu a văzut în tânărul poet Ștefan Dumitrescu un mare poet de mâine m-a invitat, încă de când a devenit redactor șef la Flacăra, asta era prin februarie-martie, 1973, să citesc poezie la prima ședință a Cenaclului Flacăra. Prima ședință a cenaclului Flacăra a fost și va rămâne un eveniment în istoria literaturii române. Cenaclul Flacăra a început ca un cenaclu extraordinar, ca un cenaclu al artelor, care promitea să adune tot ce are țara aceasta mai bun în materie de cultură. După ce am citit, emoționat și patetic, un volum întreg de poezie, intitulat „Nicolae Labiș – portret cosmogonic”, am făcut o impresie extraordinară! În discuțiile lor mai toți cei care au luat cuvântul au vorbit la superlativ despre poetul Ștefan Dumitrescu. Bătrânul critic literar Șerban Cioculescu, participant la cenaclul Zburătorul, al lui Eugen Lovinescu, (1919) a afirmat despre Ștefan Dumitrescu: „Ștefan Dumitrescu este un poet interesant și îl voi urmări cu toată atenția.” Ceea ce a și făcut.

Iar Adrian Păunescu, amfitrionul cenaclului, a afirmat despre subsemnatul: „Ștefan Dumitrescu este o șansă a literaturii române. Ștefan Dumitrescu este o mare șansă a literaturii române”.

Acum, conștientizând ce a spus Adrian Păunescu la acea primă ședință a Cenaclului Flacăra, mă întreb: eram marea șansă pe care o avea literatura română de a se îmbogăți, de a accede la premiul Nobel? În ce sens eram eu în anii aceia, șaptezeci, marea șansă a literaturii române ?

E.Ț.: Din păcate, Adrian Păunescu a făcut mai târziu din Cenaclul Flacăra o caravană de propagandă și educație socialistă, care s-a terminat prost…

Șt. D.: Adevărat, după ce Păunescu a fost prins cu afaceri cu biletele la intrarea spectacolelor Cenaclului Flacăra și după întâmplarea de la Ploiești, când în urma unei furtuni spectatorii s-au călcat în picioare și au fost mai mulți morți, Cenaclul a fost interzis de Ceaușescu. Megalomanul Adrian Păunescu și-a compromis și și-a distrus singur cenaclul.

Să revenim acum la strofa cu care am debutat în revista Urzica. Acum constat că strofa aceasta nu este o Epigramă, cit mărturisirea unei intenții, un început de program al unui gazetar, în această viață și lume în care visul meu era să devin gazetar, care are o legătură directă cu visul din subconștientul meu. În liceu visul meu a fost acela de a fi ziarist.

Mai târziu, după ce am citit volumul de articole al lui Eminescu, dorința mea a devenit mai precisă și mai puternică și anume aceea de a deveni un mare gazetar, precum Eminescu. Un gazetar care va lupta cu pana, ca marele poet, și care va demasca și va ataca toate relele și racilele din societate. „Ah, arătați-mi o arătare / Să iau penița și s-o atac”. Abia în această viziune explicativă strofa acesta devine foarte interesantă și aș putea-o socoti un debut. Este o strofă profetică într-un fel, pentru că, dacă visul meu de licean și de student a fost să fiu ziarist, mai bine spus gazetar (e o diferență între aceste două noțiuni) acum în perioada postcomunistă chiar am devenit gazetar…

E.Ț.: Sunteți autorul unei cărți de articole de gazetărie de mare valoare: Experimentul Mihai Eminescu, în care mergeți pe urmele marelui gazetar Eminescu, dezvăluind marile și dureroasele adevăruri ale acestei epoci cumplite, crâncene. De ce ați părăsit presa?

Șt. D. : După terminarea Facultății de Filosofie, nu am putut să lucrez în presă, deși pe timpul facultății colaborasem la mai toate revistele de cultură din București, mă remarcasem ca un condeier talentat și mă anunțam ca un scriitor de valoare. La terminarea Facultății nu am putut să iau o repartiție în presă pentru că Nicolae Ceaușescu dăduse prin luna martie a anului 1973 un decret prin care se interzicea repartizarea absolvenților de învățământ superior în presă.

Ba mai mult, în primăvara aceea s-au făcut mari restructurări în mass-media. Îmi aduc aminte că la ziarul Scânteia, organul de presă al Partidului Comunist, unde lucrau peste trei sute de oameni (parcă ar fi fost o uzină) au fost dați afară peste o sută de ziariști, care ,,tăiau frunze la câini.” Oricum, în anii aceia se mânca o pâine foarte bună în presă, fără să faci mai nimic.

Și, deși în timpul Facultății colaborasem la mai toate publicațiile acelui moment istoric, este vorba despre anii 1970, și erau mai multe publicații care m-ar fi dorit, n-am putut să ajung în presă pentru că Ceaușescu a dat acel decret, acum fericit, cred eu. Pentru că, dacă aș fi lucrat în presă toată viața, nu aș mai fi fost scriitorul de azi cu o operă literară profundă și vastă, propus pentru Premiul Nobel. M-aș fi risipit în sute sau mii de articole sau articolașe. De unde se vede că tot răul este spre bine.

Așadar, soarta a făcut deci să fiu primul poet care a citit la cenaclul Flacăra. Păcat că la noi, la români, minunile țin trei zile! Cenaclul Flacăra a început frumos, ca în Eminescu, și a terminat prost, ca în Caragiale, vorba unui mare om de cultură.

După ce am citit la prima ședință a Cenaclului Flacăra, am venit la postul meu de profesor la Liceul Pedagogic din Tulcea. În orașul acesta de la marginea țării am avut și suferința și liniștea și marginalizarea care m-au ajutat ca, în cei 40 de ani, cu ajutorul Domnului, să dau o operă literară întinsă, bogată și profundă, cutremurătore. Pentru care, așa după cum se știe, am fost primit în Uniunea Scriitorilor și am fost dintre scriitorii români propuși pentru Premiul Nobel.

E. Ț.: Ce lecturi ați îndrăgit în copilărie, în tinerețe?

Șt. D.: În primul rând poeziile lui George Coșbuc și Mihai Eminescu. Nici nu ne dăm noi seama cât de recunoscători ar trebui să le fim noi, românii, acestor mari poeți. Desigur, cu trecerea anilor, a deceniilor, Coșbuc rămâne, ca să spunem așa, în trecut, pe când Eminescu urcă pe bolta culturii române și a veșniciei devenind cu fiecare an și cu fiecare contestare mai mare. Eu am crescut la umbra acestor poeți, ei au fost cei care m-au fascinat, m-au hrănit spiritual și mi-au deschis porțile largi ale acestui ținut fabulos care este poezia și literatura. La început am luat cunoștință cu literatura, mă refer la poezie și la basme, din lecturile mamei mele Aurelia Dumitrescu, o femeia harnică și cinstită, cu un simț al dreptății extraordinar, foarte curajoasă și muncitoare, că nu putea să stea o clipă locului. Dar, după ce am învățat să citesc, asta însemnând clasele a doua și a treia, am citit toate cărțile de basme care se găseau în biblioteca de la căminul cultural din satul nostru.

Eram atât de avid de lectură, încât abia așteptam să vin de la școală să arunc ghiozdanul ca să mă apuc că citesc cartea pe care o începusem a lectura. După ce biblioteca s-a mutat la Căminul de la Mărgineni, acesta fiind un sat aflat la trei sau patru kilometri de satul nostru, unde mai trebuia să mai urc pe o uliță, după care să fac la dreapta către Bătășani, mi-am luat o traistă cu mine în care să încapă cât mai multe cărți. Mi-o aduc aminte și acum pe doamna bibliotecară Graur, cu chipul ei luminat de un zâmbet cald. Și pentru că biblioteca era departe, când mergeam la Căminul de la Mărgineni să iau cărți mergeam, cum spuneam, cu o traistă în care luam zece, cincisprezece cărți. Pentru că, citind tot timpul, când eram cu vitele mai ales, sau seara, la lumina lămpii, cărțile se terminau repede. În anii aceia, 1958-1962, am citit foarte multă literatură rusă. Uite, de exemplu, și acum îmi vine în minte subiectul unui roman care se chema Mesteacănul alb. Numele autorului nu-l mai țin minte, însă romanul m-a impresionat foarte mult.

Am citit desigur și Tânăra gardă, despre care se spunea că este un roman extraordinar, dar mie nu mi-a plăcut, cartea aceasta nu m-a impresionat. M-a cutremurat, în schimb, sinuciderea autorului acestui best-seller sovietic care, în anii aceia, trebuie să fi fost publicată în toate fostele țări socialiste. Cu siguranță, zeci de milioane de copii și de tineri din Uniunea Sovietică și din fostele țări socialiste au citit acest roman. Astăzi romanul pare fals și bineînțeles că a fost uitat. Îmi aduc aminte când citeam Război și pace, de Tolstoi. Nu era o carte cursivă, incitantă, dar mie îmi plăcea pentru că era o carte de război și pentru imaginile panoramate, văzute de sus. Ochiul scriitorului era undeva în văzduh de unde privea trupele cum se deplasează, regimente cum se repliază pe câmpul de luptă. Și, bineînțeles, l-am citit în perioada aceasta și pe marele Dostoievski. Îmi amintesc când citeam Amintiri din cartea morților, vedeam aievea totul în fața ochilor, iar noaptea aveam coșmaruri…

Pentru mine lectura a fost un drog, a fost marea plăcere și bucurie a vieții mele, a fost universitatea cea mai mare pe care am absolvit-o, a fost darul pe care mi l-a făcut Dumnezeu ca să mă bucur și să mă îmbogățesc ca ființă cu el toată viața! Îmi aduc aminte că, prin clasa a treia, am găsit în podul casei, rămasă de la bunicul Gheorghe Dumitrescu, om știutor de carte și povestitorul extraordinar, pe care cred că îl moștenesc puțin, o carte cu copertă colorată, cu o corabie pe copertă care se numea Comoara din insulă, de un autor englez, Stevenson, care m-a fascinat și mi-a deschis gustul pentru literatura de călătorii în ținuturi exotice, de aventuri. Există două cărți care m-au impresionat atât de mult încât am plâns, iar după lectura lor am fost trist mai multe săptămâni. Este vorba de romanul Tăunul, scris de un scriitor italian care se citește Voynich, pe care astăzi îmi este frică să-l mai citesc de teama de a nu fi dezamăgit, și romanul Întunecare al lui Cezar Petrescu, în perioada interbelică un scriitor prolix și în vogă, care trecea ca scriitor a fi mai mare decât Camil Petrescu. La a doua lectură, făcută mai târziu, a romanului Întunecare nu am mai plâns, iar romanul mi s-a părut a nu mai fi un mare roman…

Aceeași experiență dureroasă am trăit-o cu cărțile lui Mircea Eliade. Când am citit Domnișoara Cristina, am trăit o stare fantastică terifiantă. La fel am simțit și când am citit celelalte cărți ale marelui scriitor. Romanul Maitreyi m-a sedus, m-a fascinat… Ei bine, la a doua lectură făcută peste câțiva ani, nuvelele lui Eliade și romanul Maitreyi mi s-au părut desubstanțializate, lipsite de profunzime, de realism, de veridicitate. Nu pot să nu spun însă, că Mircea Eliade nu m-a fascinat, și că nu a jucat un rol extraordinar de important în formația mea ca scriitor. Vă mulțumesc foarte mult, domnule Mircea Eliade, vă mulțumesc din toată inima, dumneavoastră, scriitorilor, care mi-ați făcut viața frumoasă, și m-ați impresionat cu sufletul și cu simțirea dumneavoastră! Vă mulțumesc tuturor scriitorilor care ați bucurat și ați format acest popor și sunt convins că poporul român ar trebui să vă fie foarte recunoscător!

Și am mai trăit o experiență extraordinară cu un alt roman, este vorba de romanul meu Delirul, vol. II, continuare la romanul Delirul, vol. I, al lui Marin Preda, scris așa cum l-ar fi scris Marin Preda. De fiecare dată când îl recitesc sunt trei locuri în roman, unde nu pot să mă abțin și plâng. După unii, romanul acesta Delirul, vol. II, este mai bun decât romanul lui Preda, Delirul, vol. I. Afirmația îi aparține istoricului ieșean, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, avocatul familiei lui Marin Preda, dar și al altor oameni de cultură.

E.Ț.: Ar putea cineva să spună, că acest roman a apărut în istoria literaturii române, întâmplător?

Șt. D.: Așa cum povesteam mai sus, la începutul anului 1992, iată au trecut de atunci 24 de ani, un sfert de veac deci, este mult, este puțin, dragă Emilia? O să demonstrez însă că nu este nimic întâmplător pe lumea aceasta. Dumnezeu este un Creator care nu face nimic la întâmplare.

În primul rând este argumentul că romanul acesta va dura mult, va fi viu, incitant, va pune întrebări și probleme, va cere răspunsuri și va declanșa dezbateri, dacă se citește și acum cu aviditate și cu o plăcere extraordinară. Deși până acum datorită slugilor de la Ministerul Culturii, din Guvern și de la Conducerea Uniunii Scriitorilor, romanul acesta a fost interzis datorită lașității și egoismului scriitorilor, criticilor literari! Gogorița cu libertatea de expresie este pentru proști, ca și gogorița cu Drepturile omului și respectarea drepturilor omului!

Așadar, după 1989 au existat două romane interzise în literatura română, romanul Delirul, vol. I, al lui Marin Preda și romanul Delirul, vol. II, scris de Ștefan Dumitrescu, așa cum l-ar fi scris Preda, continuare la romanul lui Marin Preda!

Romanul acesta a apărut în literatura română, așa după cum se știe, în urma Concursului organizat de revista Express Magazin, al cărui redactor-șef era Ion Cristoiu, și familia lui Marin Preda. Cu siguranță, mi-am spus că, prin acest Concurs, ei vor să-l omagieze pe Marin Preda și să-l aducă și mai mult în actualitate. Anunțul Concursului a apărut în revista Express – Magazin și, probabil, și în alte ziare, și prevedea condițiile în care trebuia scris romanul. În prima etapă a concursului trebuia trimis la redacția revistei Proiectul viitorului roman, Delirul, vol. II. Cine câștiga prima etapă, (șapte scriitori au fost cei care au trecut de prima etapă) putea să treacă la scrierea romanului. Romanul trebuia dactilografiat la două rânduri, și trimis la redacția revistei până la 30 aprilie 1993.

În Occident s-au mai făcut asemenea experimente, continuări la romane celebre, așa cum a fost continuarea celebrului roman Pe aripile vântului.

Romanul Delirul, vol. II, credem că este o reușită mai mare, pentru că nu a rezultat un roman comercial, ci o operă de artă de mare valoare. La noi se făcea pentru prima dată acest experiment literar, iar eu eram foarte interesat să studiez procesul psihologic al nașterii, al creației unui roman, după un mare roman scris de un scriitor consacrat, cu un stil inconfundabil.

În primul rând, doream să știu ce se întâmplă în mintea și în sufletul unui scriitor când creează un roman după o mare operă literară, așa cum l-ar fi scris autorul. Scriind romanul Delirul, vol. II, eu pătrundeam în psihologia, în sufletul lui Marin Preda, de unde priveam continuarea evenimentelor povestite în primul volum. Descriam lumea românească a anilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intram în sufletul personajelor care erau oamenii ai acelui timp și vedeam cum gândesc ei, simțeam ca ei, și descriam lumea și ce vedeau ei prin ochii și sufletul lor. Din acest punct de vedere scrierea romanului Delirul, vol. II, a fost unul dintre cele mai mari și mai interesante experimente literare care s-au făcut în istoria literaturii române și universale.

E.Ț.: De ce a deranjat atât de mult apariția acestui volum?

Șt. D.:Bineînțeles că bolovanii și nemernicii de critici literari și cancerigena presă românească, cea care a dus un război informațional și psihologic teribil, groaznic împotriva poporului român, pe care l-a năucit și l-a îmbolnăvit, nu au scos un cuvânt despre acest mare experiment literar, care a fost scrierea romanului Delirul, vol. II. O să spun mai în josul interviului povestea scrierii acestui roman, dragă Emilia, în detaliu, din care cititorii or să se convingă că acest roman a apărut în literatura română, nu întâmplător, ci pentru că așa a vrut Dumnezeu.

Marin Preda, așa cum se știe, a fost asasinat pentru că a îndrăznit să-l facă erou literar pe mareșalul Ion Antonescu, reabilitându-l astfel, în istorie și în conștiința românilor. Și în al doilea rând ca să nu scrie volumul al doilea, care, la fel, l-ar fi impus pe Ion Antonescu ca personaj literar, făcându-l o figură legendară a literaturii române și universale. Și iată că Domnul a vrut să se scrie romanul pe care nu a apucat să-l scrie Marin Preda, să se scrie și să apară, să existe de acum în literatura română! Cele două romane, al meu și al lui Preda, legate, puse unul lângă altul, sunt unul și același roman în două volume. S-ar putea face un film după cele două romane, Delirul, vol. I și vol. II. Domnul a prilejuit scrierea romanului „Delirul, vol. II”, punându-l pe ticălosul de Ion Cristoiu, gazetar slugarnic, sâsâit și bâlbâit, să organizeze acest concurs, fără de care romanul acesta nu s-ar fi scris. În al doilea rând, în acest concurs s-au angajat să scrie romanul Delirul, vol. II, cred că peste o sută de scriitori, mulți consacrați. Dintre toți, Domnul l-a ales pe bietul Ștefan Dumitrescu să continue el romanul de unde l-a lăsat Marin Preda, asasinat fiind de inamicii României și ai acestui popor.

Romanul este captivant, fiind scris în stilul lui Preda – juri că este scris de Marin Preda. Multora nu le-a venit să creadă că nu este scris de autorul Moromeților, este cursiv, se citește cu plăcere și nu se mai lasă din mână. Și subliniez, romanul acesta, așa cum povestesc în Povestea romanului Delirul, vol. II, a fost inspirat din cealaltă dimensiune de spiritul lui Preda. Sunt doar câteva cazuri asemănătore în istoria literaturii universale. Unul dintre ele este cazul celebrului scriitor Charles Dickens, care a murit lăsând un roman la jumătate, neterminat. Peste câțiva ani romanul lui Dickens a fost continuat de un tipograf din Statele Unite, care l-a scris noaptea, în transă. În presa epocii acest eveniment parapsihologic a făcut o vâlvă extraordinară, care a ținut prima pagină a ziarelor ani de zile.

Patologia egoplasmului și a axiofagiei de care suferă scriitorii români a făcut ca romanul să fie marginalizat și să se vorbească foarte puțin despre el. Asta și din cauza lașității, le-a fost frică să nu aibă probleme. Cu așa lume literară, vai de noi!

E.Ț.: Personal, consider că romanul Delirul, vol. II ar merita studiat și, din punct de vedere psihologic și chiar parapsihologic…

Șt. D.: În timp ce scriam romanul, eram foarte obosit și nu știam cum să mai continui acțiunea. În noaptea aceea îl visam pe Marin Preda, pe care l-am cunoscut personal, cu care am vorbit cât a fost în viață, iar a doua zi mintea îmi era uimitor de limpede și știam foarte precis cum să continui acțiunea romanului. Da, l-am visat foarte mult în timp ce scriam pe Marin Preda și lucrul acesta îmi dădea putere și clarviziune. În timp ce scriam, îi simțeam sufletul prezent în aerul camerei în care scriam, iar atunci când ieșeam din bloc să merg la școală sau în oraș, îi simțeam sufletul deasupra umărului drept cum merge odată cu mine.

Și pentru că suntem la capitolul cărți îndrăgite, trebuie să spun că romanul acesta îmi este foarte drag. Deși nu l-am citit în copilărie, eu trebuie să-l fi purtat de atunci în subconștientul meu, în codul genetic. Îmi este drag romanul acesta pentru că el mi-a arătat mie că Domnul m-a înzestrat cu potențele creatoare care mă pot ajuta să dau opere mari literaturii române și universale. Și în al doilea rând, dragă Emilia, de câte ori recitesc romanul Delirul, vol. II, cum am mai spus, sunt trei locuri în care sunt atât de impresionat, încât îmi vine să plâng. Plâng de fiecare dată când citesc romanul, așa cum am plâns când eram copil citind Tăunul și Întunecare. Iată cum vedea acum aproape 20 de ani doamna Dumi Nedelcu, o jurnalistă de la ziarul Realitatea din Galați acest roman în anul 2000, pe care îl citea în manuscris: „Dacă citind versurile lui Ștefan Dumitrescu rămânem undeva între real și ideal, lecturând romanul său ,,Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiați de talentul și originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit și îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată[1].”

Fragment din vol: Convorbiri cu scriitorul Ștefan Dumitrescu, autori: Emilia Ţuţuianu-Ştefan Dumitrescu, Editura Singur, 2016.

Cu mulțumiri Editurii Singur și scriitorului Ștefan Doru Dăncuș pentru apariția ascestui volum!

____

[1]Dumi Nedelcu – revista Realitatea, Galaţi, iunie 2000

          Iată că, după volumele Eliberarea de Anteu și Complexul lui Anteu, poetul, eseistul şi publicistul Constantin Enianu vine cu un nou volum, Anteu.

Ca să-l parafrazez pe Lucian Blaga, ,,istoria este mitologia oamenilor, aşa cum mitologia este istoria zeilor”.
În cazul poetului, putem vorbi de o poezie ,,anteunică” ce-l are în prim plan pe Anteu, unul dintre giganţi, a cărui mamă era Ghea (Pământul) şi de aceea nu putea fi înfrânt atâta vreme cât stătea cu picioarele pe pământ. Poetul, cultivă o poezie cerebrală, de meditație filozofică, care-şi trage harul de la contactul cu pământul cu realitatea vie, concretă.
Fiecare om este întotdeauna în mijlocul suprafeţei pământului şi sub zenitul propriei sale emisfere, şi deasupra centrului pământului. (Leonardo da Vinci )

Această trilogie legată de Anteu, ni-l descoperă pe autor, fascinat de mitologia greacă, simțindu-se uneori constrâns în mendrele antice… ,,chiar dacă Anteu e o dilemă / care mai constrânge / el are geniu… “(homo aestimans)

O poezie ermetică cu profunde note filozofice, o parcurgere de trepte în căutarea sinelui. În creația autorului, nu avem de-a face doar cu homo faber, cel care creează, construieşte, cu homo cogitans, cel care gândeşte, ci şi cu homo aestimans, cel care valorizează, cel care este în stare să aprecieze şi să promoveze valorile. Homo aestimans ,,vede simțirea / clară între corpuri / și ține cuvintele deschise/până la împlinirea /ursitei de Ulise”.

Poetul este prins de eluțiuni reflexive de spiritual locului…  ,,spiritul locului cheamă luna…/ universul cântă cu el în mers /pe o coardă/la vioara cerului/… cel ce se depărtează de pământ / se ascute spre vârf/ devenind piramidă/ totul e cronică la curgerea/simțită de la râu până la tine/ care ești gând simultan/cu osul de voievod /și vocea de rapsod” (genius loci)

,,Eternitatea e clipa salvată din erori” – motto-ul autorului, dorind să descifreze spiritul lumii, ,,meșterul e tată de infinită coloană /adăpată ca albina din miere/sau lumina cu vrere/din profund domeniu/încununat de geniu”. (creștere în mers)
,,Nu mai avem niciun acces la spiritul Lumii, poate fiindcă nici nu îl căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de structura universului.,, C. Brâncuși

Personaje mitologice inundă versul. Nu degeaba mitologia a fost considerată fiică a fizicii înfrumusețată de poezie.
Cochetează cu pseudo-haiku-uri destul de îndrăzneț. Tematica zborului, a iubirii, a creației, sunt prezente. Neîncrederi și temeri, tricatrene, uneori umorul strălucește.
Poeme precum, cântec anteic, anteica facere a lumii îl apropie din nou de Anteu ca într-un zbor . Pământul / apoi Anteu / după care Dumnezeu / fiind Cuvântul …”(anteica facere a lumii).

Poetul Constantin Enianu trăiește din plin clipa. Nu își irosește cuvintele și ne poartă într-o lume uneori uitată. Fiecare carte își are drumul său…în cazul de față, atinge pământul, aidoma autorului.
,,Dacă sunt o lebădă tăcută /adâncul firii se prelinge-n mine/ca umbra corpului sărind din lut/cu știrea voindu-se pe sine/…astfel sunt pătruns de-adâncul taciturn/prin zid opac la ziua învingând nocturn/și taina pietrei negre – zgura din Ereb –/căci mută este piatra fățiș de n-o întreb.” (vina tenebrei de pe piatră – gândind la L. Blaga)

________

Mariana Gurza

(Prefață la volumul de versuri ANTEU de Constantin Enianu, Editura Mușatinia, 2016)

 

Crezând că Mântuitorul a trăit pe pământ numai 30 de ani, Dionisie a fixat începutul erei creştine la anul 754 de la întemeierea Romei, dar însă Domnul a trăit pe pământ mai mult de 30 de ani.

Cele doua mari întâmplări în jurul cărora se află cheia de boltă a credinţei creştine sunt: căderea în păcat şi răscumpărarea. Taină a fost începutul lucrurilor la facerea lumii, taină a fost şi răscumpărarea, ea făcându-se prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „plinirea vremii”. Prorocii au vorbit despre ea şi spusele lor s-au împlinit întocmai, toate. Ele au păstrat credinţa într-un singur Dumnezeu, fiind adevăratele fulgere ale adevărului şi luminând calea spre împărăţia harului. Răscumpărarea a fost determinată în timp şi spaţiu şi arătată prin anumite semne prin a fi recunoscută de toţi ¹⁷.

Proorocirile Vechiului Aşezământ deveneau, rând pe rând, adevăr şi certitudine. Timpul şi locul naşterii Mântuitorului făgăduit erau cele de care vorbiseră proorocii iar amănuntele privind viaţa, moartea şi învierea lui Iisus se vor împlini întocmai. Dumnezeiasca solie a arhanghelului Gavril înspăimântase pe Fecioara Maria care s-a cutremurat şi, smerită, a acceptat taina, cu adevărat mare pentru întreaga creştinătate ¹⁸.

Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut, în istorie, la plinirea vremii (Galateni 4,4), din dragostea lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 3, 16) din nevoia de mântuire a omului (Romani 5,8-16) şi pentru ca lumea care prin păcat pierduse comuniunea primordială cu Dumnezeu, să fie îndreptată, ridicată din cădere, aşezată din nou în viaţa

 

¹⁷ Emanuel Copăceanu, op. cit., p. 3.

 

¹⁸ Ibidem, p. 4.

 

harică, în care omul să fie în legătură strânsă, şi un dialog neîncetat cu Dumnezeu (Romani 5,18; I Corinteni 15, 22).

 

Din Sfintele Evanghelii cunoaştem că Mântuitorul S-a născut în timpul regelui Irod cel Mare (Matei 2, 1; Luca 1, 5), în cel de-al 23-lea an al domniei împăratului roman Octavianus Augustus Caius Iulius Caesar, în al 749-lea an de la întemeierea Romei, cu câţiva ani înainte de anul întâi al erei noastre, eră pe care toate popoarele civilizate o socotesc din ziua în care El S–a născut  ¹⁹, pe vremea când Palestina era o provincie romană, iar Quirinius ocârmuia Siria (Luca 2, 1-2), Palestina aparţinea, conform împărţirii teritorial-administrative, de Imperiul Roman.

Părinţii Săi după trup, au fost Iosif şi Maria. Iosif, de loc din Nazaretul Galileii (Ioan 1, 45), fiu natural al lui Iacov (Matei 1, 16), din neamul lui David (Luca 2, 4), era de meserie tâmplar. Maria, mama Lui, după tradiţie s-a născut din părinţii Ioachim şi Ana şi a fost unicul lor copil,la bătrâneţe. De mică închinată Domnului, a fost lăsată la templu, de la vârsta de trei ani. După părinţii săi, ea provenea din neamul Împărătesc a lui David ²⁰.

După Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 1-2), Mântuitorul lumii S-a născut pe timpul efectuării în Ţara Sfântă a unui recensământ, poruncit de Cezarul Augustus şi coordonat de Quirinius ocârmuitorul Siriei, de care ţinea şi regatul lui Irod. Sfântul Luca precizează că acest

¹⁹ Ernest Renat, Viaţa lui Iisus, p. 6, citat din Ştefan Pomian, Întemeietori de religii, Baia Mare, Editura Umbria, 1999, p. 86.

²⁰ Ştefan Pomian, op. cit., p. 87.

recensământ a fost mijlocul de care s-a servit Providenţa pentru a-i aduce pe Sfânta Fecioară Maria şi pe dreptul

Iosif din Nazaret la Betleem, unde, potrivit proorociei lui

Miheea 5, 1, trebuia să se nască Hristos.

Acest recensământ al Imperiului s-a făcut, desigur, în vederea unei juste repartizări a impozitelor. Desigur că acest recensământ nu s- a putut realiza deodată în toate provinciile Imperiului. Făcând cunoscută porunca stăpânului de la Roma, Irod, a cerut la rândul său, ca supuşi săi să se înscrie, fiecare în oraşul de obârşie de unde provenea. Referitor la acest fapt Sfântul Evanghelist

Luca afirmă: „Şi s–a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret în Iudeea în cetatea lui David, care se numeşte Betleem pentru că el era din casa şi seminţia lui David.

Ca să se înscrie împreună cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată” (Luca 2, 4-5).

Împlinind porunca, Iosif a luat şi pe Maria, logodnica lui, căci şi ea era din neamul lui David. De la Nazaret la Betleem este o cale de aproape o sută cincizeci de kilometri ²¹. Când au ajuns ei in Betleem, un orăşel nu prea mare, era plin de oaspeţi, cetăţeni din Palestina imperiului roman, chemaţi de aceeaşi poruncă. Cei care au venit însă mai devreme, au găsit adăpost. Când Iosif şi Maria au ajuns la Betleem nu au mai găsit nici un loc şi aşa ceva, fără îndoială s-a petrecut şi cu alţii. Atunci căutându-şi ei lăcaş să înnopteze, au găsit un staul de vite, în jurul căruia erau nişte păstori ²².

Staulul se găsea în partea cea mai îndepărtată a oraşului. Din ieslea staulului au făcut un pat pentru tânăra

²¹ Emanuel Copăceanu, op. cit., p. 4.

 

²² Ibidem, p. 5.

Maria. „Iar pe când erau ei acolo s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său Cel Unul Născut şi L-a înfăşat şi L–a culcat în iesle, căci nu era loc pentru ei în casa de oaspeţi” (Luca 2, 6 -7). Iar îngerul Domnului, de faţă şi el, a grăit: „Nu vă temeţi: căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul. Căci vi s–a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11).

Apoi, s-a văzut o mulţime de oaste cerească, împreună cu îngerul, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire ! (Luca 2, 14).

Cuprinşi de spaimă, dar şi de măreţia aceasta cu totul neobişnuită la naşterea unei făpturi, păstorii au îngenuncheat şi şi-au plecat capetele în faţa Celui Nou Născut. Naşterea aceasta, cu semnele ei, cu totul neobişnuite, avea să tulbure cu totul neînţelesele orânduirii ale firii noastre. Steaua aceea, care o vor căuta credincioşii tuturor veacurilor, a apărut pe cer nu ca un fenomen obişnuit, ci ca un semn spre care lumea timpului privea cu nedumerire, dar şi cu nădejde. Ea a rămas în istoria lumii, iar cei trei magi nu fac altceva decât să-i prelungească fiinţa peste veac.  ²³ Între magi şi stea, e greu să se mai facă deosebire, ci ei vor rămâne veşnic împreună. Şi vor rămâne aşa până la sfârşitul veacurilor, mărturii veşnice ale Naşterii lui Iisus Hristos.

Călăuziţi de stea, magii, de pe lângă ţărmurile Mării Caspice, au plecat în căutarea ei şi au sfârşit prin a se închina şi ei în faţa Noului Născut, aducându-i daruri de

²³ Ibidem, p. 7.

seamă, „daruri împărăteşti”, cum spune evanghelistul. I-au adus aur, smirnă şi tămâie ²⁴.

Ghicitori în stele şi încrezători prin înţelepciunea omenească, magii s-au închinat în faţa Pruncului din staulul Betleemului, dorind parcă să ne spună că, oricât de mare ar fi înţelepciunea noastră, ea nu va putea nicicând depăşi înţelepciunea şi învăţătura pe care Noul Născut o aducea ²⁵.

Iisus Hristos S-a întrupat şi S -a născut din Fecioara Maria, nu după ordinea firii, ci mai presus de fire.

Conceperea s-a făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, iar prin naştere nu s-a stricat fecioria Maicii Domnului.

Născătoarea de Dumnezeu a fost fecioară înainte de naştere şi a rămas fecioară şi în timpul naşterii şi după naştere, pentru totdeauna.

Despre fecioria Mariei până la concepţie, în timpul acesteia şi la naştere, mărturisesc locul de la Isaia 7, 14:

„Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu, care se va numi Emanel (Dumnezeu este cu noi)”.

Sfânta Tradiţie mărturiseşte acelaşi adevăr prin vechile simboluri de credinţă, cum este cel din Constituţiile Apostolice, capitolul 41: „Cred şi mă botez în Domnul Iisus Hristos… Care, plinindu-se timpul… S-a întrupat şi S-a născut din Maria, Fecioara cea curată”. Tot aşa în simbolul niceo-constantinopolitan: „… S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” ²⁶.

²⁴Vasile Mihoc; Daniel Mihoc; Ioan Mihoc, op. cit., p. 104.

²⁵      Dimitri Merejkovski, Iisus necunoscut, Iaşi, Editura Antheros, 1999, p. 110.

 

²⁶ N. Chiţescu; Isidor Todoran; I. Petreuţă, op. cit., p.19.

Învăţătura Bisericii despre pururea fecioria Născătoarei de Dumnezeu a fost accentuată şi apărată îndeosebi împotriva unor eretici, ca Eunomie, unor apolinarişti, Elvidie, pe urmele cărora păşesc raţionalişti moderni.

Obiecţiunile aduse împotriva pururea fecioriei Născătoarei de Dumnezeu, anume că Scriptura aminteşte de fraţii Domnului (Matei 3, 46-48) sau locul de la Matei 1, 25: „n-a cunoscut-o pe ea până ce n–a născut pe Fiul ei cel dintâi născut ”, precum şi numirea de femeie, dată Mariei n-au nici un temei. Căci fraţii Domnului sun rude apropiate ale lui Iisus, după Iosif sau după Maria, înţeles cu care termenul de „frate” se ia adesea în Sfânta Scriptură (Facere 12, 5; 13, 8; 29, 8). Expresia „până ce”, în întrebuinţarea comună, nu indică decât un anumit termen fără să spună nimic despre ceea ce urmează sau nedeterminând nimic în privinţa celor ce urmează după el, ca în Psalmul 109, 1; 122, 2; Facere 28, 15; Regi 15,

35. ²⁷ Iar numirea de „femeie” nu este împotriva pururea fecioriei, deoarece prin această numire nu se indică decât genul şi vârsta, nu şi vreo altă calitate.

Adevărul despre pururi fecioria Maicii Domnului se impune plecând de la persoana lui Iisus, a dreptului Iosif şi a Fecioarei Maria. Nu se poate cugeta că Iisus şi-ar fi ales ca mamă pe cineva care, după ce L-a născut în chip supranatural, nu s -ar fi păstrat curată, este cu neputinţă, apoi, ca un bărbat drept ca Iosif, după ce a fost martor al fecioriei Mariei şi al naşterii supranaturale a Mântuitorului, să nu fi păstrat cu sfinţenie fecioria Maicii Domnului. Iar din partea Născătoarei de Dumnezeu,

²⁷ Armand Puig, op. cit., p. 165.

pururea fecioria rezultă cu necesitate din situaţia ei cu totul excepţională şi anume aceea de imposibilitate a fi admis legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa celor care au urmat.

În noaptea naşterii Domnului, firea întreagă, s-a cutremurat de măreţia Betleemului, toată făptura s–a plecat smerită în faţa celui mai sărac leagăn din lume în care s-a născut Copilul Sfânt, Fiul lui Dumnezeu ²⁸.

Numai regele Iudeii nu s-a bucurat în această noapte, fiind plin de ură se temea pentru Noul Născut, pe care nici nu-l văzuse, se temea de semnul ceresc. Atunci i-a chemat pe magi în ascuns şi a aflat de la ei în ce vreme s-a arătat steaua. „Şi trimiţându-i la Betleem, le–a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de–amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi– mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui ” (Matei 2, 7- 8). Apoi magii au plecat şi steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul.

Însă mâna lui Dumnezeu veghea asupra Pruncului a cărui viaţă era în primejdie şi un înger, arătându -se magilor, îi sfătui să nu se mai întoarcă p e la curtea lui Irod şi ascultând ei s-au întors în ţara lor, luând altă cale ²⁹.

O astfel de poruncă a primit şi bătrânul Iosif, căruia îngerul Domnului i-a poruncit: „ Scoală, ia pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo

²⁸ Calamus Modareli, op. cit., p. 56.

 

²⁹ Ibidem, p. 58.

până ce îţi voi spune eu, căci Irod va să caute pruncul ca să–L ucidă” (Matei 2, 13).

După opt zile de la naştere, Noul Născut, a primit după datina iudaică, tăierea împrejur, punându-I-se numele de Iisus care înseamnă Mântuitor. Şi după ce au săvârşit toate s-au întors în Galileea, în oraşul lor, Nazaret, „ …iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându–se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2, 52).

Mântuitorul nu a apărut pe lume ca o fiinţă care înainte de aceea n-a existat în nici un fel. Existenţa Lui nu a pornit să se formeze în totalitatea ei din cuprinsul acestei lumi. El exista mai dinainte ca subiect, aşadar ca iniţiativă pentru o noua formă de existenţă. Prin acest fapt şi, în deosebi prin acela că subiectul mai înainte existent e dumnezeiesc, El nu s -a putut supune unei iniţiative omeneşti în privinţa venirii Sale pe lume îmbrăcat în natură omenească. Fiul a venit în lume de bună voie, deci ca subiect divin, nu forţat de o putere din lume  ³⁰.

Naşterea supranaturală nu e decât expresia faptului că cel ce a iniţiat conceperea în Fecioara Maria este însuşi Logosul, care s-a şi conceput ca om. El e factorul activ şi pasiv totodată al conceperii şi naşterii Sale.

La naşterea lui Iisus ca om s -a produs o noua intervenţie a lui Dumnezeu. Numai aşa putea fi scoasă natura umană din cercul vicios şi tragic al păcatului şi morţii. Dacă această intervenţie nu efectuează o noua

³⁰ Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Editura Omniscop, 1993, p. 158.

creaţiune din nimic a naturii umane a lui Iisus, ci îi da originea dintr-o Fecioară, este pentru că omenitatea lui Iisus Hristos trebuie să fie o parte din omenitatea de obşte, pe care avea misiunea să o mântuiască. Dumnezeu n-a urmărit distrugerea naturii umane întemeiată în Adam, ci refacerea ei  ³¹.

Iisus şi- a petrecut primii doi ani şi jumătate în Egipt, însă nu există nici un temei despre viaţa lui Isus din această perioadă. De la întoarcerea din Egipt şi până la botez, Iisus a crescut în Nazaret, ajutându- l pe Iosif la lucrul său. O seamă de scrieri apocrife au încercat să ţeasă un adevărat miracol acestei vieţi necunoscute, dar Biserica creştină nu le – a acceptat. Singurul amănunt mai concret despre anii petrecuţi de Iisus în Nazaret a fost păstrat de către evanghelistul Luca. Este vorba de acel episod când Iisus avea doisprezece ani. Acest episod reliefează de pe acum chemarea Lui ca Învăţător al noului Aşezământ. Fără îndoială, amănuntul i-a fost dat de Fecioara Maria ³².

Au mai scris şi alţii despre această vârstă necunoscută, dar merită crezare. Aceasta reiese din faptul că Sfintele Evanghelii nu cuprind viaţa unui om, ci Învăţătura Lui, legea Lui, care constituie Aşezământul Bisericii creştine. Evangheliştii nu scriu viaţa lui Iisus, ci învăţătura Lui, Evanghelia Lui.

Tot din episodul evanghelistului Luca, mai reiese un adevăr: „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându–se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.” (Luca 2, 40)

³¹ Ibidem, p. 161.

 

³² Armand Puig, op. cit., p. 185.

______

Pr.stavr.Radu Botiș

SĂ VINĂ, CRĂCIUNUL!

 

Să vină Crăciunul, prieteni!
Lud, cald, melancolic… Îl simt…
( Cai, sănii din vremi troienite )
Copil… Vis spre alb anotimp.

 

Să vină, Crăciunul, prieteni!
Colinde pe uliţi de sat,
Verzi cetini de brad în pridvoare,
Arome de timp – unicat.

 

Să vină, Crăciunul, prieteni!
( Dulci daruri, candoare şi mit )
Bunicul ” certându-mă ” tainic,
Mustaţa-i zâmbind mucalit.

 

Mi-e dor de bunica, de mama,
( De brad, turtă dulce… Mister…)
Mi-e dor de Crăciunul din urmă…
Umbrind ochi şi aripi , în cer.

 

Să vină Crăciunul, în inimi!
SFÂNT PRUNC s-a născut! Să-l iubim!
În cuget, cu dragoste pură,
CRAI DRAG să ‘nălţăm spre sublim.

 

Să vină Crăciunul, prieteni!
În noi? Armonie şi cald!
Din suflet, prin ierni transilvane,
Placid, vă salută un bard!

 

_________

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România )

Omule, Noul An îți promite că  vei primi în plus un piculeț din toate. Dacă se poate.

X

Să lăsăm Anul calendarului și să dăruim, Noul și belșugul  sărmanului.

X

Revelionul ne desparte de anul  care  se duce și altul care vine și e gata să ne apuce.

X

Sperața este singurul element care se adaugă schimbării. Dar și asta e sub semnul întrebării.

X

Din modestie nu vrem de la Anul Nouu decât

un dar-două, printre ele și o planetă nouă.

x

Se fac proiecte, se iau angajamente, ne îmbătăm cu apă rece,

Anul Nou așa începe.

X

De an ne-am putea lipsi, dar binele tuturor  ar trebui în fiecare zi.

x

Un an de pace, iată ce așteptăm cu adevărat,

dar războiul e mereu  în prag și e păcat.

X

Omul e naiv, nu crede nici ce vede. Orizontul cenușiu  lui i se pare rozaliu.

X

Previziunile dau șanse Noului An  să îmbrace lumea într-o pulbere de aur, iar viitorul să ne aducă numai lauri.

X

Totul depinde de cei mari care se bat pentru bani și putere, nu pentru omul aflat în durere.

X

Evreii au trecut de peste cinci mii de ori peste Anii Noi și au fost când măcelăriți, când declarați eroi.

X

Facem mereu socoteli, ce ne lasă anul vechi, ce ne aduce Noul An, uitînd că totul e în van.

Cel de Sus decide ce e rău și ce e bine.

X

Putem cere Anului Nou  un cadou mare, iar el ne va da numai ceea ce  are.

X

Omul cu puterile lui își poate oferi  daruri ce nu are nici anul.

X

Propun tuturor să ne mulțumim cu o tradiție și să ridicăm în cinstea Noului An o cupă de șampanie.

__________

HARRY ROSS

Israel

2016