Mi s-a luat o greutate de pe inimă. Aceasta este starea pe care am trăit-o ieri (8 noiembrie 2016) dimineaţa când am ieşit din cabina de vot. Numai cei care au urmărit succesiunea întâmplărilor reflectate în presa americană de la debutul campaniei electorale vor înţelege că datorită corupţiei practicate de familia Clinton şi acoliţii lor am început să ne temem. Am trăit clipe care mi-au adus în minte secvenţe funeste din perioada dictaturii de la noi. Cu adevărat democraţia americană era în primejdie. CNN, Washington Post, New York Times deveniseră tribunele oficiale ale ”dinastiei” Clinton, dând senzaţia că ţara fusese luată în antrepriză. Holywood-ul, Wallstreet-ul, media, în mare parte, se angajaseră într-o sarabandă a minciunii şi calomnierii. Niciodată n-am văzut mai multă aroganţă şi siguranţă de sine drapată într-o demagogie şlefuită, care la fel ca în timpul comunismului plutea pe deasupra realităţii şi a adevărului. Cu foarte puţine excepţii, presa americană s-a vândut sumelor uriaşe pompate de maşina electorală a familiei Clinton. Păreau imbatabili, triumfători, asumându-şi victoria cu mult înainte ca ea să fi fost obţinută.
Hillary Clinton a manifestat un soi de „mânie proletară” împotriva tuturor vocilor libere, nemascându-şi ura, ea ca şi preşedintele Obama împotriva lui Julian Asange, Edward Snowden şi a tuturor celor care au plătit cu libertatea lor pentru curajul de a demasca putreziciunea elitei politice. Obama a ajuns preşedinte datorită sprijinului total al tineretului ca să devină cel mai de temut adversar al vocilor tinere doritoare de adevăr.
Tinerii care au donat sume modeste cum ar fi 27 de dolari pentru Bernie Sanders, al doilea candidat al Partidului Democrat sunt cei care s-au simţit trădaţi de Obama. Să se ştie asta. Oreste Teodorescu spunea azi (9 nov.) la Realitatea TV că familia Clinton a devenit în exerciţiul funcţiunii putred de coruptă şi nu este de loc o exagerare. Poporul american este foarte răbdător şi iertător, dar nu şi stupid. Milioanele pe care dinastia Clinton le-a acumulat din vânzarea de favoruri către puteri străine sau către cetăţeni particulari, printre care, la un moment dat s-a numărat un chinez îmbogăţit, ghiciţi din ce, din exploatarea unor prostituate aduse din China la New York stau mărturie a acestei corupţii de proporţii. Dinasticii nu s-au dat în lături de la nimic. Familia Clinton a pozat în mama tuturor răniţilor minoritari, dar să ne amintim cum au subtilizat milioane de dolari din bilioanele trimise ca ajutor sinistraţilor din Haiti, după tragicul cutremur soldat cu mii de morţi. Printre alţi beneficiari ai acestui furt de amploare s-a aflat şi fratele lui Hillary.
Domnilor, familia Clinton îşi făcuse din America instrumentul perfect de îmbogăţire, soţii Clinton fiind la începuturile carierei lor politice foarte modeşti la portofel. Dar nu-i nimic. Şi-au folosit darurile pentru a înşela fără scrupule mulţimile, drapându-şi mizeria şi crasa imoralitate într-o oratorie care de data aceasta nu i-a mai ajutat. Ulciorul nu merge decât de două ori la apă. A treia oară se sparge şi iată că s-a spart împroşcând-o pe Hillary necruţător. Ea vindea favorurile precum papii în Evul Mediu indulgenţele.
Când Bernie Sanders a spus-o răspicat că sistemul este „rigged” (corupt, părtinitor) a făcut o mărturisire din interiorul afacerii electorale a democraţilor, unde Hillary a tras toate sforile posibile, practicând minciuna, dezinformarea alegătorilor, cum s-a petrecut în California în perioada bătăliei pentru nominalizare (primary). Noi toţi care am fost spectatori la imensul teatru al înşelătoriei, suntem convinşi că Hillary Clinton şi co. au sabotat victoria care i se cuvenea lui Bernie Sanders. O parte dintre tinerii care l-au susţinut pe socialist au preferat să voteze pentru Donald Trump, atât de dezgustaţi au fost de machiavelismul dinastiei Clinton.
S-a făcut mare caz de conversaţia de „locker room” (vestiar) a lui Donald Trump privind relaţia cu femeile, dar s-a trecut uşurel cu vederea imoralitatea lui Bill Clinton vădită încă din perioada lui ca guvernator la Arkansas, ca să nu mai vorbim de afacerile familiei Clinton legate de aeroportul Mena din acelaşi stat. D-na Clinton le-a pedepsit în fel şi chip pe amorezele soţului ei şi ea trece totuşi ca mare apărătoare a condiţiei feminine. Guvernarea familiei Clinton a adus Washington-ul în acea stare a Romei circumscrisă de regele Jugurta al Namibiei, dacă nu mă înşel, când a afirmat „urbe venale et mature perituram si emptorem invenerit” (oras de vânzare care vei pieri îndată ce-ţi vei găsi un cumpărător).
Familia Clinton a ajuns să se confunde cu ceea ce americanii au numit establishment-ul, care include nu doar Casa Albă, ci toate instituţiile plătite să lucreze pentru interesele politicienilor, în frunte cu corporaţiile, într-o ciocoiască ignorare a majorităţii a căror taxe erau abuzate în fel şi chip şi de care îşi aminteau în perioada alegerilor, când se aruncau în desfrâu sume uriaşe. În ultimii treizeci de ani stagnarea nivelului de trai, exportul joburilor manufacturiere, degradarea marilor oraşe, a infrastructurii, pauperizarea, suferinţa cauzată de criza economică din 2008, stimulus-urile oferite băncilor de Obama au cauzat tensiuni mari în societatea americană. Au votat cu Donald Trump statele din Midwest, eminamente democrate, din cauză că cetăţenii s-au simţit înşelaţi amarnic de ambele partide, care s-au succedat la conducerea Americii. Să fie clar, Donald Trump nu este un republican tipic, nu este nici un democrat sadea. Victoria lui defineşte un moment de totală repudiere a sistemului bipartinic, ceea ce ne face a crede că evoluţia structurii politicii americane nu se va opri aici. Emailurile lui Hillary Clinton au relevat societăţii americane duplicitatea ei condamnabilă, afişând un discurs pentru uzul maselor şi altul pentru uzul privat. Dacă adăugăm strategia de „pay for play” (încasat milioane pentru favoruri oferite generos de doamna secretary of state), minciunile în serie susţinute cu un tupeu de neclintit, avem imaginea unui politician total compromis.
NAFTA, tratatul impus în primul termen al lui Bill Clinton a fost sinonim cu exportul a sute de mii de joburi. Aceste tratate comerciale nu servesc muncitorimii americane, ci investitorilor, adică celor care urmau să dea înapoi bani grei clasei politice. Donald Trump a fost destul de abil să declare că va pune America first again (pe primul loc din nou) şi a fost şi mai explicit că îi va pune în faţă pe cei uitaţi (those forgatten). Aceasta a dat speranţă oropsiţilor, care s-au simţit abandonaţi de câteva decenii. Discursurile şlefuite ale lui Hillary nu i-au mai impresionat pe fermierii din America rurală, nici pe lucrătorii din Michigan.
Octavian Goga are un pamflet în care compară nesimţirea clasei politice româneşti cu a unor măgari care păşteau nestingheriţi pe Vezuviu, fără să ia seama la clocotul lavei. Cam acelaşi lucru s-a petrecut în campania electorală din 2016. Siguri pe imensa finanţare care a curs de peste tot în campania lui Hillary, pe maşina lor electorală extraordinar de bine pusă la punct nu au avut timp în trufia lor să audă clocotul lavei. De aceea discursul celei învinse a întârziat atât de mult, de unde se temeau că Donald Trump, în cazul în care va fi învins, nu va oferi un „concesion speech”.
Donald Trump n-a fost candidatul ideal, dar a oferit ceea e lumea aştepta demult: abolirea acelui political correctness (corectitudinea politică) care se opunea respectului faţă de tradiţie în societatea americană. La companii când am debarcat în America în 1990 încă se mai ţineau Christmas parties (petreceri de Crăciun). La puţin timp au încetat să se numească astfel din teama de a nu insulta alte credinţe. Totuşi majoritatea americanilor sunt creştini. O parte a lor au început a se simţi străini în propria lor ţară. Şi astfel a apărut sintagma „appreciation party” (petrecere de apreciere). „Politrucii” au presat să fie îndepărtată o piatră din North Carolina, pe care erau încastrate cele zece porunci, (monumentul fiind plantat de cel puţin un secol acolo), pentru că asta nu era politic corect. Asemenea reacţii semănau uimitor cu cele ale talibanilor din Afganistan, care au distrus statuile păgâne. Doctrina neoliberală a democraţilor cu împingerea mereu în faţă a grupului LGBT, a transgenderilor, cu profesarea ideii de stat fără graniţe, a celei de abolire a suveranităţilor naţionale a şocat multe segmente ale populaţiei americane. Votul dat lui Donald Trump a fost categoric şi unul împotriva neoliberalismului şi a propagandei globalizării.
Donald Trump a fost mereu caricaturizat de media. El nu s-a pronunţat împotriva imigraţiei în bloc. El s-a pronunţat împotriva imigraţiei ilegale care curge la graniţa Mexic – SUA. Toţi preşedinţii precedenţi s-au făcut că nu observă fenomenul. Dar americanii din statele limitrofe, Arizona, California, Texas trăiesc cu frică zilnic pentru că prin grădinile lor trec noaptea înarmaţi imigranţi fără acte, dileri de droguri etc. În legătură cu musulmanii, Trump a subliniat în repetate rânduri că s-a referit la o interdicţie temporară a imigrării lor pentru a se cerceta starea terorismului musulman în interiorul Americii şi s-a pronunţat astfel în contextul atacului terorist de la San Bernardino din California. S-a preluat de către media doar ideea de interdicţie, omiţându-se caracterul ei temporar. A spune adevărul pe jumătate însemnează a-l falsifica integral. Donald Trump a dovedit că ştie să lupte în condiţiile în care nu doar presa neoliberală îl ataca fără încetare, dar o majoritate a partidului republican se disocia sarcastic de el, ridiculizându-l nu o dată şi asta s-a petrecut până nu demult. Acum pot fi văzuţi oportuniştii curtându-l pe cel legitimat de mulţime. Vor toţi funcţii grase în noul guvern, vor să refacă partidul republican descompus de trădare. O tempora!
Nu în ultimă instanţă a fost importantă pentru votanţii lui Donald Trump intenţia lui expresă de a face pace cu lumea din afara Americii. Poporul american s-a săturat să vadă banii colectaţi din buzunarele lui, prăpădiţi în aventuri războinice costisitoare, care aduc tragedii în familiile de aici şi în familiile din ţări situate la mii de mile depărtare. Cred că a reţinut fiecare că în „victory speech” (discursul victoriei), Trump a formulat clar direcţiile politicii sale externe: „We will get along with all other nations willing to get along with us. We will deal fairly to everyone – all people and all other nations. We will seek common ground, not hostility, partnership, not conflict” (Ne vom înţelege cu toate naţiunile dornice să se înţeleagă cu noi. Vom trata cinstit cu oricine – cu toţi oamenii şi toate naţiunile. Vom căuta temeiul comun, nu ostilitatea, parteneriatul, nu conflictul). Asemenea gânduri de bun simţ n-au fost demult rostite de un preşedinte nou ales. De la G.W. Bush încoace au zăngănit fără încetare armele. Imediat după 9/11 s-a întocmit la Pentagon lista celor şapte ţări care urmau să fie invadate, dintre care până acum doar Iranul a scăpat de „humanitarian intervention” (intervenţia umanitară). Hillary Clinton a votat ca senatoare pentru invadarea Irakului şi a continuat pe tot parcursul mandatului de secretară de stat să militeze straşnic pentru distrugerea atâtor popoare din Midle East. Este celebru videoclipul în care, parafrazându-l pe Cezar, a rostit râzând „we came, we saw, he’s dead” (am venit, am văzut, el e mort), referitor la uciderea lui Gadafi. Acel videoclip a îngrozit pe mulţi şi eu mă număr printre ei. Oamenii vorbeau din ce în ce mai mult de Armagedon. Moştenirea pe care Hillary Clinton o lasă împreună cu Obama în domeniul politicii externe este sinistră. Va fi nevoie de timp ca lumea să îşi redobândească încrederea în Statele Unite ale Americii. Ca să ai prieteni nu poţi trata mereu de pe poziţia de dictat, mai ales când lumea se diversifică, devenind multipolară. Popoarele ultragiate vor crede o vreme ca troienii: „Timeo Danaos et dona ferentes”.
Să nădăjduim că raţiunea şi bunul simţ vor prevala şi ne vom bucura de pace. Eu mă întorc la marele nostru Mihai Eminescu spre a aminti de imaginea prismei de cristal cu faţete strălucitoare cu care este comparată umanitatea în romanul său Geniul pustiu. Să ne întoarcem tot mai des la marii poeţi ca să ne întoarcem la noi înşine, lucru fără de care nici o revoluţie tehnică nu face două parale. Căci vorba lui Christos la ce să ne fie bune comorile, dacă ne-am pierdut sufletele. Eu zic că acesta este mesajul profund al alegerilor americane din 2016.
———————-
Dr. Silvia JINGA
Waterford, Michigan, SUA
10 noiembrie 2016
