Pe firul vieţii: tanka

Copilăria

se scaldă liniştită-n

gândul transparent –

în calendarul vieţii

O tempora! O mores!

x

Adolescenţa

identitate falsă-n

tumultul junglei –

încolţit de îndoieli

firul vieţii cu noduri

x

Cu simplitate

printre pomii înfloriţi

o sărutare –

îmbrăţişez tinereţea

lăsată-n poza alb-negru

x

La slujba de seară-n

desaga senectuţii

cerul plin de nori –

descopăr un nou pământ

şi-un cer nou mă-nconjoară

Am o singură dorință vie,  să fiu îngropat în poezie.

X

Sunt totalmente derutat; nu înțeleg cum

unii  din noi au primit suflet și alții au ratat.

X

Planetele se învârt pentru a-și arăta toate farmecele.

X

Din păcate partea noastră tare are hotare.

X

Centrul de greutate a omului se află în creier. Ați știut?

X

La Dumnezeu nu, dar la credință putem renunța.

X

Este inexplicabil cum iubirea de la început se poate pierde într-un minut.

X

Polii deși-s opuși, nu sunt dușmănoși.

X

Ceea ce ne unește pe toți sunt pământul, aerul și cerul.

X

Și în lumea anonimilor sunt personalități.

Ne place progresul, dar suntem îngropați în rutină.

X

Putem supraviețui catastrofelor mondiale, nu și propriului noastru sfârșit.

X

Porțile vieții se închid cu câteva lopeți de pământ și o biată lumânare.

X

Nu există miracole și totuși credem în ele.

X

Pentru unele conflicte e destul un  cuvânt răsucit.

X

Viața nu-i o cacialma, totuși  se poate glumi cu ea.

Harry Ross

Ierusalim

5.11.015

„Nu dor nici luptele pierdute, nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute care să lupte nu mai vor.

 Înfrânt nu eşti atunci când sângeri, nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis”.

(Radu Gyr)

Am pierdut o bătălie nu însă şi victoria finală. Să nu renunţăm la vis. Rezultatele numărării voturilor de la orele aprox. 23:00 arătau deja clar la „pobeda” lui Dodon. A fost ca un duş rece pentru mulţi dintre cei care au votat conştient. „Boborul” turmentat care l-a votat pe Dodon dormea adânc după o sticlă de votcă sau câţiva litri de vin băute. Nu că nu s-ar fi aşteptat la acest rezultat dar modul în care a procedat această gaşcă şi în ziua alegerilor a fost unul ieşit din comun. Întreaga campanie electorală dusă de Dodon şi echipa plahotniucistă a fost extrem de murdară, cu grave încălcări ale legislaţiei, financiare, a elementarului bun simţ. În toate dezbaterile electorale care în lumea civilizată se bazează pe concurs de programe, Dodon şi valeţii săi au mers pe calea: ce nu ar spune interlocutorul să răspundă „Şi tu eşti hoţ…”. În noaptea de după alegeri internauţii glumeau cu umor amar: „Mâine ne întâlnim la aeroportul internaţional”. Tineretul nu-şi mai vede viitorul aici acasă, în acest colţ de ţară capturat de mafioţi, hoţi, oligarhi.

În „noaptea lui Bartolomeu” clica aşa numiţilor socialişti jubila. Minoritatea găgăuză, care conform datelor CEC a votat în proporţie de 99,1% pentru Dodon (nici L.I. Brejnev pe timpuri nu acumula un aşa scor electoral!), duminică seara (când încă nu erau cunoscute rezultatele finale!) î-l felicitau pe preşedintele lor. Zeci de maşini şi tineri turmentaţi scandau pe străzile Comratului „Dodon nash prezident!” (Dodon e preşedintele nostru!). Desigur este doar al lor. Aşa numitul „preşedinte al tuturor” Dodon este preşedintele minorităţilor găgăuze şi bulgare (apr. 6%), care de peste 200 de ani sunt corcoliţi de ruşi. Este preşedintele minorităţii ruse (apr. 6%), care de peste 200 de ani (cu mici întreruperi) nu se coboară din posturile de conducere. A fost votat de o bună parte a ucrainenilor (apr. 9%) rusificaţi în pofida declaraţiilor tâmpite ale lui Dodon vis-a-vis de ţara lor etnică. A fost votat de o masă de etnici români (moldoveni) turmentată, debusolată, minţită. El nu-şi dă seama că este „boul” (aşa ne consideră velicoruşii şi adepţii lor) condus în continuare de minorităţile agresive. Când se va trezi din această mahmureală îşi va da seama pe cine a votat dar va fi târziu. Deci, Dodon nu este preşedintele nostru, nu este preşedintele majorităţii titulare în acest colţ de ţară, nu este preşedintele cu care va dialoga Ucraina „Ucraina va dialoga cu acel preşedinte, ce îi va respecta suveranitatea!” (Ambasadorul Ucrainei Ivan Hnatişin), deci este un aşa zis preşedinte.

Primii care l-au felicitat pe Dodon au fost cei doi Vladimiri (ce unitate în scopuri şi credinţă între drept credinciosul Vladimir şi ateul kgb-ist Vladimir Putin!): mitropolitul Vladimir al „întregii Moldove” (cărei Moldove întregi, poate şi a celei din partea dreaptă a Prutului?) şi ţarul Vladimir (al „întregii Rusii”). Ţarul Putin deja la chemat pe Dodon la Moscova pentru ai da firmanul şi primele instrucţiuni. „Respectăm alegerea poporului moldovean. Suntem impresionaţi” (D. Peskov). „Este un exerciţiu nou pentru Moldova să aibă Preşedinte de stânga şi guvernare de dreapta” declară preşedintele parlamentului A. Candu. Să te cruceşti nu alta: Candu, finul lui Plahotniuc, Plahotniuc sunt de dreapta???

Să încercăm să analizăm niţel cauzele înfrângerii noastre (corect s-a exprimat dna Ala Mândâcanu din diaspora din Canada „Nu Maia Sandu a pierdut. Am pierdut noi toţi”. Conform tuturor analiştilor politici, jurnaliştilor, a fost cea mai murdară campanie electorală de la independenţă încoace, culminând cu fraude de tot soiul: financiare, morale, electorale etc. Încălcările legislaţiei au început cu mult înaintea declanşării oficiale a campaniei electorale şi a culminat în ziua alegerilor. Vă amintiţi cum mai mult de o jumătate de an în urmă Dodon în calitate de preşedinte îi „vizita pe cei săraci”, făcând donaţii grase (primite de la generosul stăpân!), diverşi oficiali ruşi ne „fericeau” cu vizitele lor în această gubernie a lor şi ne „luminau” că Dodon este cel mai bun preşedinte (cele două vizite ale vicepremierului rus D. Rogozin au avut doar acest scop).

A fost un vot influenţat masiv de către Rusia prin toate mijloacele disponibile – suportul financiar, logistic, informaţional masiv. A fost un vot geopolitic orice ar spune diverşi analişti politici. 99% de găgăuzi şi bulgari să-l  voteze pe Dodon, omul Kremlinului, să nu voteze un program antioligarhic, anticorupţie, antihoţie de parca miliardele furate nu au fost furate şi din buzunarele lor, vorbeşte despre totul.

De ce sa nu recunoastem, am pierdut, de asemenea, pentru că şi de această dată pe interior nu am fost uniti. Dacă în vară se reuşea unificarea centru-dreptei în jurul singurului candidat Maia Sandu, dacă puzderia de napoleonaşi nu se avântau cu pieptul dezgolit în faţa ambrazurii putinist-dodonist-plahotniuciste, rezultatele ar fi fost, la sigur, altele. Mesajele anti-Sandu aduse în primul tur de unii concurenţi electorali de pe centru-dreapta (Ghimpu, Leancă, Guţu), preluate şi multiplicate masiv de imperiul mediatic putinist-dodonist-plahotniucist, nu au mai putut fi anihilate în perioada scurta de doar două săptămâni, neavând la îndemână nici sursele de informare necesare.

Am pierdut în pofida organizării la nivelul cel mai înalt al excepţionalei diaspore care a făcut mari eforturi pentru a participa la vot, pentru a salva aceasta aşchie de popor, pentru aşi salva părinţii, rămaşi acasă, pe care tot ei îi hrănesc cu miliardele trimise acasă (guvernarea le dă doar o pensie mizeră de 700 lei!) dar nu le-a reusit.

A câştigat Chişinăul cu peste 53%, a câştigat centrul Basarabiei mult mai informat, dar în general pe Republică am pierdut. Am pierdut masiv în zonele unde adevărul nu a ajuns, unde prin intermediul imperiului mediatic al oligarhilor Plahotniuc şi Dodon, al zecilor de posturi ruseşti, a ajuns doar minciuna.

Am pierdut în pofida mobilizării la maxim a unei părţi de electorat (celei mai conştiente!), care a reuşit să aducă un scor totuşi onorabil (peste 48% cu un lider format în mai puţin de o lună, fără bani, fără promovare mediatică!).

Deja este cunoscut faptul că am pierdut din cauza fraudelor masive. Se vede că aceşti urmaşi ai bolşevicilor se conduc de principiul lui Stalin: „Nu contează cum se votează contează cine numără voturile!”. În alegerile parlamentare din 4 aprilie 2009 bolşevicul capitalist V. Voronin şi clica lui au fraudat masiv alegerile, care ulterior au dus la alegeri anticipate. La 13 noiembrie 2016 socialistul capitalist Dodon şi democratul Plahotniuc, de asemenea, au fraudat masiv alegerile prin: inversarea rezultatelor votării în peste 12 circumscripţii (pentru a stabili toate fraudele de acest fel e strict necesar să fie verificate procesele verbale);  încălcarea dreptului la vot în diasporă (la Londra, Paris, Italia); aducerea organizată (fără plată!) a peste 20.000 de alegători de peste Nistru („ajutor frăţesc” de la „preşedintele Şevciuc” pentru „preşedintele Dodon”) la secţiile de votare din partea dreaptă (ca prin minune buletinele la aceste secţii de votare nu s-au terminat precum la Londra, Paris, în Italia!), unde conform bravilor noştri membri CEC nu a fost încălcată legea care prevede nu mai mult de 3000 de buletine la o secţie de votare; votarea cu peste 99% pentru un singur candidat (nici pe timpurile sovietice nu erau atinse astfel de rezultate”). Vom fi priviţi ca nişte boi mânaţi din urmă dacă toate aceste fărădelegi nu vor fi sancţionate.

Şi bravii noştri tineri au demonstrat că nu vor să fie priviţi ca nişte boi ascultători (precum sunt priviţi unii dintre părinţii lor!) şi au ieşit ieri la protest. Aceşti tineri trebuie susţinuţi. „Nu dor nici luptele pierdute, nici rănile din piept nu dor, cum dor acele braţe slute care să lupte nu mai vor”. Să demonstrăm că vrem să luptăm cu oligarhia, hoţia, corupţia. Primii au fost cei din Diasporă care-i susţin. „După ce ne-au furat banii trimişi acasă, ne-au furat şi dreptul la vot!…Să ne solidarizăm cu tinerii de la Chişinău. Să cerem invalidarea alegerilor de către Curtea Constituţională” declară diaspora care cheamă la un miting de protest pe 15 noiembrie. Să fim cu toţii alături de tineri care în pofida faptului că în repetate rânduri au fost trădaţi (mă refer în primul rând la visele tinerilor de la 7 aprilie 2009, călcate în picioare pe parcursul acestor 7 ani în primul rând de Filat, în care s-a investit multe speranţe şi care trebuia să devină un erou naţional prin integrarea reală a acestui colţ de ţară în Uniunea Europeană, preferând însă puşcăria, dar şi in Ghimpu, care prin actiunile sale negândite a compromis serios idealul Reunirii) s-au ridicat în picioare din genunchi. Să cerem invalidarea rezultatelor scrutinului fraudat şi repetarea lor.

Sa încercăm sa vedem şi partea bună în această înfrângere. Este foarte clar că Dodon nu va reuşi să-şi realizeze programul electoral extrem de nerealist. În aceasta perioadă Guvernarea oligarhică (acum în componenţă deplină cum a dorit Plahotniuc) va trebui să rezolve foarte multe probleme: şi problema miliardelor furate; şi grava criză economică; şi relaţiile grav deteriorate cu vecinii s.m.a., pe care însă nu le va putea rezolva. Aceasta va eroda masiv electoratul sau, îi va trezi pe unii creduli, să nu mă exprim mai dur, care l-au votat şi de această dată. Este clar că acum Dodon şi Plahotniuc vor forma un puternic centru de stânga din diverse partide şi aşchiile lor. În acest context este strict necesară reformatarea centru-dreptei şi pregătirea către alegerile parlamentare. Acesta va fi un maraton pe distanţă lungă şi va trebui să rezistăm. Având un atare lider recunoscut cum este dna Maia Sandu, consolidându-ne în jurul ei (să-i lăsăm pe napoleonaşii care nu mai pot realiza nimic de unii singuri!), avem şanse reale în viitoarele alegeri parlamentare. Rolul nostru în această perioadă va fi să ne organizăm pentru lupta viitoare, să ripostăm organizat împotriva oricăror atentate din partea lui Dodon asupra sfintei-sfintelor – Limba Română şi Istoria Românilor la care, din lipsa de spaţiu de manevrare, la sigur va atenta acest Pavlik Morozov.

Să nu ne lăsăm învinşi. „Adevăratele înfrângeri, sunt renunţările la vis”.

————————

Valeriu DULGHERU

Chişinău, 15 noiembrie 2016

Activitatea desfăşurată de către preotul Vasile Lucaciu în America în scopul realizării Marii Unităţi Naţionale

Prof. Mircea Botiş
Pr.stavr. Radu Botiş

Personalitate politică complexă a epocii sale, Dr. Vasile Lucaciu, s-a situat în prim-planul marilor evenimente sociale, politice şi naţionale, valorificând la maximum condiţiile existente pentru cauza poporului român. A ştiut mai bine decât nimeni altul să conceapă soluţii realiste, specifice de la caz la caz, pe care le-a integrat în ansamblul strategiei şi tacticii generale, în vederea realizării obiectivelor propuse.

Preotul şi omul politic au făcut casă bună în cadrul aceleaşi persoane întrucât, nu de multe ori a folosit biserica pentru a-şi expune cu propriile argumente ideile mobilizatoare pentru pregătirea şi înfăptuirea Marii Uniri.

Participant activ la realizarea şi activarea Memorandumului (1892), alături de Ion Raţiu şi George Pop de Băseşti, la activarea spiritului politic a românilor transilvăneni în cadrul Conferinţei de la Sibiu din anul 1905,Vasile Lucaciu va acţiona ca nimeni altul pentru a sluji interesele neamului în perioada în care a fost pregătită Marea Unire.

Încă de la începutul primului război mondial a militat în direcţia intrării României în război alături de Antanta. Participă în calitate de preşedinte al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor” la diferite manifestaţii şi activităţi politice. Din vara anului 1916 acţionează şi de la tribuna parlamentului României, având rolul, conform lui Octavian Goga, „de factor determinant al ideii care trebuia să aprindă flacăra războiului de dezrobire, dar salvând în acelaşi timp pe seama umanităţii şi demnitatea românismului din Ardeal”. Odată cu intrarea României în război alături de Antanta, la 14 august 1916, Vasile Lucaciu depune mari eforturi pentru organizarea celor 25.000 de transilvăneni refugiaţi în România, într-o unitate de voluntari ai armatei române, ca şi a prizonierilor de război ardeleni, din Rusia, Italia, Serbia şi Franţa, înrolaţi iniţial în armatele austro-ungare. Aducerea în România a acestor prizonieri se impunea din considerente superioare naţionale. Fiind în Regat şi, eventual făcând parte din armata română, s-ar cultiva în ei spiritul de solidaritate şi li s-ar trezi conştiinţa de unitate şi mândrie naţională, atât de necesare generaţiilor care vor să lupte sub stindard naţional. Este raportul unui grup de români refugiaţi din Ardeal, în frunte cu Vasile Lucaciu, Dr. Ioan Nistor, Octavian Tăslăuanu sau Onisifor Ghibu.

Iniţiativa cuprinderii românilor transilvăneni şi bucovineni în rândurile armatei române şi lupta efectivă cu arma în mână pentru eliberarea românilor subjugaţi, ca şi extinderea acesteia asupra românilor din Rusia, au creat premisele pentru succesele din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

În noile condiţii istorice, constatând că propaganda noastră în străinătate este foarte slabă, guvernul român a decis să trimită în mai multe state aliate sau neutre (Franţa, Rusia, S.U.A, Italia, Anglia, Elveţia) misiuni politice, cu scopul de a face cunoscute revendicările noastre în Occident. Una din primele acţiuni în această direcţie a reprezentat-o trimiterea de către guvernul român în aprilie 1917 a unei Misiuni Patriotice Naţionale neoficiale în S.U.A avându-l în frunte pe Vasile Lucaciu. Poate că alegerea acestuia nu a fost întâmplătoare şi, în contextul în care, Lucaciu îi avea stabiliţi acolo pe Constantin Lucaciu, fratele său, pe Epaminonda Lucaciu, fiul şi pe cumnatul său, Gheorghe Barbul.

Vasile Lucaciu s-a bucurat de o largă audienţă nu numai în rândul românilor din America ci şi în ale unor largi cercuri politice americane, reuşind să prezinte cu mare succes dezideratele naţionale ale poporului român, legitimitatea făuririi statului naţional unitar, liber şi independent. Astfel, la întrunirile populare ce au avut loc la Cleveland-Ohio, Yongstown, Trenton, Boston, Baltimore, Chicago, a ieşit în evidenţă talentul de mare orator al părintelui Lucaciu, care a fascinat şi entuziasmat întreaga sa asistenţă.

La 2 iulie 1917, delegaţia română a fost primită la Casa Alba, de către secretarul de stat Robert Lansing, unde Vasile Lucaciu, într-o alocuţiune plină de conţinut a expus scopul patriotic al Misiunii condusă de către el, ca şi situaţia critică a statului român în acele împrejurări. ”De la războiul prezent, România spera să realizeze unirea tuturor românilor, incluzând pe cei din Transilvania, Bucovina, Banat cu Ţara Mamă, formând România Mare”. Salutând delegaţia română, în cuvântul său de răspuns, secretarul de stat a subliniat că „Statele Unite vor da tot sprijinul său sforţărilor României de libertate şi unitate naţională şi că guvernul său priveşte cu simpatie scopul Misiunii. Această primă întâlnire cu oficialităţile americane ca şi vizitele delegaţiei române la o seamă de personalităţi politice între care şi ministrul de război: Netwon Baken, sau la Legaţiile Franţei şi Italiei, au avut ecou favorabil în rândul opiniei publice americane.

Cu deosebită satisfacţie a fost primită Misiunea de către toţi românii aflaţi în S.U.A., de către organizaţiile culturale şi filantropice, de presa românească de peste Ocean. Articolele salutau cu multă bucurie pe solii României, care aveau în frunte pe Vasile Lucaciu căci ”vedem în el solul drag şi mult aşteptat al ţării noastre, al căminului nostru din copilărie, pe solul iubit al năzuinţelor noastre naţionale”.

Una din principalele acţiuni iniţiate de Vasile Lucaciu împreună cu ceilalţi membrii ai legaţiei, în special cu Vasile Stoica, a fost stabilirea de legături cu coloniile româneşti din New York, Chicago, Detroit, Cleveland, Philadelphia, Indianapolis, Trenton, Cincinatti, Buffalo, şi a.s. ” Am vizitat aproape toate centrele locuite de români pe teritoriul S.U.A, şi peste tot a domnit un mare entuziasm”, spunea părintele Lucaciu. Datorită activităţii depuse împreună cu fiul său, Epaminonda, Vasile Stoica, Paul Negulescu, Ioan Podea, Gavril Barbul, la 5 iulie 1918, au fost puse bazele „Ligii naţionale române” care a cuprins pe toţi românii din organizaţiile culturale şi filantropice, indiferent de credinţe politice şi religioase. Semnificaţia Ligii americane a fost subliniată chiar în comunicatul oficial al Casei Albe din 18 mai 1918: „Românii din toate părţile S.U.A s-au întrunit de curând şi au format o organizaţie naţională activând în folosul României Mari. Totul e supus ideii eliberării nu numai pentru cei din Transilvania, dar şi pentru cei care au fost siliţi să facă o pace aşa de nenorocoasă în România”.

În vederea accentuării obiectivelor naţionale, Vasile Lucaciu şi Misiunea Patriotică Naţională au dat publicităţii 2 manifeste, unul la 3/16 august 1917, intitulat „Către românii din America” şi altul la 2/15 septembrie 1917, „Apel către iubiţii noştri compatrioţi din glorioasa Republică a Statelor Unite”, documente de mare însemnătate naţională pentru românii de peste Ocean, care puneau în evidenţă contribuţia deosebită a marelui tribun al românilor. În primul manifest cheamă românii din S.U.A la unitate şi solidaritate, iar în al doilea rând, arată consecinţele dezastruoase ale războiului, chemând la o colaborare strânsă a românilor cu celelalte naţiuni asuprite din cuprinsul imperiului dualist, pentru a instaura în lume „era dreptului, a libertăţii şi a democraţiei”. O contribuţie valoroasă a adus Vasile Lucaciu în organizarea şi desfăşurarea unor mari mitinguri în principalele colonii româneşti, la care au luat parte numeroşi români, dar şi reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai presei americane. În felul acesta întrunirile căpătau un caracter mult mai larg, fiind abordată o gamă largă de probleme al căror conţinut era axat pe ideea luptei pentru libertate şi unitate naţională a poporului român, să afirme hotărârea de luptă comună a românilor cu reprezentanţii celorlalte popoare subjugate de marile imperii: sârbii, slovacii, cehii, polonezii”. El aprecia cele 12 întruniri publice la care a participat că au fost adevarate „manifestaţiuni naţionale chiar aşa cum poftesc interesele noastre naţionale „

Un ecou deosebit în rândurile opiniei publice americane l-a avut marea adunare de la Yongstown din 2 septembrie 1917 care potrivit revistei „Transilvania”, a fost „electrizată de vorbirea părintelui Lucaciu”. Moţiunea adoptată cu această ocazie exprima hotărârea celor prezenţi de a susţine cu toate forţele cauza războiului, până la unirea tuturor românilor „într-o Românie Mare”. Evidenţiind însemnătatea întrunirii de la Detroit din 16 septembrie 1917, şi cuvântarea foarte pertinentă a părintelui Lucaciu, ziarul „Free Press” scria că „Vasile Lucaciu, trimişii guvernului român, au fost asaltaţi de aplauzele şi urările a 2000 de români. Un succes deosebit a avut şi întrunirea de la Cleveland, din 23 septembrie 1917, la care au luat parte peste 3500 de oameni din oraş şi din localităţile învecinate fiind primite de asemenea numeroase telegrame de adeziune din Trenton, Detroit, Philadelphia, Cincinatti, etc. Din rândul comunităţii românilor americani au luat cuvântul Teofil Roşca, Vasile Stoica, Constantin Harjeu, care au subliniat apropiata colaborare între românii americani şi cei de acasă. Întrunirea prezidată de Vasile Lucaciu, care a rostit un amplu discurs, a avut un impact foarte mare în contextul luptei pentru atingerea dezideratului naţional subliniind că toată istoria noastră „dovedeşte că aici a trăit şi trăieşte în patria sa, pe pământul său propriu, o naţiune conştientă de originea sa, de drepturile sale, de individualitatea sa naţională – naţiunea română”. Tocmai de aceea „noi pretindem numai aceea ce este al nostru, după toată dreptatea dumnezeiască şi omenească, noi pretindem libertate şi democraţie, pretindem înfiinţarea României Mari, cu Bucovina, Ardealul şi Banatul”. Telegrama adresată cu această ocazie preşedintelui american Woodrow Wilson, purtănd semnătura lui Vasile Lucaciu, Dionisie Moldovan şi Mihai Barza, sublinia faptul că, pacea în Europa numai atunci se va instaura, când „popoarele subjugate din Austro-Ungaria vor fi libere, constituindu-se în state naţionale. Era o nouă mărturie a devotamentului lui Vasile Lucaciu pentru cauza celor mulţi şi subjugaţi.

La începutul anului 1918, odată cu venirea lui Constantin Angelescu ca reprezentant al României la Washington, numărul manifestaţiilor pro unioniste a crescut. Situaţia politică impunea urgentarea unor asemenea manifestări în condiţiile în care propaganda austro-ungară creease în rândurile opiniei publice americane o imagine falsă asupra Imperiului Austro-Ungar, asupra vieţii naţiunilor asuprite, asupra României şi a dreptului ei istoric la unitate naţională. Faptul că România a fost silită să semneze armistiţiul şi apoi tratatul de la Bucureşti cu Puterile Centrale din 24 aprilie/7mai 1918, trebuia prezentat în adevărata sa lumină, exprima poziţia clară a ţării noastre în acele momente extrem de critice. De acum, toate manifestările naţionale ale românilor, au căpătat un caracter vehement, de contestare şi protest împotriva înrobitorului tratat impus României. Spre exemplu, întrunirea de la Chicago din 17 februarie 1918, s-a bucurat de un deosebit succes, luând cuvântul profesor universitar Gideon Wels, Miss Harriet Wittum, Dr. Bernard Flexner, din partea autorităţilor americane, Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica, din partea Misiunii Patriotice Naţionale şi Dr. Constantin Angelescu. În cuvântul său, preşedintele Consiliului, statului Illinois, Samuel Insull, a arătat că „Germania poate obliga România să semneze un tratat de pace, dar când războiul se va termina şi când ziua judecăţii va veni, România va rupe acest tratat şi în final va fi reconstruită„. Despre vizita delegaţiei române scrie revista „Roumania„, condusă de Paul Negulescu, care aprecia că peste tot pe unde treceau reprezentanţii poporului român” răsunau uralele nesfârşite ale celor prezenţi”. „De altfel, Constantin Mezea sublinia că între cei care s-au distins în această direcţie merită să-i menţionăm mai ales pe fraţii Gogu şi Paul Negulescu, care au scos la Chicago o revista numită „Romania„ in englezeşte şi româneşte şi au înfiripat o asociaţie a membrilor coloniilor române în America, care au adunat şi au trimis în ţară ajutoare importante şi au luat iniţiativa înjghebării unui corp de voluntari români”.

De o largă audienţă în rândurile opiniei publice americane s-a bucurat şi adunarea naţională de la Indiana Harbour, din 18 februarie 1918, la care a luat parte un numeros public ca şi L. Mc. Cormick, primarul oraşului Walter S. Bresater şi alţi demnitari locali. În cuvântul său ca de obicei, înflăcărat, Vasile Lucaciu l-a salutat pe Dr. C. Angelescu, sosit în S.U.A, „venit ca frate la frate, să arate durerile şi aspiraţiile şi toate nădejdile care se ascund în inimile fiecărui român„, căci, spunea Lucaciu, „sărbătoarea de azi în faţa marilor zile istorice şi în faţa marelui eveniment istoric care ne aşteaptă, în interesul vieţii noastre naţionale şi politice, va cântări mult în balanţa datorintelor noastre„. Deosebit de importantă a fost activitatea publicistică desfăşurată cu ajutorul unor ziarişti de bază, fiind difuzate numeroase broşuri, hărţi şi grafice asupra ariei geografice etnice şi lingvistice a poporului român, a provinciilor sale aflate sub dominaţie austro-ungară: Banatul, Crişana, Maramureşul, Transilvania şi Bucovina. Bun cunoscător al limbilor maghiară şi germană, Vasile Lucaciu a demascat caracterul propagandei deşănţate desfăşurată de presă cu privire la interesele Puterilor Centrale care prin cele mai josnice mijloace, denigrează lupta justă a popoarelor din monarhia dualistă, în scopul menţinerii în continuare a imperiului dualist. Vasile Lucaciu a putut astfel corela şi direcţiona cu maximă eficienţă propaganda românească, considerând ca absolut necesară întărirea legăturilor dintre reprezentanţii românilor şi ai celorlalte naţiuni din imperiu, în vederea înlăturării asupririi, pentru dreptate şi libertate naţională.

O importanţă deosebită pentru propaganda desfăşurată în S.U.A a avut-o tipărirea broşurii „Misiunea Patriotică Naţională Română în Statele Unite”, în mii de exemplare, în limba engleză. Lucrarea cuprindea principalele cuvântări rostite de Vasile Lucaciu cu ocazia diferitelor întruniri publice la care a participat în a doua jumătate a anului 1917, ca şi moţiunile adoptate cu aceste prilejuri, precum şi telegramele trimise factorilor guvernamentali români şi americani, în care se exprima hotărârea românilor transilvăneni şi bucovineni de unire cu România.

O acţiune oficială cu o largă audienţă în rândurile opiniei publice mondiale s-a desfăşurat la Youngstown-Ohio, cu ocazia Congresului Bisericii Ortodoxe la 28 februarie 1918, când, în faţa unei audienţe de mii de români, s-a hotărât trecerea acesteia la mitropolia Bucureştilor ca semn de protest faţă de atitudinea mitropolitului Vasile Mangra,” până când Transilvania nu va fi unită cu România”. În zilele următoare, la 9 şi 10 martie 1918, are loc în aceeaşi localitate un Congres românesc la a cărui pregătire, Vasile Lucaciu şi-a adus o importantă contribuţie, apreciind încă de la 22 februarie 1918 că „s-ar putea ca toate bisericile româneşti din S.U.A să se rupă de autorităţile superioare bisericeşti din Austro-Ungaria şi unindu-se laolaltă, să formeze aici o biserică română neatârnată până la încheierea păcii„. Congresul a exprimat hotărârea răspicată a celor peste 150.000 de participanţi de unire necondiţionată cu România. Ziarele româneşti ca şi unele publicaţii americane au comentat elogios marea adunare de la Youngstown, apreciind pe bună dreptate că „a fost fără îndoială cea mai măreaţă manifestaţiune a românilor din Statele Unite, la care „Vasile Lucaciu şi-a adus o contribuţie remarcabilă”, că „hotărârea de unire este un act atât de măreţ, strălucit şi hotărâtor în istoria neamului nostru că va face un puternic ecou în întreaga lume”.

O delegaţie românească s-a prezentat a doua zi la preşedintele american Woodrow Wilson căruia i-a înmânat documentul adoptat la congres, exprimându-şi în acelaşi timp voinţa celor 200.000 de români americani, de unire a Transilvaniei cu România. La Chicago, Indiana şi alte localităţi, mii de români au demonstrat cu steaguri româneşti şi americane, cerând unirea Transilvaniei cu România.

La data de 5 iulie 1918, a avut loc la Washington un congres al tuturor organizaţiilor româneşti din America luând fiinţă cu această ocazie „Liga Naţională Română”, sub preşedinţia lui Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu, având în componenţa sa peste 150.000 de membrii. Această organizaţie a românilor, împreună cu altele similare ale cehilor, sârbilor, polonezilor şi italienilor au constituit „Uniunea Medio Europeană”, îndreptate împotriva opresorului comun, imperiul austro-ungar.

Încheindu-şi activitatea peste Ocean, Vasile Lucaciu a plecat la Paris, căci în acest loc se va concentra de acum înainte activitatea politică mondială. Era evident atunci ca şi astăzi pentru noi ca şi în Franţa, bătălia politică dusă de către români trebuie să îl aibă ca port-drapel pe neobositul Vasile Lucaciu. Aici au fost puse bazele, la 6 septembrie 1918, a „Consiliului Naţional Român”, în vederea coordonării luptei naţionale a românilor, având în frunte pe Vasile Lucaciu şi Dr. Ion Cantacuzino, mandat de mare onoare şi răspundere patriotică. Noul organism politic menit a cuprinde şi exprima interesele românilor din Franţa, Italia, S.U.A şi din alte locuri, a dat noi dimensiuni manifestărilor româneşti pe linia desăvârşirii statului naţional unitar.

În aceeaşi direcţie naţională a acţionat în Italia şi Elveţia, luând parte şi aici la multe manifestări politice.

După o activitate laborioasă care implica şi contacte cu delegaţia română de la Conferinţa de Pace de la Paris, care a pus capăt primului război mondial, Vasile Lucaciu s-a reîntors în ţară în toamna anului 1919, unde i s-a făcut o primire impresionantă. La Gherla, Dej, Satu Mare, Baia Mare, ca şi la Şişeşti, peste tot, a fost întâmpinat cu multă căldură. La Satu Mare, la 13 octombrie 1919, cei prezenţi i-au mulţumit lui Lucaciu pentru „munca neobosită şi martirajul ce aţi îndurat atunci când poporul român gemea sub jug străin”.

Deşi istovit de drumuri, slăbit de boala de inimă ce se agrava din zi în zi, Vasile Lucaciu a participat pe măsura puterilor sale, la viaţa politică a ţării, mai întâi la câteva şedinţe ale Consiliului Dirigent (al caruri membru a fost), apoi în cadrul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1919. Pe baza unui program electoral minimal, Vasile Lucaciu a fost ales deputat în primul parlament al României Mari, făcând parte din secţiunea I a Camerei Deputatilor, alături de mari oameni politici şi de cultură: Vintilă Brătianu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Gheorghe Cristescu, Ion Agârbiceanu, Grigore Iunian, Aurel Lazăr, etc.

Consecvent opiniilor sale de unitate desăvârşită a naţiunii, Lucaciu a înţeles că în noile condiţii istorice date de reîntregirea ţării, se impunea mai mult ca oricând o activitate convergentă a tuturor forţelor la nivelul întregii ţări, pentru consolidarea edificiului statal, pentru consistente reforme economice şi politice, pentru dezvoltarea culturii naţionale şi întărirea suveranităţii României în conceptul popoarelor lumii.

Note

1. Conferinţele părintelui Vasile Lucaciu, p. 65; „Adevărul”, an XXIX, nr. 10473, din 8 mai 1916.
2. „America” (Cleveland), an XII, nr. 56, din 15 iulie 1917
3. „America”, nr. 52, din 1 iulie 1917. ”În numele românilor conştienţi de chemarea şi datorinţele lor faţă de neam şi ţară – scris ziarul – salutăm cu bucurie şi cu însufleţire Misiunea română, salutăm pe (Leul de la ªişeşti), tribun al Ardealului”. Vezi şi „Libertatea”, nr. 1, din 2 august 1917; ”America”, nr. 56 şi 78, din 15 iulie 1917, 31 august 1917; ”Transilvania”, din 30 august 1917; ”Tribuna”, din 28 iulie 1917; „Românul”, din 18, 24 şi 30 august 1917.
4. Vasile Stoica, ”În America pentru cauza românească”, Tip. Universul, Bucureşti 1926; vezi şi articolul „Unirea elementului românesc din Statele Unite, înfăptuită”, („America”, nr. 109 din 16 mai 1918).
5. „The Official Bulletin”, din 18 mai 1918; vezi şi „America”, nr. 107 şi 109, din 14 şi 16 mai 1918.
6. „Libertatea”, nr. 5 din 30 august 1917. Vezi şi „Transilvania”, nr. 2, din 29 august 1917.
7. „America”, nr. 94, din 20 septembrie 1917; vezi şi Vasile Lucaciu „The Roumanian Patriotic National Mission To The United States of America” 1917, p. 7-11, 20-24.
8. Vasile Lucaciu, ”The Roumanian Patriotic National Mission To The United States of America. 1917, p. 1-39.
9. „Transilvania” (Yougstown), nr. 3, din 5 septembrie 1917.
10. „Free Press” (Detroit), din 18 septembrie 1917.
11. „America”, nr. 98, din 25 septembrie 1917.
12. „Dimineaţa”, an XII, nr. 4021, din 15 mai 1915.
13. „America”, nr. 46, din 2 martie 1918.
14. Arh., M.A.E., Fond 71/1914-1915, dos. 302. Raport din 28 martie 1918; Bibl. Acad. R.S.R., Arhiva Angelescu I, mss. 17, p. 1-12., mss. 18, p. 1-10
15. Bibl. Acad. R.S.R, Arhiva Angelescu, I, mss. 17, f. 8.
16. „America”, nr. 54, din 12 martie 1918.
17. „America”, nr. 58, din 16 martie 1918.
18. „Roumania”, an. I, nr. 8, martie 1918, p. 201-203; ”America”, nr. 54 din 12 martie 1918.
19. Bibl. Acad. R.S.R., Arhiva Angelescu, XIX, Varia 9, Actul din 10 octombrie 1918.

• • •
The article was originally published on 20 May 1996 in Norwegian, under the title “Norge og det ‘sivile samfunn’ “, in the newspaper Aftenposten. Nils Morten Udgaard(1) was then Aftenposten’s editor for foreign affairs.
•
References in the text to three items which are not usually well-known to foreign readers: the Lund Commission’s Report, Arbeiderbladet, and Einar Gerhandsen, are explained below the article.
•
The article is translated and published here on 13 November 2016 with the author’s generous consent. The translator, not the author, is responsible for any misrepresentation of the original text of the article, and is also responsible for translations of passages which the author has quoted from other sources.
Translation: Marianne Haslev Skånland
Consultant: Richard Holton Pierce
• • •

What is most surprising in the Lund Commission’s great Report(2) about the secret services is not that it reveals security agents who acted beyond their authority, but that it documents a complete failure of the Norwegian state’s legal control mechanisms. The punishable activities which the police wish to place under surveillance are as a rule “far from concrete, and unspecified in detail”, the Commission writes, pointing out that “in spite of this there is virtually no instance in which the decisions of the court contain any independent appraisals”. The control carried out by Forhørsretten (the Court of examination and summary jurisdiction) has not functioned as the guarantor of legal security it was intended to be, says the Report. It points to examples – secret control of accounts in the banks – in which “this illegal practice has found support in the decisions of the Court of examination”.

Much of what the Report refers to from earlier periods calls to mind Eastern Europe and the historian Jens Arup Seip’s essay “Fra embedsmannsstat til ettpartistat” (From civil servant state to one-party state). In his opinion, the Labour Party “has a party machine unequalled in the West outside of the parties calling themselves communistic”. That was in 1963. Last Saturday, Seip was echoed by chief editor of the newspaper Arbeiderbladet(3), Steinar Hansson, who writes about the Lund Report and about “an epoch which was no golden age but a one-eyed and far too dogmatically conformist society; a system with simple and often authoritarian solutions which have been idyllised in many types of political debates in the years following”. The image of Einar Gerhardsen’s(4) Norway is showing cracks.

This is where we have something to learn from the experiences of the East Europeans. When their monolithic one-party states collapsed, the idea of “civilian society” flourished greatly: the need for strong and independent institutions independent of the power of the state, making society rich precisely because of its diversity – a check and counterweight against new concentration of power and intellectual regimentation. If we were to ask ourselves how strong this “civil society” really is in today’s Norway, the answer would have to be that it is, after all, still rather weak – even if not as weak as before.

Low court profile

The courts in Norway, the judicial power, have chosen a low and somewhat passive profile in our society. The constitution mentions the courts only briefly; their task as controller of the other powers of the state has been less central with us than in several other countries. Norwegian courts are administered by the same Justice Department that is responsible for the prosecuting authority, for those who conduct cases before the courts on behalf of the state, and for every appointment to posts in the judicial system. The Supreme Court has not been actively engaged in the debate about the quality of administration of justice in Norway, beyond its own decisions.

Recently, judges themselves have begun to react. As late as in March this year, with the Lund Report being just around the corner, the Government appointed a committee with strong and well-established jurists – led by the Chief Justice of the Supreme Court Carsten Smith – to report on whether the independence of the courts is sufficiently attended to.

Another institution, almost equally important, which may probably be moving towards greater independence, is Norges Bank (Norway’s Central Bank). It was the bank’s traditional loyalty to power, to the government and a “passive” majority in Parliament, that led in 1986 to an interest policy that triggered a landslide of personal bankruptcies, broke the large Norwegian banks, and tipped them into the lap of the state – where they are still to be found. The financial power of the state has increased in Norway, quite contrary to the concepts of a “civil society”.

According to Hermod Skånland, the governor of Norges Bank at the time, by not taking on an open conflict in 1986 about a higher interest rate in order to put a damper on the yuppie wave sooner, the bank got “the possibility of the gradual process which has over time given results” in the direction of greater independence. How great Norges Bank’s independence really is, we don’t know – it has not been tested again. We can only take note of the words of the former Chairman of the US Federal Reserve, Paul A. Volcker, who wants greater independence, because it “secures a milieu in which expertise, continuity and integrity can be promoted”.

Homogeneous intellectual world

The universities in Norway do not play the independent role we know especially from Britain and the USA. We have a school system with minimum pluralism – one secretary of state decides what a whole nation is to learn. One state church and, until recently, one tv monopoly governed by former secretaries of state have also contributed to producing a very homogeneous intellectual world in Norway: The ideas that in reality it is the state that should govern and that most areas of life in society ought to be put under political control – these are basic social-democratic attitudes which find wide acceptance in Norway. Moreover, there is a diffuse belief that we do not really need such strong barriers against abuse of power, because that is a greater problem for other countries than it is for us.

The Lund Commission’s Report teaches us a different lesson: It tells us that a society which does not protect its own corrective mechanisms can become a danger – to itself.

• • •

(1)
Informational reference to Nils Morten Udgaard may be found e.g. here:
• Speakers CVs – Joint EFTA Parliamentary and Consultative Committees Conference
• Minister of Culture and Church Affairs Valgerd Svarstad Haugland: Willy Brandt Prize 2003
• Nils Morten Udgaard (in Norwegian)

(2)
The Lund Commission’s Report

(3)
Arbeiderbladet was the main daily newspaper specifically associated with the Norwegian Labour Party. Like many other Norwegian papers, it is today no longer formally associated with any party, but is Labour oriented. Its name is now Dagsavisen.

(4)
Einar Gerhardsen was Norway’s Labour Party prime minister for altogether 17 years over a 20 year period.

Sursa http://www.mhskanland.net/page120/page381/page381.html

Frumoasa doamnă întru Dumnezeu și umbră

            Mariana Gurza atinge grația poeziei prin  împărtășirea trăirilor sale cu părinți și copii, eroi și sfinți, Bucovina și Zenon. Așa cum la Eminescu melancolia se face vers, la Valmiki soka (durere)  devine sloka (verset), aici umbra se face litanie. Singurătatea de neam și nemaineam poartă rezistența prin logos, înviere la înviere. Unul câte unul, poemele se caută liturgic revărsând pietatea domestic-zenoniană.

            ”Eram frumoasă, / când te aşteptam.” (Eram frumoasă). „Am crezut că travestindu-mă / în lumină, / în disperare / am să-ţi adorm imaginaţia.” (Cerul plânge  în inima mea). „Am crezut că ştii / cine sunt. / Eu mă credeam, / deopotrivă că sunt / şi umbră şi fiinţă.” (Spune-mi cine sunt). „Se făcea că sunt pasăre-n zbor. / A câta din numărătoarea / lui Dumnezeu?” (Zbor printre nori). „mă uimești, prieten / cu dorinţa ta de a merge / pe urmele sfinţilor, /de a te întoarce spre tine însuţi.” (Mă uimești, prietene). „Unde eşti bunicule, uitat printre străini / aruncat într-un colţ de pământ, / ţi-o fi pus cineva o cruce, / fiind român, / sau te-au batjocorit / şi te-au făcut scrum?” (Unde ești bunicule).             „… Alergam înfrigurată / spre un sfeşnic  pribeag / întocmai ca Zenon. / Ne-am surprins amândoi / în noapte întrebând…” (Pe urmele lui Zenon)

            „Vrea să detoneze egoismul din jur” (Adrian Dinu Rachieru), „tăcerea nu-i va zăgăzui sufletul” (Eleonora Schipor), „versurile devin universul şi salvarea sa” (Nina Ceranu).

            Ne exceptând romanţioase declaraţii erotice, poemele Marianei Gurza (bucovineancă născută în Banat, mamă de copii, bunică), au mai mereu dimensiunile rugăciunii Tatăl Nostru.

            Traducătorul a ascultat, concomitent, şi cântece de Frank Sinatra, alegând abia câteva fulguraţii cvasi-mistice aşternute de-a lungul anilor şi publicate în volumele: Paradox sentimental, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii Ed. Artpress, 2003) . Ultimul strigăt Eubeea, 2006).

George Anca

Beautiful Lady unto God and shadow

Mariana Gurza touches the grace of poetry by sharing her feelings and experience of parents and children, heroes and saints, Bucovina and Zenon. As melancholy becomes poetic line for Eminescu, and soka (grief) becames sloka (verse) for Valmiki, in the present case shadow becomes litany. Loneliness – of nation and no-longer-nation – carries the resistance through logos, resurrection upon resurrection. One by one, the poems seek each other liturgically, pouring out the domestic-Zenonian piety.

            ”I was beautiful / when waiting for you.” (I was beautiful). ”I thought that disguising myself / as light, / as despair,

/ I would lull to sleep your imagination.” (The heaven weeps in my heart). ”I thought you know / who I am. / I thought I was /equally / shadow and being.” (Tell me who I am). ”It came as if I was a bird in flight. / Which one in the God’s / counting?” (Flight amidst clouds). ”you amaze me, friend / with your desire to walk / on traces of the saints / to return toward self.” (You amaze me, friend). ”Where are you grandpa, forgotten among strangers / thrown into a corner of ground, / did someone put a cross on you, / being Romanian, / or have they mocked you / and made you ash?” (Where are you grandpa). ”I ran trembling / toward a vagrant candlestick / just like Zeno. / We surprised each other /wondering in the night…” (On Zeno’s footsteps).

            „She wants to detonate the selfishness around” (Adrian Dinu Rachieru), „silence will not restrain her soul” (Eleonora Schipor), „lyrics become her universe and redemption” (Nina Ceranu).

            Without excluding romantic, erotic statements, the poems of Mariana Gurza (with roots in Bucovina, born in Banat, mother of children, and grandmother), almost always bear the literary dimension of Our Father.

            Simultaneously, the translator also listened to songs by Frank Sinatra, only choosing a few quasi-mystical recalls written over the years and published in the volumes: Paradox sentimental / Sentimental Paradox, Ed. Augusta, 1998; Gânduri nocturne / Night thoughts, Ed. Augusta, 1999; Nevoia de a sfida tacerea / Need to defy silence, Ed. Augusta, 2000, Lumini şi umbre / Lights and shadows, Ed.Augusta, 2001; Lacrima iubirii / Tears of love, Ed. Artpress, 2003, Ultimul strigăt / Last cry, Eubeea, 2006.

George Anca

  (Prefață / Preface)  la volumul bilingv de versuri (română-engleză) DUMNEZEU ȘI UMBRĂ/ GOD AND SHADOW, Editura SINGUR, 2016)

De ce Mariana Gurza?

La o primă vedere, s-ar putea spune despre poezia Marianei Gurza că este de un ermetism  pe care mulţi cititori nu l-ar înţelege. Deh, e mult mai uşor să priveşti poezia de azi prin prisma textu-alismului – dar dincolo de aparenta închistare lingvistică explodează versuri neobişnuit de pro-funde; poate în asta stă şi coeficientul de ermetism pe care nu-l neg, doar îl observ (ca parte, nu ca întreg).

Încerc să definesc global maniera scrisului Marianei Gurza, nu să mă raportez la valenţele unui singur volum, astfel că pot opina: aura profe-sorală ca primă senzaţie, când îi citeşti poemele aproape că dispare, dacă te laşi purtat de versuri, fără intenţii critice imediate. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet, decât să trezească emoţia în po-tenţialul cititor?, căci trăim într-o lume în care sentimentul este, după tot mai desele păreri, mult mai uşor de generat pe calculator decât trăit pe viu, la intensitatea generată de fiinţa umană. E drept că actualele resurse tehnologice îndepărtează omul de propria sa expresivitate, îndepărtându-l astfel de partea lui artistică – dar tot drept este că poezia contemporană s-a transformat într-un fel de „bun” ce poate fi vândut ori cumpărat precum o roată de maşină, ca să dau un exemplu. Şi-atunci cum să convingi pe cineva că arta este necesară?

Tot felul de filme şi informaţii mass media spun lumii că arta se măsoară în cotaţii ale caselor de licitaţii, că e valoros numai ce costă mulţi bani, ignorându-se (voit sau din neştiinţă) rostul ei pri-mordial, acela de a ne răscoli fiinţa în alt sens decât cel material.

Prin poezia sa, Mariana Gurza opune curajos latura spirituală celei materiale, „realizării” facile prin materialul/financiarul acestor timpuri dezaxate. De vom privi şi partea spirituală – depin-de doar de noi. De nu, putem spune ca Nietzsche: „Dacă te uiţi adânc în neant, şi neantul se uită la tine”.

            Ştefan Doru Dăncuş

Why Mariana Gurza?

            At a first glance, of Mariana Gurza’s poetry one might say that it is of an hermeticism which many readers would not understand. Aye, it’s much easier to look at today’s poetry through the prism of textualism  – but unusually profound poetic lines explode beyond the apparent linguistic seclusion. Perhaps in this resides the factor of hermetism which I do not deny but simply observe (as a part rather than as a whole).

            I attempt to define the manner of Mariana Gurza’s writing globally instead of referring to the valencies of a single volume, therefore I can opine: although an initial perception when you read the poems, the professorial aura nearly disappears  if you let yourself be carried away by the lines with no immediate critical intentions. What could a poet wish for but to emotionally stir the potential reader?, because we live in a world where the sentiment is – according to increasingly common opinions – much easier to be generated on the computer than living lively, at  the intensity generated by human beings. It cannot be denied that current technological resources remove the human being from its own poetic expression, thus removing him or her from their artistic side. But it is equally valid that contemporary poetry has been turned into a type of commodity that can be sold or bought as a car wheel, for the sake of giving an example. How could you then possibly convince someone that art is indispensable?

Various films and media information present art to the world as if it were measurable in the quotas of auction houses, as if it were valuable only when costing a lot of money, and they ignore (willingly or ignorantly) its primordial purpose, that of stirring our being in another manner than the worldly one.

            Through her poetry, Mariana Gurza courageously opposes the spiritual side to the materialistic one, to the facile “achievement” by  materialistic and monetary means of our contemporary world lacking an axis. Should we also consider the spiritual side, that depends only on us. Should we not, we can state like Nietzsche: “If you gaze long into an abyss, the abyss also gazes into you.”

Ştefan Doru Dăncuş

(Din vol. Dumnezeu și umbră/God and shadow, Editura SINGUR, Colecția SCRISUL DE AZI, 2016)