Cuvânt și iubire

    „Religia, care la americani nu se amestecă niciodată în mod direct în guvernarea societăţii, trebuie să fie considerată prima dintre instituţiile politice.”

(Vicontele Alexis de Tocqueville)

 

   Nu sunt fan America, cum nu sunt nici fan Occident şi cum de altfel nu voi fi niciodată!

   Dar  never say never!

   Nu port tricouri cu stele, cu idoli, cu madone, cu aligatori ori cu vedete hollywoodene.

   Nu împrumut idei sau modernităţi excentrice, feministe, hippiste, xenofobe, apartheidice, vampiriste, nefaste oricărei educaţii, oricărei ordine fireşti, oricărui bun simţ.

   Nu mă sgârîie Nourii americani şi nici visul de peste Ocean, care te propulsează mai sus.

   America se mândreşte chipurile cu libertatea sa, de care face atâta caz.

   Prea mult caz.

   A face orice: bine/ rău, foarte bine/ foarte rău, mai puţin bine/ mai puţin rău, nu se va defini şi nu va întrupa niciodată sensul divin al Libertăţii, care te face slujitorul Adevărului, atletul nădejdii, solul dreptei credinţe  şi suveranul iubitor al Dragostei de Dumnezeu şi de semeni.

   Un om, o familie, o grupare, un popor, indiferent de scara socială sau de civilizaţie trebuie să se raporteze întotdeauna la relaţia lor cu Dumnezeu-Sfânta Treime, la aportul lor adus culturii universale şi la relaţiile cordiale pe care le-a avut/ le are cu Neamul meu creştin ortodox.

   În adolescenţă i-am iubit pe indieni, toate triburile pe care scriitorul german Karl May, le-a cinstit în cărţile sale. Mi-a plăcut Winnetou-conducătorul Apaşilor, Old Surehand, Tarzan, Stâncoşii, Sierra Madre, Missouri/ Mississippi, Statuia Libertăţii, lacurile, cascadele, pădurile virgine, dar niciodată El Dorado, Steaua lui David ori dinastia Rothschild.

   Mi-au plăcut marii actori/ actriţe, cântăreţi albi/ de culoare, câteva personalităţi culturale, politice, gen: Stan Laurel, Oliver Hardy, Joan Crawford, Elvis Presly, John Waine, Marlon Brando, Marilyn Monroe, Marlene Dietrich, Greta Garbo, Bette Davis, Maria Callas, Whitney Houston, Abraham L. Lincoln, Benjamin Franklin, Ulysses Simpson Grant, George Washington, Sarah Fairfax, Martin Luther King, John F. Kennedy, Walt Disney, Charlie Chaplin, Johnny Weissmuller, Maureen O’ Sullivan, Gloria Swanson, Mikael Douglas, Jane Fonda, Silvester Stalone, Robert Redford, Nikola Tesla, Robert A. Millikan, Igor F. Stravinski, Edgar A. Poe, Charles Lindbergh, Noel Bernard, Sf. Gherman, Sf. Serafim Rose, Jackie Collins, Mary Magdalene McCann, A. Ralph Epperson, Philippe Romon, P. S. Valerian Trifa, Anghel Rugină, Sabin Bălaşa, Ioan Petru Culianu, Duiliu T. Sfinţescu, Victor Corbuţ, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, George Pallady, Maica Alexandra-Principesa Ileana, maramureşenii din America şi toţi emigranţii români de-a lungul timpului.

   Nu mi-a plăcut Thomas Jefferson, părintele Declaraţiei de Independenţă şi al 3-lea preşedinte U.S.A., susţinătorul viguros al amorului liber şi adversar declarat al abolirii sclaviei, care s-a opus radical ca numele Mântuitorului Iisus Hristos să configureze în Constituţia Americană, reţinându-l doar pe cel generic al lui Dumnezeu-God: GOD BLESS AMERICA!

    Expresia: GOD BLESS AMERICA!, nu înseamnă: Dumnezeu binecuvintează America!, ci: Doamne, binecuvintează ceea ce noi am hotărât singuri să facem! Binecuvintează ceea ce noi am făcut deja!

   De fapt fiind mare mason evreu, Jefferson dorea întronizarea lui Dumnezeu doar ca Mare Meşter, Arhitect, care a organizat lumea, iar omul să o ajusteze după preferinţele sale.

   Desigur, că s-a ocupat şi de Hristos-Dumnezeu-Omul din Noul Testament, pe care l-a adaptat la măsura raţională, scoţând, de fapt, tocmai sensul divin al mântuirii omului.

   Aşadar, L-a despuiat pe Iisus de esenţa dumnezeirii Lui, reducându-L doar la treapta de Bun Păstor şi la învăţătura Sa-eminamente morală.

   Pentru poporul american Jefferson a croit o nouă Biblie, uşoară, caldă pentru toată lumea: The Jefferson Bible: The Life and Morals of Jesus of Nazareth, fără esenţă metafizică, fără divin, fără taină, fără păcat, fără apartenenţa la Adevărul Treimic revelat, la dreptatea apostolic-creştină, la asumarea trăirii în Legea hristică a Iubirii, care duce omul la mântuire.

   Noul Testament tradus pe limba lui Jefferson ar însemna: fiecare face ce-i place să facă!

   Astfel, când Administraţia Albă (a Casei Albe) l-a scos pe Dumnezeu din şcoală, din cultură, din guvern, din viaţa publică, s-a năpustit peste popor valul de delicvenţă juvenilă, de asasinate în masă în Şcoala americană, iar societatea a spus: OK!

   Când cineva din Administraţia Albă a propus îmbunătăţirea ariei curiculare în Şcoală, prin scoaterea Bibliei şi a rugăciunii, societatea a răspuns din nou: OK!

   Un medic, Benjamin Spock, a cerut creerea unui climat maxim pentru dezvoltarea personalităţii copilului, a elevului, fără să fie lezată nici măcar cu o încruntare, chiar dacă va exista un risc major ulterior, iar societatea a repetat jovial: OK!

   Alt cineva a propus educatorilor şi profesorilor ca măsurile coercitive îndreptate asupra elevilor care nu respectă educaţia, regulamentul să fie înlocuite doar cu recompense, iar personalul didactic care nu se încadrează în norma impusă, să fie asaltat de canalele publicităţi negative şi chiar deferit justiţiei, iar societatea entuziasmată a exclamat: OK!

    Cineva din sfera toleranţei totale, membru în conducerea Şcolii a rugat ca elevele după caz, să facă avorturi, menajând însă părinţii fără să-i mai anunţe. Societatea a strigat în delir: OK!

    Pentru băieţi, acelaşi membru grijuliu, i-a îndemnat spre prezervative, dar tot aşa fără ştirea părinţilor. Societatea s-a aliniat şi a intonat: OK!

   Un fin estetician a stabilit că revistele nude sau porno în şcoli nu fac decât să ajute viitorii tineri să aprecieze frumuseţea corpului feminin şi să dezvolte imaginaţia. Societatea binevoitoare a aprobat: OK!

   Un bine intenţionat şi rău voitor al virtuţii dumnezeieşti: DRAGOSTEA, a abolit Iubirea în sens abominabil, permiţând relaţiile între persoane de acelaşi sex. Sociatatea s-a înclinat: OK!

   Un cumătru al acelui  gay a publicat fotografii cu nuduri de copii. Văzând că nu aruncă nimeni cu pietre, le-a pus pe Internet. Societatea i-a conferit libertatea de exprimare: OK!

   Industria de distracţii ridică prohibiţia vulgarităţilor: show-ri TV, filme care promovează violenţa, violul, sexul, pornofilia, drogul, obscenităţile, homosexualitatea, sinuciderea, crima, incestul sau alte preferate teme sataniste. Societatea care n-a văzut un efect nociv în aşa ceva şi de altfel nici nu le-a luat în serios  a mîrâit: OK!

 

   Un leader al democraţiei prost înţelese a invocat dreptul absolut al oricărui ins la asociere. Dar nu instituţionalizat, ci libertin, la o morală sexuală: the american way of life. Aşa a apărut Mecca internaţională a lumii gay şi lesbiene pe celebra Castro street din San Francisco.

    Aşa au apărut grupări: religioase, spirituale, minoritar-sexuale, hetero-sexuale, sataniste, teroriste, oculte, ecumeniste, proxenete, prostituate, vrăjitoreşti, exoterice, fundamentaliste, etc. Societatea pentru a nu ofensa pe cineva anume a luat poziţie de drepţi: OK!

   Un Pastor, nu de la Domnul, dar în căutarea unei turme rătăcite, un fel de guru, care s-a autointitulat mesia, a declamat că Omul este dumnezeu şi fiecare om trebuie să aibă credinţa sa, dar să asculte de el care este trimis să anunţe Armaghedonul şi salvarea care vine prin el. Aşa au apărut sectele ucigaşe şi sinucigaşe.   Societatea s-a închinat şi a rânjit: OK!

   Nelăsându-se mai prejos, un oficial din Administraţia Albă, a opinat că doar munca trebuie îndeplinită, prosperitatea economică fiind religia vieţii. Restul: privat, intim, de la opincă până la vlădică, de la şomer la preşedinte, nu contează. Societatea elitistă a jubilat: OK!

   Societatea americană se află astfel într-un balans continuu hilar, între: orice şi oricum!

 

   Faţă de această legănare cotidiană, laureatul suedez al premiului Nobel, Gunnar Myrdal a exclamat: <<Americanii sunt nişte oameni care, în aceeaşi frază, afirmă: sînt liber să fac ce vreau, nimeni nu mă poate forţa, şi: ar trebui să existe o lege care să împiedice asta.>>(Adaptare după, Anne Graham-fiica pastorului Billy Graham, intervievată la Early Show-postul naţional TV, de Jane Clayson în noiembrie 2001. Traducere Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa în, Homo Americanus. O radiografie ortodoxă. Ed. Christiana, Bucureşti-2002; Patrick Girard, Don Juanii care ne conduc. Trad. din lb. franceză de Cornelia Rădulescu. Ed. Humanitas, Bucureşti-2000, p. 148, 150)

   Nu mi-a plăcut aportul lui Franklin Delano Roosevelt, care a trădat şi a atentat la naţiunea română prin îngrozitorul bombardament din 4 Aprilie 1944, deasupra Bucureştilor, mai cu seamă în Gara de Nord, care ne-a adus 5.000 de victime civile, precum şi în celelalte serii: 15 și 21 Aprilie, 3-4 și 7-8 Mai în capitală şi în alte zone: Ploieşti, Braşov, Turnu Severin ş.a.  Comunicatul oficial afişează bilanţul distrugerilor pe luna Aprilie: 3.378 morţi, 2.979 răniţi înregistraţi în spitale, 1.892 case distruse şi 1.849 case avariate.”(Ion Mihai Cantacuzino, O viaţă în România. De la <<Belle Epoque>> la Republica Populară 1899-1960. Trad. din lb. fr. de Petruţa Spânu. Ed. Fides, p. 278; Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa în Doi Plisnoţi Care Au Trecut Prutul. Vol. I. Tipo Moldova, Iaşi-2016, p. 276)

   Covorul de bombe americane dăruit ne-a făcut astfel, nouă românilor, favorul instaurării mai de vreme şi pentru mult timp a protectoratului roşu-portocaliu sovietic.

   Nu mi-a plăcut grija şi graba înzestrării forte a fratelui sovietic: „Între octombrie 1941şi iunie 1942 (9 luni) Statele Unite livrează U.R.S.S.-ului prin Arctica: 1.285 de avioane, 2.249 de tancuri, 81.287 de mitraliere, 56.500 de telefoane de campanie, 600.000 km de fir telefonic (de 15 ori ocolul globului). În 1943, 427.000 din cele 665.000 de camioane ale Armatei roşii veneau din S.U.A. care furnizau de asemenea 2.000 de  locomotive, 11.000 de vagoane şi 54.000 de tone de şine, 13 milioane de cisme şi 5 milioane de tone de alimente. Esenţialul combustibilului pentru avioane era originar din America, precum şi trei sferturi din cuprul utilizat de sovietici.” (Raymond Cartier, La Seconde Guerre mondiale. Paris, Editions Larousse-Paris Match, 2 vol., 1965)

   Desigur că comportamentul lui Franklin D. Roosevelt, nu scuteşte trădarea regelui Mihai şi a camarilei politico-istorice în Actul infam de la 23 August 1944, care a scurtat războiul cu 200 de zile, dar a adus comunismul în România pentru 45 de ani, despăgubiri majore către sovietici prin datoriile impuse ţării noastre: aproape 1,2 miliarde de dolari aur (întreţinerea armatelor: 75 milioane dolari; despăgubiri: 300 milioane dolari; restituiri: 470 milioane dolari; reintegrări: 200 miloane dolari; etc.) în timp ce nu se menţionează de obicei decât cele 300 milioane dolari la cursul anului 1938, adică 450 milioane dolari la valoarea anului 1944; cca 130.000 de prizonieri români, după 23 August-’44 care, erau dezarmaţi, cărora li s-au alăturat cei 167.000 de prizonieiri români de dinainte de 23 August-’44, plus pierderea a 170.000 de soldaţi în războiul din Vest… În doi ani de zile 1944-1946, fraţii roşii-ocupanţi au pompat 1.785 milioane de tone mărfuri din România, alături de cele 24 de tone de rezerve de aur şi de argint de la Banca Naţională. După care ne-a distribuit vaccinul cu celebra amăgire: vin americanii!, încheind cu decenii bune în curs de neocomunism şi neocapitalism de Dâmboviţa. (Radu Greceanu, Am luptat în Est, în Viaţa militară, 4/14, iulie-octombrie 2007, p. 18-22; Ion Mihai Cantacuzino, O viaţă în România. De la <<Belle Epoque>> la Republica Populară 1899-1960. Trad. din lb. fr. de Petruţa Spânu. Ed. Fides, p.308)

   Întotdeauna mi-a plăcut corectitudinea exemplară, care zideşte, întăreşte credinţa, aduce nădejdea celor din jur, amplifică rezistenţa şi curajul care înalţă viaţa înnobilând-o.

   Nu mi-au plăcut niciodată senzaţiile tari, teribilismul galopant, fantasmagoria acerbă, Internaţionala evreiască, sionismul, capitalismul, comunismul, globalismul, mondialismul, nihilismul, ecumenismul, supraabundenţa economică a unei politically correct: „După dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? O să-mi spuneţi, şi v-o spun şi eu: liberala Americă! (afirma în stilul său original marele filosof Petre Ţuţea). Din punctul acesta de vedere, europenii sunt, pardon de cuvânt, nişte băşinoşi…

   Nu-i mai puţin adevărat că americanii fac haosul planetar, ei gândesc negustoreşte… În belşugul de acolo nu poate apărea o mare gândire teologică, de pildă. N-au vocaţie, ci îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvinteze prăvăliile…

Numai că se întâmplă un fenomen ciudat: un german, un francez, un orice care ajunge în America se americanizează!

   Tragedia omului de azi e că americanii dictează. Dictează economic, vamal, naval, aerian. Doar atât că nu exercită cum ar trebui stăpânirea lumii decât la casele de bani. N-au destul orgoliu politic, nici destulă onoare…

   Dar istoria nu iartă: americanii vor îmbătrâni şi ei.” (Pr. Gh. Calciu…, op. cit., p. 7)

   Politicianismul şi capitalismul veros absorbite caracatiţei Oculte s-au străduit să facă din America un pământ al pierzării, un popor apostat.

   Dincolo de excesele exterioare, programate, dirijate spre prăbuşirea morală, socială, creştină, prin nevoinţele şi mucenicia poporului, America este un tărâm totuşi binecuvântat.

   Pentru reuşita unui politician se cere în mod absolut să aibă însuşirile unui mare Conducător: să fie un brav şi mărturisitor creştin al iubirii de Dumnezeu şi de Patrie, un zelos luptător  pentru cultul, fermitatea, credinţa, eroismul, demnitatea şi înţelepciunea Înaintaşilor străbuni, să posede izvorul nesecat al cinstei, corectitudinii, responsabilităţii şi împlinirii a ceea ce promite, precum şi apelul la unitate, la muncă cinstită şi la lege al tuturor cetăţenilor.

   Politicianul creştin înzestrat cu calităţile morale şi cu însuşirile diplomatice ale unui mare bărbat de stat trebuie să facă din idealul său o realitate vie, de lungă durată pentru naţiunea sa!

   Să aşeze naţiunea pe care o slujeşte iubind-o, la locul cel mai râvnit între marile naţiuni!

   Numai acea profundă stare de spirit care ţâşneşte din rădăcina mistică a jertfei sale creştine se poate întrupa Columnei conştiinţei naţionale.

   Conducătorul creştin profund conştient de moştenirea Neamului sfânt îşi face din dârzenie, din limbă, din sânge, din conştiinţă, un consemn revelator pentru apărarea adevărului şi dreptăţii Naţiunii sale.

   Misiunea divină oferită de Dumnezeu şi asumarea ei de către o Naţiune, hotărăşte Destinul istoric al acelui Neam.

 

   Seva unei Naţiuni milenare din care-şi trage existenţa şi spiritul nemuritor,  izvorăşte din sângele martiric şi focul mistic al dreptei credinţei.

   Conducătorul creştin trebuie să poarte neîntrerupt în sufletul său flacăra nestinsă, aprinsă din aurele marilor Înaintaşi.

   Acelaşi lucru ar trebui să se întâmple în fiecare naţiune şi mai cu seamă la noi, mai ales că nu am mai avut un conducător adevărat de pe vremea marilor Voievozi.

   La noi românii, care suntem cei mai refractari noţiunii de unire, unitatea politico-socială s-ar putea atinge doar prin comuniunea creştină, care şi-ar pune în valoare toate virtuţiile morale.

   O singură dată în istoria Regatului reîntregit, după Dacia Mare a lui Decebal, s-a purces şi s-a atins comuniunea creştin-naţionalistă prin Liderul Mişcării Studenţeşti Creştin Ortodoxe.

   Pe cerul creştin al Dragostei către ţară străluceşte permanent Binele, Adevărul şi Frumosul.

   Ca o Românie să devină Unită, trebuie ca fiecare român naţionalist-creştin să se cunune cu Patria, mai presus de grija sa şi a familiei, aducând-o cât mai aproape de Dumnezeul Hristos.

   Cum a reuşit Donald Trump? A avut un mesaj naţionalist: Să redăm America americanilor!

   Audaces fortuna iuvat! / Pe îndrăzneţi norocul îi ajută!

 

Aşadar, poporul american a ales o realitate ce se poate împlini, nu ceva cu totul hilar…

 Pe când o Românie a românilor ?!

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

„Țipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica.” –

Octavian Paler

   Prin logică se înțelege folosirea rațiunii în realizarea anumitor activități. A fost definită de filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) ca fiind anatomia gândirii. ,,A face logică înseamnă a face un act intelectual aristotelic”, scria matematicianul, logicianul Anton Dumitru (1905-1992), în „Istoria logicii”. Logica a fost studiată din antichitate de către numeroase civilizații – India, China, Persia și Grecia. În Europa a fost răspândită ca disciplină a lui Aristotel (384 î.H.-322 î. H.), unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, care i-a acordat un loc esențial în filozofie. El a dezvăluit legile necesare ale gândirii, independente de voința și de dorința oamenilor și a căror respectare este obligatorie în procesul demonstrației, în procesul dovedirii adevărului. Conform gândirii lui, adevărul este concordanța dintre gândire și realitate; falsul dimpotrivă, apare atunci când realitatea se reflectă în gândire deformat, greșit.

Atât pentru Aristotel cât și pentru înainte-mergătorii săi – Socrate și Platon – scopul ultim al filozofiei era cunoașterea a ceea ce este general în indi­vidual, cu alte cuvinte explicarea fenomenelor empirice în natură și viață, prin determinarea formelor și legilor ce guvernează aceste fenomene. Socrate afirma că fiecărui lucru îi corespunde un concept sau noțiune, Platon alătura și Ideea. Aristotel, spirit realist, era convins că aceste legi nu pot fi descoperite decât prin rațiune și punea întrebările: Cum trebuie gândită exis­tența? Ce se numește substanță? și răspundea:. „Existența nu este o materie, fiindcă dacă ar fi așa, nu s-ar putea niciodată explica spiri­tualul, și nici ceva general – ca la Platon –, ci ea este lucrul singular determinat prin ceea ce este general”. Aristotel critica la Platon mai ales cunoașterea intuitivă și evoluția dialectică a acesteia, și accentua observarea legilor generale de care trebuie să țină cont gândirea, dacă vrea să descopere adevărul. Așa a devenit Aristotel întemeietorul logicii ca o disciplină filozofică independentă, universalizată apoi, care s-a născut în democrația greacă, favorizată fiind de disputele filozofice și dezbaterile politice din acea vreme.

Scopul urmărit de Aristotel a fost să arate în ce mod se poate obține o gândire corectă, pentru a putea fundamenta o metodă de argumentare, de aceea lucrarea sa „Analitica primă” a fost cunoscută și sub denumirea de „Silogistica lui Aristotel”, fiind considerată o operă genială. Intelectul nu poate recunoaște ca fiind absolut corect decât principiile deduse din premise, de aceea, după Aristotel, gândirea nu poate fi decât deductivă: „Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”, adică – un lanț de argumente. Această deducție se numește raționament sau silogism, iar teoria silogismelor reprezintă cea mai importantă parte a logicii aristotelice, fiecare silogism fiind constituit din premise, adică judecăți care sunt rapoarte între un subiect și predicat, un raport între două noțiuni. Deci, noțiunea, judecata și silogismul sunt elementele logicii. Din unirea conceptelor (noțiunilor) se formează judecăți, judecata fiind legarea a doua noțiuni cu ajutorul copulei „este”. Fiecare judecată poate fi: generală ori particulară, ori nedeterminată, depinzând de mulțimea obiectelor ce aparțin unei noțiuni despre care se vorbește; poate fi afirmativă, sau negativă, sau limitativă; sau adevăr absolut, sau exprimă un fapt real, sau este îndoielnică, nesigură. Și exemplifica judecata: „toți oamenii sunt muritori este generală, afirmativă, exprimă un fapt real”.

Teoria aceasta despre silogisme este fundamentată pe principiul: ceea ce are valabilitate pentru întreg, are valabilitate și pentru părțile acestuia. Aristotel a tratat problema așa de bine, încât „Kant chiar a afirmat că, de la Aristotel, logica n-a făcut nici un progres și nici nu avea nevoie să facă”, spunea filozoful, logicianul, profesorul Nae Ionescu (1890-1940) în primul său curs de logică intitulat „Obiectul și metoda logicii”. Logica aristotelică a fost ca un studiu introductiv pentru o altă disciplină, cea a metafizicii. Ideile au fost dezvoltate de Nae Ionescu în cursurile lui de logică pe care le-a ținut pe lângă catedra profesorului Rădulescu-Motru, în calitate de asistent, suplinitor, conferențiar și în ultimii ani ca profesor, el fiind un logician cu preocupări metafizice. Punând întrebarea: „Ce se întâmplă în logică?”, tot el, Nae Ionescu, răspunde: „În logică am un material. Acesta este gândirea omenească formulată […] Știți că sunt oameni cu care nu vă puteți înțelege. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că procesul de gândire se produce în el, în fața aceleași realități, altfel. Este o foarte mare elasticitate în conceptul acestei gândiri.[…] Eu mă pot înțelege cu cineva pentru că fac aceleași raționamente, am același mecanism de gândire, dar mă pot înțelege chiar dacă n-am nimic comun cu el.[…] A te înțelege cu cineva nu înseamnă întotdeauna a fi la fel cu celălalt; se poate ca înțelegerea să fie o înțelegere exterioară. Ce înseamnă logică? E știința gândirii omenești formulate. A cărei gândiri omenești? A noastră. […] Gândirea e ceva care se schimbă după timp și loc, și, când fac logică, cercetez gândirea omenească formulată, fac știința gândirii mele, care e a gândirii noastre, nu a gândirii omenești. Iată ce înseamnă logica”.

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) de care am amintit, punea un deosebit accent pe rațiune, simțurile ocupând un loc secundar și totul reducându-se la „omnipotența” umană. El afirma că orice lucru al naturii acționează după legi, ca atare doar o ființă rațională poate acționa conform reprezentării legilor, de unde rezultă că ea are o voință. Dar, trebuie să adăugăm că, în mod – tot rațional – este imposibil să existe legi sau maxime de orice natură, în spatele cărora să nu existe o persoană care să le emită. Creatorul se descoperă omului în primul rând prin creația Sa rațională, Dumnezeul creștinismului fiind și un Dumnezeu al rațiunii. Legile naturii coexistă cu voința și scopul Dumnezeului revelat. Kant postulează „ființa supremă”, „binele suprem”, ancorate puternic de necesitatea morală, datorie și legi omenești. Dar noțiunea de Bine Suprem nu poate să înlocuiască pe Dumnezeul cel adevărat. Dumnezeul lui Kant este doar un dumnezeu al moralei. Și pentru că umanitatea a recunoscut întotdeauna că există ceva dincolo de ea, ceva superior ei, Dumnezeu, zei, sau puteri impersonale, a admite existența acestei inteligențe supreme, este și rațional și sentimental, este un lucru legat de datoria conștiinței noastre – fărâmă din Marea Conștiință –, este „ glasul lui Dumnezeu în om”, este „judecătorul nemituit” – nouă dăruit.

Théodule-Armand Ribot (1839 şi 1916), cel considerat părintele psihologiei științifice franceze, s-a făcut cunoscut, în special, cu studiile asupra psihologiei sentimentelor. În lucrarea sa „Logica sentimentelor” demonstrează existența la om a unei logici de o cu totul altă structură decât logica rațională, și pe care o numește logică sentimentală. Între logica rațională și logica sentimentelor nu există o ruptură, în pofida diferențelor lor structurale și funcționale, deoarece amândouă sunt produse ale naturii umane și au o utilitate comună. Diferențierea constă, în opinia autorului, doar datorită procesului lent, desfășurat istoric: „Logica sentimentelor este determinată de natura subiectivă a celui care își propune să stabilească, pentru el însuși și pentru alții, o opinie, o credință”. Logica rațională, spune el, nu se poate extinde la întregul domeniu al cunoașterii și acțiunii, mai mult, omul manifestă o trebuință vitală, irezistibilă de a cunoaște anumite lucruri inaccesibile rațiunii și care intră în sfera emoționalului. Stoicii greci defineau afectul (reacția emoțională) drept o excitare a sufletului nerațional, sau un instinct atotputernic; afecțiunile nefiind judecăți, dar rezultând din acestea erau definite ca dispoziții ale sufletului, precum tristețea, melancolia, entuziasmul etc. Mai târziu, medicul, psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) distinge sentimentul de afect cu toate că „trecerea sentimentului în afect este fluidă, căci orice sentiment, când atinge o anume intensitate, declanșează inervații corporale și se transformă în afect”. Poate așa vom înțelege cugetarea scriitorului, politicianului român Octavian Paler (1926-2007) care a susținut că omul țipă când logica nu-l mai poate apăra, când sentimentele se fluidifică, iată, devenind afecte, și îl vom înțelege și pe filozoful, scriitorul Emil Cioran (1911-1995) care sfătuia: „Dacă ținem la un minimum de echilibru, să ne încredințăm strigătului, să nu pierdem nici un prilej de a urla”. Defularea sufletului, cred că, trebuie făcută în mod controlat, de rațiune. Rațiunea trebuie să dea o mână de ajutor afectului și astfel se dovedește valabilitatea celor afirmate de Ribot, cum că între rațiune și afect, nu există o ruptură, și nici nu vom asista la distrugeri – materiale sau sufletești.

Ribot a definit și descris mai multe tipuri de raționament afectiv: pasional, inconștient, imaginativ, justificativ și mixt. Ca raționament imaginativ exemplifica raționamentul emoțional, cel propriu credinței și care a avut și are în continuare, un rol în istoria individuală și colectivă a umanității. De asemenea exemplifica raționamentul de consolare, el fiind o încercare de restituire a cantității de viață și de energie pierdute, de punere în valoare a unor stări din trecut sau din viitor capabile să compenseze prezentul, întrucât „nu putem găsi consolarea decât în amintirile plăcute ale unui tip revolut sau în acea construcție imaginară, proiectată în viitor, pe care o numim speranță”. Concluzionând, autorul scrie: „logica sentimentelor găsindu-se în natura noastră afectivă și activă, nu va dispărea decât atunci când omul ar putea deveni o ființă exclusiv intelectuală”. Putem fi de acord cu această prezumție? Nu cred! Cred că omul intelectual nu poate fi văduvit de logica sentimentelor, ea înfrumusețează ființa, și dacă, prin absurd, s-ar întâmpla acest fapt, omul, oare nu se va putea numi brută? Istoricul, politicianul, criticul literar român Nicolae Iorga (1871-1940) spunea că „este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost scrisă…”.

Astăzi Logica este folosită în filozofie, matematică și informatică și este necesară în rezolvarea problemelor vieții noastre, întrucât ceea ce formează temeiul cunoașterii este trăirea directă a realității – experiența. Dar, această trăire este individuală și, de multe ori necomunicabilă. Pentru a fi împărtășită, ea trebuie rostită ca o știință care stabilește condițiile corectitudinii gândirii, a formelor și legilor generale ale unei raționări juste. Este împărțită în trei ramuri mari: logica clasică (formal filozofică), logica matematică (simbolică, numită și logistică) și logica dialectică. Logica clasică studiază noțiunea, judecata ca raport între noțiuni, și raționamentul – ca raport între judecăți, Aristotel, după cum am spus, fiind întemeietorul logicii clasice, descoperitorul silogismului și al doctrinei despre silogism – silogistică.

Logica clasică și logica matematică expun formele și legile gândiri concrete în momentul relativei lor stabilități, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mișcării și dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea logica clasică și logica matematică se consideră a fi subordonate, prin natura lor, logicii dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în general, este relativă față de caracterul absolut al mișcării. Logica matematică s-a născut în sec. al XIX-lea odată cu dezvoltarea matematicii și a avut și are diverse aplicații. Într-un articol al unui ziar din anul 2009 se menționează că „Spiritul analitic blochează simțul realității”, atribuind acest defect matematicienilor, și astfel „se caută oameni perfecți, instituții perfecte, legi perfecte, judecăți fără cusur” și întrucât majoritatea populației nu are suficiente cunoștințe politice, juridice sau economice, omul de rând trebuie să considere că deciziile pe care responsabilii din domeniu le iau sunt corecte, totul bazându-se pe încredere: „Arta politicii este arta de a lua decizii, raționale sau nu, și a le justifica astfel încât populația să aibă încredere în acele decizii. Dacă deciziile nu contravin bunului simț, politicienii, în general, reușesc să justifice orice, chiar și deciziile ilogice care se plătesc mai târziu”. Poetul român Mihai Eminescu (1850-1889) semnala: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”. Când deciziile politicianului sfidează bunul simț, înseamnă că ele sunt ilogice, complicate, greu de explicat și omul politic are nevoie de talent ca să-și impună punctul de vedere în fața opiniei publice, pentru a fi credibil. Se spune că masele pot fi mințite, manipulate, dar oamenii curând își dau seama, își schimbă opiniile, protestează și politicianului nu i se mai oferă încredere. Poate interveni presa cu explicații, analize care pot elucida o problemă expusă incorect, sau pot chiar să dărâme o hotărâre corectă. Se mai întâmplă ca politicianul să convingă presa de un neadevăr, sau s-o corupă și astfel el să devină credibil, chiar în pofida bunului simț. Această situația poate dura un timp, după care adevărul iese, uneori dureros, la suprafață. De aceea, jurnaliștilor li se cere să vadă bine, să judece profund, să slujească corectitudinea și să exprime cu fermitate adevărul.

Dacă logica s-a născut în vremurile de demult, putem spune că ea a renăscut în secolul XX, când cuvântul „democrație” a ajuns să fie unul din cele mai populare cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor din lumea întreagă, și despre care omul politic britanic Winston Churchill (1874-1965) spunea: „Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea l-a inventat până acum”. Am depășit cu mult vremea când Bismarck – cancelarul german – „se hrănea” cu expresia-i favorită: „Forța merge înaintea dreptului”, adică argumentul celui mai puternic este întotdeauna cel mai bun, convinși fiind că „dreptatea celui mai puternic poate fi și cea mai puternică nedreptate”. Lumea civilizată a ales forța argumentelor și nu barbaria – comportamentul care dovedește lipsa de respect și ura fața de comportamentul civilizat. Important este că viața noastră în democrație se desfășoară sub semnul alegerilor, care, deși libere, presupun în prealabil dialoguri, dezbateri, argumentări logice, dar și argumentări de natură afectivă, care, în cele din urmă îmbrățișează adevărul.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

Mulțumesc ASLRQ !

Utopic ma gandesc ca si roamnul ar putea invata ceva de la americanul de rand, care de data asta a sfidat indoctrinarea mass-mediala si a votat cu inima si cugetul lui de om simplu. A votat pentru el si nu pentru ca sa satisfaca opinia publica mondiala.

D. Grama, Uppsala 8/11/2016

T. BASILISC

Domnule Cartarescu, inteleg ca sunteti suparat pe “StarSystem”-ul american ca a sprijinit-o pe Hillary (tradus Razareatza”).
Imi sunteti tare drag si regret din toata fiinta in generalul romanesc, aceea ca nu am avut sansa unei limbi de circulatie internationala cum ar spune G. Calinescu, altfel am fi numai cu Nichita Stanescu deja in Aurora Boreala a expresiei poetice universale.
Poate ca suntem la originea limbii latine si nu invers precum se minunat straduia Scoala Ardeleana.
Imi place nespus aceasta ipoteza de lucru si ii dau curs nestavilit, fiindca am inteles ca limba romana este foarte aproape de onomatopee, de interjectie, este de o muzicalitate in primul rand alarmanta si port convingerea ca suntem din toata ginta latina, cel mai aproape de expresia frusta, emotionala, iscata din sentimente primordiale ca teama, placerea, bucuria simturilor sau durerea lor.
Sunt absolut convins ca limba romana are ancestralitatea de dinainte de mesajul articulat, forma de “Posta-n padure” si o spun fara nici un fel de deriziune.
De aceea sunt mandru de injuraturile limbii mele si de vastitatea lor, fiindca ele exprima patzania durerii inca de la barna peste deshte si degetul in gura.
Suntem incercati razbit si incerc sa cred ca poate de aceea si imobilismul nostru.
Va rog sa cititi “Nemuritorul” lui Borges in care tacerea personajului se rupe intr-o singura si zgarcita vorba, care are darul sa irumpa.
Pronunta acolo doar numele cainelui lui Ulisse.
Cand deja toate i s-au terminat ca noutate intr-o lume despre care altunde, acelasi Borges spune ca un general Argentinian moare ucis de glontul fiului sau, precum Cezar de lama lui Brutus doar fiindca istoria are naravul sa se repete, singura tacerea si nemiscarea neamului meu, raspunsul detasat al injonctiunii : “Daca te-ai nascut, indura” imi este pretioasa explicatie. Expresii ca “Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi ai tai papuci”, sau “Si-asa-i rau si-asa nu-i bine, cum o pui de-aiurea vine” imi par de o expresivitate definitorie in vesnicia trairilor sale, dupa cum si in “imediatul” istoric. A muncit, a vaslit poporul acesta precum un condamnat la galere si numai in amonte, asta doar ca sa “traduca in fapte” cuvantul deja devenit intim romanului :
“Orice-ai face, orice-ai spune, peste toate o lopata de tzarana se depune”.
Regret ca nu traiti in mai multe limbi, altfel ati scapa de provincialismul de care nu te scapa “Buletin de Bucuresti”.
Nu stiu cate limbi vorbiti, referinta mea este legata de limbile traite.
In ce ma priveste, va spun ca radacina aparentului meu cinism este iscata din aceea ca nu vorbesc si Ebraica si limba dulfilor.
Ma imbie gandul ca “Oda bucuriei” este doar o invitatie la ultrasunete pentru cel ce are urechi de auzit, dupa cum lui Beethoven auzul ii venea pe bagheta dintre dinti si pian.
Democratii au invatat de la penticostali bucuria Sperantei, de la slavii afro.

 

 

 

George Anca

 

NEW YORK RAMAYANA

BOJPURI

înzăpeziţi tătarii lui Buzzati spre Vatican

închinăciune de primăvară scăpăratei Americi

operă gospel ramayanic enescian

ar fi şi rămurişul lalelelor lăsate

paletele o roată pictura înlănciată

lumina pe canale până-n prânz

de cap căpăstru brişcă ascuţită pe răbdare

ţie accentul nu-ţi strepezeşte globula

pandit din Guyana cântăreaţă din Surinam

RĂPITĂ

America e Ravana Seeta e lumea

răpită Rama nu s-a schimbat

mama noastră e a dumnezeirii

mai îndrăgită îndrăgitoarea Seeta

nu e nici Radha în Vraja

nici Savitri de mortul înviat-a

îngăduire krişnaiţi savitrini

mă rog Maicii Domnului pentru Seeta

mă rog Seetei pentru Maica Domnului

MAMEI MAMELOR

aş pierde neauzita plecare spre Lanka

de dragul unei inspiraţii cum pierdui

pe mama răpită în bătăi de tata apoi pe amândoi

aş pierde avionul de New York

din maturul Amsterdam prins în

justiţia improvizată de somnie

aş pierde recunoştinţa morţilor

pe o viaţă de altădată şi rasă la ordin

interior ca acum în neorânduială

ARNAM

arnam Brahma hrana e dumnezeu

Sri Chinmoy a cântat la cinşpe instrumente

apoi a tăcut meditaţie şi a împărţit dvd-uri

cină cu trandafiri pe chestionar am scris

close to god through songs and

still more through resulting silence

panditul că e un scriitor la telefon

prima oară nu atunci deja yankee

în New York numai pentru Ramayana dom’le

MERRICK

no standing anyway ba-s leoarcă

după toţi cireşii de pe Hook Creek

rămase eldoradianul de mine Lal cu Lalan

sub podul ăsta femeia naşte războiul

cu păcatul spre pace Merrick trecut

croaziera ploii do not lean on door

mă scriu Ramayana Paşte ortodox

în evanghelie Seeta Maria magnoliu

scuturat fata coboară înainte de bibliotecă

WASTE ELIOT

fundaţie de zgârie-nor în Time Square

comportament simulat în context dinamic

black studies ai grijă Lincoln Center

imigrant fără engleză digital images

leul este simbolul acestei biblioteci

vapoare ţigări Milton orb dictând Paradise Lost

arta decoraţiei pe vremea lui Napoleon

două declaraţii de independenţă ale lui Jefferson

femei extraordinare before Victoria

LATINĂ

mese electrificate pentru computer

fata mică privind la dictatorul paradisului

biblia latină a lui Gutenberg adnotată

Quintus Smirnaeus  The Fall of Troy

John Quinn The Man from New York

Iliada război Ramayana dharma

du-te în câtă America vrei întoarce-te

din cetăţenie secundă somn nedormit

sala de lectură cât un stadion NYPL

DRAGO

Drago shoe repair extrogenius Dracula

by grace of god who is Rama shanti

seriocomic extreme the god of hell

ploaie prin fereastra teatralităţii

potopul peste newyorkezul Ganesh

fildeşii gemeni i se duseră pe copcă

mai greu ca New Yorkul nici porcul întorcu-l

fetele se lăsară pe-a lui Arhimede

turnându-şi aurăria din tunet

ACTOR

glob de pace nu de război Rama face legea

nu Ravana pe Lincoln l-a împuşcat un actor

uitasem caietul ăsta în tren Sir nici nu clipisem

război înveţi la şcoală în râs molâu de pace

oi face şi eu umbră deasă prin Jamaica

Antinous Denzel în Iulius toţi Brutus

dharma trezvie ne fie mă zbici ploaia

de-oi mai îndrăzni mâine întors la Van Vick

do not hold doors cărţi lăsate acasă

GOYA

iar Van Vick nu dormi îl trezesc da nu Manhatan

jumate de cruce spânzurătoarea magnoliului

diagonala merrickană coafeze prin geam

soarele fostei ploi pace de marmoră

în vârful rezervorului cravata strâmbă

din laundry în Londra pe pernă perenă

răzbel big spre pax mic sub moarte sans souffrir

multiple listening bate-te tobă no standing

o boy Goya pe trenul tău cireşi bătuţi

PARTLY SUNNY

altădată se tăiaseră în cuţite pe somnul meu

un telefon de la femeia din Thailanda azi-noapte

sângele Asie nu se face trecusem iarba veveriţa

world warpeace păci războiului dedublare

cavalerii cavalului albul ochilor

zero alb ce plăti în plus infinirii la zar

Chauncey nu Ceauşescu yet chanson shanti

afişul şcolii de filosofie practică

distanţele lungi ale New Yorkului cal verde

TRINITY

pretext înconjur New York Vatican

unde vă duceţi unde mă duceţi necunoscuţilor

am depăşit îngrozitor pacea străină

creuzet om mai fi având rând Fulton

ce-ar zice Malavika în scrierea de-a Ganesh desh

equinox Wall Street văd pe-a libertăţii

Trinity Church the fifth Sunday of Easter

in transition from nationalism to both tribalism and globalism

from hierarchy to networks from me to me Maynard

PE THALES

mulţi de pe aici nu te cunosc dă-ne seninătate

între lucruri curajul de a le schimba

înţelepciunea de a vedea diferenţa

în Lower Manhatan clopot tsunami mă rog

să nu mă las de Ramayana zilele astea

vitralii orga flacără apa legănându-ne ca pe Thales

atrium Battery acvariu balenelor de sare

far amsterdamez castel Clinton verdanta şi versanta

chinezul le citeşte alor lui din Francis Bacon liber

SCUMP

love have come back to me life is lonely again

awfal again caldarari viţa in New York City

I am last but certainly I am not lazy

inspiration of motivation americana cu pace

mai multă ca britanica pe bulk şi nedormita

clasa de jazz ritual erotic improvizat

din Broadway în Soho necăzut pe fifth ţinut

lămpile vecinei în Washington Square

scump New York Silicon Valley San Francisco

ZZ

nu mai aude de-atâta jazz basma verde

ochi cu albastru jurnal pierdut nici ikebana

şatenă artificial piesa s-a jucat nescrisă

body found in B’klyn a black man not yet me

naşte în tunelul Lincoln Fatma el Zahraa

Ibrahim ajutată de trei poliţişti şi trei tunelari

retro aş câna cucuvea în babilonie tren  Z

civilizaţie neagră la sfat indian vag în Durban

sar fetele de-o Ramayana încă două nopţi

SUBIECT

pe lângă jurământ dalits cu Seeta şi Ravana

stă scris în dicţionar indo-american tu mă citeşti

pe limba ta ochită cum nu mă las opririi întunecate

apari să constaţi la faţa locului jucăria impalpabilităţii

browniană apokalipsă în săptămâna patimilor

ortodoxe new-yorkeze uitând tuia undei

foarte bun subiectul Ramayana  genele vederii peste

geană Chinmoy pandit Satya acharya Roop

Ramanand Sagar a pus în film şi din Radhesyam

PANDIT RAM LALL

Pandit Ram Lall nu sfătuie indienii să vină

în America nu ce să faci aici orice talent

se cumpără acasă e mai recunoscut

Chand coleg cu ei bogat şi ce rece

fiecare cum îi e fire fair he is claming

seniority to me I am older uncle John nea Ion

toţi artiştii în rândul doi jai sri Ram Tulsidas Valmiki

oameni mari  visul panditului să aducă Ramayana în

New York Hanuman Chalisa sanathana dharma

ARYA SAMAJ

eşti american sunt idian mamă guyaneză

engleza din George Town din suburbă

la tine în templu nu se aprinse lumina

mă întrebasei dacă vreau să-l văd

Hristos a înviat în Arya Samaj

ferchezuindu-ne învierea de tinereţe

ce şi-n bătrân s-o drege a întoarce troace

tu-ţi cronţăni beregata comunicăm de ne şi despărţim

plstifiere chinul se decontează chinez

VINO SĂ VEZI

vă daţi invitatori de invitabili Ramerica Ramses

cucută cireşii silaba lungită  cerc peste cerc

în bălţile ploii hipnotizându-te dându-te de pământ

veghe de zeghe ruga potmolului distincţia dichisului

Arya Samaj n-are temple vino să vezi templul

pe întuneric swami Dayanand fresce în Shakti Nagar

răpitor ideal îmi ironizez plăcerea inutilităţii

văzui Ellis nu libertatea  la transcriere

n-o să ţin nici măsura nisipului albastru

TACHINARE

nu suferă nimeni toţi se distrează ca înainte

să nu-l trezim pe pandit ni s-a născut Paştele

trăiesc fără el în America tot cam ca-n India

s-ar vărsa lacrima în Gange sfinţenia s-ar plimba

cu oltenii vreo tachinare China tare copiii o memorie

de unde răbdarea tot altui tricolor adio ţări

obstacole paxale pascale Goe a cântat toată noaptea

fără mine epitropul de tac-so a rămas cu Tibi

îi mâncam pe Popeşti pacea m-a dat jos de pe cal

GEMENI OPUŞI

lumea s-a schimbat naştere trecută  gemeni opuşi

idei plimbate canon Trianon bunătate pastorală albine

mă ploconesc temei Rama când lumea zice mama Sita

secţia mea cu sacrificiul meu paşte înviat în Queens

a noastră ştergere de pe linia de tramvai ne

conferenţiem tată ai face bine să înviezi

conduci maşina comunitatea hindu ladino Dante

ante portas frumuseţile satului nostru te audiau

mama şi ea de nu la vite neramayanică nedreptate

JURĂMÂNTUL SPIRALEI

zilele-mi plouară surioară nu mi-ai spune Tulsidas

ce să te mai caut ce să ne spunem ne auzisem

rădăcini de prisos copilărie ştiinţa vygyan

pelin din Lexington Scarlet negresă a war in Europe

de râs Caderousse cade rus karma Carmen in Cavaillon

anacronismul postmodern al vacilor melancoliilor

jurământul spiralei ceas ceaşca de neant newyorkez

jos din ermetism luminează-te totala obişnuinţă

cu oraşul total prin lentilele de contact jadis

CE MI-A SCRIS ELIADE

vestită carbonizare de fulger veveriţa neagră

ţi-am tradus ce mi-a scris Eliade eşti mai mult

decât America  neprăjiţi cartofi  lost libido

intrasem în film decolorându-mă frescă postcatolică

unghiile în ochi ciocurile în scoarţa copacului

care mai transpiri luptătoarea s-o filmeze Giordana

capsomani money capse întărâtată Tărtăria imitaţia

pădurii în locul tartorilor dansându-şi răstignirea

cine omorî copiii Medeei din America în Colhida

 

TATA ÎN AMERICA

platină clatină a nu vorbi de America în casa

americanului geamăn cu dezgemănarea suspicionai

albul dar nici plicurile roşii albastre nu te îmbujorau

plânsul copiilor îndrăgeşte dreptatea opiomanului Homer

giurgina în Giurgiu Ramayana în Râmnic sân de Sâmnic

apă de pandit peste surinamezi olandezi liţă viţă strugure

trezvia caravanei călcând de laudă pustă mansarda

de ce şi-ar lăsa India zvastica în macazul lui Hitler

prosperitatea şi-o doreşte şi tovarăşul pe tovarăşa

CIUPIT ŞI ÎN NEW YORK DE BĂTRÂNEŢE

Rama lunar Făt-Frumos împuşcă în lună ramayanică

pax la pas tetraedric sub cedru încununat de spânzurătoare

aură maură mă deromantizasem încă din viaţă

meloa moale serpentină prin broderia degenerării

nil Nil Ramses Rama iarbă nisipoasă desenându-se cămila

la noi în Berceni doi albesc barba în bangra

admiraţi asiaticii până nu orbiţi în cleştii norilor

electrocutaţi ciupit şi în New York de bătrâneţe

mai neatent ca în tinereţe la blana furtului pe furtună

MÂNTUIT NEW YORK

ne traducem între noi identitatea respiraţiei

ne ilustrăm claustrul în reverie neobsesivă

avem loc mai toţi în propria Americă

şi-om exploda într-o însemnare sarmată

transa codobaturei trubadure aripi de calcan

ne-o mai creşte frunza a ne recunoaşte

cap de elefant dintr-un dinte energia rezonanţei

extraordinar să mă faci pe mine martalog

exil ubicuu localnici în spânzurătoare

iţe în cruce primul lucru te castrez

harismă risipită lectică dialectică

în vise cinmantonice mântuit New York

HIBISCUS

mirare mirror o moară omoară grâna

pe rupte versionabilă New York Ramayana

relibido terţinele din Queens în Manhatan

rasa clemetă m-a lovit cu leagănul în cap

zeama de lămâie eugenie spermicid

s-o întîmpla Penelopa în Pamplona

New York Ramayana Trivium Tatiana

Hide and Seek Hyde and Jeckyll

nu poţi muri până nu-ţi spui păcatul

părinţii lacrimi portocalii al buio

terţinele schimbate pe catrene se răzbună

te transformi în hibiscus pâlnie autodevorării

În jur de 15 Ianuarie 1990, tocmai revenisem în ţară, la câteva zile după Revoluţie.
Am mers în Piaţa Amzei să cumpăr câte ceva de mâncare. Dezolare, tarabe goale, magazine cu vitrine bântuite de vântul sărăciei.

În mijlocul pieţei s-a format spontan o coadă mică. Merg să văd. Pe o stivă de lăzi de lemn, un individ umflat, cu degete groase şi unghii murdare, îmbrăcat într-un halat alb slinos, vindea cartoane de câte 30 de ouă. M-am aşezat la coadă.

Asteptând să-mi vină rândul, îi observam gesturile: lua cartoanele cu ouă şi le trântea cumpărătorului, ştergând din mers albuşul care se scurgea din jumătate din ouăle deja sparte.

Când mi-a venit rândul, l-am rugat politicos să-mi pună, pe cartonul meu, ouă întregi. S-a uitat la mine mirat şi descumpănit: cum adică, să pretind să primesc toate ouăle întregi ?! Nu a mai avut timp să-mi răspundă. Un val de vociferări s-a înalţat din rândul românilor de la coadă:

– Haideţi doamnă, ce dacă sunt sparte? Sunt ouă, ce faceţi atâtea mofturi? Ce mare lucru e că sunt crăpate?

– Curg!

– Ei şi? E o nimica toată, n-o să ne ţineţi pe noi aici pentru asta!

– Ce vină are omul că vinde ouă sparte?!

– Păi, nu vreau să plătesc ouă sparte la preţ de ouă întregi! Şi dumnravoastră ar trebui să pretindeţi ca mine, să fiţi respectaţi şi serviţi corect…

Strigau la mine:

– Să vă fie ruşine că faceţi atâtea mofturi! Luaţi ouăle cum sunt şi plecaţi odată!

Mă simţeam eu umilită pentru ei. Fraţii mei români îl apărau pe nesimţitul care-şi bătea joc de ei umplându-şi buzunarele din sărăcia lor. Nu au înţeles că eu luptam pentru ei şi pentru drepturile lor. M-au urât!

Am plecat, tulburată, cu imaginea urii din privirile lor. Nu gândeau că, dacă îi permiteau individului să mă fure pe mine, îl încurajau să-i fure şi pe ei.  Nu gândeau că, solidarizându-se cu mine, îl obligau să-i servească şi pe ei la fel de corect.

***

După 26 de ani, românii din România nu au înţeles că, scuzând şi minimizând hoţia unuia faţă de mine, mâine acela îi va fura şi pe ei (în continuare), mai mult şi mai cinic!

De aceea suntem din ce în ce mai sufocaţi de corupţie, jaf şi pagubă, pentru că românii din România se solidarizează cu hoţii. Şi-au pierdut instinctul elementar de supravieţuire!?

Românii din Diaspora mă înţeleg… dar eu trăiesc în România, marginalizată de aceeaşi ură oarbă, imbecilă şi nedreaptă!

—————————

Mihaela MIHAI

Bucureşti, 7 noiembrie 2016

——————————————

Mihaela MIHAI (Mihaela-Maria NEAGU), născuta în Giurgiu, la 27 octombrie 1946.  Solist vocal, actriţă, preşedinte al Uniunii Artiştilor Liber Profesionişti din România (UALPR). Absolventă a Conservatorului Naţional de Muzică „Ciprian Porumbescu” – Bucureşti, Facultatea de Muzicologie. Cursuri post-universitare: „Noi tehnici de comunicare” – Universitatea  Paris X – Nanterre. A predat cursuri de „Tehnici de comunicare şi de expresie orală” jurnalistilor francezi. Membru al SACD (Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques) – Paris. 1990 – Director al Departamentului de Publicitate al T.V.R – Bucuresti. 2000 – Director de Comunicare al Consiliului National al Audiovizualului – Bucureşti (post ocupat prin concurs). Autoarea Legii 109/2005 (Legea Mihaela Mihai) privind indemnizaţia pentru activitatea de liber profesionist a artiştilor interpreti sau executanti din Romania. Cochetează cu literatura, scriind schite, povestiri, comentarii. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Australia)  

 

 

„Noi, de fapt, avem două patrii coincidente:

o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă

o dată este numele patriei de pământ şi de piatră.”

(Nichita Stănescu)

            Apariţia oricărei cărţi este o sărbătoare de suflet şi de spirit şi de aceea prezentul volum la care ne vom referi, scris cu multă dragoste despre meleagurile natale, constituie mai mult decât o carte de vizită, este o creaţie de valoare a autorilor.

Onorat de autori cu lectura manuscrisului pot plăti o mică parte din „preţul cunoaşterii” sub forma impresiilor mele de cititor, ca unul care are rădăcini trainice pe linie paternă de pe Valea Târnavelor.

Demersul ştiinţific privind frumoasa localitate maramureşeană Ulmeni de pe Valea Someşului, care vede lumina tiparului sub egida Asociaţiei Cultural Creştin Umanitare „Ars Vivat”, încearcă să abordeze în chip unitar trecutul istoric al acesteia.

Pe baza unor documente de arhivă în mare parte inedite şi a unor lucrări edite distinşii autori dau consistenţă aserţiunii că „prin cunoaşterea istoriei se realizează cunoaşterea de sine şi pregătirea viitorului.” Autorii au bătut recordul de „penetraţie persuasivă” în arhivele şi bibliotecile maramureşene.

De remarcat că dau dovadă de obiectivitate prezentând adevărul istoric privind perioada comunistă, cu onestitate acolo unde este cazul. Credem că nu greşin dacă afirmăm că autorii pun în valoare ideea „nici o localitate maramureşeană fără monografie.”

Lucrarea este expresia faptului că fenomenul istoriografic local, ca parte integrantă a istoriei naţionale – în calitate de componentă distinctivă a culturii – continuă să existe, cu toate greutăţile perioadei pe care o trăim.  Credem că cei doi harnici cercetători au conceput lucrarea lor ca o cercetare deschisă care să permită aflarea unor răspunsuri cu privire la evoluţia în timp şi spaţiu a localităţii Ulmeni.

Constatăm că în cercetarea lor, Radu şi Mircea Botiş– ca exemplu de lucru în echipă – s-au ghidat după cele două principii formulate de marele retor roman Marcus Iulius Cicero: primo – să nu spui niciodată ceea ce ştii că nu este adevărat, secundo – să afirmi întotdeauna ceea ce ştii că este adevărat.

Desigur, lucrarea este piatra de început a noi cercetări privind evoluţia unei vechi aşezări maramureşene.

Unii pot spune că trecutul unei localităţi rurale sau urbane nu are relevanţă acum în plin proces de integrare europeană. Noi considerăm că în noile condiţii când Europa se pregăteşte să-şi desfiinţeze graniţele spre a deveni ţara uriaşă a tuturor neamurilor care o compun, aşezările româneşti trebuie să-şi  ştie  numele şi blazonul neamului şi tot ce ţine de sângele care îi curge prin vine. Numai aşa, familia românească – cu străbunici, părinţi şi copii – va putea fi recunoscută la locul pe care îl are între celelalte familii europene, ci nu confundată cu altele sau considerată ca fără istorie.

Desigur, cei doi, nu şi-au propus să epuizeze problema cercetată neavând orgoliul de a nu le scăpa nimic din toate mărturiile care vor fi existând privind comunitatea respectivă.

Lucrarea este realizată conform cu normele ştiinţifice ale Academiei Române care prevăd modul în care trebuie să se desfăşoare munca de documentare şi elaborare a lucrării în cauză.

Reuşim să descifrăm din paginile lucrării pe care o analizăm, spiritul şcolii de sociologie a lui Dimitrie Gusti din anii 1930, şcoală cunoscută prin lucrările Sociologia Militans şi Teoria Monografiei Sociologice a elevului lui Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl.

De fapt, autorii relevă pregnant modul în care evenimentele istorice petrecute la nivel macroistoric naţional se răsfrâng la nivelul unei comunităţi locale.

Altfel spus, distinşii autori pun în practică ideea regretatului academician Constantin C. Giurescu, care afirmă că o istorie completă şi veridică a neamului românesc nu este posibilă decât atunci, când fiecare comunitate locală va avea realizată şi publicată monografia sa.Este relevat locul şi importanţa aşezării Ulmeni în reţeaua urbană a judeţului Maramureş, care are rolul unui releu în transmiterea caracteristicilor urbane spre spaţiile rurale înconjurătoare.

Citind această carte constatăm că indiferent de direcţia în care mergem, distanţa pe care o parcurgem, destinul pe care îl avem, acel ACASĂ din copilărie îl ducem mereu în suflet.

Abia la maturitate sau la bătrâneţe ne convingem că acolo se află Dumnezeu şi ne întoarcem iar şi iar la origini.

Prin apariţia acestei lucrări ne aflăm în faţa unui eveniment editorial de excepţie pentru oraşul Ulmeni, căruia este nobil să i se recunoască importanţa.

Ne permitem să asemuim demersul despre comunitatea natală, cu certificatul de naştere al unui copil peste care s-au aplicat în timp nenumărate menţiuni, dar niciodată cea de deces, pentru că odată ce ea „s-a născut”, este sortită „a trăi” în eternitate şi să devină o autentică „Evanghelie” pentru toţi membrii comunităţii pe care îi reprezintă.

Scriind cu abnegaţie şi onestitate,s-a realizat o lucrare cu ţinută academică şi mare valoare ştiinţifică intrinsecă.

Alcătuită cu acribie, într-un stil accesibil, lucrarea formată din 10 capitole este plină de date şi cifre, de valori  măsurate sau extrase şi mereu comparate, integrate şi interpretate, valori care exprimă cuantificat mediul natural sau viaţa economico-socială a comunităţii din care provin.

Autorii se opresc pe spaţii ample şi asupra aspectelor legate de datini şi obiceiuri, munci agricole, viaţă, nuntă, naştere, înmormântare etc., aspecte etnografice, ocupaţii tradiţionale, credinţe despre cer şi astre etc.

Utilă este şi galeria personalităţilor sau, mai bine-zis fiilor localităţii, care s-au ridicat din Ulmeni şi au contribuit la ridicarea morală şi culturală a localităţii.

Ne este arătat un colţ de ţară cu oameni harnici, aprigi, care şi-au păstrat credinţa, limba, portul şi obiceiurile, în ciuda vitregiei timpului, vedem oameni cu tradiţii străvechi, oameni apropiaţi de natură, de peisajele locului, de cele eterne primordiale, ca şi de cele create de ei, simţindu-le şi îmbinându-le ca nimeni alţii.

Citind această carte, realizezi că eşti cu adevărat al acestei ţări, eşti acasă, că simţi sufletul pământului ei, când inspiri chiar şi ocazional, mirosul pământului muşcat de sapă, amestecat cu izul buruienii, cu ţărâna în care se îngroapă tălpile.

Fundaţia pentru Istoria Prahovei Ploieşti

În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, mi-aş dori, ca din tot ce am fost şi am scris, să dăinuie ceva pentru posteritate, să rămân măcar atâta cât spunea Nicolae Titulescu: „Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge…Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina”

Ce mi-aş dori să rămână? Poate imaginea mea „ca un liliac înflorit a două oară la poartă înserării” şi neapărat „zâmbind vieţii”, însoţită mereu de un „gând purtat de dor” de acel dor al locurilor natale, de cel al unuversului copilăriei, al oamenilor Tiganeștiului natal, oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, am luat de la ei zestrea de suflet aşa cum apa ia forma vasului în care este pusă. Cu această zestre am plecat în lume şi m-am străduit prin scrierle mele să le port românitatea şi numele pe toate meridianele pământului cu ajutorul internetului care a pulverizat distanţele făcând din lumea largă un sat ceva mai mare. Mi-aş dori să rămână ceva din fervoarea cu care am urmărit pe verticală spiritualitatea neamului românesc şi am sorbit cu nesaţ din frumuseţea de negrăit a graiului nostru.

Mi-aş dori să străbată prin timp ideea că măcar m-am încumetat să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din fiorul infinitului aflat dincolo de graniţele pământescului veţii noastre sau ceva din acea beznă a misterelor care ne împinge spre neprevăzut şi că peste acestea m-am străduit să arunc o lumina ca mierea razelor de soare, într-o după amiază de toamna târzie când m-am apucat să scriu ignorând viforniţele iernii care îşi aruncau săgeţile prevestitoare spre mine.

Mi-aş dori să rămână ceva din scrisul meu ca un mod de a exista, ca un altar pe care sufletul meu s-a reconstruit din ţăndările unor lovituri şi din durerile neplânse, înăbuşite în cămara inimii. Mi-ar place să rămân în posteritate ca un scriitor îndrăgit de arta sa, de arta cuvântului, haina gândului încoronat care cuminecă inima şi sufletul şi care ne redă pe noi nouă înşine. Mi-a plăcut să mă cufund în adâncul cuvintelor care se ţes din liniile abia stăvezii ale sinelui. M-a preocupat întotdeauna înălţimea ideilor literare, dar şi cea a trăirii întru frumos cu încărcătură emoţională.

Am admirat întotdeauna şi mai apoi am scris cu deosebită plăcere despre scriitorii înzestraţi cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri şi trăiri care se pitrocesc în adâncul inimii despre cei care au fost plămădiţi cu puterea de a coborî în zonele abisale ale conştiinţei umane,, acol unde se ascund crampeile de viaţă, conflictele dramatice care se desfăşoară în tăcere. Am scris despre viaţă şi creaţiile lor, de parcă aş fi scris despre mine.

Un alt aspect despre care cred că m-ar defini este acel al însemnărilor despre călătoriile atât de dragi mie făcute cu gândul ispitirii frumuseţilor şi creaţiilor rotundului pământ, voiaje care reînnoiesc individul, îl revitalizează, îi lărgeşte orizontul şi îi înlesneşte înţelegerea frumuseţii şi a diversităţii umane.

Scriitoarea Elena Armenescu e de părere că: „Zarea interioară luminoasă deschide scrierile Elenei Buică, favorizată de destin să cunoască mai mult de jumătate din lume, iar această cunoaştere este sporită de sensibilitate, inteligenţă, plus înţelepciunea conferită de bogata experienţă a vieţii, cu bunele şi relele sale”. Despre scrierile pe această tema, scriitorul George Stroia a remarcat: „Frumoasele vacanţe” ale Elenei Buica sunt o lecţie de spiritualitate şi altruism.

Mi-aş dori să rămână ceva şi din trăsăturile mele ca om, poate câte ceva din cele ce s-au spus despre mine, precum scriitorul Ştefan Dumitrescu: „O scriitoare cu un suflet mare cât zarea, marea Doamna Elena Buica” ori aşa cum m-a văzut îndrăgitul actor Florin Piersic. „Iubită şi distinsă Doamna scriitoare Elena Buică, sunteţi fără egal! Vă iubesc fiindcă sunteţi atât de modestă, de generoasă, de talentată şi de… normală! Sunteţi şi rămâneţi în inima mea! Va îmbrăţişează, Florin PIERSIC“

Poate că rămâne ceva din felul cum mă vede pe mine şi scrisul meu scriitoarea Gabriela Căluţiu Sonnenberg: „Ronţăie ideile anevoie, le smulge reflecţii neaşteptate, iar în final, le da o formă palpabilă, imbrăcându-le în cuvinte din care îţi vine să muşti, pofticios. Stilul e unic, inconfundabil, metoda Buni de combatere a uitării. Paginile cărţilor sale sunt de-a dreptul saturate cu însăşi fiinţa ei, dornică de a îmbrăţişa întreaga lume, absorbindu-i frumuseţea şi dăruindu-i însutit zâmbet şi lumina interioară”

Chiar dacă astăzi puţini sunt aceia care mai privesc literatura ca pe un act vital şi edificator, ştiu că frumuseţea scrisului va dăinui şi cu el, sper, că măcar câteva scânteieri din scrisul meu să se mai zărească la orizont atunci când voi privi de la înălţimea seninului deplin.

——————-

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

început de noiembrie 2016