„Cu ochi de şoim, cu pletele nebune,/ Curcubeul Toamnei coboară în pridvor./ Mă năpustesc prin vetrele străbune/ sub zări albastre, verde călător.// Pădurea freamătă mereu acelaş dor,/ sus cântece suave şi legănări de vânt,/ în ochii-albaştri-ai fetei susură izvor/ iar vremea te vrăjeşte cu tainicul descânt.// Ţîşnesc pe arpegii de bătrân cobzar,/ piscurile-n frac spre cer sunt încântare…/ Îmi înteţesc fiorul şi respir mai rar,/ verde, albastrul, roşul, toate-s sărbătoare.// Cade caldă sfânta lumină pe frunze,/ de aur, de argint, de aramă, de purpură,/ pare-un serafic purpuriu de buburuze/ ce mirific peste sufletu-mi, se scutură.// Gândurile albe-zbenguite luminişuri/ înconjoară totul, împrejmuiesc hotare,/ în amvon de seară pe azur-suişuri,/ îmi desfăt plimbarea chiar cu Carul Mare.” (Gheorghe Constantin NISTOROIU – Curcubeul Toamnei)
„O, munte, munte! Ascunziş de foc, de aur, de gheţare,/ cu orice pas ce-l fac pe cărăruile–ţi prăpăstioase şi haine,/ flămând de mine însumi şi stingher,/ parcă mă urc biruitor, cu câte-o treaptă tot mai sus în mine,/ prin întunericul, pe munţii arşi de imne, către cer!” (Aron COTRUŞ)
Vineri: + Sf. Ierarh Grigorie Luminătorul+325, 30 Septembrie 2016-Curtea de Argeş.
Sfântul Grigorie, trac din Armenia Mare, viţă împărătească din Tiridate, a trăit în atmosfera ortodoxă a Cezareei Capadociei, tulburată de prigonirile lui Diocleţian şi armonia binecuvântată de Marele Împărat Constantin şi Mama sa, înţeleapta Împărăteasă Elena. Pentru credinţa şi râvna lui întru Hristos, Dumnezeu l-a hărăzit cu un destin aparte, ajungând primul Ierarh şi Apostol al Armenilor, care l-a convertit şi pe împăratul Tiridate, persecutorul, împreună cu tot poporul, păstorindu-l 31 de ani. A tălmăcit Biblia în limba armeană. Din sfintele sale moaşte se păstrează o părticică şi la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi din Bucureşti. (Proloagele-Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de Învăţătură pe Luna Septembrie. Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova)
Sfârşitul lui Septembrie şi începutul lui Octombrie a fost inclus într-o călătorie la sfârşit de săptămână la Curtea de Argeş la distinsa familie Vişan-naşii noştri şi la Rîmnicul Vîlcea-locul atât de drag inimii mele, spre întâlnirile cu prietenul nostru Ion Măldărăscu-om de cultură şi de condei vâlcean, vlah ultranaţionalist, luptător activ şi patronul tehnico-spiritual al prodigioasei reviste naţionaliste „ARTEMIS” şi apoi cu realizatorul de interviuri promise, cu stână, berbecuţ şi alte braşoave niculiene…
Aşadar, Joi noaptea spre Vineri, împreună cu familia: Maria-Nuşa-Nicoleta, Victor-Florin, Iulia şi Elena-Teodora, cea care bate insistent la porţile luminii, într-o maşină confortabilă am purces cu toată emoţia şi viteza spre meleagurile argeşene. După eşecul interviului preconizat de acel universitar vâlcean-de Malta…, în sensul că a uitat de promisiune sau pur şi simplu s-a lăudat cu sine, am avut parte la Curtea de Argeş de două zile pline de sărbătoare. În sufletul românului dincolo de toate cele diverse, cu suişuri şi coborâşuri în tinda sa spirituală, inima lui tânjeşte continuu şi după sărbătoare.
Sărbătoarea trece pragul biologic, în faetonul ei social, dar mai ales se întrupează metafizicului-creştin înălţându-se ca o prefigurare nostalgică a Paradisului. Sărbătoarea creştinului ortodox se deschide aşadar, ca un sens plenar, aproape tainică, dar suverană, cu euforia care se derulează armonios într-o corolă de lumini, cu o gamă de împliniri valoric-spirituale, cu ecouri şi sclipiri în artă şi religie de 24 de carate, cu o convertire spre Absolut, cu un festiv maxim ce semnifică anticiparea istorică la alte dimensiuni a Raiului: „Sărbătoarea, după unul dintre cei mai mari filosofi creştini, Vasile Băncilă, e starea de armonie relativă a fiinţei umane, într-o lume în care nu e posibilă armonia absolută. Idealul nu-i cu putinţă în timpurile acestea, dar în artă, din când în când şi fragmentar, da! De aceea arta e o mare componentă a sărbătorii. Paradisul este frumuseţe.” (Vasile Băncilă, Aprilie-1973, în Opere, vol. IX. Ed. Istros, Brăila-2003, p. 45)
Venind dinspre Piteşti am trecut de Mioveni, prin Ţiţeşti şi ne-am oprit în satul Bucşeneşti-la Casa Sandei, doamna Gheorghiţa Diculescu, o casă din zid, încăpătoare, cu gust după modelul Goleştilor, primitoare, o curte cu iarba încă verde, cu pomi tineri şi o boltă de viţă de vie în continuă întindere. Gazdele, doamna Gheorghiţa, lângă pragul nonagenar, dîrză, harnică cu gospodăria pusă la patru ace şi fiul ei Mihai, ne-au ivitat la o gustare în foişorul din curte, îndulcindu-ne cu dulceaţa de coacăze, preparate de casă, ţuică de prună şi cu câteva povestioare, timpurile şi amintirile amestecându-se, dovadă vie că Bunul Dumnezeu poate să aşeze pacea şi înţelegerea în toate sufletele ce cred cu adevărat în puterea Sa. Cu mulţumiri şi cu invitaţii promise ne-am despărţit luând drumul Cetăţii de Argint.
O poartă masivă din lemn greu sculpat în cruce, ne surâde invitându-ne s-o deschidem. Gazdele naşi-Vişan: avocatul creştin Constantin-cumpănit în ale Dreptului, model de boier vechi cu carte, un împătimit al artei vechi, ceramică ori ţesătură, doamna doctor Florina-Dănuţa, o gospodină de excepţie, din viţă de preot şi profesori, harnică precum furnica şi fiica Alexandra-Doctor în Arhitectură-cadru universitar, plăpândă ca o floare, dar aprigă ca un arţar, ne-au răsfăţat în Conacul lor argeşean doldora de artă veche: ţesături-tapiţerii celebre, faimoasa ceramică dacă de Hurezi, Marginea-Cucuteni şi, mai ales, cărţi alese. Conacul este ruda modernă a Casei memoriale a Cioculeştilor,-familie de preoţi şi boieri, cu care împarte şi curtea, o adevărată colecţie de flori şi plante ornamentale ce îmbină perfect bunul gust al finului iubitor de frumos, seniorul Vişan cu cunoştinţele temeinice ale tinerei doctore în arhitectură peisagistică, Alexandra. Şi, alături de acestea, doamna Conacului ne-a răsfăţat cu varietatea artei culinare, cu ţuica veche de Argeş, cu soiurile de vin ispititoare de Sâmbureşti, cu atmosfera boierească de festin, cu conversaţiile rafinate, diverse. Şi, aşa cum se cuvine la un adevărat Conac, seara ne-am reunit cu alţi fini sosiţi tocmai din Canada…
Sâmbătă: + Acoperământul Maicii Domnului, Sf. Ap. Anania, Sf. Cuv. Roman Melodul, Sf. Cuv. Iosif şi Chiriac de la Bisericani, 1 Octombrie-Curtea de Argeş.
* În zilele împăratului Leon al VI-lea cel Înţelept (886-912), în Constantinopol, spre Duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în cinstita biserică a Vlahernei, întru slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la ziua întâi a lunii Octombrie şi de faţă stând mulţimea norodului, fiind ca la patru ceasuri din noapte, Sfântul Andrei, împreună cu ucenicul său, fericitul Epifanie, şi-au ridicat ochii în sus şi au văzut pe împărăteasa cerului, pe Acoperitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se. Şi era ea strălucind de lumină ca soarele şi acoperind poporul cu cinstitul ei omofor, împreună cu oşti cereşti şi cu mulţime de Sfinţi, care în haine albe şi în cucernicie stăteau împrejurul ei din care doi erau aleşi: Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Sfântul Evanghelist Ioan. Pe aceasta văzând-o, Sfântul Andrei a zis către ucenicul său, fericitul Epifanie: <<Oare vezi, frate, pe Împărăteasa şi Doamna tuturor, care se roagă pentru toată lumea?>> Şi el a zis: <<O văd, Sfinte Părinte, şi mă înspăimântez, că o văd acoperind pe oamenii ce sunt în biserică, cu cinstitul ei omofor, ce străluceşte mai mult decât soarele.>>
Şi s-au auzit graiurile cele cu umilinţă ale rugăciunii ei către iubitul ei Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos: „Împărate ceresc, primeşte pe omul cel ce Te slăveşte pe Tine şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău. Şi acolo unde se face pomenirea numelui meu, pe acel loc îl sfinţeşte şi proslăveşte pe cei ce te proslăvesc pe Tine şi rugăciunile celor ce cu dragoste mă cinstesc pe mine, Maica Ta, şi făgăduinţele, primeşte-le toate nevoile şi răutăţile îi izbăveşte.”
* Sfîntul Apostol Anania a trăit în Damasc şi era unul din cei şaptezeci de ucenici ai Domnului, iar după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului a fost rânduit episcop creştin din acel oraş. Cartea Sfântă vorbeşte despre el la ceasul <<minunii din drumul Damascului>>, ceasul când Domnul Hristos S-a arătat în slavă şi a schimbat pe aprigul prigonitor al creştinilor, Saul, în Apostolul fără pereche al lui Hristos, în marele Apostol Pavel. La acest mare ceas pentru creştinătate, cel dintâi slujitor dintre oameni, spre care S-a îndreptat Mântuitorul, în vedenie, a fost Sfântul Anania, căruia i-a poruncit să meargă pe uliţa <<Dreaptă>> să caute pe un oarecare Saul, care se roagă orb, în casa lui Iuda, şi-l aşteaptă. Şi îndată Anania, sculându-se, a mers la Saul şi punându-şi pe el mâinile i-a zis: <<Frate, Saule, Domnul Iisus, Cel ce ţi s-a arătat pe calea pe care tu veneai , m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt>>. Şi îndată Saul a văzut şi l-a botezat pe el Anania.
* Sfîntul Roman era de neam din Siria, crescut în cetatea Emesei şi a fost plăcut lui Dumnezeu încă din tinereţe. A fost paracliser în biserica din Beirut, apoi la Constantinopol la Vlaherna, la Sofia, pe vremea împăratului Anastasie (491-518). Era neştiutor de carte, dar întrecea pe cărturarii cei neînţelepţi. Spre a nu rămâne batjocura clericilor răutăcioşi, Împărăteasa cerului îl iniţiază în înţelepciunea Scripturii, dăruindu-i şi sublimul muzicii psaltice. (Proloagele-Vieţile Sfinţilor…, pe Luna Octombrie…)
* Iosif Sihastrul ducându-se într-o vreme la Mormântul Domnului, devine un renumit pustnic al Iudeii, unde îşi alcătuieşte o obşte cu 17 nevoitori în peşterile Iordanului. Năvălind arabii în Ţara Sfântă, Iosif a venit cu ucenicii săi la mânăstirea Bistriţa-Neamţ. După o perioadă scurtă se retrage cu ucenicii pe Muntele Bisericanilor numit şi Muntele lui Iosif. Ridică un schit care-i poartă numele, iar cu timpul graţie evlavioşilor trăitori devine Schitul Bisericani cu hramul Buna Vestire, instituind rugăciunea neîncetată după regula Mânăstirii Studion din Constantinopol.
* Pustnicul Chiriac +1660, s-a nevoit la începutul secolului al XVII-lea, între cei 100 de monahi ai obştei Bisericani, după care s-a retras în pustie desăvârşită în peştera Muntelui Simion, şaizeci de ani de rugă aprinsă, urcând la înălţimea pustnicilor Egiptului, având ca model pe cuviosul Onufrie. Cuviosul Chiriac ajunge unul dintre cei mai mari pustnici din Carpaţii noştri sfinţi şi unul dintre cei mai mari asceţi ai Bisericii Ortodoxe Naţionale. (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc. Ed. Episcopiei Romanului-2001)
Aşadar, după micul dejun copios, plecăm la Moşia de la Vlădeşti a doamnei doctor Vişan, locul natal al actorului-politician Mircea Diaconu, vecină cu comunele Mihăeşti-Pietroşani-Schitul Goleşti-ctitorie medievală a boierilor Goleşti pe moşia Grădiştea de Sus lângă Câmpulung şi Boteni, unde s-a născut Petre Ţuţea-Socratele Filosofiei creştin-ortodoxe. Şi cum altfel puteam să fim bine primiţi dacă nu cu bucuria sinceră a celor doi ciobăneşti carpatini care au în grijă gospodăria atunci când stăpâni sunt plecaţi la oraş!
Casa veche, împodobită cu acareturi cu grijă lucrate este situată la cca. 300 m de biserica-monument istoric de pe la 1600 care veghează atent o curte cu flori şi straturi cu zarzavaturi… Vecină cu o livadă cu pomi roditori, meri de soi aproape pitici, dar cu roade mari, grele până-n pământ ce se întinde pe un platou de circa jumătate de hectar… Şi totul dominat de un nuc secular,străjer plin de rod… Şi peste tot aroma de struguri daţi în pârg ce te îmbie să le zdrobeşti bobul sângeriu…
După câteva ore presărate cu bucuriile unei toamne pline de rod, maşina devine mult prea mică pentru tot ce se doreşte a se dăruii de către gazde, iar drumul înapoi la Curtea de Argeş pare a fi chiar mai scurt decât la venire…
Duminică +Sf. Sfinţit Mc. Ciprian, Sf. Mc. Iustina fecioara, 2 Octombrie.
După micul dejun la fel de încărcat cu bunătăţi, cu regretul despărţirii, cu îmbrăţişări calde, cu ne auzim şi ne vedem, cu mere şi pere, în aceeaşi ştafetă a plecării, pornim pe traseul : Albeşti-Rotunda-Corbeni-Poenari-Arefu. La Albeşti am lucrat cu mulţi ani în urmă, cca. 3 decenii, cu binecuvântarea Ierarhului Calinic, la pictarea bisericii din localitate. La Corbeni, satul Slănic unde se află Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul cu biserica Antoneştilor, Înaltul Calinic Argeşeanul şi-a zidit sus pe colină un Cuib de vultur, unde în clipele de răgaz priveşte bolta înstelată cu telescopul său misterios, iar în amvonul isihiei scrie cărţi folositoare sufletului creştin. Am fost de câteva ori în acest faimos Cuib, când gazda boierească te invită la masa sa artistocrată ţinând morţiş să servească întâi musafirii şi apoi pe domnia sa. De companie ce să mai spun, decât că este un om cult, galant, fascinant şi demn de Înălţimea sa eclesială şi la propriu şi la figurat.
Şoseaua neaglomerată încălzită de un soare limpede de cristal şerpuieşte în mireasma lui Octombrie printre casele arătoase ale bunilor gospodari din Oieşti-Rotunda-Bucşeneşti-Corbeni-Poienari-Căpăţîneni-Pămînteni, invitându-ne în cea mai mare comună ca întindere a ţării-Arefu, întinsă la poalele munţilor Ghiţu.
AREFU se pare că a fost Scaunul voievodatului lui Seneslau/ Senestov (1247-1251) în Ţara Transalpină/ Ţara Românească. (Cristache Gheorghe/ Florian Tucă/ Cezar Dobre, Voievozi, Domnitori, Principi, Regi, Preşedinţi şi alţi Şefi de stat din spaţiul românesc. Dicţionar.Ed. Dc. Promotion, Bucureşti-2004)
Fiind cea mai întinsă localitate montană-AREFU a fost şi zona cea mai încrâncenată a luptelor dintre partizanii creştini şi călăii cruzimii roşii-slugile bolşevicilor sovietici. Odată cu instalarea samavolnică a regimului ateu, proletaro-comunist şi a emisarilor-instructori bolşevici, s-a intensificat în toţi munţii Dacoromâniei, mişcarea armată. Mişcarea de Rezistenţă Anticomunistă Dacoromână s-a desfăşurat pe mai multe etape:
– Mişcarea Purităţii şi adolescenţei-Grupul din pădurea Dobrina-Huşi, 1919-1922;
– Mişcarea Studenţească creştină, 1922-1927;
– Mişcarea Naţionalist-creştină, 1927-1944;
– Mişcarea de Rezistenţă armată, 1944-1960;
– Mişcarea de Rezistenţă prin Religie, 1941-1964;
– Mişcarea Spirituală-Răbdare-Suferinţă-Jertfă, 1964-1989;
– Mişcarea Mistică a Mărturisitorilor: Eroi-Martiri-Sfinţi, 1990-2016;
– Mişcarea Creştinilor Cutezători, 2016-Apocalipsă.
La poalele Făgăraşului, în nordul judeţelor Argeş, Muscel, Dîmboviţa s-au aşternut grupuri, grupuri de partizani creştini anticomunişti:
– în primăvara anului 1948, pe valea Topologului activa grupul profesorului Apostol Dumitru-Mitu din comuna Seci-Argeş;
– în aceeaşi perioadă pe valea Dîmboviţei, între Dragoslavele şi Rucăr acţiona gruparea colonelului Gheorghe Arsănescu-fostul comandant al Regimentului 30 Muscel şi Şeful Statului Major al Diviziei a III-a, ajutat de Toma Arnăuţoiu-Locotenent de cavalerie al Gărzii Regale şi Ion Lazea Dumitrescu-proprietar şi fruntaş P.N.Ţ.
Versantul nordic al Făgăraşului era deja înflăcărat de organizaţiile brave înfiripate la liceului Negru Vodă, organizaţiile veteranilor de război şi ofiţeri scoşi din armată, conduşi de iniţiatorul mişcării de rezistenţă în Făgăraş, învăţătorul Ion Prodan, Mogoş Ion, Glăjar Ion, alături de gruparea lui Olimpiu Borzea, care organizase intelectualii dintre văile Viştea şi Ucea, cea a lui Ion Gavrilă-Moşul şi mulţi alţii.
Aşadar, încep Munţii noştri veşnici de Aur, Berevoiu, Bucegi (vf. Omul-2507), Căpăţîna, Dobrogeanu, Drăghia, Gălăşescu, Făgăraşului (vf. Suru-2283), Frunţii (vf. Negoiu-2535), Ghiţu (vf. Moldoveanu-2544), Iezer (vf. Iezeru-2463), Păpuşa (vf. Păpuşa-2391), Piatra-Craiului (vf. Piscul Baciului-2232), să-şi primească la sân feciorii dragi şi demni ca odinioară pe dacii Daciei Mari, în grupul mare denumit <<Haiducii Muscelului>>ori Gruparea Nucşoara: „Sub această denumire se identifică de fapt partizanii cuprinşi între rîul Topolog şi Dîmboviţa. Ca demarcaţie spre sud am putea socoti o linie ce porneşte din comuna Sălătruc (pe Topolog), trece pe la Arefu, Căpăţîneni (pe Argeş), Brădetu (pe Vîlsan), Nucşoara şi Slatina (pe rîul Doamnei), Cîndeşti (pe Bratia), Lereşti (pe rîul Tîrgului), mergînd pe la nord de Rucăr, mai departe pe Răuşor, peste Pleaşa Podasei pînă la Cheile Dîmbovicioarei.
Cine cunoaşte configuraţia terenului îşi poate imagina libertatea ce domnea în această ţară de piatră şi năzuinţă românească, unde drumurile sălbatice te conduceau prin pădurea care tăcea ca şi piatra pe care o călcai, tulburată doar spre vecernii de vreun cântec de caval, îmbiindu-te să mergi spre obîrşic şi să te crezi stăpînul spaţiului mioritic.
Această regiune, caracterizată prin dealuri înalte, dar cu pante uşoare ce fac legătura între munte şi deal, formează o salbă de depresiuni în jurul masivelor majestuoase ale Negoiului şi Moldoveanului: Cîmpulung-Muscel (pe rîul Tîrgului), Nucşoara-Corbi (pe rîul Doamnei), Brădet (pe rîul Vîlsan), Aref (pe rîul Argeş), Sălătruc (pe rîul Topolog). Unul din centrele de rezistenţă de durată a fost în triunghiul Sălătruc-Arefu-Rudeni. Mulţi săteni de pe valea Topologului şi mai ales de la Suici s-au retras în catacombele naturale din apropierea satului Cîrpenişu, de pe pîrîul cu acelaş nume. Pădurea deasă de jugastru şi carpen, în special, care a dat şi numele împrejurimii, acoperea de minune aceste grote în care se ascundeau partizanii. Aici îşi făcuseră depozite de alimente şi îmbrăcăminte. De aici plecau să aprovizioneze şi alte locuri, cînd situaţia devenea precară acolo… Femeile şi fetele erau cele care cărau alimente de la locurile de depozitare din sate. O fată din regiune, Margareta, povestea că mama ei făcea pîine în cuptor, cît mai mare, pe care o căra în straiţă, pusă după gît, avînd iarbă deasupra. În această perioadă de dominaţie a partizanilor, satele au fost depopulate, locuitorii luînd drumul închisorilor, bineînţeles după ce erau schingiuiţi. ” (Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa
Armată Anticomunistă din Munţii României. 1946-1958. Ed. Gândirea Românească-1993, p. 74, 76)
Un deceniu de foc, un deceniu de sânge, un deceniu de năzuinţe şi frângeri, un deceniu de suferinţă şi demnitate, un deceniu de jertfă argeşeană, un deceniu de neîngenunchere, un deceniu de biruinţă, un deceniu de înfrăţire vie cu munţii semeţi, cu izvoarele lor binecuvântate, dar şi cu verdele codrilor lor. Ne spunea cu valoare de testament profetul Mihail Eminescu: Codru-i frate cu românul.
Această înfrăţire a fost lăsată şi binecuvântată de Dumnezeu. Comuniunea cu natura-Creaţia divină este o stare firească românului şi devine imperioasă când naţiunea creştină este în pericol. Cerul se pogoară pe pământ şi-şi ajută fratele.
Toţi aceşti Voinici ai Dreptăţii, slujitori ai Adevărului, Eroi şi Martiri ai Neamului şi ai Bisericii lui Hristos: Gheorghe Arsănescu, Toma şi Petre Arnăuţoiu, Ciolan Nicolae, Gheorghe Mihai, Păţitu Ion, Păţitu Nicolae, Săndoiu Ion, Adămoiu Nicolae, numeroasa familie Chirca, Milea Benone, Daniil Popescu, pr. Victor Popescu, pr. Andreescu Nicolae, pr. Donescu Nicolae, pr. Dinescu Haralambie, pr. Constantinescu Ion, cu presbitera sa Iustina şi fiica lor căsătorită Preduţ, Luca Florea, Ion Mierliţă, pr. Ion Drăgoi, presbitera Ecaterina Drăgoi, Cornel Drăgoi, pr. Rudeanu, pr. Gheorghe Tomescu şi fiul Gheorghiţă, înv. Dumitrescu Gheorghe, înv. Dumitrescu Alexandru, înv. Dorobanţu, înv. Virgil Marinescu cu soţia Ecaterina, fii săi Alexandru şi Ionel, înv. Ion Mica înv. Gheorghe Popescu, Ion Popescu, Jubleanu Constantin-Tică, Jubleanu Titu, Jubleanu Marioara, Tomeci Gheorghe cu soţia Elisabeta, Sorescu Nicolae, Sorescu Gheorghe, Sorescu Maria, Alexandru Moldoveanu, Nicolea Sufan, Silişteanu cu soţia, prof. Ştefănescu, Constantin D. Stănescu, tatăl său Dumitru, Marioara Ionescu-Lungu, Sabina Ionescu, Flencheş, Ionel Vălimăreanu-teolog, Furtunescu Gheorghe, Balaciu Ion, Cîrstea, cu înflăcăratele comune: Albeşti, Alunişu, Aninoasa, Arefu, Brăduleţ, Berevoieşti, Bocăniţa, Bughea, Bumăşeşti, Corbi, Dîmbovicioara, Domneşti, Dragoslavele, Fîntîneni, Gideni, Groşi, Furnicoşi, Lereşti, Măţău, Nucşoara, Păuleni, Poderi, Poinărei, Răceni, Rudeni, Rucăr, Sălătruc, Stăneşti, Stroieşti, Stoeneşti, Suslăneşti, Suici, Topoloveni, Turburea, Ţigăneşti-Topoloveni, Valea Danului, Valea Ursului, Verneşti, Vîsăneşti, Voineşti, Ungureni şi Zboghiteşti, toată această Familie de Haiduci cu preoţii lor, cu învăţătorii lor, cu ofiţerii lor, cu elevii şi profesorii lor, cu ţăranii de cremene şi amazoanele lor soţii, cu fecioarele temerare precum luptătoarele dace, cu mic, cu mare, cu toţi consătenii lor au fost o Generaţie a sacrificiului suprem-Poartă deschisă spre o nouă eră creştină întru mântuirea Neamului: „Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii? Asta e taina libertăţii şi majestăţii oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezeirea va fi act de conştiinţă colectivă. Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun. Ed. Bonifaciu, Bacău-2015, p. 110)
Dincolo de curajul, suferinţa, credinţa, răbdarea, jertfa şi măreţia lor, HAIDUCII MUSCELULUI au fost unul dintre cele mai mari cutremure care a zguduit din temelii sistemul comunist-torţionar, înălţându-se în azurul apoteozei lor legendare.
Demni de străbunii lor sciţi, cinste şi slavă nemuririi lor!
Cu măreţia Arefului în suflet urcăm spre Posada Vidraru cu oglinda ei albastră pe care se joacă zglobiu caierele de nouri între vârfurile de brazi şi fagi ce se răsfrâng în luciul de cristal din zestrea Domniţei Dochia şi suim la Cabana Capra unde poposim. Cabana Capra a fost reconstruită modern pe vatra Cabanei celei vechi şi este încrustată în frumuseţea şi miracolul Transfăgărăşan. Doi argeşeni de aur, Aurel Cazacu şi Gheorghe Tuţă ne-au întâmpinat cu chipul cald de lumină, binevoitori, reflectând zestrea românului dintotdeauna-Omenia, singura care n-a putut fi nici privatizată, nici vândută străinilor.
Din bunătatea lor mi-au oferit în dar un calendar creştin, un ghid montan şi pliantul Cabanei, invitându-ne apoi să ne umplem de harul divin al locului celest. Ne-a prins foarte bine această împărtăşire argeşeană, pregătindu-ne parcă pentru refuzul de mai târziu al servitorilor maghiari înfoiaţi în nesimţirea caracteristică, refuzându-ne cu de-ale gurii, contra preţ, în ţara noastră. Pur şi simplu ne-au respins. Mai rămânea îmbrâncitul. Dar vina cea mare este a noastră. Prea ne-am tâmpit cu toleranţa noastră prostească, umilitoare, dăunătoare, de-a face tot timpul pe bunii creştini. Dar în creştinismul ortodox-evanghelic nu există toleranţă fără dreptate.
Aşadar, Cabana Capra este ţinută în braţele vânjoase de cei mai chipeşi feciori daci, carpatini, Moldoveanu şi Negoiu ai măreţului masiv muntos Făgăraş. De aici, de la Capra începe suişul Miracolului divin. Rocile cristaline dau nemurire munţilor Făgăraş din care a odrăslit fascinaţia celor Opt vârfuri, de peste 2500 m, ca Opt Catedrale gotice ale Ortodoxiei Valahe, atingând cu frunţile lor milenare veşnicia albastră a Cerului dumnezeiesc: Moldoveanu-2544, Negoiu-2535, Dara-2500, Hârtopu-2506, Călţun-2510, Lespezi-2522, Vânătoarea lui Buteanu-2507 şi Viştea Mare-2527. Privirea lor te entuziasmează, dar te şi micşorează precum aura unui Sfânt: „Sfântul, spunea marele nostru filosof Petre Ţuţea, are forţa de coeziune a pietrei.”
Pe peretele verde din jurul Cabanei sunt răsfirate pietre de diferite dimensiuni, plutind prin luciul lor, înnobilate de Soarele-bijutier, ca nişte turme dace de mioare, înmărmurite de versantul de deasupra unde luceferii ard de veghe în brocartul-smarald al brazilor temerari. Pe vârfurile cu frunţi eminesciene se aşterne drumul strămoşesc şi dorul lui care ne poartă. Din mreji de lună s-au ţesut poveşti de basm, picurând pe aceste admirabile creste, odrăslind generaţiilor mari, miracole serafice.
Miracolul acesta divin: de rocă, de brazi, de iarbă, de flori, de pietre, de apă, de soare, de nouri, întrupat într-o perfecţiune sublimă conferă sufletului mistic simfonia unei armonii sacre. Plecăm fascinaţi de la Cabană cu un avânt celest şi ne oprim la Troiţa drumarilor spre a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru frumoasele şi multele Sale Daruri cu care ne răsfaţă. Între altele… şi multe lucruri măreţe a făcut Ceauşescu, dar cel mai mult în balanţa iertării va atârna fascinanta construcţie a Transfăgărăşanului:
<<TRANSFĂGĂRĂŞANUL>> D.N. 7C
„Este grandioasa operă a armatei române, realizat în perioada martie 1970- 20 sept 1974. Este cel mai frumos şi spectaculos drum transmontan din România şi printre cele mai frumoase din lume. Noi militarii genişti de ieri, demni urmaşi ai lui Constantin Brâncuşi sprijiniţi de celelalte arme ale armatei române, am dăltuit în stânca Făgăraşului un drum de vis şi am lăsat în urma noastră măreaţa Epopeie a Transfăgărăşanului. Iar voi tinerii care veţi veni după noi, aveţi datoria sacră de a continua ceea ce noi am început, pentru prosperitatea României de azi şi de mâine!” (Col.Ge. Toader Dodu – unul din principalii constructori ai drumului).
Ţinem urcuşul Transfăgărăşan spre nord, păşim peste podul Râului Capra, însoţiţi de Pîrâul Fundul Caprei, trecem de Portiţa Arpaşului spre Piciorul Caprei, spre Cascada Caprei. Pe versantul vestic al Piciorului Caprei, spre nord se deschide lângă Monumentul alpiniştilor la 2249 m alt. Lacul Capra. După Şaua Capra se coboară în Căldarea Bîlea. De la Cantonul Piscu Negru, Muntele sobru Podeanu te invită la Strunga Doamnei. Munţii noştri de aur, de argint, de veghe, de poveste, iar pentru străini, de sâmbrie, vorba marelui Păstorel: Iar sunt supărat pe soartă/ Şi istoria-mi detest:/ Munţii noştri aur poartă,/ Când spre est şi când spre vest!…
Octombrie aşterne Acoperământul Maicii Domnului ca pe o Apoteoză a Toamnei Dacoromâne, înfrumuseţând marile Sărbători: Cuv. Paraskeva, Sf. Cuv. Mărturisitori: Visarion şi Sofronie; Sf. Mc. Oprea; Sf. Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Sf. Apostol Iacov; Sf. M. Mc. Dimitrie-izvorâtorul de mir; Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou; Sf. Mc. Nestor; Sf. Ier. Iachint-mitropolitul Ţării Româneşti, precum şi celelalte sărbători dintre ele. Gospodarii de frunte doldora de roadele muncii lor, nu mai prididesc. Nu mai au timp de altceva, să privească în sus sau împrejur, ci doar să agonisească.
Se spune că Mântuitorul Iisus Hristos alege o ceată de îngeri din Corola Sa cerească, sub directa îndrumare a Maicii Sale, cerându-le să picteze pe cerul României, după modelul cozii de Păun, CURCUBEUL TOAMNEI-ochi de păun-superbi aştri, de toate culorile, ca nişte galaxii, numai pentru cei ce L-au slujit şi-L slujesc sub Aura frumuseţii: fecioare, mame, dascăli, medici, teologi, călugări, monahii, poeţi, preoţi, artişti, filosofi şi cuvioşi.
——————
* Articol dedicat naşului Constantin Vişan cu ocazia zilei de naştere – 17 Octombrie şi tuturor prietenilor mei. Întru mulţi ani fericiţi!
Dacă suntem făcuţi din atomi, din atom venim, în atom ne întoarcem şi din nou renaştem. Versurile Irinei Lucia Mihalca ne fac să ne simţim aproape, un tot unitar, o atracţie, o dorinţă de unire şi întregire întru Dumnezeu, care e întru totul. A fi sau a nu fi, o pulsaţie a creatorului. Creatorul pulsează, inspiră prin viaţă şi moarte, început şi sfârşit. La început am avut senzaţia că eu sunt subiectul/destinatarul şi aici e secretul Irinei – ne face pe fiecare să ne simţim la fel, fără discriminare. E atât de clară. Privind comentariile bărbaţilor, chiar şi a damelor, deduci reacţia de atracţie. E atât de clară şi sinceră încât o întelegi ca şi cum ţi-ar vorbi un părinte sau frate/sora, soţia/soţul sau fiica/fiul. Nici nu se discută simţământul de străin sau dominator. Versurile te ung la suflet, dar te şi trezesc. Metaforele ei sunt construite din real, sunt tratate serios şi în asta constă secretul multitudinilor de mesaje care mustesc în poezia sa. Un copil o interpretează ca pe un basm, un matur ca pe un punct cotidian, un agricultor ca pe un moment din natură, un îndrăgostit ca pe o declaraţie reuşită şi, iată poezia care poate fi dezvelită precum ceapa, până în inima ei.
