„Viitorul nu trebuie să excludă ființa” (Dumitru Drăghicescu)
Eminescu și Jayadeva (George Anca)
Poeme de Nichifor Crainic
False inocențe (Ioan Ciofu)
Trei povestiri din Pacific
Glose asupra originii indiene a romilor (George Anca)
Porecle și supranume (Victoria Tomescu)
Colocviile de Marți
Marți 18 octombrie 2016, 5 pm, Calderon 39.
Anul VII, nr. 10 (83).
Tema: Viitorul nu trebuie să excludă ființa
Oaspeți de onoare:
Mihaela Cristescu (Australia)
Wienfried A. Senker (Germania)
Premieră:
Neculai Urs: George Topârceanu conferențiind despre cărți
Intervenții
George Anca: Devenire / ființă la Drăghicescu și Noica
Puși Dinulescu: Lectură-mișcare-finisare
Mihaela Munteanu: Fantomele operei
Viorel Speteanu: Bătălia de pe Dealul Spirii
Teatru de poezie
Toma George Maiorescu, Constantin Abăluță, Gheorghe Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena,
Dorin Croitor
Lansări de carte
Mihaela Cristescu: Antologie de poezie românească în Australia
Corneliu Zeana: Când va cădea o stea, Betta, 2016
Aristotel C. Pârvulescu: Eseuri, Semănătorul, 2016
Coordonator: Dr. George Anca
GEORGE ANCA
Eminescu şi Jayadeva
Faţă de comparatistica eminescologică tradiţională, întemeiată, de obicei, pe analiza surselor operei în contextul unor analogii culturale precizabile istoric, apropierea poetului român de autorul ultimei scrieri clasice sanscrite, din secolul al XII-lea, poate surprinde. Aceasta cu atât mai mult cu cât însăşi comparatistica „internă” – să zicem, „relaţia” Eminescu-Blaga, Eminescu-Arghezi, Eminescu-Ion Barbu, Eminescu-Bacovia, Eminescu-Nichita Stănescu – cunoaşte ezitări şi aproximări contradictorii: n-avem decât a vedea, subteran, pe Eminescu însuşi arbitrând în laboratorul comentatorilor săi propria-i postumitate, iar, pe de altă parte, poeţii moderni recurgând la necesara infidelitate faţă de maeştri. Cel puţin Brâncuşi a mărturisit aforistic depărtarea sa de Rodin; artistul a citit însă pe Milarepa, Eminescu probabil n-a citit pe Jayadeva, dar i-au fost familiari predecesorii sacri şi consacraţi, de la autorii Vedelor şi Upanişadelor la Kalidasa, insinuând un principiu al afinităţii, recunoscute de sine, adânc – prin distanţă frapantă în spaţiu şi timp, lucru valabil pentru întoarcerea, ca în jumătatea symbolon-ului – a lui Eminescu spre un Orient centrat în spiritul vedic-upanişadic.
Cum întâlnirea imaginară între Eminescu şi Jayadeva face parte dintr-o activitate de eminescologie practică, anume de indoeminescologie pe teren indian, interesează, întâi de toate, fenomenologia acestei întâlniri şi apoi adăugarea a încă unui motiv comparatist (sunt mai mult sau mai puţin notorii paralelele între Scrisoarea I – Imnul originii din RigVeda, Luceafărul – Katha Upanişad, ori, avansate chiar de noi, cele între Scrisoarea I şi Tehragatha budhistă, sau Luceafărul şi Mahabharata-Bhagavad Gita). La cursurile de literatură română de la Universitatea din Delhi – unul special în trei luni, dedicat Luceafărului – şi timp de şase ani, în reuniunile bilunare ale Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu” (IAME), profesori şi studenţi au conferit prospeţime informaţiilor şi opiniilor mai vechi tocmai prin ineditul cadrului în care se (re)desfăşurau. După Scrisoarea I alte trei capodopere ale literaturii române – Luceafărul, Mioriţa, Meşterul Manole – fuseseră traduse şi tipărite în limbi indiene. Versiunea sanscrită a Luceafărului eminescian, semnată de Urmila Rani Trkha am publicat-o în 1983 sub egida IAME; în acelaşi timp, în volum separat, a apărut Gitagovinda de Jayadeva, în versiune românească. Principala propoziţie de lucru, ca traducător şi eminescolog – ni s-a impus –„dincolo de mode şi timp” a fi: Luceafărul este Gitagovinda a românilor. N-am exclus, pentru uz didactic, nici simetria reciprocei: Gitagovinda este Luceafărul indienilor.
„Alegerea” poemului Gitagovinda – în corespondenţă cu preferinţe indiene pentru Luceafărul – este legată de trăirea în India culturală modernă, de frecventarea spectacolelor de dans – atât de des pe muzica versurilor jayadeviene, cu mereu schimbătoarele şi totuşi aceleaşi dinamic statuare cupluri Radha-Krishna. Se întâmplase, apoi, la traducerea Luceafărului în sanscrită, să ne devină „evident” că hulitul Cătălin este şi el un avatar, lumesc, al lui Hyperion (Krishna în chip de văcar, Govinda, abia întărea accepţia). În fine, pentru audienţa eventuală în româneşte, îl întrebasem pe Sergiu Al-George, traducătorul Gitei, „de ce nu şi Gitagovinda”. Sanscritologul evocase dificultăţile textului. Într-un cuvânt, când traducerea era încheiată, puteam spune că dificultăţile originalului sanscrit le depăşisem în special printr-o reimaginare a poemului lui Jayadeva în metri şi conţinuturi eminesciene, chiar dacă, mai ales la început, căutasem echivalenţe nu numai de sens, dar şi de sunete (dhvani) – sugestii şi silabe, ca pentru o probare a compatibilităţii celor două limbi, ca între rădăcină şi o floare îndepărtată.
Aşadar, a vorbi despre Jayadeva şi Eminescu – Poet către Poet – nu înseamnă a compara automat ultimul clasic sanscrit, din secolul al XII-lea, cu ultimul mare romantic european din secolul al XIX-lea. Despre Jayadeva am vorbit, fireşte, întâi ca traducător al poemului Gitagovinda în limba lui Eminescu, la lansarea versiunii noastre într-o adunare organizată în 1983 de Asociaţia pentru Literatură indiană comparată şi Departamentul Limbilor Moderne Indiene al universităţii din Delhi. Am repetat-o atunci şi o repet, această versiune a început ca o trans-sonorizare din sanscrită în română, dar, din ce în ce, ea a devenit o dhvani, întorcând dhvani (sunet) în dhvani (sugestie) faţă de cele două limbi. A făcut carieră, subiectiv, comparaţia între Gitagovinda în româneşte şi Luceafărul transpus în sanscrită (apărut în revista noastră „Latinitas”, apoi, în formă de carte, sub egida IAME). Noile alei în discuţiile comparatiste asupra lui Jayadeva şi Eminescu au rămas speranţa genuină dintru începuturi.
Să mai amintim că versiunea era o parte a unui proiect pornit în 1981 drept „Modele în Kavya Purusha Indo-Latină”. Ca şi în firea lucrurilor, cum credeam şi mai credem, urmând un destul de utopic concept al integralităţii şi migraţiei spiritului poetic, intrăm în templul naturii, al corespondenţelor sale.
Pe de altă parte, privind anume, mereu şi mereu, la fiinţa poetică, la poetul ca atare, putem cu uşurinţă descoperi analogii ale unor simboluri aparent necondiţionate prin adresările neobişnuite ale unui poet către altul, către cosmos, către divinitate. Astfel, orice antologie regională se poate vedea ca o onto-poezie, ca o Kavya Purusha universală. În această viziune, se intenţiona un lecturar esenţial al poeziei indiene şi romanice şi al poeticelor, de la poeţii clasici la cei contemporani scriind în limbi indiene, franceză, italiană, portugheză, română, spaniolă.
În termeni de literatură comparată, teme precum avatarul ori sati, iar în poetică rasa şi dhvani se cuveneau a fi analizate în literaturile romanice ca un argument al poeticii sanscrite-latine.
Revelator verificabil, versiunea sanscrită a Luceafărului, Divyagrahah, datorată dr. U.R. Tritka, a fost apreciată pozitiv de savanţii Satyavrat Shastri, Kapila Vatsyayan, Sergiu Al-George, primită cu bucurie de audienţe literare şi studenţeşti. Vom fi asistat, astfel, credeam, la un moment în indoeminescologie, după ce, mai înainte cu un deceniu, Amita Bhose conchisese, în România, într-o carte, că Eminescu este singurul poet european care a făcut India nemuritoare în patria sa. Prin transpunerea Luceafărului în slokas se reunesc, simbolic, nemuritoare sunete şi simţiri sanscrite cunoscute fiecărui cititor (sahrdaya) după cum orice cititor român recită versuri de Eminescu. Iar Eminescu, asemeni lui Max Müller, nu văzuse India, fizic.
Primordialul metru anustubh – ca-n Veda şi Avesta –din versiunea Divyagrahah, a dr. Trikha aminteşte metrul original eminescian într-o poveste ca aceea a lui Jayadeva. În acelaşi timp, metrii din Gitagovinda sunt de reimaginat prin întreaga poezie a lui Eminescu. Am repetat-o, sanscrita şi româna nu vor fi fiind, probabil, cele mai învecinate limbi din lume, însă cineva îşi poate permite gândul pe terenul acesta. Şi dacă U.R. Trikha a ştiut mai bine româneşte după împlinirea Hyperion-ului său sanscrit, altcineva se va afla mai aproape de Eminescu traducând pe Jayadeva în limba română.
Ilustraţiile la amândouă prime ediţii ale Luceafărului lui Eminescu în sanscrită şi, respectiv ale Gitagovinda în româneşte au fost aceleaşi (reproduse, din India, Noua Zeelandă şi, bineînţeles, în România – „România literară”, „Ateneu”, „Revista română” etc.).
Am recitat, la lansarea versiunii noastre din Gitagovinda, a 9-a şi a 18-a prabandhas, rostite de sakhi, pe care am tradus-o în româneşte cu „surată” (surioară) – prin contrast, ori nu, cu sensul erotic jayadevian al „surata” – ca pentru a obţine, omofon, acea visată dhvani din original în traducere, spre a lăsa sunetele de veena ale creatorului a fi auzite printre bătăile de tablă ale interpretului. De altfel, însăşi sakhi este o interpretă cu o triplă vorbire, frate avându-l pe traducător.
Şi în Gitagovinda şi în Luceafărul zeii vorbesc direct, drept Govinda şi Demiurgos, Radha şi Cătălina se îndrăgostesc de zei (după cum cereasca Orvasiya iubeşte un pământean).
Iubirea este umană pentru zei, divină pentru oameni. Cele zece avataruri evocate într-unul, Krishna, la Jayadeva, sunt trei avataruri simultane – Demiurgos, Hyperion, Cătălin – la Eminescu. Limbajul dublu al lui „jaya jaya deva” (vivat, vivat deus, cf. finalul poemului eminescian Antropomorfism „semnat” Minulescu) trimite, pentru amândouă poemele, şi la devenirea poetului din demiurg şi la devenirea demiurgului din poet. La fel, natura. Yamuna silabiseşte Gitagovinda ca şi cum ar fi citit-o (nu numai originalul, ci şi toate traducerile şi, mai ales, cele ce vor veni până când originalul însuşi se va repeta în apele fluviului).
Astfel, cu amintirea cât mai deplină a sonurilor eminesciene am tradus Gitagovinda în sânul culturii şi limbii de fiecare zi a Indiei. Bine a zis, însă, pomenitul dr. Sergiu Al-George după ce ascultase traducerea în sanscrită din Eminescu: este ca şi cum aş fi auzit pentru prima oară Luceafărul…
„Rupavati raja kanya”…
„A fost odată ca-n poveşti”…
Numai cântecele şi poemele din Gitagovinda să fie cântate şi recitate de deva-dasis, dansatoarele şi cântăreţele Templului Jagannath din Puri – decreta, în criya, în 1499, regele Prataparudra. Ai putea, în India, avea aceeaşi impresie şi azi, Jayadeva rămânând poet-legendă, din secolul al XII-lea, deopotrivă sfânt vaishnava şi „maudit” modern.
„Ultimul dintre antici şi primul dintre modernii literaturii indo-aryane” (Suniti Kumar Chatterji), scriitorul celei mai dulci lirici în limba sanscrită, ultimul mare poet în enumerarea clasicilor sanscriţi – Asvaghosa, Bhasa, Kalidasa, Bhartrihari, Harshadeva, Bharavi, Bhavabuti, Magha, Kshemendra, Somadeva, Bilhana, Sriharsha, Jayadeva.
Gitagovinda este un poem narativ-descriptiv de tipul khandakavya, precum Rtu-sambara şi Meghaduta de Kalidasa, antologii de Amaru şi Bhartrihari. Porţiunile descriptive sunt în stil clasic sanscrit, pe când cântecele au atmosferă şi versificaţie incluzând rima, din apabhramsa (limba vernaculară în care Jayadeva şi-ar fi scris iniţial poema, traducând-o apoi în severa sanscrită pentru a-i da consacrare panindiană. Deteminată, la recepţie, ar fi atitudinea subiectivă a cititorului. Poate şi a traducătorului între cei mai reuşiţi, Barbara Stroesser-Muller sau Fernando Tola). Însă cititorul şi traducătorul indian au în sânge atât frumuseţea supremă a melodiei verbale cât şi echivalarea iubirii fizice cu cea spirituală (al cărei concept îl află încă în Brhadaranyaka Upanishad). Muzicalitatea şi erotica nimbată cosmic ale poeziei eminesciene corespund, credem, în sensibilitatea cititorului român intraductibilităţii Gitagovinda (nimeni nu traduce titlul, „cântecul văcarului”; nu poţi, traducând, decât să transcrii, să îngâni parcă smintirea eufoniilor din propria limbă, regăsite în cântec pur).
Rar poezie – dacă va mai fi existând – care să predispună într-atât la răpire. Criticul care-i reproşează convenţionalismul descripţiilor de natură (palide la umbra Meghaduta – unde, ai spune, cu gândul la metrul mandakranta, altfel ultrasolem, că fiecare vers e un hai-ku) îşi oferă, dintru început (aşa începe Gitagovinda), întru faşionabila, azi, eleganţă japoneză, o tanka:
meghair meduram ambaram
vana-bhuvas, syamas tamala-drumair:
naktam
Din Divyagrahah – „Cobori în jos luceafăr blând”…
avatara sukragraha
jyotikiranat prasara
ehi me graham jivanam
hradayam prakasaya ca
(U.R. Trikha)
„S-a stins viaţa falnicei Veneţii”
sthiram jivanam vishala veni tsyayah
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici
nefiinţa”…
adau sampurnasunye na hi kimapi yada
sattyamasinsa casi
(R.V. Joshi)
NICHIFOR CRAINIC
Domnule Redactor,
Vă trimit cinci poezii.
L’a voia Dv. Care merge la Almanah şi care la foaea Credinţa.
Fraţii mei din America mă interesează încă înainte de a începe să public şi pentru ei aş face tot ce pot.
Pentru Credinţa, pe care aş vrea s-o urmăresc – cum urmăream toate publicaţiile româno-americane când eram în redacţia „Glasului Patriei”, – adresa mea este: Bulevardul Dinicu Golescu 43, A.I. 6. Bucureşti.
Cu românească-mbrăţişare,
Nichifor Crainic
30 august 1970
Bucureşti
Notă :
La solicitarea domnului George Alexe, redactor al revistei „Credinţa”, am abordat personalităţi literare pentru a colabora la această publicaţie. După o discuţie cu Nichifor Crainic la reşedinţa sa de lângă gara Basarab, maestrul mi-a încredinţat, în manuscris, cinci poeme cu prezenta scrisoare acoperitoare. (George Anca)
Cântecul norilor
Voi, norilor, norilor,
Umbrarele zilelor
Pe zarea cocorilor
Fântânile milelor
Deasupra savanelor
Şi vis al oceanelor,
Plecaţi-vă poalele
Şi-atingeţi livezile
Luaţi-mă-n moalele
Culcuş ca zăpezile
Şi-ntindeţi vântrelele
Pe marea cu stelele.
Tu, vânt al tăriilor
Ridică-ne-n margine
Prin bezna pustiilor
O pârtie sparge-ne
Şi dornic sileşte-te
Spre naltele creştete.
Auzu-mi să caute
În inima cerului
Soborul de laude
Din jurul misterului
Ce-aprinde minunile
Şi umple genunile.
Când mugurii surâd a floare
Jucaţi-vă cât sunteţi mici
Şi mugurii surâd a floare;
Atâta ni s-a dat sub soare
Doar un acum, doar un aici
Când mugurii surâd a floare.
A fi, a fi şi-a chiui –
Trezire-n somnul megrei humei
Lumină dacă e pe lume
E bucurie de-a trăi
Când mugurii surâd a floare.
Ce n-aş da eu să mă despoi
De-această mască ruinată,
În frăgezimea de-altă dată
Copilărându-mă cu voi
Când mugurii surâd a floare.
Dar voi veţi fi ca mine-acum
Când eu din lume mă voi şterge.
E scrisă celui ce premerge
Să cadă cel dintâi pe drum
Când mugurii surâd a floare.
Cu zilele făcute sul
Ca nişte antice volume
Veţi plânge c-aţi trecut prin lume
Dar nimeni n-a trăi destui
Când mugurii surâd a floare.
Celei fără nume
Cu cântecul odată şi inima ţi-am dat-o,
Rapsod al tău prin veacuri în togă, în talar,
Iar astăzi doar ruine unui târziu cobzar,
Tot mai aştept pe ţărmuri sosirea ta, Visato.
Cu nave spulberate în aburi de nălucă
De tunete spumoase se sparg în uragan;
Eu zdrangăn cobza veche şi zgribur pe liman
Din golul utopiei galera să te-aducă.
O, pentru tine-atâtea corăbii se-avântară
Jertfind încumentării atâţia mateloţi,
Odor atins de nimeni, dar năzuit de toţi
Ai tu aievea nume sau umbră în vreo ţară?
Deşi neamurgită lumină eşti în minte,
Nu ştiu să fii din neamul pământului trăit,
Dar de-ai sosi vreodată, aş vrea nemărginit
În cinstea ta, Visato, cântând să ies înainte.
Cântec strămoşesc
Pe drumul de codru şuvoaele gem
Şi bombăne-n scorburi frânturi de blestem,
Pe drumul de munte se sparge furtună
Şi fulgeră semne că nu-mi e de-a bună,
Pe drumul spre zarea lui Moş-Nicăieri
Trec gloate surpate din slava de ieri.
Cu vuiet gigantic un veac se răstoarnă
Şi Maica-şi zoreşte odraslele-n poarnă,
Călare-n furtună se-ncruntă-napoi
Şi zdrenţuie cerul cu părul vâlvoi
Că fiara flămândă pământul ni-l calcă
Cu falca-n ţărână şi-n ceruri c-o falcă.
Hai, murgule, ia-mă pe greabănul tău,
Aşterne-te zării şi vântului rău.
Cum nu mi-e de stare şi nu mi-e de ducă,
Ia-mi inima frântă şi fă-te nălucă.
Aş vrea tot ce-i munte şi boabă de mei
Să-ncapă de-a-ntregul în tainiţa ei,
Iar dacă nu-ncape, cu genele moină
Iau holda-ntr-o pâine şi ţara-ntr-o doină.
Hai, murgule, du-mă pe greabănul tău,
Aşterne-te zării şi vântului rău.
Ucenicul
Tu, meştere bijutier
Al diademelor cereşti,
Tu care veşnic sfătuieşti
În cosmicul atelier,
Primeşte-mă ca ucenic,
În nopţile de taină să mă-nveţi
Canonu-naltei frumuseţi
Spre care vreau să mă ridic.
Şi-aşa trudind la cizelat,
În zori să cad în aşternut
Ca un întors cosmonaut
Cu praf de stele pe halat.
Tu, care dăscăleşti artişti
Şi-ţi iei la glorie părtaşi
Vizionarii uriaşi
În geniul cărora te mişti,
Cuvinte dă-mi să le-mpreun
Fierbinţi
De-ntâiul suflu viu,
Dă-mi să le văd cât nu se scriu
Şi să le-aud cât nu de spun.
Din matca lumii să le chem
Şi-n duhul ei să le trimit
În constelaţii de sonet
Şi-n căi lactee de poem.
IOAN CIOFU
False inocenţe
– Ehei, oameni buni, SALUT! Iată-mă păşind şi eu pe această lume! Păşind, am spus? Nu e chiar corect. Îmbrâncit, împins în salturi la un cor de îndemnuri şi strigături, expulzat adică.
Şi cât de liniştit eram eu acolo, în lumea care avea un singur stăpân, până şi cei din afară o recunosc: totul pentru ăla micu’! Nu simţeam niciodată foamea, frigul (aveam în apropiere o centrală de căldură prevăzută cu termostat), dormeam oricât şi când voiam, mă jucam oridecâteori aveam plăcere şi interes. Nu mă credeţi? Înseamnă că v-a cam lăsat memoria! Un joc agreat era acela cu picioarele. Pentru a fi mai exact, cu degetele de la picioare. Îl practicam mai ales după ce-mi inspectam hotarele Universului personal. Loveam cu piciorul în dreapta – şi constatam că graniţa lui era sigură şi la locul ei. Loveam în stânga – şi o auzeam imediat pe maică-mea comentând singură: ho, ho, băieţaş, te-ai făcut deja mare, ia-o mai domol! După care, dorind să aflu în amănunt ce se mai află prin preajmă, îmi întindeam mâinile pipăindu-mi, pe rând, degetele de la picioare: ce-or fi astea şi la ce servesc? Aş mai fi încercat eu să le introduc în gură, dar nu ajungeam până la ele.
Mare enigmă! Pe atunci nu-mi dădeam seama că distracţia aceasta era doar preludiul viitorului joc cu sau despre numere care, pentru unii, în societate, devine principala preocupare. Multă vreme nu făcusem nici o legătură între jocul cu degetele şi cel cu beţioşoarele de la grădiniţă sau şcoala primară când, tot aşa, ne jucam pentru a învăţa să-l distingem pe 2 de 1 şi pe 3 de 2 ş.a.m.d.
Să vă mai spun ceva: preferinţa suporterilor de a arăta cu degetele răsfirate de la o mână câte goluri va încasa echipa adversă (asta pentru a da un singur exemplu) îşi are originea în acea primă joacă a primei etape de viaţă pe care-l practicam cu ochii închişi. Acelui joc din perioada intramaternă datorăm şi înţelegerea, poate, că în obiectul întregii distracţii, acele degete sunt diferite unele faţă de altele: când le atingeam, ele se înfiorau, cumva, iar eu simţeam asta. A fost o mare descoperire, deoarece îmi dădusem seama că degetele atinse sunt ale mele şi că eu reprezentam acea întreagă simţire. Deşi confuză, încă, iată conştientizată prima mea identitate, înainte de a afla că mă cheamă Dan Răzvan, iar peste câţiva ani, încă, să primesc în mână buletinul de identitate.
Dar starea în care cu siguranţă mă simţeam cel mai bine, era atunci când visam. Am auzit că mulţi se îndoiesc de faptul că noi ăştia, nenăscuţii, n-am putea avea vise, căci de unde şi pe ce bază am putea visa, deoarece aceasta ar fi necesară existenţa unor fapte petrecute anterior şi de nişte imagini păstrate în memorie, toate putând fi evocate într-o vietate care şi-a aflat identitatea. Sigur, – aşa cum scria cineva – doar oamenii ştiu că ceea ce visează vrabia e mălaiul, dar ne este greu să credem că maturii, fie şi din greşeală, vor cu tot dinadinsul să lipsească primei pruncii starea cea mai potrivită de a lua contactul cu viaţa. Chiar că îmi vine să râd: cum să nu am despre ce visa, câtă vreme trăiam într-un Univers care era numai al meu şi pe care îl inspectasem în amănunţime?! Înconjurat de lichidul amniotic, pluteam ca pe un ocean. În el era cald şi moale, iar atunci când maică-mea se deplasa, eram purtat parcă pe valuri. Ba, atunci când era mai grăbită, mă simţeam ca într-o mică furtună, aveam chiar „senzaţii tari”. Cum să nu putem visa când ne erau trezite atâtea simţuri şi când unda unui val mi se freca de pleoapă provocându-mi stele şi pete slabe de lumină care se orânduiau în fel şi chip?! Desigur, puteau fi şi coşmaruri, dar asta de la caz la caz, cum se spune. Unii părinţi se mai ceartă, amarnic, se mai şi lovesc, reciproc, ceea ce, vă daţi seama, poate crea micuţilor un mare disconfort, de unde, gata şi coşmarul. Dar toate aceste neplăceri nu se datora Universului interior ca atare, ci întâmplărilor neprietenoase de afară, din partea acelora care-l ţineau în palmă.
Nu am nici controlul şi nici înţelegerea deplină pentru amănunte, dar la un moment dat mi-am dat seama că atât timpanul, cât şi întreaga mea făptură era invadată de ceva ritmic, de uşoara atingere a unui ticăit care ba era egal, ba se înteţea. Mă puteţi crede că acele mângâieri acustice şi tactile au fost primele mele impresii mai clare despre „mamă”, nu despre cum era dânsa constituită – nici nu aveam cum şti – ci despre ea ca principală sursă de protecţie? Nici o mirare, deci, că expresia cea mai concretă şi mai adevărată despre legătura dintre mama şi copilul său este una de inimă şi de suflet.
Ţin să remarc aceasta acum când n-am învăţat încă totul despre ceea ce viaţa îţi bagă de prisos în traistă şi când uitarea poate îneca parte din sfintele aduceri aminte.
După ce am aflat că bătăile inimii din afară semnifică pentru mine „mama”, am mai învăţat, repede, noi lucruri: i-am recunoscut foarte uşor vocea, ştiind foarte bine când vorbea cu mine sau despre mine. Interesul meu pentru toate acestea a condus la o altă mare descoperire: ce este comunicarea. Ceea ce se petrecea între mine şi maică-mea a fost baza, mai târziu ea a devenit comunicarea între oameni în societate. La acel stadiu am constatat existenţa a tot felul de minuni, între care aceea că astfel de comunicări puteau avea totuşi loc, chiar dacă unul dintre interlocutori nici nu ar reprezenta încă ceea ce denumim o „persoană” – fapt care ar scandaliza pe destul analişti – ci doar un boţ de carne vie care, desigur, nu putea pronunţa nici măcar o silabă, necum să ştie ce reprezintă ea. Peste ani am înţeles bine şi de ce două persoane pot comunica excelent, chiar fără să-şi vorbească. Vedeţi, dar, că problematica firelor necunoscute care ne leagă pe toţi atunci când cele la vedere se mai rup, acolo în pruncia nearticulată s-a materializat prima oară, în Universul interior.
Ce era mai minunat privind aceste legături cu exteriorul Universului placentar era şi faptul că senzaţiile şi impresiile care se înscriau pe răbojul nesfârşitelor fişiere ale memoriei stau acolo, fără a fi şterse vreodată în viaţă, deşi, de cele mai multe ori, nu avem cunoştinţă despre ele decât peste zeci de ani. Cu un asemenea prilej, vă pot spune cum mi-am pus eu în evidenţă, în mod indirect şi fără a fi putut evoca faptul concret, astfel de urme ale memoriei. Urme care, chiar la zeci de ani distanţă, rămâneau un mijloc de comunicare. Menţionez acest exemplu deoarece prea adesea se crede că bebeluşul la naştere apare aproape cu totul străin de impresii. Dar pentru că ajunsesem să cred despre mine, la un moment dat, că am un real talent muzical, fiind posesorul unei gene de invidiat, îmi daţi voie să vă destăinui cum am ajuns să-mi dau seama că mă înşelam, şi aceasta deoarece explicaţia despre aşa zisul meu mare talent era cu totul alta.
La mijloc fiind vorba doar despre urmele unei memorii din perioada prenatală care ieşiseră la iveală într-o perioadă favorabilă: tocmai trebuia să trec printr-o probă de descifrare a unei partituri de violoncel la prima lectură. Speram, atunci, că numărul ratărilor să nu fie prea ridicat. Am rămas cel mai uimit când am aflat că trecusem proba fără nici o greşeală tehnică.
I-am povestit maică-mi despre succesul repurtat. Extrem de bucuroasă şi ea, a mai întrebat despre ce compoziţie era vorba. I-am spus. A devenit, brusc, foarte serioasă, după care m-a luat în braţe destăinuindu-mi, fericită, că aceasta era chiar melodia preferată pe care o cânta adeseori la violoncel, când era însărcinată. Mai recunoştea că deşi nu era convinsă că şi aceasta era posibil, cânta la instrument sperând că dânsa era interpretul cel mai talentat, iar eu auditorul cel mai fidel.
Vedeţi, aşadar, până unde se întinde funcţia aceasta de comunicare între oameni şi câte conotaţii putem descoperi pe cuprinsul ei.
Revenim la întâmplarea cu bătăile inimii maică-mi care, pentru mine, semnifica ritmul şi siguranţa vieţii, convingerea că ne simţeam, amândoi, atât de bine. (Nu întâmplător producătorii japonezi au scos pe piaţă, cu decenii în urmă, un disc pe care era imprimat un puls uman ceva mai rar care, transmis sonor bebeluşilor insomniaci, reuşea adesea să-i liniştească şi să-i adoarmă. Cu siguranţă că aceştia îşi reactualizau propriile amintiri ritmice ale primei perioade de viaţă).
Pot crede că acele întâmplări aruncă o punte către ceea ce, mult mai târziu, pentru noi însemna noţiunea de timp. Acum, dacă mă gândesc bine, acel ritm cardiac matern nu putea fi decât un semn pentru partea de prezent din scurgerea timpului. Toţi ca mine trăiam, atunci, doar la timpul prezent, era un prezent continuu, „timpul” – cu totul necunoscut pe atunci – neavând şi alte faze. Iar dacă ne mai amintim şi ceea ce a scris Cioran, pentru care „veşnicia înseamnă completa înfrângere a timpului” – putem comenta, dacă am fi avut pe atunci măcar un dram de judecată, că trăiam periculoasa-i extindere a acesteia şi la făptura noastră. Numai că – şi ne vom fi dat seama de aceasta peste câteva luni, doar, că veşnicia de care ne lăsam fermecaţi nu era mai mare decât Universul pe care-l trasa placenta protectoare.
Creierul, avid, se dezvolta, însă, într-un ritm uluitor, continuând să stabilească mereu alte şi alte asocieri neuronale asemănătoare cu acelea realizate în momentul în care ne introduceam degetele de la mână în gură, sau ne jucam cu degetele de la picioare, după care urma stabilirea unui început de proces de identificare a acestora. Se ajungea, astfel, la deschiderea unor orizonturi nebănuite pentru viitor. Jocul cu degetele putea fi începutul abilităţii de apucare a sfârcului sânului matern şi declanşarea adevăratei îndeletniciri a suptului. Scurgerea timpului, chiar nesesizată, a şters, la un moment dat, aglutinarea celor 5 degete de la picioare ca fiind un organ compact, sfârşind, mai târziu, cu conceperea noţiunii de număr. Iar legătura care stăruia confuz între suptul laptelui la sânul mamei şi biberon sau degetul de la mână, sfârşea, prin micile diferenţe care apăreau între senzaţii, prin perceperea faptului că era vorba de scurgerea unor faze diferite de timp. Ca atare, confuzia care stăruia, încă, în conştientizarea diferenţierilor din micul Univers pentru diferite tipuri de obiecte şi senzaţii – rămâne o bază de plecare pentru procesele de identificare, ritm şi timp, pentru un timp cu diferite faze. De exemplu, pulsul maică-mi era destul de variat pentru ceea ce, pe atunci, nu ştiam a identifica (timpul zilei), dar se calma şi rărea vizibil pe timpul denumit, mai târziu, noapte. Nu aveam habar de toate aceste identificări, deşi creierul fiecăruia consemna diferenţierile de ritm cardiac şi, mai ales, le integra într-un fişier cu un titlu mai special, periodicităţi ale timpului. Au existat, aşadar, de pe atunci, materialul de prime impresii pentru tot ceea ce, cu toţii am realizat despre fazele timpului, sfârşind a înţelege acea legitate a ireversibilităţii timpului, metaforic vorbind a „săgeţii timpului”.
Mi-a fost bine în acea lume doar a mea în care, dacă toate mamele nu s-ar mai şi certa, nu ar fi agresate şi nici agresive, nu ar consuma alcool şi, bolnave fiind, nu ar recurge excesiv la pastilele salvatoare – am conveni că acea lume a fiecăruia dintre noi ar putea fi cu adevărat cea mai bună. Dar iată că, la un moment dat, mă trezesc, cum spuneam, expulzat brutal din acea primă viaţă. A fost primul şoc pe care l-am întâmpinat şi care a devenit paşaportul intrării în viaţă, naşterea. Necorect denumită astfel – cel puţin pe jumătate – deoarece cu toţii ştim că, până la ea, petrecusem deja una din fazele vieţii fără legătură directă cu societatea. Reîntors la momentul în care părăsirea unei lumi însemna, totodată, intrarea în alta, dar gândind cu mintea mea de acum tot ceea ce-mi închipui că aş fi trăit important, pe atunci – adesea am căutat un răspuns la întrebarea: de ce părăsirea acelui Eden şi intrarea în „viaţa cea de toate zilele” cu cele bune şi rele este marcată de un şoc pentru bebeluşi? Un piston mă împingea din spate, noi configuraţii de pereţi îmi ieşeau în cale şi mă comprimau parcă anihilându-mă, iar atunci când, scăpat din strânsori mai aveam doar puterea de a urla din răsputeri – ce mi-a fost dat să aflu (mai târziu)? Că moaşa ar fi exclamat bucuroasă: aşa, aşa băieţaş, dă-i înainte, eşti sănătos tun! Iar mama, total transpirată şi având în braţe pledul în care fusesem scufundat aşa cum eram plin de un lichid alunecos şi de spumă, cu ornamente sângerânde – de mi-e greaţă şi acum să-mi privesc fotografia – ei bine maică-mea, transfigurată de plăcere spunea cu toată convingerea: cât e de frumos?!
De unde această evidentă discrepanţă între ceea ce ni se întâmpla neplăcut nouă, pe atunci, şi ceea ce apreciau maturii, cu prilejul aceluiaşi eveniment? Sau naşterea este capcana strecurată în nefericirea de moment, dar care ne poate oferi, în timp, asigurarea că experienţa de viaţă poate furniza, până la urmă, argumentul care să îndulcească cel mai dezgustător hap? Să fie episodul şocului neplăcut al naşterii primul preţ plătit pentru învăţătura care trebuie trasă şi care ne-ar îndemna parcă: cetăţeni ai planetei, nu vă grăbiţi să taxaţi orice nefericire înainte de a constata până la capăt de ceea ce urmează? De aici mai trebuie să înţelegem că fericirea care va veni (?) are întotdeauna un preţ care se achită anticipat?
Ar putea fi o noimă în învăţătura ascunsă de mai sus. Totodată, ar părea evident, de o logică simplă să gândim că dacă am trăit mai întâi într-un Eden edificat special, pentru fiecare, după care am intrat într-un Univers al tuturora (aici s-ar putea să fie problema) care, la prima impresie, este prea aspru pentru ceea ce ne-am fi dorit – ar fi necesar, şi drept, şi cu sens – mai ales – ca o altă lume s-o compenseze.
Răspunsul de acest fel poate fi revendicat şi ca o chemare religioasă, dar el poate să rămână, tot aşa de bine, ancorat, decent, în judecata oricărui mirean.
M-am referit la „naştere” ca la un prim şoc al vieţii. E prea puţin spus. Naşterea reprezintă nevoia irevocabilă a unei schimbări esenţiale, în care potecuţa trebuia părăsită pentru o alee cu o perspectivă largă, cu toate că oportunităţile acesteia pot sfârşi în adevărate drame. Să reţinem pentru moment ideea că, deşi de mărimea unei băşici ceva mai mari, placenta cu lichid amniotic reprezenta, pentru făt, un Univers acvatic în care se scăldau câteva obiecte identificabile – despre care s-a povestit – naşterea însemna cu adevărat ruptura de Edenul atât de îndrăgit. Iar semnalul că ruptura va urma curând rezultă din formularea cunoscută în toată lumea şi care poate apărea chiar când nu te aştepţi: „s-a rupt apa!” (femeii gravide). După naştere şi după tăierea cordonului ombilical devenit inutil, placenta şi lichidul însângerat răspândite pe jos păreau singurele rămăşiţe a acelui univers acvatic (după cum vom constata, urmele lui se păstrează şi-n viaţă, sub diferite forme). Dar nici n-am apucat să ne arătăm creştetul către noul univers în care urma să intrăm gălăgioşi când, mecanisme absconse declanşau brutale compresii ale plămânilor, eliminând lichidul din compartiment (în care, dacă pe atunci ne-ar fi bântuit imaginaţia, i-am fi populat canalele cu peştişori). Astfel încât, după ce am părăsit tunelul cu probleme, plămânii executau un rictus invers, avid de aerul oxigenat.
Ne găsim, de atunci începând, într-un Ocean Aerian. Mă veţi înţelege de ce dacă în momentul respectiv mai păstram vreun dram de putere, nu puteam decât să protestez, zbierând, deoarece şi plămânii, la rândul lor, abia începuseră adaptarea cu gazul atmosferic. Dacă nu vi se pare prea scandaloasă comparaţia, imaginaţi-vă că, în clipa respectivă, o persoană s-ar fi jucat în preajmă cu un beţişor aprins, fie el şi din santal. E iarăşi bine de amintit că unele fapte ale vieţii care dobândiseră cu vremea un singur înţeles, capătă, la un moment dat, o susţinere contrarie. Deşi am comentat la început expresia că odată cu naşterea am păşit în viaţă, trebuie recunoscut că pasul făcut de om este şi cel mai la îndemână mijloc de a ne deplasa peste tot, iar pentru cei cu „dor de ducă”, inclusiv de a cutreiera planeta.
Dar la acel prim stadiu de viaţă la care mă refer, pasul trebuia abia inventat. Este o evidenţă faptul că primele săptămâni ale nou-născutului însemnau aproape o lipsă totală de libertate. Nu aveam voie să mă trezesc când nu trebuia sau, dimpotrivă, trebuia să mă culc la comandă – motiv pentru care cei din jur foloseau fel de fel de trucuri copilăreşti. Nu aveam voie să-mi mişc uneori picioarele, să mă joc cu ele, dar nici să le las să doarmă răsfirate, motiv pentru care erau legate cu feşe. De altfel, se vede foarte bine de pe fotografie, semănam cu o mumie. În afară de clipele când sugeam lapte sau eram mângâiat cu tandreţe, baia de seară era cea mai aşteptată întâmplare. Dar dacă întreg ritualul la care se recurgea urmărea de a-mi asigura igiena necesară şi dezvoltarea fizică, pentru mine baia din copae reprezenta scalda din ocean, socotit, după cum se ştie, leagănul vieţii. Cât priveşte dragostea pe care acest Ocean a transmis-o peste timp, celor mici, urmăriţi numai bebeluşii care, eliberaţi fiind în apa unui bazin, nu au nici urmă de frică. Ei plutesc sau, supravegheaţi, se lasă afundaţi, păstrându-şi ochii deschişi, fiind încântaţi de aventură şi simţindu-se în perfectă siguranţă. (În momentul imersiunii, la nivelul faringelui a fost blocată, în mod reflex, calea pătrunderii lichidului). Un reflex ancestral, fără-ndoială, a multor vieţuitoare marine, care, mult mai târziu, la omul deprins a fi vieţuitoare a Oceanului Aerian, reflexul se pierde, de unde şi spaima şi înecul multora.
Dar, cum spuneam, hrănit bine şi îmbăiat, eram repede trimis la culcare. Atunci, mai ales, era folosit trucul cu leagănul (ca o plutire săltată pe valuri moi) în care simţirea noastră chiar credea.
E de la sine înţeles că vine vremea şi pentru păşit, pentru mers şi deplasare, de luare în stăpânire a noului univers geografic: leagănul, camera copilului. Nu putem trece la acest capitol fără a aminti de noul şoc pe care trebuia să-l întâmpine proaspătul turist al planetei, avid de a păşi, de a cutreiera, motiv pentru ca, înainte de toate, trebuia să se ridice la verticală, sfidând mersul de-a buşilea.
Este faza în care am constatat (înţelegând aceasta mult mai târziu) că gravitaţia universală era cu adevărat universală, din momentul în care nu se făcea nici un rabat, trântind la pământ până şi un copil nevinovat care, naiv fiind, ignora atracţia imperativă a solului. Rămâne şi acest experiment brutal un alt avertisment, că nu trebuie să ne rupem de pământ nici când şi oricum ni se năzare, decât cu măsură şi control? Sau întâmplările acestea ascund o învăţătură pentru perioada de sfârşit a vieţii, când obosiţi de a fi gustat atâtea victorii întru supunere, vom fi siliţi să constatăm că înmormântaţi sau arşi, tot în pământ ne reîntoarem?
Înainte de a fi însuşită ca o teorie a fizicii, lecţia despre gravitaţie este un exerciţiu şi o practică a omului aflat într-un conflict cu legile fizicii. Dar ea poate fi şi un exemplu că, la fel cum creierul integrează semnalele sosite la el, cele mai multe ajungând chiar până la o integrare superioară, ar putea fi şi o lecţie de însuşire alături de o idee filozofică, a unei atitudini morale. Prima dintre acestea ar fi reuşita de a integra dezvoltarea avută chiar în prima copilărie ca fiind realizată pe seama „mamei” sau a „tatei”. Capătul ultim al bătăii de săgeată ar fi reuşita că integrarea în „planeta-mamă” de această dată ar juca un rol asemănător dacă dorim să-i cinstim identitatea. În ciuda acestora şi cu toate că omul a fost silit să recunoască încă din copilărie imperativul forţei de atracţie a pământului (fie prin proba vânătăilor şi cucuielor căpătate, fie ulterior prin saltul întrerupt al paraşutistului fără noroc) – trebuie descifrat un paradox: în mod repetat, ca o chemare şi parcă împins de o necugetare care ascunde chiar sensul pentru om de a se împotrivi încercând să zboare şi cucerind înălţimile ajutat de aripi metalice, ba chiar ajungând să privească Planeta Albastră din afara ei, el simte parcă nevoia de a sfida poate cea mai puternică forţă fizică, gravitaţia. Nu se spune şi despre măreţul Everest că există pentru a putea fi escaladat (citeşte „învins”) de om? Paradoxul acesta poate fi înţeles mai bine dacă, dorindu-şi până la urmă mormântul în pământul originar, cel dispărut e mai mulţumit să-şi repete că s-a împotrivit acestuia de câte ori a putut şi a avut ocazia, conform sloganului sfidător că omul trebuie să supună natura. Căci de nu ar fi procedat astfel, ar trebui să se considere, cea mai superioară vietate, un eşec al evoluţiei. Că se află într-o asemenea cursă, o demonstrează şi realizarea tehnică a zilelor noastre: aflaţi într-un vehicul aerian „monstru” un vapor (Airbus A 380) peste 800 de călători-zburători se vor simţi încântaţi că au mai învins odată gravitaţia, ignorând orice pericol posibil. Pornind de pe această curbă, dar intuind consecinţele frondei pe care se bazează, poate vom putea înţelege mai uşor pe viitorii pământeni siliţi a părăsi planeta (aproape de nelocuit după ce au distrus-o) şi care, într-un târziu, vor fi reuşit să populeze vecinele din sistem că vor simţi ca imperioasă rugămintea testamentară de a li se depune rămăşiţele pe planeta-mamă. (Ca în exemplul: „Aici, în cripta din Insula Măcin a stră-străbunicului său Alexandru Berindeiu – fost inspector de mediu la „Salvaţi Delta” se odihnesc rămăşiţele celui care a fost Jean Cozmin Berinde, comisarul diviziei ecologice din colonia Nova Europa de pe platoul Mării Liniştei de pe Lună, anul 2117”).
Posibil, într-o eră a viitorului, mormântul cu costurile cele mai ridicate, dintr-un sistem planetar care a început să fie colonizat de vechii locuitori ai Terrei, s-ar putea să fie amplasat chiar pe solul acesteia.
Până la Divinitate – există o Veşnică Reîntoarcere la originile pământeşti. De aceea, prin răsturnare, începuturile intramaterne a viitoarei persoane umane nu pot fi văduvite de anumite proiecţii către ceea ce va urma.
În fine, ajungem la adevărata revoluţie a filierei regnului, care nu poate fi decât limbajul articulat. Un sistem de comunicare a existat şi până în primul an de viaţă: sunete, voci, schimburi de semne şi replici interacţionate de analizatorii senzitivi, ochiade şi gângureli întâmpinate cu îndemnuri şi aplauze, totul până la pronunţarea silabisită a primului indiciu revoluţionar: „ma-ma” sau „ta-ta”.
Pentru saltul în social pe care-l va face în continuare copilul, ar fi necesară o explicaţie despre ceea ce înseamnă nou pentru el în însuşirea articulărilor sonore, pe cât de stâlcite apăreau ele, pe atât de savuroase – explicaţie care poate fi extrem de scurtă.
Limbajul de comunicare al noului vorbitor este un nou joc, foarte distractiv, solicitat ca apa de burete, de un creier care este programat să îndese în el cohorte de varii informaţii. El nu are timp să aştepte, orice pauză impusă aducând prejudicii în viitor. Ceea ce trebuie făcut de creier în continuare, era de a lega (asocia) urma unui fapt de o alta. Iar dacă acel prim fapt era, să presupunem, un cuvânt („tati”) pronunţat de mamă, care arăta, în acelaşi timp puştiului, persoana care tocmai intra pe uşă, iar micuţul realiza legătura, înseamnă că acel fapt devenea semnul verbal pentru ceea ce înseamnă „tată”, în primul rând ca persoană fizică. Urmau la rând alte semne ataşate la jucăriile din cameră, iar pentru că creierul mă silea să nu lenevesc, a trebuit pentru ca, peste un timp, să trec la alte succese, cum ar fi ataşarea de semne verbale la alte semne de acelaşi fel, nu doar ataşate la obiecte şi acţiuni. Când acasă sau la grădiniţă învăţam să desenez pe hârtie pentru prima oară cum arată un asemenea semn sonor, însemna că puteam fi mândru, că sosise vremea să mă gândesc la şcoală.
Am mai spus că achiziţia de semne în comunicare a însemnat, pentru prima perioadă a copilăriei, o mare distracţie pentru mine, dar trebuie să recunosc faptul că mult timp mai târziu, când a trebuit să învăţ a trăi utilizând o bancă din astfel de bunuri, mi-am dat seama că ea a însemnat o veritabilă explozie a posibilităţilor pe care ţi le rezervă viaţa prin transferul, cu ajutorul acestor semne, de experienţă socială. Cine nu a simţit efectul acestei explozii, poate sta liniştit, deoarece, fără măcar o adiere din partea acesteia, nu va putea afla ce înseamnă regretul.
Putem divaga destul pe această temă, consider că a fost suficient câte v-am spus despre ceea ce mi-a trecut prin minte, nu înainte de a vă ruga să meditaţi la ceea ce vreau să adaug acum, chiar fără speranţa că vom ajunge la un răspuns clar pentru întrebarea: cum rezolvăm noi integrarea limbajului uman verbal în sfera largă a limbajului informaţional de comunicare ce formează, după cum se pretinde, reţeaua pe care sunt aşezaţi, ca atomii sau mărgelele, toţi constituenţii Universului? Cunoaştem că putem comunica până la un punct prin limbaj cu un câine sau delfin – dar o putem face şi cu o plantă de apartament, să spunem (luăm un exemplu la întâmplare)? Fără a şti exact cât anume taxează ca informaţie / comunicare o plantă căreia i se transmite muzică – dar la care aceasta reacţionează, cert – putem spera, sentimental şi poate prea naivi că, realizând acel contact, este justificată speranţa că s-a realizat ceea ce se denumeşte o „comunicare”? Cum dovedim că planta răspunde cu semnificaţia „da” sau „nu” la conţinutul anumitor cuvinte pe care, de altfel, nici nu suntem siguri că realizează cine le este destinatarul?
Problema o putem pune fără a pretinde numaidecât un anumit răspuns, dar am fi mulţumiţi să aflăm că acei care-şi agaţă la rever asemenea mici idealuri, nu le vor consemna ca inutile.
Poate ar trebui să pornim, înainte de toate, de la o premiză: toate entităţile mici şi mari din univers vibrează. Fiecare din ele are un cod individual ca număr de vibraţii (ca frecvenţă, un număr inimaginabil pe secundă). Aceasta reprezintă un stadiu fizic fundamental, fapt care pledează şi pentru un schimb necesar de informaţii între respectivii constituenţi, trecând peste barierele unor structurări diferite. Dacă este aşa, înseamnă că putem spera că faza efectului de rezonanţă care apare odată cu stabilirea contactului informativ între diverşi multipli ai vibraţiilor sonore, provenite din surse diferite, să semnifice acea bază fizică fundamentală, care să permită, eventual, proba că există un sistem de comunicare în acest Univers unic.
Trei povestiri din Pacific
Portret al culturii tradiţionale şi contemporane din Insulele Solomon, având ca editor pe Julian Maka’a, a apărut în Pacific Quarterly Moana, serie publicată de Norman Simms la editura sa, Outrigger Publishers, Hamilton, New Zeeland. Ca poet şi om de cuget, Simms, cu strămoşi în România, găsindu-şi – mărturisit – tenacitatea, atât în spiritul sud-est european, cât şi în cel evreiesc, excelează în ancorarea pacifică, în cuantificarea revistelor insulare, un fel de permanente treziri şi renaşteri, reverificând umanitatea întreagă, omul dintru începuturi.
Sumarul (Solomons): Introducere de Sam. L. Alasia; Vocea din umbre. O privire asupra scrisului din Insulele Solomon de Julian Maka’a şi Stephen Oxenham; Trei poeme de Jully Sipolo; Un vis urât de Keith Tuata; Încurcătură de Eva Lingairi; Neaşteptata pierdere a unui bun vrăjitor de Samuel Tuaveku; Nuca de cocos e nefolositoare de Sam Alasia; Visez dansuri de Josephine Rihisau; Două cântece pentru dans; Fata şarpe de Jennifer Kwakwaoa; Aroa şi Bisu de Rex Tom Oratataloa; Ceva zărit în cer (cântec) de Pamela Abana; Kastom hem brek (piesă în pijin) de Samuel Tuaveku; Fiul de Stanley Wairowo; Bătrâna şi nepoata ei de Kaoho; Torturat pentru inocenţă de Johnson Villia; Când vin cuvintele în minte de Celo Kulagoe; Un dar neşteptat de Julian Maka’a.
Cele trei povestiri care urmează sunt alese oarecum la întâmplare, ca pentru o apropiere iniţială – la început este şi literatura acestor insule unde cei 150 000 de locuitori ar vorbi în şaptezeci de dialecte, printre care, mai de seamă, este pijin. Aparenţa stranie a însăşi provenienţei, din Pacific, a acestor mesaje se vădeşte, încet încet destul de terre-à-terre şi totuşi, prin atâtea filtre avem de bănuit adâncimea unei purităţi relevante.
Trimiţând această elegantă cărticică, Norman Simms îşi anunţă şi intenţia de a vizita România din nou, spre revederea ţării strămoşilor şi a unor prieteni, printre care Adrian Marino.
Jennifer Kwakwaoa
Fata şerpoaică
Trăia odată o fată frumoasă pe insula numită Sura. Vieţuia cu mama ei, o şerpoaică. Îşi duceau zilele în mijlocul unui tufiş, lângă un sat mare.
În sat se afla o căpetenie căreia îi plăcea să privească dansul. Aşa că, într-o zi, chemă pe oricine putea dansa prin locurile acelea să vină şi să-i joace.
Când fata şerpoaică auzi despre dans, îşi întrebă mama dacă se poate duce şi ea. Mamă-sa îi spuse că da. Ea era foarte fericită cum cobora în sat îmbrăcată în costumu-i tradiţional să vadă dansul.
Stătu chiar lângă locul jocului. Un bărbat tânăr din grupul de dansatori văzu fata. Când dansa, el făcu tot felul de mişcări spre a-i atrage atenţia. Fata râse la el spunându-şi în sinea-i: „Ce-ncearcă omul ăsta să facă?”. Bărbatul o ţinu tot aşa până la sfârşitul dansurilor când se repezi să vadă cine era fata; dar ea plecase.
În ultima zi a jocului, tânărul dansă iarăşi, uitându-se în jur după fată. O văzu stând în locul ei obişnuit. Se simţi înfierbântat şi mândru şi-şi dori ca dansul să se fi sfârşit pe loc. Dar dansul continuă. Când se încheie într-un târziu, alergă unde stătuse fata dar n-o putu vedea. Privind în jur, o zări la câţiva yarzi, pe drum, în urmă, parcă întorcându-se acasă. Tânărul o luă la fugă. Dar fata se uită înapoi şi, văzându-l, fugi şi ea. El o ajunse, se apropie, dar ea sări din drum şi dispăru într-o peşteră. Tânărul nu putu vedea unde s-a pierdut fata şi se duse acasă.
Mama fetei o auzi fugind în peşteră şi o întrebă: „Ce s-a întâmplat? Ai venit în fugă?”. „Da. Am fugit de ploaie”, minţi fata.
A doua zi dis-de-dimineaţă, mamă-sa o trimise în grădina lor. Cum mergea în lungul drumului, tânărul, care se ascunsese alături de drum, se aruncă asupra ei. Ea ţipă speriată, dar tânărul bărbat o ţinu strâns acoperindu-i gura cu mâinile. Îi spune că a fugit de el înainte, dar acum o s-o ia acasă şi o să se însoare cu ea. Fata se împotrivi şi-i arată că nu e potrivită să se mărite cu el; mama ei era o şerpoaică. Dar tânărul îi spuse că fie şi născută dintr-o şerpoaică el va lua-o în căsătorie. Aşa că a dus-o pe fată la mama ei şi şi-a mărturisit dorinţele.
„Am de gând să mă însor cu fiica ta. O iubesc. Îngăduie-mi, te rog”, spuse.
„Din parte-mi, o poţi lua de nevastă”, răspunse şerpoaica, „dar trebuie să ai grijă de fata mea. Te rog să n-o îndurerezi”.
Tânărul promise, apoi luă fata în satul său şi le spuse părinţilor lui. Rudele sale îngăduiră nunta şi astfel băiatul şi fata se căsătoriră. Trăiră împreună până ce fata rămase grea şi aduse pe lume o fetiţă. După ce născu, ea întrebă dacă se poate duce pe la mamă-sa şi soţul spuse că da. Ea-i făcu vizite regulate mamei sale până când copilul împlini trei ani.
Într-o zi bărbatul îi spuse femeii că au nevoie să facă o grădină nouă. Ea-l îndemnă să meargă înainte, iar ea să-l urmeze mai târziu, după ce va spăla vasele şi va îmbăia copilul. Cum n-avea cine sta cu copilul, ea a luat fetiţa şi a dus-o la maică-sa s-o aibă sub ochi. Mama ei s-a bucurat într-adevăr foarte mult să-şi vadă nepoata.
De fiecare dată când cuplul mergea în grădină, soţul se tot mira unde-o fi lăsând nevastă-sa copilul, dar nu a găsit cu cale s-o întrebe. Într-o zi se hotărî să afle şi îi spuse soţiei, când era gata de plecare în grădina lor, că el se va duce înainte şi s-o aştepte acolo. Când se depărtase la o milă de sat, s-a ascuns într-un tufiş să-şi spioneze soţia. Şi curând, din ascunzătoare, îşi văzu nevasta cu copilul. Trecură pe lângă el şi se îndreptară spre peşteră. El le urmă la o distanţă sigură şi le văzu intrând în grotă. De cum o zări pe nevastă-sa reapărând la gura peşterii şi luând-o către grădină, el se repezi în peşteră. Odată înăuntru, ceea ce văzu îl îngreţoşă şi se cruci: şerpoaica se încolăcise în jurul copilei şi o lingea. Neputând suporta priveliştea, el tăie şerpoaica în bucăţi şi se repezi acasă cu copilul lui.
Lucrând în grădină, nevastă-sa văzu pe sânul ei o picătură de sânge. Ştiu că se întâmplase ceva, dar nu ştia ce anume. Părăsi repede grădina şi trecu pe la locuinţa mamei sale. Când se apropia de peşteră, văzu sânge pe pământ. Alergă înăuntru lunecând pe sânge. Căzu când îşi văzu mama în trei bucăţi. Cu greu se mai putu controla încercând să lipească bucăţile la loc; dar ele nu se putură uni. Fugi afară şi-şi văzu soţul venind, dar nu-l băgă în seamă. Ţipa îndoindu-şi trupul înapoi şi înainte şi smulgându-şi părul: „Nu mai am nimic”, striga ea. Cum stătea şi ţipa, soţul ei se uita la ea la câţiva yarzi distanţă cum zăbovea şi o privea, văzu cum soţia lui începu a se scufunda în pământ. Se gândi că visează. Ea se scufunda pe măsură ce striga. Când şi-a dat el seama că ea se scufunda de-adevărat, a năvălit către ea, dar ea dispăruse în pământ.
Încercă s-o dezgroape, dar în zadar, n-o găsi niciodată.
În româneşte de George Anca
Samuel Tuaveku
Neaşteptata pierdere a unui bun vrăjitor
Se lăsase deja întunericul, când, de la grădina lui, dl. Choko Leleve sosi în sat. Ajuns acasă, aruncă o privire înăuntru aşteptând, în semn de salut, să audă obişnuita voce răsunătoare a soţiei. Intră şi-şi lăsă în bucătărie povara grea, un sac doldora de cartofi, kasava, banane, yame, panae, verze şi ceva lujere de cartofi. Lujerele erau pentru cei doisprezece porci ai lui. Îşi îndreptă spinarea după ce pusese jos sacul. Pe urmă, se uită în jur după nevastă-sa, Lelo: „Unde-o fi?”.
Cum casa era ridicată pe catalige deasupra pământului, căută, din ochi, dedesubt. Doar bătrânu-i câine de 12 ani, se culcuşise acolo. Un câine frumos cu petece albe pe burtă şi păr cărunt pe spate. Mai mereu lingea picioarele d-lui Leleve când se întorcea de pe undeva; nu şi astăzi. Nici nu dădu din coadă, nici nu-i alergă în întâmpinare.
Dl. Leleve stătu în linişte o clipă. Apoi chemă câinele.
„Puppy, Puppy”. Câinele nu răspunse. Se ridică leneş, dar refuză să meargă. Dl. Leleve îl strigă iar. Puppy se porni către el mişcându-şi agale coada. Pe urmă lătră: hau, hau! Şi-şi îndreptă nasul spre satul vecin, Tsetse, aflat la două mile depărtare.
„Nevastă-mea s-a dus în satul Tsetse? E vreun lucru mare?”
„Hau, hau!” lătră câinele. Sări apoi în sus şi în jos.
„Mda”, bâigui dl. Leleve. Luându-şi cuţitul şi coşul, grăbi către Tsetse. Nu era alt sat între Tsetse şi satul d-lui Leleve, iar distanţa, două mile bune.
Când plecă el, se întuneca. Singurele lucruri pe care le putea desluşi erau arborii de cocos de pe lângă drum. Mersese o milă şi totul era minunat; doar muşte de foc zburând în noapte şi ţipete ale păsărilor adormite în arbori. Dl. Leleve tresărea uneori, fiind nervos, dar îi plăcea plimbarea. Simţi o oarecare spaimă în rândul oamenilor Vele, care-i ucid pe cei ce-i întâlnesc singuri. Vele sunt temuţi de toţi insularii.
D-lui Leleve i se făcu frig. Îi tremurau şi oasele. Auzi dintr-odată crengi rupându-se pe mâna dreaptă a drumului. Sări poticnindu-se. Dar o ţinu înainte, cu inima bătându-i grea, cu paşii mai iuţi. Răsunară ţipetele păsării Vele: Pai, pai, pai, pai! Koa, koa, koa, koa!
Dl. Leleve îşi simţi spatele fierbinte ca şi cum cineva i-ar fi pus pietre încinse pe şiră. Se uită în jur. Nimeni. Brusc îşi dădu seama că un om Vele se afla asupră-i.
Dl. Leleve se abătu din cale şi-şi vârî o mână în coş după amuleta lui. I-o dăruise bunu-i prieten dl. Lolovi şi o purta totdeauna ca pe un colier.
Punându-şi-o la gât, căldura începu să-i părăsească trupul, dar o simţi în jurul gâtului, ca pe un lanţ fierbinte. Dar ştia că oricum avea să fie salvat.
Păşind afară din ascunzătoare, rămase la pândă în drum. După trei minute văzu pe omul Vele împleticindu-şi paşii ca un beţiv şi bălăbănindu-se către el. Dl. Leleve se gândi că omul Vele umbla cu şiretlicuri. Nu. El era cu adevărat înfrânt. Când monstrul trecu peste el, dl. Leleve îi reteză gâtul cu cuţitul. Omul Vele dispăru.
Dl. Leleve era foarte încântat. „Bun”, îşi spuse, „voi merge întâi să-i mulţumesc d-lui Lolovi. Apoi o s-o caut pe nevastă-mea”.
Îşi iuţi pasul. Chiar îşi dorea să-l vadă pe dl. Lolovi şi să-i spună ce mult i-a plăcut că amuleta magică pe care i-o dăruise fusese de folos.
Cu toate astea, apropiindu-se de sat, îşi dădu seama că era mai multă lume decât de obicei în Tsetse. Dl. Leleve se mira ce s-o fi întâmplat. Dar nu voia să afle ce.
„Trebuie mai întâi să-l găsesc pe dl. Lolovi”, se gândi el. „Vreau să-i spun despre vrajă. Pe urmă o să aflu ce şi cum”.
Se duse la casa d-lui Lolovi. De cum îl văzură intrând, oamenii strigară şi se văicăriră în glas şi mai mare. Descumpănit, Leleve se întrebă ce s-o fi întâmplat. Atunci văzu: înfăşurat în alb şi zăcând pe rogojină, pe podea, o persoană moartă. Era prietenul său, dl. Lolovi. Şocat şi atins, se prăbuşi. Toţi suspinau.
În româneşte de George Anca
Rex Tom Oratataloa
Aroa şi Bisu
Erau două surori pe nume Aroa şi Bisu care trăiau în vârful unui copac lângă un munte ce-l numim Abuida. Abuida se află aproape de Afara din insula Malaita. Surorile cântau adesea din flautele lor kwadili. Cântau intersant şi chemător. Da, cele două surori cântau la kwadili foarte frumos, cum am spus.
Lumea din împrejurimile Abuidei spune acum poveşti despre cele două surori. Ba aranjează şi cântece după frumoasa muzică a surorilor. Poveştile spun că un uriaş pe nume Kufi, care trăia la Yanoboso, lângă Abuida, a auzit atrăgătoarele sunete ale flautelor. Kufi a spus: „Astea trebuie să fie kwadili-ile celor mai frumoase surori, Aroa şi Bisu. Mă voi duce să văd ce e pe acolo”.
A plecat el acolo, dar nu le-a putut găsi pe cele două surori. Nici casa nu le-a găsit-o. Surorile trăiau într-un copac. Da, în vârful unui copac. Acest copac se cheamă kwailesi. Noi nu atingem copacul kwailesi azi. E otrăvitor. Din întâmplare, Kufi nimeri chiar sub copacul kwailesi în care trăiau surorile. Dimineaţa aceea, sora mai mare, Aroa, făcea coşuri în casa-copac. Sora ei mai mică, Bisu, se dusese la grădină.
Aroa a auzit pe cineva chemând de sub copac: „Cine e acolo sus?”. Ea ştiu că vocea e diferită şi spuse în gândul ei. „Nu e sora mea, Bisu, nu trebuie să las frânghia în jos”. Kufi uriaşul îi află gândurile, astfel că era furios. „Voi tăia copacul dacă nu laşi frânghia în jos”, spuse el.
„Bine, poţi doborî copacul”, răspunse Aroa. „Dar nu e un copac bun”. În acel moment Bisu, sora mai mică, se întoarse aducând yame, panae, taro şi banane. Când Bisu dădu cu ochii de Kufi se sperie văzându-l cu o secure mare şi un buzdugan subi. Nici nu se putu mişca spre desişul de lângă rădăcina marelui copac. Când o pasăre mică pe nume Kidu zbură deasupra lui Bisu şi ciripi, „Păcăleşte-l pe Kufi să plece. E pe-aici să facă rău”.
Dar Bisu răspunse, „Cum l-aş putea păcăli?”
„Te prefaci că vrei să faci dragoste cu el”, zise pasărea. „Cere-i ca mai întâi să se desfăşoare în coajă de kwailesi. Dar nu-i spune lui Kufi că eu voi ruga pe uriaşa broască Afa’afa să pună în copac o zeamă rea ce-l va ucide”, o sfătui Kidu.
Sus în copac, Aroa încă trebăluia la împletitul de coşuri. Era, în acelaşi timp, îngrijorată de Bisu. Îşi spuse în sine: „Bisu e acolo, dar n-o să moară”.
Între timp, la rădăcina copacului, Kafi tot mai aştepta ca Aroa să lase în jos frânghia. În scurtă vreme, Kufi o văzu pe Bisu ieşind din desişul în care se ascunsese.
Kufi îi aruncă o privire grea. Bisu n-avea pe ea decât un kapilate mic în jurul mijlocului. Kufi se gândi: „Aceasta este cea mai frumoasă femeie de pe pământ. Ce n-aş da să-mi odihnesc capul între sânii ei ascuţiţi şi lucioşi”.
Cu glas tare, Kufi spuse: „Vino şi lasă-mă să te sărut”. Mai spuse: „Dacă nu vrei să te sărut, atunci vino şi-ţi voi mângâia mâna”. Bisu era mânioasă. Nu voia ca uriaşul să-i atingă mâna.
Kufi spuse cu spumă la gură. „Apoi îţi voi mângâia părul pubic”. Spre surpriza lui Kufi, Bisu spuse: „Da. Dar înainte de a te bucura de trupul meu, trebuie să te înfăşori în coaja acestui copac kwailesi”. Aroa, de sus din copac, auzi ce spusese Bisu şi râse şi râse până era cât pe-aci să moară.
Bisu mai şedea pe locul unde răsărise din desiş. Kufi se uită la sânii ei tineri. Nu voia să aştepte. Începu să-şi ungă trupul cu zeama copacului kwailesi, frecându-se din cap până-n picioare. Curând începu să-l mănânce părul simţindu-se foarte, foarte rău. Pe urmă întregul corp începu să-l mănânce. Apoi să-l doară. Apoi Kufi se apucă să bâiguie vorbe prosteşti.
Îl durea corpul. Strigă şi urlă când otrava îi pătrundea mai adânc trupul.
„Femeie frumoasă, mincinoasă frumoasă”, gemu el. „M-ai păcălit. M-ai făcut să plec în mormânt prea curând”.
În acest moment trupul lui Kufi se înroşi. În clipa următoare pielea i se făcu galbenă, apoi cărămizie. Şi ochii începură să i se închidă. Muri şi cele două surori îi luară corpul şi i-l îngropară sub un copac arakoko. Astăzi, dacă te duci în Afara, încă vei auzi cântecele copacilor arakoko bocind moartea lui Kufi.
Povestirea nu se încheie aici. Fratele lui Kufi veni să-l caute. Căuta un om mort. Când ajunse la copacii arakoko, ei îi vorbiră despre moartea lui Kufi şi fratele lui Kufi se întristă foarte. Dar plănui să răzbune moartea fratelui său. Avea să izbândească.
Totuşi, pasărea Kidu veni iarăşi în ajutorul celor două surori. Kidu le preveni: „Aroa şi Bisu, fiţi gata. Fratele lui Kufi o să sosească cu tribul său numeros să vă ucidă. Vor să se răzbune pe voi pentru a-l fi omorât pe Kufi”.
Cele două surori se tulburau de veste. Cum ar fi putut împiedica această răzbunare? Nu mai dormeau nopţile. Surorile se gândiră pe îndelete ce s-ar cuveni să facă. Într-un sfârşit Bisu zise: „Hai să facem statui de fiinţe omeneşti pentru a înşela duşmanii. Cred că vor ataca la noapte”. Aroa încuviinţă. Astfel ele au stat jos şi au făcut statui. După ce făcură multe, înşirară statuile la rădăcina marelui copac.
Chiar în noaptea aceea, duşmanul se strecură către rădăcina copacului. Erau hotărâţi să atace în zori. Dis-de-dimineaţă, războinicii se puseră în mişcare. De la mică depărtare de rădăcina copacului, ei văzură statuile. Crezând că erau oameni reali, liderul or fratele lui Kufi, dădu ordin şi duşmanul trecu la atac. Ei izbiră statuile, care erau făcute din copac kwae, cu lafutasele lor. Spre mirarea lor, cuţitele li se înţepeniră în statui. Mai târziu, surorile cântară cântecele lor de groază sus în casa-copac. Când războinicii auziră cântecele se înfricoşară. Şi pentru că nu-şi mai aveau armele fugiră de sub marele copac.
Astăzi, dacă mergeţi în Afara, veţi vedea încă urmele de lafutas în jurul copacilor kwae. Acum, dacă întrebaţi lumea dimprejur de Afara nu vă vor spune unde s-au dus cele două surori. Totuşi unii bănuiesc că tribul Ririara, departe de Afara, ar fi urmaşii celor două surori. Asta pentru că Ririara ştiu a cânta cântece frumoase.
În româneşte de George Anca
GEORGE ANCA
Glose asupra originii indiene a romilor
După cum se întreba Weber, profesorul de sanscrită al lui Eminescu, dacă Ramayana se inspiră din Iliada, de peste două sute de ani, după evidenţa lingvistică, şi, recent, potrivit asemănării genetice (e.g. cromozonul Y), romii sunt socotiţi “fraţii uitaţi ai indienilor”. Fără a fi demonstrativ, predând studenţilor din Delhi Alexandria sau Ţiganiada, am sesizat o primire în cel mai speculabil caz amuzată a revendicării lui Jundandel de către Parpanghel (altfel eufonizat de noi cu… Papagheno, evocându-l şi pe Mozart, îmbrăcat într-o seară, la un bal, în fachir indian). Oricum, nicăieri problema romilor nu mi s-a părut a se discuta mai relaxat în altă parte (Texas?) decât în India.
Participând la Conferinţa Internaţională Ramayana în India şi în diaspora indiană (SUA, Anglia, Republica Sud-Africană, Mauritius, Trinidad-Tobago), am observat cum, în mai puţin de 200 de ani, limba maternă face loc limbii engleze, identitatea indiană fiind menţinută pe temei religios, hindus. Dacă s-ar fi ţinut şi la noi, ţară nehindusă, o ediţie a acelei conferinţe anuale, logic ar fi fost să participe şi romi şi eventual să se recunoască în povestea divină a lui Rama şi Sita. Chiar şi întrucât Rama este comparabil cu Isus Hristos.
Cât despre conferinţa lui Weber remorcând partizan Ramayana Iliadei, Agamemnon nu e Rama şi Rama nu e Achile. Dar vastitatea migrantă a legendarismului ţigănesc şi rom, obscurizând criminalitatea de etichetă violent discrimnatoare, la noi, “asupra ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună cel de viţă bună” (Mihai Eminescu). Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada? Discuţiile conjuncturale de azi ţin cont mai degrabă de “crima” eliberării din robie a ţiganilor, fără a-i fi pregătit pentru aceasta, vezi Vasile Porojan din povestirea lui Vasile Alexandri, sau aventurează noi origini, precum cea evreiască pentru romi, într-o lectură anume a bibliei, sau în contextul holocaustului. “se vorbeşte tot timpul de Holocaustul evreilor şi rromii sunt daţi la o parte. Nu ştiu dacă un evreu valorează mai mult decât un rrom şi invers. Toţi suntem oameni (…). Este o discriminare ca romii să nu fie incluşi în categoria victimelor Holocaustului. Atât evreii, cât şi rromii au suferit şi au murit în acele lagăre de exterminare”. (Florin Cioabă)
With my gypsy ancestress and my weird luck
And my Taroc pack and my Taroc pack
I may be a bit of a Jew
(Daddy de Sylvia Plath)
Sakuntala
Piesa lui Kalidasa, dramatizând genial povestea de întemeiere a Indiei (Bharat) din Mahbharata, se regăseşte, după mii de ani, tradusă în Europa, precum şi rescrisă în Călin de Mihai Eminescu (inclusiv eufonia/dhvani Călin-Kali- Kalidasa). Vasile Voiculescu provoacă întreaga literatură universală plasând-o pe Sakuntala într-o şatră de ţigani din Carpaţi, cum în Kumarasambhava de acelaşi Kalidasa, însăşi Parvati (“Munteanca”) devine jumătatea lui Dumnezeu, Shiva (Ardhanariswara), în Himalaia (care-i este tată).
Laolaltă, indienii, romii, românii şi englezii (versiunea scriptorială culto-sakuntalică fiind snob, nemaicolonial englezească) se pot lepăda de farmecul şi fermecarea lui Dionis îndrăgostit fără leac de ţiganca Rada, alias Sakuntala, în donquijotismul lui. Ideea regală, cu rege ţigan ungur, încă suspicionează etnia jurnalieră. De la Dushyanta la Dionis (din Eminescu, Eliade, Voiculescu), ne trezim în mitul discret al călătoriei alexandrine a lui Dyonisos în India şi devenirea lui ca un quasi Shiva. Suntem însă în răpirea în care ne poartă Urwashi (Kalidasa), Dulcineea (Cervantes), Rusoaica (Gib Mihăescu), Ondine (Gireaudoux).
„… Şi, deodată vrăjit, am uitat de mine, de neplăceri, de misteriosul Dionis. M-am adâncit în poienile şi bungeturile Indiei, am trăit în tovărăşia fecioarelor sacre, am sfătuit cu brahmanii, am plâns cu eroii şi am triumfat cu zeii. N-am lăsat cartea din mâini până n-am cetit-o toată. M-am întors apoi şi i-am migălit începutul. Îndeosebi reproducerea unei miniaturi înfăţişând o fată de o frumuseţe fericitoare, cu ochii mari codaţi în sombrul oval al chipului …
… câteva ceasloave cu sute de vederi de şatre şi împrejurimi, ţigani bătrâni cu lulele-n dinţi, ţigănci pe vine cu ghiocul, bătrâne vrăjitoare întinzând cărţile, fete cu laţele împănate de bănuţi, danci bătându-se în apă, puradei călări pe măgăruşi, tot pitorescul ieftin şi convenţional care sare în ochi amatorilor fotografi…
… Nu putea fi nici galeşa cu ochii genoşi şi pântecul armonios de baiaderă, nici nurlia cu trupul de violoncel de abanos, nici arzuia cu sânii durdulii şi buturii coapselor neastâmpărate ca nişte şerpi, nici almeea mlădie de alături, cu umerii bucălaţi, cu carnea patinată şi sânii patetici, nici nubiana sfruntată ce-şi lăfăia ţâţele împungace cu sfârcurile boite în rumenele la fel ca buzele. Nici şopârla cu miezul ochilor galben, care se strecurase cu ghiocul până la noi, gătită în ilic roşu scurt, de sub care şalele de tuci şlefuit, frumos şănţuite, ca la o torsă antică, lunecau dârdăuş ameţitor spre rotunzimile bucilor. Nici molateca din faţă, cu priviri vulpeşe şi piepţii cărnoşi buluciţi sus spre gura polcuţei, strânsă pe mijloc în copci gata să plesnească şi care se marghiolea spre noi alintându-şi boiul pe şoldurile viclene…
… venea, călcând poiana, prin mijirea serii, fecioara sacră din miniatura indiană. Aidoma. Acelaşi mers modulat în cântec, aceeaşi statură cu formele pure, aceeaşi mândră gingăşie, pletele cu cu reflexe albastre încadrând sumbrul oval al chipului covârşit de ochii magici, sânii înfloriţi pe negrul liman al pieptului, şi mai ales sub borangicul galben al veşmântului, coapsele străvăzute ca două zeiţe misterioase, pe umerii gemeni cu chiupul tainic al pântecului.
– Sakuntala, strigai înspăimântat şi, fără să ştiu ce fac, îmi pipăii buzunarul.
– Cartea e în haina cealaltă. Dar nu mai ai nevoie de ea. Autorul e depăşit…”. (Vasile Voiculescu, Sakuntala)
Originile devenirii mistice a lui Zahei, în romanul Zahei Orbul de Vasile Voiculescu, dospesc dintru început în spital şi şatră ţigănească / general-umană de mahala. Nomadismul său panromânesc, pe întoarceri tragic-polifemice, claustrarea în infern-ocnă, fără Ulise, Orfeu ori Dante, purtarea în spate a ologului văzător, curând deşamanizându-se spre moarte în altoi, poartă ecouri de altă ayana (călătorie) a lui Rama, fără Sita, spre un dumnezeu-vedere.
Postări de rasă
Rasismul colonial antiindian se răstoarnă, nu odată, în punerea Indiei de către sine înaintea lumii, nu militar, americăneşte, dar spiritual. Dacă Sir William Jones îi făcuse lui Kalidasa complimentul că ar fi un Shakespeare al Indiei, mai nou se propune ca Shakespeare să fie, eventual, văzut ca un Kalidasa al Angliei. Oricum, în grădina casei marelui Will din Stratford-upon-Avon a răsărit un bust al lui Tagore, cu pelerinaj de indieni pe acolo.
În diaspora nimănui, romantica boemienilor e demonizată dintre vrăji, darmite ocaziile, cât de dese, de reprimare parasocială, nemaisimbolică. Forumurile îngroaşă articolele antiţigăneşti încât, dacă n-ar proveni de la provocatori de sorgine „organe”, ne-am regăsi popor canibal. E.g.
mâncau carne de câine şi de mort de foame ce le era nici nu mai aveau cuvinte să vorbească român bengos şi sifilitic felicitări Mailat
problema ţiganilor începe cu intelectualii din România sunt atât de furioşi pe trecutul acestui neam o zi căluşarii o zi coci o zi ţurcă o zi spărgeam seminţe
atraşi ca un magnet de salba de lacuri a Dunării se poate locui pe malul bălţilor şi să mănânci peşte pe săturate comuniştii au desfiinţat salba de lacuri a Dunării
nu putem omorî puricii atunci omorâm pisica cu purici cu tot macabre expoziţii de membre disparate şi hârci în parii de la capetele podurilor
staborul nu condamnă furturile săvârşite de ţigani împotriva românilor ci numai pe acelea săvârşite împotriva ţiganilor la şcoală doar bărbaţii pentru carnet de conducere
oare de ce suntem cei mai nefericiţi din Europa ce facem cu ţiganul de Cărtărescu că ăsta sigur n-o să vrea să plece în India priviţi domnilor pe steagul croaţilor
mai comod să bântuie eşti tu bănăţean cât este Mailat italian nonviolenţi care fac cea mai bună pastramă din lume albii vor deveni minoritari în propriile ţări
ce s-ar întâmpla dacă li s-ar da o ţară a lor nonsens păi în Mangladesh cum e sau prin India ţigani avem şi la juifi singura deosebire e că au altă religie
cultivarea limbii prin vorbire glasul versus cuvântul scris poate şi cunoscuţii au un rol de conştiinţă pentru unii fiecare dintre noi a păstrat nomadismul şi ţigănismul
libelulo tu nu te ţigănizezi că n-ai cum să te mătăseşti sau flutureşti iaca m-am gândit şi eu că altfel amorţeşte toiagul în Bărăgan şi nu în nu ştiu care pământ arab
viaţa ţiganilor ne mai aduce aminte din când în când că există natura libertatea fără pâine e o teroare mai mare decât privarea de libertate
hai să fim serioşi şi să nu ne mai autoflagelăm pe această problemă în drumurile lor din India au fost alungaţi cam de peste tot nişte paria veniţi pe dulcele plai mioritic
forţa imunitară a ţiganilor poate fi folosită ţiganul a fost adus cu forţa pe corăbii româneşti din India transformaţi în sclavi de cuceritorii musulmani ai Indiei
cuvântul rom adus din India ţigan exonim atziganoi care nu se ating rom endonim munca nu le e în sânge îşi bagă caii în apartament sau îşi fac nevoile pe fereastră
vorbind în limbi în somn penticostal pastişa forumurilor frustărilor securismelor cu amintirea scrisă pe rezistenţa limbii voastre vedice harţei hârtia nevoia roboamică
Înapoi la sacru
Sacralitate ţigănească (roboamică, nu indiană, potrivit unei ipoteze a pastorului Florin Cioabă enunţată în intervenţia la simpozionul dedicat originii indiene a romilor, la Biblioteca „Astra”, în 27 octombrie 2007), se poate antologa – am făcut-o şi eu în Roboam, microroman rom -, peste potopul incriminator la adresa unei etnii atât de faimoase, şi nu numai citând din Charles Baudelaire sau Vasile Voiculescu, dar din autori romi de la noi, nici egipteni, nici indieni, nici evrei, ei înşişi, câte ceva din toţi, pe teren românesc, păstrându-şi, nu neapărat cu cuţitul, renumele.
La început cerul
era foarte aproape de pământ
încât îl puteai atinge cu mâna
de multele noastre păcate s-a îndepărtat
şi azi
pământul rămâne departe de cer.
Din întunericul Universului
şi
al pământului
la prima rază străluce a soarelui
demult
la marginea mării
precum
firul nisipului
risipit de vânt
în zările lumii
Dumnezeu a binecuvântat
Îngerii Ţigani
cu aripi larg deschise-n lumea toată.
Când
Destinul
se joacă cu tine trântindu-te
în mocirla vieţii
numai
Îngerii Ţigani
îţi întind aripa
ştergându-ţi lacrima
în coarda viorii
ei sufletu-şi pun
şi muzica lor
şi au promis
că întotdeauna
în zborul lor vor fi asemeni
Sufletului Ţigănesc
liberi
dăruind pe oriunde trec
Dragoste de Viaţă.
Îngerii Ţigani
au furat poruncile Domnului
dându-şi inima oamenilor
însă
oamenii
n-au înţeles niciodată
şi mereu le-a fost frică
de-a intra în vorbă
cu
Îngerii Ţigani
aşa că s-au îndepărtat din neam în neam
precum
cerul de pământ
pe când
Îngerii Ţigani
au fost şi au rămas
lângă
Dumnezeu
(Luminiţa Mihai Cioabă, Îngerii Ţigani)
nesăbuite falange excită violine de fildeş vei învăţa
să deosebeşti moartea voronciană maşina de tuns iarba
inorogilor si bemol cum se alătură mişcării senzaţionale
octombrie din brumă şi ceai împotriva spaimei roşii din
foi fine de porumb pânză de păianjen la intersecţii
filosofarde simpatie cu foetuşi obraz însângerat vei
vedea până unde se-nalţă setea port îngheţat în depărtare
alge de ploaie lipicioasă vei fi acuzat de naufragii de călători
predestinaţi şi-atât tristeţea modelează TOTUL după concentration
după sferă după cilindru după cezane după acea indicibilă
tandreţe cu sprâncenele smulse cu umeri de ceaţă ah,
dispersie civilizaţie cu poeme prea încărcate
de dreieri silabe de cretă în vase corint sanguinice
precum se-ntinde înserarea zălog ferestrelor suvenir
catedrale pleacă sosesc
(Gelu Măgureanu, Fereastra de dincolo)
Aş vrea acum să vă împărtăşesc,
De sfinţii singuri pe care-i cunosc,
De acei sfinţi, pe care-i vedem zilnic.
Dar, nu îi recunoaşteţi:
– Nici că vi-s fraţi,
– Şi nici că toţi sunt sfinţi.
…Mergea în faţa mea, pe trotuar,
Un dandy elegant,
Certând o tânără modernă:
“Ai râs de ea, dar ea e mama mea!
Chiar de cerşeşte-n gară, tu să nu râzi de ea,
Căci ea e o ţigancă, de-aceea-i mama mea.”
Cu câteva zile ‘nainte,
Urcam înspre spitale, se-nsera.
Vizitatorii se-ntorceau,
şi printre ei, câţiva ţigani veneau.
Dar n-am văzut nicicând un alb mai alb,
Decât cămaşa lui de sub costumul negru.
Nici alb mai pur, decât al bluzei ei,
De sub vestonul verde, cu păuniţe roşii.
Şi nici copii mai candizi şi nici mai curaţi
Decât copiii lor, păziţi de zâne.
Acum doi ani, când îmi ploua în casă
Şi am chemat doi gabori, la acoperiş,
Pentru un ceas de lucru mi-au cerut o sumă,
Că mi-a venit să îi arunc în Criş.
Dar azi, când rezultatul muncii lor îl simt,
Stau şi mă-ntreb, ei vor citi aceste rânduri?
Prin care-i rog:
– Să mă scuze, dacă pot…
De Anul Nou şi eu m-am bucurat
Când în U.E. românii am intrat!
La miezul nopţii-n faţa Primăriei,
Am ascultat formaţia Compact,
Pe cer, se-ntretăiau fasciculele LASER
şi artificii,
Iar spre pământ, confetti fulguiau.
La doua noaptea, storşi, ne întorceam spre case,
În urmă: epicentrul unei bombe H.
…Iar după noi, venea o stranie armată!
Toţi în oranj (culoarea blândei revoluţii noi):
Fluorescenţi portocalii, ţiganii!
Veneau, veneau ţiganii ca să strângă
Gunoaie – gunoaiele lăsate de noi.
Alaltăieri mergeam spre supermarket,
Să-mi iau un whiskey ieftin, să chefuiesc voiam…
Un chef marinăresc!
Iar drumul meu, pe jos, prin urbea mea, trecea,
Prin Tzinka-Pana, un ghetou cândva.
Pe strada mea de lux, pe jos, sunt doar chiştoace,
Acolo, la ţigani, era curat.
Pe strada mea vezi cruisiere negre –
La ei – adăstau cai pe hatul înflorat.
Printr-o fereastră joasă, eu le vedeam în casă:
Pe-o somieră verde: trei puradei golaşi,
Ca trei pui de pisică, care în coş se joacă…
Aceştia sunt ţiganii.
Iar noi… păcătuim,
Când înjurând, mereu, pe ei îi pomenim.
(la fel cum blasfemăm,
de Dumnezei
şi de Cristoşi).
Dar toţi aceşti ţigani sunt sfinţi
Şi nu-i putem răni.
Dar voi, voi care ne-mpilaţi,
Voi ce ne asupriţi
De ani atâţi…
45 plus, încă câţi?
Voi care, după ce aţi spus
Că sunteţi comunişti,
Sunteţi azi liberali capitalişti?
Voi, şi ai voştri crainici,
voi, numai voi, voi sunteţi:
ŢIGANII ÎMPUŢIŢI !
Iară ţiganii mei, adevăraţi, ei sunt
precum au fost mereu…
(atât la revoluţie
şi-n anii comuniştilor,
şi-n timpul lui Antonescu,
sau al legionarilor…
Cât şi pe vremea boierilor)
Ţiganii mei au fost
Ţiganii mei vor fi:
Extratereştri? Asiatici prinţi?
(ciudaţi, cuminţi)
CURAŢI
ŞI
SFINŢI
(Florin Bologa, Ţiganii sunt sfinţi)
Tomescu Victoria
Porecle şi supranume din satul Băleni,
judeţul Dâmboviţa
Poreclele şi supranumele în sistemul de
denominaţie rurală
Poreclele fac parte din sistemul popular de denominaţie. Ele au, în primul rând, un rol de individualizare sau de înlăturare a omonimiei din onomastica oficială şi, în al doilea rând, un rol de satirizare.
În Băleni, folosirea unui număr mare de porecle este determinată de existenţa multor oameni cu acelaşi nume sau prenume. Este foarte frecventă, aşadar, omonimia.
Sistemul popular de denominaţie face uneori apel la numele de botez ale părinţilor, dar cel mai adesea se folosesc poreclele şi supranumele.
Ca peste tot, şi în satul cercetat de noi poreclele au două funcţii importante: de individualizare şi de satirizare. Asupra primei funcţii – cea de individualizare, credem că nu este cazul să insistăm.
Existenţa unui număr atât de mare de porecle şi supranume este o necesitate antroponimică. Ele sunt, mai cu seamă, folosite la deosebirea fizică a indivizilor cu acelaşi nume oficial, pentru că numele înscrise în actele de stare civilă nu sunt în măsură să asigure o individualizare precisă a purtătorilor lor. În cazul acesta se recurge la folosirea obligatorie a unui supranume sau a unei porecle.
Omonimia onomastică este, aşadar, o condiţie a apariţiei poreclelor şi supranumelor.
Dacă porecla se confundă cu supranumele prin funcţia lor de individualizare, funcţia de satirizare le diferenţiază. De remarcat ar fi faptul că vorbitorii nu fac distincţie, de obicei, între poreclă şi supranume sau, dacă o fac, aceasta este sumară, nesemnificativă.
Există, aşadar, unele particularităţi individuale care se suportă mai greu şi, atunci când ele devin sursă de glumă sau de caracterizare, persoana este afectată şi reacţionează. Uneori se pot naşte conflicte cu urmări penale sau duşmănii de durată.
Poreclele apar mai ales la ţară, unde oamenii se cunosc bine de la o generaţie la alta. În afara omonimiei onomastice contactul permanent, raporturile strânse dintre indivizii unei colectivităţi, constituie o altă condiţie a apariţiei poreclelor.
Cu privire la persoanele venite şi stabilite în localitate observăm că, în general, nu au porecle atâta timp cât sunt considerate străine (ele au şi nume sau prenume deosebite de cele din localitate), dar, după ce se integrează definitiv în viaţa satului, sunt tratate ca şi localnicii, adică li se acordă una sau mai multe porecle.
Intelectualii, nici chiar cei care sunt din localitate, nu au porecle decât în mod excepţional.
Fazele din viaţa fiecărei porecle
În viaţa fiecărei porecle există mai multe faze:
1. Alegerea şi acceptarea ei. De multe ori poreclele apar încă din familie, date de părinţi sau de fraţi. Unele se impun unei colectivităţi mai largi în anii de şcoală sau sunt înlocuite cu altele, mai potrivite.
Există cazuri şi la Băleni, ca şi în alte sate, când o poreclă sau un supranume se dă la o vârstă destul de înaintată, dacă în viaţa individului a apărut un fapt care-l caracterizează mai bine.
2.Transmiterea. Multe dintre poreclele acordate unor indivizi în anumite împrejurări se transmit urmaşilor tot ca porecle; altele devin supranume. Transmiterea se face uneori prin derivate: Broscuţa, Broscan, Paradescu.
Alteori porecla şi supranumele se transmit fără nici o schimbare: Făcăleţ, Ţăcăneală, Berbec, Bobârnica, Fleancă.
Poreclele se transmit, de obicei, în forma lor iniţială urmaşilor de sex masculin. Soţiei sau urmaşilor de sex feminin li se transmit prin derivate.
Remarcăm faptul că, în afară de câteva excepţii, poreclele care se transmit au aparţinut bărbaţilor. Ca să se transmită urmaşilor de sex masculin, când soţia a rămas de multă vreme văduvă şi porecla soţului este uitată, porecla ei trebuie să aibă formă de masculin, sau să fie refăcută această formă (Bobocica >Boboc).
Porecla sau supranumele tatălui pot fi folosite pentru determinarea urmaşilor de sex feminin şi după căsătoria acestora: Muscă, a lu’ Neamţu, a lu’ Gogoşărie.
La Băleni, ca şi în alte părţi, poreclele şi supranumele pot fi comune unei întregi familii sau acordate numai unui membru al familiei. Se înţelege că cele din prima categorie au o vechime mai mare. Cele din categoria a doua vor fi numai în parte transmise.
Viaţa poreclelor şi a supranumelor este, în raport cu cea a numelor de familie, mult mai scurtă, circulaţia lor este redusă la o zonă cu totul limitată şi însemnătatea lor este, de asemenea, limitată.
3.Concurenţa şi dispariţia. Când o poreclă nu mai face aluzie directă la o particularitate a individului, când şi-a pierdut conţinutul afectiv, dar nu are şansa de a deveni supranume, deci când nu mai corespunde, dispare ca fiind inutilă. Înainte de dispariţie dacă este activă condiţia psihică, persoanei i se dă o nouă poreclă care, dacă este în măsură să caracterizeze persoana respectivă, se răspândeşte într-un timp destul de scurt. Dacă nu, va fi căutată alta. Aşa se ajunge la situaţia ca un individ să aibă două sau mai multe porecle. Între poreclele unui individ are loc întotdeauna o concurenţă puternică. Şanse de a se impune au, în cele mai multe cazuri, poreclele noi, cu un conţinut afectiv mai bogat.
O altă cauză a dispariţiei poreclelor şi a supranumelor este dispariţia purtătorilor lor când aceştia nu au urmaşi, sau când acest element antroponimic nu se transmite urmaşilor.
Am vorbit de existenţa mai multor porecle sau supranume pentru determinarea aceleiaşi persoane. Sunt însă cazuri când mai multe persoane din acelaşi sat, fără legături de rudenie, au aceeaşi poreclă. Aceasta se întâmplă când cei în cauză au particularităţi comune (Buric, Ghem), dar alteori aceeaşi poreclă se dă mai multor persoane din motive cu totul diferite (Clopoţica „după timbrul vocii subţire”). În asemenea situaţii, deosebirea se face prin porecle noi. Evitarea omonimiei în cazul poreclelor nu presupune nici un fel de restricţii, tocmai de aceea în acest domeniu al onomasticii concurenţa este mai evidentă decât în celelalte compartimente.
Poreclelor şi supranumelor româneşti abia în ultima vreme li s-a acordat o atenţie sporită. Fiind vorba de noţiuni foarte apropiate, aceste două categorii antroponimice sunt uneori confundate, iar alteori distincţia dintre ele nu este suficientă. Cele mai importante contribuţii la cercetarea poreclelor le-au adus Ştefan Paşca şi Aurelia Stan.
Asemeni folclorului, poreclele au un caracter schimbător şi popular. Prin marea lor posibilitate de caracterizare, pot fi apropiate de ghicitori. Ele constituie, de altfel, cel mai concentrat mijloc de caracterizare în domeniul onomasticii.
În general, se uită destul de repede cauza care a determinat apariţia unei anumite porecle sau nu se ştie decât de foarte puţini vorbitori, în afară de sutuaţiile când cauza este un defect fizic, vizibil.
Poreclele din comuna Băleni se pot împărţi în următoarele categorii onomasiologice:
- Porecle şi supranume care au în vedere unele particularităţi fizice;
- Care au în vedere particularităţi psihice şi morale;
- Care se explică printr-o întâmplare, o împrejurare sau o preferinţă;
- Care au în vedere unele obiceiuri sau deprinderi;
- Care pleacă de la cuvinte sau expresii des folosite;
- Care au în vedere ocupaţia;
- Care pun în evidenţă originea locală sau etnică;
- Care sunt create de la numele persoanei sau de la numele altora;
- Alte porecle şi supranume, pentru care nu am primit sau nu acceptăm explicaţiile date de informatori.
Categoriile onomasiologice ale poreclelor din comuna Băleni
În continuare, dăm lista poreclelor, cu explicaţiile primite în anchetă:
1.Costică Chiriţă zis Otie – avea boi şi la plug atârna un otic care avea vârf ascuţit şi făcea dâră înaintea plugului. La un moment dat a pierdut oticul şi enervat a întrebat pe vecin dacă a văzut otia lui. De atunci a fost poreclit OTIE.
2.Într-un capăt de sat, mai mulţi oameni au fost porecliţi cu nume de păsări:
Lazăr Cioară – era înalt, slab, brunet, vânător. Veşnic se uita în sus după ciori pe care le împuşca şi a fost poreclit Lazăr Cioară – Lazăr Nichita.
3. Andrei Paraschiv – zis Cucu.
4. Costică Păun zis Vrabie – era slab şi scurt de statură.
5. Grigore Aurel zis Herete – deoarece avea obiceiul de a întinde din mâini când vorbea.
6. Puică – un om scurt şi cam prostănac l-au poreclit aşa pentru că avea mintea slabă ca a unei puicuţe. Fiind porecliţi atâţia oameni cu nume de păsări strada a fost poreclită: Strada Păsărelelor.
7. Moş Nichita Cocoşilă – Apostol Niţă – copil fiind, învăţa la şcoală în clasa naşului său învăţătorul Costică Simionescu pe care l-au poreclit „Bărbie” pentru că purta zulufi la barbă.
În curtea şcolii era un stâlp înalt căruia îi ziceau „gimnastic”. La ora de sport învăţătorul l-a pus pe copil să se caţere în gimnastic. S-a suit şi întâmplarea a făcut să cadă. Din cădere şi-a rupt greabănul gâtului şi a rămas pentru toată viaţa cu o cocoaşă la gât (în spate) încât nu şi-a mai putut întoarce gâtul. De aici vine porecla Cocoşilă.
8. Familia „Nisipărăştilor” şi-a tras acest nume de la locurile de origine deoarece satul Băleni s-a format din unirea acestor neamuri. Aceştia veneau de la câmp de la Nisipuri.
9. Criveţenii veneau dinspre pădure, de la Crivăţ, iar Săilenii au venit tot de la câmp.
10. Grigore Săileanu, poreclit Pietroi – este un om foarte slab, dar inimos, om foarte harnic, puternic. În ciuda staturii mărunte şi slabe i-au zis Pietroi.
11. Petre Muşat zis Petre Balamuc – era veşnic beat şi făcea scandal acasă.
12. Andrei Stanciu zis Andrei Piftie – un om slab inteligent, dar foarte nervos. Veşnic tremura din cauza nervilor şi a fost poreclit „Piftie”.
13. Rotaru Ion zis „Oţet”- prin anii ’58-‘61 a fost negustor şi a fost prins punând apă în oţet.
14. Drăghici Nicolae zis Limbutu – pentru că avea un defect de vorbire.
15. Simion Florea zis Dascălu – tatăl lui a fost dascăl.
16. Ieremia Lazăr zis Miştate – pentru că vorbea la mişto.
17. Chelaru Sebastian zis Bojog – pentru că vindea bojogi de la vite la ţigani.
18. Manole Vasile zis Plâvan – avea mersul boului agale.
19. Badea Alexandru zis Cocoace – pentru că mânca cococi, îi plăceau foarte mult, i le făcea bunica lui.
20. Cismaru Adrian zis Buric – era gras, avea abdomenul mare şi i se desfăcea nasturele de la cămaşă de i se vedea buricul.
21. Stan Ion zis Botea – bea apă din botă.
22. Fanache Nicolae zis a lui Roşu – tatăl lui era un om roşu la faţă.
23. Cristea Aurică zis Nasote – pentru că avea nasul mare.
24. Zamfir Vasile zis a lui Comedie – erau un neam de oameni puşi pe scandal, provocau hazul.
25. Paraschiv Elena zisă Broscuţa – de la aspectul fizic.
26. Drăghici Zaia zisă Clopoţica – după modul cum vorbea avea un timbru al vocii strident.
27. Andrei Dumitru zis Măslină – mânca multe măsline.
28. Nicolescu Gheorghe zis Copac – lucrează la pădure.
29. Nicolescu Florin zis Fulie (mecanic auto) – de la piesa din motorul auto care ajută la răcirea radiatorului.
30. Olteanu Gheorghe zis Gogăşerie – mânca multe gogoşi.
31. Stan Petre zis Suru – avea un cal sur.
32. Stan Ion zis Colac – îi plăceau mult colacii.
33. Mitroi Dumitru zis Ţăndărică – este un om mic de statură.
34. Saraş Maria zisă a lui Neamţu – tatăl ei era de origine neamţ.
35. Oprea Ion zis Licurici – stătea pe vremuri de pază cu lanterna.
36. Apostol Gheorghe zis Aprodul Purice – avea statură foarte mică.
37. Anghel Lazăr zis Muscă – a găsit o muscă în mâncare şi a făcut scandal.
38. Cristina Elena zisă Fleanca – îi flencăneau pantofii in picioare (umbla cu încălţăminte mai mare).
39. Apostol Andreana zisă Bobârnica – când era copil îi plăcea jocul cu bobârnacele.
40. Mitroi Marin zis Bibanu – de la aspectul fizic.
41. Neacşu Anastasia zisă a lui Croitoru – tatăl ei a fost croitor.
42. Bucura Florea zis Broscan – de la înfăţişarea fizică.
43. Voicu Ion zis Specială – vindea pe vremuri îngheţată la tub la cornet şi striga umblând pe stradă cu îngheţată „Ia speciala”.
44. Tudose Nicolae zis Viteză – mergea repede.
45. Dumitru Ion zis Dovleac – avea capul mare.
46. Grigore Grigore zis Făcăleţ – se pricepea la amestecatul mămăligii cu făcăleţul.
47. Glăvan Gheorghe zis Ţăcăneală – era cam ţăcănit.
48. Mocanu Gheorghe zis Paradescu – era cismar şi în loc să repare încălţămintea mai rău o prăpădea.
49. Mihalache Lazăr zis Berbec – era cam bătăuş.
50. Neamul Ţeculeştilor vine de la ţelină, zarzavatul pe care îl cultivau, iar Zorileştii se sculau în zori şi plecau la muncă.
51. Taica Nae Procororul (numele adevărat Fanache Nicolae) – un om care minţea mult şi atunci când a fost operată nevasta lui la Bucureşti a furat un miel pe care să-l ducă la doctor, spunând că mielul a sărit peste casă.
52. Badea Vasile zis Şoni – pentru că purta şoşoni.
53. Bolovan Elena zisă Ghem – pentru că era mică de statură.
Poreclele nu apar numai ca o consecinţă a necesităţii de identificare, ci, aşa cum se arată în literatura de specialitate, crearea lor se datorează faptului că oamenii vor să râdă, să se amuze, căutând trăsăturile amuzante, vor să râdă fără răutate, să glumească sau să ia chiar peste picior, după tendinţele inerente psihologiei individuale sau colective. Datorită acestei cauze, ele sunt înzestrate cu un bogat conţinut afectiv. Create spontan şi întâmplător şi nu determinate de cauze obiective, ele fac parte din fondul preţios al spiritualităţii umane, sunt o dovadă a spiritului de observaţie şi a umorului unui popor, sunt mărturii ale felului său de a trăi, de a gândi şi mai ales de a se exprima atât de plastic şi atât de dens.
Ele sunt modele de concizie şi de inovaţie metaforică şi reprezintă simboluri ale persoanelor respective. Datorită acestei calităţi a lor, ele nu sunt în mod obligatoriu, însă pot fi, semne de identificare, de individualizare.
Poreclele pot fi la origine calificative, pot avea funcţie antroponimică, se dau incidental, se pot transmite, devenind – odată cu dispariţia conţinutului afectiv – supranume, sunt sudate, mai mult decât supranumele, de numele unei persoane.
Poreclele sunt prin excelenţă explicative. Ele sunt suficient de simple ca să fie înţelese rapid. Tendinţa de concretizare, simplificarea în cazul elementelor scheumorfe atinge gradul de depersonificare. Ele sunt totodată suficient de complexe pentru a înregistra şi a condensa tocmai ceea ce pare mai semnificativ la individul poreclit. Ele au particularitatea de a sensibiliza, de a transforma într-un element manifest trăsăturile latente şi prin acest specific ocupă un loc intermediar între modelele materiale şi ideale.
Tocmai această funcţie explicativă dinamică asociată cu cea semiotică pune în acţiune şi potenţează presiunea sistemului semantic asupra poreclelor, care în situaţii extreme modifică şi complexul sonor al poreclei.[1]
[1] Anca Andrei-Fanea, Poreclele din nordul Olteniei; analiza semantică în Imagini şi permanenţe în etnologia românească, Chişinău, Ştiinţa, 1992, p.63.
Tiparele gândirii în aforismele, cugetările Vavilei Popovici sunt peste nivelul multor filosofi, de fapt axiomele sunt referitoare cel mai mult, la Timp… Antecedentele în această paradigmă uluitor de lucidă, sunt ale Timpului Trăit radiant iar trimiterile sale la sute de gânditori din veacuri rotunjesc opera adaptată la ACUM-ul continuum care este Timpul.
