Cuvânt și iubire

Aforisme

De toate pentru toți

 

Vagabondăm ca să descoperim deliciile interzise ale vieții.

X

Omul vine la crâșmă pe o cărare și pleacă pe două.

X

Încă nu s-a inventat șamponul de spălat conștiințele.

X

Nu știu cât știu, dar cu siguranță mai puțin decât cred eu.

X

Roata, inventată cu secole în urmă, a pus lumea pe roți.

X

Dosul, oricât de estetic, nu poate înlocui  fața.

X

Umanitatea a fost mereu rănită, dar niciodată n-a putut fi pustiită.

X

Verdictele sunt mereu contestate , rar de tot acceptate.

X

Omului cu două fețe îi  lipsește un chip uman.

X

Nici cea mai frumoasă dintre femei n-a putut ocoli  bătrânețea.

X

Pământenii au la dispoziție mii de limbi și totuși nu se înțeleg între ei.

X

Din vremuri imemoriale, omul se crede stăpânul lumii, omițând faptul că are șapte miliarde de rivali.

X

 Globtrotterul e un turist uitat pe drumuri.

X

Domnul nu a fost un bărbat adevărat   dacă pe Adam din lut l-a creat, iar pe Eva dintr-o coastă ruptă și  cam proastă.

X

Din clanul vedetelor se naște câte o stea care strălucește o clipă apoi se stinge și ea.

X

Cei mai luminați dintre oameni nu au învins lumea somnului veșnic.

X

Când ochiul lăcrimează și cuvintele plâng, e doliu în suflet, dar și în crâng.

X

Trebuie multă inteligență ca să te vinzi ca prost, la preț de cost.

X

Răbdarea s-a consumat, iar nervii au ieșit la arat.

X

Fantezia sapă în viitor, așteptând un fecior, dar nu-i exclus să fie cerșetor.

X

 Talentul nu vine de-a dura, ci cu picătura.

X

Patima incendiază inima.

X

Încrezut ca el pe planetă nu-i, doar cu un triplu salt ajungi la nasul lui.

 

 

HARRY ROSS

Israel

Vine uneori

 

Vine uneori câte-o mângâiere.
Îţi surâde blând sărutându-ţi fruntea
şi-ţi spune încet : Vrei să-ţi dau putere
ca să treci puntea ?

 

Care punte-ntrebi ? Cea care te duce
într-un loc superb care îţi va place,
unde n-ai să porţi a vieţii grea cruce,
trăind în pace.

 

Nu vreau, îi răspunzi. Aş dori-o frântă,
să nu urc pe ea chiar dacă-i măreaţă.
Vreau s-ascult mereu cum în juru-mi cântă
superba viaţă.

 

Mi-e drag să aud foşnet de pădure,
să admir vrăjit câmpiile-n floare,
s-ascult murmurând izvoarele pure,
răcoritoare.

 

Chiar dacă-mi oferi veşnica lumină
nu mă pot lipsi de-al nopţii-ntuneric
cu stelele-n roi lângă luna plină
sclipind feeric.

 

 

Cu ultimele puteri

 

Ce vârtej e-n sens, ce linişte-n zbucium!
Nefiresc colinzi ciudata-ţi amiazã
nesuflând în nai, ci într-un vechi bucium
ce-abia vibreazã.

 

Parcã-ai fi un arc a cãrui sãgeatã
cautã mereu doritele ţinte
care-atinse par pãsãri ce speriate
zboarã-n cuvinte.

 

Orice început nu mai are zare.
Clipele ce vin tremurã-n derutã
şi parcã auzi cum a ta plecare
zeii-o disputã.

 

Spre-a trãi mai faci în nervuri risipã
şi urci în dorinţi scãrile-n spiralã,
încercând sã prinzi clipã dupã clipã
când dau nãvalã.

 

Ştii cã n-are rost, dar ai închis poarta,
lacãte ai pus pe orice intrare
ca mãcar un timp sã-ţi pãcãleşti soarta
necruţãtoare.

 

 

Dar nu…

 

Viaţa mi-o iert, chiar de-a greşit
faţă de mine-ntruna
când pe nedrept m-a pedepsit
dezacordându-mi struna,

 

Când codrii mi i-a pustiit
întreţinând furtuna
şi crivăţul ce m-au dorit
înfrânt întotdeauna .

 

Îi iert pe cei care au dat
în anii mei cu parul,
pe cei care i-au ruinat

 

destinului meu farul,
dar nu pe cei ce mi-au scuipat
plini de trufie harul.

 

 

Vioara

 

Într-o orchestră de rataţi
a mea vioară cântă.
Unii ascultă deranjaţi
că mult prea mult încântă.

 

Chiar şi din cei ce-s fermecaţi
sunt mulţi ce o vor frântă,
fiindcă nu tace-ntre blazaţi,
ci-n armonii se-avântă.

 

Am pus în ea sufletul meu
şi-n loc de corzi artere,
am ca arcuş un curcubeu

 

ce ştie să ofere
doine care vor fi mereu
şi crivăţ şi-adiere.

 

Anatol COVALI

 

Cu invazia de barbari Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană are o tradiţie bimilenară. Numai Germania aşteaptă anul acesta peste un milion de afro-asiatici din aşa zise state eşuate – failed state -, părăsite de intempestiv de administraţia civilizatoare, coloniala creştin-europeană în urmă cu jumătate de secol. De atunci ele sunt incapabile să menţină un minim de condiţii civilizate populaţiei preponderent musulame şi idolatrice, care disperate, se refugiază acum, trecând prin Balcani sau cu ambarcaţiuni de unica folosinta Mediterana, în UE.

Pe scurt: dacă ne-aţi civilizat, dar părăsit şi nu ne mai faceţi accesibilă civilizaţia şi la noi, venim peste voi.

Uniunea Europeană nu-i Imperiu, n-are Constituţie, iar deficitul de democraţie a statelor suverane paralizează luarea de decizii majore, aşa că putem vorbi şi de un failed UE, imperium, failed sacerdotium. Dacă Sfantul Imperiu Roman depinde de Papă şi Impărat, vedem că ultimul lipseşte, iar Papa Benedict XVI s-a retras, sufocat de relativism, de primatul economiei, de laicizarea chiar şi a clerului şi a unor pseudo ceremonii sacre a cetatii. Dacă destinul final al lumii, escatologia universală se diluează, dispare, atunci nu metafizica, ci economia are ultimul cuvânt şi sensul vieţii se degradează.

Să ne reamintim că democraţia occidentala a apărut ca urmare a departajării sferei Sacrului de Profan (vezi cartea cu acest titlu a lui Mircea Eliade) în Sfântul Imperiu, a luptei dintre Papă şi Împărat, şi a revoluţiei papale din sec. 11-13. De aceea, nu-i de mirare, şi după filosoful Giorgio Agamben, că o degradare a bisericii papale atrage după sine şi pervertirea democraţiei, a întregii vieţi social-economice. Capitalismul devine peste noapte religie, iar dreptatea divină este înlocuită fără menajamente de liberalism, cu economia de piaţă şi competiţie.

În statul secularizat al iluminiştilor laici, la departajarea politicii de religie, locul credinţei l-a luat, după eşecul marxism-leninismului, neoliberalismul. Judecata şi dreptatea divină nu mai joacă niciun rol în statul modern de azi, cu consecinţe deprimante şi riscuri severe. Scriitorul Michel Houellebecqs descrie, în romanul său de mare succes „Supunerea lipsei de perspective”, pustiul spiritual contemporan din Franţa. Europa, în care fiecare persoană este forţată să lupte şi nu mai are nici posibilitatea, puterea de a se împotrivi competiţiei pentru un loc cât de cât sigur, privilegiat într-o economie de piaţă motivată exclusiv de lăcomie şi setea de bani. Homo homini lupus est bellum omnium contra omnes.

Dacă este deja insuportabil că nu se mai poate vorbi de Europa decât de deficit de Brexit, deficit de democraţie, austeritate, economie, criza euro, va reuşi invazia afro-asiatică să readucă în actualitate valorile milenare, culturale, spirituale, creştin-europene, la care aspiră nou- veniţii, şi, pe această cale, să se depăşească fundamentul eminamente economic, secularizat, al neoliberalismului?

Prof. Dr. Viorel Roman

Consilier academic la Universitatea din Bremen

www.viorel-roman.ro

 

Niciodată nu vom întâlni măcar două călătorii prin lumea această identice. Ne gândim atunci că Înţeleptul Dumnezeu a statornicit în fiecare dintre noi o lucrare ziditoare aparte. Suntem înzestraţi cu daruri minunate precum cel al văzului, auzului, vorbirii, etc, şi le preţuim atât de puţin când reuşim să ne bucurăm de ele, concepem totul ca pe o normalitate care ni se cuvine. Abia când uneori încercări diverse năvălesc peste acest firesc al nostru, facem loc şi Lui introducându-l în această ecuaţie a propriei vieţi.

Cunoaştem oameni alături de care ne bucurăm, pe care îi preţuim, le suntem alături necondiţionat, le apreciem îndemânarea de a urzi lucruri deosebite, oameni care la rândul lor prin tot ceea ce fac ne induc starea de bine. Talentul lor, pus înainte de toate în slujba lui Dumnezeu ne fac să le găsim un loc aparte acolo, în odaia inimii noastre. Un suflet de nobleţe aparte, pentru că nimic nu este întâmplător, am avut bucuria să-l cunosc nu demult.

Manuela Cerasela Jerlăianu, căci de ea este vorba, s-a născut pe 27 octombrie 1976  în orașul Fetești (județul Ialomița). A fost la școala generală în zona natală, apoi a absolvit studiile liceale în Brănești (județul Ilfov, promoția 2005) și a urmat studii de licență în management și agroturism la Universitatea de Studii Agronomice și Medicină Veterinară în București (promoția 2008) precum și Școala Postliceală Sanitară Carol Davila din București (promoția 2009).  A debutat literar online pe 1 aprilie 2015 pe regatulcuvantului.ro, iar editorial cu volumul de poezie  Desenând pe cer la Editura Beta din București  care a apărut pe 16 octombrie 2015. De asemenea a publicat versuri în mai multe antologii: Conviețuiri (Editura Beta, București, 2015), În căutarea  paradisului  pierdut (Editura Karta Graphic, Ploiești,  2015), Colinzile zăpezilor târzii (Editura Liric graph, Galați, 2015),  Femeia omniprezentă (Editura StudIS, Iași, 2016). A urmat reeditarea cărții de debut sub titlul  Desenând pe cer, vol. I (Editura Stef, Iași, 2016)  și o altă carte  titlul  Desenând pe cer, vol. al II-lea (Editura Inspirescu Satu Mare, 2016). De asemenea a avut un dialog poetic cu Ion Vanghele care a văzut lumina tiparului în volumele Ce este iubirea? (Editura Stef, Iași, 2016), Două inimi bătând pe același portativ (Editura Stef, Iași, 2016) precum și  Hermeneutică voll.  I-II  (Editura Stef, Iași, 2016). Tot în anul 2016 a mai publicat un volum de poezie sub titlul Miez de ardere și fum (Editura Stef, 2016) și unul de versuri pentru copii, intitulat, Gânduri spirituale pentru copii.(Editura Stef, 2016).

Volume în curs de editare: Virtutea tăcerii, (Editura Armonii culturale, 2016). Volum, epicio-liric, semnat, Cezarina Adamescu și Cerasela Jerlăianu.

Volume de poezie: Prin trecerea lumii, (Editura, Armonii culturale, 2016). În leagănul timpului, (Editura, Armonii culturale, 2016).

 

Ce poate fi mai frumos decât să dai cele mai frumoase conotaţii cuvântului, să tânjesti după cer şlefuind sufletul pentru întâlnirea supremă?

Acum, să lăsăm povestea Manuelei Cerasela să curgă lin, frumos precum sufletul ei, un suflet mereu pregătit să-şi ducă menirea în veşnicie, demn, răbdător, resemnat, învăluit în aura protectoare a divinei pronii.

M-am întrebat mereu, ce culoare are Lumina? Astăzi mă întreb ce culoare are Poezia? Mâine sau mai devreme, o să găzduiesc în casa sufletului meu, alte și alte întrebări. Rămasă de o vreme acasă, am tot avut tot felul de preocupări, aș da câteva exemple pentru că  de la treburile casnice la poezie, am așezat o gamă destul de vastă de culori cu activități care să preocupe o persoană care își dorește să cuprindă totul, ca apoi să se surprindă. Așadar, am vizionat la TV. tot ce am simțit că mă ajută sau mă face să mă simt ancorată în această lume. Este un  mod de educare, însă te face să devii pasiv, ori eu am fost un om activ și încă îmi place să cred că mai pot fi așa. Am citit și am scris, însă tocmai șederea mea acasă m-a fâcut să îmi îndrept atenția către activități creative, știam că pot face ceva din nimic, așa cum știu că o simplă sintagmă poate schimba sau ghida omul.

Nopți întregi am confecționat diverse obiecte din materiale reciclabile pe care le-am dăruit cu mare drag, acelora pe care inima mea i-a simțit că vor prețui lucrul manual făcut cu  mare chibzuință. Nu spun acest lucru la întâmplare ci o spun pentru că eu ca și alți colegi de distracție ca să zic așa, avem mușchii mâinilor și picioarelor paralizați, aceasta paralizie, fiind survenită în urma unei afecțiuni a celulei nervoase.  De aici încolo să socotească fiecare de ce și eu, dar și cei ca mine, mai dorim să ne facem utili nouă dar și societății. Să îmi fie cu iertare că vorbesc și despre altcineva însă cu tot respectul, o fac în cunoștință de cauză.

În alta ordine de idei, neavând copii, pot să mă ofer cu ușurință prichindeilor, am făcut acest lucru de nenumărate ori cu atâția copii încât aș putea să cred că am deja copiii mei. Mi-a fost și îmi este foarte simplu, dat fiind faptul că am fost prâzlea cel voinic acasă și am tot așteptat să mi se ia locul ca să am și eu pe cine alinta, dar nici o șansă, așa mă vedeam alergând la alte mămici cu prunci în brațe ca să le rog să împartă cu mine bucuria lor de a îngriji bebelușii. Iată că toate și totul parcă se înlănțuie încă de la primii ani ai existenței mele până în momentele acestea în care mă descriu astfel încât dumneavoastră să cunoașteți câte ceva despre mine.

Așa a început totul. Tot din acea perioadă am căutat să înțeleg viața și ca aproape orice copil, aveam o dorință și anume: să fiu  odată om mare. Iată că am ajuns om mare, dar paradoxal, am rămas tot copil.

Acum scriu cu acel copil din mine, scriu cu inima omului mare, dar cel mai important este că scriu cu pana sufletului, acea pană înmuiată în aceeași culoare de Lumină. Am să las o poezie să  vorbească despre acest lucru.

 

Copil am fost şi eu  –  Pe când copil am fost şi eu, / M-am tot rugat la Dumnezeu, / Din mine să facă om mare, / Să calc tot greul în picioare./  Şi-odată mare m-am făcut, / În braţe rolul mi-a căzut, / Iar Domnul Sfânt mă tot ajută / Să car povara mult cerută. / Şi-am pus pe mine port nebun, / Îl port şi-n Paşte şi-n Crăciun, / Dar un somn dulce mă-nfioară / Când văd cum anii vieţii zboară. / Absurd, abject şi ticălos, / M-a ars durerea pân’la os! /  Firescul vieţii mele-ngălbenite, / Mi-ndeplinise, vechea rugăminte.

 

 Nimic nou, ar spune un scriitor. Așa scriem toți. Bine, bine, le-aș răspunde cu mult respect. Perfect adevărat, însă cum viața este o mare plină de întrebări, aș avea o întrebare. De ce scriu și eu? Răspunsul este atât simplu. Aici fac paralelismul la întrebare – răspuns: De ce n-am născut eu? Întrebare pe care mi-am adresat-o încă din primii ani de viață. Răspunsul pe care l-am primit a fost: Dumnezeu m-a ales pe mine, să fiu aici, acum, în această casă, pentru că mă iubește. Iată cum fiecare ființă primește în dar, un dar – Viața. Așadar astăzi sunt aici și scriu poezie.

Am scris volume întregi în mai puțin de un an. Scriu direct la compiuter, o fac cu un singur deget, degetul mic de la mâna dreaptă, pentru că este singurul care încă se mai mișcă din articulații, celelalte fiind afectate, au ajuns să se închidă, rând pe rând, iar palmele stau strânse continuu. Palmele mele sunt pumni.

 Am dăruit cărțile. Păstrez câteva exemplare de la fiecare carte editată. Tirajele au fost mici. Mulțumesc Tatălui, pentru că a îngăduit să se întâmple așa.

Am scris poezie încă din adolescență, fără să gândesc vreodată că voi publica ceva. În urmă cu unsprezece ani, am hotărât să păstrez orice scriu, numai și numai pentru mine. Am așternut în acest timp, o sută șapte zeci de poezii în câteva caiete. Le citeam apropiaților mei care doreau să asculte, din curiozitate sau nu. Mă tot îndemnau să le fac publice. Eu, nu și nu, sunt ale mele, am scris cu mine înmuiată în inima cerului și am sentimentul că îmi aparțin. Acest lucru a ținut zece ani. După cei zece ani am simțit că nu-mi mai aparțin eu, mie. Am hotărât să vorbesc telefonic cu Distinsul Domn Nicolae Negulescu, scriitor, poet craiovean.  L-am rugat să își exprime părerea pentru câteva poezii, pe care i le-am citit cu mari emoții. Răspunsul dânsului a fost acesta: „Esti un diamant neșlefuit.

Domnul N.N.Negulescu, este cel care mi-a deschis ușa ca să intru în cămara sufletelor dumneavoastră. Dânsul a fost primul ales de Tatăl meu ca să facă munca cea mai grea și anume, conturul desenului meu spiritual, este primul om care a început să șlefuiască ce Tatăl alesese. Au urmat alți aleși, menționez două nume: Academicianul Cristian Petru Bălan, membru U.S.R. și membru A.R.A. și Cezarina Adamescu, membru U.S.R. Nimic întâmplător, sunt oameni de marcă ai literaturii românești, oameni cu suflet de aur la care nu mi-am propus vreodată să ajung, să le bat la ușa sufletului. Au venit fără să îi caut. Efectiv, au apărut într-un moment în care un prunc are nevoie și de mamă și de tată. Spun acest lucru, pentru că fiecare are acesastă latură comportamentală cu mine. Mă declar fericită. În ascensiunea mea către Lumină, pot spune în versuri asa: Lumea este minunată/ Am și mamă am și tată, Dar pe orișiunde sunt/Am pe Tatăl meu cel Sfânt. Sunt cu El din veșnicie,/ Dud și Pace – Armonie,/ Dar acum pe-acest pământ, /Port cu Tatăl legământ./Tatăl meu mă ocrotește/Și nimic nu-mi poruncește/Ci  m-ajută să dezleg/ Calea pe care azi merg. Sunt câteva din versurile poeziei: Lumea este minunată.

 Eu le urmez indicațiile și mă așez exact în poziția propice dânșilor ca finisarea să fie făcută perfect. Pas cu pas, zi cu zi, urcăm, Tatălui îi plac lucrurile perfecte. Dumnezeu Tatăl, să îi dea putere și har pe mai departe primului ales dar și celorlalți care vin cu dragoste să răspundă Lui. Eu le mulțumesc tuturor. Răsplata vine de Sus, cred cu tărie că Tatăl nu rămâne dator nicio dată.

Dumnezeu a preluat conducerea întregii mele ființe. În mai puțin de un an, am scris volume întregi, am o mie cinci sute de poezii scrise din care am publicat mai mult de jumătate. Acest aspect se întâmplă de când Domnul scrie cu mine și de când eu am sentimentul că mă confund cu cerul.  El îmi trimite îngerașul să mă  trezească în toiul nopții, iar eu exact ca un copil, mă ridic din pat și scriu ce mi se insuflă. Pot fi spuse diverse în urma acestei destăinuiri, eu nu fac decât să  spun ce trăiesc, să judece oricine, oricum, cu mintea, cu inima, cu spiritul.

Mă simt o unealtă. O unealtă care este șlefuită în aceste momente de mâini îngerești. Nimic nu îmi aparține, nimic nu e al meu, primesc totul de Sus. Drumul  a fost lung, mă pregătisem profesional, pentru alte treburi. Poezia era ultima pe listă. Credeam că o fac pentru mine.  Părintele meu a îngăduit să fac tot ce mi-am dorit pentru dezvoltarea personală și a revenit să mă așeze la treabă, făcându-mă să fiu ucenic al Său. Îmi așeză  înainte oamenii potriviți care grăiesc pentru El, oameni care mă șlefuiesc la îndemnul Său și astfel, se arată încă o  dată în desăvârșire. Poate că așa a făcut pe parcursul evoluției umane, scoțând înaintași în  fața celorlați, ca să spună ce El ar vrea să transmită, dar azi o face cu mine așezându-mă într-un loc pe care nu l-am căutat, oprindu-mă din alergătura lumii.

Acum poezia are rolul întâi în inima sufletului meu, celelalte lucruri pentru care am alergat și m-am zbătut să le dobândesc, au locul lor, un rol mult prea secundar față de dragostea pe care o am astăzi penrtu poezie.

Cu Doamna,  Cezarina Adamescu, tocmai am terminat lucrul la o carte care are amprenta cerului pe ea. Am lucrat la aceasta trei zeci și cinci de zile. Sunt convinsă că atât cât am scris ăi eu și Doamna Cezarina, a fost atât cât Tatăl a voit dar și ce a voit.

Voi lăsa liber să vorbească versurile poeziei:  El m-a scris din veșnicie.Scrisă-n cartea vieții mele./Este cerul plin cu stele/Scris e și cerul cu  îngeri,/Dar și zidulul marii plângeri./Scris cu literele-albastre,/Sunt cuvintele măiastre/Și în roșu foc aprins/Drumul vieții dinadins./Fiindcă El nemăsurate/Viețile le-a scris pe toate/Și cu verde Paradis/Pentru cel mai pașnic vis./El m-a scris din veșnicie/ Cu a vieții armonie/Și m-a trimis pe pământ/Să descopăr cine sunt./Că sunt om pe jumătate,/Dar cu Tatăl sunt de toate/Sunt și înger pe pământ,/Dar și-n ceruri în Cuvânt./El m-a scris, El mă citește/ Și cu inima cinstește/Lutul meu ca legământ/Făcând Pace pe pământ.

 Eu sunt aici acum și gust din darul veșniciei care are un parfum minunat. Sunt fericită că exist prin această lume care trece. DOMNUL ARE GRIJĂ DE NOI TOȚI, DOMNUL ESTE CU NOI CU TOȚI. El ne-a dat viață pentru că El este viață. Cât de trist trebuie să se simtă un părinte în inima lui atunci când aduce la viață un copil, iar copilul după ce crește, pleacă de acasă pe termen nelimitat! Mă gândesc câtă tristețe a adunat Tatăl nostru de la toți copiii Lui care au pleacat în lume și  au uitat de scânteia din pieptul lor, care îi ajută să ducă pașii pe cărările pământului.

DUMNEZEU, Tatăl veșniciei, nu ne uită pe niciunul, trist este că această aducere aminte de Părintele nostru, nu o avem toți, deși așa trebuie să fie, pentru că toți suntem veniți aici prin voia Sa.

 Mă bucur să fiu aici pe pământ, însă  mărturisesc că mă simt uneori străină, mă simt ca un musafir, am totul de-a gata, doar să mă servesc, doar să mă bucur, doar, doar să fac lucruri într-o casă perfectă pe care nu am făcut-o eu, ci am primit-o moștenire. Mă aflu la o nuntă la care după ce beau și mănânc trebuie să plătesc, fie că-mi place sau nu, sunt în horă, mă văd, mă simt, mă ciupesc să văd dacă este real și iată este cât se poate de real, sunt aici, sunt pentru că Tatăl Sfânt a îngăduit să fiu la nunta Iubirii. Aici în acest peisaj pot să mă îmbăt, cu miresme fine sau cu parfumul din vântul cenușii. Alegerea este a mea, startul a fost dat atunci când m-am născut. Eu aleg ce gust de la masa bogată, însă nu vreau să uit că la sfârșitul acestei frumoase întâlniri cu lumea, trebuie să achit consumația. Astăzi dacă pentru mine se termină totul, achit cu moartea adamică, cea pentru care Isus, Fiul Domnului, a plătit cu viața Sa de om. Dacă nu voi sfârși acum, prin îngăduința Domnului, voi trece de la viață la Viață, dar până una alta, nu uit că plec de la o întâlnire care este plină de miresme pe care le imprim în spiritul meu, la fel cum  se impregnează rochia mea de gală cu diverse mirosuri atunci când vin de la peteceri lumești. Este singurul colet pe care îl iau cu mine, el va arăta ce am făcut prin trecerea lumii.

Mireasma Iubirii și miresmele plăcerilor lumești îmi stau aproape, atât de aproape încât ele fac din mine omul care sunt azi așa cum mă puteți distinge fiecare. Eu știu că sunt doar om, omul care astăzi a scris despre el.

Demn, de multe ori demn, este acela ce nu-şi iroseşte vremea în zbuciumul unei lumi corupte, nepierzându-şi preţioasele clipe ale vieţii în tulburi şi trecătoare preocupări. Demni sânt aceia ce îşi închină darul vieţii Celui Prea Înalt, slujind Lui şi semenilor contribuind astfel, călăuziţi de Duhul Sfînt, la marea operă de mântuire. Cât de măreaţă şi plină de sens este veşnicia comparativ cu limita unei vieţi pământeşti numărată pe parcursul câtorva ani buni, decenii-trăind mereu cu speranţe; ani parcurşi alături de bucurii ori completaţi de dureri fizice sau de ordin sufletesc.

Înţelepţii lumii grăiesc vrute şi nevrute promiţând bunăstare şi belşug,uneori aducând încercări şi deznădejde în plan social şi peste care, spun ei, vom trece doar încercaţi de broboane de sudoare sau…niciodată.

“Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” care se revarsă cu adevărat peste ,,luminătorii” puţini de la marginea veacului acestuia atât de controversat. Viaţa de credinţă împuținându-se ne face să uităm adesea de ,,propovăduitori drepţi”din trecut sau din prezent, ignorându-I adesea.

Slava Cerescului Părinte se lasă aşteptată în inima noastră văzându-ne zgârcenia cu care ne dedicăm Lui, uitînd adevărată menire şi identitate (de creştin) în preocupări fără de sens.

Egoism, indiferenţă, uitare? Poate la un loc toate acestea ne umbresc idealul propriei mântuiri peste care tronează eu-l personal, orbitor şi nimicitor. Cât mai avem în preajmă ,,luminători” să-i purtăm pe braţele inimii noastre făcând loc mesajului lor aducător de veşnicie. Mărturia acestora ne obligă mereu.

“Luminători””la marginea unui veac prăbuşit, în disperare, sunt printre noi făcându-şi datoria pe care o avem fiecare de fapt. Trebuie să le facem loc aproape de noi încercând să le înţelegem grija cu care vor să ne aducă binele ceresc.

—————————-

Pr.stavr. Radu BOTIŞ

Ulmeni, Maramureş

11 septembrie 2016

 

CONVORBIRI CU POETUL EUGEN DORCESCU (1)

DESPRE AVATAR

Mirela-Ioana BORCHIN: De la prima întâlnire cu poezia Dumneavoastră, am început să caut ceea ce nu au văzut alţii. De pildă, am vrut să înţeleg poetica avatarurilor, care irigă cu mister lirica dorcesciană. Cum de nimeni, în afara mea, nu s-a referit la ea?  

Eugen DORCESCU: S-a scris destul de mult despre poezia mea şi le sunt recunoscător tuturor celor care s-au ostenit s-o citească şi s-o comenteze. E drept, însă, că tema avatarurilor a rămas oarecum străină acestor nevoinţe.

Mirela-Ioana BORCHIN: Străină?

Eugen DORCESCU: Am constatat că multe persoane, inclusiv numeroşi intelectuali, nici nu ştiu ce este acela un avatar. Apoi, câţi crezi tu că sunt dispuşi, nativ, la o asemenea introspecţie, încât să caute străvechile întruchipări? Eu am aflat că aceste umbre se numesc avataruri (sau, mai rar, avatare, ori avatari), după ce le-am căutat ani întregi, după ce le-am descoperit.

Mirela-Ioana BORCHIN: Nu conta terminologia…  

Eugen DORCESCU: E o dimensiune psihologică şi existenţială relativ nouă în mentalul colectiv şi în lirismul nostru. Un şoc.

Mirela-Ioana BORCHIN: Tocmai tema aceasta vă defineşte ca Poet, vă individualizează.  

Eugen DORCESCU: Da. Dar eu, ca poet, abia acum îmi adun publicul.

Mirela-Ioana BORCHIN: Din punct de vedere semiotic, vă aflaţi într-o paradigmă postromantică. Toate simbolurile sunt negate, sfărâmate în mii de bucăţi şi reconfigurate. Poezia nu se opreşte la inversarea polilor, ci revalorizează unitatea acestora: „Ce ploaie luminoasă mi-e sângele!” Nu mai e vorba de opoziţia feminin-masculin, care e axiologică în simbolismul clasic, în sensul denigrării femininului, şi răsturnată de romantism, în sensul favorizării acestuia. În poezia Dumneavoastră se amestecă femininul cu masculinul, când, cum. De exemplu: lupul Dumneavoastră e puternic, superior, masculin; însă nu muşcă, nu sfâşie, nu atacă, nu se apără. Nu e de temut. Se retrage, face o mişcare feminină; în context, asta e soluţia cea mai înţeleaptă, deci masculină.^[1] De asemenea, cavalerul, războinic, supradeterminat de arme, de conflict, e şi trubadur. Sigur că şi trubadurul e un iniţiat, e creator, dar nu de cântece de luptă, ci de cântece de amor…  

Eugen DORCESCU: E foarte interesant ce spui apropo de simboluri. Eu pot afirma doar că aceste avataruri au fost şi sunt foarte prezente, se confundă cu mine, de când mă ştiu.

Mirela-Ioana BORCHIN: Ele apar într-un nocturn al sinelui, care are înălţime spirituală. Avatarul Dumneavoastră nu e un cocoş pe o grămadă de gunoi, ca la M. Eminescu. E LUPUL, cu care VREŢI să vă identificaţi. E CAVALERUL, cu care VREŢI să vă identificaţi – PRIMUL CNEAZ!  

Eugen DORCESCU: Nu pot spune că vreau să mă identific. Totul a început demult, cu o nelinişte, continuă, care mă obliga să privesc în mine însumi, să cobor, tot mai adânc, să fiu atent la ce-mi spune visul. De fapt, avatarurile voiau ca eu să iau cunoştinţă de ele.

Mirela-Ioana BORCHIN: Aceste confesiuni nu-mi influenţează lectura. Eu voi analiza textul, ceea ce-mi arată el…  

Eugen DORCESCU: Tu faci ce ştii. Cum s-a întâmplat şi în strălucitul tău eseu, ce-mi însoţeşte NIRVANA. Cea mai frumoasă poezie. Şi faci bine.

Mirela-Ioana BORCHIN: Totuşi, orice creator se regăseşte în text…

Eugen DORCESCU: Aşa crezi tu? Poate…

Mirela-Ioana BORCHIN: Poezia nu e o joacă. Nu poţi fi într-un fel şi scrie în alt fel.  

Eugen DORCESCU: În adolescenţă, am fost foarte surprins să aflu că Schiller definea poezia drept joc.

Mirela-Ioana BORCHIN: Dacă Samsara şi Nirvana sunt concepte artistice şi existenţiale, avatarurile sunt, mai întâi, existenţiale şi apoi transfigurate artistic, în acest mod original şi foarte izbutit estetic. Aţi spus la Lugoj că avatarurile nu sunt teme poetice. De ce n-ar fi? Ca orice altă temă…  

Eugen DORCESCU: Teme sunt pentru cine citeşte, nu pentru mine. Eu am scris, nu am tratat o temă, sau mai multe. Tot ce ştiu eu este că lupul, cavalerul, trubadurul sunt alter-egouri vii, concomitente, în timp şi spaţiu, cu mine, deşi anterioare eului meu empiric. Eul artistic, cel mai adevărat şi mai profund, n-a avut linişte până nu le-a identificat. Simt, ca să zic aşa, şi ca să nu ne pierdem umorul, cu o concreteţe ameţitoare, şi iarba, şi tufişurile prin care umblam, pe vremea când eram lup, am simţit, cum ţi-am povestit, lumea aceea a taberei, am auzit zgomotul copitelor, am simţit armura, l-am văzut pe Litovoi aici, la mine în casă. Privesc aceste avataruri, le contemplu şi, de fapt, mă privesc pe mine însumi. Sunt singur şi mai mulţi.

Mirela-Ioana BORCHIN: Până la urmă, pentru un cititor, nici nu contează dacă în operă e adevăr sau ficţiune. El are, oricum, propria reprezentare conceptuală a semnelor, care îl atrage sau nu spre poezie. Dar Dumneavoastră sunteţi credibil, convingător.  

Eugen DORCESCU: Uite, acum, în acest moment, îmi pot închipui că sunt, fără niciun dubiu, într-un anumit loc, deasupra de vie, pe deal, la poalele pădurii, pur şi simplu, un lup. Îi văd ochii, colţii. E noapte. Altă dată, e cavalerul cel care ocupă prim-planul etc.

Mirela-Ioana BORCHIN: Asta se întâmplă şi fiindcă aveţi un comportament vizibil apropiat de cel al avatarurilor evocate.  

Eugen DORCESCU: Aşa s-a întâmplat – mult mai neguros şi mai intens – când am scris AvatarI^[2]. Acolo a fost o adevărată transfuzie, un fel de schimb de sânge. Tot noaptea.

Mirela-Ioana BORCHIN: E formidabilă construcţia aceea. Înfricoşătoare şi sublimă. „… În trup/ Eram cu mine însumi împreună…/ (Când m-am trezit, alăturea un lup/ Se oglindea în Râul alb şi-n lună”).  

Eugen DORCESCU: Acolo, eul şi lupul fac schimb de identitate, un schimb existenţial.

Mirela-Ioana BORCHIN: A fost excelentă observaţia lui Dan Floriţa-Seracin: aţi surprins momentul în care arheul îşi schimbă avatarul.  

Eugen DORCESCU: Eul, dormind, vine spre trupul lui, iar, când se trezeşte, vede că alături e un lup.

Mirela-Ioana BORCHIN: Şi cu câtă linişte ia act Poetul de… oglindirea aceasta!

Eugen DORCESCU: Şi ce noapte!… Şi câtă singurătate!… Doar conştiinţa lucidă ne separă de noi înşine. Cea supralucidă ne readuce în noi înşine. Aceasta e inspiraţia: hiperluciditatea conştiinţei, aidoma unui „ax de argint şi oţel” (cum am numit eu, cândva, duhul).

Mirela-Ioana BORCHIN: E uluitor cum aţi reuşit să vă clădiţi poezia din trăiri necomunicabile. Oricine ştie ce sunt dragostea, ura, moartea, bucuria, tristeţea etc. Cine ştie să coabiteze cu un avatar? Mulţi nici nu vor să audă de aşa ceva. Religia noastră nu admite reîncarnarea. Dar poezia se ridică deasupra oricărei religii.  

Eugen DORCESCU: Ideea reîncarnării e prezentă, vag, sporadic, e drept, şi în Biblie, alături de resurecţie. Nu scriem ca să ştie cineva ce scriem. Dacă ştie, bine. Dacă nu, iar bine. Eu a trebuit să scriu. Am convingerea că cine e menit să mă citească, mă citeşte şi mă va citi. Iată că universităţi spaniole îmi cer cartea. Nu se ştie niciodată ce hotărăşte El Shaddai.

Mirela-Ioana BORCHIN: Aveţi o poezie cu conţinuturi puternice. Arhi-amintirea se distinge, în acest context, nu doar prin forma internă originală, ci şi prin paradigma semantico-simbolică. Am în vedere asocierea cu arhetipul („Sunt chip? Sunt arhetip?” – Anthropos ergon I), cu arheul: „Nu mă disting de propriul arheu” (Omul din oglindă 19). Mă gândesc şi la arhifiinţă („arhifiinţa tatălui…”), care pare un termen filosofic, rece, dar, în contextul operei, se apropie, ca structură, de arhi-amintire, iar ca sens, de arheu… De ce arhi- şi nu arhe-?  

Eugen DORCESCU: Am contopit arhe- şi arhi-. Pentru a denumi o supra-amintire străveche, eternă, saturată de sine însăşi, copleşitoare, situată în timp, şi atât. Timp absolut. Care, de fapt, nu există. Undeva, în poezia mea, apare, dacă nu mă înşel, şi asocierea „amintire uitată”…

Mirela-Ioana BORCHIN: Şi contopirea prefixelor e un act de creaţie. Iar „amintirea uitată” se înscrie perfect în logica paradoxurilor anulate, care vă caracterizează… 

Eugen DORCESCU: Poezia evocă ieşirea eului din iluzia timpului (a prezentului) şi intrarea, revenirea lui, în eternitate, în ne-timp.

Mirela-Ioana BORCHIN: În ne-timp şi in-creat?

Eugen DORCESCU: Poate. Există un asemenea continuum, vacuitatea, realitatea ultimă, bazală, unde evenimentele, fenomenele, sunt şi reale, şi, doar, posibile.

Mirela-Ioana BORCHIN: Până unde ne duce, totuşi, arhi-amintirea?

Eugen DORCESCU: În cazul particular al poemului O arhi-amintire^[3], până la scena de pe dale şi la ceea ce a urmat. De atunci, până în clipa de acum, nu e nicio întrerupere, nicio discontinuitate temporală sau spaţio-temporală. Ideile, noţiunile acestea, spaţiu, timp, trecut, prezent, viitor, ne impiedică să cunoaştem şi să ne cunoaştem. Le-am preluat şi le manevrăm, mecanic, uneori pretenţios şi maniacal, aidoma unor roboţi. Au sensurile tocite, nu mai dezvoltă, de fapt, niciun sens. Sunt nişte şabloane, ce ne afundă în comoditatea noastră intelectuală, afectivă, imaginativă, ce ne împiedică şi să gândim, şi să trăim.

Mirela-Ioana BORCHIN: Din câte paradoxuri e făcută viaţa… neviaţă! Tot ce afirmăm poate fi în secunda următoare negat.  

Eugen DORCESCU: Paradox. Paradoxos (gr. παράδοξος). Para – doxa. Paradoxuri faţă de gândirea uscată, aplatizată, secătuită, preluată, din om în om, din carte în carte, din generaţie în generaţie.

Mirela-Ioana BORCHIN: Întrebarea e ce se află dincolo de acestea…

Eugen DORCESCU: Vacuitatea. Libertatea. Iluminarea. Nirvana. El Shaddai. Adevăratele relaţii nu sunt cele convenţionale, ci acelea întemeiate pe conştiinţa non-diferenţierii, în esenţă, a indivizilor, a entităţilor.

Mirela-Ioana BORCHIN: Să revenim la subiect. Am identificat două nuclee lexicale în lirica dorcesciană: ARHI-AMINTIREA şi NIRVANA, amândouă denumind concepte cu semnificaţii antropocosmice. Nirvana e un plurivalent lexem sanscrit, dar arhi-amintirea e un cuvânt-imagine-simbol, creat de Domnia Voastră.  

Eugen DORCESCU: Ai intuit şi acest simbol… Dacă ai citit ce am scris eu despre semantica metaforei, ai remarcat, presupun, şi definiţia pe care am dat-o simbolului, definiţie despre care Ivan Evseev spunea că este cea mai frumoasă dintre câte cunoştea el. Anume: „Simbolul este expresia lingvistică a unei realităţi antropocosmice”. Crezi că, la mine, ar fi sinteza eu-avatar? O s-o descoperi tu, dacă există cumva. La Macedonski, vedeam simbolul ca sinteza dintre eu şi faun. La Eminescu, eu-luceafăr. La Arghezi, eu-copac. La Nichita Stănescu, eu-apă etc.

Mirela-Ioana BORCHIN: Arhifiinţă-arheu, fiinţă-avatar, eu liric-lup/ cavaler/ trubadur formează un şir de incluziuni, de abstractizări, care sunt expresii lingvistice ale unei experienţe/ existenţe antropocosmice.  

Eugen DORCESCU: Avatarurile sunt prezente pe tot traseul poeziei mele, încă de la debut. Nicio clipă, nici măcar una, fie zi, fie noapte, nu m-am „distins” şi nu mă „disting de propriul arheu” şi de avataruri.

Mirela-Ioana BORCHIN: De aceea v-aţi referit la o „realitate antropocosmică”. Eu i-aş spune irealitate…  

Eugen DORCESCU: Tu vei discerne, poate, din exterior, mai exact decât mine.

Mirela-Ioana BORCHIN: Nu pot să vorbesc despre arheu ca despre o realitate, ci ca despre o irealitate, cel mult realizabilă (trăire, experienţă, existenţă întru)…  

Eugen DORCESCU: Se poate spune şi aşa. De fapt, ce înseamnă realitate? Ce înseamnă real? Ce e mai real? Ce este palpabil, sau ce este impalpabil?

Mirela-Ioana BORCHIN: „Ceea ce creăm noi” (Aurel Gheorghe Ardeleanu)…

Eugen DORCESCU: Nu eu mi-am creat avatarurile. Ele există în şi prin ele însele. Fiindcă l-ai amintit pe nepreţuitu-mi prieten, prozatorul, dramaturgul şi marele sculptor al persoanei umane, care este Aurel Gheorghe Ardeleanu, iată ce spune el despre recentul meu poem Avatar^[4]: „Am primit Avatar-ul tău. Profund impresionat de forţa, de vitalitatea, de necedarea ta umană şi măiestria artistică, încă o dată magistral confirmată de acest excepţional poem, născut din viguroasa şi tensionata tuşă a unor umbre grele. Situat în noaptea fiinţei, are o ‘culoare’ sură; cea a blănii lupului”. Cuvintele lui Aurel Gheorghe Ardeleanu par săpate în piatră, cu dalta.

Mirela-Ioana BORCHIN: Va fi şocată multă lume de relaţia eului liric dorcescian cu avatarurile, chiar dacă o prezentaţi în limbaj poetic, în imagini neconvenţionale.  

Eugen DORCESCU: Coabitarea eu-avatar, atât de veche în scrisul meu, consubstanţială acestuia, definitorie, în mare măsură, probează că s-a ajuns la experienţa, măcar parţială, a eului relativ, a non-eului, a non-eului obiectiv, şi a non-eului subiectiv, la intuiţia vastităţii lor atotcuprinzătoare, la vacuitatea fericită, unde toate con-vieţuiesc.

Mirela-Ioana BORCHIN: Eu încerc să procesez această componentă biografică a avatarurilor. Dar, în general, cititorul se opreşte la text. Şi la ceea ce recunoaşte el drept creaţie.  

Eugen DORCESCU: Iată o împrejurare întru totul concretă, determinată empiric. Cu un an şi ceva în urmă, în criza existenţială prin care treceam, după ce Olimpia-Octavia s-a  eliberat, nădăjduiesc, de Samsara, nu-mi era mie gândul la creaţie, la poezie, la imagini, la abateri stilistice, la invenţii estetice. Trăiam, şi atât. Cu o zdrobitoare intensitate. Ei bine, atunci s-a impus Litovoi. Mai real decât eram eu însumi.

Mirela-Ioana BORCHIN: Singurul avatar care apare în poezia Domniei Voastre cu numele…  

Eugen DORCESCU: Nu am nicio îndoială că, artisticeşte, desigur, Litovoi a venit, cu adevărat. Dar să nu ne pierdem cumpătul, nici simţul realităţii imediate! Repet: deopotrivă existenţial şi artisticeşte. Nu o halucinaţie, nu un vis, cum zicea, despre întâmplarea sa, Radu Stanca. Nu, chiar s-a ivit, neguros, intangibil, dar a umplut casa cu aura lui… Ah, ce noapte a fost aceea!

Mirela-Ioana BORCHIN: S-a făcut văzut, la modul ideal? V-a arătat cine sunteţi, din ce stirpe morală descindeţi?  

Eugen DORCESCU: Eu nu fac literatură acum. Mă confesez ţie, e o excepţie, fiindcă te preţuiesc şi te admir, pentru intuiţia ta, atât de percutantă, şi pentru ştiinţa ta de carte. Îţi mărturisesc, în deplină sinceritate, cum a fost. Cândva, demult, Litovoi a căzut pe câmpul de luptă. Aşa i-a murit trupul. Dar sufletul, nu. Sufletul nu este supus morţii şi, ca atare, nici formelor intuiţiei, adică spaţiului şi timpului.

Mirela-Ioana BORCHIN: …Ca şi când aţi fi purtători ai aceluiaşi suflet?  

Eugen DORCESCU: Am simţit cum urcă din abisul care devenisem, cum ajunge la suprafaţa fiinţei şi a persoanei mele, cum ne dedublăm, rămânând unul singur. Aşa am stat, împreună, până s-a făcut ziuă. Atunci, în zorii tulburi, am scris acea poezie^[5].

Mirela-Ioana BORCHIN: Eu pot crede că din asemenea experienţe se naşte poezie. Dar, fie că e dicteu automat, fie că e creaţie de laborator, fie că e trăită sau nu, poezia nu-i rămâne creatorului. Ea trebuie transmisă…  

Eugen DORCESCU: La mine nu a fost niciodată dicteu automat. Eul meu, cel empiric, şi cel artistic, nu scapă, în nicio împrejurare, de sub controlul unei anumite lucidităţi, spectrale, astrale, abisale. Numeşte-o cum doreşti. Chiar m-a indispus, şi încă mă indispune, cunoscuta manieră suprarealistă. Dar, fireşte, n-o contest. Adesea, lucrez mult, sub raportul concentrării forţelor lăuntrice, la desăvârşirea unui text. Însă nu pot explica în ce fel scriu eu. Şi nici nu vreau să explic… Sau pot. Şi vreau. Scriu cu o hiperluciditate halucinantă, cum, parcă, am mai spus.

Mirela-Ioana BORCHIN: Hiperluciditate halucinantă? Cine şi cum accesează referinţa acestei sintagme??? Textul poetic începe de la autor şi continuă, cu fiecare cititor în parte. Incontrolabil. Ce ar putea pricepe din poetica avatarurilor cel ce se crede unic posesor al sufletului său? Sau un creştin, care exclude reîncarnarea?  

Eugen DORCESCU: Nu ştiu. Eu ajung, cu luciditatea, până în zona în care ea îşi identifică toate contrariile şi se uneşte cu ele.

Mirela-Ioana BORCHIN: Aceasta e o ţintă. A unora, foarte puţini, ca Dumneavoastră.  

Eugen DORCESCU: Nu e o ţintă. Nu e rezultatul unui efort, al unei intenţii. E starea cvasi-continuă, care se acutizează enorm, atunci când scriu.

Mirela-Ioana BORCHIN: Înseamnă că veţi continua să scrieţi.  

Eugen DORCESCU: Nu-i exclus!

Mirela-Ioana BORCHIN: Dacă se acutizează starea aceasta, trebuie să vă eliberaţi de tensiune. Trăiţi din arhi-amintiri?  

Eugen DORCESCU: Nu DIN. Ci CU. Arhi-amintirile, ca şi avatarurile, sunt concomitente cu prezentul. Au fost întotdeauna, de când mă ştiu, concomitente.

Mirela-Ioana BORCHIN: Şi nu obturează prezentul?  

Eugen DORCESCU: Nu, deloc.

Mirela-Ioana BORCHIN: Nu afectează trăirea clipei?  

Eugen DORCESCU: Câtuşi de puţin. O potenţează.

Mirela-Ioana BORCHIN: Se revarsă în ea?…  

Eugen DORCESCU: Ce-ar fi clipa fără propriul trecut?…

Mirela-Ioana BORCHIN: Mă gândesc, cutremurându-mă, la acea clipă, când ai tot trecutul cu tine („În prezent le-avem pe toate” – M. Eminescu), dar niciun viitor. La ultima clipă.  

Eugen DORCESCU: Nu există ultima clipă. Cutremurător e că, în aşa-zisa ultimă clipă, avem cel mai necuprins şi mai încărcat de promisiuni viitor.

Mirela-Ioana BORCHIN: Deci… nimic nu se sfârşeşte?  

Eugen DORCESCU: Bineînţeles că nu. E ridicol să-ţi închipui, cum fac materialiştii, că devenim nimic. A văzut vreun materialist, am văzut noi doi, vreodată, ceva, un fir de nisip, orice, preschimbându-se în nimic? Tot ei vorbesc de legea conservării masei şi a energiei. Poate fi o contradicţie logică mai flagrantă? Pe de o parte, declară că nu există nicio pierdere în univers, pe de alta, că ne aşteaptă neantul, că energia, continuumul conştiinţei devin nimic!

Mirela-Ioana BORCHIN: Sunteţi atât de înfricoşător, şi de blând, şi de senin.

Eugen DORCESCU: De ce înfricoşător?

Mirela-Ioana BORCHIN: Pe mine mă sperie tot ce nu pot reprezenta… Perspectiva aceasta a vacuităţii, pe care mi-o sugeraţi, este imposibil de reprezentat. Ce va ieşi din trupul meu?  

Eugen DORCESCU: Din trupul tău vei ieşi tu, liberă, în lumina increată, în lumina „neapropiată”, vei ieşi tu, cea adevărată. Nu vei mai şti ce este suferinţa. De ce te sperii?

Mirela-Ioana BORCHIN: …Cum aţi reprezenta avatarurile într-o ordine spirituală?

Eugen DORCESCU: Ca pe nişte trepte, ce pregătesc zborul. Acea beatitudine, despre care ţi-am vorbit. Acea beatitudine, care nu e veselie, nu, ea poate fi şi dureroasă, dar e sublimă, acea beatitudine, la care ajungi după ce ai înţeles, cât de cât, care e realitatea şi te-ai armonizat cu ea, acea beatitudine, care nu te mai părăseşte, orice ţi s-ar întâmpla. Ea, beatitudinea aceea, animă lumea cuvintelor şi generează poezia. Aşa mi se întâmplă mie.

Mirela-Ioana BORCHIN: Eu vă percep avatarurile ca pe o bucurie imensă de a descoperi că viaţa continuă, ca pe o jubilaţie a trăirii şi a retrăirii intense, responsabile, a unui destin reiterat, în datele lui esenţiale. Dumneavoastră i-aţi spus beatitudine. Citindu-vă, mă mir de acea fericire, pre- sau cvasinirvanică, a (re)animării sinelui. Nu am trăit-o (încă), pe cont propriu, dar iau act de existenţa ei, cu încântare. E contaminantă, mă umple de speranţă.

 

Eugen DORCESCU: Beatitudine… care nu e jubilaţie, poate fi şi dureroasă, cum spuneam, chiar tragică. Dar rămâne beatitudine. Şi în El Caballero^[6], spre exemplu, tot beatitudine este.

Mirela-Ioana BORCHIN: Într-un strigăt disperat de ajutor pentru refacerea cuplului. Aveţi şi o soluţie culturală pentru această perspectivă. Cea ilustrată în Nirvana. De fapt, arhi-amintirea induce ideea că aţi trăit într-un cuplu „avataric”, format din reîntruparea unui cavaler şi a doamnei sale. Recunoaşterea, dulcea moarte, ca exerciţiu al căutării Nirvanei, şi moartea iluzorie, care nu distruge cuplul, ci îl cosmicizează, îi conferă dimensiuni mult mai largi şi mai înalte. Din cenuşă poate zvâcni oricând flacăra, în lumina căreia (re)unirea devine posibilă.

Eugen DORCESCU: O ieşire din contingenţă. Asta înseamnă poezie, şi trăire, şi metafizică. Nu mai faci raportări spaţio-temporale. Ignori, spontan, timp, vârstă, moarte.

Mirela-Ioana BORCHIN: Nu văd nimic… în afară de fiinţele noastre esenţiale, care se împletesc ca nişte liane. Dar avatarurile nu mai sunt pure ipoteze pentru mine, de când v-am citit Nirvana…

 

VA URMA

——————–

 

^NOTE:

^[1] În 1 decembrie, la data când am luat acest interviu, Eugen Dorcescu nu scrisese încă recentul Avatar, în care lupul, feroce, corespunde arhetipului cultural.

 

^[2] Avatar I  

Dormeam. Se prelingea din trupul meu  

Fluidul somn, împrospătând pământul  

Ca o difuză negură. Şi eu  

Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.  

 

Înaintam în negură. Eram  

Fiinţa care-mi seamănă. Şi care  

Se recunoaşte-n sine. Cum un ram  

Îşi recunoaşte umbra plutitoare.

 

Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup,  

Eram cu mine însumi împreună…

(Când m-am trezit, alăturea un lup  

Se oglindea în Râul alb şi-n lună).  

 

^[3] O arhi-amintire  

 Era o zi senină, ca şi azi  

(Tu, chintesenţă-a zilelor senine !)  

Se destrămau păduri de sumbri brazi  

În urmă, pe ceţoasele coline.  

 

Călătoream, de mult, către apus,  

Când drumul m-a adus într-o câmpie  

Greu adâncită-n umbra viorie  

A codrilor ce-o străjuiau de sus.  

 

Şi te-am zărit. Departe, în amurg,  

Fixai curbura unui spaţiu, care  

Înainta treptat în înserare  

Cu soarele şi neclintitul burg.  

 

Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit  

Acolo chiar, pe dalele curbate,  

Şi am rămas cu tine în cetate,  

Şi cred că tot acolo am murit…  

 

Uitasem totul: codrii, lungul drum,  

Cetatea, podul, gustul gurii tale…  

Şi brusc, mi le-am reamintit acum,  

Când mi-ai zâmbit, ca şi atunci, pe dale.  

 

^[4] Avatar  

Un gnom, luând sublimul prea uşor,  

Nepricepând, în mâzga lui, cu cine  

Se-ncumentă, a ridicat spre mine  

Un braţ necugetat, dezgustător.  

 

Surprins de lovitură, am căzut.  

Dar, s-a trezit, în chiar fatala clipă,  

El, Lupus lupus, şi-a venit, în pripă,  

Să facă, şi acum, ce-a mai făcut.  

 

Priveam, printre crenele, câmpul gri,  

Pe care fiara fulgera, în goană,  

Spre arătarea tâmpă şi vicleană,  

Ce-a cutezat, rânjind, a ponegri.  

 

Şi-am contemplat, sub cerul mohorât,  

Al cruntei înnoptări medievale,  

Cum eu, însoţitorul Umbrei tale,  

Cum eu şi fiara i-am sărit la gât.  

 

Apoi, am stat, pe marginea genunii,  

Noi, dublul nepătruns, întunecat,  

Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:  

Doi colţi însângeraţi, în raza lunii.  

 

^[5] (Poemul 30 din Nirvana, Timişoara, Ed. Mirton, 2014).  

Sunt neam de cavaleri şi  

de eroi.  

Prea bine ştiu: mă trag din  

Litovoi.  

Dorm, ca strămoşii mei, pe  

lănci şi scut.  

Şi-o singură iubire am  

avut.  

Nu ştiu nici a  

minţi, nici  

a-nşela.  

 

Drept care, ea. Doar

ea.  

Şi numai ea.   

 

^[6] El Caballero

Prietene, de te-ai ivi acum,

La uşa mea, de-un veac pecetluită,

Şi-ai spune: „Spre soţia ta iubită,

Cum bine ştii, nu e decât un drum”,

 

Sătul de subterfugii cronofage,

De viaţa fără ţel şi înţeles,

Sătul de mine însumi, mai ales,

M-aş ridica şi-aş zice, simplu: „Trage!”

„Obiectivul meu este să devin primul preşedinte unionist ales al Republicii Moldova şi să declanşez procesul de unire cu România”

În cadrul unui interviu acordat portalului TRIBUNA, Preşedintele Partidului Liberal (PL), Mihai Ghimpu a vorbit despre ce a stat la baza deciziei de a se implica în campania pentru alegerile prezidenţiale, pe cine consideră principalul oponent, în ce măsură crede că va fi important în aceste alegeri factorul extern, cum crede că va fi campania electorală, dacă admite ideea că PR-ul negru ar putea predomina, dar şi a făcut un pronostic cînd Moldova se va uni cu România şi un pronostic cînd R. Moldova va adera la UE.

——————————

 

Andriana CHEPTINE: Dle Preşedinte, ce a stat la baza deciziei dvs. de a vă implica în campania pentru alegerile prezidenţiale?

Mihai GHIMPU: Primul motiv este că am fost desemnat ca atare de către structurile de conducere ale partidului nostru, în urma unei analize complexe bazate pe rezultatele cercetărilor sociologice. Faptul că eu şi Partidul Liberal, conform sondajului Magenta/FUMN, suntem asociaţi cu unionismul şi Unirea de către 50% din electorat – la mare distanţă de alţi candidaţi şi alte partide – au fost elemente determinante.

Al doilea motiv, şi cel mai important, este pentru a da răspunsul corect celor care cred că R. Moldova merge într-o direcţie greşită, circa 80%, adică o dezamăgire fără precedent la noi. În această campanie vreau să îi conving pe alegători că singura soluţie realistă pentru a răspunde la o bună parte din neliniştile şi problemele lor este Unirea cu România, de fapt revenirea la Ţara Mamă. Noi, Partidul Liberal, am crezut de fiecare dată asta, chiar dacă contextul politic şi situaţia în care ne-am aflat nu ne-a permis să spunem asta de fiecare dacă. Am fost obligaţi să facem alianţe cu partide neunioniste – aşa cum suntem şi azi -, dar asta nu înseamnă că am renunţat la crezul nostru unionist. Niciodată. Dacă aş renunţa la unionism nu aş mai fi Mihai Ghimpu, iar Partidul Liberal nu ar mai fi Partidul Liberal. Noi suntem unionişti şi punctum.

Andriana CHEPTINE: Unele sondaje arată că sunteţi cel mai atractiv politician pentru segmentul de electorat unionist. Pe ce alte categorii de alegători veţi miza?

Mihai GHIMPU: Principalul bazin electoral la care se adresează campania mea este bazinul unionist, aşa cum este el reflectat de sondajele cele mai recente. Este vorba despre cei 28% de unionişti convinşi, care vor Unirea, şi de celelalte circa 22% de unionişti pragmatici, respectiv cei care sunt de acord cu Unirea din motive pragmatice, adică avantaje socio-economice. Vorbim despre peste 50% electorat, jumătate din cetăţenii R. Moldova care, mobilizaţi, convinşi, scoşi la vot, pot da primul Preşedinte unionist ales al R. Moldova. La aceştia se adaugă românii moldoveni din diaspora, mulţi dintre ei unionişti având deja cetăţenia română. Pentru mulţi dintre ei este clar că se vor întoarce acasă într-un singur caz: în România Mare! În România Unită! Adică se vor întoarce din spaţiul UE şi NATO, unde muncesc acum, tot în UE şi NATO. Altfel, dacă nu facem Unirea, nu se va mai întoarce nimeni în R. Moldova, ne furăm singuri cămaşa dacă credem altfel. Şi tinerii noştri vor pleca, iarăşi vom sacrifica generaţii… Unirea este singura soluţie pe care o au moldovenii din R. Moldova sau din afara ei, indiferent de naţionalitate.

Acestui electorat mă adresez eu şi acesta este obiectivul meu în alegerile din 30 octombrie: să devin primul Preşedinte unionist ales al R. Moldova şi să declanşez procesul de Unire cu Ţara Mamă. Toate calculele pe care le-am făcut noi şi echipa noastră de campanie arată clar că în actual context de fărâmiţare politică, candidatul liberal unionist are şanse reale să intre în turul al doilea. Aş vrea să fie clar că eu nu vând iluzii. Partidul Liberal a câştigat 14,68% la alegerile din 29 iulie 2009, ca partid unionist, un electorat care se poate recupera astăzi, dar acum, după atâtea eşecuri ale guvernărilor şi după ratarea şansei europene, unionismul este şi mai prezent în mintea şi sufletul electoratului decât era în 2009. Pe fondul disensiunilor şi a disipării electoratului, se va trece în turul al II-lea cu un procent de 16-18%, iar în turul al II-lea potenţialul de unionişti de peste 50% va face diferenţa. Un candiat unionist poate câştiga Preşedinţia! Ce trebuie să înţeleagă electoratul unionist este că nu e deloc o utopie. Am vorbit cu multă lume şi de la Chişinău şi de la Bucureşti şi le-am spus că astăzi există o şansă extraordinară ca un unionist să ajungă Preşedinte.

E şansa noastră şi nu trebuie să o irosim, dacă vom crede în ea şi toţi vom lucra pentru asta. E timpul ca unionismul asumat să ajungă din stradă şi din spaţiul public în instituţiile cel mai înalte din R. Moldova. E timpul pentru primul Preşedinte unionist ales care să declanşeze procesul de Unire.

Andriana CHEPTINE: Din cîte se vede, în aceste alegeri, am putea avea un număr record de candidaţi. În opinia dvs., aceasta e bine sau e rău? Nu va fi derutat alegătorul?

Mihai GHIMPU: Într-o democraţie situaţie este cea pe care o doreşte electoratul. Dacă vrea lumea să candideze, este liberă să o facă. Sunt primele alegeri directe după anul 2000 şi pot să înţeleg dorinţa multora de a candida. Dar electoratul şi-a dat seama că mulţi dintre cei care vor să candideze sunt iepuri puşi de stăpânii lor să alerge după voturi pentru a defavoriza alţi candidaţi sau de a induce confuzie. Vor fi din ăştia şi pe culoarul unionist, dar am încredere în discernământul electoratului căruia eu mă adresez. Electoratul meu nu va fi derutat. Electoratul meu, electoratul unionist, este mai inteligent decât alte electorate. În această campanie mă voi strădui, împreună cu Partidul Liberal şi toţi prietenii noştri, să ajungem la acest electorat, să intru cu el în dialog, să îl mobilizez la vot. Iar după turul al doilea problema nu se mai pune. Electoratul va avea de ales între candidatul Rusiei, care ne va federaliza şi ne va duce în Uniunea Vamală şi Uniunea Eurasiatică, şi candidatul unionist, care va duce R. Moldova în UE şi NATO prin Unirea cu România. Alte opţiune realiste nu vor exista în această campanie.

Andriana CHEPTINE: Pe cine consideraţi principalul dvs. oponent în alegerile prezidenţiale?

Mihai GHIMPU: Am spus deja. Pe candidatul Moscovei, liderul socialist Igor Dodon – trompeta Kremlinului. Dodon Preşedinte va fi cea mai mare nenorocire politică şi geopolitică pentru R. Moldova şi regiune. Dodon nu doar că va falsifica iarăşi limba şi istoria noastră, dar Dodon înseamnă transnistrizare, federalizare, adică Rusia. Dodon va susţine federalizarea în R. Moldova şi va înfige prin asta un cuţit în spate şi Ucrainei.

Eu fac un apel electoratului, dar şi oficialilor UE sau cei americani să nu se lase înşelaţi. Dodon acum îmbracă uneori haine de miel, vorbeşte de menţinerea cursului european, dar înăuntru stă un lup. Să nu se lase nimeni înşelat, pentru că Moscova a mai procedat aşa şi în alte părţi. Să ne amintim situaţia din Ucraina, după venirea la putere a lui Viktor Ianukovici. Iniţial s-a crezut că Ianukovici nu e total în mâna ruşilor, dar, după ce Ianukovici a câştigat puterea ca Preşedinte, ruşii au plecat imediat la Kiev, iar Ianukovici a acceptat şi semnat imediat tot ce i-au cerut ruşii – în special prelungirea prezenţei militare ruse la Sevastopol şi interzicerea prezenţei agenţilor americani în Sevastopol. Ruşi au acţionat rapid şi au obţinut ce au vrut. Aşa se va întâmpla şi cu noi.

Odată ajuns Preşedinte, Dodon va intra în negocieri cu ruşii pentru Transnistria, iar visul Moscovei de a transnistriza şi federaliza republica noastră se va împlini. Aici e pericolul cu Dodon, care, pentru a plăti serviciile pe care Moscova i le face în campanie, va federaliza republica, şi, în acelaşi timp, va cere şi banii de la UE. Dodon este omul Rusiei care vrea în continuare bani de la europeni.

De aceea noi, liberalii, am acceptat Coaliţia de astăzi şi am pornit această luptă cu Igor Dodon şi toţi cei care vor să ne împingă sub controlul direct al Moscovei. Acesta este primul impuls în această luptă prezidenţială.

Ceilalţi candidaţi nu sunt adversarii noştri politici în această campanie: indiferent că este vorba despre candidatul puterii sau cei din opoziţie, ei doar se înşeală şi înşeală publicul cu soluţii de genul: lupta împotriva corupţiei, prosperitate şi modernizarea republici etc. Ideile sunt frumoase, doar că ei nu pot face asta. Dacă se putea face s-ar fi făcut pe când R. Moldova avea sprijin european, avea vizibilitate, sprijin, şanse de integrare. Dar acest timp a trecut. Iar aceste slogane, dacă erau eventual valabile la alegerile trecute, astăzi sunt iluzii. R. Moldova nu are şanse de integrare europeană cel puţin pentru o generaţie, iar singura soluţia este Unirea cu România, prin care vom intra direct şi în UE şi în NATO, adică sub umbrela protectoare a Occidentului. Orice alt mesaj, indiferent de la cine vine, este o minciună.

Noi nu vom intra în luptă cu aceşti candidaţi dacă nu vom fi atacaţi. Nu cu ei avem noi de dat bătălia. Şi eu mă bazez pe discernământul electoratului, mai ales a celui unionist, care sunt convins că a înţeles cum stau lucrurile în realitate şi nu mai vrea să calce pe aceeaşi greblă şi să mai audă iarăşi lucruri pe care le-a mai auzit deja.

Eu, în calitate de candidat care şi-a asumat idealul unionist nu de azi de ieri, acestor oameni care vor cu adevărat integrarea euroatlantică a R. Moldova mă adresez. Campania mea electorală la fi o invitaţie la bunăstare, prosperitate şi securitate prin Unire şi integrare euroatlantică. Este o invitaţie ca românii moldoveni să stea şi ei pentru prima dată drepţi în faţa Istoriei şi să conteze cu adevărat. Să îşi aleagă singuri soarta! Nu dodonii, sevciucii sau şeful lor, Vladimir Putin să ne decidă soarta. Campania mea prezidenţială invită românii moldoveni să facă Unirea şi să fim şi noi, măcar odată în viaţă, germani! Să facem Unirea cum au făcut-o şi germanii.

Andriana CHEPTINE: Cum credeţi că va fi campania electorală? Admiteţi ideea că PR-ul negru ar putea predomina?

Mihai GHIMPU: PR-ul negru a fost o constantă a vieţii noastre publice, din păcate. Va fi foarte prezent şi în campania electorală. Dar eu nu mă tem de aşa ceva. Noi, liberalii, suntem vechi în politică, lumea ştie ce am făcut şi ce nu am făcut. Eu am fost atacat sistematic, de toate forţele politice. Nu vrea să par altceva decât sunt şi lumea ştie ce am făcut şi care este crezul meu adânc. Nu de PR-ul negru mă tem cel mai mult, ci de faptul că presa de la noi în acest moment, cu rare excepţii, este cartelizată şi îşi susţine propriul candidat. Dacă te uiţi la televiziunile de la noi, înţelegi în 5 minute ce forţe politice stau în spate. Totul este politizat, cartelizat, ca să nu mai vorbim de influenţa televiziunilor şi a mass-media rusească la noi în republică. Priviţi televiziunile şi vedeţi de câte ori şi unde mai apare Mihai Ghimpu. E clar că nu plac stăpânilor de televiziuni. Ceea ce este mai grav este altceva: Dodon, candidatul Rusiei, nu este atacat nici de televiziunea Puterii, nici de televiziunea Opoziţiei. Cum vine asta? Nu vi se pare ciudat? De candidatul explicit al Moscovei NU se atinge practic nicio televiziune?!!

Dar, asta este, eu sunt obişnuit să fiu boicotat de televiziuni, eu mă bazez în continuare pe discernământul unioniştilor, a electoratului liberal, care citeşte presa, internetul, este informat şi va vota după o bună chibzuială. Acest electorat nu se lasă păcălit şi îl îndemn să nu risipească votul unionist pentru candidaţi care nu au şanse să intre în turul al doilea.

Andriana CHEPTINE: În ce măsură credeţi că va fi important în aceste alegeri factorul extern? Se vor implica forţe din exterior, încercînd să influenţeze alegerile?

Mihai GHIMPU: Indiferent cât ne facem noi iluzii sau cât vor unii şi alţii, factorul extern va fi foarte important. Noi am avut şi la alegerile locale din Chişinău vot geopolitic, cum să nu avem la alegerile prezidenţiale?! Mai ales în turul al doilea.

Sigur că Rusia se implică, Rusia are oameni şi partide pe care le controlează, are un candidat pe care nu îl ascunde, e vorba despre Igor Dodon, doar Putin s-a fotografiat cu el şi Dodon s-a pus repede pe afiş la alegerile locale. Dar Rusia a făcut asta de fiecare dată, suntem obişnuiţi cu asta. Rusia a avut la noi tot felul de candidaţi şi partide care îi făceau jocurile. Unele erau chiar declarat unioniste! Pericolul implicării Rusiei este astăzi mai grav şi îl repet: aducerea la putere a unui Preşedinte pro-rus care să favorizeze şi chiar să împingă spre federalizarea R. Moldova. Aici e miza Rusiei în această campanie electorală.

În ceea ce priveşte UE sau România, de aici nu vor fi presiuni sau influenţare a alegerilor. UE este un spaţiu al democraţiei, pentru care alegerile şi corectitudinea lor sunt lucruri serioase, fundamentale. Sper ca OSCE să trimită observatori şi să supravegheze aceste alegeri aşa cum a făcut de fiecare dată.

Andriana CHEPTINE: Admiteţi ideea că Preşedinte ar putea deveni un politician ce nu împărtăşeşte ideea integrării europene? Ce pericole vedeţi în acest caz?

Mihai GHIMPU: Nici nu vreau să mă gândesc la asemenea scenarii. Am spus ce va face Dodon dacă, prin absurd, ajunge Preşedinte: ne federalizează prin transnistrizare, ne vinde ruşilor şi pune zid pe Prut. Dar eu resping acest scenariu şi sunt sigur că românii moldoveni nu vor admite asta niciodată. Urmăresc cu atenţia presa de la Chişinău, dar şi din România şi acolo văd, în ultima vreme, tot felul de îngrijorări. Mie personal aceste îngrijorări îmi aduc aminte de povestea lui Ion Creangă cu drobul de sare. Ce le-aş recomanda fraţilor noştri de peste Prut este să înţeleagă că Unirea este inevitabilă, şi să se implice, pentru că românii de peste Prut tocmai asta aşteaptă. Ei doresc să simtă umărul fratelui. Presa să îşi trimită corespondenţi, să vină televiziunile de peste Prut aici, să vorbească la Bucureşti despre campania prezidenţială din stânga Prutului. Noi, cei din R. Moldova, am urmărit cu mare atenţie şi emoţie alegerile prezidenţiale de la Bucureşti, mai ales turul al doilea. Am urmărit Realitatea TV şi emisiunile dlui Rareş Bogdan şi am văzut cum s-au mobilizat românii din România şi din afară pentru alegerea Preşedintelui Klaus Johannis. Românii moldoveni, care l-au susţinut şi l-au votat pe Klaus Johannis, s-au simţit parte a campaniei. Dacă Preşedintele României a recuperat 10% în al doilea tur, de ce să ne temem? E falsă ideea pe care o aud la Bucureşti că Dodon este sigur Preşedinte pentru că are avans în sondaje. Nu este deloc sigur. Sigur era şi Victor Ponta şi nu a ieşit. Aşa va fi şi la Chişinău. Dodon nu va ieşi cu o singură condiţie: să nu lăsăm mâinile jos şi să ne declarăm înfrânţi. Eu şi Partidul Liberal nu facem asta niciodată.

Andriana CHEPTINE: Unii candidaţi nu ascund că merg în alegeri cu gîndul de a dizolva Parlamentul, dacă ajung în funcţia de Preşedinte. Pe cît de posibile vi se par alegerile parlamentare anticipate?

Mihai GHIMPU: Nu voi dizolva Parlamentul în cazul în care voi ajunge Preşedinte pentru că voi fi un Preşedinte care va acţiona după litera şi spiritul Constituţiei. Nu există nici un motiv juridic, constituţional, pentru dizolvarea Parlamentului şi declanşarea alegerilor anticipate. Orice auziţi acum în spaţiul public este simplă campanie electorală.

Andriana CHEPTINE: Dacă ajungeţi Preşedinte, veţi susţine ideea organizării unui referendum de unire cu România în 2018?

Mihai GHIMPU: Principala sarcină a mandatului meu prezidenţial va fi să pregătesc Unirea. În calitatea mea de Preşedinte voi promova acest proiect, iar în 2018, cu ocazia alegerilor parlamentare, R. Moldova va avea o majoritate unionistă în Parlament. În ceea ce priveşte referendumul, vă reamintesc că în R. Moldova nici măcar Constituţia nu a fost supusă referendumului, nici neutralitatea, nici parcursul european asumat în 2005, totul a fost prin decizia majorităţii parlamentare. Mai mult, unirea germanilor din 3 octombrie 1990 nu s-a făcut prin referendum şi nimeni cu scaun la cap nu o poate contesta astăzi. E perfect legitimă. Calea germană de unire nu presupune referendum. Dar vom vedea cum urmează să procedăm noi.

În calitate de Preşedinte voi face, pe modelul german, un „Consiliu al înţelepţilor”, compus din 100 de personalităţi din România, R. Moldova şi alte state euroatlantice care va funcţiona pe lângă Preşedinţia R. Moldova şi va pregăti Unirea pe toate componentele sale: juridice, economice, politice, de securitate, sociale, culturale etc. Totul în acord cu dreptul internaţional şi cu precedentele care au existat. Repet, nu vom inventa roata, vom folosi modelul german de reunificare. Eu am mai spus asta şi atunci când i-am răspuns ambasadorului american Pettit după aceea nefericită declaraţie: dacă s-a acceptat unificarea germană de toată lumea, America, Rusia, Europa etc., de ce nu s-ar accepta şi pentru români acelaşi lucru? Legislaţia internaţională şi dreptul internaţional sunt aceleaşi pentru toţi.

Ca Preşedinte voi face toate aceste lucruri şi multe altele: voi supraveghea proiectele comune România-R.Moldova, mai ales interconectările energetice, care sunt blocate, voi însărcina echipe de pe lângă Preşedinţie să se ocupe explicit de aceste lucruri. Dar veţi afla mai multe în campania electorală despre programul meu politic.

Andriana CHEPTINE: În genere, aţi putea face un pronostic cînd Moldova se va uni cu România, dar şi un pronostic cînd R. Moldova va adera la UE?

Mihai GHIMPU: Din păcate, este mult mai simplu de dat un pronostic în ceea ce priveşte aderarea R. Moldova la UE. Din toate evaluările noastre, din discuţiile pe care le-am avut cu oficiali de la Bruxelles sau de la Bucureşti, este evident că şansele R. Moldova de a se integra în UE au fost ratate pentru o perioadă importantă de timp. Trebuie să privim situaţia cu realism. Au fost ratate şi din motive care ţine de UE şi de problemele care există acolo, dar şi de ceea ce au făcut guvernările recente: furtul miliardului, vânzarea aeroportului către ruşi, încălcarea angajamentelor faţă de partenerii europeni, faptul că mulţi dintre liderii europeni dintre cei mai importanţi s-au simţit minţiţi etc.

Ideea mai veche după care „ne vom uni cu România în Uniunea Europeană” este complet necredibilă. De aceea, proiectul meu politic şi al Partidului Liberal este acesta: „integrarea în UE prin Unire cu România”. Este mult mai realist, de fapt singurul realist, şi depinde în cea mai mare măsură de noi, cei de pe ambele maluri ale Prutului. Din momentul în care ne vom decide să îl facem, din acel moment începem să numărăm anii, lunile şi zilele. Cu cât începem mai repede, cu atât va dura mai puţin.

———————————

Andriana CHEPTINE

12 Septembrie 2016

Portalul TRIBUNA

http://tribuna.md/

Chişinău

În anul 1971 lua fiinţă Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii (S.M.A.) la Ulmeni, o unitate cu gestiune economică internă. Ea număra în momentul înfiinţării peste 70 tractoare, 65 pluguri, 22 semănători prăşitoare, 21 semănători cereale, combine, batoze, prese de balotat fân şi paie, remorci, o semănătoare pentru legumicultură, o maşină pentru modelat solul în legumicultură. S.M.A. Ulmeni deservea 7 cooperative agricole, ce deţineau o suprafaţă agricolă de 7.631 ha, din care, 6.372 ha mecanizabile. În anul 1985, s-a ajuns la un număr de 147 tractoare, o gamă destul de variată de maşini şi utilaje agricole. Această unitate deservea în acest an, o suprafaţă agricolă mult mai întinsă, formată din mai multe comune şi sate, ce alcătuiau C.U.A.S.C. Ulmeni.

Deşi reprezenta principala forţă de producţie, ţărănimii îi revenea doar o mică parte din producţia realizată în C.A.P.-uri, aceasta trebuind să fie predată la stat prin sistemul contractelor şi a achiziţiilor forţate. Suprafaţa deţinută de gospodăriile populaţiei era de 662 ha, aceasta fiind cultivată cu cereale şi legume destinate consumului propriu. Altă îndeletnicire a populaţiei o reprezenta creşterea animalelor; majoritatea creşteau porci şi animale pentru lapte (vaci, oi, capre) şi păsări de curte. În anul 1980, în gospodăriile populaţiei se înregistrau 2.618 capete de vaci şi 2.874 capete de porci. Prin sistemul contractelor şi achiziţiilor forţate, în cursul anului 1985, au fost predate la stat, 2.212 hl lapte de vacă, 179,5 tone de carne, precum şi alte produse agroalimentare.

După noua împărţire administrativ-teritorială din anul 1968, eforturile de industrializare depuse de către comunişti au avut efect şi în comuna Ulmeni. Industrializarea a fost una din direcţiile de bază din domeniul economic. Era firesc să realizeze acest demers în contextul în care proprietatea privată agricolă a fost desfiinţată, pământul reprezentând până atunci principala sursă de trai a ţăranului. Legea de naţionalizare,prin care se urmărea distrugerea proprietăţii private şi crearea proprietăţii socialiste, a afectat aproape toate proprietăţile din comună. Organizarea economiei centralizate se baza pe sistemul de conducere bazat pe plan. A început dezvoltarea economiei planificate, având la bază principiul centralismului economic. A fost desfiinţată iniţiativa, creativitatea individuală. S-a trecut de la baza preponderent manuală a activităţii populaţiei comunei, la munca mecanizată. Au fost create şi la Ulmeni, ca în întreaga ţară, capacităţile productive care urmau să absoarbă populaţia. Astfel, putem spune că, în acea perioadă, comuna a cunoscut mutaţii calitative, transformându-se într-o localitate industrial-agrară cu rol important în zonă. Începând cu anii 1960, Ulmeniul devine progresiv un centru industrial-agrar cu greutate. Mulţi oameni din satele învecinate şi chiar din altele mai îndepărtate (de obicei din toată zona Codru), fie făceau naveta la Ulmeni, unde erau angajaţi în întreprinderi nou apărute, fie chiar s-au mutat aici, partidul comunist, gândind şi un proiect de construire de locuinţe. Au apărut astfel blocurile, oamenii achiziţionându-şi locuinţe care,nu aveau preţuri mari şi se plăteau în rate, multe dintre ele, fiind construite în regie proprie de către întreprinderile din comună. Ulmeniul îşi schimbă faţa an de an, evoluţia aceasta lăsându-şi amprenta asupra caracterului urban al aşezării, determinând în final denumirea de localitate urbană: oraşul Ulmeni.

Cea mai veche unitate industrială din comună este Secţia de prefabricate din beton, aparţinând din anul 1977 de I.M.C. Oradea (aici a lucrat ca electrician de întreţinere, din anul 1970 până la pensie în anul 1990, şi Botiş Vasile,tatăl nostru). Înfiinţată pe locul fostei fabrici de sticlă în anul 1953, unitatea a fost, la început,un atelier ce aparţinea de Cooperativa „Silvania” din Cehu-Silvaniei, judeţul Sălaj şi în care lucrau 23 de muncitori. Activitatea acesteia consta în exploatarea carierelor de piatră, a balastierelor şi fabricarea unor elemente din beton, în special pentru podeţe, baraje pentru sprijinirea pereţilor din mină şi chiar bolţari pentru construcţiile de blocuri sau hale industriale, producţia marfă fiind atunci de 323.000 lei.

În anul 1965, în unitate lucrau 184 de oameni, care realizau o producţie marfă industrială de 8.216.000 lei. Această întreprindere şi-a mărit tot mai mult capacitatea, după 1970, fiind profilată în cea mai mare parte pe producerea de armături din beton, pentru galeriile de mină, partea cea mai mare a producţiei fiind destinată minelor din bazinul carbonifer al Valea Jiului şi bazinului minier Baia Mare; în anul 1985, producţia marfă industrială realizată a fost de 33.988.000 lei, de peste 40 de ori producţia anului 1965. Unitatea exploatează resursele de balast din lunca Someşului, realizând în fiecare an un spor de beneficii. În interiorul întreprinderii de prefabricate a fost construită în anul 1969, o hală de tâmplărie, o staţie de descărcare pneumatică a cimentului, centrala termică pentru încălzirea halelor de lucru. De asemenea, au fost achiziţionate mai multe utilaje (betoniere, excavator, buldozere, maşini de tâmplărie, etc.), care au sporit zestrea tehnică a unităţii. Utilajele noi aduse în cursul anului 1970, valorau 958.000 lei.

În cursul anului 1971, au fost achiziţionate alte utilaje, s-a trecut la dezvoltarea secţiei de la Mireşu-Mare, unde au fost amenajate o hală de lucru şi o platformă; s-a construit,de asemenea,un castel de apă, asigurându-se astfel apa industrială necesară întregului proces de producţie. În acelaşi an, 1971, s-a trecut la renormarea muncii, în întreprindere înregistrându-se unul din cele mai mari salarii medii din cadrul unităţilor de industrie locală din judeţ. În cursul anului anterior, întreprinderea a fost implicată în proporţie de peste 90% în efortul local de reclădire a localităţii distruse în primăvara acestui an de apele Someşului, care au provocat cele mai catastrofale inundaţii din secolul al XX-lea.

Pe teritoriul comunei a fost dată în folosinţă în aprilie 1968, o întreprindere de interes naţional, este vorba de Întreprinderea pentru prelucrarea tulpinilor de in. Totalul investiţiei a cuprins fonduri estimate la 36,5 mil lei. Această investiţie vine să completeze zestrea întreprinderilor de acest profil, cu numai doi ani în urmă fiind construită o unitate asemănătoare la Someş Odorhei, lângă Jibou, în judeţul Sălaj. Cele două întreprinderi de acelaşi profil, urmau să acopere prelucrarea inului din partea de nord a ţării. Această investiţie are, desigur,legătură cu faptul că, toate C.A.P.-urile din zonă cultivau pe suprafeţe întinse, inul.

Capacitatea întreprinderilor se ridica la 1.000 tone fibre pe an. În toţi anii care au trecut de la punerea în funcţiune a unităţii, capacitatea planificată a fost tot timpul depăşită. „Topitoria de in”, cum i se mai spunea, era una din cele mai moderne întreprinderi de profil din ţară, situându-se pe unul din primele 3 locuri în ce priveşte calitatea fibrelor şi preţul mediu pe un kg de fibră. Specialiştii de aici, formaţi la întreprinderea de profil de la Oradea, au reuşit să îmbunătăţească performanţa capacităţii de producţie, modificând injectoarele, acestea din urmă economisind energie electrică, iar durata de topire a materiei prime fiind mult diminuată. Economiile realizate prin aplicarea acestei noi metode se ridicau la suma de 130.000 lei anual. Un alt specialist local a realizat o altă performanţă: introducerea la uscătoarele artificiale, a unei zone de reumidificare. Aceasta a determinat creşterea cantităţii şi a procentului de fuior, posibilitatea de prelucrare imediată a tulpinilor de in. Eficienţa economică anuală se ridica la circa 1 milion de lei. În anul 1985, capacitatea de producţie a fabricii era estimată la 1.500 tone fibră anual, înregistrându-se la sfârşitul acestui an, o producţie marfă industrială în valoare de 24.968.000 lei.

În peisajul economic al comunei se înscrie începând cu anul 1969, Ocolul Silvic Ulmeni, care are în păstrare întregul fond forestier din zona Codru, începând de la râul Someş, până la limitele judeţului Maramureş cu judeţul Satu-Mare şi Sălaj. Suprafaţa totală a acestei unităţi de producţie este de 1.736,1 ha şi este împărţită în 67 parcele şi 315 subparcele, rezultând o suprafaţă medie a parcelei de 25,9 ha şi a subparcelei, de 5,5 ha. În vederea reglementării producţiei s-au constituit mai multe unităţi de gospodărire, după cum urmează: 1458 ha – codru regulat cu regenerare din sămânţă; 73,1 ha – rezervaţii de seminţe; 149,8 ha – conservare deosebită. Exploatabilitatea tehnică a unităţii este de 107 ani, iar ciclul de producţie, de 110 ani. Posibilitatea de produse principale este de 1.450 m3/an, asigurând un indice de recoltare de 0,9 m an/ha. Anual se realizează următoarele lucrări de îngrijire: degajări – 3,9 ha; curăţiri – 11,8 ha, cu un volum de 90 ; rărituri – 45,1 ha, cu un volum de 907 m3; tăieri de igienă – 948,1 ha, cu un volum de 735 m. Lucrările de împădurire sunt prevăzute conform avizului de recepţie numărul 194/30.06.2003, pe o suprafaţă totală de 66,5 ha, din care completări, 23,7 ha.

Instalaţiile de transport existente însumează 32,5 km, din care, drumuri forestiere, 6,2 km şi asigură o accesibilitate a fondului forestier de 69%. Se estimează construcţia a încă 5 km drumuri forestiere, accesibilitatea ajungând astfel la 69%.

Cele 204 ha retrocedate conform Legii 18/1991 şi Legii 1/2000, fondului forestier proprietate privată, sunt gestionate tot de Regia Naţională a Pădurilor (R.N.P.) prin Ocolul Silvic Ulmeni, cu sediul în oraşul Ulmeni, aparţinând Direcţiei Silvice Baia Mare, în baza contractelor de administrare încheiate cu proprietarii. Actuala Unitate de Producţie I Ulmeni, cu denumirea, numărul şi limitele teritoriale existente, a fost constituită odată cu reamenajarea din anul 1968, din vechile Unităţi de Producţie I Cehu Silvaniei (parţial) şi Unităţile de Producţie VII Gârdani (constituite odată cu prima amenajare, în anul 1953). Primul amenajament unitar al acelor păduri, după naţionalizarea terenurilor din 1948, a fost realizat în anul 1953 şi a stabilit două unităţi de gospodărire, una de conversiune prin îmbătrânire cu ciclul de producţie de 120 de ani şi tratamentul tăierilor combinate şi una de crâng cu ciclul de 20 de ani, în care se aplicau tratamentele cu tăieri rase (de refacere) şi cu tăieri în crâng simplu. Reamenajările efectuate în anii 1969, 1980 şi 1991 au fundamentat bazele de amenajare, ducând la o organizare naţională a gospodăririi pădurilor. În anul 1970, în cadrul Ocolului Silvic, a fost înfiinţat un atelier de împletituri din nuiele. Situat în imediata vecinătate a „Topitoriei de in”, avea la început un număr de 10 muncitori. Pe parcursul anilor, în contextul modernizării procesului de producţie şi a îmbunătăţirii calităţii produselor, atelierul s-a dezvoltat mult, având în anul 1985, un număr de 65 de muncitori, care realizau o producţie marfă industrială în valoare de 6 milioane de lei. Produsele realizate aici (coşuri din nuiele pentru piaţă, coşuri pentru pâine şi fructe etc.), erau destinate în exclusivitate exportului. Consumatori din Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Belgia şi Olanda, apreciau foarte mult produsele fabricate la Ulmeni.

În anul 1977, în urma reorganizării Întreprinderii de prefabricate din beton („Silvania” – cum era ea denumită de către cei ce lucrau aici şi ceilalţi locuitori ai comunei), ce cuprindea, pe lângă secţia de producţie de profil (bolţari şi armături din beton, cu diferite întrebuinţări), un atelier manual de ţesut covoare şi un atelier de tâmplărie, cele două din urmă (covoarele şi tâmplăria), rămânând mai apoi, unităţi de sine-stătătoare. Atelierul de ţesut covoare intră în cadrul I.J.P.P. Maramureş, iar cel de tâmplărie, în cadrul cooperativei meşteşugăreşti „Tehnolemn” Baia Mare. În aceeaşi curte aveau locaţie comună, atelierul de ţesut covoare şi atelierul de sticlă, acesta din urmă, ca anexă a Fabricii de sticlă de la Poiana Codrului (judeţul Satu-Mare), alături de atelierul de profil de la Fărcaşa (Maramureş).

În aceeaşi locaţie cu atelierul de ţesut covoare (care în anul 1971, cu un număr de 15 muncitori, realiză o producţie marfă în valoare de 500.000 lei), I.J.P.P. îşi dezvoltă activitatea, transformând atelierul în Secţia de producţie prestări şi servicii, care ajunge să cuprindă 6 ateliere cu profile diferite: un atelier de sticlărie (producea servicii de masă, vase, scrumiere etc. din sticlă, rubin), atelierul manual de ţesut covoare (despre care am amintit mai sus), din 1985, funcţionează şi un atelier de croitorie, un atelier de împletituri din nuiele şi mori prestatoare de servicii. Până în anul 1977, cea mai puternică dezvoltare o cunoaşte atelierul de covoare, unde numărul muncitoarelor încadrate la acea dată ajungea la 80, acestea realizând o producţie marfă în valoare de 3.300.000 lei. În anul 1985, numărul muncitorilor încadraţi la nivelul secţiei ajunge la 120, iar valoarea producţiei marfă industrială pe care aceştia o realizează, se ridică la 4.165.000 lei. Peisajul economic al comunei se îmbogăţeşte în anul 1977, an în care începe să funcţioneze o secţie de tâmplărie, ce aparţinea de Cooperativa meşteşugărească „Tehnolemn” din Baia Mare; avea un număr de 45 muncitori şi producea diferite tipuri de mobilă de bucătărie,destinată,în mod special, pieţei interne.

De asemenea, în comună s-a dezvoltat reţeaua de servicii către populaţie, fiind amplasate Centrul de electricitate (I.R.E.M.), o Centrală telefonică semiautomată, care asigură comunicarea între comunele situate în zona Codru şi reşedinţa de judeţ, Baia Mare (P.T.T.R), Cooperativa de consum, despre care am amintit anterior, Staţia de transport public de persoane şi marfă, Gara C.F.R. Merită, de asemenea, amintită în context şi funcţionarea Bazei de Recepţie a Cerealelor. Numărul angajaţilor acestei întreprinderi depăşea 1.000 de salariaţi, care, în bună parte,proveneau şi din populaţia satelor învecinate.

Acţiunea edilitar-gospodărească merită şi ea amintită şi consemnată, deoarece a fost schimbată faţa comunei Ulmeni prin construcţia a 5 blocuri de locuinţe, activitate începută în jurul anului 1970, asigurându-se astfel locuinţe pentru câteva zeci de familii, majoritatea venite din alte localităţi şi stabilite aici. După anul 1989, în condiţiile unei proaste gospodăriri la nivel naţional, aproape toate întreprinderile vechi, existente până atunci şi-au închis porţile sau, clădirile lor au fost închiriate unor firme noi, apărute după această dată, fapt ce a determinat apariţia şomajului care a devenit astfel fenomen de masă. Odată cu închiderea fabricilor, au dispărut sute de locuri de muncă la nivelul Ulmeniului, ceea ce a determinat o scădere drastică a veniturilor şi implicit a puterii de cumpărare. Puţini din cei care au avut locuri de muncă până în 1990, şi-au găsit de lucru la nivel local, în firmele nou apărute. Ceea ce s-a întâmplat este soluţia pe care au ales-o mulţi români, prin plecarea în străinătate, fenomen social care domină mediul rural românesc, în ultimii ani. Câştigurile realizate prin muncă în diferite domenii de activitate şi, mai ales în construcţii, sunt trimise acasă, cei rămaşi aici, ocupându-se de administrarea banilor şi investindu-i în tot mai multe construcţii noi, realizându-se astfel o anumită bunăstare la nivelul populaţiei localităţii.

Printre firmele care-şi desfăşoară azi activitatea economică în oraşul Ulmeni, care absorb abia jumătate din totalul populaţiei active, amintim câteva societăţi cu capital privat românesc şi străin. Cea mai importantă este „Working Blue” (cu capital italian), având cea mai mare cifră de afaceri. Este o firmă care îşi are amplasamentul în una din secţiile fostei Întreprinderi de prefabricate, aici desfăşurându-şi activitatea de producţie, în timp ce partea administrativă şi financiar-contabilă, îşi are sediul la fosta „Topitorie de in”. Este o întreprindere de confecţii care, la început a lucrat după sistem lohn, după care, patronii italieni, conştientizând faptul că produsele realizate (blue jeans) se pot confecţiona cu material şi accesorii autohtone, de calitate aproape la fel de bună, sau uneori chiar mai bună decât cele străine.

EXTRUPLAST este cel mai nou şi cel mai modern producător şi distribuitor de profile PVC pentru ferestre şi uşi din Europa de Est — fiind utilată cu tehnologie de ultimă generaţie GREINER EXTRUSIONTECHNIK – Austria şi KRAUSS MAFFEI – Germania, fiind cel mai modern producător de profile PVC din Europa de Est. Construcţia şi echiparea fabricii cu materiale şi utilaje austriece şi germane s-a realizat sub atenta supraveghere a Institutului Greiner Group prin intermediul inginerilor şi tehnicienilor germani şi austrieci delegaţi de acest institut în România. Extruplast are de asemenea în dotare un laborator complet utilat cu ajutorul căruia se realizează toate testele necesare asupra profilelor Extruplast, astfel încât acestea să se încadreze perfect în standardele internaţionale. Personalul fabricii are un înalt nivel de specializare dobândit prin instruire în uzinele firmei Greiner, fapt ce constituie o altă garanţie a calităţii profilelor Extruplast; domnul ing. Zoicaş Ioan este conducătorul acestei fabrici.

Altă societate, cu capital străin (italian) este S.C. „Larsen” S.R.L., care activează tot în domeniul confecţiilor, practicând sistemul lohn. Între patronii străini şi forţa de muncă românească, izbucnesc dese scandaluri determinate de salariile destul de mici (aproximativ 7 milioane de lei/lună), concretizate prin încetarea lucrului. Firma „Transimpex” S.R.L. este tot o societate privată, de astă dată 100% românească, având drept obiectiv de lucru, transportul. Activitatea se desfăşoară în special pe relaţia Ungaria, Austria, Germania, Cehia, Slovacia şi Ucraina. Societatea „Ulmeana” înglobează fosta cooperativă meşteşugărească; apoi „Agromecul”, o altă firmă pur românească, este moştenitoarea directă a fostului S.M.A., având sediul în aceeaşi locaţie (condusă de către ing. Covaci Mircea, ing. Covaci Severica). Covaci Mircea este nepotul celui care a cumpărat cu banii proprii biserica de lemn din Ulmeni, Covaci Maştei, în anul 1895 din Şomcuta Mare, biserica datând din anul 1720. Să nu uitam faptul că în perioada anilor 1990 Covaci Mircea a fost acela care a creat peste 300 de locuri de muncă pentru populaţia din zonă şi a depus eforturi personale şi pentru demararea lucrărilor la noua biserică ortodoxă din Ulmeni.

În locaţia fostei secţii de covoare şi sticlă, îşi desfăşoară astăzi activitatea firma „Departament Construcţii”, al cărei patron (Meteş Ionel) este originar din satul de peste Someş, Chelinţa, şi care se ocupă cu comercializarea unei palete largi de materiale de construcţii.Firma asigură transportul la domiciliul clientului, aceasta fiind o mare facilitate, în special,pentru oamenii ce achiziţionează materiale de construcţii. Cifra de afaceri însumată, a tuturor acestor întreprinderi, se ridică la aproximativ 200 miliarde lei vechi, ceea ce nu este prea mult, mai ales, în comparaţie cu perioada ante’ 1990. Cu toate acestea, iniţiativele şi întreprinderile particulare existente în acest moment în Ulmeni, reprezintă elemente indispensabile pentru localitate, în direcţia consolidării fenomenului de urbanizare.

Pe teritoriul de azi al oraşului îşi desfăşoară activitatea 670 agenţi economici, societăţi comerciale şi asociaţii familiale, cele mai importante fiind menţionate mai sus. Alături de cele enunţate, mai există şi alte firme a căror pondere umană nu este foarte mare, dar contribuie prin impozitele şi taxele plătite, la consolidarea veniturilor localităţii:o societate privată cu capital românesc, cu activitate de fasonat şi debitat buşteni, o microîntreprindere pentru fabricarea unor produse din sticlă albă şi colorată, care livrează atât pe piaţa internă cât şi externă, trei asociaţii agricole, o staţie de sortare a produselor de balastieră (până în jurul anului 2000, aceasta deservea fosta Întreprindere de prefabricate din beton), o societate cu activitate confecţii metalice şi produse realizate prin forjare, o mini-societate româno-germană pentru produse din materiale plastice, o staţie PECO privată, Ocolul Silvic, cu activitate în 12 comune din zona Codru, precum şi o secţie pentru protecţia plantelor (care furnizează materie primă pentru firma „Plafar” din oraşul Orăştie).

Fiind o comună cu ascendenţe foarte vechi către statutul de oraş (statutul dobândit în urma referendumului organizat la 6 aprilie 2003), aici îşi au sediul o serie de instituţii şi servicii publice: Agenţia pentru Asigurări a Societăţii Româno-Germane „UNITA”, Administraţia Fiscală şi Trezoreria, Agenţia Loto – Pronosport, Reprezentanţă „Raiffeisen” Bank, Agenţia C.E.C., cu activitate zonală, Agenţia „ASIROM”, Cooperativa de Credit  „Someş – Codreana”, o secţie a „RENEL”, cu activitate de întreţinere – exploatare – casierie, Serviciul public de pompieri civili, Serviciul de gospodărie locativă, Centrală telefonică digitală, Oficiu Poştal, două societăţi de televiziune cu capital privat, iar în domeniul alimentar: brutărie, moară, o piaţă mixtă şi peste 40 unităţi de alimentaţie publică. De asemenea, în oraş există şi un sediu A.P.I.A. care, vine în întâmpinarea problemelor încă nerezolvate ale cetăţenilor: în domeniul pământului arabil şi pădurilor.

Proiecte de viitor

Consiliul Judeţean Maramureş a obţinut un grant în valoare de 5 milioane de euro de la A.R.D. nord-vest Cluj, pentru construcţia unui pod peste râul Someş. Lucrările au început în vara anului 2011 şi este posibil să se finalizeze în toamna anului curent, 2016. Acest pod ar uni oraşul Ulmeni şi alte 7 localităţi rurale, eliminând un ocol care se efectuează acum cu maşina, cale de aproape 80 de km. După terminarea reparaţiei drumului judeţean Baia Mare – Bârsana, construcţia podului peste râul Someş, este a doua investiţie ca importanţă pentru judeţul Maramureş. Ulmeniul este prima unitate administrativ-teritorială din judeţul Maramureş şi singura din judeţ, care a demarat un proiect ecologic,cu fonduri europene în domeniul mediului. Proiectul „Eco sistem” a început la Ulmeni în septembrie 2008, presupunând dotarea cartierelor din micul oraş maramureşean, cu pubele speciale, în care deşeurile biodegradabile şi cele nedegradabile se depozitează separat, colectarea lor fiind realizată cu două maşini speciale. În cadrul acestui proiect au fost cuprinse şi localităţile Gârdani, Ariniş şi Sălsig, pentru acestea fiind achiziţionate 5660 de pubele şi 600 de containere. În cadrul proiectului, în Ulmeni au fost achiziţionate 2 maşini marca Renault, cu o capacitate de 18 m3 şi cu un grad de compactare de 5 m, ambele în valoare de 300.000 de euro.

Protejarea mediului şi creşterea calităţii vieţii, dezvoltarea economică şi turistică, dar şi unele beneficii sociale şi materiale, sunt doar câteva din ţintele proiectului. Mai trebuie amintit că cele 4 comune sunt printre primele unităţi administrativ-teritoriale din judeţ care au şanse reale de a se încadra în calendarul stabilit pentru ecologizarea gropilor de gunoi de la marginea localităţilor. Prin proiectul „Recalificare –  un nou început pentru viitorul tău profesional”, 200 de şomeri din Ulmeni şi Băseşti au şansa unui nou loc de muncă. Proiectul a fost demarat în luna noiembrie 2010, durata lui de implementare  fiind de 2 ani. Programele de formare profesională conţin 2 etape: prima fiind o perioadă efectivă de curs, iar cea de-a doua, una practică. Domeniile construcţiilor şi turismului reprezintă priorităţi ale acestui proiect, cu o valoare totală de 14 miliarde lei vechi.

Din punct de vedere turistic, zona oferă o serie de „minunăţii”, fiind o îmbinare între „mare” şi „munte”. Dealurile situate de-o parte şi de alta a râului Someş, cu bogăţiile lor naturale, pădurile şi animalele sălbatice, râul Someş, care străbate în lungimea sa lunca Someşului, reprezintă reperele generale determinante în aprecierea geografică a zonei. Dealurile, în special cele situate pe malul drept al Someşului, pe teritoriul satului Chelinţa (Dealul Mare, Prisnel, Îngust, Morii, Glodului) sunt resturi ale vechilor munţi, având ca structură geologică, şisturi cristaline, sunt bogate în păduri care îţi dau senzaţia că se rostogolesc în Someş. Vara, poziţia geografică, îmbină soarele cu umbra, oamenii având astfel posibilitatea să se relaxeze, fie făcând drumeţii, fie pescuind sau făcând baie în râul Someş. Pe partea dreaptă a cursului râului, acolo unde începe cea mai frumoasă luncă a Someşului, la imediata intrare în judeţul Maramureş, se găseşte o cetate de piatră, databilă în secolul al XV-lea, care, se pare, că ar fi făcut parte din sistemul de fortificaţii al cetăţii Chioar; este  situată la doar 7 km de satul Chelinţa. Din păcate, amplasamentele turistice, în această zonă lipsesc aproape în totalitate, cu toate că, cei care ar dori să călătorească pe urmele haiducului maramureşean Pintea Viteazul (secolul XVIII), nu prea au mijloacele necesare să o facă. Din fericire, satul Chelinţa, singurul situat de partea cealaltă a Someşului, în raport cu oraşul de reşedinţă Ulmeni, a fost legat, din cursul verii anului 2009, printr-un drum modernizat, de localitatea reşedinţă de judeţ, Baia Mare, faţă de care se află la o distanţă de 31 km. Până în vara anului trecut, satul Chelinţa era izolat, atât de restul localităţilor de pe cuprinsul oraşului Ulmeni, cât şi de satele din judeţul Sălaj (la sud), sau cele dinspre Baia Mare (la nord).

În stânga râului Someş se află situate toate celelalte sate ce aparţin de oraşul mamă – Ulmeni: Ţicău, Tohat, Mânău, Arduzel, Vicea, Someş Uileac. În satul Ţicău, situat de-a lungul şoselei şi a liniei ferate ce leagă Baia Mare de Jibou, se află un castel databil de la începutul secolului al XIX-lea, al lui Pecsi Mihai, unul din marii proprietari de pământuri din zonă, care, în urmă cu aproximativ 35-40 de ani, era destul de atractiv din punct de vedere turistic. Castelul a fost construit în secolul al XIX-lea (după 1867), Pecsi fiind la vremea respectivă subprefect al judeţului Solnocul de Mijloc şi, mai apoi, prefect şi deputat în parlamentul Ungariei. Familia Pecsi deţinea întinse proprietăţi în toată zona Someşului, la Budapesta şi Londra, însă castelul de la Ţicău era preferatul familiei. Bătrânii din Ulmeni îşi amintesc de „domnul Pecsi”. Voichiţa Alucăi culegea flori de tei din curtea casei de la Ţicău: „Când eram copii, mergeam la domnul Pecsi şi culegeam flori de tei. Avea o grădină frumoasă, cu parc, pomi. Şi parcă mai aveau o casă păstă drum de castel şi stăteau şi acolo”. Tot acolo locuia şi familia Recsi, iar după-amiaza, se delecta în grădina cu arbori rari, cu parfum de magnolii. Din păcate, după 1989, noua putere instalată în România, a permis manifestarea celor mai anarhice porniri ale atitudinii umane, astăzi din acest frumos castel, mai rămânând doar nişte bucăţi de ziduri.

La Arduzel, vechea biserică, monument istoric, a fost construită în anul 1650, când în sat existau 176 de suflete de confesiune greco-catolică. La 1847, numărul greco-catolicilor ajunge la 230. Satul, atestat documentar la 1405, sub mai multe nume (Kisardo, Ardo, Kovsard, Arduzel), număra în perioada interbelică, aproximativ 450 de credincioşi greco-catolici. Regimul comunist instaurat în anul 1948, a desfiinţat cultul greco-catolic, iar după 1989, populaţia nu a mai revenit la noua credinţă, actuala biserică construită în 1975, deservind populaţia de origine română a satului. Tot aici, poate fi vizitat Ansamblul bisericii reformate, datat în 1726; în această locaţie se desfăşoară şi astăzi ceremonialul religios pentru etnicii maghiari reformaţi  din localitate.

La ieşirea din oraşul Ulmeni, spre Tohat şi, mai departe spre Baia Mare, a fost dat în folosinţă la sfârşitul anului 2009, un frumos hotel-restaurant numit „Riviera Someşană”, avându-l ca patron pe Andreica Vasile din Chelinţa, un obiectiv turistic ce merită vizitat in special pentru a gusta din bunătăţile preparate aici.

În oraşul Ulmeni există pe lista monumentelor turistice două obiective: este vorba de Biserica de lemn „Sfinţii Arhangheli”, datată 1720, pe strada Petre Dulfu, numărul 36, şi o Cruce pentru cinstirea eroilor din primul şi al II-lea război mondial, construită în perioada 1933-1946, în centrul oraşului. În cartierul Tohat, se află monumentul scriitorului Petre Dulfu, ridicat în anul 1930, fiind aşezat în faţa căminului cultural. Petre Dulfu este una din marile personalităţi ale acestor locuri, născut la Tohat (10.03.1856 – mort la 31.10.1956), mare autor de basme şi snoave, profesor şi doctor în filozofie, la Bucureşti. În satul Someş-Uileac, există două monumente istorice, înscrise pe lista Ministerului Culturii şi Cultelor: este vorba de Biserica de lemn reformată, aparţinătoare cultului calvin, ridicată în anul 1699, şi monumentul ridicat în memoria eroilor neamului din primul şi al II-lea război mondial.

—————

(Sfârşit)

 

Bibliografie

• Micaş, Lucia, Vicsai, Janos – „Schita Monografica a oraşului Ulmeni, Baia Mare, 2006, p. 17
• Posea, Grigore, Posea, Aurora – „Judeţele patriei (Judeţul Maramureş)”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,1980, p.16, 20.   
• Prodan, David – „Iobăgia în Transilvania în sec. al XVI-lea”, vol. I, p.354
• Filipescu, Alexandru – „Istoria Maramureşului”, 1940, p.42
• Glanetaşu, Vasile – „Ulmeni, Pasi spre urbanizare”, Baia Mare, 1971, p.7,9
• Arhivele Statului Sălaj, Zalău – „Fond Comisia pentru aplicarea reformei agrare din 1945, în judeţul Sălaj, comuna Ulmeni”, fasc. I, p.2.
• Feneşan, Costin – „Izvoare de demografie istorică”, vol. I, Bucureşti, 1986, p.214
• Regia Naţională a pădurilor „ROMSILVA”, op.cit., p.24,25
• „Gazeta de Maramureş” – art. „Familii nobiliare de Maramureş” din 1.10.2007, Lucăcel, Ioana, Crişan, Mircea, Baia Mare, p.1.

——————————————————–

Prof. Mircea BOTIŞ & Pr. Radu BOTIŞ

Baia Mare, septembrie 2016