25 Aug
2016

Daris Basarab alias Boris David: Antume-ntr-un final…

Daris Basarab alias Boris David

 (n. 10 mai 1929, Ismail – d. 1 seprembrie 2015, București)

Antume-ntr-un final…

București

2014

 Mi-am amintit…

 

 

Mi-am amintit întâmplător –

Am dat peste-un album cu poze –

Eram de-o seamă, amândoi,

Și cei din jur erau ca noi

Dar noi sclipeam cumva aparte.

 

 

 

Și-am rasfoit prin amintiri

Mânat de-ascunsele sclipiri

Și-am retrăit cu ochi-nchiși

Secretul unor amăgiri

Care nici azi nu-mi par deșarte.

Căci ce a fost nu-i de uitat

Noi am plutit prin utopie

Uitând că visu-i nebunie

Că-n fapt eram pe veci legați

De-alte făpturi nevinovate.

Cea care s-a trezit din vis

Ai fost tu, plină de principii

Și fără niciun preaviz

Ai dispărut lăsând un iz

Ce-l simt și azi din mine parte.

 

 1 august 2014

 

 

Nostalgie

 

 

Departe-s clipele când mă jucam

De-a scrie-n vers a mea iubire

Atras de chipuri ce sclipeau

În frageda-mi închipuire.

 

 

Vedeam frumosul peste tot

Pe chipuri, zâmbete-n privire

Adolescenți cu toți eram

Habar ce-i viața nu aveam

Și cu emoții antamam

Cu-o vorbă, două, de puteam

O declarație de iubire.

Roșea și ea, roșeam și eu

Și ne prindeam timid de mână

Obrazu-i cerea mângâiri

Dar hotăram că se amână.

 

 

Și ne-am retras  spre un copac

Nu pentru umbră, de rușine

Ea încercând a-mi fi pe plac

Cătând în jur să nu o vadă

Vreun trecător pornit pe svadă

S-a cuibărit la pieptul meu

M-a sărutat, ca-n prima dat

Și m-a-nvățat cât e de bine.

 

Apoi s-a smuls și-n pas grăbit

S-a depărtat strigând ‘pe mâine!

Te-aștept aicea,  sub copac

Să mă săruți și tu pe mine’…

 

12 august 2014

 

 

Cât de mullt…

 

Cât de mult te-am iubit

N-ai să știi niciodată

Nu ți-am spus-o direct

Doar cumva, voalată.

 

 

Dacă stau și gândesc

Nici n-aveam cum o spune

Te-am văzut doar în vis

Nu-ntr-o lume anume.

 

 

 

Cu o poză de ieri

Sau un  clip într-o fugă

Ce poți să înțelegi ?!

Nu-i icoană, nu-i rugă.

 

 

S-a-ntâmplat în context

E o modă de-a spune

Că în fapt și gândești

Nu-i o stare pe bune.

 

 

Am simțit că-i altfel

De ce-n sufletu-mi zace

Dar de-aici pân la cer

E-un război, nu și pace !

 

 

Am mai spus, n-ai cum ști

O știu alții, din umbră

De ne-am fi întâlnit

A fi-ieșit din penumbra.

 

 

Și aș fi spus, poate-un da

Sau un nu, pe tăcute

E un fel de-a vorbi

Despre lucruri plăcute.

 

 

Astăzi doar amintiri

Îmbrăcate-n regrete

Pe atunci mă-mbătam

Admirat pentru plete…

 

 

 

C-am pierdut, câștigat

N-o pot spune anume

Prea mulți ani au trecut

Să pronunț azi un nume…

 august 2014

 

 

Să fac… ?!

 

Să fac politică în vers ?!

E treabă perimată

Am încercat-o-n ”glas tăcut”

Și m-a costat odată.

 

 

Am repetat-o și mai ieri

Să-mi spun și eu părerea

N-aș spune c-am fost contrazis

Dar a urmat tăcerea.

 

 

Că nu-s în ton cu ce se vrea

Să stea în explicații?!

Țin minte-n Povod eu am spus

În minte-s complicații.

 

Și-am dat și-un sfat, ”Nu vă băgați!

Pe-a creierului unde”

A mele vorbe-mi aparțin

Și n-aveți cum pătrunde.

 

De vi se pare că-s ciudat

Și spun ce nu se spune

Să nu vă temeți, nu-s profet

Nu le luați de bune !…

 

 

Eu vreau doar pace-n jurul meu

Dar cum vedeți nu este

În juru-mi scapără scântei

Când s-or mai stinge,

dau de veste…

12 august 2014

 

 

Gânduri sumbre…

 

 

Gânduri sumbre m-apasă

Nu mă-mpac cu ce sunt

O epavă uitată

Pe un fund de ocean

Unde n-ai cum ajunge

Unde-amintiri zac în van.

 

 

Cin’ să vrea să privească

În ce-aduce-a ce-a fost

Totul pare-o nălucă

Pe un fund de lighean

Unde-o apă murdară

E al ei paravan.

 

 

 

 

 

N-o zărești cu privirea

Nici cu gândul n-o cați

Ce a fost nu mai este

Poate că nici n-a fost

După cum se prezintă

S-o privești n-are rost.

 

 

 

Da, așa cum arată

O epavă privești

De-acel timp ce nu iartă

Ce comori să găsești?!

 

 

Și cum timpul e money

Nici nu te mai oprești.

 

Iar năluca se mișcă-n

Unduiri  de lighean

Arunci apa murdară

Ea se-oprește pripit

Poate vei înțelege

Că și ea a trăit…

 

19 august 2014

 

Gânduri negre…

 

 

Când gânduri negre bat în geam

Cu noaptea ce se lasă

Închid și pleoapele să pot

Gusta acel ”nu-mi pasă”.

 

 

Și stau și-aștept să pot avea

Un  somn, ce nu se lasă

Și-n vis, că-i vis, să pot visa

Că-ntr-adevăr nu-mi pasă.

 

 Dar pleoapele-n zadar le-nchid

Căci gândul nu mă lasă

La ce mă bântuie de-un timp

Să spun că nu-mi mai pasă.

 

 

Și-atunci mă scol și plec hoinar

Prin ploaia ce se lasă

Și tot primind apa-n obraz

Eu simt chiar că  nu-mi pasă…

 

 august 2014

 

 

Un cântec de iubire…

 

vrea sa scriu

Un cântec de iubire –

De mic copil

Mama m-ia dat de știre.

Și m-a-nvățat

Prin vorbe și prin gesturi

Din suflet etalat

Ce-nseamnă-a ei iubire.

Dar am crescut

Și s-a schimbat învățătura

 

 

 

 

 Fără să vreau

Am depășit structura

Văzând ceva

Ce-n jur părea altfel

Și-n grija lor

De-a deturna chiar sensul

Am început să nu-nțeleg

Misterul, nici consensul

Cu cât  creșteam

Mă deruta natura

A unui chip gingaș

Ce întrecea măsura

Mi-a prins privirea

Și am rămas blocat

Ce am simțit

Nu se exprimă în cuvinte

De-aceea m-am și bâlbâit

Doar, parcă, ieri

Noi ne trăgeam de păr

Și ne-ntreceam

În vorbe răutăcioase

Și-acum, nu ca mai an

Ne-am sarutat de bucuria

Re-ntâlnirii

Dar altfel, parcă,

Chiar altfel

Dar am crescut

Cum crește iarba

 

 După ploaie

Și am uitat și de sărut

Și de sclipirea din privire

Și fiecare-n stânga, dreapta

Am privit

Spre roiul de priviri amețitoare

Din noul nost’ statut

Mai libertin

Eram adolescenți în floare

Scăpați de Cerberii

De pe la noi din casă

Eram mai mult pe stradă

Nu în clasă

Prin parcuri, vreau să spun,

Prin Cimitir

Când a-nceput Etapa suferinței

Când tandri și îndrăgostiți

Cu-amici pierduți

Din gelozie

Succese, dar și ne-mpliniri

Și jurăminte

Prin sperjur călcate

O Doamne!,

Parcă nici n-a fost

Căci a trecut

Ca tineri, aruncați în viață,

Noi am schimbat

 

 

 

 

 Nespusa libertate

Și dând de greu

Am capotat

Ce libertate?!

Încet spre cupluri am marșat

La chipuri unice-am visat

Prin jurăminte ne-am legat

Pe ici, pe colo, ne-am speriat

Și uneori am deviat

Privind prin jur

Oftând din greu

Țintind la ce nu e al tău Și uite unde am picat!

Maturi în fapte și greșeli

Un lucru singur n-am uitat –

Prietenia n-am trădat

Și la nevoie-am renunțat

Noi cei de azi

Cei care-am fost acei copii

Da, ast-am învățat

Și n-am uitat!…

 

12 august 2014

 

Să-ți scriu…

 

 

Să-ți scriu ceva proaspăt

Să-ți fie pe plac

Așa mă-ndemnai printre rânduri

Chiar dacă nu-mi place

Să știi că o fac

De câte ori cad azi pe gânduri.

 

 

Dar știi, că nu e, cum vrei tu

Nici cum aș putea a o face

Eu scriu doar din suflet dictând

Și chiar dacă-ți place, sau nu

Când scriu un poem

O fac lângă tine vibrând.

 

 

 

Și văd și imaginea ta

Din vis, sau din poza pierdută

Și-ntreb, oare cum o fi ea?

Așa cum în sufletu-mi zace?

Sau poate, e-așa cum vreau eu

Pe-un cer plin de stele, o stea?

 

 

 

 Nu!, nu e bine ce scriu

Nu asta așteaptă-o femeie

Ea vrea, pe pământ, și o cere

Iubirea ce-aduce-un oftat

Un braț ce strângând-o la piept

Să plângă, de-atâta plăcere…

17 august 2014 

 

 

Am cunoscut…

 

 

Am cunoscut o fată –

Purta numele tău –

Ne-am intalnit pe plajă…

De zâmbetu-i șăgalnic

 

Și-acum îmi pare rău.

 

Avea în el chemarea

Ce-n mare-am mai găsit

La semnul de-ntrebare

Ca doi copii de mână

Spre apă am fugit.

 A fost ea prima care

În val s-a aruncat

Și dispărând sub apă

Fără să știu ce vrea

 

Chemarea-i am urmat.

 

Sub apă nu-i de glumă

Știam ce e un joc

Am prins-o de o mână

Ma prins și ea de gât

Ne-am sărutat cu foc.

Țineam noi răsuflarea

Fără prea mult effort

Ea plină de căldură

Eu, profitam de faptul

 

Că mai făcusem sport.

 

Când, totuși, rezistența

Ne-a pus la încercat Noi am săltat afară

Și la un mic spectacol

Râzând am asistat.

 

 

Ascunși cam mult sub apă

Am fost dați dispăruți

La strigăte de-alarmă

Salvmari intrați în apă

Ne căutau grăbiți.

 

 

 

Ce furie pe dânșii

Să fie deranjați!?

Eu o luai de umeri

Și am plecat, fugind

De-ntreaga asistență,

Am fost aplaudați…

17 august 2014

 

Doar tu…

 

Ți-am spus-o eu odată

Când mai credeam în noi

Tu mi-ai zâmbit șăgalnic

În lacrimi, pentru doi.

 

 

Știam că n-am mai spus-o

Credeam că n-am s-o fac

Tu mi-ai întors sărutul

Nu pentru-a-mi fi pe plac.

 

 

Căci tu simțeai ca mine

Când te strângeam la piept

Chiar dacă din privire

Tu mă rugai s-aștept.

 

 

Și-am așteptat o vară

Și toamna a trecut

Și-alți doi, trei ani, în fugă

Părea că te-am pierdut.

 

 

Și-am înțeles atuncea

Că nu era de noi

Eram mai mult prieteni

Cu sufletele goi.

 

 

Căci tu mi-ai spus adio

Nu pot să fiu a ta

Iubirea am pierdut-o

Și nu din vrerea mea.

 

 

Cel care mă vrăjise

Mi-a spus și el ”doar tu”

Mai simt și-acum în vorba-i

Un neuitat ”te du!”

 

 

N-am înțeles plecarea-i

N-o înțeleg acum

Dar auzindu-i vorba

Mă tem că ești pe drum.

……………………………………

 

 Am înțeles mesajul

Eram și eu pățit

Cândva, tot dup-o vorbă

A plâns, m-a părăsit…

30 august 2014

 

Tumult…

 

Tumultu-i zbucium sufletesc –

Tu-ai pomenit de-această stare –

În versu-ți plin de nostalgie

Am înțeles că-i omenesc.

 

 

Și-am reflectat la ce-am simțit

Când te-am pierdut fără de veste

Căci dacă visu-i utopie

Nu-nseamnă că ai fost mințit.

 

 

 Și eu și tu, sau tu și el

Am cunoscut a vieții fețe

Și ar fi fost chiar nebunie

Să n-acceptăm pierdutul țel.

Tumultul apei-nvolburate

Se manifestă cam la fel…

 septembrie 2014

 

 

Pe ultimul drum…

 

Pe-un ultim drum, doar e firesc

Ajunge omul si la asta

C-o vreau sau nu,

Înseamnă basta

Și-nțelegând, adun un gând.

E chiar firesc la o plecare

Am tot gustat și chiar din plin

Din toate, chiar de-a fost puțin

Eu plec, ca de-obicei, râzând.

 

 

Că sunt și lacrimi e firesc

Nu plâng, eu le ascund în mine

Acolo zac să n-afle nimeni

Și ca și ieri eu plec glumind.

 

 

Plecări au fost, o știi prea bine

Totu-i să pleci lăsând un gând…

 septembrie 2014

 

 

E sărbătoare…

 

E sărbătoare și-i firesc

Să-ncerc și eu o bucurie

Marii am întâlnit mereu

S-aleg din amintiri e greu

 

Mai mult, îmi pare-o nebunie.

 

Eu cat în jur, căci mai trăiesc,

Trecutul nu mă mai îmbie

Dar în prezent mă poticnesc

Spunând direct, știu că greșesc

Iar visu-i simplă utopie.

 

 

Și cat adrese din mai ieri

Și scriu, sau sun, la întâmplare

Surprize n-am cum  provoca

Nici nu m-aștept l-așa ceva

Ce-a fost nu are cum să fie.

 

 

Și-atunci Rachmaninov e-al meu

Și-l pun mereu să se repete

Și-l fredonez, cum pot și eu

Și pe Cioran ’l evoc mereu

Și-aștept ca noaptea să revie…

 septembrie 2014

 

 

 

”N-a fost să fie…”

 

 

O sintagmă preluată

Încă din copilărie

De la unchiul, zis Alexe

Cel cu dorul său de ducă.

 

 

A-nvățat-o-n cursul vieții

De hoinar fără astâmpăr

Când pe drumuri neumblate

A-ntâlnit câte-o nălucă.

 

 

Rod al unui vis utopic

Destrămat pe nu știu unde

S-a întors din a lui cale

Căci știa că iar se-apucă.

 

 

Și se apuca pe bune

De-un nou vis, și mai utopic

Plin de amăgiri, fantasme

Cum putea să nu se ducă?!

 

 

Se-ntâmpla să eșueze

Căzând pradă unei fete

Fat-aceea zis Morgana

Mai ceva ca o nălucă.

 

Intrigat punea-ntrebarea

Cum să piară o visare?!

Renunțând să se frământe

El știa că iar se-apucă.

 

 

Unii cereau explicații

La așa-ncăpățânare

Și-a răspuns ”n-a fost să fie”

Căci așa-i  Dorul de Ducă!

 septembrie 2014

 

 

Tu nu mi-ai spus…

 

Tu nu mi-ai spus adio sau la revedere

Precipitată ai plecat fără de veste

Ți-am spus cândva că totu-i a ta vrere

Dar nu să negi un vis și-a lui poveste.

Poți pune stop spunând c-a fost o utopie

Pe unde ești mă poți păstra în amintire

Să mă convingi c-a fost o nebunie

 

 

Că ne-am lăsat împinși de-o amăgire.

Dar să dispari acoperită de tăcere?!

Doar noi clamam în tandem că suntem prieteni

Mai mult, că suntem unici, fără de temere

Ciudați, cu har, printre ai noștri semeni.

 

 

Da, era o cale de-a salva trecutul

Citind din când în când, cea unică poveste…

12 septembrie 2014

 

 

Doar pentru că…

 

 

Doar  pentru că m-am înșelat

Să nu mai cred astăzi în mine?!

Femei în viață-am adulat

Când n-a mai fost, m-am depărtat

Păstrând doar ce a fost de bine.

 

 

Când am fost eu cel vinovat

Am provocat să mă respingă

Să creadă că s-a înșelat

Că-n fapt nici nu s-a implicat

Nimic să n-o facă să plângă.

 

 

Așa crezând că sunt un Zeu

Eu ocoleam o suferință

Și îmi spuneam că eu sunt

Eu Că-n dragoste nimic nu-i greu

Din contra totu-i cu putință.

 

 

Dar oare chiar m-am strecurat

Senin la orice umilință?!

Atunci mă-ntreb, ce s-a-ntâmplat

Cu cel de ieri, ne-astâmpărat,

Ce azi e plin de pocăință?

 

 

 

Azi n-a fost vorba de amor

Eu am pierdut ce-am spus că-i Sfânt

Pe-al meu prieten călător

Mânat de nu știu care dor

Tot alergând pe-acest Pământ…

15 septembrie 2014

 

 

Cine n-a gustat…

 

 

 

Cine n-agustat o dat’

Ce-i durerea amăgirii

Riscă-un șoc de neuitat

Prin obsesia amintirii.

 

 

Vine când nu te aștepți

Căci erai imun la toate

Membru plin printre adepți

Prea convinși că nu se poate.

 

 

De aceea nu brava!

În amor, imunitate?!

Ce a fost, azi mucava

Nu-i pentru coperți de-o carte

 

 

 

Că ți-a mers, e altceva!

Te-ai scăldat în amăgire

De se-ntâmplă așa ceva

Să te-aștepți la umilire.

 

 

Dacă vraja e cu foc

Nu ai cum scăpa din plasă

Nu e treabă de noroc

Căci ispitei nici nu-i pasă.

 

 

 

Suferă cum e normal

Consecința ne-mplinirii

Nu-i nimic paradoxal

Dragostea-i în legea firii…

16 septembrie 2014

 

 

Când…

 

 

Câd m-a lovit Amocul după tine

Eu în oglindă m-am privit și mi-am zâmbit

Nu eram eu, nu era pentru mine

Și chiar mi-am spus: așa-nceput, așa sfârșit.

 

 

 Și răbdător am așteptat ca timpul

Să treacă, spunându-mi ultimu-i cuvânt

Dar chiar de el gonea ca vântul

Eu n-am primit răspuns, ci doar avânt.

 

 

Și intrigat am căutat în dicționare

O boală tropicala, Doamne Sfânt!

Cu asta m-am ales din Africa-mi, la soare?!

Din dorul ce m-a-mpins spre-acel pământ?!

 

 

Cuvântul e luat chiar din franceză

Cu Kapa-n coadă, bine de știut

El circulă pe orișice faleză

Nu doar prin Africa, cum am crezut.

 

Și te pândește frate pe-unde-apucă

Și nu prea ai cu ce a te trata

Decât să fugi c-un nou ”Dor de Ducă”

Și să-ntâlnești un nou chip, în fața ta…

16 septembrie 2014

 

 

 Ca-ntr-un final…

 

 

Mi-aduc aminte cum, demult

Am hotărât  să o sfârșim…

Întâmplător ne întâlnim

Ca în trecut ne-mbrățișăm

La braț mai facem pași în doi

Nu mulți, doar nu e după noi

Chiar indecent să ne-afișăm.

În glumă, poate chiar serios

De ce a fost ne amintim

Privirea ei o întâlnesc

Și ca și ieri eu îi zâmbesc.

Vorbesc aiurea de ce-a fost

La întrebări nu-i dau răspuns

Și-atunci se-oprește întrebând:

Tu știi ce fetele spuneau?

Că trei condiții întruneai –

Erai înalt, zâmbeai duios

Și ce mai plete tu aveai! –

Și asta-i  tot, mă minunam?!

Nu, mai aveai încă ceva

Chiar dacă asta nu-mi plăcea

Mințeai senin, iar eu credeam…

20 septembrie 2014

 

 

O fi ?!…

 

 

O fi ploaia ce se-anunță?!

O fi toamna ce-mpresoară?!

O fi sufletul gol iară

De-o dorință ne-mplinită?!

Or fi toate laolaltă!…

 

 

Copleșit sunt de-o tristețe

Ce mă-mpinge, nu-mi dă pace

Cei din jur nu au ce-mi face

Nu mă pot urni din bezna

Ce-a cuprins a mea ființă.

 

 

O fi gândul la plecarea

Ce ne este hărăzită

De ce spunem că-i ursită

Versus a mea nepăsare –

Cea reală, sau urzită?!

Nu știu!, oricum nu e bine!

Grav e că n-am  cui o spune

Și de-aș face-o,

Zău, pe bune

Cum ar ști ce se ascunde-n

Labirintul unui suflet?!

22 septembrie 2014

 

 

Mi-e dor…

 

 

Mi-e dor de ce-a fost

Mi-e dor de ce este și nu e

Mi-e dor de ce-ar fi fost să fie

Și de ce nu va mai fi…

 

 

E-o boală la mine cu dorul

Nu uit mai nimic din ce-a fost

Mă leg fără rost de ce este

Cu mâine nu poți tu a ști…

Și-tunci mă întorc la sintagma

Ce-n viață m-a tot urmărit

Aceea cu ”N-a fost să fie”

Și-ncerc supărat a nu fi…

 

 

Dar cum nu e tot ca la carte

Îmi spun că nu poți, toate-a ști…

26 septembrie 2014

 

 vrea…

 

 

Aș vrea sa-ți mai scriu versuri

Dar simt că nu se prinde

Nici toamna pe sfârșite

Și nici plecarea ta

Nu mai mi-adună gândul

Ce-atât te urmărea

Când mai speram că visul

Utopic, dar mirific

Sub pleoapele închise

În brațe te-aștepta.

 

 

În van mai închid ochii

Nimic nu se perindă

În față-i doar pustiul

Lăsat de urma ta

De ce-ai plecat iubit-o?!

Nimic n-o prevedea

Eu chiar trăiam misterul

A ce nu se-ntâmplase

A ce-aș fi vrut din suflet

Să fie vrerea ta.

 

 

 

Și toamna asta, Doamne!

La ce păstrează frunza

De-un verde de smarald?!

Sau vrea, poate, s-alunge

Tristețea-mi creatoare

 

 

 Ce mi-a dictat și versul

Și visul altădat?

Și-atunci?!

Aștept să cadă frunza

De-un galben auriu

S-alerg spre cimitirul

Într-un amurg târziu

Să calc covorul moale

Și să pândesc momentul

Atât de așteptat

Atunci când știu că scrisul

Se-așterne-nvolburat…

 octombrie 2014

 

 

Mai sunt…

 

 

Mai sunt și zile-n care

Ce-i cenușiu dispare

În roșu purpuriu

Când plin de împăcare

Privind departe-n zare

Văd astrul încă viu

Apusul se încinge

Precum privirea mea

 

 Apoi încet se stinge

Chiar dacă-l rog să stea

Pornesc spre el în goană

Să-l prind mai înc-odat

De ce dispare roșul

De cenușiu scăldat?!

Eu am crezut că rozul

Ce ieri a coborât

Pe-a sufletu-mi tenebră

Va mai rămâne-un pic.

Și m-am întors din cale

S-aștept un răsărit

Dar m-am trezit în golul

De tine părăsit.

Când am săltat din pleoape

Și te-am zărit sclipind

Am părăsit temerea

Căci nu s-a-adeverit…

 octombrie 2014

 

 

La mâine…

 


La mâine nu mă pot gândi

Nici nu pot ști cam cum el este

Pământu-i tot ce-am cunoscut

Cu ce va fi, e doar poveste.

 

Nu-i lamentare, nici regret

Cum să regreți întreg trecutul?!

Cu toți avem ceva de spus

Pământu-ntreg ne-a fost avutul.

 

Când mă gândesc la cum am fost

La visele învolburate

La utopii ce m-au hrănit

La slalomul printre păcate

 

 

Cum să mă-mpac cu ce nu știu

Cu-o lume de noi inventată?!

Să las atâtea ne-mpliniri

Ce mai așteaptă o etapă?!

 

 

Nu, nu!, nu-n mâine mă-ntrevăd

Destul că nu știm începutul

Neant a fost, neant va fi

Susțin, pământul ni-e avutul…

 octombrie 2014

 

 

Nicicum nu-i bine!…

 

 

Nu e bine nici cu versul

Nici politică de fac

Am simțit-o nu o dată

Dar continui, mă complac.

 

 

Chiar așa, sentimentalul

Mă împinge, în plin risc

Să declar ce nu se spune

Să mă cațăr sus, pe pisc.

 

 

Să arăt cât de mult sufăr

De iubire de-s respins

Să nu văd cum tulbur ape

Chiar de părul meu e nins.

 

 

Da, respins dacă-i pe bune

Nu la-ndemnul unor inși

Ce nu au nimic cu harul

Poeziei unor prinși.

 

 

E un har ce prinde-n mreje

Suflete de visători

Cu utopice speranțe

Demne de nevăzători.

 

 

 Doar că harul ăst-aprinde

Pe al simțului abis

Sentimente-nflăcărate

Despre care nu s-a  scris.

 

 

Și atunci?!, de ce se bagă

Într-o lume de ciudați?!

Lumea lor, închipuirea

E c-acelor apucați.

 

 

Dar am spus-o, parcă-n față

Eu mai am ceva, nu har

Urmăresc din zbor politici

Cu actori ce n-au habar.

 

 

Unii sunt ca Patapievici

Scriu scornind c-au fost ce nu-s

Alți, ca Pleșu, ca și Gabi

Sus pe Bistrița, în sus.

 

 

Unii-și spun că sunt maeștri

Uită ce înseamnă fum

Când mai joacă Beliganul

Ei cu neamțul, hop la drum.

 

 

Și desfid a noastră vrere

Neamțu-i, neamț, nu e

 Carol n-a fost ca și ăsta?!

Tot creștin e, nu-i păgân!

 

Gospodar ca ăsta nu e

Pe al Daciei tărâm

El ar da chiar România

La dineu, pe un tacâm.

 

 

Dar ce uită-al nostru Werner

Că și noi știm a fura

Și că-n jocul ăsta frate

Pentru Udrea va pleca.

 

 

Bătălia va fi aspră

Cu-n Traian iubit prin Vest

Va susține sus și tare

Că în fond e cel mai ”best”…

 

 

Și atunci n-ar fi mai bine

Să mă las de ce-am spus sus?

Nu, tu, versuri îndulcite

Nu, politici ce-au apus…

 

 

Să ne-ntoarcem l-ale noastre

Eu, la anii ce i-am strâns

Ei, la vechile metehne

În politică, la plâns…

octombrie 2014

 


 Toamnă cenușie…

 

 

Toamnă cenușie

Spune-mi unde-or fi

Galbenul și roșul

Cu-al lor iz fatal

Să atac cu versul

Fără-a fi banal

Inima de piatră

Ce m-a subjugat

Chipu-i fără seamăn

Glasu-i de cristal

Mersu-i de felină

De pe-un mal astral

Ce-a rămas în urmă

Printre amintiri

Unde-un Dor de Ducă

M-a făcut să fiu

Blond fără măsură

Printre negri vii

Unde o metisă

Mi-a strigat  ”Revii!”

Uitând că-i din stâncă

Cum a vrut a fi

Când seara la lună

Mi-a spus printre alte

 

 ”Nu, nu te pripi!”

Cu gândul acolo

vrea sa fiu trist

Dar unde e frunza

Cu ten auriu

Să smulgă din suflet

Ce zace-ncă viu

Să pot chiar să plâng

Înotând în pustiu…

 

 

Dar glasul cu-acel

”Să revii!”

Răsună șoptindu-mi

”Ce-ai fost, n-ai să fii…”

 octombrie 2014


 

Nu regreta…

 

Nu regreta ziua de ieri

Nu-n plâns găsi-vei amintirea

Ce-a fost, a fost, nu va mai fi

Cel mult gusta-vei amăgirea.

 

 Erai mai altfel decât ești

Să nu uiți anii ce trecură

Pe-atunci erai un blond pletos

Ce scrii, tu, azi, e doar lectură.

 

 

Amestec din ce-ai fost, ce ești

Un ”Amalgam” ai spus că este

S-ascunzi tristețe-ai scris ”Postum…”

Și s-a iscat,…ce mai poveste!

Ziua de mâine-i în program

Apar ”Antume-ntr-un final…”

Dar gându-ți zboară la ce-a fost

Iar scrisu-ți sună cam banal.

 

 

Și rupi, cum ai făcut demult

Ce-aveai de spus spuneai în față

Erai ciudat, erai credul

Ce dăruiai era pe viață.

 

 

Un singur drum mi-a mai rămas

În proză-i ultima-ncercare

Versul mi-a fost de-adolescent

Iar proza-am scris-o-n disperare…

 octombrie 2014

 

 

Mă plimb…

 

 

Mă plimb prin ce-a fost viața mea

De la copil la senectute

Vreau să aleg doar pagini dragi

Pe cele rele, la pierdute.

 

 

Nu-ntotdeauna reușesc

Nu-i internet cu-o deletare

Le arhivez, n-am ce să fac

Să zacă rău-n așteptare.

 

Viața frumoasă m-a-nsoțit

Chiar și în clipele ”fatale”

De mă certau când eram mic

Citeam pe fețele lor jale.

 

 

Vacanțele pe la bunici

Ce să mai spun?! O nebunie!

Doi cai, adevărați, și-un bici

Și colțunași, după-o prostie.

 

 

Era pedeapsa cea mai grea

Făcea bunica, chiar și-n noapte

Lingeam smântâna ce curgea

Și ascultam ale lor șoapte.

 

 

Dar am crescut și-am așteptat

Să fiu și eu parte din ”lume”

N-a fost chiar simplu, pe cuvânt

Adolescenții-s sclavi unor cutume.

 

 

M-au pus să-i spun că o iubesc

Era drăguță, rea de gură

Toți se-mbulzeau în jurul ei

S-o plimbe doar o tură.

 

 

Ce-a fost, a fost, căci m-a plesnit

Speriat, eu am sărit cu gura

Am strâns-o, sărutat cu foc

Da-n ochii ei am citit ura.

 

 

Normal, am fost aplaudat

Ea a fugit în lacrimi

Eu după ea, ca un smintit

Nu prea știind nimic de patimi.

 

 

Și Doamne!, cât am pătimit

Umblând s-o îmbunez oleacă

Ea s-a oprit și m-a plesnit

”Iubirea ca să-ți treacă”.

 

 

Spun sincer, chiar n-am mai putut

Și-am prins-o după umeri

 Ne-am sărutat, cât a durat?

Cum mai puteai să numeri.

 

 

Eram erou, eram înalt

Cu-amici ștrengari tot dând din coate

De-atunci, crescând, am învățat

Că-n viață orișice se poate.

 

 

Adolescența-a fost un vis

Cu sport, cu fete, cu de toate

Frumos a fost când am intrat

La Poli fără-a da din coate.

 

 

Și uite, altceva frumos

Pe-o bancă răsfoind notițe

Un chip de înger travestit

Ce mi-a dus gândul la fetițe.

 

 

Și-am spus o vorbă lui Orest

”Ce zici?, mă bag?”, vorbă curentă

”E-o încuiată, pentru tine-un vis

Încearcă să o faci atentă…”

 

 

”Am mai pățit-o eu cândva

Nu mă lua cu tonu-ți hâtru

De data asta-i altceva

Nu vreau s-o-ncurc să fie teatru.”

 

 Nu, n-a fost teatru, pot s-o jur

Nici vorbe nu găseam a-i spune

Eu până-n noapate o-nsoțeam

Prin parcuri, se-ntâmpla să tune.

 

 

Nu, nu-i metaforă ce-am spus

În parc, la Rigoleto se-ntâmplase

Cu Goangă și Bădescu la un loc

Nu am convins-o-n brațe să se lase.

 

 

Ploua, tuna, cvartetul era-n floare

Apa curgea pe noi fără zăbavă

N-aveam ce face, ne-am apropiat

Și-am sărutat imaginea ei gravă.

 

 

Cu ce reproș ea m-a privit

Când la un fulger m-a privit în față

Atunci în sine am zâmbit

Și-am înțeles că ne-am legat pe viață.

 

 

Și a urmat frumosul cel matur

Și câte alte și mai câte

Dar mi-am propus să uit pe loc

Din unele ce-au fost ”urâte”.

 

 

Doar n-am să mă apuc să scormonesc

Arhivele cu știri pierdute!

 Frumosul meu a fost frumos

Cu restul, mă confrunt doar pe tăcute…

 octombrie 2014

 

 

Tristețea clipei…

 

Tristețea clipei ce-a trecut

Prezentă este încă

Ea prin amploare a-ntrecut

Durata ei de stâncă.

 

 

Când spui o clipă, spune tot

E-o clipă pământeană

Ea se ascunde și nu pot

S-o smulg, nu-i buruiană.

 

 

Se-ntinde peste zile, nopți

Și numeri lunile, chiar anii

Și-oricât ai vrea să uiți, nu poți

Zadarnice strădanii.

 

 

 Și cauți, și încerci mereu

O nouă clipă-n viață

Și noaptea când e și mai greu

Ți-e sufletul de gheață.

 

 

Căci n-ai un gând să-l încălzești

Prea lung e labirintul

Clipa aleargă, n-o găsești

Să-i domolești avântul.

 

 

Iar timpul trece nemilos

Chiar de-l măsori în clipe

Și-mbătrânești fără folos

Și-aștepți să prinzi aripe…

 octombrie 2014

 

 

Durerea vorbelor…

 

 

Durerea vorbelor scăpate

În graba unor lămuriri

Poate stârni furtuni ce lasă

Urme adânci în amintiri.

 

 În amintiri ce vor rămâne

Când vei privi ziua de ieri

Când întrebând, răspunsul fi-va

Ce nu poți ști, de ce să ceri?!

 

 

E-o logică-n acele vorbe?!

O răzbunare fără rost?!

Căci par fi spuse într-o doară

Făr-al gândirii adăpost.

 

 

Dar ce faci când la supărare

Gândirea e-un copil orfan?

Accepți și vorbe aruncate

Din umeri dând, c-ar fi în van?!

 

 

Depinde de la ce pornirăți

Ați fost prieteni, sau, un pic?

Din ce-am crezut că a fost mare

Se pare că n-a  fost nimic.

 

 

Atunci e clar cine-i de vină

Ești tu, naivul păcălit

Căci n-ai văzut hramul ce-l poartă

Așa-i când omul e pripit…

12 octombrie 2014

 

 

 Derută, sau decepție?…

 

 

Alt titlu, sincer, n-am găsit

Să fie vârsta-naintată?!

În lumea leată cu-a mea fată

Sunt ca străinul rătăcit.

 

 

Mai sunt câțiva ce cred că sunt

Mânat de amintiri, de vise

Că nu-nțeleg c-au fost prescrise

Că pentru ei sunt un cărunt.

 

 

 

Oi fi la păr și nu-mi stă rău

Căci sufletul și mintea-s treze

Mă-ncumet sus, pe metereze

Să-L chem la noi pe Dumnezeu.

Că nu e dreptul meu s-o fac

Nu m-au văzut făcând o cruce

Dar Crucea mea cine o duce?

Eu din pruncie-o duc și tac.

 

 

Că am și calde amintiri

Sau vise încă ne-mplinite

Chiar dacă sunt răstălmăcite

Nu-nseamnă că-s doar amăgiri.

 

 De-acolo-am tras seva în mers

Cu pași mărunți pe-aceste plaiuri

Și-am construit a mele Raiuri

Ce zac în suflet, nu-s de șters.

 

 

Că îndrăznesc să privesc sus

Că-mi ridic pleoapele spre soare

Că-n ochii mei văd doar splendoare

Că-mi place viața, am mai spus…

15 octombrie 2014

 

 

Din ciclul ”Antume-ntr-un final”

Mai și glumește omul, nu?…

 

 

Mi-ai spus…

 

 

Mi-ai spus să nu mai scriu în vânt

Să m-adresez, cui vreau, pe față

Să știe ”ea”, să știu și eu

Doar n-ai să-mi spui că-ți este greu

Să fii exemplu, o povață.

 

 

Povață cui?, m-am întrebat

 

 

Surprins de-așa curiozitate

Vrei să strig tare cine-i ”ea”?!

Nu sunt convins că i-ar plăcea

Să etalez o noutate.

 

 

Nu pare că sunt chiar în vânt

Așa cum scrii, cin’ să se simtă?

Nu sunt naivă, cred c-o știi

Cu mine sincer poți să fii

Și să nu-mi spui că e vreo sfântă.

 

Pe-acest pământ nimic nu-i sfânt

Cum poate fi o pământeană?!

 

 

 

Deci recunoști, nu e doar vis

Reține, chiar acum ai zis

Să fie oare-o africană?

 

 

Căci de nu-i sfântă,-i pe pământ

Precum femeile, de-o teapă

Doar le-am văzut cum ele sunt

Cu mlădieri, n-au păr cărunt

Ci doar priviri care înțeapă.

 

Ei, asta-i bună, chiar de-i vis

Pot să m-opresc mult mai aproape

Nu-i dor de ducă, sunt și-aici

Și-oricât ai vrea, nu poți să zici

Că nu pătrund chiar și sub pleoape.

 

 

 

 Ei, vezi, aici am vrut s-ajung

N-o mai lua pe ocolite

Măcar pe vreuna o cunosc?

Chiar, aș păutea s-o recunosc?

Să nu-mi răspunzi pe negândite!

 

 

Am și eu dreptul să nu mor

De o meteahnă feminină

Ca-n cercetare-un curios

Nu se oprește, nu-i sfios

Curiozitatea îl animă…

16 octombrie 2014

 

 

 

Cea Mică…

 

 

Maria cea Mică, aș

a am să-ți spun

Nu mai am timp să văd cum mai crești

Cu ochi-ți privind parcă-asculți din povesti povești

 

Păstra-voi imagini în ultimul drum

Cu tine în brațe-o bunică zâmbind

Cu ochi ce trădează-a iubirii parfum

Cu-n gând spre Fecioară, încet murmurând

 

 

 ”Ai grijă Prea Sfântă, de unicul prunc

S-o văd pe Maria, cum crește râzând

Cum face năzbâtii, cum noi toți iertând

Cum viața-i se umple cu numele-Ți Sfânt

Fecioară și Mamă-ntre Cer și Pământ…”

 17 octombrie 2014

 

 

Între Cer și Pământ


 

Între Cer și Pământ

E un drum de-ntrebări

La a căror răspuns

Îl găsești doar în Cer

De-unde nu se-aud voci

De prieteni plecați

Căci în lumea de-Apoi

Noi suntem cei uitați

Ce prieteni, ce frați!

Nici în vis nu apar

Să ne facă mai clar

Cum e cu acest drum

Cu tichetul ”one way”?

Chiar de nu ne-o plăcea

 

 Să n-avem un cuvânt

Să ne-ntoarcem de-om vrea

Colo jos, pe Pământ?!

Unde-i plin de minuni

Ce cu ochi le vedem

Unde visuri se nasc

Chiar de sunt utopii

Unde vrem să uităm

Chiar eșecuri, doar știm

Că nu-orice prevedem

Unde iar o pornim

Căci nimic nu-nvățăm

Și-nspre culmi de argint

Visuri noi înălțăm

Făr’ să vrem să zburăm…

18 octombrie 2014

 

 

 

Ce-ar putea?!…

 

 

Ce-ar putea să m-atragă

Când atâte-am văzut?!

Dus de dorul de ducă

Pe-unde nici n-am crezut

Am simțit cât de-ntinsă

 

 E planeta Pământ

Cât de plină-i de farmec

Un imens zăcământ

Care darnic ți-arată

Lucruri ce n-ai visat

În culori curcubee

Ce din Cer au plecat

Și apoi, varietatea

Nu sunt două la fel

Chit că-s țări, sau orașe

Sau păduri, câmpii verzi

Ape repezi, sau lacuri

Sau un munte pleșuv

Ce sfidează căldura

Unui Ecuator

Unde triburi uitate

De războinici pletoși

Se adună în cete

Să se-ncingă în joc

Sau o listă cu locuri

Unde-s altfel de flori

Unde vezi animale

Fioroase, sorbind

Cu gazele fragile

Apa dulce ce-aduce

A-nfrățire pe loc

Multe sunt încă-ascunse

Ce puțin am umblat!

 

 Ce-au lăsat vechi popoare

În vestigii ce zac

Ascunzând printre pietre

Explicații ce tac

Dar oceanele lumii

Mângâind ce-i pământ

Cu o dragoste mare

Pentru  ce este Sfânt?

Căci Pământul nu-i piatră

E lăcaș pentru om

Unde-și face el vatră

Și un Dom, pentru Domn

Ce-ar putea să m-atragă?!

Infinitul din Om

Căci și El face parte

Din acest Babilon…

18 octombrie 2014

 

Când aud…

 

 

Când aud de durere

De-orice fel fie ea

Uit de mine, de tine

Căci în jur ce se-ntâmplă

 

 Îmi arată că lumea

E mai mult decât rea.

 

Lumea, ca lume

Cea umană, din ”noi”

De făpturi ce nu văd

Ce se-ntâmplă-mprejur

Căci se-ntâmplă la ”voi”

Unde sunt și nevoi…

 

 

Doar atunci când simțim

Că dureri ne-au ajuns

De-orice fel, am mai spus

Noi privim împrejur

Și nu ținem ascuns

Ce dureri ne-au pătruns.

 

 

Atunci știm ce nu-i drept

Și-acuzăm un sistem

Pe un plan zis global

Semnalând că nu-i drept

Și că pare-un blestem

Ca și noi să avem.

 

 

Dar uităm c-avem frați

Și surori, chiar și veri

Pe-unde-au tot jefuit

Cei ce azi sunt OK

 

 Că de rău n-au păreri

C-au putut strânge-averi.

 

 

Prin Muzeele Mari

Ale lumii comori

Le-admirăm încântați

Dar uităm de-unde vin

Din milenii, sudori

Ce trezesc și-azi fiori…

21 octombrie 2014

 

 

Toamnă tristă

 

Că spectacolul de aur

Ce-l dau frunzele-n cădere

Este sursa ce mă-mpinge

La visare, am mai spus-o

Căci tristețea ce mă-ncinge

E-o tristețe creatoare

De iubire disperată

 

 

 De-o utopică visare

La ce-n jurul meu se-arată

Chit că-i soare, chit că-i umbră

Într-un joc de-a du-te, vino

Luminând sau ascunzându-ți

Chipul tău, iubită fată.

 

 

Și-atunci văd un chip de zână

Și-aleg vorbe-nflăcărate

Și-aștept zâmbetu-ți s-arate

Un răspuns la-a mea chemare

Iar de-ntârzie simt lacrimi

Care sufletul ’l-îneacă

Și o iau din nou cu vorba

Și mă leg de chipu-ți gingaș

De privirea-ți însetată

De-al tău mers plutind pe ape

Ce mă cheamă, mă îndeamnă

Să întind brațu a chemare

 

 

Să-mi răspunzi ca altădată.

Dar cu ce se-ntâmplă-afară

Când în pom frunza-i tot verde

Când nici vântul nu o smulge

Și nici ploaia n-o stârnește

Cum să guști acea tristețe

Care naște-a mea visare

Ce de dragoste-mi vorbește

 

 

Unde ruginiul toamnei

Chiar în suflet poposește

Și-n culori de curcubee

Labirintu-l luminează

Și privirea mi-o stârnește

Înspre ce n-a fost vreodată…

23 octombrie 2014

 

Azi mă-ntreb…

 

Azi mă-ntreb, ce mai am?!

Ce cusur am aflat

La ce-n jur mă apasă?

Că am fost cusurgiu

Că mai sunt, hai c-o știu

Dară azi, chiar așa

Cine, ce-a mai făcut

De m-a-ntors la ce-am fost

Să nu-mi placă nimic

Și să spun că nu-mi pasă?

Chiar să fie vreo Ea?

Poate vreuna din Ele?!

Parcă m-am lecuit

De citit printre Stele!?

Mi-am tot spus că-s la fel

 

 Că-s sătul de belele

Sunt destule-ale mele

Să mă simt surghiunit!

Dar se pare că-n fapt

Totu-i spus la beție

Cea ce-apare-ntr-un vis

Chiar utopic să fie

Când devii dependent

Doar de una din Ele

Și te-ntorci de pe-un drum

Ce-a fost cel de pe urmă

Și o iei, ca noi toți

Mulți ne iau de ne-toți

Chiar de și-Ele aleg

Doar pe unul din Turmă…

28 octombrie 2014

 

 

Toamna…

 

Toamna nici n-a început

Să-mi stârnească scrisul

Și spășită mi-a furat

Bucuria, visul

Ploaia, vântul s-au pornit

 

 Zăpada, ici-colo

Și-au smuls frunza, verde crud

Așternând cât-colo

Un covor murdar și trist

Ce-mi stă la picioare

Unde-i aurul ce-mi da

În suflet ardoare?!

Cum să scriu povești de-amor

Cu gândul la tine?!

Eu de dragoste vorbesc

Doar când fierbe-n mine

Când un galben-auriu

De-a toamnei culoare

Pârjolește-al meu gând

Cu a sa splendoare

Du-te ploaie, du-te vânt

Zăpada să plece!

Dați-mi toamna înapoi

Scrisu-mi să nu sece…

24 octombrie 2014

 

 Ciudații

 

Ciudații ce sălășluiesc în noi

Ne-apropie și-apoi ne-aruncă

Care-ncotro, pe-orbite noi

Nu-n tandem, nu în doi

Plasând regrete-n spații noi

Unde doar timpu-alunecă

Nestingherit pe unde.

 

 

Aici, pe noile orbite

Se-nvârt privindu-se mirați

De la distanță

Își fac și câte-un semn discret

Ca o chemare

Precum un vis utopic

De pe Tera.

 

 

Mai mult, se-ntreabă chiar

Dac-au ajuns pe-orbite diferite

La ce-a servit lansarea?!

Puteau rămâne și acolo

Departe, dar aproape laolaltă

Uniți prin har și nu, politici

Legați ca-n tandem, câteodată…

29 octombrie 2014

 

 

Obsesia nemulțumirii…

 

Că-s cusurgiu, nemulțumit

O știu și eu, o știi și tu

Să fie chiar un fel de-a fi?!

Să fie-un modus de-a trăi?!

Impus de anii ce-am trăit

De câte-n fapt am suferit

De multe-n care am greșit

De cât de-ușor am cucerit

De lumea care m-a vrăjit

Ce pe Pământ am întâlnit

De visul ce m-a îndârjit

Chiar de utopic încolțit

Dar niciodată obosit

Făcând abstracție de sfârșit

Iubind noțiunea Infinit

Și-un dor de ducă însușit

De mic copil asimilat

De l-al meu unchi cam apucat

De-ale lui basme fermecat

Și vorba lui ”n-a fost a fi”

Spre-a o lua de la-nceput

Visând la ce n-am mai văzut

Uitând eșecul, ca făcut…

 Să fie tot ce-am etalat

Motiv de-al meu nemulțumit?!

Sau sunt așa cum m-am născut

Cu ce-un Destin, m-a pricopsit?!…

 noiembrie 2014

 

 

It’s time…

 

 

Că vine-un timp pentru plecare

Nu-i noutate, toți o știm

E-un ”Dor de Ducă” la final

C-un drum mai lung, făr-amânare.

 

 

Cum c-a muri nu-i ceva nou

Ce bine-a spus-o-n vers Serghei

Dar hâtru-a mai adâugat

Nici c-a trăi nu e mai nou.

 

 

O definiție-n dilemă

Ar spune-o cei ce-ar sta pe loc

Dar când ești sclav al dorului de ducă

Plecarea nu e chiar problemă.

 

 Și-atunci începi ceva firesc

Și dai delite pe ce-i de șters

Dar simți un gol ștergând trecutul

Plin de frumosul pământesc.

 

 

Și-ncepi să tragi de timp, blazat

Iar pe Esenin îl așezi în rafturi

Pe vremea lui o fi fost modă

Acum îți pare deplasat…

 

 

Și-ncep să mă gândesc pripit

Dar nu spre-un infinit necunoscut

Spre-un țărm de apă nesfârșită

Pe-acest Pământ, ce-tâta l-am iubit !

 noiembrie 2014

 

 

Am cântat…

 

 

Am cântat prietenia

Cu-a ei iz de infinit

Am legat-o de iubire

Ca de-o soră cu sfârșit

Că prietenia-i sfântă

Am și scris pe-un piedestal

 

 Dar tot repetând ideea

Am simțit un gust banal

Drept, nu așteptam doar vorbe

Eu chiar o și practicam

Da-n răspunsurile multe

Recunosc, mă-mpiedicam

Mă luau drept o relicvă

Vremi pierdute-o aminteau

Mi se cam spunea în față

Dar părerea-mi, asmuțeau

Și mi-am spus la întristare

Că-s intrus în lumea lor

Că-n a mea interpretare

De ce-am fost, mi-e tare dor…

 noiembrie 2014

 

 

Azi sunt trist…

 

Azi sunt trist, pe bune

Ce s-o fi-ntâmplat?!

Vreuna din corăbii

S-o fi înecat?!

Știu c-așa se spune

Când te uiți pierdut

 

 Dar eu cat în suflet

Și-mi răspunde mut.

Nu mă-ntreb retoric

Chiar aștept răspuns

Sufletu-mi scâncește

De un dor străpuns.

Dor de ce, de cine?

Cineva mai drag?!

Se îneacă-n lacrimi

 

Se aude vag.

Nu, n-o scot la capăt

Ăsta nu-i răspuns

Și m-ascund sub pleoape

De tristeți pătruns.

Ce o fi acolo

De nu mă-nțeleg?!

Din așa tăcere

N-am ce să dezleg…

 noiembrie 2014

 

 Trecutele iubiri…

 

Trecutele iubiri

Trecute, nu tăcute

Răsună și-azi în pieptul meu

De nimenea știute.

Sunt zile-n care

Aud șoaptele stinse

Se laudă cu-a lor amor

Din amintiri nestinse.

Dar parcă n-o spun cum a fost

Orgoliu-n fiecare

E un remember nechemat

De cel în disputare.

Căci știu și singur cum a fost

Și mustăcesc în șagă

Ba chiar încep să mă-ndoiesc

De amintirea-mi vagă…

 noiembrie 2014

 

 

Surpriza…

 

 

Surpriza vine tocmai când

Mă lăudam că sunt în formă

Dar mingea s-a oprit în bară

Iar golul nu s-a-nscris în normă

Făcusem planuri să ajung

Să stăpânesc chiar a mea soartă

Și i-am promis să-i fiu toiag

Să n-o las singură s-adoarmă

Și-am fost convins că știu ce spun

Că vorba-i literă de lege

Dar când se-ntâmplă să bravezi

Nu are cine să dezlege

Și panica pătrunde în pridvor

Și bate insistent la ușă

Iar vorbele-și pierd rostul lor

Și eu rămân tăcut, pe tușă

11 noiembrie 2014

 

 Nu vă mirați…

 

Nu vă mirați că tot mai scriu

V-am spus că-s terminat, se pare

Am fost un sclav, de când mă știu

Al scrisului, și azi mă doare

Și-o fac, se pare, din impuls

Precum fac sclavii lăsați liberi

Încerc, dar nu pot de-alții să fiu smuls

Din ce-a fost har dat celor tineri

Că sunt, dar nu mă simt bătrân

E vina celor ce m-ascultă

Căci ei mă fac să tot amân

Această stare-atât de-ocultă…

13 noiembrie 2014

 

 

Iar sunt prins…

 

 

Iar sunt prins de-un dor nespus

De-a mea libertate

De-a păstra în mine-ascuns

Crezul de dreptate

Colo-n suflet stea tăcut

Nimeni să nu știe

 

 

 Căci scăpat printre scaieți

Din zbor cade-n vrie

Și scaieți-l încolțesc

Să strivească focul

Cât a stat crezu-mi ascuns

Și-a păstrat norocul

De-a fi singur cu-al său păs

Mocnind pe tăcute

Colo-n suflet întristat

Visând neștiute

Da, am spus că-mi este dor

De-a mea libertate

De a păstra de lume-ascuns

Tot ce-n suflet bate…

14 noiembrie 2014

 

Tristă Duminică…

 

Tristă Duminică

ne-așteaptă pe toți

Frați și prieteni

ne-om bate  Și-unii și alții

de ”ură” împinși

 

 Vor scrie-un cuvânt

”libertate!”

Ca-n sport invocând

greșeli de-arbitraj

Vor curge injurii

de toate

Și noaptea-n nesomn

vor face alt plan

de luptă cu-așa

”nedreptate”

Și-un nou ciclu  porni-va la drum

Revanșele-s mult

căutate

Iar chibiți isteți

Mai ieri chiar huliți

Ca Phoenix vor ști

a renaște…

15 noiembrie 2014

 

 Chiar dacă…

 

 

Chiar dacă orizontu-mi s-a oprit

Căci pași-mi nu mai vor să meargă

Eu nu disper că totul s-a sfârșit

Având în spate-a mea cometă dragă.

 

 

Și ea odat’ cu mine s-a oprit

Și-așteaptă s-o privesc prin suflet

Acolo unde-n taină ea s-a cuibărit

Păstrând cu sine un trecut, și-un urlet.

 

 

O constelație, aș spune-ntr-un cuvânt

De stele ce m-au fermecat odată

Lucind sprințar ca-n pomul de Crăciun

În care toate farmecă, nu doar o fată.

 

 

Sunt amintiri ce-n viață-mi au fost stele

Și-oricât de vagă-i strălucirea lor

Ele-mi îndreaptă gândul înspre ele

Iar eu zâmbesc, la gândul c-am să mor.

 

 

Da, orizontul static nu-i sfârșitul

E doar o nouă stare-n felul său

Coada cometei e avutul

Ce-nchide-n ea tot dorul meu…

15 noiembrie 2014

 

 Vreau…

Vreau să sting tristețea

Ce m-a copleșit

Să zâmbesc la soare

Dar nu-i de găsit

Stă mai sus de nouri

Pare supărat

Prea mahmur mi-e chipul

Sufletu-i uscat

Nu prea înțelege Nici nu-i de-nțeles

Stă ascuns și-așteaptă

Din impas să ies

Ce te-apucă frate?!

Parcă îl aud

Să-i răspund nu-mi vine

Și rămân tăcut

Știe el ce-nseamnă

Visul spulberat?!

N-a fost utopie

Vis adevărat

 

 

Vis de toamnă tristă

Noaptea l-a țesut cuibărit în suflet

Ziua s-a pierdut

 

 

Cum să-i mai dai viață

Beznă-i în priviri

Nu mai văd nici chipul

Tristei amăgiri…

17 noiembrie 2014

 

Daris Basarab alias Boris David

București

2014

 

http://www.darisbasarab.com/centru/antume.pdf

 

25 Aug
2016

Daris Basarab alias Boris David: Post Postume

 Daris Basarab alias Boris David

 Post Postume

 

Mă-ntorc…

 

Mă-ntorc,…la ce?!

La ce am fost cândva –

Când orice vis ocult,

În gol se avânta…

 

 

Cu capu-n nori

Pluteam în utopii – În lumea de nebuni,

În care parcă-s vii.

 

 

Acolo nu sunt legi, Şi nici principii noi –

Acolo te dezlegi

De jurăminte-n doi.

 

 

Prietenia?!…vai!

Ce vorbă-n desuet!

Îi spui că ’am plecat’,

Sau simplu…’te aştept’…

 

 

N-o crezi nici tu,

La fel, nu crede ea –

O întâmplare doar,

Ca-n vis, vă va lega.

 

Veţi încerca în van,

Să vă şi regăsiţi –

Dar faţă-n faţă stând,

Veţi fi doar stânjeniţi.

 

Acolo, da! E cool,

N-ai amintiri de scris –

Nici remuşcări nu sunt,

Căci totul e prescris…

12 februarie 2014

Nu ştiu dacă…  

 

 

Nu ştiu dacă voi mai scrie,

De mă-ntorc să fiu ce-am fost –

Am trăit ca-n poezie,

La o vârstă cu alt rost.

 

 

Chiar de şi atunci scriam eu,

O făceam să mă complac –

Astăzi scriu, zic, poezie,

Şi încerc să fac să plac.

 

 

Pe atunci zâmbeam, pe bune,

L-al meu vers prea înrimat –

Astăzi mă aplec smerit eu,

L-albul stih eliberat.

 

 

Tineri plini de armonie,

De talent de-nvidiat –

Liberi scriu o poezie,

Cu un conţinut mascat.

 

 

Stai şi te frămânţi cât zece,

Cauţi gândul să-l dezlegi –

Ce vrei Gurza, ce vrei Dimi,

Ce vreţi toţi, cum să alegi?!

 

 

Alte legi, ce ne-nspăimântă –

Pentru voi, e-un joc sublim –

Astăzi voi purtaţi cununa,

Ce n-am da ca voi să fim…

13 februarie 2014

 

 

În Postume…

 

 

În Postume, vii…sau moarte,

Am scris şi lacrimogene –

M-am pierdut în vremi pierdute,

Ca în noaptea de sub gene.

 

 

Am plâns moartea cea haină,

Ce mi-a smuls amici din suflet –

Am cântat iubiri eterne,

Ce ţâşneau din al meu cuget.

 

 

Toate au fost pământene,

Cu speranţe, cu confuzii –

S-a-ntâmplat să cred în ele,

Confundând simple aluzii.

 

 

Dar mi-au dat prietenia,

Unor oameni de poveste –

Erau tineri, plini de vervă,

Erau ce azi, nu prea este.

 

 

Toţi cu cântecul pe buze,

Aşterneau totu-n poeme –

Şi-asumându-şi libertatea,

Construiau visuri boeme.

 

 

De-oi cerca să las ’postume..’,

Să mă-ntorc la vremi apuse,

Toate cele pomenite,

Ca de vânt s-or lăsa duse…

13 februarie 2014

 

 

Lumea-n care…        

 

 

Lumea-n care-am poposit

Vrând să-ngrop trecutul

Chiar dacă am fost primit

M-a plesnit cu cnutul.

 

 

E mai altfel ca a mea

Plină de ispite

De te-ncumeţi să şi guşti

Şansele-s finite.

 

 

Crezi c-ai prins ceva în zbor

Vremea e grăbită

Iute sufletul îl dai

Pentru o ispită.

 

 

Lumea Nouă e altfel

Nu are iertare

Chiar ispita-ţi spune clar

Că-i prostie mare.

 

 

Şi-asta fără de ocol

Chiar în văzul lumii

Ce n-ai da să te întorci

Iar la sânul mumii.

 

 

Şi ai face-o de-ai putea

Dar ţi-e peste mână

Şi sperând că s-o-ndrepta

Spui că se…amână.

17 februarie 2014

 

 

Cine…

 

 

Cine viaţa a-ndrăgit

Şi-o iubeşte încă

Va rămâne dependent

De-a ei vrajă-adâncă.

 

 

Cine ne-a făcut ăst dar

E o întrebare

Dacă-i dar, să-l onoram

Orice dar e mare.

 

 

Viaţa-ntreagă-i un mister

Ne-nţeles el pare

Totuşi, e ceva real

Făr’ asemănare.

 

 

Chiar şi-n suferinţă e

Urmă de speranţă

Toţi se roagă pentru-o zi

Ca de o vacanţă.

 

 

Nu e drum să-l poţi dori

Când duce niciunde

Viaţa-i viaţă, e aici

Dincolo-s doar unde.

 

 

Aici dragoste, trăiri

Fizica-i o joacă

”Dincolo”, îl construim

Doar să ne şi placă.

 

 

Dar departe n-am ajuns

Totul doar visare

Cu „Aici” ne bucurăm

De-o rază de Soare…

18 februarie 2014

 

 

 Zic că m-am întors…

 

 

Zic că m-am întors

Dar nimic nu-mi pare

C-ar fi cum a fost –

 

 

Amintirea moare.

 

Nu e cum ştiam –

Unde-i lumea-n care

Visul se-mplinea

Alergând spre zare.

 

 

Şi acum visez

Câte-n lună, stele…

Dar nu regăsesc Sclipiri, ale mele.

 

 

Mă întreb, ce-a fost,

Oare-a fost pe bune?!

Dacă nu a fost,

Cine-mi poate spune?

 

 

Şi atunci mă-ntreb:

La ce a mă-ntoarce?!

Gândul la ce e,

Creierii mi-i stoarce.

 

 

 

Dar şi de rămân,

Cine-s eu anume?

Cel ce-am fost cândva?

Cine să m-adune?!…

21 februarie 2014

 

 

 Ce mult…

 

 

Ce mult te-am iubit

N-ai să ştii niciodată –

Nu-n ceea ce-am scris

Simţirea-mi stă toată.

 

 

Cu felu-mi de-a fi

N-o spun niciodată –

Căci totu-n priviri

Ascund eu de gloată.

 

 

Doar noaptea o strig –

Mi-o dă libertatea –

Prin visuri plutind,

Cu imunitatea.

 

 

 

Atunci, chiar şi tu,

Asculţi fermecată –

O spun, chiar o strig –

Căci lumea-i plecată.

 

 

Şi-n vis, că e vis,

Se-ntâmplă de toate –

Şi tu îmi răspunzi,

Că totul se poate.

 

 

 

Iar eu, te ascult,

Cu pleoapele-nchise –

Să nu mă trezesc

Uitând cele zise…

23 februarie 2014

 

 Noaptea Mărţişorului…

 

 

Nu mi-e în fire să ofer

Simbolul unor amintiri –

Stângaci cum sunt, de felul meu,

Nu mă supun la amăgiri.

 

 

M-am învârtit şi am gafat

Cercând să-mpac lumea din preajmă –

De-o carte nouă-am profitat

Şi-am folosit-o ca pe-o armă.

 

 

M-am dus cu ea pe la vecini,

Dornici s-o aibă-n bibliotecă –

Cu-n şnur alb-roşu printre foi

Ea s-a oprit pe-o discotecă.

 

 

Apoi, cum vinu-era în toi,

Au pus paharele pe carte –

Toţi stam pe-aproape, ca la bar,

Porniţi pe-o bârfă, mai aparte.

 

 

Cam toţi vorbeau, şi nu pe rând,

Pân-a vărsat unul paharul –

Dar nu pe jos, cum aţi crezut,

Umplând cu vin, ce a fost darul.

 

 

De carte nici că s-au atins –

Nici nu aveau ce a-i mai face –

Vinul cam negru, vin pelin,

A-nceput versul să-l atace.

 

 

‚Lăsaţi’, am spus, ‚alta v-aduc’

‚Ei, totuşi, chiar aveţi mai multe?!’ –

‚Când n-am ce face, versuri scriu,

Chiar dacă unele-s oculte…’

 

 

‚Şi nu vă plictisiţi scriind?!…’ –

‚De ce?, nuu!, eu scriu, eu nu citesc –

‚Cu cartea nu vă faceţi griji,

Eu am s-o calc, s-o dichisesc…’

 

 

 

La ora când mă tot frământ

E noapte, iar eu chiar citesc –

Căci fac ce fac, la Mărţişor ,

Încerc să nu mă  mai gândesc…

martie 2014

 

 

 

De vârsta treia…

 

 

De vârsta trei-am auzit

De când aveam şase decenii –

Era pe când m-au pensionat,

Să nu apuc alte milenii.

 

 

Pretexte-au scos de prin CiVi –

Şi eu, şi Marga, plini te pete –

Dar mai aveam şi-un ginere,

Considerat a fi scaete.

 

 

El ca să fie mai cu moţ,

S-a însurat pentru-o plecare –

Pe tatăl său l-au coborât,

Ca fiul să-i dea ascultare.

 

 

Acasă pruncul a rămas

Chemat la Secu , aşa zisu –

Divorţul, tata l-aranjat,

Iar fii-mea a cules proscrisu.

 

 

 

De dezidenţa-i am aflat,

Târziu, post factum, eu aş spune –

Noi la Soveja am plecat

Şi-acolo l-am găsit, pe bune!

 

 

De-atunci nu ne-am mai despărţit –

El grijuliu să nu transpire –

Fără inel, logodna-a plănuit,

Şi a lor lui le-a dat de ştire.

 

 

Ce veselie!, viaţa-i Circ!

Scăpau de-o grijă, sărbătoare –

Poftiţi la noi, venim la voi,

Să facem nunta cât mai mare.

 

 

Şi am făcut-o, şi-am plătit… –

Cuscrul versat, juca cam tare –

Dar ce-a contat, eram părinţi,

Iar dragostea, era chiar mare…

 

 

Formal, chiar dacă am aflat,

Din multele ce nu le-aflasem,

Nu mai conta ce-a urmări

Scaetele, în joc intrasem.

 

 

Şi am jucat cum ne-a cântat

Odorul, prunc în devenire –

În el n-am mai crezut nicicând,

Citindu-l chiar dintr-o clipire.

 

 

Şi-aş fi rămas aşa, dacă-n ajun,

De ce-am crezut, naiv, că-i o-mplinire,

La Secu m-au făcut să înţeleg,

Că-s prea bătrân şi rău din fire.

 

 

Cu-n ginere, un dizident,

Ce poate-afla secrete multe,

Ori o despart pe ea, de el,

Ori mă retrag fără insulte…

 

 

Şi-am înţeles, şi m-am retras,

În rândul celor vârstnici –

Şi Ing.-ul l-am schimbat pe vers,

Dar fără să mă-nchid la pustnici…

 martie 2014

 

 

 Va fi ?!… 

 

 

Va fi tunelul reclădit?

Dar cine să o facă?!

S-a prăbuşit, castel din cărţi,

Ca lumea să mai tacă.

 

 

Era acolo-un atelier,

Dintr-alea, de creaţii –

Doi, cam ciudaţi, de felul lor,

Făceau chiar demonstraţii.

 

 

El, un poet întârziat,

Rachmaninoff, romantic –

Ea-l îndemna mereu la scris,

Uitând că-i un tomnatic.

 

 

 

Alunecând spre amintiri,

Cerca el să imite,

Dar l-a adus ea pe pământ,

Trezind în el ispite.

 

 

Şi aruncând la coş ce-a fost,

S-a apucat să tune –

Ea lăudând scrisu-i duios,

L-a îndemnat s-adune.

 

 

Şi-a adunat el de-un volum –

Poeme romanţate –

Ea lacrimi calde a vărsat,

Fiindu-i dedicate.

 

 

Era un teatru dus în doi,

El îl dorea în proză –

Ea s-a speriat şi s-a retras,

Strivind sublima roză.

 

 

De-atunci nimic nu s-a schimbat,

El, tot visând un iluzoriu,

Tandem, cum alţii l-au clamat,

Sperând că totu-i, provizoriu…

 

3/4 martie 2014

 

La mulţi ani, Femeie!…      

 

 

La mulţi ani, Femeie!

La mulţi ani, soţie!

La mulţi ani, iubito,

Cea de azi, de ieri! –

 

 

Am ajuns la vârsta

Când să fac bilanţul

Şi speriat de moarte,

Te rog să nu pieri.

 

 

Ce m-aş face oare

De-aş rămâne singur,

Când de-o viaţă-ntreagă

Tu m-ai protejat?!

Fire zvăpăiată,

Sclav al poeziei,

 

 

Dus de-un dor de ducă,

Am tot fost plecat.

 

 

Ştiu că mi-am dorit-o

Şi-urmărind Himera,

Marea am urmat-o

Până-n Austral –

Dar cum n-am aflat-o,

Morgana ispită,

M-a întors la dorul

De-al meu mal natal.

 

 

Am simţit acolo,

Chiar iubindu-mi Eul,

Cât sunt de departe,

Cât sunt de stingher –

Şi legat de vraja

Unei lumi aparte,

Te-am adus în ţara,

Plină de mister.

 

 

Da, vechea ispită,

Dorul meu de ducă,

N-a şters amintirea

Celor ce am fost –

Venind lângă mine,

M-ai trezit din visul

Ce-o luase razna

Pe-un drum fără rost.

 

 

Eu iubeam mirajul

Unor locuri calde,

Fauna şi flora,

 Şi-un Ocean întins –

Tu ai stins tot dorul

Ce-l aveam în suflet,

Îndrăgind misterul

Care m-a cuprins…

martie 2014

 

 

De dor…

 

 

De dor, eu ştiu, nu poţi să mori –

Cel mult, cred, poţi să suferi –

Şi-atunci, de ce, în doru-ţi vezi,

Cum se îneacă nuferi?!

 

 

Cum tot ce-a fost un vis plutind

Pe ape liniştite,

Dispare brusc într-un abis,

De vise ofelite?!

 

 

Cine nu ştie ce-i un dor,

Cu greu va face faţă,

La ce-a visat, dac-a visat,

Sperând într-o povaţă.

 

 

Căci cine ar putea s-o dea

Când doru-i o amprentă?! –

Nu seamănă un dor, cu-alt dor,

La o-analiză-atentă!

 

 

Şi-atunci, de dor, nu poţi scăpa –

Nu-i cale omenească –

Îl porţi în tine făr’ de leac,

Sperând să nu mai crească…

 martie 2014

 

Doamne!,…

 

Doamne!, adu-o Înapoi –

M-ai făcut să nu fiu singur –

Fă-o să privească-n doi,

Ce părea atât de sigur.

 

 

Doamne!, adu-o în tunel,

Unde glasu-i mai răsună –

Unde îmi spunea s-adun

Tot ce-i scriu, o încunună.

 

Doamne!, nu poate uita,

Bucuria ce-a cuprins-o,

Când i-am dedicat ceva –

Versuri care au surprins-o.

 

 

Era darul aşteptat,

Care nu se mai repetă –

Ce-a făcut?, l-a aruncat?!

Mi-a vorbit de o cometă…

 

 

Apoi brusc, totul s-a stins –

Vorbele-i scrise din suflet –

Eu le-aud şi-acum în gând,

Şi în suflet, ca pe-un tunet.

 

 

Cum să înţeleg ceva

Ce nici alţii nu vor crede?

Doi ciudaţi, într-un tandem,

Ce-n ’postume…vii’, se vede.

 

 

S-a crezut că-i un roman?!

Da!, l-au scris precum poeţii –

Ce?!, chiar nu s-au mai văzut

Ateliere de Creaţii?!…

13 martie 2014

 

 

Acum…

 

 

Acum, când totul intră-n ceaţă

Când amintirile pălesc

Mă strădui să păstrez frântura

A ce-am crezut că-i pământesc.

 

 

Era şi vis şi utopie –

De-aceea poate nu-nţeleg –

Să fi fost doar o nebunie

De care-ncerc să mă dezleg?!

 

 

Dar dacă n-a fost chiar nimica –

Închipuirea unui vis –

De ce nu mă trezesc aievea

Din ce-am crezut că-i Paradis?!

 

 

A fost un dialog în glumă?! –

De ce-am luat-o în serios?! –

Mă-ncuraja în vis întruna

Iar eu pluteam pe-un cer noros.

 

 

Şi o luam tandem cu mine –

Ea mă urma prin utopii –

Eu o-nvăţam ce e iubirea

De parcă eram doi copii.

 

Era un joc?, copilărie? –

Nici nu putea fi altceva! –

Noi nu gândeam ce va să vie,

Ba ne-mbătam, cu-aşa ceva.

 

 

Dar s-a-ntâmplat s-o spună alţii –

Şi încă foarte răspicat –

Treziţi-vă, lăsaţi Facebook-ul!

Speriată, ea, chiar l-a lăsat…

 

 

Furtuna se dezlănţuise –

Tăcerea-i a pătruns în vis –

Eu am rămas cu întrebarea

La care ea nimic n-a zis…

20 martie 20014

 

 

Timpul curge…

 

 

Timpul curge, nu-l opresc

Plece amintirile

Dacă stau sa mă gândesc

Piară amăgirile.

 

 

Că-s mai vechi, că sunt mai noi

Țintesc ne-mplinirile

Ce-a fost bun, a fost în doi

Nu și despărțirile.

 

 

Dar să-l lași să curgă-i drept?

Rămân întrebările

Dacă fuge, ce s-aștept?

Liniștea, uitările.

 

 

Dacă, totuși, îl oprești

Dai liber speranțelor

E utopic, să-ndulcești

Și, contrar uzanțelor.

 

 

Și atunci?, ce poți să faci?!

Lasă întrebările

Dacă nu-ți răspunde, taci!

Nu și așteptările…

aprilie 2014

 

 S-a întors…

 

S-a întors un pescăruș

Cam mirat el pare

De plecări s-a săturat

Dar ce vede-n zare?!

 

 

Unde-i chipul ce mai ieri

Era-n așteptare

Ce-i cu harta unui dor?!

I-a ars de plecare?!

 

 

Cum să plece dus de dor

Chiar dacă-i de ducă?!

Nu părea a fi un om

Fugind, când l-apucă.

 

 

Asta-i tot ce mai găsesc?!

Eram ca acasă

N-a crezut c-am să mă-ntorc?

Astăzi, chiar nu-i pasă?!

 

 

Ce e rău că zbor mereu

Într-un du-te, vino?!

Am și eu un of al meu

Și-aștept un ‘revino!’.

 

 

Cum să-l caut, unde-o fi?

Pleacă-așa, în vrie?!

Atunci visul ce a fost?

Simplă utopie?!

 

 

E-un semnal că ce a fost,

Cum n-a fost, nu este –

Dorul care l-a mânat

Pare o poveste…

11 aprilie 2014

 

 

Că-s ciudat…      

 

 

Că-s ciudat, i-am spus de mine

A recunoscut pe loc

Nu mi-a spus că nu e bine

Doi ciudați se-aruncă-n foc.

 

 

Și-am luat-o ca atare

Și-am intrat în noul joc

S-a alăturat și-n zare

Am văzut un cer de foc.

 

 

Cum ne portiveam în multe

Nu ne sinchiseam de loc

Alții, bântuiți de-oculte

Au și pus paie pe foc.

 

 

Au văzut în noi un cuplu

Așteptând un nou joc

Noi, zâmbind mereu la dublu

Ne-am aprins intrând în foc.

 

 

Eu am scris stihuri duioase

Ea le-a acceptat pe loc

Lâudând porniri spinoase

S-a încins de-atâta foc.

 

 

A fost joacă de creații

Un roman creat ad hoc

Dar n-au priceput confrații

Și-au turnat și gaz pe foc.

 

 

Ce-a ieșit, cin’ să dezlege?!

Ea a amuțit pe loc

M-am făcut a nu-nțelege

Și-am păstrat în suflet foc…

17 aprilie 2014

 

Să nu-ți dorești…

 

 

Să nu-ți dorești ceva prea mult

Nu-i cale să câștigi în toate

Cum n-ai cum ști ce-n fapt se poate

Provoci în suflet un tumult.

 

 

Și suferi așteptând în gol

Și stai cu sufletul la gură

O așteptare făr’ măsură

Căci nu găsești niciun ocol.

 

 

Așa e și cu cel sau cea

De ți-au pătruns adânc în suflet

Trimite-un ‘send to’ înspre cuget

Când e la mijloc, El, sau Ea.

 

 

Ce simplu-mi pare, măi, să fiu!

Te lepezi de-orice utopie

Speranța nu te mai îmbie

Cam cum e-ntr-un cadavru viu…

21 aprilie 2014

 

Eu nu mai cred…         

 

 

Eu nu mai cred în oameni

Cum nu mai cred în mine –

Spuneam că am principii

Gândind la ”lucru-n sine”!

 

 

Era cam filozofic –

Un moft, aș putea spune –

Dar e vreun mod în care

Ai vrea altfel să sune?!

 

 

Nu!, cred că-n mintea celor

Ce vor a se ascunde

Știind că-n lumea lor

Nimeni nu va pătrunde

 

 

Stă și secretul care

Pe mine mă frământă –

Ce e prietenia?!

O vorbă fără țintă?!

 

 

Păi dacă asta este

Atunci clară-i rezerva

Ce-mpiedică credința-mi

În dragostea eternă…

 

 mai 2014

 

vrea…

 

 

vrea, cumva, sa pot iubi –

În dragoste-i ascunsă viața –

S-alerg zburdând prin utopii

S-aștept să vină dimineața.

 

Și tot visând să reclădesc

Speranța spartă în neștire –

Cum să-nțeleg un ne-nțeles

Care frământă-a mea gândire?!

 

 

Mânat de-un vis ce a murit

Să-ncerc  a-l prelungi oleacă –

Dorul, durerea, ce te-au dus

Tot sper că ar putea să treacă.

 

 

Da, asta-nseamnă-acest ”aș vrea”

Ce-ntinde coarda utopiei –

Cu ochi-nchiși, la orizont

Apare umbra nebuniei.

 

 

Și merg hai-hui, mânat de vis

Și caut urmele privirii

Ce-n zborul unui pescăruș

Mi-au dat speranța revenirii…

 

 mai 2014

 

 

Încet, încet…

 

 

Încet, încet, dispare urma

Acelui ce-a-ncercat să fie

O mică stea, între o mie

Ce fac orice să lase turma.

 

 

Sunt mulți ce fac așa ca mine

Visând în noapte, -n plină zi

Cercând ca alții a nu fi

Spre-a nu rămâne de rușine.

 

Dar ce-i rușine-n ce am fost

Când stam cuminte-n banca mea

Când nu visam a fi o stea

Când ”Dor de Ducă”-avea un rost.

 

 

Și o zbugheam pe-un du-te, vino

Iubind tot ce era frumos

Nu mă opream fără folos

Dar nici nu prea spuneam ”revino!”

 

 

Și lumea m-accepta pe bune

Căci o iubeam, și mă iubea

Și când greșeam nu-mi reproșa

Ba chiar știa frumos a-mi spune.

 

 

Și când plecam de pe-undeva

Lăsam o urmă-n amintire

Și o citeam ’n-a ei privire

Că nu se uită-așa ceva.

 

 

Mai nou provoc dezamăgiri

Ce mă-nconjoară cu tăcerea –

În vorbe eu gustam plăcerea

În lipsa lor gust ne-mpliniri…

mai 2014

 

 

 Încerc…

 

 

Încerc să scriu ceva duios

Și făr să vreau gândesc la tine

Și chiar de ce-a fost, nici n-a fost

Mă-mbăt din zilele senine.

 

 

Și chipu-ți drag îl văd zâmbind

De câte îmi treceau prin minte

Când totul îți suna frumos

Și savurai ce sta-n cuvinte.

 

 

Erai o stea ce lumina

Adâncul unui suflet rece

Când dispăreai după vreun nor

Știam că umbra lui va trece.

 

 

Și-n clipe de-astea, de-așteptări

Îți închinam vers de iubire

S-a întâmplat să lăcrimezi –

Eu doar sorbeam, nu-mi sta în fire.

 

 

Și ne-am ascuns într-un tunel

Sperând să n-afle gura lumii

Tu-ai strâns la pieptu-ți darul meu

Uitând că ești sub vraja lunii.

 

 

De fapt uitat-am amândoi

Și am transpus visu-ntr-o carte

Dar tâlcul cărți-a fost străpuns

De semeni cu-o gândire-aparte.

 

 

Demersul lor a-avut ecou

Ce-a stins duiosul dintr-o carte

Acum ea zace în Recycle Bin –

N-a fost s-avem de bucurie parte…

 mai 2014

 

Amintirea lui Mihai stăruie!

15 mai

 

 

Mâine ar fi împlinit

Mai puțin cu șapte decât mine

Din păcate s-a grăbit  –

Soarta m-a împins spre tine.

 

 

Au trecut deja cinci ani

Noi îl proslăvim în toate –

A fost el cum l-am văzut?!

 

 

Unii spun că nu se poate…

Dintre mulți, l-am cunoscut

Când și singur, și retras

Se lupta pentru-a sa viață –

 

 

Câți și-au amintit de el

De-a sa unică povață

Sau de ce-a lăsat la ”AS”

14 mai 2014

 

Se sting…

 

 

Se sting luminile din suflet –

Mă uit și nu mai văd nimic –

Mai ieri zburdam prin el și-n cuget,

Fixam orice-amănunt, oricât de mic.

 

 

Un labirint plin de-ascunzișuri

Le-ascunde-n bezna de coșmar –

Prin colțuri ce păstrau atâtea visuri

Azi amintirea are-un gust amar.

 

 

De ce s-a stins oare făclia

Ce lumina ca-n zori de zi?!

M-apucă-n beznă nebunia

Și în zadar încerc a mă trezi.

 

Gândesc cumva la ce-o să fie,

Când bezna va domni și peste zi?!…

22 mai 2014

 

Eu nu predau…

 

Eu nu predau tristețea –

Habar n-am de-unde vine –

Sunt plin de contraziceri

Când stau singur cu mine.

 

 

 

Atunci închid și ochii

Și-ncerc să scap de tine –

În noaptea de sub pleoape

Ba-i rău, ba-mi este bine.

 

 

Deci iarăși contraziceri

Ce bântuie în mine –

De-ncerc să plec departe

Nu-i chip să scap de tine.

 

 

Atunci te simt aproape

Și nu mai știu ce-i bine…

24 mai 2014

 

Când scriu…       

 

 

Când scriu ceva de dor

Tristețea și iubirea se îmbină

Și-oricine știe cine se ascunde

Când pomenesc mereu de ’mine’.

 

 

Dar ce se face-acel oricine

Când versul introduce și un ’tine’?!

Cum să explic că eu trăiesc

Și-n ieri, și-n azi, și char în mâine?!

Un ’tine’ poate fi și cea de ieri

Și cea de azi și chiar un vis de mâine –

 Am un trecut, trăiesc prezent

Poet fiind, visez la cea din ’tine’.

 

 

Și-atunci la ce atâtea presupuneri?!

N-ai cum să precizezi, în fine!…

24 mai 2014

 

Tu, pasăre…

 

 

Tu, pasăre, ce-ntruchipezi azi libertatea

Te du dacă aceasta-ți este vrerea –

La ce să-ncerci să îndulcești plecarea

Cu gesturi ce-ar diminua durerea ?!

 

 

Te du, spre zări unde te cheamă-a ta visare

Și nu întoarce capul peste umăr –

În urmă va ramâne amintirea

Din multele ce nu mai au un număr.

 

 

Că vei lăsa un gol, pe ici, pe colo,

Ce-nseamnă-un gol în vidul ce-mpresoară?!

Sunt sigur că au fost astfel de clipe

Ce le-ai cântat în versuri, bunăoară.

 

 

Și-atunci, cum pot striga eu, pasăre, revino!?

Când asta-i viața, care ne-ncojoară…

24 mai 2014

 

 Prietenia, nu-nseamnă menajarea…       

 

 

Prietenia, nu-nseamnă menajarea

Căci poate-aduce o frustrare –

De-ți sunt prieten, lasă ocolișul

Și-asumă-ți orice gest, și împăcarea.

 

 

Căci da, eu înțeleg că se întâmplă

Să ai și alte puncte de vedere –

De te întorci din ce, nu-i rătăcire,

Nu te-obliga la ce, nu ți-e în fire!

 

 

Păstrează ce a fost, dar nu mai este,

Privind cu ochi deschiși trecutul –

Privirea ta nu va avea ce a ascunde

Și nici nu va nega avutul.

 

 

Da, menajarea, nu-i prietenie

Și nici n-are nimc cu alinarea…

26 mai 2014

 

Stare…

 

 

Stare de bine, stare de rău…

Oare a mea cum mai este?

De caut să aflu în sufletul meu

Răspunde-o-ncâlcită poveste.

 

 

De vreau s-o dezleg mă izbesc de cărări

Ce străbat fără sens labirintul –

Buimac caut drumul pe unde să ies

Drept fir folosindu-mi avântul.

 

 

Când cred c-am scăpat, aud glasul meu

Ce-mi spune s-ascult cu răbdare –

Vorbesc eu cu mine?!, mă-ntreb eu speriat

Și-n sec înghit lacrimi amare.

 

 

Ce stare de bine sau, stare de rău?!

Sunt stări ce oricum coexistă –

M-ascult, deschid ochii și-ncep să-nțeleg

Că-i dorul ce-n mine persistă…

27 mai 2014

 

 Să te întorci       …

 

 

Să te întorci nu din voință

Ci dintr-o altruista vrere

Nu-nseamnă să ridici stindardul

Acelui ce acceptă-a sa cădere.

 

 

Apreciind a ta purtare

Nu-nseamnă că o și acceptă –

Ai revenit să umpli golul ne-mplinirii

Dar golu-i gol, nu ceea ce așteaptă.

 

 

Cu vorbe de încurajare

El simte că-l confunzi cu-n oarecare –

El vrea ce-i tot, nu ceea ce-i nimica,

Și-un laudatius nu-i face-onoare.

 

 

Așa cum a știut să urce

El știe și în vrie să coboare…

29 mai 2014

 Vorba lui Mușatescu –

”Politica stimată Doamnă…”

 

N-am vrut…

 

 

N-am vrut să abordez subiect politic

Dar ce se-ntâmplă este peste poate –

Ce nu a reușit nici măcar Ilici,

Se-nfăptuie de către-un ’goale-coate’.

 

 

Că scriu greșit, o fac din a mea vrere –

Păi ’Crinul’ nostru-i specie de floare?!

nu!, e-o a naturii mare-ncurcatura

Iar în politică, o buruiană-n soare.

 

 

Ce vrea să facă, el fiind istoric(!?),

E greu de spus când uită ce-a fost PNL-ul –

Tradiție, istorie, prestigiu –

Nu-nghite vorbe de-astea derbedeul…

 

 

Mai grav e că-l ajută și-o femelă

Ajunsă ’pe-ne-ve’, de la gamelă…

30 mai 2014

 

O rază de lumină…

 

 

O rază de lumină

Pătrunsă într-un suflet

Trezește o speranță

Sau bâjbâie-n penumbră?.

 

 

Acolo unde norii

Se zbengue în voie

Lăsați vraja Pandorei

Să spulbere cea umbră.

 

 

Căci ce-i mai rău de este

Să-nchizi la rază ochii?!

Lumina chiar se stinge

Păstrând o stare sumbră.

 

 

Mai bine lărgiți fanta

Lumina să pătrundă…

 iunie 2014

 

Sirena…

 

 

Acea sirenă ce mai ieri

Dădea târcoale să mă-mbie

Cu-n sunet de prin mare răsărit

A revenit cu-o formă vie.

 

 

Cu lecția-nvățată am zâmbit

Mai sigur ca oricând de mine

Dar sunetul ea l-a-nsoțit

Cu-n chip ce semăna cu tine.

 

 

În apa mării se făcea

Cum chipul tău străluce

Erai aevea, chip gingaș,

Ce vrea a mă seduce.

 

 

Am mai zâmbit eu înc-odat

Încrezător în mine

Dar mi-ai răspuns și tu zâmbind

Ca-n zilele senine.

 

 

Am strâns eu pleoapele să sting

Acea închipuire

Să n-aud sunet, să văd chip

Să-ngrop a mea iubire.

 

 

 

Dar n-a fost chip și-a doua zi

M-am dus la malul mării

Era un luciu nesperat

Pân la sărutul zării…

 iunie 2014

 

 

În miez de noapte…

 

 

În miez de noapte-ncerc să scriu

Despre ce-a fost un vis aparte –

Nu mai e vorba de-amintiri

El a rămas în mine-o parte.

 

 

Și zace-n suflet cuibărit

Și bântuie-ntreg labirintul

Ar vrea să scape, și nu prea

Căci dând de-un capăt, pierde-avântul.

 

Și se oprește într-un colț

Să depene, din amintire –

Aude vorbe din ecou

Ce-i povestesc de o iubire.

 

Se întâmplase-ntr-un tunel

Ce nu părea avea ieșire –

Cei doi, căci doi erau, uitai s-o spun,

Se complăceau ’n-a lor neștire.

 

 

Cu vorba lui ea se-mbăta

Cerând mereu să nu se-oprească –

Duios în versu-i o-nălța

Țesând o aură cerească.

 

 

Dar visu-i vis, nu ține mult

Se-oprește cum e omenește –

De fapt, a fost chiar întrerupt

De zvonul cum că se șoptește.

El n-a mai scos niciun cuvânt

 Ea i-a făcut semnul să tacă

Tunelul a încremenit

Iar visul fără de ecou,

… ce mai putea să facă?!

 iunie 2014

 

Sunt și zile…

 

 

Sunt și zile-ntunecate

Ce în noapte mă trimit –

Chiar cu pleoape ridicate

Îmi simt sufletul rănit.

 

 

Bâjbâi prin ce e acolo –

Labirintu-i de ne-nvins –

Mă lovesc doar de păcate

De regrete sunt cuprins.

 

 

C-am făcut verzi și uscate

S-au pierdut prin amintiri –

Dar ce caută în suflet

Șiru-ntreg de amăgiri?!

 

Am crezut, și a fost bine,

În nespuse plăsmuiri…

iunie 2014

 

 

 Amurg de foc…

 

 

Amurg de foc pe-un vârf de deal

Ce-ar mai putea să-nsemne oare?

Eu am vorbit de o plecare –

A fost pretextul ideal?

 

 

 

Amurgu-nseamnă un sfârșit –

Adio!, pronunțat de-a ta privire –

’Cel chip gingaș mi-a dat de știre

Că-n ce am spus, m-am cam pripit?

 

 

Ar fi nespus de dureros

Dacă am da curs supărării –

A apărut semnu-ntrebării –

Dar eu n-am spus-o arțăgos…

 

 

S-o spun cinstit, nici n-aș putea –

Când te privesc, sunt dus de val…

 iunie 2014

 

 Să nu spui…

 

 

Adio să nu spui când pleci –

La revedere te întoarce –

Chiar dacă astăzi tu n-o crezi

Trecutu-i cel ce toarce.

 

 

Ne-am cunoscut cam PeNeVe –

Pe internet se pare –

Aveam în urmă amintiri

Sperând că nu mai doare.

 

 

Tu-ai scris în vers lacrimi ce dor –

Cântând în fapt iubirea –

Dar printre clipe cu-nțeles

Ai înfruntat durerea.

 

 

Eu răsfoiam al meu trecut –

Tu m-ai oprit pe dată –

M-ai îndemnat la cel prezent

Trecutul ca să tacă.

 

 

M-am prins la jocul diafan –

Suna a re-nviere –

Și-am scris cumva, cum n-am mai scris

Era peste-a mea vrere.

 

 

Dar s-a-ntâmplat să ne și-oprim

Și s-o zbughim pe unde

Și-apoi să mai și revenim

Tăcând, pentru-a ne-ascunde.

 

 

 Deaceea spun, fără ocol

Adio nu-i de tine

Căci poți să pleci, să și revii

Știind că dai de mine…

 iunie 2014

 

 

Nu știu…

 

 

Nu știu de vreau să mă întorc

La cel ce-am fost odat’ –

La anii ce i-am adunat

Distanța le cei ce-am lăsat

Prins de plăceri noi ce-am aflat

Simt c-am strivit din amintiri

Și-atras de noile iubiri

Nu mă îndur s-o iau din loc…

Mai bine pun paie pe foc

Și mă aprind în noul joc

Să scriu poeme de amor

Să nu mai spun că vreau să mor

Din suferințe noi să țes

Covor de vise de poet

Având utopic înțeles

Și-un iluzoriu dor de dor

 Nu de ceva dintr-un trecut

Ci de-o-ntâmplare, ceva nou,

Ce încă nu s-a petrecut…

iunie 2014

 

Până când…        

 

 

Până când să mai aștept

A românilor trezire?!

Anii care azi îi am

Nu mai rabdă-a mea uimire.

 

 

Timișoara a căzut,

Bucureștiul e în doliu

Dorm copii în cimitir

Iliești-s în fotoliu.

 

 

Când a fost să ne unim

Trecând Prutu-n plină pace

Un Snegur s-a repezit

Să ne spună că nu-i place.

 

 

Și așa s-au înfrățit

Consfințind iar despărțirea

El lupta pentru-a păstra

De la Stalin, moștenirea.

 

 

De Trtansnistria legat –

Ce n-a fost nicicând a noastră –

 Două perle le-a uitat:

Cernăuți, Dunăre-Albastră.

 

 

 

Nici o vorbă din bătrâni,

Nici un gând dus la Ștefan –

Ce Istorie?!, ce Mit?!

Pentru el, vorbe în van.

 

 

Ce să spun de ce-a urmat

Cu o Cioară cam roșcată?!

Cu-aberații de ’alt neam’

Țara era împroșcată.

 

 

Un Milică,-un înțelept,

A semnat cu Ucraina –

Am srprins un mucalit

Spunând simplu, bată-l vina!

 

 

Ce aud și-acum, la noi,

Când trădarea e la modă,

Scot un urlet auzind

Cum un alt spune, că-i Vodă…

 

 

Și din nou asistăm

La un pact cu Ucraina, Hai la Kiev, să serbăm!

Fără să ne asumăm noi, vina…

 iunie 2014

 Întrebărilor fără răspuns…

 

 

Uneori…

 

 

Uneori chiar n-ai ce scrie

Dar te pomenești scriind –

Obsedat de ce-o să fie

Tu tastezi, ca-n vis, plutind.

 

Un trecut ce-i dus departe

Tulbură prezentul viu –

Judecățile deșarte

Mă împiedică să fiu

 

 

Realist, căci nu-mi convine,

Să iau vin-asupra mea –

Ce a fost, chiar de-a fost bine,

Cu ce e, nu-i de-o cafea.

 

 

 

La o ceașcă, într-un tandem,

Mai spui tu, mai spune ea –

Chiar de-acord dacă nu suntem,

Pot să-mi schimb părerea mea.

 

Dar când vrei, dar n-ai ce scrie,

Și stai singur cu-o cafea –

Te gândești că nu te-mbie

Să accepți cam ce-ar vrea ea…

12 iunie 2014

 

 Să nu spui…

 

 

Să nu spui faptelor pe nume

Când faptele se vor uitate –

Poți provoca tăceri oculte

Și nimeni nu-ți va da dreptate.

 

 

Am încercat, deunăzi, teste

Cu cei, ce-i știu, gândesc ca mine –

Dar cu-o tăcere vinovată

Ei mi-au șoptit că nu e bine.

 

 

Voi căuta acele ziceri

Ce-au provocat nedumerire –

Le-oi șterge ca-ntr-o ’mea culpa’

Dar, vor risca o revenire?!

 

 

Nu cred, ’Politica-i o curtezană’ –

A spus-o parcă Mușatescu…

13 iunie 2014

 Apropo de Julio Iglesias…

”Soy un Ttruhan, soy un Senor…”

(O temopora!…)

 

Sunt și nopți…

 

 

Sunt și nopți în care visul

Se transformă în coșmar

Vrei s-alergi, să deschizi ochii

Încercarea-i în zadar.

 

 

Nu știi ce-i, dar te-nspăimântă

Te ridici, dar nu și-n fapt

Totu-n tine-i neputință

Vrei să strigi, dar ești inapt.

 

 

În vâltoarea încercării

Simți că-n spate sunt mai mulți

Chipuri, parcă, cunoscute

Și te-ntrebi, cum să-i înfrunți ?

 

 

Ceața pleoapelor închise

Se destramă, și ce vezi ?

Sunt frustrații unor vremuri

Ce-au pierdut cândva, ochi verzi.

 

 

Ochii lor cer răzbunare

Pe-acel veșnic visător

Ce scriind versuri oculte

Se credea Zeul Amor.

 

 

 Ale lor ‘iubiri deșarte’

Se topeau de vorbe dulci

Se-ntâmpla să le și-atragă

În plimbările din lunci.

 

Știu și-acum o întâplare

Cu-n prieten părăsit

Când a lui ‘iubire dulce’

Lângă mine-a poposit.

 

 

 

Că-s mai bun la matematici

C-aș putea s-o și ajut

Și-am căzut în plasă frate

Și-un prieten am pierdut.

 

 

Când ajuns la facultate

Și-o colegă m-a străpuns

Am uitat de matematici

Dar, cu-n tren ea m-a ajuns.

 

 

A aflat și-al meu prieten

Și în glumă mi-a șoptit :

Ce te faci cu două frate ?!

Și deodată m-am trezit…

14 iunie 2014

 

 

 M-ai oprit…

 

 

M-ai oprit din amintire

M-ai adus în ce-i prezent

Unde ce-a fost, e absent

Cel mult ce-a fost amăgire.

 

 

Acest ultim sentiment

Se repetă în neștire

Și-n trecut era iubire

Doar că nu eram atent.

 

 

Nu-mi păsa și-acum îmi pasă

Dacă nu e cum vreau eu

Azi sunt sclav, nu mai sunt Zeu

Iar trecutul nu mă lasă.

 

 

Doamne !, cât eram de rău !

Nu-mi păsa, n-aveam regrete

Chiar dacă-mi spuneau scaiete

Eu zâmbeam, în felul meu.

 

 

Era bine căci nici una

Nu se lepăda de joc

Se-ntâmpla chiar să ia foc

Mie îmi era totuna.

 

 

Când ți-am spus cam cum am  fost

Mi-ai spus ”dragă, las-o baltă”

Am simțit că nu ești ”altă”

Și că am în fine-un rost…

 

 

 De aceea nu mă-mpac

Astăzi cu dezamăgirea

Că ce-a fost, n-a fost iubirea

Cea în care mă complac…

16 iunie 2014

 

Din ce a fost…

 

 

Din ce a fost, tu, te-ai trezit

La zgomotul stârnit de alții

Și derutată de ecou

N-ai hotărât, ci PreaÎnalții.

 

 

Erau de-ai casei, și străini

Și ai uitat chiar și de mine –

Din amintiri m-ai alungat

Și mi-ai cerut să uit de tine.

 

 

Dar oare tu te-ai întrebat

De pot să uit totul pe bune?!

Un tandem liric cum n-a fost

Nicicând, ’n-a nostră lume.

 

O lume, poate, de ciudați,

De visători, ce scriu postume,

Făcând creații, literați,

Și nu îndrăgostiți anume.

 

 

 ca în visul lor nevinovat

Vorbesc de-o dragoste imaginară

Păi asta-i lumea ce-o striviți

Făcându-vă o viață-amară.

 

 

Ei ziua, noaptea, cu-ochi-nchiși,

Plutesc în lumea lor astrală

Și chiar de calcă-acest pământ

Desfid în vis, viața banală.

 

 

 

Lăsați-i, Doamne!, nu-i corect,

Să-i confundați cu ce nu-i cazul –

Eu sunt cel fript și vă desfid

Nu v-aruncați în joc, obrazul.

 

 

De nu-nțelegeți, veți risca

Să fiți striviți de ce-i penibil –

Nu noi, trăind un vis sublim,

Ci voi, scornind, ce-i incredibil…

16 iunie 2014

 

Sunt sclavul…

 

 

Sunt sclavul unui fel de-a fi

Încă din copilărie

Mi-amintesc de-a mea pruncie

Când ’sfidam’ a suferi.

 

 

 Totul mergea foarte bine

Când eram cel ascultat

Eram mult prea adorat

Ca să nu ‘ascult’ de mine.

 

Toți știau a mea meteahnă

Și o respectau zâmbind –

Doar cu-n zâmbet cucerind

N-acceptam nici o pomană.

 

 

 

Era dreptul cucerit

Ce-i plăcea în răsfățare?

 

 

 

 

 

Moment liric

Că m-ai vrăjit…

 

 

Că m-ai vrăjit

N-o voi ascunde

Dar nici n-oi spune-o

Orișicui

E prea, cumva,

S-o scald în vorbe

S-o scriu în vers

Ar fi banal

Și-atunci aștept

Să cați privirea-mi

 Ce nu prea știe-

A se feri

Unde vorbește insomnia

Din nopți în care

Un utopic

Se pierde-n vise

Fără sens

Dar pline de ’cea încântare

Ce doar în vrajă

O găsești

Când urmărești discret

Un chip de înger

Ce stârnește

Iubiri cum numai

În povești

Ce pot sfida chiar

Fantezia

De care-n vis Nu te ferești…

 

 

Da!, n-am de ce ascunde

Dar nici n-oi spune-o

Orișicui

La mine-orice secret

Păstrat e bine

Chiar de trădarea Se-ascunde, da!,

În ochii mei…

29 iunie 2014

 

Sosește timpul…

 

 

Sosește timpul când mai spui și un ”adio!”

– Asta se-ntâmplă-n viața orișicui –

Nu-nseamnă o plecare fără urme

E doar ceva ce aparține nimănui.

 

 

Se-ntâmplă să rostești cuvântul magic

Nu-n vorbe, ci-n privire, sau tăcând –

Cel ce-l ascultă, e-n nedumerire

Căci s-a crezut o forță, nu plăpând.

 

 

Și-atunci începe caruselul întrebării –

Cu ce-am greșit visând în plin nesomn?! –

Cu pleoapele săltate-n miez de noapte

Chiar n-am văzut că-s sclav, nicidecum Domn?!

 

Dar sclavul nu prea are drepturi –

El cântă ce-l îndeamnă-al său stapân –

Și-n vers se pierde-n ceea ce nu este

Și speră în cuvântul ”mai amân”…

 

 

Credul el luptă cu-a sa fire –

Nicicând n-a conceput a fi perdant –

Dar ce se-ntâmplă nu-i din a lui vrere

Iar când insistă, e chiar arogant.

 

 

 

Și-atunci când zorile-l apucă

Închide pleoapele spășit –

Adio nu-i nețărmuire

Ci doar lumescul ”s-a sfârșit…”

30 iunie 2014

 

 Am încercat…

 

 

Am încercat să uit trecutul

Să trec spre ce nu știu cum o mai fi

Dar între ele-am întâlnit prezentul

Pe care-am încercat aiurea a-l trăi.

 

 

M-am străduit să-l fac în ton cu mine

Păstrând, măcar ceva, din ce am fost

Și-atras de farmecul adus de tine

Ți-am scris crezând că toate au un rost.

 

Și-n versuri renăscute parcă

Dintr-un trecut naiv de-adolescent

Purtând în ele-o nouă marcă

Eu am crezut că nici n-am fost absent.

 

Da, am uitat de anii ce m-apasă

De pruncul care-n tine-am întâlnit

De cei din jur știam că nici nu-mi pasă

Simțind căldura sângelui urnit.

 

 

Și ai răspuns, nu-mi vine-a crede

Uitând la rându-ți că eram în vis

Dar te-ai speriat, sau te-ai trezit, se vede

Și din romantic, am ajuns proscris.

 

 

 

Ce-a fost, sau nu, nu se repetă

Tu crești, eu mă retrag ’n-al meu abis

C-am fost, ce-am fost, n-am fost vedetă

Dar am aflat cam cum e-n Paradis…

 iulie 2014

 

 De ce?!…

 

 

De ce să plâng ceva ce-a fost?

De ce să plâng ce va să vie?

Prezentul dintre ele e un vis

O punte plină doar de nebunie.

 

 

Ce-a fost e dus fiind trecut

Ce va să vie-i doar speranță

Ce este-i viață cu tumult

Un vis ce-i plin de cutezanță.

 

 

Și-atunci mă-ntreb, de ce să plâng

Când totu-n jur înseamnă viață?!

Iubesc și simt că sunt iubit

Chiar de-i închipuire, e-o povață.

 

Căci ce n-am spus, o spun acum –

De viața asta-oricine se agață…

iulie 2014

 

Trecutul…

 

 

Trecutul l-ai cântat cu măiestrie

Nu știu nimic din el dar înțeleg

Ce-a fost cândva acea mare iubire

Din lacrima iubirii o dezleg.

 

 

 În strigătul din urmă simt durerea

Căci soarta ca și pe alții te-a lovit

Dar ai găsit cărarea împăcării

Spre Domnul cel de Sus tu ai privit.

 

În dragostea de mamă e-a ta forță

Și o arăți la fiecare pas

Dar porți pe-ascuns povara ne-mplinirii

Ce-oricât ai vrea, în suflet a rămas.

 

 

 

Sonet să fie astă constatare?!

Sau un regret, c-am fost doar un popas…

iulie 2014

 

 

Încerc…

 

 

Încerc să rup prezentul cam în două –

Cum a-nceput, și cum se va sfârși –

Am cunoscut o lume, parcă nouă

Acum alunec înspre-a nu mai fi.

 

 

Împins să las ce-a fost mai ieri arhivă

Am alergat în lumea-unor copii –

Din versuri noi creștea încet, firavă

Oculta stare-nvăluită-n utopii.

 

 

 Și timpul a-nceput să se contracte

Nu-mi ajungea simțind că s-o sfârși

Speriat grăbeam a mele fapte

Chiar dacă visul îmi șoptea, nu te pripi.

 

 

Și s-a-ntâmplat ce-avea să se întâmple –

Postumele s-au stins, chiar de-au fost vii…

 iulie 2014

 

De ce-ai plecat?!…      

 

 

De ce-ai plecat curmând un vis

Când visul ne învăluise pe-amândoi?!

Visam în tandem, zbor spre Paradis,

Fără să știm prea multe de noi doi.

 

 

Totu-a-nceput speriind pe cei din jur-

Stârnind un zgomot plin de suspiciuni –

În timp ce noi, căciula nu mi-o fur,

Credeam,  cum cred copiii, în minuni.

 

 

Cuvinte calde-n vals de mângâieri

Duceau spre-un tango argentinian

Pasiuni stârnind, venind de nicăieri,

Pierdute într-un dans aerian.

 

 

Și deodată somnul s-a curmat –

Căci doar în somn puteam visa –

 Și ai uitat și dans, și ce ar fi urmat,

Și faptul c-am dorit, așa ceva.

 

 

………………………………………………

Un tandem ce s-a prins în a crea

Scriind în vis, cel mai sublim poem

Ce poate-n alte vremi putea plăcea

Căci unul din cei doi, era boem…

 iulie 2014

 

Sunt zile…

 

 

Sunt zile-n care mi-amintesc

De ce-am lăsat în pas grăbit

Când zile, nopți am irosit

Sperând în ce am să găsesc.

 

 

Și am trecut de amintiri

Ce-a fost sublim, ce am iubit

De tine n-am mai pomenit

Și m-am scăldat în amăgiri.

 

 

Și doar când alți-au întrebat

Cum a fost viața mea de ieri

În gând mi-am spus nălucă pieri

Nu vreau să știu cum s-a-ntâmplat.

 

 

 Căci zile, ani, s-au perindat

Regrete pentru ce-ar fi fost

De n-aș fi căutat vreun rost

În felu-n care ai plecat.

 

Eram ciudat și posesiv

În felu-n care te iubeam

Și nici în gând nu concepeam

Că-n fond eram un agresiv.

 

Tu așteptai vorbe de-amor

Cu vraja clipelor de vis

Eu nu pluteam în Paradis

Grăbindu-te cu al meu dor.

 

 

Dor de ceva mult mai lumesc

De-mbrățișări fără sfârșit

De ochii tăi inchiși spășit

De trupul tău  cel pământesc.

 

 

Și s-a-ntâmplat ceva firesc

Ce-abia acuma înțeleg

Din ce a fost încerc s-aleg

Doar vina mea, să mă căiesc.

 

 

Când te-am pierdut n-am priceput

C-am fi putut rămâne-n doi

De-aș fi-nțeles ce-nseamnă noi

În orice vis, la început…

10 iulie 2014

 

Nu vreau…

 

 

Nu vreau să scriu de dragul de a scrie

Dar tot mă macină un gând ascuns

Să aflu cum de m-am pierdut pe mine

Când eu eram de mine doar pătruns.

 

 

Știam ce vreau, îmi cunoșteam puterea

Cu ea jonglam privind pe toți de sus

Nu acceptam să mi se taie vorba

Nici să-nțeleg că-n toate-i un apus.

 

Când îmi plăcea apusul unui soare

Îl căutam precum Exupéry

Știind că neoprindu-mă din cale

Îl voi întoarce, oricât s-ar piti.

 

 

Dar ceea ce se-ntâmplă azi cu mine

Mă-ndeamnă să privesc într-un trecut

Și făr’ să vreau îmi amintesc de tine

De ceea ce de fapt s-a petrecut.

 

 

Atunci, azi știu, n-am înțeles făptura

Ce se-ascundea sub chipul tău frumos

Era un suflet ce-aștepta iubirea

Și nu dictatul unui tip fălos.

 

 

 

Tu-nțelegeai iubirea-n paritate

Eu o tratam În felul meu de-a fi

Ne-nțelegând că tu erai cea tare

Tu ai plecat, n-aveai cum reveni…

11 iulie 2014

 

 

Am spus-o parcă…

 

 

Am spus-o, parcă, și-o mai spun

Nu poți uita iubiri din urmă

Păstrează-le în amitiri

Ce-i nou, vechiul nu îl curmă.

 

 

E o arhivă,-un seif ascuns

În sufletu-ți plin de speranță

Și-oricât ai fi sclav în prezent

Trecutu-i plin de cutezanță.

 

 

Și-apare când nici nu te-aștepți

Cu semne de-ntrebare persistente

Și-oricât încerci să le-ocolești

Te-oprești la clipele absente.

 

 

Și-așa apar clipe de vis

Nostalgice, și insistente…

12 iulie 2014

 

Timpul meu…

 

 

Timpul meu se scurge

Ca mânat de vânt

Nu e timp de vise

N-am ce să mai cânt.

 

 

 Ce a fost trecutul

Nu e și prezent

Până și-amintirea

Sună a absent.

 

 

Dorul de-altădată

Dor de ce-am trăit

De iubiri hoinare

De un drum grăbit

 

Astăzi vrea să uite

Chiar ce-a fost mai ieri

Cruntă amnezie

Cum poți Dor, să pieri?!

 

 

Făr-un dor de mâine

De necunoscut Unde-i viitorul?!

Nici nu s-a născut.

 

 

Cum să se mai nască?!

Bat pasul pe loc

Fără dor iubirea

Nu mai prinde foc.

 

 

Nici prietenia

Nu e ce credeam

Vorbă ce maschează

Tot ce ne spuneam.

 

 

Am pierdut prieteni Ce-au rămas în piept

 Toți erau mai tineri Ce să mai aștept?!

 

 

Cum timpul meu curge

Nu pot a-l opri

Încerc să uit dorul

După a  trăi…

15 iulie 2014

 

Păstrez…   

 

 

Păstrez ascunsă lacrima durerii

În suflet stă, eu nu știu de-i de șters

Ea zace-acolo, nu se poate pierde

Iar eu aștept să se usuce-n vers.

 

 

Și-ncerc să fac să nu se vadă

În vorbe, sau în ochii mei

Răspunsuri dau zâmbind șăgalnic

Să pară că mai fac parte din Zei.

 

 

Doar când încerc să sting durerea

Se-ntâmplă să trădez ce țin ascuns

Un vers nu-i vers când vrea să spună

Mai altfel decât e în gând pătruns.

 

 

 De-aceea, poate, nu mai scriu ce-aș scrie

Cu firea-mi aș întoarce-o-n felul meu

Mi-e dor de ce a fost, ce va fi mâine

De-un Dor ce m-a-nsoțit, mereu…

15 iulie 2014

 

Uită!…

 

 

Uită ce-ai spus

La ce am îndrăznit a-ți scrie

Uită ce-am scris

Visând la ce-ar putea să fie.

 

 

La început

S-a întâmplat să plângi de bucurie

Ai vrut mai mult

Să fie-o carte, dedicată ție.

 

 

Ai așteptat

Am așteptat, în tandem, să apară

Dar s-a-ntâmplat

Ca cei din jur, să strige cu ocară.

 

 

Ai înțeles

Și-ai dat tăcut vina pe mine

M-ai izolat

Să par, un fel de obsedat, în sine.

 

 Ce-a fost de fapt

N-am înțeles și-am scris un iluzoriu

Tandem, care

L-ai acceptat în blog, drept provizoriu.

 

Am înțeles

Că ți-a fost greu, și-ai pus și-o completare

Și versu-ți alb

Strigat cândva, găsit-a căutare.

 

 

Și tot sperând

Am folosit și chipu-ți de-altădată

Un chip gingaș

Ce-a scris cândva, de-o lacrimă scăpată…

 

Tu uită

Ce ți-am spus, ’n utopica-mi visare!

Eu voi lăsa

Ce am mai scris, ‘nainte de plecare…

20 iulie 2014

 

 

Uitarea

 

 

Uitarea nu-i pentru-a uita –

E doar o vorbă inventată –

Din ce a fost, sau nici n-a fost,

Chiar de nu vrei să mai persiste

Rămâne-n creier, undeva

 Printre-amintiri bune, sau triste

Și stă la pândă căutând

Moment propice ca s-atace

O slăbiciune, un ceva

Ce pe ascuns zace și plânge

În labirintul fără fir

Din care nu ai cum scăpa

Căci sufletul nu-l poți învinge.

 

 

Da, sufletu-i un labirint

În care-n van încerci a stinge…

27 iulie 2014

 

Mi-am tot propus…

 

 

Mi-am tot propus să nu mai scriu

Nici vers, nici proză, să rămână

M-am săturat să tot explic

De câte ori ceva mă mână.

 

 

Sunt mulți din cei care citind

Aruncă-n aer ipoteze

Mai pe-ocolite, mai subtil

Se mulțumesc să bavardeze.

 

 

Cei care nu-nțeleg nimic

Din rostul sfânt al poeziei

Nu știu că-n suflet de poet

Se-ascunde arta nebuniei?!

 

 

Prin ei ajungi să afli tot

Ce n-ai făcut, sau ce vei face,

Pe loc ce simți, fără-a ta vrere

Și scrii ce-n sufletul tău zace.

 

 

Dar un tumult se-ascunde-n el

Și sufletul îl răscolește

N-are nimic din ce-i vulgar

Căci lumea el o ocolește.

 

 

Îns-asta-o crede numai el

Nu rareori și cea cui scrie

Ce măgulită intră-n joc

Sperând ca nimenea să știe.

 

 

Și se înșeală amândoi

Mimând un tandem în creații

Dar sar și cititori-n joc

Avizi să facă complicații.

 

Și uite-așa, ca la-nceput

Repet dorința-mi de-a nu scrie

Nemaiavând ce a citi

Vor înceta cu-a lor, ’se știe…’

 august 2014

 

Cu asta-nchei cu-o nebunie

Și las postumele-n pustie…

 

http://www.darisbasarab.com/centru/postpostume.pdf

 

 

25 Aug
2016

Gitanjali (Cântare de jertfă) de Rabindranath Tagore – Versiune românească de George Anca

 

 RABINDRANATH TAGORE

 

GITANJALI

Cântare de jertfă

 

M-ai zămislit fără de fine, după voia Ta. Strop cu strop vas firav golindu-mă, întruna mă întregeşti cu proaspătă suflare.

Peste măguri şi sălişti în fluieraşul acesta de trestie suflat-ai  însufleţind cântece veşnic izvorâtoare.

La pipăirea eternelor Tale mâini inima-mi se dezmărgineşte în bucuria rostirii de nespus.

Reverşi nesfârşitele-Ţi haruri pe măruntele-mi mâini. Trec veacuri,  tot mai torni în pahar, tot nu s-a umplut.

*

Poruncindu-mi Tu să cânt parcă inima falnic mi se fărâmă; la faţa Ta privind, lacrimi ochii-mi izvorăsc.

Tot greul vieţii, dezgrăirea mi se topesc în dulce armonie – adoraţia mea fâlfâie aripi de pasăre zburând ferice peste mare.

Ştiu că plăcută Îţi este cântarea mea. Ştiu că numai cântăreţ mă pot arăta dinainte-Ţi.

Capătul depărtat al aripii cântului meu Îţi atinge piciorul la care eu nu jindui vreodată a ajunge.

Beat în răpirea cântatului îmi uit de mine şi mi Te numesc prieten, Doamne al meu.

*

Thou hast made me endless, such is thy pleasure. This frail vessel thou emptiest again and again, and fillest it ever with fresh life.

This little flute of a reed thou hast carried over hills and dales, and hast breathed through it melodies eternally new.

At the immortal touch of thy hands my little heart loses its limits in joy and gives birth to utterance ineffable.

Thy infinite gifts come to me only on these very small hands of mine. Ages pass, and still thou pourest, and still there is room to fill.

*

When thou commandest me to sing it seems that my heart would break with pride; and I look to thy face, and tears come to my eyes.

All that is harsh and dissonant in my life melts into one sweet harmony—and my adoration spreads wings like a glad bird on its flight across the sea.

I know thou takest pleasure in my singing. I know that only as a singer I come before thy presence.

I touch by the edge of the far-spreading wing of my song thy feet which I could never aspire to reach.

Drunk with the joy of singing I forget myself and call thee friend who art my lord.

*

Ştire n-am cum e cântul Tău, Stăpâne! În mută uimire tot ascult.

Lumina muzicii Tale iluminează lumea. Suflarea muzicii Tale fuge din cer în cer. Sfânta undă a muzicii Tale sparge stâncile şi se petrece.

Inima-mi tânjeşte a bate în cântecul Tău, ci zadarnic se zbate pentru un glas. Aş grăi, ci graiul nu crapă în cânt şi urlu deconcertat. Ah, mi-ai înnodat inima în ochiurile infinite ale muzicii Tale, Maestre!

*

Viaţă a vieţii mele, mereu trupul fi-mi-va curat, ştiind de atingerea-Ţi învietoare limb cu limb.

Mereu fi-mi-vor afară din gânduri neadevărurile, ştiind că Tu eşti adevărul de-a aprins lumina raţiunii în mintea mea.

Mereu fi-mi-vor izgonite din inimă relele toate şi fi-mi-va iubirea în floare, ştiind că tu Îţi ai jilţul în mai ascuns altarul inimii-mi.

Şi fi-mi-va strădanie revelarea Ta în faptele-mi, ştiind că puterea Ta îmi dă putinţă a făptui.

*

Îngăduie să mă aşez o clipă lângă Tine. Ce lucruri am în mână voi mântui mai apoi.

Făr’de vederea feţei Tale inima-mi n-are odihnă nici alean, iar lucrul mi se face plasă nesfârşită într-o mare fără de ţărmuri.

Azi vara-mi veni la geam cu suspine şi murmure; albinele îşi cântă menestrela măiestrie la curtea dumbrăvii în înflorire.

Vreme-i a sta stană, cu Tine faţă la faţă, şi a cânta viu dar în liniştea revărsătoarei tihne.

*

Culege frageda floare şi ia-o, n’amâna! Mi-e frică altfel că se îndoaie şi pică în praf.

N-oi afla loc în a Ta ghirlandă, ci voi cinsti-o cu durerea atingerii mâinii Tale şi-oi culege-o.

Mă tem  a nu veni sfârştul zilei fără să prind de veste, iar timpul jertfei trece.

Chiar necolorată adânc şi cu palid parfum, slujeşte-Te de floarea asta şi culege-o la vremea ei.

*

Cântarea mea şi-a dezbrăcat podoabele. Nu se făleşte în decor de robe. Gătelile ne-ar găta întâlnirea; s-ar vârî între Tine şi mine; clinchetirile lor ar îneca şoaptele Tale.

Deşertăciunea mea de poet piere ruşinată dinaintea vederii Tale. O, Măestru Poet, m-am plecat la piciorul Tău. Lasă-mă doar să-mi fac viaţa simplă şi dreaptă, precum un fluier de trestie spre a-l umple cu muzică.

Copilul pavoazat cu princiare robe, la gât cu lanţuri de giuvaeruri, îşi pierde orice plăcere în joacă; îmbrăcămintea îl împiedică la fiece pas.

De teamă că s-ar destrăma ori ar fi întinat de praf, el se ţine însuşi departe de lume, îi e frică şi să se mişte.

Mamă, la ce bun robia zorzoanelor tale, dacă îl desparte de sănătoasa pulbere a pământului, de-i răpeşte o intrare dreaptă în marele bâlci al comunei vieţi omeneşti.

*

O, Nebunule, pe sine cerci a te căra pe propriii umerii! O, cerşetorule, vin’ a cerşi la propria uşă!

Lasă-ţi toate poverile în mâinile Celui ce pe toate le poate căra, nu te uita a regret  înapoi niciodată.

Dorinţa Ta stinge lumina candelei de’ndată ce-o atinge cu suflarea. Nesfântă-i – nu-Ţi lua darurile din mâinile-i murdare. Primeşte numai ce-i dăruit de sacră iubire.

Aici Îţi ai piedestalul şi picioarele-Ţi odihneşti unde vieţuiesc cei mai săraci, cei mai de jos şi cei pierduţi.

Când cerc a mă pleca dinaintea Ta, închinăciunea-mi nu poate ajunge jos la adâncimea unde picioarele Tale se odihnesc printre cei mai săraci, cei mai de jos şi cei pierduţi.

Inima-mi nu-şi poate nicicând afla calea acolo unde Tu ţii companie celor fără de companie dintre cei mai săraci, mai de jos şi cei pierduţi.

*

Lasă litania şi cântarea şi zicerea mătăniilor! Cui i te închini în singuraticul colţ întunecat de templu cu uşi închise? Deshide ochii şi vezi, Dumnezeul tău nu e dinainte-ţi!

El este acolo unde plugarul ară reavănul pământ şi unde drumarul sparge pietre.

Este cu ei în soare şi în ploaie şi haina Îi e acoperită de praf. Scoate-ţi manta sacră şi întocmai ca El coboară pe glia întinată!

Mântuire? Unde vei găsi mântuirea? Însuşi Stăpânul nostru a luat bucuros asupră-şi lanţurile creaţiei. El este legat cu noi pe vecie.

Ieşi din meditaţii şi pune de-o parte florile şi tămâia! Ce dacă hainele ţi se zdrenţuie şi se murdăresc? Întâlneşte-L şi însoţeşte-L în truda şi în sudoarea frunţii tale.

*

Călătoria îmi ia timp mult şi calea e lungă.

Venit-am în rădvanul primului licăr de lumină şi mi-am urmat peregrinarea prin sihăstria lumilor lăsându-mi urma pe atâtea stele şi planete.

Drumul cel mai lung te apropie Însuţi, învăţătura cea mai încâlcită poartă spre desăvârşta simplitate a unui ton.

Călătorul are a bate la fiece uşă străină spre a veni la a sa proprie, rătăceşte prin toate lumile de afară spre a ajunge într-un sfârşit altarul cel mai dinăuntru.

Îmi arunc ochii în lung şi-n lat înainte de a-i închide şi a spune ‘Tu eşti aici!’

Strigătul întrebării ‘Oh, unde?’ se topeşte în lacrimile a o mie de râuri şi potopeşte lumea cu fluxul încredinţării ‘Eu sunt!’

*

Cântecul ce venit-am să-l cânt rămâne necântat până azi.

Petrecutu-mi-am zilele înstrunându-mi şi destrunându-mi lira.

Timpul nu s-a adeverit, cuvintele nu s-au potrivit, doar inima agonizează în dorinţă.

Bobocul nu a înflorit; doar vântul suspină preajma.

Nu am văzut faţa Lui, nu am ascultat vocea Lui; abia am auzit paşii lui blânzi pe drum înaintea casei mele.

Ziua de-o viaţă trecut-a risipindu-I locul pe podea; dar lampa nu se aprinse şi nu-L pot chema în casă.

Trăiesc în dorul întâlnirii cu El; ci încă nu-L văd.

*

Multe-mi sunt dorurile şi strigătul mi-e jalnic, ci mereu mântuitu-m-ai prin grele nerăspunsuri; şi aceată întăritoare milă mi-a făurit viaţa bob cu bob.

Zi de zi mă faci vrednic de limpezi mari daruri ce datu-mi-le-ai fără a le fi cerut – cerul cu lumina, trupul cu viaţa şi mintea – mântuindu-mă de primejdiile preadoririi.

Uneori zăbovesc tânjitor, alteori mă trezesc repezindu-mă în căutarea ţintei; ci crud mi Te ascunzi dinainte-mi.

Zi de zi mă faci vrednic de întreagă a ta îngăduire mereu-mereu nerăspunzându-mi, mântuindu-mă de primejdiile pipernicei, nesigurei dorinţe.

*

Sunt aici spre a-Ţi cânta cântări. În casa Ta am un loc în colţ.

În lumea Ta nu am de lucru; viaţa-mi fără de folos abia de se sparge în tonuri fără rost.

Când bate ceasul mutei închinări în întunecatul templu miezonoptic, poruncă dă-mi, Stăpâne, a mă ridica dinaintea Ta să cânt.

Când în aura dimineţii harpa de aur se încoardă, cinsteşte-mă, porunceşte-mi prezenţa.

*

Primisem invitaţie la festivalul acestei lumi şi astfel viaţa mi-a fost binecuvântată. Ochii mi-au văzut, urechile mi-au auzit.

Partea-mi la ospăţ a fost a cânta din liră, de-am cântat cât am cântat.

Acum, Te întreb, venit-a în fine timpul când pot intra spre a-Ţi vedea faţa şi a-Ţi dărui tăcuta-mi plecăciune?

*

Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale. De-aceea e atât de târziu şi am fost vinovat de atâtea scăpări.

Cu legi şi coduri mă legară unii strâns; dar le-am scăpat pe totdeauna, pentru că aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile sale.

Mă mustră lumea că nu bag în seamă; n-am îndoială că le e dreaptă mustrarea

Ziua de târg se duse şi truda-i mântuită celui harnic. Cei ce în van mă chemară s-au întors înapoi mânioşi. Aştept numai iubirea spre a mă dărui însumi în fine în mâinile Sale.

*

Nori se grămădesc peste nori şi se întunecă. Ah, iubire, de ce mă laşi să aştept afară la uşă atât de singur?

În plinele clipe ale muncii de-amiază sunt cu mulţimea, ci în întunericul zilei de singurătate numai la Tine mi-e nădejdea.

De nu-mi arăţi faţa, de mă laşi cu totul de-o parte, nu ştiu cum voi trece orele lungi de ploaie.

Mă tot uit în depărtata beznă a cerului, inima-mi cutreiră plângându-mi-se cu vântul fără odihnă.

*

De nu vorbeşti îmi voi umple inima cu liniştea Ta şi voi îndura-o. Voi rămâne tăcut aşteptând precum noaptea prin înstelată veghe şi capul plecându-l jos răbdător.

Negreşit va veni dimineaţa, întunericul va pieri, iar vocea Ta va izvorî aurii şuvoaie tălăzuind prin cer.

Atunci vorbele tale se vor înaripa în cântece pentru fiecare din cuiburile păsărilor mele, i-ar melodiile tale s-or răspândi printre florile din crângurile pădurilor mele.

*

În ziua când lotusul înflori, vai, mintea-mi colinda, şi nu ştiui. Coşul mi-era gol şi floarea rămase neîngrijită.

Abia din când în când coboară peste mine o tristeţe şi tresar din vis şi simt dâra dulce a unei ciudate miresme din vântul de sud.

Nedesluşita dulceaţă mi-a îndurerat inima cu dor şi mi s-a părut a fi fost focoasa suflare a verii căutându-şi plinirea.

Nu ştiam pe atunci că era atât de aproape, era a mea, iar această perfectă dulceaţă înflorise în adâncul propriei mele inimi.

*

Am de pornit cu luntrea în larg. Istovite orele trec pe ţărm – vai mie!

Primăvara şi-a mântuit înflorirea şi şi-a luat liber. Iar acum sub povara ofilitelor flori zadarnice eu aştept şi tânjesc.

Asurzitoare valuri deodată, iar pe mal peste cărarea umbrită flutură şi cad frunzele galbene.

Ce gol îţi aţinteşte ochiul! Oare simţi un fior trecând prin aer pe notele unui cântec îndepărtat plutind dinspre celălalt ţărm?

*

În umbrele adânci ale ploiosului iulie, cu paşi secreţi, Tu păşeşti, tăcut precum noaptea, ferind toţi paznicii.

Azi dimineaţa şi-a închis ochii, nepăsătoare la chemările aprinse ale gălăgosului vânt de est, şi un văl des acoperit-a mereu vigilul cer albastru.

Tărâmurile pădurilor îşi amuţiră cântecele, fiee casă are uşile închise. Tu eşti drumeţul singuratic pe drumul pustiit. Oh, singurul meu prieten, cel mai bun iubit, uşile casei mele sunt deschise – nu trece precum un vis.

*

Te afli oare afară noaptea aceasta furtunoasă în călătoria iubirii, Prietene? Cerul mugeşte asemeni cuiva în disperare.

N-am somn noaptea asta. Mereu-mereu deschid uşa şi mă uit afară în întuneric, Prietene.

Nu pot vedea nimic dinainte-mi. Mirarea mă cuprinde pe unde  îţi trece cărarea!

Pe ce mal pâclos de râu negru precum cerneala, la ce depărtată margine de încruntată pădure, prin ce adânc labirint de beznă Îţi croieşti drumul spre a veni la mine, Prietene?

*

Când se mântuie ziua, când păsările nu mai cântă, când vântul zace sfârşit, atunci aruncă peste mine des văl de întuneric, precum ai învăluit pământul într-o cergă de somn şi blând ai închis cu înserarea plecatele petale ale lotusului.

Călătorului cu traista goală de merinde înainte de sfârşitul pelerinajului, în colbuite straie sfâşiate, stors de vlagă, îndepărtează-i ocara şi mizeria, dă-i viaţă nouă precum florii la adăpostul blândei Tale nopţi.

*

În urâtul nopţii lasă-mă somnului fără zbatere, nădejdea odihnindu-mi în Tine.

Nu-mi lăsa duhul scăpătat a se sili nevrednic întru slăvirea Ta.

Tu arunci vălul nopţii peste stinşii ochi ai zilei pentru a-i împrospăta ochirea în mai treaza fericire a zorilor.

*

El a venit lângă mine, ci nu m-am trezit. Ce somn blestemat, o, nenorocitul de mine!

El a venit în pacea nopţii; avea harpa Sa în mâini şi visele mi-au răsunat de melodiile Lui.

Vai, la ce-mi sunt toate nopţile pierdute astfel? Ah, cum de nu Îl zăresc nicicând pe Cel ce-mi mângâie somnul cu suflarea-I?

*

Lumina, oh, unde e lumina? Aprinde-o cu arzândul foc al dorului!

Uite o lampă, ci niciun licăr de flacără – asta ţi-e soarta, inima-mi? Ah, moartea-ţi cu atât mai bună!

Mizeria bate la uşă, iar vestea-i că domnul tău e treaz şi te cheamă la vederea iubirii în toiul nopţii.

Ceru-i preaplin de nori şi ploaia necontenită. Nu am ştiinţă ce să fie de mă clinteşte – nu ştiu tâlcul.

A clipei pară de fulger îmi smulge o şi mai mohorâtă privire, iar inima-mi bâjbâie după cărarea unde  muzica nopţii mă cheamă.

Lumina, oh, unde-i lumina! Aprinde-o cu arzândul foc al dorului! Tună şi vântul îşi urlă rafala prin gol. Noaptea e neagră ca o piatră neagră. Nu lăsa orele să se ducă în întuneric. Aprinde candela iubirii cu viaţa Ta.

*

Încăpăţânate-s năvoadele, ci inima mă doare când cerc a le rupe.

Libertate-i tot ce vreau, dar a spera-o mi-e ruşine.

Încredinţat îs că nepreţuita bogăţie e în Tine, că Tu îmi eşti cel mai bun prieten, dar nu am inimă  să mătur beteala ce-mi umple cămara.

Mă înveleşte giulgiu de praf şi moarte; îl urăsc, ci tot îl strâng în braţe cu drag.

Am multe datorii, mari lipsuri, grea ruşine tăinuită; ci tot, când e să mi rog binele, mă cutremură teama că rugăciunea nu-mi va fi îngăduită.

*

Cel ce-l închid cu numele meu plânge în temniţa aceasta. Zidesc fără răgaz la zidul acesta jur-împrejur; şi cum tot urcă în cer zi de zi îmi pierd din vedere adevărata fiinţă la umbra-i întunecată.

Sunt mândru de acest zid, îl tencuiesc cu praf şi nisip ca nici măcar o gaură să nu rămână în cel nume; iar pentru toată grija avută pierd din ochi adevărata-mi fiinţă.

*

Am ieşit singur pe drumul vederii mele. Dar cine mă urmează în tăcuta beznă?

Mă dau la o parte a-i feri prezenţa, ci nu pot scăpa de el.

Lăudăroşenia lui ridică praful de pe pământ, îşi lasă glasul urlat pe fiece vorbă rostesc.

El îmi este măruntul sine propriu, Doamne, nu are ruşine; ci eu sunt ruşinat să vin la uşa Ta în compania lui.

*

Deţinut, spune-mi cine te-a legat?

„Stăpânul meu”, răspuns-a deţinutul. ‘Credeam că pot întrece în avere şi putere pe oricine de pe lume, şi am îngrămădit în propria-mi trezorerie banii meniţi regelui meu. Când mă doboară somnul, mă culc în patul ce al stăpânului meu fost-a, iar la trezire m-am aflat ocnaş în propria-mi trezorerie.’

‘Deţinut, spune-mi cine a lucrat lanţul acesta de nerupt?’

„Eu”, răspuns-a deţinutul, „am forjat lanţul acesta cu toată grija. Am crezut că puterea-mi de neînvins ar ţine lumea captivă lăsându-mă într-o netulburată libertate. Aşa că zi şi noapte am lucrat la lanţ cu focuri uriaşe şi crude lovituri de graţie. Când la fine lucrul era gata şi zalele întregi şi de nerupt, mi-am dat seama că pe mine mă ţinea în strânsoare.’

*

Cei ce mă iubesc în lumea aceasta cearcă în tot chipul să mă ţină departe de primejdie. Ci mai mare e iubirea Ta ţinându-mă liber.

Cât nu-i uit nici ei nu purced a mă lăsa singur. Ci zile trec după zile şi Tu nu Te arăţi.

De nu Te chem în rugi, de nu Te port în inimă, iubirea ta încă aşteaptă iubirea mea.

*

La lumina zilei veniră aceia la mine în casă zicând, ‘Noi vom lua locşorul cel mai mic aici.’

Au spus, ‘Noi te-om ajuta în slăvirea Dumnezeului tău şi în umilinţă îngăduie-ne doar propria împărtăşire din graţia lui’; şi apoi şi-au luat locul într-un colţ şi şedeau liniştiţi şi cuminţi.

Ci în bezna nopţii îi aflu năvălind în sacrul meu locaş, în forţă şi tulburare, şi înhaţă cu nesfântă lăcomie jertfele din altarul lui Dumnezeu.

*

Rămâie-mi atât de puţin doar cât să Te pot numi întregimea-mi.

Rămâie-mi atât de puţin din voinţa-mi doar cât să Te pot simţi în toate părţile, să vin la tine în fiece lucru, să-ţi dărui iubirea mea în toată clipa.

Rămâie-mi atât de puţin doar cât să nu te pot vreodată a Te ascunde.

Rămâie-mi atât de puţin din fiarele mele doar cât să fiu legat cu voia Ta şi voinţa Ta să fie dusă la bun sfârşit în viaţa mea – şi aceasta-i cătuşa iubirii Tale.

*

Unde mintea nu se înfricoşează şi capul se ţine sus;

Unde cunoaşterea este liberă;

Unde lumea n-a fost spartă în fragmente de înguste ziduri domestice;

Unde cuvintele se ivesc din adâncul adevărului;

Unde neobosita năzuire întinde mâinile spre perfecţiune;

Unde limpedea undă a raţiunii nu şi-a pierdut matca în mohorâtul nisip deşertic al moartei habitudini;

Unde mintea e purtată înainte de tine în tot mai întinsă gândire şi acţiune –

Întru acel paradis al libertăţii, Tată, deşteaptă-mi-se ţara.

*

Aceata mi-e ruga Ţie, Doamne – loveşte, loveşte la rădăcina penuriei în inima mea.

Putere dă-mi uşor să-mi port bucuriile şi durerile.

Putere dă-mi să-mi rodească iubirea în servire.

Putere dă-mi a nu depriva  nicicând săracul şi a nu-mi îndoi genunchii înaintea neruşinatului tare.

Putere dă-mi să-mi ridic mintea sus deasupra fleacurilor zilnice.

Şi dă-mi putere a-mi preda puterea voinţei tale cu iubire.

*

Credeam călătoria-mi să fi ajuns la capăt şi la marginea din urmă a puterii mele, – că poteca de dinainte-mi era închisă, că proviziile se sfârşiseră şi timpul sositu-mi-a a mă adăposti în tăcută întunecime.

Ci aflu voia nesfârşirii Tale în mine. Şi pe când vorbe vechi se sting pe limbă, melodii proaspete ţâşnesc din inimă; şi pe când căile bătute se pierd, se revelează nouă ţară cu ale ei minuni.

*

Pe Tine Te vreau, numai pe Tine – lasă-mi inima s-o spună fară oprire. Toate dorurile ce mă abat, zi şi noapte, sunt false şi goale până la miez.

Precum noaptea ţine ascunsă în bezna ei petiţia pentru lumină, întocmai în adâncul inconştienţei mele răsună strigătul – ‘Pe Tine te vreau, numai pe Tine’.

Precum furtuna încă îşi caută sfârşitul în pace în timp ce loveşte pacea cu tărie, întocmai rebeliunea mea îţi izbeşte iubirea ci încă strigătul îi este – ‘Pe Tine te vreau, numai pe Tine’.

*

Când inima mi-e grea şi însetată, vino asupra-mi cu o ploaie de milă.

Când graţia pierdută-i pentru viaţă, vino cu un tunet de cânt.

Când munca îşi vuieşte în toate părţile tumultul oprindu-mă din urmă, vino la mine, Doamne al tăcerii, cu pacea şi odihna Ta.

Când cerşetoare inima-mi stă ghemuită, întemniţată într-un colţ, crapă uşa, Rege al meu, şi vino în regală ceremonie.

Când dorul orbeşte mintea cu dezamăgire şi pulbere, O Tu, Cel divin, Tu, Cel treaz, vino cu cu a Ta lumină şi al Tău tunet.

*

Zile şi zile nici urmă de ploaie, Doamne, în inima-mi uscată. Cumplit s-a despuiat orizontul – nici  cel mai firav petec de blând nor, nici semnul cel mai vag de rece torent din depărtare.

Trimite-Ţi furioasa furtună, neagră de moarte, aceasta de-i voia Ta, şi cu bice de fulger înspăimântă cerul de la un capăt la altul.

Ci cheamă, Doamne, cheamă înapoi această atotcuptinzătoare căldură tăcută, nemişcată şi muşcătoare şi crudă, arzând inima cu disperare grozavă.

Lasă norul milei a coborâ din tărie precum privirea înlăcrimată a mamei în ziua mâniei tatălui

*.

Unde te afli pe după toate cele, Iubitule, ascunzându-te Însuţi în umbre? Aceia Te împing şi Te târăsc pe drum de pulbere luându-te drept de nimic. Eu aştept aici ore obosite risipindu-mi darurile pentru Tine, în timp ce trecătorii vin şi-mi iau florile, una câte una, şi coşul mi-e aproape gol.

Timpul dimineţii trecu, şi amiaza. În umbra serii ochii îmi picură de somn. Oamenii către casă mă privesc zâmbind şi mă umplu de ruşine. Şed ca o cerşetoare, aruncându-mi poalele peste cap, şi când ei mă întreabă ce vreau, îmi plec ochii şi nu le răspund.

Oh, cum, cu adevărat, le-aş putea spune că pe Tine Te aştept, şi că Tu ai promis a veni. Cum să mă arăt ruşinat că sărăcia aceasta mi-e zestre. Ah, strâng în braţe mândria aceasta în taina inimii mele.

Stau în iarbă uitându-mă la cer şi visez la splendoarea venirii tale fără de veste – toate luminile arzând, prapuri de aur zburând peste carul Tău, iar aceia la marginea drumului ridicaţi cu gura căscată, când Te văd coborând din scaunul Tău spre a mă ridica pe mine din colb, şi a aşeza alături de Tine această zdrenţăroasă fată cerşetoare, tremurând de ruşine şi mândrie, ca o liană în adierea verii.

Ci timpul lunecă şi încă nici un sunet al roţilor carului Tău. Procesiuni se tot petrec în zgomot şi chiote şi farmec de glorie. Oare numai Tu eşti Cel ce stă în umbră liniştit la urma tuturor? Şi numai eu aşteptând şi plângând şi zdrobindu-mi inima în zadarnic dor?

*

Ziua devreme s-a şoptit că am pluti într-o luntre, numai Tu şi eu, şi niciodată vreun suflet pe lume nu va afla de pelerinajul nostru în nicio ţară şi fără de capăt.

În acel ocean fără ţărm, la surâsul ascultării Tale în linişte cântecele mele se vor înfoia în melodii, libere ca valurile, libere din orice robie a vorbelor.

Oare încă n-a sosit vremea? Mai sunt treburi de făcut? Uite, seara s-a lăsat peste ţărm şi în lumina murindă păsările vin în zbor spre cuiburi.

Cine ştie când lanţurile s-or rupe şi luntrea, ca ultimul licăr al soarelui, va dispărea în noapte?

*

A fost o zi când nu m-am ţinut gata pentru Tine; şi intrându-mi în inimă neaşteptat chiar precum unul din mulţimea obştească, mie necunoscut, Rege al meu, ai apăsat pecetea eternităţii pe atâtea din plutitoarele clipe ale vieţii mele.

Şi azi când din întâmplare am dat peste ele şi am văzut semnătura Ta, mi-am dat seama că zăceau  împrăştiate în praf amestecat cu amintirea bucuriilor şi durerilor uitatelor mele zile uşuratice.

Tu nu mi-ai dispreţuit copilăreasca petrecere în colb, iar paşii ce auzitu-i-am în camera mea de joacă sunt aceiaşi cu ecou din stea în stea.

*

Aceasta mi-e încântarea, astfel să aştept şi să pândesc la drum umbra vânând lumina şi ploaia pornindu-se la trezirea verii.

Vestitori, cu noutăţi din ceruri necunoscute, mă salută şi gonesc pe cale. Inima mi se bucură şi suflul adierii e dulce.

Din zori în amurg şed la uşă şi ştiu că dintr-odată clipa ferice va sosi a vedea.

Între timp surâd şi cânt singur singur. Între timp aerul se umple cu mireasma promisiunii.

*

N-auzit-ai liniştiţii Lui paşi? El vine, vine, tot vine.

În fiece clipă şi veac, în fiece zi şi noapte El vine, vine, tot vine.

Atâtea cântece am cântat în atâtea stări ale minţii, ci toate notele lor au proclamat întotdeauna, „El vine, vine, tot vine.”

În zilele înmiresmate ale însoritului aprilie pe cărări de pădure El vine, vine, tot vine.

În pluvialul întuneric al nopţilor de iulie pe car tunător de nori El vine, vine, tot vine.

În durere după durere paşii Lui îmi calcă inima şi auria mângâiere a picioarelor Sale îmi face bucuria să strălucească.

*

Nu cunosc din ce îndepărtate vremi vii Tu mereu mai aproape a mă întâlni. Soarele şi stelele Tale nu Te pot nicicum ţine ascuns de mine veşnic.

Atâtea dimineţi şi chindii paşii Ţi-au fost auziţi iar vestitorul Tău a venit în inima mea şi m-a chemat în taină.

Ce nu cunosc doar de ce azi viaţa mi-e toată în firbere, şi o presimţire de tremuratoare bucurie îmi trece prin inimă.

E ca şi cum a venit timpul să las lucrul, simt în aer un miros suav al dulcii Tale prezenţe.

*

Nopatea-i aproape dusă aşteptându-L în van. Mi-e teamă ca nu cumva El să vină pe neaşteptate la uşa mea când voi fi căzut în somn obosit. Oh, prieteni, lăsaţi calea deschisă către El – nu Îl opriţi.

Dacă sunetele paşilor Săi nu mă trezesc, nu cerca să mă zgâlţâi, rogu-te. Nu-mi doresc să mă cheme din somn corul ciripitor al păsărilor, chiotul vântului la festivalul luminii de dimineaţă. Lasă-mă să dorm netulburat chiar dacă Domnul meu soseşte pe neaşteptate la uşă.

Ah, somnul meu, preţiosul meu somn ce abia aşteaptă atingerea Lui spre a dispărea. Ah, ochii mei închişi ce şi-or deschide genele numai la lumina surâsului Lui când El stă dinainte-mi ca un vis ivindu-se din întunericul somnului.

Să răsară înaintea ochilor mei precum cea dintâi dintre lumini şi chipuri. Întâiul fior de bucurie pentru deşteptatu-mi suflet să vină din privirea Lui. Şi imediata întoarcere la mine însumi să fie întoarcerea la El.

*

Marea liniştii matinale se sparse în susurul cântecelor de pasăre; toate florile se înveseliră pe marginea drumului; avuţia aurului s-a risipit prin crăpăturile norilor pe când noi ne-am văzut de drum fără a lua seama.

N-am cântat cântece vesele, n-am jucat; ne-am dus în sat pentru negustorie; n-am scos o vorbă, n-am zâmbit; n-am zăbovit pe cale. Iuţeam pasul din ce în ce timpul grăbea.

Soarele suise în mijlocul cerului, porumbeii gungureau la umbră. Frunzele uscate dansau învârtejindu-se în aerul cald al amiezii. Ciobănaşul aţipise şi visa la umbră de banyan, iar însumi m-am întins pe jos lângă apă şi mi-am întins mădularele obosite pe iarbă.

Companionii mă luară în râs cu dispreţ; sus capetele şi grăbiră pasul; nu se uitară în urmă, nu se odihniră; dispărură în îndepărtata vâlvătaie albastră. Străbătură lunci şi dealuri, trecură prin stranii ţări din depărtări. Slavă Ţie, gazdă vitează a potecii fără fine! Batjocură şi reproş mă împunseră a mă ridica, dar nu primiră răspunsu-mi. M-am delăsat pierdut în adâncul unei vesele umilinţe – în umbra unei încântări întunecoase.

Peste inima-mi încet se risipi repausul beznei brodate de soare în verde. Uitasem pentru ce călătoream şi mi-am predat fără luptă mintea labirintului de umbre şi cântece.

Într-un sfârşit, când mă trezisem din adormire şi deschisesem ochii, Te-am văzut pe Tine stând lângă mine, potopindu-mi somnul cu surâsul Tău.

Ce frică-mi fusese că lungă şi obositoare era cărarea, grea lupta pentru a Te ajunge!

*

Coborât-ai din tronul Tău şi stătut-ai la poarta colibei mele.

Cântam singur singur într-un colţ, iar melodia a ajuns la urechea Ta. Ai coborât şi stătut-ai la poarta colibei mele.

Măeştri mulţi se află în domul tău şi cântece se cântă acolo în orice clipă. Ci colindul cuminte al acestui novice a bătut la iubirea ta. Mica strună tânguitoare s-a împletit cu marea muzică a lumii, şi cu o floare drept premiu Tu ai coborât şi stătut-ai la poarta colibei mele.

*

Cerşeam din poartă în poartă pe uliţa satului, când carul Tău de aur s-a ivit în depărtare precum un vis măreţ şi mă minunam cine să fi fost acest Rege al tuturor regilor!

Nădejdile-mi crescură nalte şi mi-a părut a fi ajuns la capăt  zilele-mi negre, stăteam în aşteptarea pomenilor date fără a fi cerute şi a averii risipite în toate părţile în praf.

Carul s-a oprit unde şedeam eu. Privirea Ta a căzut peste mine şi ai coborât cu un surâs. Simţit-am că norocul vieţii mele a sosit în fine. Atunci deodată Ţi-ai întins dreapta spunând ‘Ce ai tu să-mi dai Mie?’

Ah, ce glumă regească a-Ţi deschide palma spre un cerşetor să cerşeşti. M-am buimăcit şi stat-am  nehotărât, apoi din desaga mea am scos încet atât de mica boabă de grăunte şi Ţi-am dat-o.

Ci spre marea-mi mirare când la finele zilei mi-am golit traista pe podea am aflat un dram mărunt de aur prin biata-mi grămăjoară. Amar am plâns şi-mi doream să fi avut inima a-Ţi da toate ale mele.

*

Noaptea s-a înnegrit. Munca zilei s-a mântuit. Noi credeam că ultimul oaspete sosise pentru noapte şi toate porţile satului erau închise. Doar careva spuse că regele va veni. Noi am râs zicând „Nu, nu se poate”.

Părea a se fi auzit bătăi în uşă, ci noi am spus nimic nu era doar vântul. Am stins lămpile şi ne-am culcat. Careva spuse, ‘Este vestitorul’. Noi am râs zicând ‘Nu, trebuie să fie vântul!’

Sunet în toiul nopţii căzu. Noi adormiţi crezut-am că tună departe. Pământul se cutremură, zidurile se zguduiră, somnul ni-l tulburară. Careva spuse era sunet de roţi. Noi ziserăm într-un murmur aţipit, ‘Nu, trebuie să fie hoinăreala norilor!’

Noaptea încă era neagră când sună toba. Vocea sună „Deşteptarea! nu mai staţi!’ Ne-am apăsat mâinile pe inimi şi tremuram de spaimă. Careva spuse, ‘Uite, este steagul regelui!’ Ne-am ridicat în picioare strigând ‘Nu mai e timp de pierdut!’

A venit regele – ci unde-s luminile, unde cununile? Unde-i tronul să se aşeze? Oh, ruşine! Oh, ruşine mare! Unde e domul, unde decoraţiile? Careva spuse, ‘În van strigarea! Salutaţi-L cu mâinile goale, duceţi-L în camere goale!’

Deschideţi uşile, sunaţi scoicile! în viul nopţii a venit regele întunecatei noastre case oropsite. Tunetul bubuie cerul. Bezna tremură fulger. Scoate-ţi bucata zdrenţăroasă de rogojină şi întinde-o în curte. Cu furtuna a venit deodată regele nostru înfricoşatei nopţi.

*

Crezut-am c-aş putea întreba de Tine – ci n-am îndrăznit – cununa roză o aveai pe gât. Aşa am aşteptat dimineaţa, când vei fi fost plecat, să aflu rămăşiţe pe pat. Şi precum un cerşetor am cercetat în zori măcar după o petală ori două rătăcite.

Ah mie, ce am aflat? Ce semn al dragostei Tale lăsatu-mi-ai? Nu floare, nu mirodenii, nu vas cu parfumată apă. Ci sabia Ta, lucind ca o flamă, grea ca o lovitură de trăznet. Lumina tânără a dimineţii pătrunde prin geam şi se aşterne pe patul Tău. Pasărea dimineţii ciripeşte şi întreabă, ‘Femeie, cu ce te-ai ales?’ Nu  floare, nu mirodenii, nu vas cu parfumată apă – ci spăimântătoare sabia Ta.

*

M’aşed şi cuget în uimire, ce dar să fie acesta de la Tine. Nu aflu loc să-l ascund. Mă ruşinez s-o port, plăpând cum îs, şi mă răneşte de-o apăs pe piept. Ci voi duce în inimă această cinste povara durerii, acest dar de la Tine.

De-acum pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla, iar Tu vei fi biruitor in toată lupta mea. Moartea i-ai lăsat-o companionului meu, ci eu îl voi încorona cu viaţa-mi. Sabia Ta e cu mine spre a-mi tăia aparte legăturile şi pentru mine pe lume teamă nu s-o mai afla.

De-acum dezbărat îs de mărunte decoraţii. Doamne al inimii mele, pentru mine n-or mai bântui aşteptare şi plâns pe la colţuri, nu sfiiciune şi dulceaţă a purtării. Mi-ai dăruit sabia Ta podobire. Gata cu decoraţiile de păpuşă pentru mine!

*

Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stele şi meşteşugit lucrată în giuvaeruri miriadă de culori. Ci pentru mine e mult mai frumoasă sabia Ta cu tăişul ei de fulger precum aripile desfăcute ale divinei păsări a lui Vishnu, perfect cumpănită în mânioasa lumină roşie a amurgului.

Freamătă precum ultimul răspuns al vieţii în extazul durerii la ultima lovire a morţii; luceşte precum flacăra curată a fiinţei arzând pământeasca simţire cu o năpraznică fulgerare.

Frumoasă e brăţara Ta, bătută cu stelare geme; ci sabia Ta, o Domn al tunetului, e lucrată cu frumuseţea absolută, grozav a privi ori gândi-o.

*

Nimic neîntrebatu-Te-am; Nerostitu-mi-am numele la urechea Ta. Plecat-ai, am tăcut în pace. Singur eram la fântână unde umbra copacului cădea pieziş, iar femeile plecaseră acasă cu ulcioarele de pământ smălţat pline până sus. Ele m-au chemat şi-au strigat, ‘Vino cu noi, dimineaţa se îndreaptă spre miezul zilei.’ Ci tânjitor am zăbovit o vreme pierdut la mijloc de nedesluşite meditaţii.

Nu Ţi-am auzit paşii venind. Ochii tăi erau trişti când asupra-mi căzură; vocea Ta era obosită cum încet vorbeai – ‘Ah, mi-e sete, călătorule’. Am tresărit din visul de zi şi Ţi-am turnat apă din oală în palmele-Ţi împreunate. Frunzele fremătau deasupra capului; cucul cânta din nevăzut întuneric, iar parfumul de flori babla venea din cotitura drumului.

Am rămas mut de ruşine când ce nume am întrebatu-m-ai. Adevăr, ce făcut-am eu pentru Tine spre a mă păstra în amintire? Ci memoria a-Ţi fi putut da apă Ţie a-Ţi alina setea îmi va clincheta inima şi se va desface dulceaţă. Târzie-i ora dimineţii, pasărea cântă în note obosite, frunzele de neem foşnesc deasupra capului şi eu stau şi cuget şi cuget.

*

Urât îi e inimii şi ochii încă picură somn.

N-ai primit vorbă că floarea domneşte splendoarea printre spini? Trezeşte-te, oh deşsteaptă-te! Nu lăsa vremea să treacă în zadar!

La finele potecii de piatră, în ţara virginei solitudini, prietenul îmi stă singur singur. Nu-l dezamăgi. Trezeşte-te, oh deşteaptă-te!

Ce dacă cerul gâfâie tremurând în arşiţa soarelui de amiază – ce dacă nisipul încins îşi aşterne manta de sete –

Oare nu mai e bucurie în adâncul inimii tale? Oare la fiecare călcătură a ta, harpa drumului nu va izbucni în dulcea muzică a durerii?

*

De aceea bucuria Ta în mine e atât de plină. De aceea ai coborât Tu la mine. O Tu domn al tuturor cerurilor, unde Ţi-ar fi iubirea dacă eu n-aş fi fost?

Tu m-ai luat părtaş la toată avuţia aceasta. În inima mea joacă neoprit a Ta încântare. În viaţa mea a Ta voie tot prinde chip.

Şi pentru aceasta, Tu care eşti Regele regilor te-ai gătit în frumuseţe spre a-mi captiva inima. Şi pentru aceasta iubirea ta se pierde însăşi în iubirea iubitului, şi Tu eşti văzut în unirea perfectă a celor doi.

*

Lumină, lumina mea, lumină-plin-lumii, lumină-sărut-ochilor, lumină-îndulcire-inimii!

Ah lumina dansează, vrutul meu, în miezul vieţii mele; lumina Ta atinge, vrutul meu, corzile iubirii mele; cerul Tău se deschide, vântul aleargă sălbatic, râsetul trece peste pământ.

Fluturii îşi ridică pânzele pe marea luminii. Crinii şi iasomiile saltă pe creasta valurilor de lumină.

Lumina revarsă aur pe fiece nor, vrutul meu, şi risipeşte belşug de geme.

Bunăvoia se risipeşte din frunză în frunză, vrutul meu, şi nemăsurată voioşia. Râul cerului şi-a înecat malurile şi potopul bucuriei dă pe din afară.

*

Toate strunele bucuriei împletească-se în cel din urmă-mi cântec – bucuria ce face pământul să plutească peste tumultul sporului de iarbă, bucuria ce pune fraţii gemeni viaţa-moartea a dansa peste lumea largă, bucuria ce se înghesuie cu furtuna, zguduind şi trezind viaţa toată în râset, bucuria ce stă blândă cu lacrimile-i pe roşul lotus al durerii, şi bucuria ce aruncă tot avutul în colb fără a cunoaşte nici-o vorbă.

*

Da, cunosc, aceasta nu e decât iubirea Ta, O, vrutul inimii mele – această lumină aurie dansând peste frunze, norii aceştia de prisos vâslind de-a latul cerului, această adiere trecătoare lăsându-şi răcoarea pe fruntea-mi.

Lumina dimineţii mi-a inundat ochii – acesta e vestea Ta către inima-mi. Faţa Ta se pleacă de sus, ochii Tăi privesc în jos în ochii mei, iar inima mea Ţi-a atins picioarele.

*

Pe ţărmurile  nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc. Nemişcat e infinitul cer deasupra capului şi apa neastâmpărată se înfurtună. Pe ţărmurile nesfârşitelor lumi copiii se întâlnesc în chiote şi dansuri.

Ei casele-şi zidesc din nisip şi cântă din goale scoici. Cu frunze veştede îşi urzesc luntrile şi surâzând plutesc peste adâncul vast. Copiii îşi au joaca pe al lumilor ţărm.

Ei nu ştiu cum să înoate, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade. Pescuitorii se scufundă după perle, negustorii plutesc în navele lor, pe când copiii culeg pietricele şi iar le împrăştie; ei nu caută comori ascunse, ei nu ştiu cum să azvârle năvoade.

Râset urcă a mării hulă, stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare. Valuri cu moarte cântă balade pe neînţelesul copiilor, chiar precum o mamă clătinând leagănul copilului. Se joacă marea cu copiii, stâlpul zvârle priviri plajei surâzătoare.

Pe ţărmurile  nesfârşitelor lumi copii se întâlnesc. Furtuna urlă în cer fără poteci, corăbiile naufragiază în apa fără căi, moarte-i la bord şi joacă de copii. Pe ţărmurile  nesfârşitelor lumi este marea întâlnire a copiilor.

*

Somnul în zbor peste ochii pruncului – ştie careva de unde vine? Da, e un zvon că-şi are locaşul undeva în feericul sat dintre umbrele pădurii palid luminate de licurici, acolo atârnă doi muguri sfioşi de vrajă. De acolo vine a săruta ochii pruncului.

Surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme – ştie careva unde s-a născut? Da, e un zvon că tinere raze de lună nouă atinseră marginea unui pierind nor de toamnă, iar acolo întâi se născu surâsul în visul unei dimineţi scăldate în rouă – surâsul licărind pe buzele pruncului când doarme.

Dulce prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului – ştie careva unde atâta timp s-a ascuns? Da, de când mama-i era codană i-a cuprins inima în gingaşul mister tăcut al iubirii – dulce prospeţimea blândă înflorind pe mădularele pruncului.

Când îţi aduc jucării colorate, copilul meu, înţeleg ce e cu jocul de culori în nori, pe apă, de ce sunt florile pictate în tente – când îţi dau jucării colorate, copilul meu.

Când cânt să te fac să dansezi ştiu adevărat ce e cu muzica frunzelor, de ce-şi trimit valurile corurile de voci spre inima ascultătorului pământ – când cânt să te fac să dansezi.

Când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe ştiu ce e cu mierea în cupa florilor, de ce sunt pline cu tainic suc poamele – când pun lucruri dulci în lacomele-ţi mânuţe.

Când faţa îţi sărut a surâde, dragul meu, precis înţeleg ce plăcere se revarsă din cer în lumina dimineţii, ce e cu încântarea de trupului mi-o aduce adierea verii – când faţa îţi sărut a surâde.

*

Tu m-ai făcut cunoscut prietenilor ce nu-i ştiam. Tu mi-ai dat scaune în case ne ale mele. Tu ai adus depărtarea aproape şi ai făcut frate din străin.

N-am tragere de inimă a-mi părăsi adăpostul obişnuit; uit că acolo locuieşte ce e vechi în ce e nou, că însuţi acolo locuieşti.

Prin naştere şi moarte, în lumea aceasta şi în altele, oriunde Tu m-ai purta este Tu, Acelaşi, unul Companion al nesfârşitei mele vieţi mereu legându-mi inima cu lanţurile bucuriei către nefamiliar.

Când cineva Te cunoaşte, atunci alien nu e nimeni, atunci nicio uşă nu e închisă. Oh, împlineşte-mi ruga de a nu pierde vreodată binecuvântarea atingerii de unu în jocul multora.

*

Pe coasta unui râu pustiu printre ierburi înalte am întrebat-o, ‘Fată, unde te duci ferindu-ţi candela cu manta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta! Ea-şi înălţă o clipă ochii negri şi mă privi în faţă prin înserare. ‘Am venit la râu’, spuse ea, ‘să-mi plutească lampa pe val când lumina zilei scapătă spre vest.’ Singur şedeam printre ierburi înalte şi mă uitam la sfioasa flacără a  candelei ei lunecând  fără folos în maree.

În liniştea lăsării nopţii am întrebat-o, ‘Fată, îţi sunt toate luminile aprinse – atunci unde te duci cu lampa ta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.’ Ea-şi înălţă ochii negri spre faţa mea şi căzu pe gânduri o clipă. ‘Am venit’, spuse ea pe urmă, ‘să-mi închin lampa cerului.’ Am stat şi mă uitam la lumina ei arzând fără folos în gol.

În bezna fără lună a miezului de noapte o întreb, ‘Fată, care îţi este căutarea, ţinând candela lângă inimă? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.’  Ea se opri o clipă gânditoare privindu-mi faţa în întuneric. ‘Mi-am adus lumina’, spuse, ‘să ajungă la carnavalul lămpilor.’ Am stat şi mă uitam la lampa ei mică arzând fără folos printre lumini.

*

Ce licoare divină ai putea avea, Doamne al meu, din această preaplină cupă a vieţii mele?

Poet al meu, a Ta e încântarea a-Ţi vedea creaţia prin ochii mei şi a sta la portalurile urechilor mele în linişte spre a asculta propria-Ţi eternă armonie?

Lumea Ta unduie vorbe în mintea-mi şi bucuria Ta le adaugă muzică. Tu mi Te dărui însuţi în iubire şi apoi simţi întreagă propria-Ţi dulceaţă în mine.

*

Aceea rămasă mereu în adâncul fiinţei mele, în amurgul licăririlor şi privirilor; aceea ce nicicând nu şi-a desfăcut vălurile în lumina dimineţii, ea va fi ultimul meu dar către Tine, Doamne al meu, înfăşurat în cântecu-mi de pe urmă.

Vorbele o peţiră ci n-au putut-o învinge; spre ea în van se întinseră mâinile dornice ale persuasiunii.

Am rătăcit din ţară în ţară păstrând-o în miezul inimii mele şi împrejuru-i au urcat şi-au căzut creşterea şi putrezirea vieţii mele.

Peste gândurile şi faptele mele, adormirile şi visurile mele ea a domnit, ci locuit-a singură şi aparte; atâţia bărbaţi au bătut la uşa mea cerând-o şi s-au întors în disperare.

Nimeni pe lume n-a fost a o vedea faţă la faţă, iar ea rămâne în singurătatea-i aşteptând recunoaşterea Ta.

*

Tu eşti cerul, Tu eşti şi cuibul.

O Tu, frumos, acolo în cuib e iubirea Ta cuprinzând sufletul în culori, sunete şi miresme.

Acolo vine dimineaţa cu auriul coş în mâna dreaptă purtând cununa frumuseţii, în linişte a încorona pământul.

Şi acolo vine seara peste luncile singuratice pustiite de cirezi, pe cărări fără semne, purtând reci sorbituri de pace în urcioru-i de aur din vesticul ocean al odihnei.

Ci acolo, unde risipeşte infinitul cer pentru ca sufletul ei să-şi ia zborul, domneşte nepătată alba radianţă. Nu e zi nici noapte, nu formă nici culoare, ci niciodată, niciodată o vorbă.

*

Raza Ta de soare coboară pe acest pământ al meu cu braţele desfăcute şi stă la uşa-mi ziua de-o viaţă spre a purta înapoi la picioarele tale norii duraţi din lacrimile, suspinele, cântecele mele.

Duios încântându-Te acoperitu-Ţi-ai pieptul înstelat cu manta ceţosului nour, prefăcând-o în chipuri şi falduri fără număr, colorând-o în mereu schimbătoare nuanţe.

E-atât de uşoară şi aeriană, tandră, lăcrimoasă şi întunecată, de aceea o iubeşti Tu, O Tu, nepătat şi senin. Şi de aceea va fi coperind grozavă lumina Ta cu umbrele-i înduioşătoare.

*

Acelaşi val de viaţă curgându-mi prin vine noapte şi zi aleargă prin lume şi dansează în ritmice măsuri.

Aceeaşi este viaţa mijind în bucurie prin praful pământului în fără de număr fire de iarbă, spărgându-se în tumultoasele unde ale frunzelor şi florilor.

Aceeaşi este viaţa balansându-se în leagănul-ocean al naşterii şi morţii, în reflux, în flux.

Îmi simt membrele glorioase la atingerea acestei lumi a vieţii. Iar mândria mi-i din palpitaţia vieţii de veacuri dansându-mi prin sânge în clipa aceasta.

*

E dincolo de Tine a fi vesel cu veselia acestui ritm? a fi zguduit-pierdut-frânt în vâretjul acestei înfricoşate bucurii?

Toate lucrurile se grăbesc, nu se opresc, nu se uită în urmă, nicio putere nu le poate da înapoi, se grăbesc.

Ţinând pasul cu acea iute muzică fără tihnă, anotimpurile vin, dansează şi trec – culorile, tonurile şi parfumurile se revearsă  nesfârşite cascade în bucuria abundentă ce aruncă şi cedează zarurile în orice clipă.

*

Mai mult din mine însumi întors pe toate părţile, astfel aruncând umbre colorate peste radianţa Ta – aşa este maya Ta.

Pus-ai zăgaz în propria-Ţi fiinţă şi apoi chemat-ai al Tău Sine despicat în miriade de note. Această auto-separare a Ta a luat fiinţă în mine.

Muşcător cântecul are ecou prin tot cerul în multicolore lacrimi şi surâsuri, alarme şi speranţe; valuri se ridică, se reîneacă, visuri se sparg, se formează. În mine se află a Ta proprie înfrângere de Sine.

Pe acest paravan ridicat de Tine sunt pictate  varii figuri cu pensula zilei şi a nopţii. În spatele lui locul Tău se ţese în minunate curbe de mistere, aruncând de-o parte toate liniile sterpe ale linearităţii.

Marea paradă a Ta şi a mea acoperit-a cerul. Cu tonul Tău şi al meu tot aerul vibrează şi veacurile trec de-a v-aţi ascuns Tu şi eu.

*

El este Acela, Cel mai dinăuntru, Care îmi trezeşte fiinţa cu ale Sale adânc ascunse atingeri.

El este Acel ce pune desfătarea-I pe aceşti ochi şi bucuroase acorduri pe corzile inimii mele în    multe cadenţe de plăcere şi suferinţă.

*

Mântuirea nu mi-e în renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii în o mie de lanţuri ale desfătării.

Tu mi-ai turnat mereu proaspătă duşcă din vinul tău de variate culori şi parfum, umplând acest vas pământesc până peste cap.

Lumea mea îşi va aprinde cele o sută de candele diferite cu flama Ta şi le va aşeza înaintea altarului templului Tău.

Nu, niciodată nu mi-oi închide porţile simţurilor. Desfătările văzului-auzului-pipăitului vor purta încântarea Ta.

Da, toate iluziile mele vor arde în iluminarea bucuriei, iar toate dorurile mi s-or coace în poamele iubirii.

*

Ziua s-a dus, umbră-i pe pământ. E timpul să merg la râu să-mi umplu urciorul. Aerul serii e însetat de trista muzică a apei. Ah, mă cheamă în înserare. În poteca singuratică nu-i trecător, vânt sus, valuri turbate în râu.

Nu cunosc de mă voi întoarce acasă. Nu cunoasc pe cine s-o întâmpla a întâlni. Acolo la vad în luntrea mică necunoscutul cântă din lăută.

*

Darurile tale către noi muritorii ne împlinesc nevoile ci încă se întorc la Tine nescăzute.

Râul îşi are zilnic munca lui şi grăbeşte prin câmpuri şi cătune; ci neîncetatu-i torent zboară spre a-Ţi spăla picioarele.

Slăvirea Ta nu împovărează lumea.

Din vorbele poemului oamenii iau ce înţelesuri le plac; ci ultimul lor tâlc ţinteşte spre Tine.

*

Zi după zi, O Domn al vieţii mele, aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă. Cu mâini împreunate, O Domn al tuturor lumilor, aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

Sub cerul mare în singurătate şi tăcere , cu inimă umilă aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

În această laborioasă lume a Ta, tumultoasă în trudă şi luptă, printre gloate grăbite aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

Şi când munca îmi va fi gata în această lume, O Rege al regilor, singur şi mut aş sta dinainte-Ţi faţă la faţă.

*

Te cunosc drept Dumnezeu al meu şi stau de-o parte – nu Te cunosc drept al meu propriu şi vin mai aproape. Te cunosc drept Tatăl meu şi mă plec la picioarele Tale – nu-Ţi prind mâna ca pe a prietenului.

Nu stau unde cobori Tu şi Te ai pe Tine Însuţi ca pe mine, acolo să Te îmbrăţişeze inima mea şi să Te iau drept Camarad.

Tu eşti Fratele între fraţii mei, ci n-am grija lor, nu-mi împart agoniseala cu ei, astfel împărtăşind tot al meu cu Tine.

În plăcere şi în durere nu stau de partea oamenilor, iar astfel stau lângă Tine. Mă micşorez a-mi da viaţa, astfel să nu mă scufund în marile ape ale vieţii.

*

Când creaţia era nouă şi toate stelele  se arătau în prima lor splendoare, zeii şi-au ţinut adunarea în cer şi cântau ‘Oh icoană a perfecţiunii! Bucurie neamestecată!’

Ci unul a stigat pe neaşteptate – ‘Se pare că undeva e o ruptură în lanţul luminii şi una dintre stele s-a pierdut.’

Struna de aur  a harpei lor a pleznit, cântul lor s-a oprit, şi au strigat cu spaimă – ‘Da, acea stea pierdută era cea mai bună, ea era gloria tuturor cerurilor!’

Din ziua aceea căutarea ei a fost neîncetată şi strigătul merge de la unul la altul că prin ea lumea şi-a pierdut bucuria una!

Numai în liniştea cea mai adâncă a nopţii stelele surâd şi şoptesc între ele – ‘Zadarnic este această căutare! Perfecţiunea nefrântă este peste toate!’

*

Dacă nu e porţia mea a Te întâlni în viaţa aceasta atunci lasă-mă să simt mereu că am pierdut privirea Ta – lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

Cum zilele trec în târgul înglotat al acestei lumi şi mâinile mi se umplu cu profituri zilnice, lasă-mă să cred mereu că nimic n-am agonisit – lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

Când stau pe marginea drumului, obosit şi gâfâind, când îmi aştern patul jos în praf, lasă-mă mereu să simt că încă mi-e înainte călătoria – lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

Când încăperile mele au fost zugrăvite şi flautele răsună şi râsetul tună, lasă-mă mereu să simt că nu Te-am invitat în casa mea – lasă-mă să nu uit nicio clipă, lasă-mă să port chinurile acestei suferinţe în vise şi în orele-mi treze.

*

Sunt precum rămăşiţa unui nor de toamnă fără folos hoinărind prin cer, O, Soarele meu mereu slăvit! Atingerea Ta nu mi-a topit încă aburul, făcându-mă una cu lumina ta, ci astfel număr luni şi ani de separare de Tine.

Dacă voia Ta este şi aceasta Ţi-e joaca, atunci ia-mi plutitoarea nimicnicie, picteaz-o în culori, glazureaz-o cu aur, floteaz-o pe vântul turbat şi risipeşte-o în variate minuni.

Ci când voia Îţi va fi a fini această joacă noptea, mă voi topi şi voi pieri în întuneric, ori fie în surâsul albei dimineţi, în răcoarea purităţii străveziu.

*

Atâtea zile vane m-am îndurerat asupra timpului pierdut. Ci nu e pierdut nicicând, Domn al meu. Tu ai luat în chiar mâinile Tale fiece clipă a vieţii mele.

Ascuns în inima lucrurilor Tu creşti seminţele în lăstari, mugurii în înflorie, florile rumene în rodire.

Obosit moţăiam în patu-mi de nimic închipuindu-mi că lucrul încetase. În zori m-am sculat aflându-mi grădina plină cu minuni în floare.

*

Fără sfârşit e timpul în ale tale mâini, Domn al meu. Nu-i nimeni clipele a-Ţi număra.

Zile şi nopţi se duc şi veacuri înfloresc şi se ofilesc precum florile. Tu cunoşti cum să aştepţi.

Secolele Tale se urmează unul după altul perfectând o floricică sălbatică.

Noi nu avem timp de pierdut şi neavând timp trebuie să ne facem norocul. Suntem prea săraci ca să întârziem.

Şi aşa se face că timpul se duce pe când eu mi-l dau oricărui certăreţ cerându-l, iar altarul Tău e gol de toate ofrandele până la ultima.

La finele zilei dau buzna cu spaimă cumva poarta-Ţi a fi închisă; ci aflu că încă mai e timp.

*

Mamă, pentru gâtul tău voi împleti un şirag de perle cu lacrimile suferinţei mele.

Stelele ţi-au lucrat brăţări de lumină a-ţi împodobi picioarele, ci ale mele s-or anina de sânu-ţi.

Avuţie şi faimă de la Tine vin şi Ţie Ţi se dau a le ţine. Dar propria mea suferinţă este absolut numai a mea, iar când ţi-o aduc jertfă, Tu mă răsplăteşti cu graţia Ta.

*

În chinul acesta al separării străbătând prin lume şi născând chipuri fără număr în infinitul cer.

În această suferinţă a separării ce scrutează în linişte nopţile stea după stea şi se face lirică prin foşnetul frunzelor în întunecimea ploioasă de iulie.

Este această durere cuprinzătoare adâncindu-se în iubiri şi doruri, în suferinţe şi bucurie prin casele omeneşti; şi de aceea mereu se topeşte şi curge în cântece prin inima mea de poet.

*

Când au plecat întâi războinicii din hala căpitanului lor, unde şi-au ascuns puterea? Unde le erau armura şi armele?

Arătau săraci şi neajutoraţi şi săgeţile plouau asupra lor în ziua când au ieşit din hala căpitanului lor.

Când războinicii au mărşăluit iar înapoi în hala căpitanului lor unde şi-au ascuns puterea?

*

Moartea, al tău servitor,  este la uşă. A străbătut necunoscuta mare şi mi-a adus chemarea ta acasă.

Noaptea e neagră, inima mi-e înspăimântată – ci voi lua lampa, deschid porţile şi mă plec în salut. Vestitorul Tău este cel ce stă la uşa-mi.

O să mă închin lui aşezându-i la picioare comoara inimii mele.

El se va întoarce cu solia împlinită, lăsând o umbră neagră pe dimineaţa mea, iar în pustia-mi casă îmi va rămâne doar sufletul părăsit drept ultimă ofrandă Ţie.

*

Cu deznădăjduită sperare merg a o căuta în toate colţurile cămării mele; n-o aflu.

Casa-mi e mică şi ce-a plecat odată din ea nu poate fi redobândit.

Dar infinit e conacul Tău, Domn al meu, şi căutând-o pe ea am a veni la uşa Ta.

Stau sub auriul baldachin al cerului Tău seral şi-mi ridic ochii lacomi spre faţa Ta.

Am venit la poarta veşniciei de une nimic nu poate apune – nu sperare, nu fericire, nu icoana unei feţe văzută printre lacrimi.

Oh, sufundă-mi viaţa golită în acel ocean, aruncă-mă în cea mai adâncă plinătate. Lasă-mă să simt pentru odată dulcea pierdută mângâiere din întregimea universului.

*

Zeitate a templului în ruină! Ruptele strune ale Vina nu-ţi mai cântă laudă. Clopotele seara nu mai proclamă timpul închinării Tale. Aerul e nemişcat şi tăcut despre Tine.

În locaşul Tău părăsit bate rătăcitoare adierea primăverii. Aduce noutăţile florilor – florile ce nu mai sunt jertfite închinării tale.

Închinătorul Tău de odinioară rătăceşte mereu cu dorul încă refuzatei favori. În înserare, când focurile şi umbrele se împletesc cu norul prafului, el se întoarce sfârşit la templul în ruină cu foame în inima lui.

Atâtea zile de festival te ajung în linişte, zeitate a templului în ruină. Atâtea nopţi de închinare se duc cu lampa neaprinsă.

Multe chipuri noi sunt zidite de meşteri cu artă vicleană şi duse către sfântul val al uitării când vremea le vine.

Numai zeitatea templului în ruină rămâne neînchinată în părăsire de moarte.

*

Gata gălăgia vorbelor mari de la mine – aşa e voia Domnului meu. De-acum vorbesc în şoapte. Cuvântul inimii mi l-oi zbura în murmure de cântec.

Oamenii grăbesc spre a Regelui piaţă. Toţi vânzătorii şi cumpărătorii-s acolo. Ci am ultimă tihnă la miezul zilei, în toiul trudei.

Atunci să răsară flori în grădina-mi, fie că nu le e vremea; iar albinele prânzului să-şi înalţe leneşul bâzâit.

Atât de multe ore petrecut-am în sfada dintre bine şi rău, ci acum este plăcerea tovarăşului meu de joacă în zile pustii să-mi îndrept inima către el; ci nu cunosc la ce neaşteptata chemare spre fără de folos nestatornicie!

*

În ziua când moartea îţi va bate la uşă ce-i vei dărui?

Oh, i-oi pune dinaintea musafirei vasul plin al vieţii mele – n-oi lăsa-o niciodată să plece cu mâinile goale.

Tot dulcele cules al tuturor zilelelor mele de toamnă şi nopţilor de vară, toate agoniselile şi secerăturile harnicei mele vieţi le voi pune în faţa ei la finele zilelor mele când moartea îmi va bate la uşă.

*

O tu, cea de pe urmă împlinire a vieţii, Moarte, moartea mea, vino, şopteşte-mi!

Zi de zi pânditu-te-am; pentru tine zămislit-am bucuriile şi chinurile vieţii.

Tot ce sunt, ce am, ce sper, toată iubirea-mi s-au reversat mereu spre tine în adîncă taină. O ultimă privire din ochii tăi şi viaţa-mi va fi pe totdeauna a ta.

Florile s-au împletit şi ghirlanda e gata pentru mire. După nuntă mireasa şi-o lăsa casa şi-şi va întâlni domnul singură în solitudinea nopţii.

*

Ştiu că ziua va veni când voi pierde vederea acestui pământ, iar viaţa îşi va lua tihna în tăcere, lăsând ultima cortină peste ochii-mi.

Ci încă stele vor veghea noaptea, va răsări dimineaţa ca mai nainte, orele or sălta precum valurile mării revărsând plăceri şi dureri.

Când mă gândesc la finele clipelor mele, bariera clipelor se frânge şi zăresc prin lumina morţii lumea Ta cu trezorerii fără grijă. Rar locul cel mai de jos, rară cea mai netrebnică viaţă.

Lucruri în van tânjite, lucruri agonisite – treacă de la mine. Fie în adevăr să posed lucrurile cărora mereu le-am dat cu piciorul, le-am trecut cu vederea.

*

Mi-am luat vacanţa. Uraţi-mi drum bun, fraţi ai mei! Mă plec la voi toţi şi mă petrec.

Aici înapoiez cheile uşii mele – şi cedez pretenţiile asupra casei. Cer doar blânde cuvinte de pe urmă de la voi.

Fost-am vecini multă vreme, ci am primit mai mult decât pot da. Acum s-a crăpat de ziuă şi stinsă-i lampa ce-mi lumină colţul întunecat. Mi-a venit o citaţie şi sunt gata de călătorie.

*

La vremea despărţirii, uraţi-mi noroc, prieteni ai mei! Cerul Tău e îmbujorat de zori şi poteca mi se aşterne frumos.

Nu mă-ntreba ce am aici de luat acolo. Plec în călătorie cu mâinile goale şi inima aşteptând.

Îmi voi pune ghirlanda de nuntă. N-am haine roşii-negre de călător şi chiar dacă sunt primejdii pe cale mintea nu mi-e speriată.

Luceafărul de seară va răsări când mântuit fi-mi-va drumul ci plânsul notelor din melodii d’amurg răsună din poarta Regelui.

*

Nu mi-am dat seama când am trecut pragul acestei vieţi.

Ce putere mă va fi îndemnat a mă deschide în acest vast mister precum un mugur în pădure la miez de noapte!

Când dimineaţa am privit lumina am simţit o clipă că nu eram străin în lumea aceasta, de nepătrunsul fără nume şi chip m-a luat în braţe în forma propriei mele mame.

Şi aşa, în moarte acelaşi necunosut mi-o apărea ca mereu cunoscut mie. Şi pentru că iubesc această viaţă, ştiu că la fel voi iubi moartea.

Copilul ţipă când mama îi ia ţâţa dreaptă din gură, aflând în clipă consolare de la cea stângă.

*

Când plec de aici fie-mi aceasta vorba de despărţire, ce văzut-am e de neîntrecut.

Am gustat mierea ascunsă a acestui lotus ce se întinde peste oceanul luminii, ci astfel sunt binecuvântat – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

În teatrul formelor infinite mi-am jucat piesa  zărindu-L pe Cel fără formă.

Tot corpul, mădularele mi s-au înfiorat la atingerea de dincolo de atingere; iar dacă finele aici vine, să vină – fie-mi aceasta vorba de despărţire.

*

Când piesa îmi era cu tine nu te-am întrebat vreodată cine vei fi fost. N-am cunoscut ruşine or spaimă, viaţa mi-a fost furtunoasă.

Dimineaţa devreme m-ai fi chemat din somn precum propriul meu camarad şi m-ai fi purtat alergând din luminiş în luminiş.

În zilele acelea nu mă îngrijeam niciodată a cunoaşte înţelesul cîntărilor ce Tu mi le cântai. Numai vocea mea a prins tonurile, iar inima mi-a dansat în cadenţa lor.

Acum, când vremea jocului trecut-a, ce-o fi neaşteptat suspinul ce mă cuprinde? Lumea cu ochii plecaţi la picioarele Tale se smereşte cu toate stelele-i tăcute.

*

Te voi împodobi cu trofee, ghirlande ale înfrângerii mele. Nu e în puterea mea a scăpa neînvins.

Negrşit cunosc trufia-mi va fi la zid, viaţa-mi îşi va rupe lanţurile în durere de neîndurat, iar inima-mi pustiită suspină în muzica precum o trestie goală, iar piatra se va topi în lacrimi.

Negreşit cunosc cele o sută de petale ale lotusului nu vor rămâne pe veci închise şi tainica scobitură a mierii lui va fi stârpită.

Din albastrul cer un ochi mă va privi somându-mă în linişte. Nimic nu va rămâne pentru mine, nimic nimic, o moarte deplină voi primi la picioarele Tale.

*

Când cârma o las cunosc a venit timpul Tu a lua-o. Ce e de făcut se face pe loc. Vană e bătălia.

Apoi îndepărtează mâinile şi în tăcere sari peste înfrângere, inima mea, şi meditează-ţi buna soartă de a rămâne perfect liniştit pe locul unde te afli.

Candelele mele se sting la orice pală de vânt, iar cercând să le aprind uit de orice altceva iar şi iar.

Ci fi-voi înţelept de această dată aşteptând în beznă, aşternându-mi rogojima pe podea; şi oricând Ţi-e placul, Domn al meu, vino tăcut şi ia-Ţi locul Tău aici.

*

Mă scufund în adâncul oceanului de forme, bâjbâind să prind perfecta perlă a fără-formei.

Nemaiplutind din port în port cu luntrea mea bătută de vânt. De mult trecute zilele când petrecere mi-era a fi săltat pe valuri.

Iar acum sunt însetat să mor în fără moarte.

În auditorium lângă prăpastia fără fund unde se umflă muzica strunelor fără ton îmi voi aduce harpa vieţii mele.

O voi acorda la notele Lui pe totdeauna, iar când îşi va fi suspinat ultimul răsunet, voi pune jos a mea tăcută harpă la picioarele Tăcutului.

*

Mereu în viaţă Te-am căutat cu ale mele cântări. Ele m-au purtat din uşă-n uşă, cu ele m-am simţit însumi, căutând, pipăind lumea mea.

Cântările mele mi-au predat toate lecţiile învăţarte vreodată; ele mi-au arătat poteci tainice, ele mi-au adus dinaintea ochilor atâtea stele în zarea inimii-mi.

Ele m-au îndreptat ziua lungă întru misterele tărâmului de plăcere durere, şi, în fine, la ce poartă de palat m-au adus seara la sfârşitul călătoriei mele?

*

Fălitu-m-am la lume a Te fi cunoscut. Ei Îţi văd chipurile în toate lucrurile mele. Vin şi mă întreabă, ‘Cine este El?’ Nu ştiu cum să le răspund. Spun,  ‘În adevăr, nu pot spune’ Mă ocărăsc şi pleacă dispreţuind.  Iar Tu stai acolo surâzând.

Îmi spun poveşti de Tine în cântări nepieritoare. Taina îmi ţâşneşte din inimă. Ei vin şi mă întreabă, ‘Spune-mi toate înţelesurile’. Nu ştiu să le răspund. Spun, ‘Ah, cine ştie ce înţeleg ei!’ Ei zâmbesc şi pleacă dispreţuind din plin. Iar Tu stai acolo surâzând.

*

Într-o salutare către Tine, Dumnezeu al meu, lasă-mi simţurile toate să izvorască scăldând această lume la picioarele Tale.

Precum un nor de ploaie în iulie atârnă cu povara ploilor necurse, lasă-mi întreaga minte să se plece la uşa Ta într-o salutare către Tine.

Lasă-mi toate cântecele a-şi aduna împreună pâraiele într-un singur curent şi curs spree o mare de linişte într-o salutare către Tine.

Precum un stol de cocori din dor de casă zboară noapte şi zi înapoi la cuiburile lor de munte, şi viaţa mea croiască-şi calea spre casa eternă într-o salutare către Tine.

Versiune românească de George Anca

 

Gitanjali (Cântare de jertfă) de Rabindranath Tagore (1861–1941), premiul Nobel pentru literatură, 1913. Prima publicare în traducerea engleză a autorului, 1913. 

 

25 Aug
2016

Daris Basarab alias Boris David: ”Tandem” sau ”Addiobelpassato!…”

Versuri pentru un iluzoriu volum

”Tandem”

De la 18 decembrie citire…

Sau

”Addiobelpassato!…”

Prelinse lacrimi…

 

 

Prelinse lacrimi de iubire

Le-aş însoţi cu ale mele –

Cum plânsul nu îmi e în fire

M-aş mulţumi doar să le sorb.

 

 

Dar cum nu intră în canoane –

În lumea noastră-i doar în vorbe –

Eu le adun în amintire

Şi mă comport precum un orb.

 

 

 

Cum jocul pe-ne-ve mă-mbie –

Căci e un risc, şi asta-mi place –

Accept şi-aştept noaptea să vie,

Şi-n vis, că-i vis, eu pot să sorb…

18 decembrie 2013

 

 

 

Noaptea…

 

Noaptea este-aceea care

Îmi conferă libertate –

Pot gândi, visa în voie,

Pot avea imunitate.

 

 

 

Utopia-i chiar acasă

Mă îmbie la visare –

Pot pluti în lumea noastră

A fiinţelor bizare.

 

 

 

Tu, şi eu, noi doi aparte,

Ne-nţeleşi, ciudaţi aş spune,

Suntem sclavi-unor talente,

De prin zori, la soare-apune.

 

 

 

Dar, la-a face rău în lume,

Noi doi ştim a ne opune…

18 decembrie 2013

 

 

Postumele…

 

 

Postumele le-am iniţiat

Ca semn de-naltă preţuire

Plecase-un suflet, un amic –

El m-a-nvăţat ce-i dăruire.

 

 

Drept moştenire mi-a lăsat

Prieteni dragi într-o pleiadă –

Cu tine am făcut tandem

Chiar dacă am avut şi sfadă.

 

 

Şi cum mizam pe ce-am mai scris

Tu ai cerut să las trecutul

Şi am trecut la pagini vii

Să-ncerc să mai sporesc avutul.

 

 

’Postume vii’ au apărut –

La început ca într-o joacă –

 

Dar jocu-i joc, nu-l poţi opri,

Şi jocul a-nceput să-mi placă.

 

 

 

Şi-am scris din suflet tot ce-am scris –

Parcă venea din vremi trecute –

Tu-ai înţeles, dar nu ai râs,

Eu am zâmbit, dar pe tăcute.

 

 

 

Da, astăzi suntem în tandem –

Au spus-o şi-alţii printre rânduri –

Un tunet, parcă, ne-a-adunat,

Punându-ne ades pe gânduri…

20 decembrie 2013

 

 

 

Vine noaptea…

 

 

Vine noaptea, iar sunt liber,

Pot gândi verzi şi uscate,

Pot visa…

 

 

 

 

Cum postumele-au prins viaţă,

Iar în vis circulă versul,

Pot crea.

 

 

Sună plin de îndrăzneală –

Cred şi eu, sunt în tandem –

Stai aşa!

Dar acolo-i chip de înger

Care plânge ai săi fagi…

Cum să faci?!

 

 

 

Păi, să-i scrii că e frumoasă,

Nu, să nu-i spui că o placi!

Şi atunci?

 

 

C-o admiri de la distanţă,

Că eşti tímid, te prefaci,

Şi chiar taci…

 

 

 

Şi cu visul cum rămâne?

Cum să ştie ce-am visat?!

Lasă grija…

 

 

 

Te citeşte din tandem!

Oricum, visu-i vis, se pare…

Nu-i aşa?!

21 decembrie 2013

 

 

 

 

Pentru Maria, când o fi mare…

 

 

Ascult

 

 

Ascult o muzică Divină

Din Bach, din Beethoven, din mine –

Din suflet se înalţ-o rugă

Ce o îngân pe versuri line.

 

 

 

Ce versuri?! Dac-aş şti, le-aş scrie –

Spre Domnul par să se îndrepte –

Imboldul nu-mi dă liber la gândire

Şi ele curg din mine făr’ s-aştepte.

 

 

 

O fi de vină atmosfera

De linişte, ce ne cuprinde –

Colindele pătrund în case,

Iar pomul de lumini se-aprinde.

 

 

 

Sonet fiind, să-nchei cu o urare –

Crăciun, la toţi, cu bucurie mare!

22 decembrie 2013

 

 

 

Ai plâns…

 

 

Ai plâns de bucurie mare

La dar trimis de mine –

Nu mi-a venit a crede –

Am înţeles eu bine?!

 

 

 

 

 

Dar ce mă fac cu darul

Trimis în schimb de tine?!

O carte cu prefaţă,

Şi-apoi o prezentare

Ce ţie-ţi aparţine!

 

 

 

C-am scris fără cerneală,

OK, din suflet vine –

Dar ce-ai găsit, mă-ntreb eu,

De-ai scris numai de bine?!

 

 

 

 

 

 

Vor trece zile bune

Mă voi tot frământa –

Ce scriu eu, se-nţelege?!

Chiar toţi o vor afla?!

 

 

 

 

Un dar, fără de voie,

În dar s-a transformat –

Ceea ce-ai scris mă-obligă,

Rămân îndatorat…

23 decembrie 2013

 

 

24 m-a trădat…

 

 

24 m-a trădat –

PC-ul este vinovatul –

Am început ceva duios,

Şi-acum, sunt inculpatul.

 

 

 

 

 

Eu ştiu că n-ai să crezi nimic –

Aşa e de când lumea –

Dar dacă-ţi spun c-a fost ca-n vis

Parcă aud cum spui, e culmea!

 

 

 

 

 

Da, ceea ce părea că-i vis,

Era în gândul meu aievea –

Noi doi pluteam în Paradis –

Mă dojeneai ca pe-un proscris,

 

 

 

 

Dam vina pe privirea ta,

 

Pe ochii tăi pătrunzători,

În ei citeam că simt fiori,

De teamă, şi mă întrebam –

De ce trezim noi întrebări?!

 

 

 

 

 

Doar sare-n ochi că suntem soi,

Că Cel de Sus ne-a înzestrat

Să nu părem fiinţe goi,

Să scriem şi să criticăm,

 

 

 

 

Chiar lucruri noi să inventăm,

Să fim în vervă mai mereu,

Să ne rugăm Lui Dumnezeu,

Da, fiecare-n felul său,

 

 

 

 

 

Pentru ce-i drept să şi luptăm,

Ca-ntr-un tandem –

Umăr la umăr, cot la cot,

Nedespărţiţi ca Muschetarii –

 

 

 

 

 

Şi-oricât am vrea să fim copii

Să înţelegem c-am crescut,

Că multe-n viaţă-am cunoscut,

Că mai sunt multe de făcut –

 

 

 

 

 

Să nu uităm de Basarabii…

A mea de Jos, a ta de Sus,

Din Ismail la Cernăuţi,

Din apa Dunării de Vis,

La Fagii tăi din Paradis…

 

 

 

 

 

Mereu să scriem de ce-a fost,

Copiii să înveţe pe de rost!

26 decembrie 2013

 

Întoarce-te!…

 

 

Întoarce-te de unde pleci

De dor atrasă, ca de-o lege –

A mele gânduri în zadar

Misteru-ncearcă să-l dezlege.

 

 

 

Cândva plecam şi eu c-un dor

De vremi ascunse în memorii –

Dar m-ai trezit la un prezent

Ce-aş vrea să spun, c-alungă norii.

 

 

 

Dar dacă pleci, tu chiar trădezi,

Ce ai sădit discret în mine –

Eu nu mai plâng al meu trecut –

În visul meu, eu zbor spre tine.

 

 

 

Şi ce e rău în tot ce scriu?!

Cândva scriam doar pentru mine –

Astăzi eu scriu s-audă toţi –

Astăzi îmi pasă doar de tine.

 

 

 

Mă leg doar de al tău CV,

Căci scris e parcă pentru mine –

Sau de mine?!

Ascultă-l:

 

 

„Sunt ceea ce nu voi şti niciodată

O frunză verde rătăcită

Spre piscul tău iubito

C-un dor ce nu mă iartă.

 

 

Sunt ceea ce nu voi şti niciodată

Clipă minusculă în timp

Zâmbet,

 

Lacrimă curată,

Sunt doar anotimp…” Mai pot adăuga ceva?!

 

 

 

Ar fi şi indecent, şi inutil!

Eu mă retrag în lumea mea,

Unde te-aştept umil…

28 decembrie 2013

 

 

 

O nouă trecere…

 

 

O nouă trecere de An

Cu noi speranţe-mbătrânite

Cu oameni ce gândesc prin Ban

Cu multe spuse negândite.

 

 

Dar eu mă bag la ce am scris

Şi nu-mi retrag din cele spuse –

M-am complăcut a fi proscris

Mascând speranţele ce nu-s apuse.

 

 

 

Şi uite-aşa le-am tot păstrat

Şi-am aşteptat o cotitură –

În sinea mea sunt cumpătat,

 

 

Dar nu-ntr-un vis fără măsură.

 

 

Căci, da! La ceea ce-am visat

Părea a fi o utopie –

Lăsat de visul meu furat

Mi-am spus în gând că o să vie.

 

 

 

Şi culmea, chiar s-a-nticipat

Şi-au pus-o unii pe hârtie –

Eu am zâmbit acaparat

Şi-am spus, de ce n-ar fi să fie?!

 

 

 

Ce?! Cadoul meu la cotitură…

31 decembrie 2013

 

 

 

 

 

Un nou an…

 

 

 

Un nou an, cu-n şapte-n coadă,

De rău augur, cum se mai spune,

Mă-ndeamnă să o las mai moale

Şi să privesc spre Soare-Apune.

 

 

 

Să-ncep să judec realitatea,

Să uit ce-nseamnă al meu vis,

C-am un trecut ce nu mă iartă,

Să înţeleg că-s un proscris.

 

 

 

Că tot ce-a fost, azi nu mai este,

Trecutu-i doar un fundament,

În ce-i prezent sunt o nălucă –

Mai bine spus, sunt un absent.

 

 

 

 

Că scriu şi-arunc vorbe duioase,

Că mă aprind la ce e-n jur –

Eu ocolesc premeditat oglinda

Şi-ncerc să mai câştig un  tur.

 

 

 

Dar sportul, mai de ieri, mă-nvaţă

Că totul are un sfârşit,

Şi-atunci accept astă povaţă,

Că totu-n juru-mi e finit…

ianuarie 2014

 

 

Aşa…

 

 

Aşa cum s-a sfârşit

Aşa şi-ncepe –

În traistă eu car Dureri trecute –

De ce o fac?

 

 

 

N-o pot pricepe!.

Ce-a fost, a fost –

Dar nu-nţeleg

De ce continuă

Cu este?! –

 

 

 

 

E un prezent ce

Nu-l dezleg.

 

 

 

 

C-aşa sunt eu

E-o scuză pentru mine –

Dar eu, sunt eu,

Al meu stăpân –

De ce permit

O curgere spre tine?!

 

 

 

Dar poţi tu oare

Să opreşti

Sub vremi a nu fi

Omul?!

E un torent ameţitor

De care-i greu să te fereşti…

ianuarie 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Fascinaţie…

 

Fascinaţie, aş spune E ceva rar întâlnit –

Un ceva, sau poate-un cine,

Rar în mine a stârnit.

 

Cum de azi în faţa pozei

Am rămas fără cuvinte?!

O fi cine-aş vrea să fie?!

Sau un vis care mă minte…

 

Stau şi cuget şi privesc –

Chip venit dintr-altă sferă –

Dintr-un contre-jour lumesc,

Mă străfulge o himeră.

 

 

 

Te-am rugat să te întorci

Dar să n-aduci amintirea –

Felu-n care tu priveşti

E de ieri, e chiar iubirea…

 

ianuarie, 2014

 

 

 

Când?!…

 

 

 

Când am să-nvăţ

Să nu vorbesc, să tac?!

Când am să reîncep

Să rup, ce iarăşi fac?!

 

 

 

Cui foloseşte al meu glas,

Chiar dacă-i numai scris?! –

Mă las mânat de ce-i în jur,

Sau de ce pare-un vis.

 

 

 

E-o boală să observi în jur?!

Un dor de ducă m-a plimbat,

Făr’ să mă-ntreb de ce o fac –

Nici azi nu m-am schimbat.

 

 

 

 

Când voi privi-n oglindă drept,

Să mă trezesc la cel ce-am fost?!

Eram lucid, analizam –

Pe-atunci ştiam ce n-are rost.

 

 

 

Astăzi, mă-nec în utopii,

Mă leg de-un vis necugetat,

Scriu versuri, chiar mă las furat,

Mă simt copil printre copii,

Şi doar aşa, din când în când,

Mă-ntreb, cam ce m-a apucat?!…

ianuarie 2014

 

 

 

Tu eşti…

 

 

 

Tu eşti tânără, frumoasă,

Eşti un vis întruchipat –

Eşti vulcanul care fierbe,

Eşti cam tot ce-am căutat.

 

 

 

Nu o scriu pentru un facebook,

Şi nici pentru blogul tău –

Scriu pentru-a-avea ce rupe

Căci mă-ntorc la felul meu.

 

 

 

Mi-am propus-o astă noapte,

Când în vis te urmăream –

Coborâseşi dintr-o lume

’N care eu nu mă vedeam.

 

 

 

 

 

 

Răsfoind ’Ultimul strigăt’-

Chiar şi-n vis te urmăream –

Erai plină de iubire,

În tristeţe o-mbrăcai,

Te luptai cu nemurirea,

Printre oameni rămâneai –

Era Oda Bucuriei,

Ce cu drag o ascultam.

 

 

 

 

Cum să cer ce nu se cere?!

Cum să vreau să fiu mai mult?!

Sunt prietenul ce piere

Chiar de simte un tumult…

 

 

 

Şi acum o rugăminte –

Rupe-o tu, îmi cer prea mult…

ianuarie 2014

 

 

 

Iubito, …

 

 

Iubito, să plecăm în noapte!

Acolo doar poeţii ştiu visa –

Să ne-alinăm durerile în şoapte,

Şi-n lacrimi s-o-necăm, pe cea mai grea.

 

 

 

Noi pe pământ doar am stins vise –

Lumina zilei ne-a împiedicat –

Tu erai Zâna, eu, intrusul,

Cu un destin, ce toate le-a-ncurcat.

 

 

 

 

Să ştii c-o spun din experienţă –

În noapte sunt un liber, un hoinar –

Te-aş învăţa s-alergi prin utopie,

Unde de legi terestre, n-ai habar.

 

 

 

De nu ţi-o place, poţi a te întoarce –

Ce-nvăţăminte ai putea afla! –

C-un chip de înger ce-ţi îmbracă faţa,

Vei regăsi tot ce-ai lăsat în urma ta…

 

ianuarie 2014

 

 

Iar ai dispărut…

 

 

Iar ai dispărut cu zile –

Parc-ai fi o-nchipuire –

O imagine a nopţii,

A visării plăsmuire.

 

 

 

Aştept ziua cu speranţa

Că te-oi întâlni pe bune –

Chipul tău ascuns în suflet

Tot încearcă să m-adune.

 

 

 

Şi îmi spune că visarea

Nu-i doar jocu-nchipuirii –

Chipu-i, chip, el chiar există,

Caută-l, e-n legea firii.

 

 

 

 

Şi precaut deschid ochii

Şi tresar, tu-mi ieşi în cale…

Visul chiar ’n-afara nopţii

Ţese cântecu-mi de jale.

ianuarie 2014

 

 

 

 

De-aş visa…

 

 

 

De-ai visa în plină zi,

Visu-ar căpăta substanţă –

Ai vedea pe unde calci

Şi-ai ceda din cutezanţă.

 

 

 

Dar aşa, ferit de ochi –

Ochii care nu te iartă –

O iei razna pe poteci,

Căci sub pleoape-i lume altă.

 

 

 

Şi cu visu-n liber frâu,

O iei razna-n miez de noapte –

Doamne, câte poţi visa!

Ascunzând vorbele-n şoapte.

 

 

 

Totu-i să şi nu şi crezi

Că şi visele sunt coapte…

ianuarie 2014

 

 

 

De câte ori…

 

 

 

De câte ori pleci

Simt, parcă, cum cerul

Cu norii săi negri

Pătrunde în suflet

 

 

 

Şi-acolo striveşte

Ce-a fost mai ieri soare

Umplând cu-ntuneric

Şi umedă boare

 

 

 

Cea caldă simţire

Şi-a ta-nfăţişare

Cu calda-ţi privire

Şi asta mă doare.

 

 

 

În timpul în care

Lipseşti pe tăcute

Eu caut, ba scuze

Ba-ţi dau chiar dreptate

 

 

Şi-ncerc să mă-mpac

Chiar cu norii din suflet

Şi-nlătur revolta

Ce zace în cuget

 

 

 

Cea care-mi şopteşte

Că nu am ce face

Că viaţa e-o luptă

Şi nu-i cum îţi place…

ianuarie 2014

 

 

 

 

Addiobelpassato…

 

 

 

E-o emisiune muzicală

Menită să re-nvie ce a fost –

Omagiu-adus unor elite

Ce pune gloria, la adăpost.

 

 

 

Dar în afara emisiunii

Trăiesc destui ce nu au fost,

Cei ce n-aşteaptă nemurirea

Şi cred că viaţa, are rost.

 

 

 

Şi-atuncea-addiobelpassato

Nu se referă la trecut –

Prezentul zilei încheiate

E tot ce ştiu ei c-au făcut.

 

 

Trecutul lor este pe-aproape –

În ieri, alaltăieri, cel mult –

Îl retrăiesc cu orice clipă,

Făr’ a-l trimite-n de demult.

 

 

 

El face parte integrantă

Din ce trăiesc ei în prezent

Şi nu se-amestecă cu timpul

Pierdut cândva, căci e absent.

 

 

 

 

Şi-aşa nu ai cui spune-adio

Căci făr’ să vrei eşti un  prezent

Iar ’belpassato’ e-o sintagmă

La care nu poţi fi atent…

10 ianuarie 2014

 

 

 

 

 

M-am săturat…

 

 

 

M-am săturat de rimă

M-am săturat de vers –

La ce lacrimogene?!

Cel mult apari pervers.

 

 

 

În proză-a fost scăparea –

Ştiu c-am şi deranjat –

În Povod, Dor de ducă,

Păream imaculat.

 

 

 

Ecvestra ştiu c-am scris-o

Pentr-un prieten bun –

Dar  Rugul ’măiestriei’

A deranjat, o spun!

 

 

 

Al lui Radul Conacul,

Şi el a tulburat –

Puteam eu crede asta?!

Puteam, căci m-au blocat.

 

 

 

Şi-atunci, care e calea?!

Dilemă-i să aleg –

Să las alţii să scrie,

La cap să nu mă leg…

 

 

 

11 ianuarie 2014

 

 

 

 

Te rog…

 

 

 

Te rog un singur lucru –

Să pot să te iubesc –

Tu poţi să stai de-o parte,

Eu, nu mă-mpotrivesc.

 

 

 

Ce are sentimentul

Ce tu l-ai răscolit,

Cu dreptu-mi de-a fi liber

Să te iubesc, smerit?!

 

 

 

N-o voi striga cu voce,

N-o voi lăsa în scris –

Privirea mea s-o spună

Că totu-i numai vis.

 

 

 

Şi-atunci, ce-i rău în asta?!

În jur se va zâmbi –

Tu vei fi Zâna castă,

Iar Eu, nu voi mai fi…

 

 

 

Şi tunetul la care

Noi tot ne-am referit,

Va fi doar o petardă,

Ceva nedefinit…

12 ianuarie 2014

 

 

 

 

 

Din extaz în agonie…

 

 

 

Când extazul de o clipă

L-ai trimis direct spre mine

L-am ascuns în sac de suflet

Să-l păstrez doar pentru tine.

 

 

 

Am simţit că-n clipa care

Va urma clipei sublime

Tu vei coborî în lume

Şi-i uita clipa de bine.

 

 

 

Eu păstra-voi ce se uită

Tu, vei şti că-i păstrat bine –

Voi intra în agonie

Nu vei şti ce e cu mine.

 

 

 

Şi-uite-aşa, două extreme –

Un extaz şi-o agonie –

Vor sălăşlui-mpreună

Făr’ ca nimeni să o ştie…

24 ianuarie 2014

 

 

 

 

Să nu mori…

 

 

 

Tu, să nu mori niciodată –

Nici atunci când voi pleca –

Fără tine, lumea noastră,

Nici nu poate exista.

 

 

 

E ceva, precum în spaţiu,

Fără Sor, stele se sting –

Când eu plec, o stea se duce,

Dar milioane se aprind.

 

 

 

Pe pământ este aşişderi –

Pleacă unul, pleacă doi –

Dar căldura ta rămâne,

Luminând pe alţii noi.

 

 

 

Sunt atâţia care-aşteaptă

Să se-mbete de-al tău cânt –

Tu, să nu mori niciodată,

Luminează-al lor avânt…

 

 

 

Visul meu va fi al altui –

Cât va dăinui, nu ştiu –

S-ar putea, privind spre tera,

Fericit, prin el să fiu…

28 ianuarie 2014

 

 

 

 

 

N-am mai scris…

 

 

 

N-am mai scris, n-am cui trimite –

Tu mi-ai spus că pică rău –

După ’viile postume’,

Din extaz, direct în hău…

 

 

 

Chiar aşa, la ce-aş mai scrie?!

Tandemul a fost un vis –

După noile canoane,

Totul poate fi prescris.

 

 

 

Culmea-i, c-am visat în tandem!

Tandemul înseamnă doi –

Pentru cine se prescrie?!

Pentru care dintre noi?

 

 

 

Nu c-ar avea importanţă –

Dar aş vrea să şi-nţeleg –

Unde stă ascuns misterul?

Am vreo şansă să-l dezleg?…

 

 

 

Vorba nu ştiu cui:

„Nu cerceta!…”

 

februarie 2014

 

 

 

 

Cum adică?!…

 

 

 

Cum adică să mă-mpac

Fără vorbe, c-un final?! –

La ce-a fost, sau nici n-a fost,

Totuşi, n-a fost fapt banal.

 

 

 

Făr’ să vrem noi am găsit,

Un tunel, şi i-am spus Chat –

Doamne!, câte n-am ascuns!

Pân’ tunelul s-a surpat.

 

 

 

Curioşii au pătruns

Sensul unor scrieri noi –

Tot ce-am scris era cerut

Ca-ntr-un tandem, de-amândoi.

 

 

 

Nu uitaţi, eram poeţi!

Şi visam şi-n zori de zi –

Eu scriam, tu-n gând zâmbeai,

Nu puteam a mă trezi.

 

 

 

Dar acei ce au pătruns

În tunelul fermecat,

Au surprins că-ntre poeţi

Totul pare fermecat?!

 

 

 

 

Că-ntr-un tandem doi amici

Derulau un  film de vis –

Dacă nu, ce-au căutat,

În tunel, în paradis?!…

februarie 2014

 

 

 

 

La ce?!…

 

 

 

La ce prieteni, dacă n-am,

Răspuns la nici o întrebare?!

Întreb retoric, căci eu ştiu –

Tăcerea ta, răspuns nu are.

 

 

 

Noi am plutit în vis, la braţ,

Ştiind că visu-i nebunie –

Poeţi fiind, am acceptat,

Să ne-aruncăm în utopie.

 

 

 

Talentul de necontestat

Ne-a ajutat şi la scenarii –

Şi Doamne!, părea chiar real,

De s-au speriat şi spectatorii.

 

 

 

Ce-au căutat ei chiar şi-n Chat,

Ar trebui să mă amuze –

Dar ei în tandem ne-au legat,

Şi-au semnalat, făr’ să ne-acuze.

 

 

 

Şi ce tam-tam, şi ce urmări!

Noi ne-am făcut chiar şi cadouri –

Cin’ să-nţeleagă c-au stricat,

Ce-am făurit cu capu-n nouri?!

 

 

 

 

Dar am pierdut, poate doar eu,

O unică prietenie –

Să pierzi ce n-ai mai întâlnit,

E cea mai mare nebunie!…

 

februarie 2014

 

 

 

 

Gust amar…

 

 

 

Un gust amar se cuibăreşte

Chiar şi-ntr-un suflet de poet –

Pentru a şti care e riscul

Nu trebuie să fii profet.

 

 

 

Când scrii ceva, vine din tine –

N-ai timp să mai şi cântăreşti –

Că o fi rău, că o fi bine,

Tu crezi că asta ţi-o doreşti.

 

 

 

Dar se întâmplă să se-ntoarcă

’Mpotriva ta ce-ai aşternut –

Şi-un gust amar se-aşterne-n suflet,

Căci din ce-ai scris, n-au priceput.

 

 

 

Cum să-nţeleagă poezia,

Cu care-n fapt, tu, te-ai născut?!

Şi visul tău, şi utopia,

Un tandem sunt, ca un făcut.

 

 

 

Iar sufletu-ţi li se supune,

Şi iluzoriu-i peste tot –

Şi viaţa o găseşti în moarte,

Şi moartea intră-n anecdot’…

 

 

 

N-ai cum să-nlături ce amarul

În suflet a sădit, doar eşti poet!?

Şi lupţi să savurezi nectarul,

Al iluzoriului ascet.

februarie 2014

 

 

 

 

Şi lacrimimle…

 

 

 

Şi lacrimile pot seca de la o vreme –

La tine au secat chiar prea uşor –

Chiar nu mai ştiu de-au fost de bucurie,

Sau veşnice dureri, al lor izvor.

 

 

Plângeai primind un dar, da, de la mine –

Mă cufundai atunci în ne-nţelesuri mari –

Să fi fost ele, lacrimi de-mplinire?!

Sau doar orgoliu, de senzaţii tari?…

 

 

 

De-a fost şi-aşa, eu le-am luat de bune –

Ştiam c-am împlinit un vis adolescent –

Dar ca un trăsnet a căzut spre mine,

Tăcerea ta, un simplu-avertisment.

 

 

 

A fost ce-a fost, ‚azi nu mai cade bine’ –

Au completat prin vorbe ce n-am înţeles –

Şi-aşa au dispărut iluzii prinse-n rime,

Şi ’gânduri…vii’, cu chipul tău ales.

 

 

 

O spun, aşa, doar pentru mine –

N-aude şi nu vede nimenea –

Şi nici n-ar înţelege ce-i în rime,

Cel mult poeţii, dac-ar vrea…

 

 

 

februarie 2014

 

 

Iluzoriu…

 

 

Iluzoriu-mi pare totul,

Chiar şi umbra pe pământ –

M-a-nsoţit precum Morgana,

Şi s-a dus, dusă de vânt.

 

 

 

E un vânt ce bate-n suflet,

Spulberând ce-ai făurit –

Am făcut din tine umbra-mi,

Am crezut că s-a-mplinit.

 

 

 

Doamne!, cum m-a însoţit ea,

Luminată de-al tău chip –

Dar s-a întristat privirea-ţi

Şi a dispărut din clip.

 

 

 

Era clipul împlinirii –

Eu, poet, tu, umbra mea –

Fără de lumina-ţi, Soare,

Nu trăieşte nici o stea.

 

 

 

Iluzorie-i o umbră,

Ca şi-un suflet visător –

Nu e umbră fără Soare,

Doar un vis, amăgitor…

februarie 2014

 

 

TO WEAR IT MYSELF

 

 

 

For second act

now within writing

you intend to become

the grain of sand

remained on time sole

which I carry

myself

every day

every season.


 

 

SĂ O PORT EU ÎNSĂMI

 

Pentru actul doi

pe care acum îl scrii

îţi propun să devii

bobul de nisip

rămas pe talpa vremii.

Vei afla,

din unghiul acela,

ce înseamnă povara

pe care o port

eu însămi

în fiecare zi,

în fiecare anotimp…

POEM IN WHITE VERSE

 

 

Sign that poetry lives

is the white verse

which cheated the rhyme. From here the poetry starts

from this photograph

I left

at your hand

with some oblique lines

out of a manuscript

from which,

dear friend,

you torn a page,

you burnt it in a cigarette,

before getting cured

of me


POEZIE ÎN VERS ALB

 

 

Semn că poezia trăieşte

e versul alb

care a înşelat rima.

De aici începe poezia de la fotografia asta pe care ţi-am lăsat-o

la îndemână

cu câteva rânduri oblice

dintr-un manuscris

din care,

prieten drag, ai rupt o filă,

ai ars-o într-o ţigară,

înainte de a te vindeca

de mine.

Boris David~Mariana Gurza

http://www.darisbasarab.com/centru/tandem.pdf

Daris Basarab alias Boris David

 (n. 10 mai 1929, Ismail – d. 1 seprembrie 2015, București)

http://www.darisbasarab.com/centru/tandem.pdf

25 Aug
2016

George Alexander: Acest Minister al Afacerilor Externe…

Am crezut, uneori, că numai cohortele demențiale de cerşetori întină imaginea țării mele…

Hoardele acestea înfometate, însă, chiar cu instinctele lor!, nu au cum să facă mai mult rău Țării mele decât mințile aride, înghesuite în coridoarele puterii… Care nu slujesc pe nimeni, de fapt, există numai acolo, ca nişte oameni esențiali, dar care ne privesc nepăsători pentru că, sincer, nici nu vor să ştie de noi!

Nici nu mai ştim când am avut ultima dată un Minister de Externe şi un ministru care să vadă oamenii! Acum, avem numai un minister al “afacerilor externe”, c-aşa e la noi, la români, “afaceri interne” şi “afaceri externe”, dar “afaceri”, nimic mai mult, nimic altceva decât conotația aceasta aproape obscenă. Este şi sentimentul, din păcate, amar cu care rămânem.

Avem Ministerul Evitării Oamenilor acum. Ministerul unde lucrează nevăzătorii. Ministerul Resemnării în fața altora…

Cum să funcționeze ambasadele bine când, mai tot timpul, au fost aduşi, ca într-o macabră ceremonie, numai “unul şi unul”!, de la cel mai de sus şi până la portar, până la cel care îți deschide uşa ambasadei prin nu ştiu ce colț de lume?! Au fost, uneori, angajați, ca mentori ai nimănui, nu numai indivizi cu obişnuitele plagiate, dar şi mediocri care nu se remarcaseră mai înainte decât prin concursuri de nechezături de cai!

În felul acesta, profesioniştii, oamenii cu suflet pentru țara şi conaționalii lor, mor, sufocați de mediocritate, cu fiecare zi ce trece, devin tot mai puțini…

Dumnezeule, îmi spun, doar nu facem aici, la MAE, fermă de retardați!…

Câți dintre cetățenii români trebuie să mai fie umiliți –cu acordul tacit al vostru, MAE!-, câți dintre ei trebuie să mai sfârşească în modul cel mai îngrozitor?!

… În Finlanda, doctorița Camelia Smicală, cetățean român, nu este numai umilită, este supusă violențelor –sub ochii voştri!-, este şantajată, intimidată, omorâtă cu zile! Ce a făcut, însă, Camelia?! Care sunt acuzațiile împotriva ei? A omorât pe cineva? S-a depistat cumva că e terorist? Nu! Singura ei vină e că-şi iubeşte copiii prea mult şi că, la rândul lor, copiii o iubesc! Aceasta este singura ei vină, nici măcar Protecția Copilului din Finlanda nu a putut să o acuze de mai mult!

Şi, atunci, cum ați ajutat-o, MAE, pe Camelia Smicală, cetățean român? Cum i-ați ajutat pe copiii ei, cetățeni români?

Poate Finlanda să facă orice vrea cu nişte cetățeni români, iar voi, în MAE, să nu faceți nimic, – nici măcar să nu ripostați!-, să dormiți numai, în continuare?!…

De ce avem noi legi internaționale, atunci?

… În Finlanda, nici măcar consulului nu i s-a permis să vadă copiii Cameliei Smicală, cetățeni români, conform legii finlandeze (Care lege?! Că nici nu s-a precizat! Şi, nici nu există aşa ceva!) în virtutea căreia copiii instituționalizați sunt izolați complet!

În scrisoarea trimisă consulului, finlandezii recunosc, de fapt, încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi chiar a legii finlandeze!

Şi, atunci, întrebăm din nou… Ce face acest MAE?! Al cui este MAE?! Drepturile cui le apără când înghite umilință după umilință şi tace?!

Dar, ceea ce este hilar… Diplomației române nu i s-a răspuns pe canale diplomatice, cum este normal. Desconsiderând total autoritățile române, finlandezii au răspuns în scris prin poşta normala, lucru nemaiîntâlnit! Dacă se mai străduiau puțin, puteau să trimită scrisoarea şi printr-un poştalion tras de cai sau chiar printr-un porumbel.

Aş vrea să menționez, în acelaşi timp, că toate scrisorile trimise de către Camelia Smicală Ministerului Afacerilor Externe nu au primit niciun răspuns!

Convenția Bruxelles 2, semnată şi de Finlanda, convenție care este în vigoare în UE, îi dă dreptul clar României de a-şi primi copiii înapoi.

Dar MAE tace. Se pleacă. Nu face nimic. Până şi puşcăriaşii au dreptul la vizite, numai copiii Smicală nu au niciun drept. Sunt ținuți în condiții de carceră, fără drept de vizite, total izolați. Le sunt încălcate drepturile elementare. Drepturile omului. Dar MAE tace.

Cum de permite România ca nişte cetățeni români, nişte copii!, să fie tratați în halul acesta?! Cum de permite ca o întreagă misiune diplomatică să fie umilită?!

… În orice stat civilizat, ministrul Afacerilor Externe şi-ar depune demisia de onoare într-o astfel de situație. Premierul şi Preşedintele ar interveni… Ca un gest de respect față de oamenii care i-au ales.

Tăcerea lor în fața noastră este însă mult mai înfricoşătoare…

George Alexander

Sursa: http://newsnetcrestin.blogspot.com/2016/08/george-alexander-acest-minister-al.html

25 Aug
2016

Daris Basarab alias Boris David: Postume vii

 

Dor de…

 

Dor de dorurile mele

Dor de ducă, dor de mare

Dor de viaţă şi de soare

Şi de tine, printre ele.

 

Dor de clipe-n care stele

Dăruiam fără de preget

Dirijând dintr-al meu cuget

Sensul gândurilor mele.

 

Azi de caut prin sertare

Câte-un dor din cele multe

N-am cui cere să le-asculte…

 

Nu că nu ar fi în stare

Dar  mă tem că-s doar a mele

Şi deci nu au căutare…

  28 mai 2013

 

,,Palma”…

 

Mi-ai scris că ,,palma”- mea

E grea de lacrimi –

Suna reproşul dur, Cumva, cu patimi.

 

De stau să mă gândesc

Aveai dreptate –

Ce-aveam de reproşat?!

Mă-ntreb, măi frate.

 

Reproşuri am primit

Şi nu o dată –

Să fie vorba mea

Chiar încurcată?!

 

În loc să mulţumesc

Am dat în bară?!

Dacă aşa a fost

S-o fac mai clară:

 

Sărut şi mâna şi

Obrajii care

În lacrimi s-au scăldat –

Şi rău îmi pare…

26 iunie 2013

 

Văd lacrimi…

 

Văd lacrimi cum ştergi pe ascuns –

Chiar dacă ai vrea să se vadă –

De chipu-ţi sunt astăzi pătruns

Le-aş soarbe în van să nu cadă.

 

O vină nedreaptă mi-ai dat

Căci răul nu-mi este în fire

Speram că tu ast-ai aflat

Din tot ce am scris din iubire.

 

 

Da, ştiu că sunt scrise demult

Prea multe şi-ades încâlcite

Din câte-am trăit în tumult

Pe căi uneori rătăcite.

 

 

Dar tot ce am scris eu cândva

Cuprinde ecoul ce spune –

Trecutu-mi nu-i pentru-a brava

În el nu găseşti nici un nume.

 

 

Din el doar păstrez amintiri

Cu sensuri ce şi-azi au cătare –

Au fost bucurii şi-amăgiri

La care nu da ascultare…

30 iunie 2013

 

 

Tot alergând…

 

Tot alergând după-un apus –

Împins de ce-a fost Micul Prinţ –

M-am pomenit de vreme dus

Departe de al meu trecut

Pe care-oricât eu l-aş scruta

Nu-l pot întoarce, repeta,

Căci mă orbeşte al meu Apus

Pe care l-am ajuns, fără a vrea.

 

De ce se-ntâmplă-aşa ceva

O spun cu vorba altcuiva:

Nu cerceta!…e inutil –

Nu-i om să poată explica –

Căci orice drum are-un sfârşit

Aleatoriu, din păcat,

Ce nu-i făcut a-l controla

Un om ce-ncearcă a visa.

 

Căci visul nu-i ceva finit

El trece peste orice zid

Crezând că şi-unde nu-i sfârşit

Visarea-i parte-n infinit.

Sună cumva prea optimist?!

Nu, e luat chiar din trecut

Ce-l însoţeşte fără a vrea

Chiar de-l orbeşte-al său Apus…

3  iunie 2013

 

De ce-ai plecat?!…

 

De ce-ai plecat, de ce-ai mai fi rămas?!

Mă-ntreb nedumerit de ce se-ntâmplă

– S-a întâmplat ceva ce eu nu ştiu?

 

Sau, poate, ce ai vrea, nu pot să fiu?

Şi-atunci, să înţeleg că-i rămas bun?

Ceva ce-i greu să spui simplu-n cuvinte?

 

– Tăcerea-i arma care-n linişte

Ucide uneori clădind morminte.

 

Dar mâna poposită-n palma mea?!

Eu n-am lăsat-o liberă să plece!

De ce ai hotărât, tu, pentru ea?!

Mă-ntreb şi mă frământ cât zece…

4  iunie 2013

 

 

Mi-amintesc…

 

Mi-amintesc uneori De ceva ce n-a fost –

Cufundat în trecut

Nu găsesc nici un rost.

 

Cum să am amintiri

Ce în vis înfirip?!

Ce n-a fost, nu a fost –

Să-nţeleg nu e chip

 

Nu cumva construiesc

Un castel de nisip

Pentru un viitor

Ce-l plasez în trecut

Ca să pot să repet

Ce în fapt nu-i făcut?!

4  iunie 2013

 

 

Tăcerea

 

 

O fi tăcerea poleită

Cu aur galben, auriu,

Dar ce nu ştiţi e că ascunde

Dureri ce vin dintr-un pustiu.

 

Pustiul care nu se vede

Oricât ai fi de străveziu –

Zâmbeşti, glumeşti, dar ceva plânge

În sufletul ce încă-i viu.

 

Căci nu se moare pe nespuse,

Chiar dac-ar fi mult mai uşor –

De ce ţi-e dat nu ai scăpare,

Tăcut, tu strigi, de ce ţi-e dor.

 

Şi-aşa-n tăcere poţi ascunde

Ce din orgoliu-l tot păstrezi –

Lăsând să treacă, a câta oară?!

Ceva ce nu mai vrei să vezi…

4  august 2013

 

 

Ploaia asta…

 

 

Ploaia asta a venit

Pe nepusă masă

Mă plimbam pe-un mal de lac

Departe de casă.

 

De lumesc eram desprins

De tot şi de toate

Linul apei atrăgea

Gândul să înoate.

 

Şi-a pornit-o-ntr-un trecut

C-un copil aparte

Ce privea ore în şir

Valurile sparte.

 

Uneori erau mai mari

Erau înspumate

Pentru-a fi de valuri prins

Se culca pe spate.

 

Şi privind ceru-nstelat

Visa câte-n stele

Ploaia care s-a pornit

Mi-amintit de ele.

 

M-am simţit acoperit

Ca-n copilărie

Printre stropi eu am zărit

Ce n-o să mai fie…

 

                                  5  iunie 2013

 

https://www.scribd.com/document/192572082/Postume-vii-Daris-Basarab

 

25 Aug
2016

George Anca: Janmashtami

 

Colocviile de Marți

 

Marți 30 august, 5 pm, Calderon 39.

 Anul VII, nr. 8 (81). 

 

Tema:  În Grădina Maicii Domnului 

 

Chief Guest / Oaspete de Onoare: HE / ES Partha Ray,

Ambasdor ad Interim of India

 

Recital  Daniel Vorona 

Intervenții:

Puși Dinulescu: Scriitori în comunism și după

Ștefan Dimitriu: cântă, recită și lansează

Gheorghe Dănilă: Credința pe scenă și ecran

Vladimir Udrescu: Mama lui Arghezi

Mihaela Munteanu: Binoclul de operă

Dinu Dumitrescu: Tehnologia are nevoie de umanism

George Anca:  Inconoclasm și alte erezii

 

            Teatru de poezie

 

Puși Dinulescu, Puiu Dănilă, Gabriela Tănase, Vali Pena, Doina Ghițescu, Liliana Popa, Ștefan Oprescu

 

 

Lansări de carte

 

Angelica  Marinescu, Universitatea București: India, Tritonic, 2016

Vladimir Udrescu, îmblânzitorul de lumini, Editura TipoMoldova

Dorin Croitor: Cina ratată cu îngerul Aznavour, Poeme

Coordonator: Dr. George Anca

 

 

MIHAI EMINESCU

Rugăciune

 

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

 

TUDOR  ARGHEZI

Duhovnicească

Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva.
E cineva sau, poate, mi se pare.
Cine umblă fără lumină,
Fără lună, fără lumânare
Şi s-a lovit de plopii din grădină?
Cine calcă fără somn, fără zgomot, fără pas
Ca un suflet de pripas?
Cine-i acolo? Răspunde!
De unde vii şi ai intrat pe unde?
Tu eşti, mamă? Mi-e frică,
Mamă bună, mamă mică!
Ţi s-a urât în pământ.
Toţi nu mai sânt,
Toţi au plecat de când ai plecat.
Toţi s-au culcat, ca tine, toţi au înnoptat,
Toţi au murit detot.
Şi Grivei s-a învârtit în bot
Şi a căzut. S-au stârpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rândunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povârnit păreţii. A putrezit odaia…
Ei! cine străbătu livada
Şi cine s-a oprit?
Ce vrei? Cine eşti
De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti?
Aici nu mai stă nimeni
De douăzeci de ani…
Eu sânt risipit prin spini şi bolovani…
Au murit şi numărul din poartă
Şi clopotul şi lacătul şi cheia.
S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine…
Care n-a mai fost şi care vine
Şi se uită prin întuneric la mine
Şi-mi vede cugetele toate.
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă?
Mi-e limba aspră ca de cenuşă.
Nu mă mai pot duce.
Mi-e sete. Deschide, vecine,
Uite sânge, uite slavă.
Uite mană, uite otravă.
Am fugit de pe Cruce.
Ia-mă-n braţe şi ascunde-mă bine.

 

LUCIAN  BLAGA

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

 

 

DIMITRIE BOLINTINEANU

Moartea lui Mihai Viteazul

Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte:
Fericirea ţării inima-i răpeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
Lacrimile udă gânditoarea-i faţă.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
– “Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roşesc
Toţi câţi au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere…
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâţi duşmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în câte case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii câmpul înveleşte.
Şi în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!”

Asfel le vorbeşte… Dar doi soli sosiră,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.

– “Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iară Basta!… nu mai isprăveşte!”
– “Ce doreşte? zice unul din călăi,
Basta porunceşte la vasalii săi!”
– “Să porneşti îndată banda ta în ţară!”
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
– “Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneţi-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!”
– “Este timp!…” şopteşte un ucigător.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitură repede şi tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: “Fraţilor, eu mor…
Spuneţi doamnei mele să nu se mâhnească
Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru ţară şi neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
Niciodată mâna cu străin să daţi!”

La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.

Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oştirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândeşte:
Fericirea ţării inima-i răpeşte.
Are-o presimţire ce l-a turburat
Şi pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deşert speranţa inima-i răsfaţă;
Lacrimile udă gânditoarea-i faţă.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
– “Dragii mei! Iertaţi-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roşesc
Toţi câţi au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere…
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâţi duşmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-ngheţat?
Şi în câte case dorul n-a intrat?
Ţara este-n lacrimi şi se pustieşte.
Floarea tinerimii câmpul înveleşte.
Şi în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimţite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!”

Asfel le vorbeşte… Dar doi soli sosiră,
Doi trimişi ai Bastei. Capii toţi ieşiră.

– “Basta vă trimite? Spuneţi ce doreşte!
Basta, iară Basta!… nu mai isprăveşte!”
– “Ce doreşte? zice unul din călăi,
Basta porunceşte la vasalii săi!”
– “Să porneşti îndată banda ta în ţară!”
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
– “Mergeţi, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneţi-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!”
– “Este timp!…” şopteşte un ucigător.
Celalt trage iute paloşul uşor
Şi c-o lovitură repede şi tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: “Fraţilor, eu mor…
Spuneţi doamnei mele să nu se mâhnească
Şi-n iubirea ţării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru ţară şi neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăşi, mie îmi juraţi
Niciodată mâna cu străin să daţi!”

La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oştire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau şi se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână faţa lui atinge;
Inima-i îngheaţă, vorba i se stinge.
Iar viaţa-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.

                                  Florin Zamfirescu

21 hrs ·

Marin Moraru pleacă maine dintre noi… Ce vorbe frumoase a generat moartea lui! Câta admiratie! Câta iubire fata de acest om si actor!
Si totuși…
Știe cineva cât de umilit, cât de jignit a fost Marin Moraru, pana in ultima clipa?
Teroarea provocată de fisc pentru artiștii care muncesc, amenințările cu sechestru care au durat ani de zile, jignirile aduse de instituțiile colectoare de drepturi conexe ale actorilor si atâtea altele, l-au lichidat!
Știți ca acum un an Marin Moraru ne invita pe toti sa ne legam cu lanțuri de poarta ORDA, instituție a statului, care in loc sa-i protejeze pe artiști, ii sprijină pe cei care-i fura?
Știți ca din spital ne-a întrebat daca bandiții care ne fura sunt deja in pușcărie?
Marin Moraru a murit “cu fata la perete”…
Maine se vor prelinge multi guvernanți cu coroane si jerbe.
Ca sa mai arunce o privire asupra incă unui învins, a cărui inima n-a mai rezistat mârșăviei lor…
Dumnezeu sa-i ierte pe toti!

DIMITRIE GRAMA

Draga Vale,

 

Ti-am trimis aceasta corespondenta tocmai pentru ca am incredere in judecata si cunostiintele tale, clare, lucide si neafectate de sentimentalism.

Sunt convins ca ai dreptate si ca “adevarul” despre telegrame si diverse pacturi individuale se gaseste in domeniul speculatiei istorice.

Am vorbit mult cu prietenul nostru Paul Lahovary la Stockholm si chiar cu Printul Cantacuzino, dar niciunul din ei nu l-au amintit pe centenarul Djuvara. Desident sau comunist? Cine sa stie?

In alta ordine de idei, fiind la Cambridge l-am intalnit pe fiul lui Armand Calinescu, am fost la el acasa.

Dupa studiile de arhitectura (tatal lui a fost asasinat atunci cand el era student) a ramas in UK. stii ca a avut o orchestra de Jazz?

Conducea masina ca un nebun la cei peste 70 de ani!

Mi-a placut, ca si eu conduc repede, dar stau prost cu Jazzul! Deci mi-a placut cu mici rezervatii!!

M-ai convins cu inotul! Mi-am pus o baie si am sa ma balacesc in ea cel putin juma de ora!

Pa,

Dimi

 

VALERIU RAUT

Aståzi este 23 august, iar mie îmi pare råu cå regele Mihai nu este personajul moral care se crede.

Dragå Dimi,

Neagu Djuvara a implinit 100 de ani såptåmâna trecutå. Dupå ce am citit despre el, am început si eu så înot.
Am abonament anual si merg la bazin o data sau de douå ori pe såptåmânå.

Iar acum må simt foarte bine si îti recomand si tie înotul.

Mă refer la Misterul “Telegramei de la Stockholm”   (Mail-ul tău de astăzi îmi dă dreptate.)

Am citit articolul si unele lucruri sunt cusute cu atå albå. Altele sunt adevårate.

Vorbeste despre o telegramå pe care nimeni n-a våzut-o, dar se stie exact ce scria în ea.
Este adevårat cå România a încercat så facå pace separatå cu Uniunea Sovieticå.

Uniunea Sovieticå ar fi fåcut România så creadå cå este de dorit? Nu stiu, nu cred. Dacå da – era o capcanå.
(Si Italia a încercat så facå pace separatå, dar fårå succes.)

Tata citea carti despre råzboiul mondial. Le råsfoiam si eu. Douå volume cu corespondenta dintre Stalin si Aliati.

Pe atunci Italia, Ungaria si România nu stiau cå Stalin si Aliatii semnaserå tratate: nicio pace separatå cu vreuna din tårile care l-au ajutat pe Hitler.
Asa cå toate speculatiile despre pacea care ar fi fåcut-o Ion Antonescu sunt niste inventii.

 

Ce cred eu: Ion Antonescu a fost si råmâne eroul nostru national. Înså fidel lui Hitler.
Merita Hitler credinta cuiva, el care nu a respectat niciun tratat pe care l-a semnat?
Antonescu trebuia oprit – pentru binele României, cå råzboiul era pierdut pentru noi.
Dupå arestarea lui Antonescu, frica si indiferenta regelui Mihai este condamnabilå.
Regele Mihai trebuia så-l protejeze si så-i scape viata lui Antonescu.
Conducåtorul Ungariei, amiralul Miklos Horty, a tråit dupå råzboi toatå viata la Estoril în Portugalia. (mort la 88 ani)

Asa cå noi românii avem o listå lungå de conducåtori asasinati sau condamnati la moarte:
Nicolae Iorga, Armand Cålinescu, Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Ion Foris, Lucretiu Påtråscanu, Nicolae Ceausescu.
(Despre contele Ciano, ginerele lui Mussolini, am så-ti scriu altå datå.)

Ce frumos ar fi fost ca noi så credem acum în monarhie si så o sustinem.
Regele Mihai nu este omul moral care se crede. (lista minciunilor lui este lungå, o låsåm pe altå datå)

Dar el a avut curaj si a fåcut bine la 23 august 1944, când l-a oprit pe Antonescu.
Altfel, rusii ar fi fost mult mai cruzi cu populatia românå.
Pa,

Vale

 

ADRIAN CIOROIANU (fb)

 

 23 august 1944 – şapte idei şi o propunere de concluzie

                   Nu-i încurajez pe cei care se lamentează că noi am fi trădat Germania în acel 23 august. Îi rog pe cei care cred aceasta să citească mai multă istorie: eventual, să vadă pe câţi aliaţi a trădat şi câte alianţe a schimbat în plan extern Otto von Bismark în cariera lui de cancelar. SINGURA MIZĂ REALĂ A POLITICII EXTERNE E INTERESUL NAŢIONAL – restul e retorică.

Dragi prieteni reali sau virtuali într-ale Istoriei, chiar dacă nu veţi fi cu toţii de acord cu ceea ce urmează, vă propun un punct de vedere. Din acest motiv e frumoasă Istoria – pentru că putem schimba idei, cheia adevărului absolut nefiind la cineva anume.

Aşadar:

 

1. Nu, nu a existat nici o “telegramă de la sovietici” pe care ar fi aşteptat-o Mareşalul Antonescu pe 23 august 1944. Aceasta este o pură legendă, deloc inocentă. Nimeni nu a văzut-o, nici la Bucureşti, nici la Moscova, nici în vreun alt loc. Întrebaţi-vă mai bine „cui prodest” această legendă.

2. Tot ce doreau sovieticii în legătură cu România era să tragă de timp (prioritatea lor era să ajungă la Berlin). Stalin nu avea atunci nici un interes să-i ofere lui Antonescu / României presupusele „condiţii mai bune de armistiţiu”. Dimpotrivă, interesul URSS era să intre luptând într-o Românie inamică.

3. Stalin NU era interesat ca regimul de la Bucureşti să se schimbe. Pentru Stalin era mai bine dacă Mareşalul Antonescu ar fi condus România în timp ce Armata Roşie ar fi ajuns, cu baioneta la armă, în Bucureşti. Evident, sfârşitul lui Ion Antonescu ar fi fost acelaşi, dacă nu chiar mai rău. Dar ar fi fost cert mai rău pentru România.

4. Ideea că armata română i-ar fi putut ţine în loc pe sovietici pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi este pură supoziţie. În cel mai bun caz, era o simplă problemă de timp – adică se mai amâna puţin deznodământul. Ne place sau nu ne place, în acel moment înaintarea sovieticilor spre inima Europei era implacabilă.

5. Înlăturarea Mareşalului Antonescu, în acel moment, a fost singura soluţie raţională la o problemă care oricum era complicată. Din păcate, I.A. nu avea nici viziunea si nici viteza de reacţie tactică pe care momentul concret o cerea. Pentru binele ţării (sau ce mai rămânea din el), Mareşalul ar fi trebuit să întoarcă armele – sau trebuia eliminat el însuşi. Asta a fost, pe scurt, miza zilei de 23 august 1944.

6. În realitate, sovieticii au fost politic-frustraţi de evenimentele de la Bucureşti. Ei nu au mai venit ca „eliberatori” – pentru că Bucureştiul era deja eliberat, când au ajuns sovieticii, la final de august. Desigur, propaganda ulterioară a spus altceva – dar adevărul e unul singur: NU Armata Roşie a eliberat Capitala, ci tocmai acel eveniment din 23 august.

7. Chiar şi cu sovieticii în plin avânt, nimeni nu putea intui în acel moment că vor urma 45 de ani de comunism peste Estul Europei. E nedrept să acuzi pe cei care l-au înlăturat pe Ion Antonescu de faptul că ar fi „pregătit” comunizarea ţării. A cere acelei generaţii să aibă premoniţii sau previziuni e exagerat – e ca şi cum, peste ani, nepoţii nepoţilor noştri ne-ar acuza că nu am prevăzut toate problemele a căror sămânţă (deseori insesizabilă) se află în chiar zilele noastre de azi. (Desigur, e foarte posibil ca nepoţii să o facă!)

Şi propunerea de concluzie: nu-i încurajez pe cei care se lamentează că noi am fi trădat Germania în acel 23 august. Unu la mână, îi rog pe cei care cred aceasta să citească mai multă istorie: eventual, să vadă pe câţi aliaţi a trădat şi câte alianţe a schimbat în plan extern Otto von Bismark în cariera lui de cancelar. SINGURA MIZĂ REALĂ A POLITICII EXTERNE E INTERESUL NAŢIONAL – restul e retorică. Şi doi: la 23 august, România nu a trădat Germania, ci pe un Hitler pe care chiar şi nişte eroi germani încercaseră deja să-l omoare, în cateva rânduri. Un Hitler care transformase Germania într-un stat zombificat şi mancurtizat.

Aşadar, să nu vă surprindă dacă vă voi propune următoarea cheie de lectură: prin faptul că i-a întors spatele lui Hitler, România i-a făcut Germaniei un mare bine! Să nu ne mai punem cenuşă în cap, că nu e cazul – dimpotrivă, orice german raţional ar trebui să mulţumească în sinea sa Regelui Mihai şi românilor de atunci pentru că aceştia au grăbit căderea oribilului Reich. Aşa cum, desigur, orice maghiar raţional îşi dă seama că intervenţia României din 1919, împotriva fantasmelor lui Bela Kun, a scăpat Ungaria de la a deveni, anticipat, o republică sovietică.

*** Acest text reprezintă numai opiniile autorului şi nu implică instituţiile cu care acesta a fost sau este asociat. Sunt posibile editări, corectări şi update-ări ulterioare ale textului.

 

Congresul Național al Istoricilor Români va avea loc în premieră la UBB

    Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial pentru eliberarea Transilvaniei, Universitatea Babeș-Bolyai, în colaborare cu Academia Română și Comitetul Național al Istoricilor din România, organizează la Cluj-Napoca, în perioada 25-28 august, prima ediție a Congresului Național al Istoricilor Români (CNIR), cea mai mare manifestare științifică din domeniul istoriei din România în ultimii 36 de ani, după Congresul Mondial de Istorie de la București, din anul 1980.

Istoria sau științele istorice, cum sunt denumite de către specialiști domeniile complexe și variate ale cercetării trecutului omenesc, se află azi într-un moment de mare cumpănă, ca și întreaga societate contemporană. Cei care sunt datori să realizeze cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l explice publicului. Credibilitatea unui domeniu este asigurată exclusiv de specialiști, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu.

Menirea acestui congres vizează, printre altele, dorința de reașezare pe baze sigure a prestigiului istoriei ca formă de cunoaștere a vieții omenirii și a poporului român, de revigorare a cercetării științifice în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului în societate și de asigurare a statutului de disciplină școlară a istoriei, la toate clasele și profilurile, în acord cu importanța cunoașterii istorice. Prin aceasta, specialiștii își propun să reconfere ființelor și comunităților umane demnitatea, capacitatea de alegere și de judecată, discernământul și creativitatea, spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea și care se bazează pe cunoaștere, comparație și credință, pe dialog, dreptate și adevăr, toate acestea subsumate binelui individual și general.

La eveniment vor participa 447 istorici români atât din țară, cât și din Republica Moldova, Ungaria, Serbia, Italia, Austria, Germania, Franța, Israel și Canada. Congresul este structurat în 6 sesiuni plenare, 47 de secțiuni și 19 mese rotunde cu teme dintre cele mai diverse. Cu acest prilej se va desfășura și un târg de carte, unde vor expune carte de istorie 15 dintre cele mai importante edituri românești și vor avea loc mai multe lansări de carte. CNIR s-a bucurat în această perioadă de o mare vizibilitate, fiind realizat un web site cu toate informațiile necesare, evenimente etc. (http://cnir.conference.ubbclu j.ro/) și care, a înregistrat peste 147.000 de vizualizări.

Deschiderea oficială a Congresului va avea loc joi, 25 august 2016, ora 12, în Aula Magna a UBB (clădirea centrală, str. Mihail Kogălniceanu nr 1).

OM GUPTA

Respected Dr. George Anca Ji,

 

जय श्री कृष्ण!

 

Today is Janmashtami! The day Lord incarnated in a Human form!!

Why did He take birth like an ordinary human being? With this thought, I wrote this poem.

 

I would welcome your thoughts! May Lord Krishna bless you and your family!

 

Happy Janmashtami!

 

Om Gupta

क्यों जन्मे थे कृष्ण!

हर साल की तरह, फिर जन्माष्टमी आई है l

परमपिता की मन में, याद उभर आई है ll

इस जन्माष्टमी परमन में प्रश्न उभरता है l

परमपिता परमात्मामानव क्यों बनता है  ll

 

सुना है विद्वानों से, प्रभु का वैकुण्ठ वास है l

न कोई दुःख, संताप, मात्र सुख का वास है ll

छोड़ उस सुखधाम को, आते क्यों  प्रभु इस लोक l

जहाँ न कोई सुख, मात्र पीड़ायातना, शोक ll

 

आप कहेंगे, यह कैसा बचकाना सा प्रश्न है l

स्वयं श्री भगवान कृष्ण ने गीता में कहा है ll

यदा यदा हि धर्मस्य ग्लानिः भवति भारत l

अभ्युत्थानम् अधर्मस्य तदात्मानम् सृजामि अहम् ll”

 

अर्थात, कृष्ण थे जन्मे पापियों का नाश करने l

धर्म करने रक्षा, और अधर्म का विनाश करने ll

बात मैं मानूँ नहींभगवन क्षमा मुझको करें ll

सही बात है कुछ और, लीला न प्रभु मुझ से करें ll

 

कंस शिशुपाल जैसे जंतुओं को मारने के लिए l

वैकुण्ठ से हल्का इशारा, पर्याप्त निपटाने के लिए ll

हाँ, जन्म लेकर आपने, इनका नाश कुछ ऐसे किया l

जैसे बायप्रोडक्ट‘ हो जन्म, सबके मन को भा लिया ll

 

जन्मे थे प्रभु आप, हम मानवों को शिक्षा देने l

हम थे भूलेभटके, थे जन्मे आप हमें राह देने ll

कैसे करें आदर बड़ों का, माता, पिता, गुरुजनों का l

कर्तव्यपालन के लिए, त्याग कैसे करें सुखों का ll

 

कैसे करें हम प्रेम निर्मलमन में न कोई स्वार्थ हो l

मनसा वाचा कर्मणाहर सोच केवल धर्मार्थ हो ll

कैसे निभाएँ मित्रतासीखें सुदामा प्रेम में l

छोड़ी प्रतिज्ञा स्वयं कीअर्जुन सखा के प्रेम में ll

 

कैसे करें रक्षा बहिन की, जैसे की द्रौपदी है प्रभो l

दुष्टदण्डित कैसे करेंशिक्षा आपने दी है प्रभो ll

त्यागी दुर्योधन की मेवास्वीकार साग विदुर का l

छोड़े हम साथ पापियों कागुप्त सन्देश आपका ll

 

दी और भी  शिक्षा प्रभु, नहीं शब्द मेरे पास हैं l

हाथ मेरा थामिए प्रभु, केवल मेरी यह आस है ll

इस जन्माष्टमी पर प्रभुबोध मुझको दीजिये l

अनुकरण कुछ कर सकूँबुद्धि मुझको दीजिये ll

 

जन्मे थे प्रभु आप क्योंज्ञान सबको दीजिये l

कैसे जीवन जियें हम, पथ प्रदर्शित कीजिये ll

ओमचरणों में पड़ा, कृपाशरण दीजे विभु l

कृष्णकृपा सर्वत्र होजय जयकार  मेरे प्रभु ll

ओमप्रकाश गुप्ता, ह्युस्टन   

               ५ अगस्त २०१६, जन्माष्टमी

 

 

JAYADEVA

 

GITAGOVINDA

Cântecul Văcarului

Versiune de George Anca

 

i adornic Damodara

nourii drumuri irump în divin văzduh tamarinzii înnegură codrul

nocturnu-i dor mirele neîndura-va Radha-n sălaş de nu-i curmi văpaia

astfel cum Nanda-ndrituie şi calea-n înconjur prin crâng ascunde urma

Radhei cu Madhava-n hârjoană pe malul Yamunei cunună baia

 

voci de adeverite cuvinte cântă inima-mi

Padmavati plecăciune grăiască arta

de Sri şi Vasudeva îndrăgindu-se cântul

acesta creat de Jayadeva bard împărat

 

Dacă Hari răsare-n suflet mană

dacă alesuri-culesuri vă răscoală

măsuraţi dar melosul cântându-vă lin

dorul plin cum cu Jayadeva sărbătorim

 

voce pâlpâitoare-i Umapatidhara sudura de grai o

ştie numai Jayadeva fie Sarana de laudă dur duruind

starea de dor prima oară-i fără pereche acharya Govardhana

în psalmodie vers vestit e Srutidhara Dhyoi ca un crai poet

 

cântecul 1

 

prin apele de prăpăd şi jale purtat-ai vedele

viteaz neînvins prefăcut într-o luntre

Keshava întrupat în peşte salve domn lumii Hare

 

cu terra în spinare tăvălită împărăteşte

darnică-n greabăn de chin sacrei atlasişti

Keshava întrupat în ţestoasă salve domn lumii Hare

 

scoarţa terestră atârnă în vârf de corn tăvălugă

şi sus în palancă de lună nimicnică

Keshava întrupat în bour salve domn lumii Hare

 

suavul lotus al mâinii cu o noiţă în unghie

taie pe Hiranyakashsipu precum o albină

Keshava întrupat în antropo-leu salve domn lumii Hare

 

cela ce-ai şi viclenit pe Bali to gnom de duh

picior cu unghii izvor de agheazmă-n geana umană

Keshava întrupat în gnom salve domn lumii Hare

 

ksatrya râu de sânge planeta apă

spasme apasă smintită viaţă adapă

Keshava întrupat în Bhirgu cel mare salve domn lumii Hare

 

victorios ridicaşi coroane drept jertfă-n altaruri

de pe zece ţeste pe placul zeilor de tărâmuri

Keshava întrupat în Rama salve domn lumii Haree

 

lăsând în urmă jertfa ah întru sruti predicată

de a se tăia vite o tu suflet de frate

Keshava întrupat în Buddha salve domn lumii Hare

 

măcelărind întuneric de hoarde hăulitoare

tună cometa ori şi mai amarnic paloşul tău

Keshava întrupat în Kalki salve domn lumii Hare

 

vedele-ai liberat Gea o ai purtat globul l-ai strămutat

pe demon l-ai tocat pe Bali l-ai înşelat ksatriya ai dezarmat

pe Paulastya l-ai biruit plugul l-ai ocolit blândeţe ai răspândit

hoarde ai pecetluit ţie Krishna-n zece trupuri creat

 

cântecul 4

 

cunună de codru de laur veşmânt auriu pe-azurul trupului uns cu santal

cercei clinchetând în joacă pe obrajii surâzători

Hari între muieri semene veselelor vestale petrece

 

pe ţâţele barbare în braţe îl frânge pe Hari năpraznică

văcăriţa cuiva îl strânge cu ţipăt de voluptate strigându-l

 

alta lasciv lunecând laolaltă cu ocheadele-i fermecătoare

înmărmurită se uită spre a lui Madhusudana faţă de lotus

 

alta pulpoasă se apropie să-i spună la ureche ceva

chiar un sărut năzdrăvan răsplătit cu onoare

 

alta în călduri pe malul Yamunei cu apele lent curgătoare

cu mână forte îl dezveşmântă de mantă-ntre trestii

 

în dulce undă de flaut valuri de voaluri aplaudă sunându-şi brăţările

în horă răsare o căprioară de fată în lauda lui Hari a dansa

 

îmbrăţişează pe una sărută pe alta cu a treia se îmreună prădalnic

zăreşte fermecat surâzând o şi mai răpitoare frumuseţe şi vama o ia

 

sri Jayadeva rosteşte în psalmii-i ale lui Keshava ascunse nuntiri

venerate în Vrindavana de-o lume îmbucurându-vă sufletul

 

neam de neam om de om binecunoscându-se întru dragostea-i primăvara

primăvara dragostei întrupată în fragedul lotus noptatic

îmbrăţişat de mândrele din Vraja fără oprelişte

precum erosul încarnat surată horeşte Hari primăvara

 

vântul de santal se zbuciumă a se scălda în zăpezi parcă de şerpii

scorburilor împins dinspre munţii Sri-Khanda spre muntele munţilor

zăpăcite de vria smicelelor unduind în vârfurile de mango

culminante cucuieli kuhu-kuhu umplu văzduhul îndulcindu-l

 

faţă la faţă cu sprâncenatele văcăriţe învârtejite la vama amorului

oarbă de dor îl sărută cu foc nebună îmbrăţişându-l Radha

zicându-i chipurile drept laudă cântării-i ai gură de-ambrozie

întru răpitoru-i blând surâs dat fie-vă Hari a vă apăra

 

cântecul 9

 

amară-i trupu-i gingaş simte

pe sâni ghirlanda ca pe oseminte

Radhica în părăsire Keshava

 

santalul uns a-nmiresmată ceară

ca un venin pe trup o înfioară

 

oftează pierdută suspină delire

sufletu-i arde flacără de iubire

 

lacrimi lacrimi lotuşii ochilor umblă

lipsiţi de tulpină lipsiţi de-a ta umbră

 

obrazul într-una în palmă şi-l sprijină

ca luna nouă seara de singură

 

culcuşul înflorit pe dinainte-i

jertfelnic focului parcă se-ntinde

 

vino-mi Hari vino-mi Hari şopteşte-n dodii

mai am doar trup de moarte de la zodii

 

Sri Jayadeva acest psalm înstrună

la picioarele lui Keshava vă dea voie bună

 

se zdruncină strigă de dragoste vaieră tremură gâfâie

chibzuie zvârle închide ochii cade sare se sfârşeşte

dintr-astfel de patimă trupul frumos i l-ai reînvia numai tu

de-ai vrea asemeni lecuitorului ceresc pe cea preaplecată s-o mântui

 

tu îndrăgitul vracilor din rai

cum de nu vindeci a Radhei durere

cu ambrozia trupului tău altfel

Upendra decât trăznetul eşti mai crud

 

trupu-n iubire îi arde ca para zadarnic mintea i-o-ncarcă

santalul luna şi lotuşii tpt frântă în stranie nealinare

singură încă mai mult te-ndrăgeşte trup rece numai de tine gândind

pe tine aşteptându-te şi sfârşindu-se sfidarea de pe urmă păstrându-ţi

 

când nu rabdă nicio clipă departe

nesuferind nici pleoapa plecându-se

cum ar trăi acum în lungă părăsire

cu ochii la florile de pe vârfuri de mango

 

adăpostind de potop cătunul Gokula suindu-l streaşină muntele Govardhana

sărutat lung de drăgăstoasele soaţe-ale văcarilor mândre-n de ele

aprins de ruja buzelor lor bucuroase întipărindu-i-se

braţul duşmanului lui Kamsa vă dea în chip de văcar bunăstare

 

cântecul 11

 

zburător cutreiera erosul preafrumosul era

preafrumoaso coapsa ta n-o aştepta fuga după el cu inima

unde pe undele Yamunei boare-i şi codru-i pe creştet

hăulind pădurii el ţâţe de văcăriţe nesfârşit rotunjeşte

 

flautu-i gingaş sună numele tău răsună dimpreună

polenul din vânt trup ţi-a prefăcut şi el îl adună

 

până din vânt frunza căzând îi tremură ochii pe cărare

te vadă venind aşteaptă cu jind şi pajiştea pat o năzare

 

brăţările zăngănitoarele cu-mbrăţişările acum zvârle-le dezastru

du-te-n neagra dumbravă surată mai degrabă îmbrăcată albastru

 

duşmanului lui Mura floare-i eşti armura cocoară fulgerătura

aur pe laur balaur jar din dar de soartă pe gură

 

pulpele nude suie-le unde descinsă pe pat de flori pogori

gene line coapse pline nufăr cufăr în odaie de fiori

 

Hari e mândru cu gândul de-acum şi noaptea aproape trecu

urmează-mi cuvântul ca vântul te du dorului distrugătorului lui Madhu

 

când Sri Jayadeva cântă Hari se va vădi pleacă apleacă-te

dorul inimii cu dor de Hari l-or primi bărbatele lacăte

 

cu vaiete acum în răspăr pe drum se uită lung lung

vede crângul murmurându-l când da când nu gâfâindu-l

culcuşul apoi de unul de doi şi lung se tot uită pe drum

muiere de miere amar e amorul amanrului tău de acum

 

a apus de tine-n sus soare raze de dogoare poamă-n vamă duh de damă

din dorinda lui Govinda noapte creşte luciferic întuneric

precum cucul trist îţi cucui cucuvea te dodeiesc

fugi muiere după miere du-te fată de te-mbată în amor crăiesc

 

sân la sân buză pe buză unghii de junghie până la sânge

trup în trup în rut durut ci de îndulcire aminte amândurora

soţul una soaţa unul şi-i credeau pe întuneric de-şi trag gura

după grai sunt soţ şi soaţă îndulcire ori aducere aminte

 

legţnândă fiorindă cu ochi ţintă pe poteca de-ntuneric

fiecare arbor veşnicindu-ţi martor paşilor cuminţi

până-n poiana de taină unde carnea de dor se deshaină

norocul petreacă-l pe îndrăgostitul chipul văzându-ţi

 

albina pe-al Radhei chip lotus giuvaer albastru în coroană

celor trei tărâmuri moarte viclenitorilor de pe lumea asta

zvâcnet nopţii de dragoste în visurile mândrelor din Vraja

lui Kama paloş de pară în poară apărare vouă cel din Devaki născut

 

cântecul 20

 

vocea lui cântare alinare are căzut la picioare la picioare

pat de dragoste la margine de crâng de trestie acum aşterne

nebun învingătorul lui Madhu te vrea du-te Radhika

 

geaba cari ţâţe tari pulpe mari prinde-l aprinde-l cu paşi mari domoală

clinchete descinge-te încinge-te goală zburătăcită marală

 

ascultă bondarii fetelor fruntarii bâzâind cu jind vrăjindu-te

stol de cuvi truveri săgeţi mlădieri arcului floriu florindu-te

 

ramuri tremură flamuri brânci din crânguri adânci cu dulcedini

dansul coapsei tale elefantului trompa nu-ncetini cetini

 

ţine sânitoare urcioare pline întru a lui Hari îmbrăţişare

cu val de jar şi har în vad de jad peste mărgeanu-ţi în susurare

 

trădătoareo suratele îţi văd armatele spre prăpăd şi sărutare

trup dansatoare de din cingătoare zori zornăitoare fără ruşinare

 

agale cale unghie săgeată ţine-te de o surată în fire

sune răsune brăţările pe cărările lui Hari pân’ s-o auzire

 

Sri Jayadeva cântând pălesc diamante pe rând cântul

lui Hari închinătorilor fie-le diamant cât pământul

 

o privire de iubire o şoptire cu delire în nuntire

tânga lungă să ajungă el te-aşteaptă dragă fată nenţeleaptă

în dumbrava de otavă nopatea-ntreagă ochi întreabă

se-nnegreşte tremură cutremură năduşeşte şi de dor se prăpădeşte

 

gingaş smângăleşte ochii cu mascara cercei boboci de tapiccha atârnă la urechi

oacheşi lotuşi pe creştet mască de mosc pe sâni în carnaval carnal

tu surată în dumbravă pretutindeni întuneric mândră mantă

bob cu bob îmbrăţişează trup libovnic de muiere ochi de rază

 

kasmira galbenă pe trupurile amantelor

licăre ciorhin de lumini noaptea asta

întunecată asemeni foilor de tamala

ci aurul dragostei lui cumpănindu-l

 

în pragul crângului culcuşului lumini văzând

brăţări de giuvaeruri cordonul auriu

gema-n ghirlanda perlelor la gâtul lui Hari

ea se sfiise şi surata o-ncântă cu vorba

 

cântecul 24

 

Yadunandana cu mâna ta santal răcoros desenează-mi

cu mosc al ţâţelor sfânt ulcior întru sărbătoarea dragostei

îi dărui când Yadunandana dor cu dor dăruia inima

 

iubitule înnegreşte-mi la loc genele mai ca albinele

săruturile buzei tale deznegriră dragostei săgeţile

 

strălucitorule prinde-mi cerceii amândoi urechilor de toarte

laţ dragostei strunindu-i căprioarei ochi în departe

 

dă-mi pe spate şuviţa furişată pe ochi cu drag s-o sufăr

roi înfiripând de albine peste nepătata-mi faţă pe nufăr

 

lotusule pune-mi drag tolak de mosc pe lună

pe luna frunţii nemaiasudându-mi cunună

 

dăruitorule pune-mi flori în cosiţele despletite

în dragoste ciufulite pene de păun îndrăgostite

 

mărinimosule pune mătăsuri giuvaeruri ghirlandă meşteră

pe fierbinţile pietroasele-mi coapse elefantului amor peşteră

 

a lui Sri Jayadeva rostire fie-vă inimii ghirlandă-n veci

amrita amintirii lui Hari căluş pâjolitoarei necuratei Kali

 

pictează-mi semn pe sân coloră-mi obrajii

strânge-mi coapsele-n ghirlandă încununează-mi cosiţele

pune-mi brăţări pe mâini tilinci de perle la picioare

şi cel înveşmântat în galbenă mantă cu drag se supune

 

răsfrânte chipuri în miriade de giuvaeruri de pe grumazii

şarpelui culcuş domnului voind astfel să vază cu sute de ochi

lorusul piciorului fecioarei oceanului trupuri trupuri

domnul însuşi din drag izvorând-o aibe-vă în pază Hari

 

soţie nefiindu-mi iar tu vrându-mă soţ ales de tine îmi pare

frumoaso că mândrul soţ al lui Mridani bău otravă din oceanul de lapte

cu asemenea cuvânt de început în dodii dezvelind

Radhei din mătase mugurii sânilor aibe-vă Hari în pază

 

har întru ale gandharvilor muzici răsfrângere în minte a lui Vishnu

joc de poeme scrise a fi adevărul priceperii dragostei

toate vădesc sufletul maestrului poet Jayadeva într-un glas cu Domn Krishna

fie asemeni cu bucurie înţelepţii să cânte Sri Gitagovinda

 

sfinţii părinţi sfinţească pe nevoitorii de bună voie întru credinţă

înţelepţii cântărească şi judece osteneala compoziţiei mele

îi rog pe cei ocupaţi cu ascultarea operelor altora

după ce o ştiu pe a mea să-mi arăte de-i imperfectă va rămâne

 

urmaş lui Sri Bhajodeva şi născut din Ramadevi Sri Jayadeva rostind poezia

în Sri Gitagovinda aceasta răsune în glasurile prietenilor al lui Prasara şi-ale altora

 

pur alcool n-ai gânduri zahăr ce aspru strugure nu te vezi

amrita eşti nevie lapte guşti apă mango înlăcrimează-te

buză amantă fugi asemănării cum doar vorbele măiestre

ale lui Jayadeva poartă binecuvântată inima dragostei

 

astfel îndrăgind-o pe malul Yamunei pe Radha

ghirlanda ei întâlnind părul pântecului îngână Prayaga

el râvni fructele de Prayaga ale fericitorilor sâni

deie-vă bucurie şi noroc palmele pline ale lui Purushottama

 

 

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii