21 Jul
2016

Emilia Ţuţuianu – Irimescu demiurgul de tăceri

Opera personalităţii artistice marcante a urbei fălticenene, Maestrul Ion Irimescu, explorată în volumul Irimescu demiurgul de tăceri, semnat de eseistul romaşcan Gh. A. M. Ciobanu, a avut lansarea marți 19 iulie 2016, cu ocazia Zilelor oraşului Fălticeni, la Muzeul Ion Irimescu din localitate.
Editura Muşatinia a primit cu deosebită onoare participarea la acest eveniment, intitulat Sub semnul Lovineștilor, datorat în parte familiilor de notorietate: Lovinescu, Tatos, Ghițescu, Gorovei, Sadoveanu, Costăchescu, și altora, a căror bogăție intelectuală a rămas pecetluită în istoria culturii locale și naționale.
Prietenia dintre scriitorul Gh. A.M. Ciobanu și Maestrul Irimescu a făcut posibilă alăturarea numelui editurii romașcane Mușatinia lângă acela al marelui sculptor odată cu realizarea volumului Irimescu demiurgul de tăceri, ce constituie o tipăritură de excepție prin tematică și prin implicare în actul editorial – albumul cu reproduceri din opera Maestrului, concepția grafică și prezentarea fiind realizări ale Editurii Mușatinia.
Volumul de față este prima traducere în limba engleză a unei cărţi despre opera Maestrului din Fălticeni – realizată de traducător Mihaela Gheorghe – fapt ce conferă universalitate destinului cărții, volumul putând intra astfel în circuitul cultural mondial. Un sumar şi în limba italiană, semnat de pr. Eugen Răchiteanu, întregeşte abordarea operei irimesciene în lumea culturală internaţională.
Pentru eseistul nonagenar romașcan Gh. A. M. Ciobanu volumul de față se constituie într-o veritabilă încununare a activităților de critic de artă, având ca materie primă creația unui Ceahlău al sculpturii românești, Maestrul Ion Irimescu.

,,Dl Gheorghe A. M. Ciobanu este un caz unic și special în cultura română – consemnează scriitorul Ștefan Dumitrescu în cronica sa despre acest volum – nu am mai întâlnit un alt Creator care să fie și poet și eseist, critic și istoric literar, prozator și muzicolog, creator de limbaj muzical.”
„… mărturisesc că ne găsim în fața unei capodopere, din toate punctele de vedere, a unei cărți foarte importante pentru cultura română, de aceea îi îndemnăm pe cititori să se aplece asupra ei cu răbdare și cu dragoste, pentru că vor trăi mari bucurii estetice. Cu această carte de excepție, cultura română și istoria artei plastice sunt mult mai bogate!”
Editarea acestui volum a fost posibilă prin implicarea Consiliului Local Fălticeni, a domnului primar Gheorghe Cătălin Coman, a domnului profesor Gheorghe Dăscălescu, directorul Muzeului și Fundației Ion Irimescu din Fălticeni, a regretatului artist plastic Ion Grigore şi a Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT., prin președinta ei doamna profesor Ioana Grosaru.
,,Am gândit că a susține apariția cărții despre Maestrul Irimescu este un gest insignifiant în comparație cu contribuția și rolul său în cultura neamului românesc, cultură la care un aport pe măsură au adus și italienii stabiliți în România de-a lungul anilor. Sculptorul Ion Irimescu merită gestul nostru și împărtășim această recunoaștere prin ajutorul pe care l-am dat pentru editarea cărții Irimescu demiurgul de tăceri” – a subliniat prof. Ioana Grosaru în fața publicului iubitor de cultură prezent la eveniment.
Totodată, este cunoscut faptul că orașul Fălticeni este și un oraș special, cu o încărcătură de spiritualitate aparte, ce a atras în decursul veacurilor pe lângă persoane de diferite naționalități și italieni care s-au statornicit în aceste locuri.
Profesori, scriitori, personalități implicate în viața culturală fălticineană au trăit bucuria participării la acest eveniment organizat în parteneriat cu Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT.
Am luat în considerație și faptul că viața maestrului Irimescu s-a împletit și cu alte destine la fel de extraordinare. Evocându-le vom mai face în acest fel încă un pas spre nemurirea lor și a Lui. Maestrul Irimescu a făcut parte dintr-o mare familie cu rădăcini franco-italiene, care a dat culturii românești oameni de excepție. Aici intervine legătura cu italienii prin familia Cazaban, Ademollo, Barberis, Maestrul fiind verișor după mamă cu profesoara și compozitoarea Mansi Barberis.
Asociația Italienilor din România – RO.AS.IT. își face un titlu de onoare, ca alături de promovarea limbii materne italiene, a tradițiilor specifice civilizației italiene, ori de câte ori are ocazia să facă astfel de demersuri, iar prin posibilitățile de care dispune să își aducă aportul la promovarea, la sporirea valorilor spirituale ale minorității pe care o reprezintă și majorității în care este profund ancorată” a punctat prof. Ioana Grosaru – președinta Asociației Italienilor din România.
Apariția cărții profesorului Gh. A.M. Ciobanu, mai înseamnă ceva, un plus de valoare care se adăugă spiritualității colective, nu numai locale, universale chiar. O spiritualitate încărcată de multiculturalitate, fiindcă se poate afirma că orașul Fălticeni a fost și este cadrul de exprimare a unor persoane de diferite naționalități, prin oamenii de cultură pe care i-a dat, personalități cu identități și ascendențe europene, de la francezi, germani, polonezi, greci – italienii avându-şi locul lor special în această diversitate națională și culturală.
Nu pot să închei fără a mulțumi scriitorului Ștefan Dumitrescu care remarca: ,,Lectura cărții este o invitație, o chemare la un excurs epistemologic și estetic fascinant într-o țară de basm și de revelații, dar și o ilustrare a ceea ce sufletul românesc a creat, după Brâncuși, mai frumos, mai profund, mai înalt, mai miraculos în arta plastică, în sculptură. O dată introduși în acest univers fantastic ne trezim înfiorați de emoție, într-o geografie nesfârșită de forme sculpturale în care esența realului, iluminarea, revelația și fantasticul se îngemănează, ca să ivească în toată subtilitatea și frumusețea lui sensul operei. Sensul vieții, al minții, al sufetului omenesc, al dragostei, al setei de absolut. Pentru că o dată pornit împreună cu autorul pe aripile acestui excurs epistemologic te găsești simultan în planul concret al solului artistic, dar și în văzduhul metafizic al esențelor, al revelațiilor, al Ideilor pure„.

 

Dintre participanții la eveniment amintim pe prof. Mioara Gafencu, prof. univ. Dan Dascălu, prof. Ioana Grosaru (președinte a Asociației Italienilor din România – RO.AS.IT), av. Andi Grosaru, ing. Dorin Dospinescu, prof. univ. Nicolae Maxim, prim solist al Filarmonicii ,,George Enescu” din București, secondat de pianistul Laur Hreniuc, pictorul Gabrel Baban, poetul Mihai Niculiță (membru al Asociației italienilor din România).

Editor, Emilia Țuțuianu

20 Jul
2016

Vavila Popovici: Durere, amărăciune

woman-1006100__180[1] „Pentru dureri neobișnuite, remedii neobișnuite.”

William Shakespeare

 

   Durerea este definită ca „o senzație, o experiență senzitivă și emoțională neplăcută. Nu există măsurători obiective pentru durere. Putem ști că o persoană „are o durere” doar pe baza afirmațiilor sau acțiunilor sale. Intensitatea durerii depinde de extinderea rănii – trupești sau sufletești –, dar și de experiența fiecăruia. Dacă rănile sunt foarte mari, durerea poate deveni cauzatoare de morbiditate.

   Durerea este o senzație cunoscută oricărui om, fie că ea este de natură fizică, fie că este de natură psihică sau emoțională. Ea determină suferința – starea celui care suferă, căruia i s-a provocat durerea –, dar și celui care a luat cunoștință de durerea semenului său. Din suferință învățăm despre greșeli, conștientizând erorile săvârșite de către noi, sau de către cei din afara noastră.

   Medicul, neuropsihiatru Sigmund Freud (1856-1939) a făcut niște afirmații cu care nu putem fi de acord, și anume, că viața este „o insulă de suferință într-un ocean de indiferență”. Nu!, fiindcă multora le pasă, suntem sensibili la suferințele celui de lângă noi, iar cei considerați cândva departe de noi, cu puține mijloacele de informare avute, ne sunt acum aproape, faptele putând fi relatate, filmate și transmise în direct prin televiziune. Nu putem fi de acord, cred, nici cu afirmațiile: „Dacă ne întrebăm despre sensul și valoarea vieții suntem bolnavi”, sau: „Scopul întregii vieți este moartea”. Nu!, nu suntem bolnavi, ci am ajuns să conștientizam o arie mai vastă a vieții, să analizăm și să descoperim valoarea ei, sensul ei – destinul pe care trebuie să-l împlinim până la moarte.

   Societatea în care trăim este obligată să vegheze asupra suferințelor noastre, să ne facă viața cât mai suportabilă, cu cât mai puțină suferință fizică, psihică sau morală, întrucât o inimă rănită doare, chiar dacă continuă să pompeze sânge, o amintire oribilă ne poate urmări ca un coșmar, chiar dacă creierul continuă să funcționeze normal. Noi, românii folosim des cuvântul „jale”, în sensul de chin, durere, suferință, tristețe adâncă, mâhnire, amar, necaz. Poetul nostru Mihai Eminescu atribuia bătăii clopotelor din turlele bisericilor, sunetul de jale: „… Metalica vibrândă a clopotelor jale / Vuiește în cadență și sună întristat…”

   Poate, dacă nu ar fi durerea, nu am fi conștienți de momentele de plăcere sau nu le-am prețui îndeajuns. Durerea are menirea de a ne ajuta să diferențiem ceea ce e bine pentru noi de ceea ce este rău. Așa ne este viața, cu sentimente și trăiri diferite, cu urcușuri și coborâșuri pe care doar cu sufletul le simțim, le vedem, le înțelegem. Există însă dureri atât fizice cât și psihice care nu au leac și, uneori, nu pot fi cunoscute  cauzele profunde și adevărate. Fiecare om are sufletul său, structura sa sufleteasca diferită de a celorlalți, de aceea unii simt mai intens durerea, alții mai puțin. Cel mai ușor ar fi să luăm viața așa cum este ea și s-o trăim cu urcușurile și coborâșurile ei, cu iritările ei, cu bucuriile și ceea ce poate să ne mai ofere, fără a ne implica emoțional, fără a fi afectați prea tare și, mai ales, să încercăm să ne asigurăm o existență senină, luminoasă care să echilibreze lipsa unei sensibilități mai profunde sau capacitatea de abstractizare a lucrurilor și a vieții. Așa se spune, așa suntem sfătuiți. Dar, când suferințele sunt atât de mari, când ele sunt provocate de semenii noștri lipsiți de sensibilitate sau cu sensibilitatea atenuată, înlocuită de o cruzime inexplicabilă sau mai bine zis inadmisibilă la om, și cu creierul spălat, adică fără să mai poată raționa la producerea durerii celuilalt, parcă sfaturile acestea nu mai pot fi luate în seamă. Durerea este prea mare, prea extinsă, neputând fi percepută de oamenii insensibili, nu încape în inima lor, în creierul lor. Moartea unor ființe ucise cu o cruzime extraordinară, animalică nu o mai poți privi; simți cum ea a curmat firul unor vieți, imaginea ei pătrunde adânc în ființa ta și suferi alături de familiile celor uciși sau răniți. Și te întrebi: De ce a trebuit să se întâmple? La ce a folosit și cui? Care este utilitatea, rațiunea acestor gesturi? Nu poți explica logica întâmplării. Gândești că poate sufletele criminalilor au avut aspirații prea mari, iar viața și lumea le-au frânt aripile, trăirile și existența lor s-a consumat înlăuntru, în singurătate, în taină, până când a explodat. Or, fiindcă fiecare suflet cunoaște mai mult sau mai puțin, dar, oricum cunoaște în mod confuz, s-au destăinuit cui nu trebuia și au fost prost, diabolic sfătuiți să-și sacrifice viața și să ucidă cu o nemaipomenită cruzime – un fel de „neo-barbarie” cum bine o numește un jurnalist excepțional al ziarului DW – zeci și sute de oameni, în câteva clipe?

   Săptămâna trecută, un franco-tunisian, conducând un camion, dirijându-l spre Promenade des Anglais din orașul Nisa, a trecut cu roțile camionului său peste zeci de oameni – copii, femei, bărbați – producând un adevărat masacru: 84 de morți și 202 răniți. După toate probabilitățile – un act inspirat, premeditat și executat, nefiind depistat anterior producerii. Din 2015 și până la data actuală a anului 2016, în Franța au fost, dacă nu greșesc, zece atentate. Dureros, extrem de dureros! La numai câteva zile după masacrul din Franța, sute de morți și mii de oameni capturați, arestați – militari, civili – în urma încercării unei lovituri de stat în Turcia, urmată de reacția virulentă de după eșuarea puciului cu răfuieli și reglări de conturi sângeroase, care vor continua. În Statele Unite au fost din nou uciși 3 polițiști și alți 3 răniți. Astăzi 19 iulie, când scriu acest articol, într-un tren din Germania, un refugiat afgan de 17 ani, presupus luptător ISIS, încercând să ucidă oameni cu un cuțit și un topor, a rănit grav 5 persoane, alte 14 fiind în stare de șoc. Toate aceste întâmplări succesive, în care s-a optat pentru rău, au provocat durere, suferință. Dar, cine își poate da seama mai bine, ce este bun și ce este rău în sufletul omului, în mintea lui, decât omul însuși? Sfântul Vasile afirma că „răul este o dispoziție în suflet opusă virtuții, este lipsa binelui; el e față de bine ceea ce este orbirea față de ochii sănătoși. El se adaugă ca stare de paralizie a sufletului…”. Cine poate judeca durerea, suferința, apetența pentru durere sau pentru suferință, sau pentru tristețe decât însăși rațiunea omului? Nu a fost folosită! Stoicul filozof grec Epictet (55- d. Hr 135) spunea la vremea sa: „…Cuminte este dar, ca  singurul lucru ce stă în puterea noastră, mintea, să nu o ridicăm răzvrătită în contra Universului. Căci este mai sigur, mai demn și mai bine  să-ți îndrepți cârma în direcția curentului cosmic, decât să vâslești în sens  contrar – ceea ce este o nebunie și nu poate duce decât la zbucium desert urmat de durere și amărăciune”. Dar, dacă nu există această cumințenie din partea agresorilor, de ce există o atât de mare reținere, precauție în a le diagnostica gesturile? Ne tot întrebăm dacă respectivii au fost teroriști sau psihopați, „soldat ISIS” sau nu? Nu ar trebui să punem semnul egal între terorist și psihopat? Gestul la care îndeamnă fundamentalismul islamic, nu este consecința dezvoltării unei „industrii a nebuniei”? Cum altfel să înțelegem această lume în care trăim, acea parte din lume care dorește distrugerea civilizației fără să conștientizeze răul pe care îl face și consecințele lui? Mă gândesc la sintagma folosită de marchiza de Pompadour: „După mine, potopul”, sau „După noi, potopul”, spusă regelui Ludovic al XV-lea după o bătălie pierdută, moment în care se credea aberant, ca și acum, că o cometă va lovi pământul și va produce inundații ca cele ale potopului Biblic, întâmplat cu mii de ani în urmă.

   Civilizația trebuie apărată nu distrusă. Să avem în vedere binele acestei lumi și să acționăm pentru acest „bine”. Filozoful german J.G. Fichte (1762-1814) susținea că scopul vieții noastre îl prescrie rațiunea, „scopul poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist”.

   Filozoful și matematicianul francez René Descartes (1596-1650) avertiza: „Conștiința noastră ne arată că putem fi hotărâți și virtuoși, și cu aceste calități executăm lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune. Numai o conștiință clară poate determina adevărata odihnă interioară a sufletului, pe când ignoranța, confuzia determină neliniștea lui, deși ea poate tinde spre cunoaștere, spre limpezirea lucrurilor, spre înțelegere între părți. Dar, atunci când virtutea nu este luminată îndeajuns de intelect, hotărârea și voința de a face bine poate fi direcționată spre fapte rele…”. În aceste condiții se produce eroarea despre care se spune că este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului produs în lume, ura, disprețul, furia fiind opuse dragostei, generozității. Sfânta Scriptură ne învață că „oamenii sunt mizerabili datorită faptului că sunt păcătoși și criminali, căzând în sclavia păcatului de a consimți la eroare”.   

   Lumea noastră de astăzi este agitată, descumpănită, răul este luat în brațe cu ușurință și chiar cu inconștiență, se dorește peste tot schimbare: schimbarea conducătorilor, schimbarea politicilor, schimbarea granițelor etc., și toate se fac cu sacrificii de vieți omenești, cu imense suferiți. Nu se conștientizează efectele, dezastrul, se lovește în creația lui Dumnezeu prin uciderea oamenilor, și se distruge civilizația – realizările omului din dragoste de om și natură. Unii, văzând toate acestea, de pe acum par obosiți, resemnați și sugerează că „va trebui să trăim cu terorismul!”, întrucât teroriștii pot ataca oricând și oriunde, iar, dacă schimbările vor fi negative, distructive, așa cum s-au arătat până acum a fi – atacurile producându-se în lanț de la o vreme –, vor produce în continuare o cumplită suferință.

   Cine a vizitat ruinele unor foste imperii, a simțit desigur că viața oamenilor și bogățiile lor au fost trecătoare, dar și faptul că ele puteau să nu fie distruse, și au încercat, probabil, sentimentul tristeții, al regretului declinului, dispariției acelor imperii puternice și bogate. Exemplificăm Cartagina – oraș antic în nordul Africii, în limba feniciană însemnând « Noul oraș » , devenit în acele vremuri cel mai bogat oraș din lumea antică (sec. III i.e.n.) și care a avut conflicte cu grecii, romanii. În Antichitatea târzie a fost cucerită de poporul germanic al Vandalilor, în anul 439, apoi recucerită de romanii din Răsărit. Mai târziu, peste sute de ani, Cartagina creștină a fost asediată și distrusă de Arabii musulmani veniți din Egipt, neputând rezista arabilor și ajungând, în final, un morman de dărâmături, care nu mai evocau nimic din gloria de odinioară, ci erau doar pietre folosite la construcția unui oraș nou – Tunis. Mai exemplificăm Palmyra – oraș antic din deșertul sirian, distrus de trupele împăratului roman Aurelian, în anul 272, ale cărui ruine sunt astăzi lângă orașul sirian Tadmur, iar Amfiteatrul din Palmyra este locul unde se fac execuțiile opozanților Statului islamic.

   Așa s-a scris istoria imperiilor din acea vreme și de mai târziu… „Tot alte vremi s-au așternut./ Din ce în ce mai rar/ Icoane șterse din trecut/ Încet și trist răsar./ În urma mea s-a-ntunecat,/ Cum nici n-aș fi trăit…/ Mai clare-s câte am visat/ Și-n cărți le-am fost citit…”, scria poetul român Alexandru Vlahuță (1858-1919). Așa se sinucid din preamărire, imperii, mari civilizații, sau sunt distruse, ucise de dileme interminabile, confuzii, invidie, răutate, bestialitate, lipsă de rațiune dar și de afecțiune, cu ignorarea legilor divine, necesare în viața oamenilor.

   Astăzi, în loc să judecăm și să dăm dovadă de umanitate, de respect pentru legi, adică să ne facem datoria, strict datoria –  scopul fundamental al omului în concepția filozofului german Emanuel Kant – orgoliul unor conducători care cârmuiesc mascat prin forță, încredințați că pot face tot ce vor, ei, acești conducători întorc lumea pe dos, destabilizând-o și distrugându-i frumuseți.

   Da, durerile, suferințele noastre fizice și morale sunt „neobișnuite” și necesită, da, este adevărat – „remedii neobișnuite”.

 

 

Vavila Popovici, Carolina de Nord

 

 

18 Jul
2016

Valeriu Dulgheru: Să nu devenim complici ai impostorilor

„Un popor care votează corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă! Este complice”.

(George Orwell)

Am devenit complici când i-am ales pe cei care trebuiau să ne ducă în continuare pe făgaşul european dar nu o fac (l-aţi auzit pe Lupu declarând că Republica Moldova va depune cerere de aderare la UE în a. 2018, adică la sfântul aşteapră). Am devenit complici când i-am votat pe cei care au furat miliardul. Am devenit complici când i-am votat pe cei care au promis să ne ducă spre reîntregire. Am devenit complici (indirect!) la urcarea pe Olimp a lui Dodon (observaţi că de mai multe luni de zile este pe prima poziţie în sondajele privind popularitatea liderilor politici), uitând cu desăvârşire zicala românească că „înălţarea nemeritului este o crimă”. Când de gândeşti că Dodon a ajuns în marea politică absolut accidental. Părăsindu-și bosul (V. Voronon – n.n.) s-a pus bine pe lângă V. Abramciuc, preşedinte al PSRM. Ca un adevărat pui de cuc o înlocuieşte în funcţia de preşedinte al PSRM, apoi în genere o exclude din partid. În alegerile trecute ponderea reală a partidului luii în electorat nu a depăşit 10…15%. Doar din prostia guvernanţilor (dar poate a fost un scenariu!) partidul lui Usatîi este scos din cursă pe ultima sută de metri, iar potenţialii lui alegători s-au dus, evident, în mare parte la Dodon.

Să nu devenim complici măcar în toamnă când vom ieşi să votăm preşedintele Republicii Moldova prin vot direct.

Campania electorală a început deja cu toate că conform noii legi ea începe la 1 septembrie cu colectarea celor 25000 de semnături şi continuă cu campania electorală propriu zisă cu începere de la 1 octombrie până la 30 octombrie.

Postarea lui Rogozin cu anacronica şi irealizabila relansare a legăturilor economice între Rusia şi Republica Moldova (irealizabilă nu din cauza că Republica Moldova nu ar dori, fiind strict necesare bieţilor noştri ţărani, care au pătimit atât de mult în urma embargourilor lui Putin, ci din cauza lui Putin care mereu încurcă economicul cu politicul, cerând nici mai mult nici mai puţin denunţarea Acordului de Asociere) face parte din campania electorală a lui Dodon. L-aţi auzit pe Rogozin în ultima sa vizită în „gubernia sa” cerând denunţarea Acordului de Asociere drept condiţie pentru relansarea comerţului cu Rusia, cerând în toamnă (e clar de ce în toamnă – după alegeri, dar ţăranul nostru are nevoie acum de piaţa rusească pentru aşi vinde produsele!) crearea unei comisii interstatale ruso-moldoveneşti. Gogoşi electorali. Acest lucru s-a întrevăzut şi într-o emisiune a postului de televiziune AccentTV, unde politologul C. Ciurea a conchis foarte clar „Relansarea legăturilor economice între Rusia şi Republica Moldova depinde doar de Rusia”.

În strictă conformitate cu indicaţiile şefilor de la Kremlin Dodon a „ieşit în popor” pentru a face cunoscute „propunerile salvatoare” ale lui Putin (Rogozin). Într-unul din sate a fost întâlnit cu pâine şi sare de nişte doamne îmbrăcate în port popular rusesc (cu toate că mai apoi a vorbit cu cei adunaţi în sală în limba română!). În stilul său de lacheu al ruşilor Dodon le-a vorbit sătenilor că doar cu Rusia putem avea un viitor (nici chiar transnistrenii nu-şi mai vâd viitorul cu Rusia atât de luminos după ce le-a redus considerabil pomenele financiare din cauza crizei economice profunde, cu care se confruntă actualmente Rusia), că produsele lor for fi vândute doar în Rusia, că partidul lui nu e la putere şi nu poate face multe (având ieşire la Putin ar fi putut face mult cel puţin pentru gasterbaiterii moldoveni în Rusia), iar dacă va fi votat în masă în toamnă el va aduce raiul (rusesc) şi în Republica Moldova. Referindu-și la noua lege electorală a preşedintelui el a comentat că o lună este prea puţin pentru o campanie electorală, că interzicerea afişării banerelor este împotriva partidelor extraparlamentare, care nu au televiziuni pentru a se promova. Este chiar ultima fază a obrăzniciei. Acest individ, care în alegerile trecute a invadat oraşul cu megabanere (vă mai aduceţi aminte de megabanerul de vre-o zece metri lungime, care reprezenta „cina cea de taină a lui Putin cu Dodon şi Greceanîi” agăţat în cele mai dinamice zone ale oraşului) care au costat sute de mii de lei confecţionarea şi întreţinerea lor pe parcursul a mai mult de o lună (de unde are acest biet partid al nevoiaşilor atâţia bani?). Este clar că banii pentru el nu sunt o problemă dacă doreşte atât de mult să-şi afişeze mutra la orice colţ de stradă. Referitor la televiziunile, care vor oglindi campania electorală. Aici şi-a împărţit frăţeşte (nu egal, deoarece deocamdată Plahotniuc este fratele mai mare) cu Plahotniuc acest spaţiu virtual. Pe lângă cele două televiziuni ale lui (NTV şi AccentTV) mai are vre-o duzină de posturi ruseşti, care să fim siguri la comanda lui Putin vor fi puse tot în slujba lui în campania electorală. Curat murdar ruseşte!

Televiziunile lui deja au început campania electorală. Scriam mai sus emisiunea despre vizita lui Dodon în popor, emisiunea de la AccentTV, care a pus în discuţie bombonica lui Rogozin. Recent îi văd într-o emisiune la NTV pe cei „doi crai de la răsărit” – Iu. Roşca şi V. Borşevici. De această dată moderator era Iu. Roşca, care-l slăvea în ceruri pe interlocutorul său, prezentândul ca pe „…un mare diplomat, savant, filozof, publicist!!!” (la rândul său V. Borşevici îl invită deseori pe marele politician Iu. Roşca la emisiunea moderată de el la postul AccentTV, unde-l slăveşte în ceruri). Sireaca ţară a Moldovei care se laudă cu astfel de „personalităţi”. În finalul emisiunii Iu. Roşca îi solicită într-un mod filosofic (aşa i s-a părut lui!) interlocutorului său să expună care ar fi calităţile principale, pe care ar trebui să le posede viitorul preşedinte. Neaşteptând un răspuns de la Borşevici tot el le-a evidenţiat: „Să fie un preşedinte integrator. Să fie votat de întreaga populaţie, indiferent de etnie. Să nu pună problema istoriei, a denumirii corecte a limbii”. Cum aş putea să vcomentez: „Mănăstire într-un picior, gâci ciupercă ce e?”. Nu cred că e greu de înţeles pe cine Iu. Roşca îl vede preşedinte atunci când Dodon îl plăteşte, mă refer la televiziunea lui (nimic nou sub soare: cine plăteşte acela comandă muzica, iar Roşca a demonstrat că ştie să-şi slujească stăpânii). Dodon este candidatul ideal al lui Iu. Roşca pentru preşedinte al Republicii. La ce să te mai aştepţi de la hoitul politic Iu. Roşca resuscitat acum de Dodon, în jurul căruia şi-a strâns alte hoituri politice gen Ţîrdea, Borşevici, dar şi ţâncani gen Ceban, Batrâncea ş.a.

Pericolul este mare, iar democraţii se scarpină la ceafă. Este de fapt şi o perioadă estivală, fenomen pe care a mizat guvernarea atunci când a fixat data alegerilor. Fiecare dintre cei vre-o 10 lideraşi de partiduţe de dreapta şi centru-dreapta se vede în fotoliul prezidenţial. Există o elementară logică. Electoratul este împărţit aproape în jumătate după opţiunea est-vest sau stânga-dreapta. Dacă pe stânga candidatul Kremlinului I. Dodon se simte confortabil (după declaraţiile sale gen „În octombrie o să-i scoatem pe unionişti în afara legii. Eu asta vă promit” el deja se vede preşedinte), confort asigurat în cârdăşie cu el şi de omul puterii (alias al lui Plahotniuc), care va lua de pe centru-dreapta cât va putea (şi puterea deja a început campania electorală, supunând unei critici dure scrisoarea Maiei Sandu adresată FMI de a nu semna un nou acord cu Republica Moldova până nu se face lumină în „furtul secolului”, prezentând-o ca pe un „politician care nu se gândeşte la popor”!!!), atunci pe dreapta – centru-dreapta este o adevărată junglă. Doar un singur candidat pe dreapta – centru-dreapta ar putea asigura ieşirea lui în turul doi în alegeri. Iar în turul doi la o mobilizare generală (cum a fost la alegerile la primăria Capitalei din 2011, dar şi în 2015) Dodon poate fi pus cu botul pe labe.

Cine poate fi acest candidat? Să încercăm să gândim cu capul nu cu inima. Sondajele din ultima jumătate de an o plasează permanent pe dna Maia Sandu pe poziţia a doua (după Dodon) în topul popularităţii politicienilor. Dacă, într-adevăr dorim să-l stopăm pe acest impostor Dodon în calea sa spre Olimpul prezidenţial de ce să nu ne folosim şi de acest avantaj!

Valeriu Dulgheru

18 Jul
2016

Harry Ross: Aforisme

Imagini pentru Harry Ross

Pământul este foarte răbdător; suportă și binele, și răul cu același umor.

X

Cristos a fost primul evreu care s-a dăruit creștinătății.

X

Amorul are un singur defect: promite mult și oferă puțin.

X

Armele au fost produse totdeauna pentru apărare. Numai din greșeală, au devenit mijloace de atac.

X

Cântăm ca să ne distrăm și de necazuri să uităm.

X

Dracul e negru, dar nici noaptea nu-i mai albă.

X

Zambilele sunt ademenitoare, însă nu pentru orice coate goale.

X

Partea neagră a vieții

o petrecem în lumea de apoi.

X

Se pare că aproape totul se poate recicla, minus via asta grea.

X

Limba știe mai muilte decât creierul, dar nu are voie să vorbească.

X

Viața  ne cere în avans o copilărie smălțuită cu aur și armonie.

X

Lumea crimei a ieșit azi la suprafață, moartea circulă  neîngrădită prin piață.

X

Mintea a inventat lumi fără  umăr, dar a rămas să trăiască în carapacea  sa de pe același umăr.

X

Paradoxal, creștinismul s-a născut pe pământul sfânt al iudeilor.

X

Somnul e un teren pe care se duc luptele cele mai ciudate pentru lucruri aberante.

X

În timpuri grele, oamenii  se adună sub aceleași umbrele.

X

Suferința nu te duce la puritate, ci la moarrte.

X

Căile Domnului sunt tare încurcate. Cred că nici El nu mai știe cum pot fi urcate.

X

De-a lungul vremilor, evreul a fost mereu urgisit, dar în chip miraculos, el a supraviețuit.

X

Iubim, cam aceleași lucruri e care le-a iubit și strămoșul nostru: vânatul,natura și femeia. A pătruns la modă și hoția.

HARRY ROSS

Israel

15 iulie 2016

17 Jul
2016

Octavian D. Curpaş: “Portrete din cioburi” – Iubirea ce menţine aprinsă flacăra vieţii

În “Portrete din cioburi” Ligia Seman reia teme din cărţile sale precedente şi compune un roman arborescent, în două volume. Cartea sa este o analiză a eşecului şi triumfului în dragoste, o poveste despre convertirea la Dumnezeu, o istorie de familie, dar şi fresca unei lumi, a societăţii româneşti de dinainte şi după momentul Decembrie 1989. În construcţia sa, romanul “Portrete din cioburi” îmbină componente de roman creştin, roman de dragoste, de moravuri, politic, etc. Romanul poate fi privit şi drept unul intelectual.

Ligia Seman şi lumea din romanele sale

Ligia Seman este o prozatoare română creştină de valoare. Ligia Seman debutează  în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul conştiinţei” (1999), “Tragedie şi triumf” (2004) şi  “ Domnind peste împrejurările vieţii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminină, îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Primele două cărţi menţionate prezintă pe lângă experienţa creştină a personajelor, şi o poveste de iubire bine conturată, ce aduce un plus de umanitate şi dă o notă romantică naraţiunii.

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”

„Dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea”, afirma cândva, scriitoarea. Acest adevăr este exploatat şi în „Portrete din cioburi”. Aici, Ligia Seman ne demonstrează cu talent că în labirintul ameninţător şi plin de tentaţii înşelătoare al lumii, a rămâne de partea binelui, adevărului şi purităţii reprezintă un act plin de eroism, un test al credinţei şi loialităţii faţă de Dumnezeu. Atât la vârsta adolescenţei cât şi a maturităţii, spiritul de compromis ne încearcă continuu, oferindu-ne ocazii de realizare materială, dar sacrificând idealurile înalte ale curăţiei de suflet, de caracter.

O istorie de viaţă

Una din temele romanului  “Portrete din cioburi” ar putea fi atingerea fericirii prin iubire. Pe parcursul acţiunii, Gabriel, fiul lui Emil, ajunge să repete istoria de viaţă a tatălui său. Povestea se repetă cu cele două iubiri ale sale, Stela şi Isa. Autoarea pune foarte mult accent pe aceste idile, încadrându-le perfect în conjuncturi socio-politice specifice. Experienţa trăită de Gabriel cu Stela şi Isa ne arată latura realistă a eroului, însă pe cea şi sentimentală. Aceste relaţii îi determină lui Gabriel, destinul. Iată cum descrie autoarea lupta interioară a lui Gabriel, alături de Isa. „Când opiul trupului nu mai acţiona, în tot mai multe seri, în urma unei beţii a cărnii, Gabriel, obosit şi nervos, răsuflând lângă ea în întunericul dormitorului – îi scăpa printre degete. Trupul îi era lungit lângă ea, dar sufletul lui se îndepărta de ea, se întorcea mereu spre obsesia lui fixă, spre familia ce o părăsise. Stătea nemişcat şi ea la început credea că doarme, dar apoi a înţeles că ochii lui erau deschişi şi realiza la ce se gândeşte el. Era  chinuitor gândul că poate nu va mai putea face nimic să-l păstreze.”

În căutarea sensului propriei existenţe

Personajele principale, Emil şi Gabriel, tată şi fiu, vor afla în cele din urmă, prin intermediul experienţelor trăite, sensul propriei existenţe, dar şi sensul existenţei lui Dumnezeu. Din cauza acestor experienţe, inclusiv cele amoroase, cei doi îşi vor schimba, pe măsură ce trece timpul, concepţia despre viaţă, familie şi Divinitate. Emil şi Gabriel sunt personaje complexe şi ocupă poziţii înalte în societate. Cei doi sunt capabili de trăiri interioare profunde, devastatoare. Gabriel este tipul omului filosof, comtemplativ, un intelectual. “Aluziile lui Gorică la faptul că Gabriel e natural înzestrat pentru a urca în vârful piramidei, urmând pilda tatălui său, care în timpul studenţiei fusese secretar al Uniunii Tineretului Comunist, mult timp iscară în sufletul băiatului sentimente şi gânduri contradictorii.”

Credinţa în Dumnezeu, singura forţă pentru supravieţuire

Gabriel, tipul de intelectual care încearcă să se autodepăşească, trăieşte într-o realitate crudă.  “Dorinţa uriaşă din interiorul lui de a-şi depăşi propria condiţie, de a se ridica deasupra oamenilor obişnuiţi, se lupta cu aversiunea faţă de armele care îi erau oferite – fuziunea cu teoriile materialismului dialectic. Nu putea accepta această filosofie în primul rând pentru că ea reprezenta fundaţia pe care se clădise viaţa tatălui său. Eşecul acestei vieţi îi adusese atâta suferinţă şi frustrare, încât se ferea de orice ar putea prevesti o istorie asemănătoare. În al doilea rând, politica bazată pe această filosofie excludea credinţa în Dumnezeu, despre care el nu ştia prea multe, dar care fusese totuşi singura forţă ce o ajutase pe mama lui să supravieţuiască şi să vadă un sens în tot ce îndurase.”

Moravurile unei societăţi

Romanul Ligiei Seman  “Portrete din cioburi” poate fi considerat şi un roman politic. În paginile cărţii, autoarea evocă societatea socialistă vazută prin ochii unor intelectuali, tată şi fiu, Emil şi Gabriel. Autoarea prezintă moravurile acestei societăţi, falsitatea regimului politic. Însă niciodată nu s-a putut inventa o cale sigură de adormire a conştiinţei atunci când ai avut ocazia să cunoşti chemarea Cuvântului divin. Nu există nici linişte şi nici odihnă pentru cei care aleg să lase deoparte frumuseţea inocenţei de copil al lui Dumnezeu pentru plăcerile şi realizările de o clipă ale compromisului şi păcatului. Nimic nu se compară cu o conştiinţă curată faţă de sine şi faţă de ceea ce este bine şi drept, fiindcă indiferent cât de mult suntem minţiţi de societatea în mijlocul căreia trăim, totuşi Dumnezeu există şi noi am fost creaţi pentru El.

 „O stea veşnică pe firmamentul Universului”

Tema iubirii de Dumnezeu este omniprezentă în carte, în roman, ea înglobându-le pe cele amintite mai sus. Iubirea, dragostea de Dumnezeu este singurul lucru care îl ţine în viaţă pe Gabriel. Ea a fost singura care i-a menţinut aprinsă flacăra vieţii. El nu a încetat niciodată să creadă în Dumnezeu, indiferent de circumstanţe şi asta l-a definit ca om. Chiar dragostea sa pentru soţie se circumscrie şi se realizează ca urmare a dragostei pentru Creator. „Dragostea profundă dintre un bărbat şi o femeie, cu siguranţă sunt simbolul  Celei mai mari opere de Iubire şi Răscumpărare, iar reflectarea acestei iubiri în vieţile celor din jur o stea veşnică pe firmamentul Universului, deosebită de orice altă stea a lumii acesteia.”

În roman, dialogul are un rol foarte bine determinat si foarte important. Autoarea se face uşor înţeleasă şi exprimă totul în fraze simple, pe un ton familiar. La fel ca şi în celelalte romane, şi în “Portrete din cioburi” stilul Ligiei Seman este clar şi concis. Un alt lucru care o apropie pe autoare de cititorii săi este tonul degajat pe care acesta îl foloseşte. Limbajul utilizat demonstrează că Ligia Seman este o bună observatoare a realităţii. Concluzia care se desprinde din romanul “Portrete din cioburi” este că nici negura comunismului, nici tentaţiile bunurilor lumeşti nu pot să stingă dorinţa după Dumnezeu ce ia naştere atunci când ajungi să cunoşti Cuvântul Său. Preţul compromisului este amar şi plin de suferinţă, o cărare ce te aruncă în abisul disperării fără întoarcere. Totuşi, farmecul iubirii divine se revarsă pe drumul celui ce ajunge să învingă, chiar şi în urma multor greşeli, amăgirile unei lumi lipsite de repere morale autentice.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

16 Jul
2016

Între Manea și Coja – colaj de George Anca

 

NICE

de Dimitrie Grama

 

Un expert in relatii internationale,francez get-beget, de la Brighton University, este solicitat sa comenteze atentatul terorist de la Nice, unde cel putin 84 de oameni tineri si copii au fost omorati cu un camion in viteza de un arab tunisian. Multi ranitim multi vor muri inca.

Francezul explica faptul ca nu stim cine, dece si cum si intr-un fel invinuie societatea franceza si indirect societatea vestica crestina de aceste atrocitati.

Se vede ca acest individ penibil este un produs al globalizarii si al procesului de indoctrinare in “political corectness”, asa cum sunt acum majoritatea politicienilor, jurnalistilor si a expertilor in relatii internationale.

Realitatea dura este ca majoritatea, 95% din atentatele teroriste mondiale sunt faptuite de musulmani radicalizati. Aceasta este statistica si orice manipulare inspre altceva este doar o falsificare a istoriei.

Istoria este falsificata in fata ochilor nostrii inchisi si a gurilor noastre mute!

Bine, acest val de violenta s-a intensificat enorn in urma distrugerii Irakului si al Libiei de catre USA si NATO din care face parte UE.

Dece nu este condamnata USA si NATO de tribunele internationale care, in mod democratic, acuza si condamna crime si criminali de razboi, criminali ai umanitatii. Unde este G Bush, Blair si ceilalti lideri care au aprobat aceste razboaie inutile care nu se vor mai termina?

Dece numai Milosevici si ala din Sudan sau Zaire sunt tarati la tribunale internationale si nu si americani, englezi, francezi, nemti, olandezi, danezi si romani?

Cat de imensa este tampenia bazata pe ipocrizie? Unde au disparut oamenii care mai au o moralitate umana si Etica?

Traim intr-un lagar de concentrare in care doar anumite idei si fraze sunt acceptate si pot fi expuse, graite.

Turcia, acum cu un picior in Europa, gratiei Cancelarului Merkel, se revolta impotriva noului sultan, Erdogan, omul care vrea sa re-l reduca pe Ataturk la paduche si sa reinstaureze in Turcia traditiile musulmane rigide, bazate pe sharia.

Comentatorii de la BBC, englezi si turci, al lauda pe Erdogan ca da dovada de putere si isi va intari pozitia de dictator musulman acum cand a inabusit revolta militarilor, etc., etc., etc., foarte obositor.

Lipseste multa materie cenusie in lumea asta si fara ea nu este posibila nici o adevarata democratie.

 

Dimitrie GRAMA July 2016

 

 

Proza de sâmbătă

de Gheorghe  Schwartz
(După o noapte în care m-a plouat în casă)

Rabut al V-lea cel Mare

Toată lumea a auzit despre Rabut al V-lea cel Mare, ştiindu-se că a dominat o epocă extrem de agitată şi că însăşi domnia sa a fost perturbată de numeroase răzmeriţe. Însă amănunte prea multe nu au parvenit până la noi, întrucât până şi Marea Bibliotecă Imperială, unde se păstrau toate cronicile, precum şi documentele oficiale, a ars, după cum se cunoaşte, în urma Revoluţiei Cenuşii. Aşa că, deşi a intrat în limbajul comun – ca de pildă, „X a trecut prin toate furtunile, asemenea lui Rabut al V-lea” -, informaţiile se bazau, în special, doar pe legendele transmise, timp de atâtea veacuri, prin viu grai ori prin culegerile de mituri esenţiale. Abia în 1943, când Sir Robert Free a găsit Manuscrisul Rabut x7, am avut o descriere a domniei împăratului provenită de la cineva care a trăit în chiar mijlocul evenimentelor.
La vremea aceea, descoperirea Manuscrisului Rabut x7 a trecut aproape total neobservată, deoarece lumea tocmai se afla într-un război cumplit, când, în 1943, totul mai era posibil. Abia în anul 1957, profesorul Victor Reichenbach s-a aplecat cu rigoarea-i cunoscută asupra pergamentului, dând publicităţii nenumăratele fapte de vitejie bazate pe inspiraţiile divine ale Marelui Împărat. Toate acestea n-au făcut decât să completeze strălucirea paginilor cunoscute despre Rabut al V-lea, pagini din cărţile pentru specialişti, din lucrările de popularizare, din biografiile romanţate şi din manualele şcolare, atât în cele de istorie, cât şi în cele de etică.
Numai că ştiinţa evoluează extrem de rapid şi, cu ajutorul noii aparaturi, un grup de cercetători de la MBZ, în frunte cu profesorul Raul Li Ken, a penetrat stratul exterior al pergamentului, dând de un text compus, probabil, în perioada Marii Represiuni. În acel înscris, figura lui Rabut al V-lea apare cu totul diferit decât eram noi obişnuiţi s-o avem în faţa ochilor: împăratul era prezentat drept un dictator sângeros până la sadism, un individ pe cât de hrăpăreţ şi de lipsit de cele mai elementare calităţi morale, pe atât de laş în situaţiile cruciale. Chiar şi numeroase fapte dintre cele povestite în varianta lui Victor Reichenbach sunt înfăţişate diametral opus. Într-un cuvânt, în lucrările de popularizare, în biografiile romanţate şi în manualele şcolare, atât în cele de istorie, cât în şi cele de etică, Rabut al V-lea este zugrăvit ca un monstru, ca sângerosul tiran exemplar.
Da, dar nu poţi spune niciodată că ştiinţa şi-a spus ultimul cuvânt. În anul 1989, reprezentanţii Şcolii de la Aachen au izbutit să mai penetreze un strat al pergamentului. Se pare că textul aflat acolo a fost conceput în perioada maximei înfloriri a Imperiului, iar figura lui Rabut al V-lea ne apare senină, asemănătoare zeului tutelar Rumugu. Astăzi, în lucrările de popularizare, în biografiile romanţate şi în manualele şcolare, atât în cele de istorie, cât în şi cele de etică, aceasta este versiunea acceptată.
Dar pentru cât timp? Nimeni nu poate spune cât se va mai dezvolta ştiinţa, câte straturi suprapuse ar avea acel pergament, ce palimpsest va mai ieşi la iveală. Mai ales că extrem de apriga dispută în legătură cu modul cum a ajuns Rabut al V-lea pe tron nu s-a încheiat încă. Unii chiar vorbesc despre faptul că personajul n-ar fi fost decât un impostor. Însă, atunci, cine a fost cu adevărat Marele Împărat Rabut al V-lea?

 

Premiere (?)

 

Berlin decorare

 

La 30 mai 2016, a avut loc, la Ambasada României la Berlin, ceremonia de decorare a scriitorului Norman Manea, cu Ordinul Național „Steaua României“ în grad de Mare Ofițer, conferit de președintele României, în semn de înaltă apreciere pentru promovarea activă a culturii și a valorilor românești, pentru înalta ținută morală de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale cariere. Distincţia a fost înmînată de Emil Hurezeanu, ambasadorul României la Berlin.

Printre invitații la ceremonie s-au numărat ambasadorul Franței, Philippe Etienne, și ambasadorul Spaniei, Pablo Garcia-Berdoy Cerezo, vechi prieteni ai scriitorului român, ambasadorul Republicii Orientale Uruguay, Alberto Antonio Guani Amarilla, cunoscutul filozof german Peter Sloterdijk, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Berlin, Ulrich Schreiber și Katarina Narbutovic, directoarea programului de burse DAAD pentru artiști.

În continuarea ceremoniei, scriitorul Norman Manea a susținut o intervenţie, pe care o prezentăm integral.

 

 

Mult stimate domnule ambasador,

Excelenţe,

Dragi oaspeţi şi prieteni,

 

Doresc să mulţumesc pentru această importantă recunoaştere, care se asociază unei vieţi deja îndelungate, ca şi strădaniilor mele întru literatură.

Sînt deja 30 ani de cînd mi-am părăsit ţara natală, dar amintirile legate de popasul meu, în 1986, în fostul Berlin Occidental, sînt încă vii. Sînt recunoscător pentru prietenia şi bunăvoinţa care mi-au fost arătate atunci – şi pînă azi. Presupun, deci, că nu este o întîmplare că oficialităţile române au decis ca festivitatea de azi să aibă loc aici, în Berlin. 

Cînd am scăpat de dictatură, mi-am luat cu mine limba natală, precum un melc îşi ia casa şi atunci, ca şi ulterior, ea a devenit punctul de forţă al evadării din singurătate. Cu timpul, mi‑a oferit şi şansa de a reveni la mine însumi, adică la scris, singura şi autentica mea Patrie.

Exilul mi-a oferit şansa pedagogică de a scruta necunoscutul şi noul dimprejur, astfel şi o revalorificare a sinelui; o redescoperire  a eului într-o lume în schimbare. În ţara mea, oroarea naţionalistă şi apoi opresiunea comunistă mă metamorfozaseră într-un nedorit „străin“.  

Noul secol stă sub semnul migraţiei şi al exilului, toate tipurile de exil, fie în propria ţară sau în lumea largă, chiar şi între cei patru pereţi sau lingvistic, uneori şi dincolo de toate acestea.

Crescuta înstrăinare trimite mereu alţi locuitori ai bizarei noastre planete în exil, nesiguranţa universală funcţionalizează şi îşi măreşte graniţele. Sîntem cu toţii în exil, s-ar putea spune, dar scriitorul a fost mereu considerat un cetăţean al exilului. Poate că tocmai această cetăţenie paradoxală şi universală m-a ajutat să devin un multisupravieţuitor, după Holocaust, comunism şi în exil.

Artistul a fost şi este – în ciuda solitudinii şi a exilurilor sale voluntare şi silite –  un cavaler al frumuseţii, un îndrăgostit – adesea decepţionat, dar nu despărţit – de enigma umană, un complice fratern al traseului nostru terestru. A fost destinul meu să aflu frumuseţea şi fascinaţia himerelor în propria mea limbă şi cultură; aceasta explică loialitatea mea, ca şi lupta pentru o inseparabilă înlănţuire între etică şi estetică –  chiar şi în vremurile cele mai întunecate.

Sînt recunoscător pentru celebrarea de azi şi mă bucur să fiu cu voi toţi, aici şi acum. 

 

Ion Coja


Cât e de corect Norman Manea?


Cu ani buni în urmă am publicat în revista „Regăsirea” editată de inimosul tipograf Corneliu Urlan, un text intitulat 400 000 de morţi şi nici o poezie?, prin care semnalam contradicţia dintre teza holocaustului din România, cu cele 400 000 de victime binecunoscute, şi absenţa totală a unei literaturi a holocaustului „românesc”. După 1944 au zburdat pe ogorul literaturii române sute de scriitori şi critici literari evrei, câţiva dintre ei ocupându-se, cu spirit director pentru toată suflarea literar-artistică, chiar cu identificarea şi inventarierea celor mai potrivite subiecte pentru literatura „nouă”, şi totuşi nici unul nu a făcut „caz”, adică nu a pomenit de ororile holocaustului „nostru”, că ar binemerita să fie şi ele evocate, transfigurate artistic etc. Au scris poeţii realismului socialist românesc bunăoară despre Lidice, satul ceh în care naziştii au ucis zeci de oameni nevinovaţi, dar n-au suflat alde Maria Banuş ori Veronica Porumbacu un rând, măcar un vers, o epigramă despre Vapniarka sau Moghilev, localităţi din Transnistria, unde au murit, se zice, zeci de mii de evrei, de evrei români, de-ai noştri… Ce să înţelegi din asta? Una din două: ori că (1)poeţii noştri, îndeosebi cei evrei, au dezertat de la datoria de a da glas suferinţei imense îndurate de semeni de-ai noştri la Vapniarca, ori (2)se impune de la sine teza-concluzie, negaţionistă, că ar fi scris drăguţii de ei, cu entuziasm şi dăruire, dar nu prea au avut despre care zeci de mii de victime să scrie poeţii noştri, fie ei şi evrei. Nici măcar acei evrei care au trecut prin deportarea din Transnistria nu au avut ceva interesant de povestit!… Printre aceştia din urmă numărându-se şi NORMAN MANEA, pe care iniţiaţii în subteranele vieţii literare îl dau ca sigur viitor nobeleat. De ce n-a scris Norman Manea nimic despre Transnistria?, întrebam eu ritos în urmă cu ceva ani buni. De ce nu intervine, ca martor ocular, în discuţiile bezmetice care s-au iscat după 1990 pe tema holocaustului din Transnistria? De ce se „abţine”?

Mărturisesc că mă încerca un gând, anume că Norman Manea, spre deosebire de majoritatea poeţilor şi poetaştrilor, evrei sau români, dar realişti socialişti până-n măduva oaselor, fiind el, Norman Manea, propriu zis un scriitor, scriitor scriitor, unul adevărat, autentic, nu poate să scrie la „comanda socială”, nu poate, pe scurt, minţi! Au făcut-o atâţia alţii, scriind la comandă despre abolirea monarhiei, despre inexistenţii eroi ilegalişti, despre naţionalizarea economiei, despre colectivizarea agriculturii, despre colonialismul şi imperialismul anglo-american, despre suferinţele copiilor din Coreea, Vietnam sau Biafra, despre martirii Lumumba şi Beloiannis, despre 23 a VIII-a ’44 sau Marele Octombrie din 7 Noiembrie, despre 1 şi 2 Mai, despre 8 Martie, despre 1907, 1848, 1945, despre Lazăr de la Rusca sau Silvester Andrei, despre orice, orice, numai despre Transnistria, nu! Unde-i literatura la care aveau dreptul sutele de mii de martiri din Transnistria?!, mai întreb o dată!…

Aflu că această literatură, până mai ieri inexistentă, a început să se scrie, chiar de către viitorul premiu Nobel! Adică de către Norman Manea însuşi! Că în cartea Întoarcerea huliganului, apărută în 2003 şi atât de lăudată de toţi recenzenţii, ar fi vorba şi despre aşa ceva, despre experienţa – numită de autor „iniţiere” – trăită de el, de dînsul, în Transnistria. Trăită împreună cu toată familia sa. Mărturisesc, am luat deunăzi la citit cartea dlui Norman Manea numai cu gândul la problema Transnistriei, la disputa în care m-am băgat şi eu, aiurea-n tramvai, nu pentru că aş fi informat asupra subiectului, ci pentru că erau, mi se părea mie, prea evidente contradicţiile de tot felul din textele celor care încearcă după 1990 să ne convingă de realitatea celor 250 000 de evrei ucişi de români. Mă va convinge oare marele Norman Manea – nu vreau să fiu ironic! – de greşeala în care persist de atâta amar de vreme? Sunt dispus, mi-am zis, să-mi fac mea culpa dacă mărturia mărturisire a lui Norman Manea mă va convinge. Am atâta experienţă a citituluii şi a scrisului ca să recunosc sinceritatea, autenticitatea unei reconstituiri, a unei mărturisiri, a unei lamentaţii. Tocmai pe seama acestei sincerităţi pusesem abţinerea lui Norman Manea de a atinge delicatul subiect. Trebuia să păstrez aceeaşi măsură!

Aşadar, nu fac acum o recenzie literară a acestei cărţi deja celebră. Nu de opiniile mele are nevoie ca să rămână o carte bună, deosebită sub raport literar şi „artistic”. Nu am nimic de obiectat la aprecierile aduse de preopinenţi calităţilor literare ale textului. Aş avea de adăugat chiar, virtuţi literare pe care criticii profesionişti le-au trecut pe nedrept cu vederea. Ori nu s-au priceput să le vadă! …Scopul meu este însă altul. Drept care nu fac o cronică literară, o recenzie, ci îmi voi permite să înşir numai motivele pentru care această carte, o spun de la bun început, citită cu multă atenţie, nu mă clinteşte cu nimic din convingerea că tot ce s-a întâmplat în Transnistria acelor ani, pe mâna şi din pricina ori datorită românilor, se poate numi oricum şi orice, numai holocaust sau genocid ori pogrom, nu! Nu!

Şi iată de ce:

Din carte lipseşte propriu zis mărturia mult aşteptată a lui Norman Manea. Fragmentele dedicate Transnistriei, nu puţine, sunt lipsite mai întâi de …literaritate. Sic! Nu sunt literatură, nu cresc solidar, organic, din trunchiul textului, ci sunt, în mod evident, lipite, iar de cele mai multe ori nici nu sunt scrise de Norman Manea, ci sunt citate din documente istorice, fără nici o legătură cu „trăirea” propriu zisă a experienţei deportării şi a traiuluii zilnic, vreme de patru ani, în lagărele morţii din Transnistria. Despre moarte, despre moartea unor oameni, Norman Manea pomeneşte din auzite. Şi aude despre aşa ceva ani buni după aceea. Reconstituie cu oarecare autenticitate momentul plecării, al ruperii de locurile dragi, petrecut cu violenţă de neuitat în gara de la Burdujeni. Dar de la îmbrâncelile şi ghionturile de pe peron până la cîteva sute de mii de morţi este cale lungă, pe care cartea nu o străbate. Îmi vine să zic că dl Norman Manea are onestitatea să nu inventeze amintiri cu morţii din Transnistria… Ca alţii! Lipsesc cu totul amintirile propriu zise, ale copilaşului de 5-9 ani, despre cum şi-a petrecut acei ani, cei mai plini ai copilăriei. Nu aflăm ce datorează sau reproşează copilul Norman Manea Transnistriei! Cu ce spaime şi coşmaruri s-a ales din infernul transnistrean? În ce fel deportarea i-a mutilat sufletul, rănindu-l fără de leac? Sau fortificându-l!… Aproape nimic, într-o carte scrisă toată din jocul amintirilor definitorii. Nu se poate, îmi vine să proclam, ca amintirile despre primirea cravatei roşii de pionier comunist să fie mai puternice şi mai prezente în carte şi mai consistente decât amintirile din Transnistria! Sinistra Transnistrie! Unde-i?

În locul amintirilor, documente! Iar documentele citate, arhicunoscute şi mereu invocate de cei care neagă holocaustul din Transnistria, sunt incorect comentate, din păcate. Iată un citat: „Sunt pentru migraţiunea forţată!” declară oficial Ion Antonescu. În niciun dicţionar al limbii române migraţiune nu înseamnă exterminare, cum le echivalează Norman Manea. Aşadar, lectura corectă: soluţia pe care a preconizat-o şi a urmat-o mareşalul Ion Antonescu nu era genocidul, ci, de fapt, era o soluţie perfect coincidentă cu soluţia imaginată de sionism: plecarea din România a evreilor, migrarea în Palestina, în Eretz Israel! Deportarea în Transnistria avea caracter temporar, pe durata războiului numai, iar selecţia deportaţilor, a evreilor care merg în Transnistria şi a celor care nu, s-a făcut după anumite criterii. Pe care Norman Manea nu avea cum să le afle la vremea aceea, dar mai târziu le-a aflat, cu siguranţă, şi avea datoria să le comenteze! Întrunea cumva tatăl său, librarul Marcu Norman, acuzaţiile sub a căror povară au fost selectaţi evreii deportaţi de Antonescu în Transnistria?

Ca persoană cu un rol atât de important în amintirile autorului, Marcu Norman ridică unele probleme şi nedumeriri cititorului preocupat de reconstituirea Transnistriei în care evreii au suferit atât de mult. Căci lipseşte chiar şi mărturia bătrânului Manea despre aceste suferinţe! Procedând aş zice americăneşte, N.M. i-a cerut tătâne-su să-şi scrie o auto-biografie cât mai amănunţită, din care a inserat în cartea sa fragmentele mai interesante. Lipsesc însă, din nou, cele privindu-i pe evreii, cei peste 200 000, victime în Transnistria ale cruzimii şi nepăsării româneşti. Nu este clar de ce. Ne-am fi aşteptat ca, în locul copilului, măcar taică-su să conştientizeze dimensiunile hecatombei în care erau implicaţi atât de tragic şi să lase mărturia sa de victimă a holocaustului. Dar, nu! Ori a omis tatăl, în textul scris pentru fiul său Norman, să producă aceste mărturii, ori fiul nu le-a considerat – de ce?, potrivite cu spiritul cărţii sale, cu teza sa. Care teză? A holocaustului! Dar de ce lipsesc din carte tocmai mărturiile directe ale familiei Manea?!

Cartea, citită atent, cu gândul chitit bine asupra valorii sale ca document al suferinţelor evreieşti din Transnistria, naşte în cititorul de teapa subsemnatului suspiciunea că familia lui Norman Manea a ajuns în Transnistria nu ca evrei, ci din pricina vederilor şi simpatiilor comuniste de care vor fi fost suspectaţi. Oricum, în loc să-şi vadă cuminte de deportarea sa, Manea-tatăl fuge, fuge din lagărul românesc de exterminare, fuge tocmai la ruşi… (Nici nu-mi vine să cred că am înţeles bine!) Da, fuge la ruşi… În privinţa aceasta, când e să relateze această fugă, autorul recurge, cu talent, la tehnica aburirii sau a aburelii. Cum o fi corect? Cred că abureală… A aburi, aburire pentru lentile sau geamurile casei ori ale maşinii, şi a aburi, abureală când e vorba de cititori! Ca mine, ca dumneavoastră… Ne cam abureşte aşadar dl Manea Norman când e să-şi amintească explicit(!) cum şi de ce a fugit tătâne-său la ruşi! La ruşii cu care marele inchizitor Antonescu şi românii săi erau în război. În războiul numit Cruciada împotriva Comunismului… Aşadar, alde Manea a(au) fugit la inamic? Cum se cheamă asta? Se cheamă trădare de Ţară!

Da, filmul amintirilor se rupe brusc aici, iar din prea puţinul consemnărilor lăsate de fiu nu se înţelege nici dacă tatăl autorului fuge la ruşi cu toată familia, nici prin ce pericole au fost nevoiţi să treacă fugind din lagăr. Era chiar aşa de simplu? Şi, mai ales, întrebarea întrebărilor: cu ce s-a ocupat familia Manea odată ajunsă de partea cealaltă a frontului? Trădând, care va să zică… Fiul, Norman, era de-acum băiat în toată firea, cu cei şapte ani de-acasă împliniţi. Nu ar fi fost interesant, ba chiar obligatoriu să ne povestească amintirile sale de pe lumea cealaltă, a comunismului biruitor? Lipsesc din carte amintirile despre Holocaust cumva pentru că familia Marcu Manea a petrecut holocaustul din Transnistria la ruşi? Nu vreau să fiu ironic, dar aşa pare că s-au petrecut lucrurile! Iar capul familiei, tatăl lui Norman Manea, după ce fuge din Transnistria se înrolează în Armata Roşie, ceea ce nu era prea cusher din partea sa, iar apoi mai fuge o dată, de data asta în sens invers, de la ruşi la români, atunci când ruşii, în loc să-l pună la curăţat zăpada în Piaţa Roşie din Moscova, aşa cum făcuse Antonescu la Bucureşti, pe Calea Victoriei, cu evreii săi, îl trimit ruşii pe Manea senior pe linia întâi a fontului, la un fel de moarte sigură! Evident, postură inacceptabilă pentru un evreu atât de tipic ca tatăl marelui scriitor! Ceea ce Antonescu, din nou, nu a făcut cu nici un evreu, nici măcar cu tatăl autorului. Numai pe români i-a trimis să moară în linia întâi! Cu toate acestea Manea tatăl, „riscând totul”, părăsise Transnistria dezgustat de români, căci, citez din nou, „la Demnitate domnul Manea nu renunţa”. Evident, să mori în prima linie a frontului anti-hitlerist, mai ales după ce hitleriştii uciseseră câteva milioane bune de evrei nevinovaţi, nu avea nici o legătură cu demnitatea de om şi de evreu a suspomenitului. Care, dacă am înţeles bine, i-a trădat aşadar şi pe români, şi pe ruşi! (Dacă cumva am înţeles greşit, aştept să mi se explice ce şi cum, nu voi ezita să fac publică mea culpa. Felix culpa…)

Aşadar, nu garantez că am înţeles prea bine ce s-a întâmplat. Prea ar fi de oaie, fie-mi iertat că vorbesc aşa, acest du-te vino între români şi sovietici! Dar şi autorul, Norman Manea, lasă prea multe lucruri rememorate derutant de vag!…

Dar parcă ar sta în picioare şi lecţiunea potrivit căreia numai Marcu Manea a fugit la ruşi, soţia sa nedând prea multe parale metafizice pe demnitate, mulţumindu-se cu supravieţuirea la care avea mai multe şanse dacă rămânea în Transnistria. Dacă aşa stau lucrurile, nedumerirea sporeşte: înseamnă că familia, rămasă în Transnistria, nu risca nimic prin fuga la ruşi a capului familiei. Caz în care orice evreu normal se întreabă ce argumente îi mai rămân pentru a susţine mai departe că Transnistria a fost tărâmul morţii, al celor mai criminale abuzuri! Iată că nu! Deci, unor cititori ca mine de „negaţionişti”, Norman Manea le rămâne dator cu lămurirea împrejurărilor în care răposatul său părinte, fie-i ţărâna uşoară, a ajuns să fugă de la ruşi la români şi vice versa. …Adică invers: mai întâi de la români la ruşi şi abia apoi vice versa! Să ne lămurească cum de nu a păţit nimic Marcu Manea pentru acest comportament lipsit de loialitate pentru ambele tabere, şi cum de fiul lui Marcu Manea, ajuns moralist în public, adică scriitor, nu găseşte nimic în neregulă la taică-su, ba dimpotrivă, îl face victima „celorlalţi”.

Cert este că reveniţi în ţară mult mai târziu decât ceilalţi evrei – şi iar ar trebui să ni se explice de ce această întârziere, alde Manea încep o viaţă nouă: se lasă de librărie şi intră plini de elan în comerţul socialist şi în partidul comunist. Feciorul, premiant, este numit comandant de pionieri pe şcoală, merge în tabere internaţionale de pionieri, probabil şi la Artek, în Crimeia, angajat cu toate energiile în construcţia comunismului. Fotografia sa, în clipa atât de fastă şi de fastuoasă, de emoţionantă pentru fericiţii părinţi, când i se pune la gât cravata roşie de pionier, este cu grijă înrămată şi expusă în sufragerie, ca să se vadă şi să se înţeleagă ce e de înţeles din acest gest: ataşamentul total! Total dezgustător…

Dacă lipsesc amintirile din Transnistria, Norman Manea le înlocuieşte cu amintirile de la …Periprava, unde tatăl său ajunge, probabil pe nedrept, ca deţinut de drept comun. „La stuf…” Pentru delapidare. Destin atipic pentru un activist de partid. Iar Norman Manea nu întârzie să-şi viziteze tatăl la vorbitor! Vizită care se lasă cu un veritabil cutremur sufletesc! Statistic vorbind, ca număr de pagini şi amintiri-trăiri personale, Periprava pare un topos mai important decât Transnistria în evoluţia „lirică” a autorului, în economia fantasmelor şi amintirilor de care este bântuit. În plus, din Periprava Manea tatăl nu mai poate fugi, aşa cum o făcuse din Transnistria. Şi nu poate primi şi găzdui musafiri la Periprava, aşa cum fusese posibil în Transnistria, unde familia Manea putea fi vizitată la domiciliu, iar musafirii veniţi din ţară cu sarsanaua plină puteau adăsta cu săptămânile fără ca autorităţile să se sesizeze, să obiecteze în vreun fel. Puteau fi găzduiţi aceşti musafiri, aşadar! În coteţele de porci? Împărţind deci cu gazdele regimul de exterminare la care românii îi supuneau pe evreii din Transnistria?!… Altfel cum să interpretezi logic detaliile pe care ni le oferă totuşi autorul amintirilor?! Detalii, cam toate, în mod evident incompatibile cu ideea de holocaust. Dar nu-i bai, România este „ţara în care nu se respectă nici o incompatibilitate”, ne asigură Norman Manea! N-are de ce să ne mire un holocaust care nu lasă nimănui amintiri în vreun fel mai deosebite! O fi vreun holocaust mai atipic, mai echivoc, cum sunt mai toate cele în Jormania… („Performanţa Transnistriei a rămas ambiguă, ca tot ce este românesc”, pag.213, apreciază Norman Manea, în cunoştinţă de cauză. Cum vine aia „holocaustul ambiguu din Transnistria”? Formula merita un comentariu lămuritor pentru toată lumea, mai ales că o lansează un martur ocular…)

Sunt multe contradicţii în cartea cu pricina, carte care nu aparţine literaturii de ficţiune, ci este literatură memorialistică, scrisă cu sentimentul, afirmat explicit, al datoriei de a scrie şi de a lăsa ca document istoric mărturia celor trăite, gândite şi simţite în calitate de victimă a holocaustului din Transnistria. Din păcate, autorul ocoleşte această mărturie, o amână şi o face uitată. Iar postura sa de victimă a holocaustului, a holocaustului trăit, iar nu citit, ne rămâne cu totul necunoscută, lipseşte cu desăvârşite din paginile cărţii! De ce? Rămân la ideea mea: ca să nu fie obligat să mintă… În felul acesta nu intră în contradicţie cu teza holocaustului. Dar nici nu o confirmă. Ceea ce nu-i puţin.

În schimb, dl Manea se angajează să susţină teoretic holocaustul, invocând textele şi argumentele altora, concluzionând că holocaustul este uşor „dovedibil”. Concluzie incorectă, chiar necinstită, profund necinstită, căci angajându-se pe această pistă, a probaţiunii obiective, trebuia să respecte câteva reguli, bunăoara vechea audiatur et altera pars. Ştie bine dl Manea că pentru alţii, precum subsemnatul, este dovedibil cum că nu! Nu meritam şi noi, negaţionştii, o pleasnă, două, din partea cuiva care a trecut pe acolo, prin Holocaust?! Şi care, dintr-o poziţie superioară nouă, cea a păţitului, ne-ar fi povestit ce a văzut cu ochii săi, ce a simţit pe propria piele, şi închidea subiectul! Ce să răspunzi în contradictoriu la o asemenea mărturisire, a unui Norman Manea ori a lui Marcu Manea?! Eu unul le-aş fi dat crezare, în mod necondiţionat crezare, chit că mă puneam astfel într-o situaţie grea, de retractare a sute de pagini scrise pe acest subiect nefericit! Din fericire pentru mine şi din păcate pentru holocaustizanţi, martorii Manea, tatăl şi fiul, se prezintă în faţa instanţei cu ce au auzit de la alţii, nimic care să însemne mărturie, fapte la care a fost martor sau participant careva dintre ei! Au fost cei doi în Transnistria, nu neg, dar se pare că nu au văzut cu ochii lor nici un Holocaust! E drept, l-au citit după holocaust pe Matatias Carp, poate că şi pe Radu Ioanid etc., şi ne oferă citate din opera de diversiune a acestora. De ce face asta dl Manea? Probabil pentru a răspunde totuşi imperativului, regulei că nu poţi aspira la premiul Nobel dacă nu ai scris măcar un sfert de carte despre Holocaust. Este taman sfertul care strică atât de mult, pe toate planurile, o carte care merita o altă discuţie, căci miza ei propriu zisă este sau putea fi alta… Păcat!

Las pentru altădată alte comentarii şi alte contradicţii. Până atunci sper să mă lămuresc dacă tatăl lui Norman Manea chiar a fugit din Transnistria la ruşi, cu dus-întors. Pare de domeniul ficţiunii rocamboleşti… Ce spune răposatul în auto-biografia sa ? Poate că aflu adresa dlui Manea şi îi scriu. Poate că mă va lămuri altcineva, vreun cititor mai atent şi mai priceput. Oricum, voi reveni. Ca să mai trag o dată concluzia afirmată la începutul acestei recenzii. Concluzia cu holocaustul din Transnistria, care a fost pentru familia lui Norman Manea mult mai uşor de suportat decât cel din Periprava. Aşa rezultă cel puţin din cartea dlui Norman Manea, care a cunoscut ambele „locaţii” şi a putut să compare. Nu am cu ce să-l contrazic.

ION COJA

Bucureşti, 24 februarie 2007

Post scriptm – Dat fiind că importanţa cărţii Întoarcerea huliganului va creşte în timp – sunt convins!, îi sugerez dlui Norman Manea să publice integral „autobiografia” părintelui său. Ca document istoric, ca mărturie despre Transnistria anilor 1941-1945, acest text va completa în chip lămuritor „depoziţia”, poate prea literară, prea …artistică, a dlui Norman Manea.

Post scriptum 10 aprilie 2007 I-am trimis dlui Norman Manea textul de mai sus, pe adresa de e-mail, dar nu am primit nici un răspuns. Mai aştept. Mai aşteptăm.

 

Ion Coja


De ce ar trebui Patapievici ori scuipat, ori împușcat! Ori amândouă!


Domnule profesor ION COJA, ați scris de câteva ori pagini avântate împotriva lui Pleșu sau Liiceanu! Dar despre Patapievici parcă nu ați spus nimic, nici de bine, nici de rău!

 

Ba am scris, nu pagini, e drept, ci câteva rânduri numai, nu le-ai băgat în seamă!

 

Mi-au scăpat… Și ce spuneați în acele câteva rânduri rămase fără niciun ecou în conștiința publică românească? Nu vi se întâmplă prima oară!

 

Îmi place tonul întrebării tale!… Făceam un apel la publicul românesc, un fel de chetă publică, de cutia milelor, să nu mai fim atât de aspri cu bietul Patapievici, și schițam o motivație pentru atributul „bietul”! Anume aceea că bietul Patapievici este un om care suferă, este un om tarat, un om care nu poate uita, nu poate trece peste o grozăvenie care l-a marcat definitiv cu ani în urmă. Un om care a trecut printr-o experiență demolatoare, care i-a zdruncinat temeliile, l-a șubrezit pentru totdeauna! Un individ irecuperabil pentru starea de normalitate, de echilibru interior, de mulțumire de sine!… Pe scurt, recomandam, în puține cuvinte, ca individul, dacă suntem buni creștini, să fie compătimit, iar nu combătut… Ce să combați? Ne-norocul din naștere?

 

Ce vă face să spuneți asemenea cuvinte? Despre ce „grozăvenie” este vorba?

 

Motivele mele erau foarte întemeiate, bazate pe niște informații căpătate întâmplător, fără să le caut…  Circulă într-un anumit mediu confesional… N-aș vrea să discutăm despre ce informații este vorba! Poate că aș fi făcut-o azi dimineață, când pentru mine acest Patapievici încă era o victimă a destinului, acel destin care și-a bătut joc și de regele Oedip, atât tatăl, cât și fiul!… Acum însă, după ce am văzut emisiunea de la Realitatea TV, am descoperit că nici vorbă de tragismul unui destin. Patapievici chiar este o pușlama, o haimana, cum bine i-a spus Nicolae Breban. O haimana și atât! Eu, naiv, făceam din haimanaua de Patapievici o victimă, un personaj tragic, de care Doamne-Doamne și-a bătut joc cu o cruzime de neînțeles… Când colo am descoperit aseară un Patapievici fără „simțul răspunderii”, care „fuge de răspundere”, un laș, un fricos și un mincinos! Un individ incapabil să-și asume propria persoană.

 

Vă cer în mod imperativ să faceți precizări!

 

Una: când haimanaua cealaltă, Bogdan Rareș, îl întreabă de ce oare Breban l-a atacat așa de dur, Pata ăsta se face că nu pricepe ce l-a apucat pe Breban! Doar, în prima sa carte, Patapievici a scris câteva pagini elogioase pe marginea romanului BunaVestire, al Brebanului… Hal de logică!… L-a întrebat și a doua oară același Rareș, deși cunoștea bine răspunsul la întrebarea pusă: Nicolae Breban, precum și alte sute de mii de români, a aflat, a citit sau a primit pe Internet „antologia” vorbelor mizerabile rostite sau scrise de haimanaua de Patapievici privitor la entități și simboluri spirituale românești definitorii pentru tot ce este mai drag celor mai mulți dintre români! Pentru acele vorbe nu se poate să nu existe sancțiune publică! Haimanaua de Băsescu l-a „sancționat”, colegial, dându-i pe mână funcția de director la ICR, adică l-a pus șef peste sufletele românilor injuriați într-un mod atât de aiuritor, pur și simplu!… Lui Băsescu i-or fi plăcut acele mizerii, a subscris la ele prin 10 ani de batjocură publică! Dar ceilalți români l-au sancționat propriu zis pe nevrednicul Patapievici, unii scuipându-l, așa cum mi-a venit și mie să-l scuip pe Brucan când întâmplarea mi l-a scos în cale, de-mi pare și azi rău că n-am făcut-o! Alții, mai puțin norocoși, s-au răcorit pe Internet!… Pe la emisiuni tv, inclusiv la emisiunea haimanalei numite Bogdan Rareș, nu li s-a oferit ocazia…

Deci, dragul meu, eu am stat ca prostul să mă uit două ceasuri la emisiunea respectivă convins că netrebnicul se va explica, va da un răspuns la întrebarea pe care toți ne-am pus-o: cum e posibil să vorbești despre un popor, despre chiar propriul popor, în termenii în care a făcut-o acest avorton, pe care l-au moșit Liiceanu și Pleșu, printr-o înscenare, printr-o diversiune mediatică penibilă, jenantă! Mă așteptam să asist la încercarea de „a drege busuiocul”, inclusiv punându-și cenușă în cap și retractând ordinăriile. Nu-mi puteam imagina că într-o discuție de un ceas și ceva, un om de carte cum se consideră și Bogdan Rareș, nu-l va întreba: domnule coleg, dar vorbele acelea nesăbuite, nemairostite vreodată în limba română, unice în  mizeria lor, cum de le-ai rostit? De ce le-ai rostit! De ce le-ai scris?!

 

Haimanaua de Rareș l-a întrebat De ce? De ce te-a înjurat Breban? Tocmai pentru acele vorbe l-a înjurat Breban! Și-l înjură toți care au aflat de ele și se miră și ei cum de nu l-a împușcat nimeni până acum?! Nu numai în Polonia pentru asemenea nelegiuite vorbe putea fi împușcat! Împușcat împușcat, nu metaforic, ci foarte concret! De ce credeți că în România nu-l paște asemenea perspectivă pe… Că nici nu mai știu cum să-i zic!

 

Asta e o întrebare!… Poate că de milă!… Românul simte că ceva nu este în regulă cu persoana a cărui minte poate să-i fete asemenea mizerii! Românul lasă excesele pe seama altei judecăți! Pe oamenii ne-oameni îi lasă mai degrabă în plata Domnului… L-a bătut Dumnezeu destul dacă este și arată așa cum este și arată! Mai rău ce ai putea să-i faci?! Este deja pedepsit! De la naștere!… Sunt multe deosebirile dintre români și polonezi pe care le putem invoca dacă mergem pe „metafora” lui Breban! Aceleași cauze produc efecte diferite! S-a mai văzut asta!…

 

Nelegiuirea, nemernicia acelor enunțuri care l-au făcut celebru pe Patapievici e greu de calificat în cuvinte care să li se potrivească! Limba română nu are cuvinte pentru a defini acest grad de decădere umană!… A zice nelegiuire sau nemernicie este mult prea puțin!… Într-adevăr, comentariul cel mai potrivit este glonțul! Potrivit pe majoritatea meridianelor, mai puțin cel românesc! Noi ne-am mulțumi cu o bătaie bună dată la curul gol, în Obor sau în Gara de Nord, unde să fie lume multă! Eventual să-l mai și stuchească mahalagiii mai aprigi din cap până-n picioare!

 

Eu nu l-aș împușca! Eu l-aș tăvăli prin miere sau altceva și l-aș pune la soare să-l mănânce muștele. Așa se făcea în vremuri străvechi, de normalitate, cu cei care alegeau să fie anormali!… Lașitatea golanului, după ce a spus despre români ce a spus, s-a văzut în timpul emisiunii când încerca, derbedeul, să-l toarne pe Breban care ar fi făcut deosebirea între poporul polonez, un popor brav, și poporul român, cam lipsit de bravură… Un fel de turnătorie!… Deh, nemernicul cu asta încerca să se ocupe în emisiune: să apere demnitatea poporului român în fața unui denigrator infam ca Nicolae Breban!… Tertip care m-a dezgustat mai mult ca orice!

 

Pe mine m-a dezgustat felul în care a raportat tot scandalul la faptul că este evreu! Că, deci, lumea îl scuipă pe stradă pentru că este evreu! Jidan, ca să-l citez.

 

Asta mi-a adus aminte de un comentariu al lui Steinhardt, într-o carte scrisă cu alt evreu, depre condiția de evreu. Nu mai țin minte titlul cărții!… Pomenea Steinhardt de loazele de elevi evrei care rămâneau pe bune repetenți sau corigenți, iar acasă se plângeau că profeorii sunt anti-semiți!… Eu m-am mirat să aflu că Patapievici este evreu!… Nu am crezut și nici n-am dat importanță până acum acestei „bârfe”: Patapievici este evreu! Sau jidan!… Ei, și?!… Nu, n-am să iau în serios ideea unora că evreitatea lui Patapievici explică „boala lui pe români, pe tot ce este românesc”! Boala lui se explică prin faptul că omul este bolnav! De o boală pentru care nu există medicamente! Bolnav și punct! Săracul…

Dar pe lângă boala de care suferă, omul, iată, mai este și laș, laș și mincinos, și lipsit de onoare!… Nu mă mir! Merg foarte bine împreună! La fel de bine cum merg împreună toți trei: Pleșu, Liiceanu, Patapievici!… Dintre care numai Patapievici este „jidan”!… De ce îi huiduie lumea? Dintr-același motiv și singurul: lipsa de caracter! Pezevenchi fără onoare! Moraliștii fără rușine! Fără nicio urmă de respect față de propria persoană! Au acceptat s-o pună în cele mai jalnice posturi!

 

De ce au făcut-o?

 

N-am decât o singură explicație: pentru că așa a lăsat Dumnezeu, pe unii dintre noi, nefericiții, să-i îndrăcească și să-i îndrăgească Nefârtatele!… Oameni ca Liiceanu sau Pleșu, ca Petre Roman, ca Brucan, ca Băsescu, m-au făcut să-l descopăr după 1990 pe dumnealui în persoană Dracul să-i ia, de netrebnici!

 

Diavolul, ați spus? Vorbiți serios?!

 

Dragul meu, eu de mic copil am fost învățat de maică-mea să-L descopăr pe Dumnezeu la tot pasul!  Să-L văd, să-L pipăi!… Dar de existența pipăită a diavolului am aflat și am avut parte abia după 1990! Dureroasă descoperire!

 

N-ar trebui să le fiți recunoscător pentru această descoperire?!

 

Să știi că mă încearcă și acest sentiment!… Muream prost dacă nu eram contemporan cu haimanalele mai sus pomenite! Poate că ar trebui să facem lista lor!…

 

Cine ar fi cap de listă?

 

Concurența pentru acest post este mare… Știu numai cine ar putea fi ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră!…

 

 

A consemnat PETRE BURLACU

 

4 iunie 2015

 

 

 

The Prohibition of Holocaust Denial

       Joseph P. Bellinger

“Once any idea is expressed…no matter how repugnant it may be to some persons or, simply to everybody, it must never be erased by the Government.” – Kurt Vonnegut

On 8 July, 1981, the sovereign nation of Israel became the very first country in the world to specifically outlaw “Holocaust denial.” The Israeli Knesset passed the bill, entitled “Denial of Holocaust [Prohibition Law], 5746-1986 by majority vote thereby setting a precedent which subsequently influenced European legislators to follow in suit.

The Israeli law stipulates that “A person who, in writing or by word of mouth, publishes any statement denying or diminishing the proportions of acts committed in the period of the Nazi regime which are crimes against the Jewish people or crimes against humanity, with intent to defend the perpetrators of those acts or to express sympathy or identification with them, shall be liable to imprisonment for five years.”1

This law was recently strengthened by a controversial bill introduced into the Knesset by MK Aryeh Eldad of the National Union Party on 20 July, 2004, which in theory enables the state of Israel to demand the extradition of any ‘Holocaust denier’ anywhere in the world to face prosecution in Israel. Critics of the law opined that the bill might never have gathered enough support to pass muster in the Knesset were it not for the unswerving support of former Israeli Justice Minister and Holocaust survivor Yosef ‘Tommy’ Lapid. Expressing his satisfaction with the bill to a journalist representing the widely read Israeli newspaper Am Haaretz, Lapid averred that denial of the Holocaust “is a clearly neo-Nazi crime. Anyone involved in this belongs to the group of criminals whom our arm must reach anywhere in the world. This is essential even if the law remains declarative. We will not hunt them, but they should know that they are on our list of criminals…What I want is that if a Holocaust denier publishes a book in England, he will be considered a criminal in Israel.” Lapid concluded the interview by expressing his joy and ‘satisfaction’ that Holocaust deniers will now be added to Israel’s list of criminals.2

As of November, 2006, twelve European countries have followed Israel’s precedent – Spain, Romania, Germany, Austria, Lithuania, Poland, France, Switzerland, Slovakia, the Netherlands, Belgium and the Czech Republic have all enacted similar legislation which legally proscribes any person from questioning the mainstream version of the Holocaust under pain of prosecution. Aside from widely publicized high profile cases, it is impossible to definitively state the number of innominate victims who have fallen under the punitive arm of Holocaust denial legislation since these laws were first enacted. It has been estimated that over 58,000 individuals in Germany alone have been prosecuted for various thought crimes during the period 1994 – 1999. During the course of one year, [1999], Germany’s aggressive policy of enforcing these repressive laws accounted for 11,248 convictions. Of this number, 8,968 cases were ‘right-wing’ violations, 1,015 were categorized as “leftist,” and the remaining 1,525 cases primarily involved foreigners or other non-German related issues.3

Further complicating matters is the fact that human rights organizations ostensibly committed to monitoring governmental violations of basic human rights, such as Amnesty International, routinely ignore and distance themselves from the plight of convicted ‘Holocaust deniers’ who continue to languish in Cimmerian gaols throughout the continent of Europe. Publicly branded as ‘Holocaust deniers,’ dissident historians are thus relegated to the status of outcasts, “neo-Nazis,” outlaws and pariahs, exposed to public contempt by an unsympathetic media and “politically correct” politicians.

The social stigmatization normally associated with ‘Holocaust denial’ has become so pervasive and all-encompassing that only the most committed advocates of free speech will publicly risk an unfettered defense of the right to unrestricted expression of opinion for revisionist historians and independent researchers. The courageous defense of such advocates and assorted literati is especially commendatory in view of the fact that their statements of conscience are sometimes published at considerable risk to themselves and their own reputations. One of the few organizations that actively campaigns in defense of free speech issues for revisionists is the Institute for Historical Review, in Costa Mesa, California, which closely monitors the carefully orchestrated, well-organized and highly-financed attempts by special interest groups to stifle free inquiry, research and open debate.

As will presently be seen, individuals and special interest groups concerned with stifling freedom of expression constantly test, suggest, update and introduce novel and legally questionable methods designed to curtail free speech and inquiry. Additionally, a number of libraries and organizations such as Steven Spielberg’s Survivors of the Holocaust Visual History Foundation and the Wiener Institute of Contemporary History in London openly restrict access to their materials in respect to independent researchers unable to provide acceptable ‘credentials’ or referrals.

Nevertheless, to date jurists have been unable to unanimously agree upon a precise, legally acceptable definition of just what constitutes ‘Holocaust denial” or provide any satisfactory reason as to why an act of denial or questioning of an historical event warrants special legislative and judicial attention.

In response to the question, what is Holocaust denial, it is difficult to provide an exact definition due to the legal complexities surrounding the issue, as legislative definitions vary from country to country just as they vary from one individual to another.

Overall, current laws pertaining to Holocaust denial appear to be loosely interpreted, vaguely worded and erratically applied, each case being adapted as circumstances warrant.

In those countries which have enacted laws restricting freedom of expression, citizens live under a pervasive sword of Damocles. In the present dystopian age, a casual remark uttered in jest may lead to denunciation, arrest and prosecution in scenes reminiscent of George Orwell’s prescient novel, 1984.

Thus the term “Holocaust denier” is misleading, nebulously defined and a misnomer in view of the fact that there exists no consensus of opinion even among mainstream historians or revisionists in respect to a uniform definition of the Holocaust. Nevertheless, this elusive, nebulous definition of the Holocaust and Holocaust denial is precisely what animates and facilitates the job of prosecutors whose primary task appears to be limited to an arbitrary application of the law directed against those deemed politically undesirable.

In his Essay on Tolerance, Voltaire had written,

“For a government to have the right to punish the errors of men it is necessary that their errors must take the form of crime; they do not take the form of crime unless they disturbed society; they disturb society when they engender fanaticism; hence men must avoid fanaticism in order to deserve toleration.”4

It is precisely this logic which appears to motivate those individuals who argue for legal remedies to address the issue of ‘Holocaust denial.’ The “error” of “denying the Holocaust” is invariably defined as a ‘crime’ which ‘disturbs the public peace,’ because “deniers” are perceived as engendering ideological or racial fanaticism. That the “Holocaust” is not denied, but redefined according to the evidence or how it may be variously interpreted and applied, offers no legal loophole for those deemed to have transgressed the substance of the law. Furthermore, it is not ‘society’ in general which is disturbed, but those who seek to impose their beliefs on others by suppressing opinions with which they are at variance. It is by these means that “deniers” are deemed “unworthy of toleration.”

Among the ranks of those who advocate harsh legal measures against ‘deniers,’ any pretext will often suffice to advance their agenda. Thus, as laws are reformulated, revised and amended, stiffer penalties and charges are appended to existing law in order to snare greater numbers of ‘deniers’ within the legal net. Rather paradoxically, the legal definitions are in revision just as surely as the facts of the Holocaust are being revised by individuals falling within the orbit of legal retribution. Harsh sentences are expected to serve as a deterrent to other prospective ‘deniers.’ Out of sheer necessity, Holocaust denial laws invariably become more elastic in order to assure the maximum number of convictions with the least amount of publicity or trouble. Clearly, minatory decisions are being made in intramural ‘star chambers’ disembodied from public purview, where harsh judgments are subsequently applied and meted out to suspect individuals. Thus, in an attempt to circumvent orthodox legal procedures and avoid any possible legal ramifications, accused “deniers” are charged by prosecutors with ‘defaming the dead,’ although the laws fail to specify precisely how the dead are any more defamed than the living if the statements considered to be defamatory happen to be true and factual. In actuality, what the system seeks to punish is the perceived ‘intent’ of the accused. However, since the ‘dead’ cannot face the accused, state prosecutors and interested agencies such as the World Jewish Congress, the Anti-Defamation League [ADL]and the British based Institute for Jewish Policy Research [IJPR] promote themselves as self-appointed proxies supposedly acting on behalf of the dead.

In respect to the latter-mentioned agency, the IJPR offers a rather formulaic assessment of Holocaust denial, opining:

“Holocaust denial is…not the expression of good faith of a legitimate interpretation of history; it is designed to engender hostility against Jews, and is insulting and offensive to Jews, other victims of the Holocaust and all who value truth and the lessons we can learn from history.”5

The definition offered by the IJPR is in fact misleading at best and begs the question, “Shouldn’t those who “value truth” also value the right of individuals to tell the truth as they perceive it, whether their views and interpretations turn out to be right or wrong over time? If it is indeed possible to ‘learn from history,’ the best preventative to repeating the mistakes of the past might consist of education, dialogue, open debate and reconciliation, but according to Rabbi Marvin Hier, dean of the vaunted Simon Wiesenthal Center in Los Angeles, California,

“…it is not in the power of people living now to forgive…the only people who have a right to forgive are the victims, and they are not here…”6

If, in Rabbi Hier’s opinion, it is impossible for the present or any other generation to forgive, how can it ever be possible for the healing process to begin? At what point and with what living generation can the spiritually rejuvenating process of reconciliation begin, if not here and now?

Another school of thought opines that the Holocaust is so unique that it supersedes and surpasses all other historical episodes of racial or religious persecution, and as such the Holocaust is deserving of special status and recognition. The advocates of censorship vigorously defend these and similar views, perceiving revisionist historians as a threat to public order, whose research and published statements constitute “incitement to hatred.”

Rather paradoxically, it would seem that the “Holocaust deniers” have only succeeded in inciting hatred against themselves!

While penal codes may vary from nation to nation, most are based upon commonly accepted legal norms which have been universally applied from generation to generation. Holocaust denial laws, by way of contrast, are designed to punish unpopular thoughts and ideas deemed pernicious by self-appointed watchdogs for special interest groups who evidently feel that any criticism of the Holocaust by individuals whose motives are politically suspect demeans people through insensitivity.

Yet historical events are hardly a matter for the criminal courts to decide, for the revision of history is a legitimate function and exercise associated with responsible scholarly research. Moreover, even criminal law allows for the overturn of previous convictions whenever new evidence surfaces which exonerates the accused. Why, then, is only the Holocaust considered to be exempt from all normative applications of law?

In attempting to deny revisionists and “Holocaust deniers” legitimate status, denigrators conveniently attempt to equate them with racists and neo-Nazis. Marginalized and consigned to the “lunatic fringe,” revisionists struggle to achieve parity with non-suspect historians and researchers. Reminiscent of the McCarthy era, revisionists are suspected of harboring politically incorrect opinions. The fact that Holocaust denial laws purposefully target individuals prejudged as holding unorthodox political views or individuals suspected of anti-Semitic tendencies underscores the discriminatory basis for such laws. Thus, as the laws now stand, it is impossible for revisionist historians to profess their belief in the Holocaust per se, simply due to the fact that they, unlike “accepted” authors such as Arno Mayer, Raul Hilberg, Jean-Claude Pressac, Robert Jan van Pelt, etc., are considered to be politically suspect or in some way ideologically motivated. Nevertheless, it may be considered an established fact that Holocaust revisionists are not necessarily ‘Holocaust deniers.’

Although criticism of “deniers” appears to be momentarily socially acceptable, it may prove to be a daunting task for proponents of censorship to explain or justify how or why the published views of men such as Daniel Goldhagen and David Ketzer, both of whom authored polemical books in which Christianity is equated with virulent anti-Semitism, deserve to be accorded special status over and above the published writings of men like David Irving or Germar Rudolf.7 For the law to be truly equitable, it must apply equally to everyone, without favor or exemption, with none deserving of special status.

An innovative idea that seems to be gaining momentum throughout the world media is that a sovereign nation is ‘outside the family of respectable nations’ if it fails to adopt Holocaust Denial laws or expresses solidarity with nations where such laws are already a fait accompli. For example, Holocaust Denial is routinely used as a pretext for inciting public hostility and contempt toward the nation of Iran and its recently re-elected President, Mahmoud Ahmadinejad.

Thus, at the present moment, any revision or repeal of Holocaust Denial laws seems out of the question as more countries fall meekly into line with the majority nations, enacting laws designed to punish, ostracize and relegate skeptics to the ‘lunatic fringe’ of society. The recent violent attack upon the Holocaust Museum in Washington by a crazed sociopathic personality merely adds fuel to the existing fire. Moreover, legislators appear to be of the opinion that enactment of such laws provides ‘legitimate status’ to nations desiring recognition, and/or ‘parity’ with the great powers of the occident. Cynics, on the other hand, perceive their performance in more prosaic terms as jumping on the bandwagon.

Concomitantly, organizations supposedly dedicated to safeguarding human rights consistently refuse to serve as advocates for persecuted revisionists or free thinkers. The right to be able to think freely and express one’s thoughts without fear of retribution has been irretrievably compromised. If the current and dangerous trend continues, there will not exist one square inch of free soil among the western nations where an individual accused of violating the nebulous ‘Holocaust Denial’ laws will find refuge or elude the heavy arm of retribution. Free-thinkers will have ‘nowhere to run, and nowhere to hide.’ In ages past, the Catholic Church served as a place of sanctuary for those unjustly branded by an intolerant society, but even this boon has been effectively neutralized. The widely publicized ostracism of Bishop Williamson underscores the enormous pressure that is being placed on the Pope and the Vatican as it struggles to defend itself against a formidable array of relentless critics who unscrupulously accuse it of being the ideological precursor of ‘Naziism,’ the author of ‘theological anti-Semitism,’ and ‘refusing to save the Jews of Europe from extermination.’ Thus, compassion and mercy have been neutralized to feed the Holocaustian Moloch.

The subject of Holocaust Denial continues to permeate and suffuse nearly every organ comprising the body politic of the Western world, and nary a day passes by without this topic being raised somewhere in the international media as it increasingly assumes inordinate world-wide significance with world-wide consequences and repercussions, It has, in fact, become an international obsession – an unhealthy fixation in a visibly hurting and ailing society tremulously awaiting the coup de grace to our civil liberties.

Notes:


  1. The full text of the law is published in Sefer HaChukkim, Number 1187 of Tammuz 9, 5746 (July 16, 1986), page 196.
  2. http://www.haaretz.com/hasen/spages/496841.html, November 4, 2004. “The long arms of Rabbi Elyashiv and of the Knesset,” Shahar Ilan – Haaretz (Israel).
  3. Journal of Historical Review, Issue: May/June 2000, Vol. 19, Number 3, p. 7.
  4. http://oll.libertyfund.org/Texts/Voltaire0265/OnToleration/0029_Bk.html#hd_lf029.head.009
  5. http://www.jpr.org.uk/Reports/CS_Reports/no_3_2000/main.htm
  6. Rabbi Abraham Cooper, “Editor’s Column,” Response-The Wiesenthal Center’s World Report, May, 1990, Vol. 11, No. 2, p. 2.
  7. Daniel Goldhagen’s two books, Hitler’s Willing Executioners, published in 1997, and A Moral Reckoning: the role of the Catholic Church in the Holocaust and its unfulfilled duty to repair, published in 2004, have been deemed by many critics to have crossed the line of what is considered to be responsible historiography. Similarly, David Kertzer’s The Pope’s against the Jews: the Vatican’s role in the rise of modern anti-Semitism, published in 2001, prompted similar criticisms.

Ion Coja

Eminescu si problema evreiasca


Suntem obligati sa stim, merita sa ne reamintim! Este bine sa ne cunoastem si trecutul dar si adevarul cu bunele si relele lui.

Eminescu si alti patrioti s-au opus instrainarii pamantului romanesc dar politicienii de azi au vandut strainilor si pamant si bogatii si morminte si istoria milenara a poporului roman!

Romania este acum o colonie a Vestului.

A venit vremea sa „chemam la judecata ” pe tradatorii de neam si tara.

Virgil Ciuca

New York

Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care invadaseră Principatele Unite a coincis cu momentul creării statului român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor româneşti.
Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către „poporul israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.

Problema drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că „religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art. 7, următorul text: „Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.

În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea „Les Juifs de Moldavie”, din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă”.

Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: „În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.

În „problema evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: „N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.

În 1873, Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.

Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau „sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.

Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu scria: „Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătăâii românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”

Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra itzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.

În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole „Evreii şi Conferinţa”, scriind: ” Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.

Episodul legat de „boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.

În 1882, poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.

În perioada în care Eminescu conducea ziarul „Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.

Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”

Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul Lac

 

„Eminescu și evreii din vremea sa.”


24 februarie 2015

de Ion Coja

 

Popor tolerant, românii au primit să se aşeze pe pământul ţării lor, în istorie, diferite neamuri. Oricine a venit din cele patru zări a fost binevenit pe pământul românesc. Niciodată noi, românii, nu am practicat discriminarea rasială sau religioasă faţă de ceilalţi. Străinii aşezaţi la noi şi-au construit aşezări durabile, şi-au înălţat lăcaşuri religioase unde să se închine dumnezeului lor, au trăit în pace/prietenie cu poporul cel vechi. Sunt „n” exemple ce dovedesc toleranţa, mai mult decât atât, omenia poporului român faţă de străinii ce s-au aşezat la noi.

O situaţie aparte au avut-o românii din Transilvania şi Banat, cărora, după cucerirea maghiară (secolele XII – XIII), li s-a impus cu brutalitate un regim de discriminare etnică, socială şi confesională, cel mai lung din istorie (aproape o mie de ani). Aşadar, în pământurile româneşti intracarpatice, noi veniţii (ungurii, secuii, germanii) nu s-au mulţumit că au luat în stăpânire ţara românilor, ci au transformat pe băştinaşi în robi.

Spaţiul românesc extracarpatic, însă, a fost încă de la întemeierea statelor româneşti (secolul al XIV-lea) un spaţiu de imigrare. S-au aşezat la noi, în timp, armeni, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, cehi, slovaci, tătari etc., care o dată nu s-au plâns că nu au drepturi şi libertate sau că românii sunt intoleranţi.

Între toate etniile ce s-au aşezat la noi evreii constituie un caz aparte. Foarte puţini în evul mediu, rarisimi chiar[1], evreii au început să emigreze din alte ţinuturi ale Europei spre spaţiul românesc după cele trei împărţiri ale Poloniei de către Rusia, Austria şi Prusia (1772; 1793; 1795) şi, îndeosebi, după tratatul de pace de la Adrianopol (1829), când Turcia, înfrântă în războiul cu Rusia (1828 – 1829), este nevoită să renunţe la monopolul comercial-economic asupra statelor româneşti extracarpatice. Numărul evreilor va creşte, de asemenea, în partea de Nord-Vest a Moldovei, după ce, la 1775, Austria anexează acest teritoriu[2], ocupaţia lor favorită fiind „cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere”[3]. Generalul austriac Euzenberg, pe la 1781, nota într-un raport că evreii sunt „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”[4]. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul evreilor imigraţi, în primul rând în Moldova, va creşte. Pe la 1816, persecutaţi cu brutalitate în Rusia, circa 20.000 de evrei forţează graniţa Moldovei, deşi domnul Scarlat Callimachi (1812 – 1819) încearcă să-i oprească. Nu-i va opri nici domnul ţării, şi nici altcineva, căci instalarea masivă a evreilor în spaţiul românesc extracarpatic făcea parte dintr-un plan.

Aşezarea evreilor în spaţiul românesc, în deceniile ce au urmat anului 1829, a luat un caracter de masă. A fost vorba, în realitate, de o adevărată invazie, „lentă şi tenace”[5], şi care urmărea scopuri perfide, antiromâneşti, după cum susţinea Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, într-o şedinţă a Senatului României, noii veniţi urmărind nimic altceva decât „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi”[6].

Întru atingerea acestui obiectiv, evreii veniţi în România au declanşat şi susţinut o campanie de lungă durată împotriva românilor, acuzaţi cu totul pe nedrept de persecuţii rasiale, adevărate pogromuri împotriva lor! Calomniile împrăştiate deliberat în toată lumea de către evrei împotriva românilor aveau ca scop exercitarea de presiuni (după 1866) asupra tânărului stat român. Rezultatul va fi că guvernanţii români ai timpului vor fi nevoiţi să „legitimeze prezenţa în România a acestor invadatori”[7], care, nefiind deloc mulţumiţi cu cele ce obţinuseră, voiau mai mult: drepturi egale ca oricare cetăţean român[8], pentru a duce la îndeplinire nestingheriţi, cu ajutorul Ocultei mondiale, proiectul „Israel în România”[9]. Acest proiect malefic, cu intenţia de genocid împotriva poporului român, urmărea constituirea unui stat evreiesc pe teritoriul României, fapt ce-l va face pe Vasile Alecsandri să declare despre acest proiect, în acelaşi discurs în Senatul României, că este unul „fără de seamă în analele istoriei lumii”[10].

Din această perspectivă evreii urmăresc culpabilizarea poporului român ca popor antisemit încă de la geneză, de la constituirea statelor româneşti medievale, care, chipurile, au luat „măsuri juridice antisemite”[11]. În consecinţă, Radu Ioanid îi acuză de „antisemitism” (sic!) pe unii dintre marii domni ai noştri ca Ştefăniţă cel Viteaz (1517 – 1527), Alexandru Lăpuşneanu (1552 – 1561; 1564 – 1568), Aron Tiranul (1592 – 1595), Mihai Viteazul (1593 – 1601)[12]. Dacă ar fi să-l credem pe Radu Ioanid (nu-l credem cu niciun chip), întreaga istorie a românilor nu ar fi avut altă menire decât să-i combată pe evrei. Dăm câteva exemple de rea credinţă desăvârşită în a analiza istoria noastră în ultimele trei secole: „atitudinea oscilantă a domnitorilor români din secolul al XVIII-lea, unii dintre ei adoptând măsuri discriminatorii antisemite”; „În secolul al XIX-lea, legislaţia română referitoare la evrei se dezvoltă sub semnul discriminării etnice şi religioase…”[13]. Nu stărui asupra „opiniilor” lui Radu Ioanid cu privire la secolul al XIX-lea în istoria românilor, care este apreciat doar ca o lungă „discriminare antisemită”[14]; la atât şi nimic altceva se reduce istoria noastră în veacul al XIX-lea!!!

În această atmosferă viciată de colportarea de minciuni şi calomnii la adresa românilor, cu care evreii din România împânzeau Occidentul, îşi va scrie seria de articole, cu privire la chestiunea evreilor, poetul naţional Mihai Eminescu. Ne oprim, deocamdată, doar la două dintre acestea, care au apărut în „Curierul de Iaşi” la 1876 şi, respectiv, începutul anului 1877.

Primul articol scris de Mihai Eminescu despre problema evreiască în România a fost publicat la 5 decembrie 1876 în „Curierul de Iaşi”, având un titlu dat de editor: Iarăşi evreii (Timpul reproduce…)[15]. Aşa, faţă de intenţia pe care Alianţa Universală a israeliţilor o avea, ca într-o Conferinţă europeană să se solicite, printre altele, ca „evreii din România să aibă partea lor de beneficii…”[16], Eminescu adoptă o poziţie tranşantă, vehementă, respingând ca obraznice, nefondate pe nimic pretenţiile respectivei Alianţe.

Eminescu notează că, de-a lungul istoriei, în urma celor mai mari sacrificii ale omenirii, cei care au profitat de acestea, fără să facă sau să rişte nimic, au fost evreii. „Cum aşa?”, se întreba şi întreba cititorul Eminescu, Rusia şi-a pus în mişcare sute de mii de „suflete”[17], Serbia şi-a sacrificat elita neamului, iar România cheltuieşte pe zi „250.000 de lei noi”[18], pentru ca din sfânta sudoare a ţăranului român, „a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a rusului”[19] să beneficieze în mod egal evreii? Ei, evreii, se indigna Mihai Eminescu, vor egalitate perfectă cu popoarele vechi ce „s-au sacrificat”[20], ei care, printr-o presă mincinoasă şi făţarnică, au fost „contra creştinilor”[21], batjocorind pe români, pe sârbi, pe ruşi, pe care îi numeau „semibarbari şi semiasiaţi”[22]. Drepturile sunt pentru cei ce s-au jertfit pentru pământul patriei lor, cine „nu-şi varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoşesc…”, consemna Eminescu, „…poate să precupeţească înainte chibrituri şi vax”[23], dar să ne lase în pace.

Pentru România, nota Mihai Eminescu, impunerea de către străini a egalităţii evreilor cu poporul cel vechi („egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi”[24]) este o chestiune de supravieţuire sau de moarte. Ca nou veniţi în ţară, evreii solicită egalitatea în drepturi cu băştinaşii („drepturile… civile şi publice”[25]), dar prin această egalitate evreii nu urmăresc „decât dreptul de-a exploata poporul nostru de bună voie”[26]. Nimic nu are mai mare importanţă, continua Eminescu, când e vorba de existenţa poporului nostru, iar înjurăturile presei jidoveşti sau conspiraţiile alianţei universale nu ne intimidează, căci vom şti totdeauna de a le arăta „lungul nasului”[27]. În fond, evreii, cu mijloace ascunse, vor să ne domine la noi în ţară, îşi informa Eminescu cititorii, ajutându-i în această direcţie tocmai istorica noastră toleranţă.

Dacă domnii evrei se simt discriminaţi în România, conchidea Eminescu, ceea ce nici vorbă să fie cazul, au alternativa, dacă „li-e numaidecât după drepturi egale”[28], „de a merge cu drumul de fier”[29] în Austria, Germania, Italia, Franţa „ca să se bucure de toate drepturile posibile”[30]. Desigur, sunt şi evrei care „merită egala îndreptăţire”[31], dar numărul acestor „folositori” ţării e prea mic ca să „dăm drepturi depline sutelor de mii de venetici neproductivi care, la urma urmelor, trăiesc pe urma muncii şi vieţii poporului nostru”.

Înainte de acest prim material scris de Mihai Eminescu, cu privire la problema evreilor, este bine să notăm că, pe 25 august 1876, tânărul poet publica, tot în „Curierul de Iaşi”, o scurtă notă intitulată Sămânţa jidovească din Cernăuţi. Cu acest prilej, Eminescu punea la punct pe un oarecare Carol Emil Franzos ce publicase, în „Noua Presă Liberă”, un foileton despre realităţile din Nordul Moldovei, Bucovina şi Galiţia, pe care le aprecia extrem de critic ca aparţinând de „Semi-Asia”[32]. Eminescu reproşa domnului respectiv că, neştiind nimic despre poporul cel vechi din aceste locuri, necunoscându-i limba, cultura, tradiţiile, şi în baza impresiilor adunate din „Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei”[33] de la evreii trăitori acolo, el şi-a extins judecăţile de valoare şi asupra românilor. Din acest motiv, Eminescu sancţionează poziţia individului în cauză, apreciat drept un „tânăr şi gros”[34] colaborator de la „Noua Presă Liberă”, ca fiind una mârşavă şi obraznică, căci batjocoreşte toate neamurile ce „n-au plecare de-a se săruta cu jidanii”[35]. Pentru a scrie veridic despre români, susţinea Mihai Eminescu, trebuie să le cunoşti limba, să trăieşti lângă/cu ei, doar aşa se poate da „o icoană fidelă despre cultura unor popoare”[36]. Doar cunoaşterea „limbii jidoveşti”, a mediului comunităţilor evreieşti din această regiune este cu totul insuficient şi nefolositor, neputând servi, concluziona cu ironie Eminescu, „decât pentru a te introduce în universităţile din Tîrgu-Cucului”[37].

La începutul anului 1877, pe 9 ianuarie, Mihai Eminescu revine asupra chestiunii evreilor din România cu un articol consistent, Evreii şi Conferinţa, publicat tot în „Curierul de Iaşi”, în care abordează acelaşi subiect ca şi în articolul de la sfârşitul anului 1876.

Subliniem că, şi în acest material, Eminescu îşi manifestă regretul faţă de acei evrei, „relativ puţini”[38], care „s-au identificat cu această ţară”[39] şi care ar merita o cu totul altă soartă. Dar, pentru că „evreii sunt o armie economică” unită împotriva a tot ceea ce nu este din neamul lor, iar când această armie se apropie de noi, ea trebuie combătută fără a mai lua în seamă „pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie”[40].

Eminescu este tranşant în a aprecia că evreii, de oriunde aiurea, îşi dobândesc drepturile fără muncă, cât şi fără sacrificii, spre deosebire de alte popoare la care „drepturile publice şi private”[41] au fost rezultatul unei munci fără preget, precum şi a unor sacrificii deosebit de mari. În istorie, sublinia Mihai Eminescu, evreii n-au avut altă preocupare decât „traficarea muncii străine”, iar de stabilit s-au stabilit doar în acele ţări în care „s-a încuibat corupţia”[42]. Deşi munca asiduă „e singura creatoare a tuturor drepturilor”[43], evreul dispreţuieşte munca şi „precupeţeşte lucrul străin”[44].

Creşterea numărului de evrei în România, Eminescu o pune şi sub semnul importului de civilizaţie occidentală în societatea românească, românii ignorând cu desăvârşire că, pentru a deveni funcţionale „toate formele de cultură occidentală”, ar fi fost necesară o „muncă echivalentă”[45] făcută de oameni competenţi spre a dirija sistemul implantat, nu nişte indivizi fără de nici o ştiinţă de carte. Pe Eminescu îl exaspera faptul că evreii veniţi recent în România se plâng pretutindeni că nu au drepturi, minţind în străinătate că sunt persecutaţi. Ei bine, nota poetul, dacă în Rusia, Austro-Ungaria, Turcia evreii au toate drepturile „posibile şi imposibile”[46], de ce vin în România unde ştiu că vor fi cel mult „suferiţi”. De altfel, scăpată recent de stăpâni, accentua Eminescu, România, sătulă de aceştia, cu niciun chip nu voieşte stăpâni evrei!

În continuare Mihai Eminescu nota că drepturile unei naţii se dobândesc în timp, iar istoria e plină de sacrificiile poporului român, de munca acestuia spre a ieşi la libertate. În această veche şi mare luptă a poporului român, evreii nu au fost prezenţi sub nicio formă. Iată de ce ei nu pot să aibă aceleaşi drepturi cu românii, susţine Mihai Eminescu, căci niciunul dintre evrei n-a trudit pentru ca neamul românesc să-şi aibă „un loc la soare”[47]

Aşadar, pentru Mihai Eminescu, singurul şi cel mai important factor de legitimare a drepturilor civile îl constituie Istoria, cu munca şi sacrificiile constante făcute de poporul cel vechi, românii. Noii veniţi, dacă-s cinstiţi, muncesc şi se integrează societăţii, se achită de toate obligaţiile datorate la stat, au aceleaşi drepturi ca şi românii. Dar dacă nu muncesc, se ocupă doar cu negoţul de băuturi spirtoase falsificate care sunt „stricăcioase sănătăţii”, guvernul este obligat să adopte măsuri legale împotriva acestora, interzicându-le comercializarea respectivelor băuturi otrăvitoare la sate.

Interdicţia ca evreii să mai vândă băuturi otrăvitoare la sate, restricţiile impuse de guvernul român în această direcţie au declanşat o extraordinară campanie antiromânească a lobby-ului evreiesc în Occident. Aşa, doar pentru că evreilor li se interzice crâşmăritul la sate (ocupaţia lor favorită după ce s-au aşezat în spaţiul românesc), România este acuzată de antisemitism feroce, de adevărate pogromuri evreieşti[48]. De altfel, accentua Mihai Eminescu, colportarea minciunilor/calomniilor pe seama românilor este uşurată de faptul că evreii au sub control „presa europeană”[49].

În viziunea lui Eminescu, grav nu-i faptul că evreii controlează presa europeană, ci în ce scop folosesc ei această extraordinară putere. Aşa, după Mihai Eminescu, evreii exercitând un adevărat monopol asupra mass-mediei din Occident, ei nu urmăresc „luminarea”[50] publicului, ci propagă „ura între clase şi popoare”[51], introducând „uşurinţa pariziană”[52] şi ura în „relaţiile sociale”[53]. În Austro-Ungaria, credea Mihai Eminescu, evreii asmuţă (poetul foloseşte cuvântul „sumuţă”) un neam împotriva altuia, în Germania ridică o confesie religioasă împotriva alteia, „ginte contra ginte”[54]. Patronii de la Pester Lloyd care „sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaşi care prin „Neue Freie Presse” sumuţă pe germani contra maghiarilor”[55]. Oriunde s-ar afla, evreii au fost totdeauna de partea stăpânilor (a celui „tare”), „niciodată cu cel apăsat şi se unesc cu acela (cel puternic – n. ns. – G. M.) întru traficarea şi exploatarea puterilor pozitive ale poporului”[56].

Faţă de acuzele de antisemitism aduse românilor, acuze cu care evreii la acea vreme umpleau Europa, ca un foarte bun cunoscător al trecutului românesc, Eminescu nu spune în articolul pe care îl analizăm decât adevărul: „Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţii juridice (ceea ce e cu totul altceva decât antisemitism – n. ns. – G. M.) au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei veniţi din Polonia libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, care de pe la 1560 au început să ne calce tratatele, nu l-au avut niciodată… Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată de contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimeni nicicând, şi de la care, când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieci, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.”[57].

După această clarificare, concluzia lui Mihai Eminescu este fără echivoc: fiindcă nu muncesc nicăieri, evreii „nu merită drepturi”, iar comerţul care li-e specific neamului lor şi pe care îl practică nu înseamnă deloc muncă, iar el pretutindeni nu cere decât „libertatea traficului”[58]. Evreul tocmai din acest specific economic al său e „veşinic consumator, niciodată producător”[59], excepţiile sunt extrem de rare.

Venirea în număr mare a evreilor în România, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aşezarea lor pe pământul românesc a fost înlesnită, în opinia lui Mihai Eminescu, îndeosebi după constituirea statului românesc modern şi reformele efectuate de acesta „în sens liberal”[60], care „au ajutat înmulţirea furnicarilor”[61]. În absenţa muncii reale, adevărate şi productive, „libertăţile nu sânt decât tot atâtea forme de nelibertăţi”[62], iar omul cu adevărat liber nu este decât acela „ce trăieşte din munca productivă a mâinilor sale”[63]. În contrast cu acest postulat, sublinia Eminescu, în România, unde domneşte o crasă incultură (doar „forma goală a culturii”), ţară a „reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte…, a profesorilor fără elevi”[64], numaidecât trebuia şi evreii să fie aidoma, în superficialitatea muncii, cu „generaţia actuală din România, călărind fraze umanitare şi egalitare pe care le-au învăţat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi”[65].

Desigur, marea minte a lui Mihai Eminescu era cu totul străină de ura de rasă faţă de oricare popor. O spune chiar el în articolul pe care îl analizăm, subliniind că doar pentru conservarea neamului românesc este de acord cu măsuri cu caracter restrictiv împotriva evreilor nu de multă vreme aşezaţi la noi în ţară.

În trecut, pe vremea domniilor fanariote, accentua Mihai Eminescu, neluându-se măsuri de prevedere faţă de asaltul social a acestora, vechea noastră aristocraţie a fost lichidată. Faptul a fost posibil prin metisarea elitei neamului românesc cu „stârpitura grecului modern”[66] tarat de toate viciile posibile[67]. Ciocoii, luând de aliaţi pe evrei, au îndepărtat din fruntea statului vechea boierime românească. Evreii controlând sistemul arendăşiei la noi în ţară, guvernul a luat măsuri ca ei să nu poată, pe căi legale, ajunge proprietari asupra pământului, caz în care întreg patrimoniul nostru naţional ar încăpea pe mâinile lor. Eminescu, nefiind cu nici un chip xenofob, aprecia că nu faptul că evreii „ar acapara toată proprietatea”[68], dacă ar avea aceleaşi drepturi civile ca şi poporul cel vechi, reprezintă pericolul cel mare, ci faptul că aceiaşi evrei „nu sânt – nu pot fi români (subl. aut.)”[69]. Există un specific evreiesc, la evreii din Europa, sublinia Mihai Eminescu, anume, în orice ţară ar trăi, din cauza unui accentuat „simţământ de rasă”[70], acesta predomină faţă de „iubirea pentru naţia în mijlocul în care trăiesc”[71].

Întru susţinerea punctului său de vedere, Eminescu aduce exemplul constituirii „Alianţei Israelite Universale”, care este „curat ebraică” şi „mincinoasă”, şi care „pretinde că, fiind evreii pretutindeni oprimaţi”, are ca scop să-i „scape de opresiune”[72]. Ajuns aici, poetul naţional se întreba, deloc retoric, desigur, cât de mult sunt asupriţi/oprimaţi evreii în România, tot el dând un răspuns fără echivoc, în acord cu realitatea istorică: împotriva evreilor din România „nu există opresiune, nu există persecuţie…”[73].

Astfel, argumenta Mihai Eminescu, în România comerţul şi capitalul sunt în mâinile evreilor, „proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor”[74], tot ei controlează „arenzile de moşii în Moldova”, ei au monopolul negoţului de import şi export, ei exercită controlul la „tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase”[75], ei au monopolul pe „toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă”[76]. În ciuda acestor evidenţe, evreii se plâng pretutindeni că în România nu au drepturi şi sunt persecutaţi, probând o atitudine duşmănoasă faţă de ţara care i-a primit, ponegrind-o pretutindeni, colportând în gura mare pe seama ei calomnii, minciuni ordinare[77]. Prin toate acestea, evreii s-au ridicat împotriva poporului „în mijlocul căruia trăieşte”[78], dovedindu-se trădători. Evreii, ca să beneficieze de aceleaşi drepturi cu „cetăţenii statului român”[79], trebuie să fie loiali României, să vorbească limba română în familiile lor, să se amestece cu românii prin „căsătorii interconfesionale”[80], să devină, cu timpul, purtători ai „sarcinei de cultură a ţării româneşti”[81], să intre în „conmembraţiunea socială a românilor”[82], devenind, pe această cale, „trup din trupul nostru”[83].

Faţă de calomniile răspândite de evrei în Occident pe seama României şi a pretinselor persecuţii la care, chipurile, ar fi supuşi evreii la noi în ţară, Mihai Eminescu conchide tranşant: „…evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău…”[84], restricţiile de natură economică impuse acestei seminţii constituind, în viziunea lui Eminescu, „singurul „modus vivendi” ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască”[85].

La finalul articolului, Eminescu combate, încă o dată, pe demagogii politici „care vorbesc întruna de naţie”[86], de „voinţa naţională”, pe când în realitate naţiunea adevărată, asuprită cu brutalitate chiar de acei demagogi, „susţine cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului”[87], străină cu totul de esenţa adevăratei culturi europene, faptul fiind explicabil deoarece acest „proletariat” refuză cu îndărătnicie „să muncească”[88].

[1] Utilă în acest sens, chiar dacă au trecut peste o sută de ani de la apariţie, rămâne Istoria evreilor în ţerile noastre, de Nicolae Iorga, cu o prefaţă de prof. Ion Coja, Editura Vicovia, Bacău, 2013.

[2] Nicolae Iorga, op. cit., p. 81.

[3] Ibidem, p. 82.

[4] Ibidem, pp. 82 – 83.

[5] Protocoalele Kogaionului, teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 31.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 33: „…Exodul de evrei, îndeosebi din Rusia, Polonia, Austria, Germania şi Turcia [în spaţiul românesc] s-a desfăşurat în paralel cu o campanie puternică de propagandă anti-românească, susţinută de mass-media controlată de cercurile evreieşti, acţiune de dezinformare şi calomniere a tot ce era românesc, de denigrare sistematică a românilor, pe seama cărora au fost formulate acuzaţii de persecuţii, crime şi pogromuri săvârşite împotriva evreilor. Acuzaţii care s-au dovedit de fiecare dată neîntemeiate, ceea ce nu a dus de fel la sistarea nedreptelor atacuri mediatice. Această vastă până azi neîntreruptă propagandă anti-românească s-a străduit să-i prezinte pe evreii agresori şi invadatori ai pământului românesc ca pe nişte victime nevinovate ale sălbăticiei românilor (subl. ns. – G. M.).”.

[9] Ibidem, p. 30.

[10] Ibidem.

[11] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 13.

[12] Dacă tot scrie ceea ce scrie despre istoria românilor, Radu Ioanid ar fi bine să le înveţe cum trebuie istoria. Aşa, la pagina 13, op. cit., respectivul autor notează că nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă cel Viteaz îşi începe domnia la 1522 (corect: 1517), iar Mihai Viteazul urcă pe tron la 1596 (corect: 1593), sau că a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se încheie la 1569 (corect: 1568)!!!

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p. 17.

[15] Mihai Eminescu, Opere politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2008, pp. 1077 – 1078.

[16] Ibidem, p. 1077.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 1076.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem, p. 1081.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem, p. 1078.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem: „Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii, când am înfrânt tratatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări…? De când rachiul este un element de civilizaţie? (subl. ns. – G. M.)”.

[48] Ibidem, p. 1079: „Dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat, evreii reclamă ţara noastră de „persecuţie, pradă, neligiuire””.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem: „Deja „regulamentul organic”, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merită, a făcut ca fiecare din aceşti noi aristocraţi care fugeau de muncă şi aspirau la slujbuşoare să aibă câte un asociat jidan sub formă de orândariu pe peticuţele lor de moşii… În urmă, alte reforme, şi mai liberale, au deschis uşa funcţiilor statului, înmulţite în infinit, tuturor feciorilor de popă şi de negustori care nu reprezentau nici avere, nici inteligenţă… Astfel s-au înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului… luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pâinea amară a bugetului şi înecând cu o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.”.

[62] Ibidem, pp. 1079 – 1080.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem: „Prin urmare, clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii, ce dăduse aşa de tare îndărăt. Se va găsi că lenea este caracteristică românului „ridicat”, pentru că s-au ridicat din clase leneşe… Rămânea o singură clasă muncitoare, din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul. Dar chiar exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindenea câte-un asociat activ chezaro-crăiesc – câte-un evreu. Precum ciocoimea a alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua în mâini proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar (subl. ns. – G. M.).”.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem, p. 1081.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem: „Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendinţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Apoi sânt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră… (subl. ns. – G. M.). Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare… tot ei, prin uneltirea „alianţilor”, ne îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar (subl. ns. – G. M.).”.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem.

 


12 Jul
2016

Căutare de sine/Search for self – To my daughter Ioana

I WEEP IN THE  TRESHOLD OF NIGHT

(To my daughter Ioana)

 

In the garden of my soul

a singing bird made her nest.

 

It has something of prayer,

of call,

in her dialogue

with jasmine,

with wind,

with thought…

 

She laid her blue egg

in the false golden orbit,

and her song cleared

like my sight

after the first rain of tears.

 

PLÂNG ÎN PRAG DE SEARĂ

                                         (Fiicei mele Ioana)

 

în grădina sufletul meu

şi-a făcut cuib o pasăre cântătoare.

 

Are ceva de rugăciune,

de chemare,

în dialogul ei

cu iasomia,

cu vântul,

cu gândul…

 

Şi-a depus oul albastru

în orbita de aur fals,

şi cântul ei s-a limpezit

ca privirea mea

după prima ploaie de lacrimi.

 

SEARCH FOR SELF

      

The memory is mimosa pudica

today it opens with abnegation,

tomorrow is emptied by senses.

At each touching

man hauls inside

searching for self

in the first trace on clay

kept in palm by God.

Kneeling conceited,

at his feet:

the earthling

 

 

CĂUTARE DE SINE

 

Memoria e mimoza pudica

Azi se deschide cu dăruire,

mâine e golită de sensuri.

La fiecare atingere

omul se strânge-n sine

căutându-se

în prima urmă din lutul

ţinut în palmă de Dumnezeu.

La picioarele lui,

îngenunchind umil,

pământescul.

 

Mariana Gurza

Traducere de George ANCA

La mulți ani, draga mea!

13 iulie 2016

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii