Dialogul in legatura cu tematica de mai sus a suscitat anul trecut un interes surprinzator, atat prin numarul participantilor, cat mai ales prin diversitatea ideilor exprimate spontan. Vezi: Roman, Viorel : Biserica – Statul. România 2016. Timisoara Artpress 2016, ISBN 978-973-108-683-5, paginile 63-123 sau www.viorel-roman.ro http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/

Ideea corifeilor greco-catolici ai Scolii Ardelene si Fapta nationala, infaptuirea statul greco-ortodox moldo-valah de la 1859 si Romania Mare trebuia sa formeaza o unitate, fara de care constructia statala e subreda. Asta s-a vazut in perioada interbelica, cand lipsa de dialog cu Roma, totul s-a naruit in numai doua decenii si am putut constatat mai ales in vremea dictaturii ortodoxo-comunista moldo-valaha, cand Biserica unita cu Roma a fost scoasa in afara legii.

Si in aceasta perioada de tranzitie Scoala Ardeleana este degradata si prezentata in continuare ca iluminista, cu intentia vadita a ortodocsilor moldo-valahilor de a-si insusi ei atat ideia cat si fapta nationala. Ei vor sa fie singurul model de urmat pentru toti romanii, ceea ce este intolerabil si daunator interesului national, statului. Perpetuarea acestei discrepanta dintre Ideea si Fapta nationala nu-i de bun augur si consecinta nu poate fi alta decat analiza a d-lui Ilie Serbanescu:

“Bucureştiul va pierde Ardealul! N-a făcut nimic să-l păstreze. Nu-l va pierde în luptă, în faţa superiorităţii adversarului. îl va pierde în linişte, pe Facebook!” O problemă pe care agenda prezidenţială n-o va putea ocoli este legată de procesul nerecunoscut public al “reconfigurării” orbitei economice a Ardealului. în spaţiile fără graniţe economice – precum este şi UE – regiunile orbitează economic în mod obiectiv în jurul polilor de putere economică existenţi sau în dezvoltare, indiferent de graniţele politice. Pentru Ardeal, Bucureştiul este cel mai slab pol de putere economică din zonă.

Budapesta şi Viena sunt mult mai puternice şi mult mai aproape. În plus, de ani de zile, Bucureştiul parcă face tot ce este posibil pentru a se depărta de Ardeal, evitând pur şi simplu să construiască o arteră de comunicaţie modernă (autostradă, drum expres) care să treacă munţii fie spre Braşov, fie spre Sibiu. În tot acest timp, Ardealul s-a apropiat de Ungaria/Austria, autostrăzile venind dintr-acolo spre graniţele României şi din Ardeal înaintând spre Vest.
Bucureştiul este tot mai izolat. Investiţiile străine, atâtea câte sunt, se cantonează în Ardeal, nici n-au prea auzit de Moldova sau Oltenia. Iar investiţiile germane – pe a căror “invazie” se mizează în condiţiile venirii la putere a lui Iohannis – se opresc toate la arcul carpatic. Câteva zboruri săptămânal leagă Timişoara sau Clujul de Bucureşti, câteva zeci de zboruri săptămânal leagă aceste oraşe de Budapesta, Viena, Franktfurt. Si politicul urmează până la urmă economicul!
“Desprinderea” politică a Ardealului de Bucureşti este probabil o chestiune doar de timp! Sorocul poate cădea în timpul mandatului actualului preşedinte. Pe fond n-are vreo importanţă că acest preşedinte este un etnic minoritar. Poate că tocmai acest lucru va fi un impediment în calea “desprinderii”, căci dl Iohannis va fi “apăsat” oricum de faptul că dacă aşa ceva se întâmplă cumva, s-ar întâmpla pe vremea unui etnic minoritar, deşi Ardealul l-a adus pe domnia sa, prin vot, în fruntea ţării şi nu ştim ce aşteaptă exact Ardealul de la domnia sa!
Poate aşteaptă chiar “desprinderea” de Bucureşti, întrucât teza principală a etnicilor români majoritari din Ardeal, şi nu a altcuiva, este că ei muncesc şi le toacă banii miticii de la Bucureşti! Dar, evident, o desprindere politică a Ardealului de Bucureşti depinde în esenţă de contextul internaţional şi de aranjamentele, de acum în negociere, dintre marile puteri.
După cum s-a dovedit, Bucureştiul este un simplu spectator. La orice! Detaşarea Ardealului nu va face excepţie! Bucureştiul şi-a cedat străinilor resursele naturale, industriile, banii, băncile, pădurile, pământurile. Care este deosebirea de va ceda şi niscai teritorii?! Cu numele evident, căci faptic controlul economic a fost cedat demult! Bucureştiul va pierde Ardealul! N-a făcut nimic să-l păstreze. Adevăratul păcat este însă că nu-l va pierde în luptă, în faţa superiorităţii adversarului. îl va pierde în linişte, pe Facebook!

http://meritocratia.ro/2015/03/ilie-serbanescu-bucurestiul-va-pierde-ardealul-n-a-facut-nimic-sa-l-pastreze-nu-l-va-pierde-in-lupta-in-fata-superioritatii-adversarului-il-va-pierde-in-liniste-pe-facebook/

 

 

A F O R I S M E

 Războiul este o aplicație macabră de omucidere inutilă. Scenariul  simplu:  unii trag şi alţii cad.

X

Uneori suntem vânduţi bunului plac şi asta ne displace.

X

Viaţa e adevăr, minciună şi un strop de fericire.

X

Sunt atât de multe  credinţe încăt orice alegere este suspectă.

X

E mai mare goana după parte… decât  după carte.

X

În toate şcolile auzim de violenţe,

 fumat şi consum de droguri. Oare se mai învaţă şi altceva?.

x

Lauda nu e o ruşine, dacă ţi se cuvine.

X

Atâtea accidente vedem pe drumul drept încât ne întrebăm dacă nu e preferabil să călătorim pe căi ocolitoare.

X

Ne putem iubi ţara  de la distanţă? Da, dacă distanţa e suficient de mare.

X

Unii îşi caută belele acolo unde alţii

le-au pierdut.

X

Iubirea nu e o monedă de schimb, ci o investiţie riscantă.

X

Omenia rămâne singura piesă care dă valoare unei persoane.

X

Fiecare om visează la un altfel de  viitor. Poate că din cauza asta nu avem uniciun fel de viitor.

X

Omul e un  cascador care se înfruntă cu toate hăţişurile vieţii.

X

Hoţii sunt foarte iunventivi. Totdeauna dau lovitura acolo unde nimeni nu se aşteaptă.

X

Este o mare plăcere să primeşti ceva pe gratis. Dar unde sunt marile inimi caritabile?

X

De-a lungul istoriei, evreii au fost urgisiţi. Isteţimea lor nu a reuşit să învingă barbaria  şi prostia duşmanilor.

X

Când o părere este despicată în mai multe felii, miezul dispare.

X

Lumea este rea, dar din păcate n-o putem schimba.

X

Viaţa e prea scurtă pentru a profita de toate bucuriile şi nebuniile ei.

X

Există o cursă pentru arme şi mai ucigătoare. Cele vechi nu au ucis destulă lume.

X

Frumusețile nu pică din cer. Iar pe pământ se nasc tot mai multe frumuseți.

 

Harry Ross

Israel

 

PROFEȚIILE  MILENIULUI

 

               Pierre Abelard (1079-1142)

Voluspa  (1270)

Tulsidas (1497/1532]–1623)

Torquato Tasso (1544 – 1595)

Luis de Góngora (1561-1627)

Ezra Pound (1885-1972)

Versiuni de George Anca

                 

               Pierre Abelard (1079-1142)

               O quanta qualia

 

 

O cât de calde sunt acele sabate

serbate într-una de  juriul ceresc,  

ce tihnă trudiților, lauri vitejilor,

Dumnezeu când va fi tot în toate

 

 

Iată aievea Ierusalimu-i cetatea  ceea

căreia pacea sporește mari bucurii,

unde-i neprevenit lucrul dorinței

sau desiderio minus est praemium.

 

 

Ce rex, care curia, quale palatium

ce pax, ce odihnă, acea bucurie,

cărei participanți expunând gloriae,

dacă simt a putea exprima oricât de mult

 

Noi între timp  erijându-ne mintea

patriei toate jurându-ne râvna,

și din Ierusalem la Babylonia

revenind înapoi post longa exilia

 

Toatele molestii acolo finise-vor,
sigure imne cânta-vom Sionului,

neîntrerupt  la darurile grației tale

Plebea întoarce binecuvântarea-ți, Doamne

 

După sabat succede acolo sabat

vesel perpetuu sabbatizantium,

nici inefabilele nu opresc jubilii,

cântându-le împreună cu îngerii

 

 

Doamne peren perpetuă glorie,
de la tine, prin tine,  în tine sunt toate;

din el sunt, Pater est, pentru el sunt, Filius,

în el sunt Spiritul Tatălui și al Fiului.

 

 

 

 

 

Voluspa (1270)

 

(Profeţia bătrânei înţelepte)

Auzi-mă dintre sfintele  neamuri

Ale fiilor lui Heimdall şi mari şi mici;

Rogu-te,Othin, tată Val-d-ucişilor,

Ascultă-mi băsmuirea celor vechi.

Îmi mai aduc aminte uriaşii

Hrănindu-mă în zilele tot duse;

Ştiu nouă lumi, nouă în arborele

Tare de rădăcini pe sub lut.

Demultul era când Ymir trăia;

Nici mări nici reci unde, nisip nu era;

Pământul nu era, nu cerul deasupra,

Ci genunea Ginnunga, iarbă neunde.

Fiii lui Bur urcară şesul tărâm,

Acolo fortăreaţa Mithgart nălţară;

Soarele sudic pietrele încălzi

Şi glia o înverzi, o înierbi.

Soarele, soră lunii, din miazăzi

Mâna dreaptă lăsă pe osia cerului;

Nu ştia casa unde-i va fi,

Luna firea nu şi-o cunoştea,

Stelele  locul nu şi-l aflaseră.

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor;

Botezară amiaza, amurgul,

Dimineaţa şi luna cea scăzând,

Noaptea şi seara, anii de numărat.

La Ithavoll veniră tarii zei

Clădiră nalte-altare, temple,

Croiră foale, arămi forjară,

Mşeteriră scripeţi, scule fasonară.

În paşnice sălaşe tabla joacă

Zeii, neducând lipsă de aur,

Până sosesc din Jotunheim trei

Preaputernice fete uriaşe.

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle neamului pitic obârşii

Sângele lui Brimir, picioarele lui Blain.

Din toţi piticii Motsognir se făcu

Tartor şi după el Durin;

Mulţi omenească semenişte-s

Piticii lumii zis-a Durin.

Nyi şi Nithi, Northri şi Suthri,

Austri şi Vestri, Altjof, Davalin,

Nar şi Nain, Niping, Dain,

Bifur, Bofur, Bombur, Nori,

An şi Onar, Ai, Mjothvitnir.

Vigg şi Gandalf, Vindalf, Thrain,

Thekk şi Thorin, Thror, Vit şi Lit,

Nyr şi Nyrath – spusu-v-am –

Regin şi Rathsvith – drept pomelnic.

Fili, Kili, Fundin, Nali,

Heptifili, Hanr, Sviur,

Frar, Hornbori, Fraeg şi Loni,

Aurvang, Jari, Eikinskjaldi.

Neamul piticilor din spiţa lui

Dvalin pân’ la Lofar ţi-oi pomeni;

Lăsară stânci şi prin haturi ude

Casă-şi aflară în câmpuri de nisip.

Erau acolo Draupnir şi Dolgthrasir,

Hor, Haugspori, Hlevang, Gloin,

Dori, Ori, Duf, Andvari,

Skirfir, Virfir, Skafith, Ai.

Alf şi Yngvi, Eikinskjaldi,

Fjalar şi Frosti, Fith şi Ginnar;

Fie ştiută-n veci povestea,

Străbunii lui Lofar toţi pomeniţi.

Apoi din spiţă trei ieşiră,

Din casa zeilor, tari şi mari;

Doi fără soartă pe câmp aflară,

Ask şi Embla, goi de snagă.

Nu tu suflet, nu tu simţire,

Cald or mişcare, nici  înfăţişare;

Suflet dă Othin, simţ dă Honir,

Cald dă Lothur şi înfăţişare.

Un arbor ştiu, pe nume Yggdrasil,

Măreţ stropit cu dalbă apă;

De-acolo cade roua-n albii,

Tot verde  cetinind fântâna lui Urth.

Fecioarele preaînţelepte

Trei din locaş sub arbor coboară ,

Urth e una, Verthandi alta,

Codrului răsăriră, a treia Skuld,

Legi dau de-acolo, împart viaţă

Fiilor oamenilor şi le dau sorţi.

Război ţin minte, primul pe lume,

Când zeii cu lănci sfâşiară pe Gollveig

Şi în al lui Hor dom i-au pus foc,

De trei ori arzând, de trei ori renăscând,

Iară şi iar şi încă trăieşte.

O botezară Heith întru casele lor

Magic scrutătoare vrăciţă,

Minţi fermeca de vraja-i gonite,

Bucuria femeilor rele.

De oaste lancea Othin svârle

Şi-ncepe războiul dintâi lumii;

Căzut e zidul preajmă zeilor,

Bătut e câmpul de Wani răzbelnici.

Atunci se aşezară zeii la sfat

Dumnezeiesc în jilţurile lor,

Să afle cine aerul învenină,

Or a lui Oth mireasă giganţilor dă.

Foc de mânie Thor sare-n sus,

Arar stă auzind de-acestea,

Jurăminte călcate, rupt cuvânt şi pacte,

Insemne de vază ce-mpărtăşau.

Ştiu cornul lui Heimdall, ascunsul

Sub înalt preasfântul arbore;

Izvor ţâşneşte la semnul othincult

Val-d-ucişilor: vreţi şi mai mult?

Singur şezui când Cel Vechi mă văzu,

Spaima zeilor, şi mă privi în ochi:

„Ce vrei să afli? de ce eşti aici?

Othin, ştiu unde ţi-i ochiul ascuns.”

Ştiu unde-i ascuns ochiul lui Othin,

Adânc în fântâna lui Mimir vestită;

Mied din voia lui Othin  Mimir a supt

Dimineţile: vreţi să aflaţi mai mult?

Şiraguri am, inele de la-al Gazdei tată

Vorba-nţeleaptă-mi fu, gândul vrăjit;

………………………………………………

Am scrutat întru toate tărâmurile.

Peste tot văd Vakirii adunate,

Gata în şa spre rândurile zeilor;

Skuld  poartă scutul, Skogul o urmează,

Guth, Hild, Gondul şi Geirskogul.

Fecioarele lui Herjan vă pomenii,

Valkirii gata a călări peste glii.

Văzui lui Baldr, zeu sângerând,

Fiu lui Othin, soarta toarsă:

Vestit şi mândru în nalte câmpuri,

Crescut  din plin vâscul şedea.

Din ram părelnic zvelt şi drăgălaş

Săgeată se făcu s-o zvârle Hoth;

Dar fratele lui Baldr curând se născu,

O noapte vârsta, cu-al lui Othin fiu luptă.

Nu-şi spălă mâini, nu-şi pieptănă păr,

Pân’ pe duşmanul lui Baldr nu-l nimici.

Dar în Fensalir Frigg plânse tumult

Întru Valhall: vreţi să aflaţi mai mult?

Unul văzui prin uzii codri,

Drag răului, semen lui Loki;

Îi stă Sigyn alături, făr’ exult

De dragul lui: vreţi să aflaţi mai mult?

Din răsărit prin văi d-otravă curge

Cu săbii şi pumnale râul Slith.

………………………………………

……………………………………..

La miazănoapte dom în Nithavellir

De aur răsare neamului lui Sindri;

Şi-n Okolnir altul sălăşluia

Und’ uriaş Brimir dom de bere şi-avea.

Un dom văzui, de soare depărtat,

Pe Nastrond, către miazănoapte,

Venin picură pe horn în jos

Şerpii vânturându-se pe ziduri.

Văzui bălăcind râuri de răuri

Inşi trădători şi şi ucigaşi,

Răufăcători cu neveste de oameni;

Nithhogg sânge d-ucişi bând hult,

Lupul te sfâşia; vreţi să aflaţi mai mult?

Bătrâna uriaşă sta-n Fiercodru,

La rărăsrit, aducând clanul lui Fenrir;

Dintre ei în chip de căpcăun unul

Avea să fure soarele de pe cer.

Se satură cu carnea  hoitului,

Înroşeşte casa zeilor în sânge;

Soarele-i beznă, în vară se-ncrunt’

Furtunile: vreţi să aflaţi mai mult?

Pe-un deal şedea, bătându-şi harpa,

Eggther cel vesel, giganţilor paznic;

Arătos şi roşu Fjalar şedea,

Cocoş cucurigându-i deasupra-n colivie.

Apoi le cântă zeilor Gollinkambi,

El trezeşte eroii din domul lui Othin;

Iar sub pămînt mai crăunea altă

Pasăre ruginie la gratiile Iadului.

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

Lupte-se fraţii, doboare-se,

Fii din surori păteze rudenii;

…………………………………

…………………………………

Greu e pe lume, vast curvişag,

Topor-timp, sabie-timp, scuturi frânte,

Vânt-timp, lup-timp, curând lumea cade;

Nicicând nu s-or mai cruţa oamenii.

Repezi se mişcă fiii lui Mim, soarta

Se-aude în gama lui Gjallarhorn;

Heimdall zice tare, sus e cornul,

Frică tremură toţi pe căi de iad.

Tremură, se cutremură Yggdrasil

Din vechi limburi, se desface;

Othin ia seama la capul lui Mim,

Dar ruda lui Surt curând l-o ucide.

Cum o duc zeii? cum o duc elfii?

Jotunheim tot geme, zeii-s la sfat;

Piticii ţipă la uşi catapult’,

Meşteri pietrari: vreţi să aflaţi mai mult?

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

Hrym vine din răsărit cu scutul sus;

De mânioşi se strânge şarpele;

Se-nvârte pe unde, iar vulturul roş

Ciugule stârvuri ţipând; Naglfar e dus.

Vine pe mare din nord o corabie

Cu lume din Hel, la cârmă stă Loki;

După lup urmează oameni sălbatici,

Iar cu  ei merge fratele lui Byleist.

Surt vine din sud cu jalea armelor,

Soarele zeilor lucit-a din sabia-i;

Fărmate stânci, gigante scufundânde,

Mort cârd spre Hel, cerul răscruce.

Acum soseşte-n Hlin înc-un rănit

Când Othin tocmai se luptă cu lupul,

Iar ucigaşul lui Beli cată pe Surt,

Spre a se spulbera bucuria lui Frigg.

Apoi vine fiul lui Sigfather,

Vithar, la luptă cu lupul în spume;

Şi-nfige sabia-n fiu de uriaş

Până la inimă: tată răzbunat.

Vine încoace fiul lui Hlothyn,

Şarpele cască spre cerul de sus;

…………………………………

Contra şarpelui merge fiul lui Othin.

Furios bate paznicul pământului,

Toţi bărbaţii de pe acasă plece;

Nouă paşi întâmplă fiul lui Fjorgyn

Şi, ucis de şarpe, neînfricat zace.

Negru soare, pământ mării înec,

Stele de foc din cer se-nvârtejesc,

Crunt creşte boarea şi flama de viaţă,

Pân’ focul păşeşte şi peste cer.

Acum Garm urlă la Gnipahellir,

Cătuşe sar şi lupul fuge liber;

Ştiu multe şi mai mult pot vedea

Din soarta zeilor războinici.

Acum văd pământul din nou

Creşte verde tot din unde iar;

Cascade cad şi vultur zboară

Şi prinde peşte pe sub stânci.

Zeii din Ithavoll se strâng preună,

Vorbesc de încercuitorul terrei,

În minte cheamă  trecutul măreţ,

Vechi rune-ale Domnului Zeilor.

În rară frumuseţe iară

Table de aur se nalţă din iarbă,

Ce zeii le-avură în zile duse,

……………………….

Nesemănate câmpuri dau rod copt,

De bine-s boli, iar Baldr se întoarce;

Baldr şi Hoth în al lui Hropt dom-lupt’,

Şi tarii zei:vreţi să aflaţi mai mult?

Ca soarele mai drag văd domul

Cu aur coperit, pe Gimle stând;

Domnii dreptăţii locuiască-l

Şi fericire-n veci să aibă.

Suie să ţină întreaga putere

Atotputernic domn stăpân a toate

………………………………….

………………………………….

Din jos balaur negru se iveşte,

Nithogg zburând din Nithafjoll;

Trupuri de oameni duce pe aripi

Şarpele: dar acum şi eu apun.

Tulsidas (1497/1532]–1623)

 

Hanuman Chalisa

închinare lui Rama prin Rama suntem neatinşi de tină

fără Rama sălaşul stăpânul universului unde am poposi

cât vor exista munţii şi vor curge râurile

tot atâta vreme Ramayana va dăinui

sri hanuman calisa

doha

la picioarele lotusului guru praful spălându-mi oglinda inimii

imn înalţ lui Sri Rama Chandra sfânt Rghu dând împătrite împliniri

neştiutor fiind rogu-te Hanuman fiu al lui Pavan

fă-mă tare cu minte nesărman

           jai Hanuman ocean bun de har

jai domn maimuţelor cânt tropar (1)

sol prea puternic lui Rama

Ajnani Pavan ţi-s tata mama (2)

Mahavira fulger luminatului

misttuie bezna păcatului (3)

frumos te-arăţi în aur viu

păr creţ urechi de bidiviu (4)

fulger porţi şi steag în vânt

pe umăr cu fir munja sfânt (5)

Shankara reîncarnat din Kesari

lumea te laudă la fruntarii (6)

totvăzător curat înţelept

lui Rama stai de-a dreapta drept (7)

te afunzi în rugăciuni cu inima

Rama Sita Lakshman a psalmodia (8)

spăsit în faţa mamei Sita dinadins

făcut în gripsor Lanka ai aprins (9)

în uriaşa-ţi făţişare

gripsori fărâmi lui Rama chemare (10)

cu ierburi sanjivani lui Lakshman dai viaţă

Sri Rama bucuros re ia în braţă (11)

Rama grăit-a cum precum Bharata

frate-i eşti şi te-a lăudat (12)

domnul lui Lakshmi te-a îmbrăţişat

zicând Shesnaga slava ţi-a cântat (13)

şi Sanaka Brahma aurori

Narada Sarada ţi-s lăudători (14)

şi mai şi poeţii însuşi Yama

Kubera Digapala îţi dau seama (15)

îi redai lui Sugriva coroana

cum binecuvântă Sri Rama (16)

la sfatu-ţi Vibhishana rege

se primi în Lanka după lege (17)

soare-ai înghiţit din nesfârşire

ca pe o poamă cu îndulcire (18)

în gâtlej cu inelul lui dumnezeu

oceanul l-ai sărit ca un smeu (19)

de dragul tău nici o piedică

pe lume nu ne împiedică (20)

spre Rama numai tu voie dai

eşti paznic domnului la rai (21)

cui dărui pavăza-ţi ferice

că nici o frică va să-l strice (22)

când urli tremură trei glii

tăria singur ţi-o ţii (23)

duhuri rele n-aduc smântă

domn Mahavira cui rugi îţi cântă (24)

lui Hanuman cel rugător

se vindecă de boală şi de dor (25)

cu Hanuman în inimă şi gând

necazurile pier pe rând (26)

Sri Rama e stăpân pe fire

ci tu i-ai împlinit menire (27)

cui îi plineşti o dorinţă

rodeşte a sa fiinţă (28)

în patru yugas ţie mărire

cum străluceşti în nesfârşire (29)

tu Mahavira drag lui Rama

ţii sfinţi în gripsori dai iama (30)

opt siddhi şi nouă nidhi îmbii

mamei Janaki cuvântul îl ţii (31)

Rama ambrozie tu oştean

domnului Raghupati an d’an (32)

la Rama ajung de-ţi cânt numele

vieţile nemaisuferindu-mi-le (33)

de pe tărâmul lu Sri Rama în cânt

preamărindu-l viu iar pe pământ (34)

nu-i doară pe alţi zei ci slujind

lui Hanuman nu mai ai jind (36)

jai jai jai Hanuman milos fi-mi

învăţător din dumnezeimi (37)

se mântuie se binecuvântă

cine de o sută de ani ruga asta o cântă (38)

citind lui Hanuman patruzeci

domnul îţi ia necazul pe veci (39)

Tulsidas lui Hari închini-mă

o Hanuman veşnic în inimă (40)

doha

o Sri Hanuman fiu al lui Pavan inimii ursită

cu Sri Rama Lakshmana şi Sita

 

 

 

Torquato Tasso (1544 – 1595)

                   Moartea  Clorindei 

     (Tancredi și Clorinda)

 

Ci iată ora fatală de-acum va să cadă

când viața Clorindei sfârșitul și-l dete.

Cruciatul în pieptu-i împunge spadă

ce se cufundă în sânge sorbindu-l cu sete;

și vesta , care e vag vătuită cu aur, fadă,

fragezii sâni i-i constrânge, și-s cete

nelegiuiții caldului râu. Pe ea o apucă

dorul de el, îi lipsește, pe stinsă ducă.

 

După victoria lui și cruda  înjunghiere,

virgina, amenințând, îndeamnă blesteme.
Ea, prăbușindu-se, voce pierdută-n durere,
în tremur, rostește cuvinte extreme;
cuvintele noului spirit, prospere,
spirit de crez, caritate, ce să întreme:
virtuți ale Domnului date nainte,
vie rebelă, în moarte cuminte.

 

 

– Prietene, învins-ai: eu te iert…
Mă iartă și tu, trup nimic nu pavă,
sufletul da; deh! Rogu-te, alert,

botează-mă, spălând orice otravă. –

Răsună-n ceste voci concert,
un nu știu ce, armonie suavă

Care în inimă amoarte orice silă

și lacrimile-n ochi curaj instilă.

 

 

Departe mai  apoi într-un sân de munte
se revărsa murmurând un rîu  subțire.
El îl zărise și coiful își umple din unde,
și întristat s-a întors la pioasa zidire.

Mâna îi tremură, când frântă frunte
nedeslușită încă își face ivire.
O vede-o recunoște și se încredință
mut, țeapăn. Ah vedere! Ah cunoștință!

 

Ea n-a murit încă, virtuțile-i  rază

în clipă-i stau inimii temnicer,
și ținându-și suflarea să-și dea, viază 

în susurul vieții străpunșilor cu fier.
Pe când sunetul sacrelor gândiri încetează
transmutată  surîs-a  spre cavaler;
și-n actul muririi, veselă vivace,
Pare a zice:  “crapă cerul, merg în pace.”

 

 

Fața albă îi e presărată de paloare,
precum crinii mixați cu violete,
și ochii la cer ațintiți, în revelare,
par cerul și soarele piete;
cu mâna goală rece-n ridicare,

spre cavaler, în loc de versete,

dă legământ de pace. Astfel pleacă

frumoasa doamnă, doarme parcă.

 

 

 

 

Luis de Góngora (1561-1627)

 

Solitudini

 

 Ducelui de Béjar

 

Pașii-s un pelerin, rătăcitor,
Câte versete-mi dictă dulce  Muză
În singurătate confuză,
Pierdute unele, altele inspirate.

 

 

Ori tu cel de venali împiedicat

– Ziduri de brad, diamante crenelurilor -,

Crestele Bates de zăpadă armate

Giganți de cristal temuți de cer,

Unde cornul, de ecou repetat,

Fiare expune, ce, pe planșeu mizer,

morți termeni cer disforme –

coral spumos a da la Torme!

 

 

Trageți în frasin al cărui oțel
Asudînd sânge, iute  să străvadă
Purpură prin zăpadă;
Și, precum vânătorul dă apel,
Asprului stejar, pinului  ridicat
– Émuli vivanți la osânde –
Formidabilele orânde
Osul chiar printre săruturi, tăiat,

Lucindul corn al lăncii tale,
– Or sacrul stejarului supleator
Augustul baldachin, sau fuente
Înaltul fronton, majestuoso
Scaunul Deității tale cruce -,
O  iluminat Duce!
A voastră oboseală își temperează valurile ardente,
Și, să se odihnească membrii tăi, jos
Pajiște ierboasă, nu-n hău,
Calcă un picior, e de stat,
Pașii lor rătăcitori au votat
Realul lanț al scutului tău.

 

 

Onoare suavă, generos halou,
Libertate, de Fortuna persecutată;
Că pietatea  ta recunoscătore, Euterpe, ni-e dată,
A fi lira dulce a melodiosului tău cânt,

Atunci când Faima nu trompa sa  în vânt.

 

 

Rabindranath Tagore (1861 –  1941)

 

 

Copilul

 

 

noaptea dar noaptea e întrebarea

nici un răspuns

dar timpul prin labirint orbecăie neştiutor de cale ori noimă

în vale întunericul holbează stinse orbitele unui gigant

norii-coşmar înşbuşă cerul

umbre masive leapădă trupurile nopţii

cum capătă-scapătă-n zare lugubrul licăr

să fie oare un ultimatum de stea stinsă

ori foamea în rărunchi lingând cerul

 delirant de sălbatice lucruri

zgomote cu gramatică de zbieret

cuvinte desfigurate de sens

refuz împotriviri nerodnicii de-o viaţă

prăpăstioase rovine de fală risipitoare

fragmente de punţi peste uitarea curentului scurs

altare fără zei adăpostind reptile

trepte de marmură spre beznă

vorbe de clacă şi omor toacă bolta

înfiorând şirul oaselor insomnioase

din ce disperate potopuri

bubuie în pereţii grotei

din ce fanatice hule

ănvârtejesc vaerul incantaţiilor

va fi strigând în ei străvechiul codru

bolborosind foc-fum de ultim suicid într-o doară

horcăieli de paralitice adunături sub bici de lunatici

orbi şi surzi

subt trăznetul terorii şerpuie un susur secret

bulbuci de nămol vulcanic

amestec de sinistre şoapte rumori turnătorii şuierele

deriziunii

lumea vagă strânsă acolo seamănă foilor sfâşiate dintr-o epopee

cum bâşbâie în grupuri ori singuri făclia le tatuează

feţele cu vergi de tipare ale înspăimântării

brusc suspicioşi maniacii se încaieră cu descreieraţii

încingând în nediscriminată hărmălaie o bătălie

din munte în munte ecou

femeile îşi bocesc

plozii lepădaţi în sălbăticie

veşnic nelimpezi potrivnicelor cărări

lascivi de râs în poftă porcii

vădesc doar zgârci

ca pentru nici o întâmplare

colo pe creştet de plai

omul-crez în zăpezii tăceri

scormone zării semn de lumină

la norii mai deşi păsări de noapte zburătăcite

strigă şi el fraţilor

nu prididiţi mare e omul

nici când băgat în seamă însă

cum bruta se poartă azi şi mâine iar bunătatea în adânc întuneric mâhneşte

când torturaţi şi sângerând strigă şi ei frate unde eşti

răspunsul se aude sunt cu voi

dar ei nu pot vedea în întuneric

şi li se pare doar vocea propriului lor dor disperat

că oamenii sunt condamnaţi pe vecie să lupte cu strigoi

în nesfârşit deşert de mutuală sfârtecare

norii se duc luceafărul răsare în est

răsuflă uşurată inima pământului

murmur de frunze la mijloc de codru des cântecul primei păsări

e timpul rosteşte omul crez

timpul pentru

pentru drum

stau chibzuiesc nu înţeleg

parcă dorurile totuşi le-ar vorbi

ancora zorilor se adânceşte în glie

viaţa răsare în rădăcinile tuturor lucrurilor

pe drumul împlinirii şopteşte cine ştie de unde un glas

rostit din gură în gură

cuvântul creşte înţeles

bărbaţii ridică faţa se uită

femeile mişcă braţele cuviincios

copiii bat din palme râzând

soarele dintâi ghirlandă de aur pe fruntea omului-crez

iar toţi îl aclamă frate bună venire

se adună din ce în ce oameni de pretutindeni

de peste mări şi munţi pustiuri necălcate

din valea Nilului şi de pe malurile

Gangelui

din nalturile scufundate-n nea ale Tibetului

din ziduri de cetăţi înturnurate

din bezna dens încâlcită a sălbăticiei

pe jos călare pe cămile pe cai şi elefanţi

în care cu flamuri înstelând norii zorilor

preoţi de toate credinţele ard smirnă psalmodiind versuri de plecare

monarmărşăluiesc în fruntea oştirilor lor

lănci lucind în soare tobe bubuind

cerşetori trenţăroşi curteni cu pompă de podoabe

juni ştiutori dascăli bătrâni de carte se prind în gloată

femei în cânt şi râs

mame fecioare mirese

cu ofrande de flori şi rod

cocă de santal şi apă înmiresmată

printre ele saltă şi curva

ţipător înfluturată

tainic bârfa otrăveşte fântâna

de simpatie omenească

ruptul şi cârpitul zboară în pleavă cu orbul şi chiorul

pierdutul hoţul negustorul proprului dumnezeu

pe profit cu mimă sfântă

împlinire

nu au curaj să vorbească tare

omul-crez trece poteci de nemiloase cremeni

nisipuri de flagel strungi de prăpăstii împietrite

îl urmează cel tare cel slab cel bătrân cel tânăr

regii ţărmurilor plugarii ţarinei

obosesc îi dor picioarele se înfurie intră la bănuieli

întreabă la fiece târâş

cât de departe e capătul

omul-crez răspunde la cânt

ei se încruntă strâng pumnul nu se lasă

încă împinşi de mişcătoarea masă în pre-

siune şi nedesluşită speranţă

dorm scurt îşi retează odihna

se joacă în picioare în viteză

se tot tem a nu întârzia dinaintea norocului

în urma norocoşilor

zilele trec

zări mişcătoare întru orb licăr se ademenesc

până cad bolnavi

negri la faţă blestemă din ce în ce

e noapte

drumeţii îşi aştern rogojinile sub cipacul de banyan

o rafală de vânt stinge lampa

noapte groasă somn de comă

cineva ridicându-se din mulţime arată ameninţător cu degetul către conducător

ne-ai înşelat profet mincinos

strigăt din gură în gură

femei şuieră ură bărbaţi urlă

până la urmă un îndrăzneţ îl păleşte

nu-i văd faţa peste el în furia distrugerii

îl pălesc până-l lasă lat la pământ fără viaţă

noaptea e calmă cascadele unduie liniştea departelui

pluteşte un suflu de iasomie în aer

drumeţii se înfricoşează

femeile încep să ţipe bărbaţii în  agonia nimicniciei

le strigă să tacă

jigodiile lătrând sunt zvârlite în liniştea spartă de gemete

în noaptea parcă nesfârşită bărbaţii şi femeile

caută printre ei ispaşă

ţipă înjură manevrând pregătite cuţite până ce

întunericul păleşte zorile se revarsă pe piscuri de munţi

se potolesc respiră greu cu ochii

la cel ce zace mort

femeile bocesc bărbaţii îşi feresc faţa

unii se strecoară neobservaţi

încă înlănţuiţi de crima lor cu victima

răscolit se întreabă

cine o să ne arate drumul

bătrânul om din est îşi lasă capul zicând

victima

rămân în pace şi tăcere

mai zice bătrânul

l-am refuzat din îndoială l-am ucis din furie

acum îl vom accepta din iubire

pentru că în moartea-i el trăieşte în viaţa fiecăruia dintre noi

marea victimă

şi toţi în picioare îşi unesc vocile cântând

victorie

victorie

la drum cheamă cel tânăr

la iubire putere cunoaştere îndestulare

ţipă toţi exultant într-o cascadă-trăznet de voci

nu înţeleg la fel dar impulsul le e unul

mişcătoarea confluenţă a voinţelor peste moarte şi dezastru

nu mai întreabă despre drum

dubii nu la mai umflă mintea

picioarele nu le mai ologesc

spiritul conducătorului îi însoţeşte

acum şi după şi mereu

conducătorul ce-a trecut moarte şi toate limitele

călătoresc peste câmpii însămânţate

peste grânare în seceriş

în lung de glii sterpe sălaş de foame

schelete strigând să se întoarcă în carnea lor

trec prin oraşe populate în zumzet vital

prin mută dezolare în braţele ruinelor

colibe dezbrăcaţilor necuraţilor

batjocură de casă celor fără acoperiş

călătoresc lungi ore-n zi de vară

iar când lumina se topeşte-n seară îl

întreabă pe cititorul în cer

frate se află acolo turnul speranţei şi păcii noastre de pe urmă

înţeleptul clatină capul zicând

se află ultimul nor în stingere al amurgului

prieteni exhortează cel tânăr nu vă opriţi

prin oarbă noapte să luăm împărăţia de lumină vie

merg prin întuneric

drumul pare a-şi cunoaşte propriul înţeles

şi praful pe sub tălpi grăieşte direcţia

stelele cereşti drumeţi cântă coruri tăcute

mişcaţi-vă camarazi

în aer pluteşte vocea conducătorului

ţinta e pe-aproape

lunecă zorii pe frunzele înrourate ale pădurii

cititorul în cer strigă

prieteni am venit

se opresc şi iau seama în jur

în două părţi de drum bob copt până-n zare

aur laur răspunsul gliei către lumina zorilor

lin curge valul vieţii de toate zilele

între satul de sub deal şi cel de pe malul râului

roata olarului zbârnâie tăietorul cară lemne în târg

ciurdarul mână ciurda la păşune

femeia cu ulcior pe creştet se leagănă lângă fântână

ci unde e castelul regelui mina de aur secretul tom al vrăjii

cel ce pricepe a iubirii ultimă înţelepciune

stelele nu pot fi greşite asigură cititorul cerului

semnalul lor arată spre locul acela

şi reverent păşeşte spre un izvor din drum

din care apa vălureşte o lumină lichidă

asemeni dimineţii amestecate în cor de lacrimi şi surâsuri

aproape dumbrava de palmieri înconjuraţi de o stranie linişte la poarta

bordeiului coperit cu paie stă poetul neştiutului ţărm şi cântă

mamă deschide poarta

poarta se deschide

mama într-o iesle stă cu copilul în poală

cum stă aurora cu luceafărul

raza dimineţii aşteptând afară lunecă pe

creştetul copilului

poetul îşi înstrună lăuta cântând

victorie omului noului-născut mereu-viului

îngenunche regele-cerşetorul-sfântul-păcătosul-

înţeleptul-nebunul strigând

victorie omului noului-născut mereu-viului

bătrânul din est murmură sieşi

văzut-am

 

 

Ezra Pound (1885-1972)

 

Alchimistul

 

Intonație întru Transmutația Metalelor

Navigați pe Claustra, Aelis, Azalais,
Așa cum vă mișcați printre copaci luminoși ;
Așa cum vocile voastre, sub pinii Paradisului,

Scot un sunet clar,
Navigați pe Claustra, Aelis, Azalais,
Raimona, Tibors, Berangere,
Dedesubtul întunecatei clipiri a cerului;
Sub noapte, gâtul de păun
Aduce coajă de culoarea șofranului,
Aduce aur roșu de arțar,
Aduce lumina mesteacănul în toamnă
Mirals, Cembelins, Audiarda,
Amintiți-vă acest foc.

Elain, Tireis, Alcmena
“Mid foșnet de argint de grâu,
Agradiva, Anhes, Ardenca,
Din lac de culoarea prune, în nemișcare,
Din coloranții topite ale apei
Aduce natura lustruită a focului;
Berseis, Lianor, Loica,
De pe pământ larg și de măsline,
Din plopii plângând chihlimbar lor,
Prin flacăra luminoasă a torței de pescuit
Amintiți-vă acest foc.

Elain, Tireis, Alcmena,

În mijlocul argintlui foșnitor al grâului,
Agradiva, Anhes, Ardenca,
Din lacul de culoarea prunei, în liniște,
Din coloranții topiți ai apei
Aduceți lucia natură a focului;
Briseis, Lianor, Loica,
Din vast pământ întins și măslin,
Din plopi plângându-și ambra,
Prin strălucita flamă a torței pescărești
Amintiți-vă acest foc.

Midonz, cu aurul soarelui, frunza de plop,
prin lumina de chihlimbar,
Midonz, fiica soarelui, trunchi al copacului, argint al
frunzei, lumina galbenului de chihlimbar,
Midonz, dar al lui Dumnezeu, darul luminii, darul
chihlimbarului de soare,
Dă lumină metalului.
Anhes de Rocacoart, Ardenca, Aemelis,
De la puterea  ierbii,
Din albul viu în sămânță,
Din căldura mugurului,
Din arama frunzei în toamnă,
Din bronzul arțarului, din seva
crengii;

Lianor, loanna, Loica,
Prin agitația solzului,
Prin păstrăvul  adormit în gri-verdele apei;
Vanna, Mandetta, Viera, Alodetta, Picarda, Manuela
Din luciul roșu al aramei,
Ysaut, Ydone, foșnet ușor de frunze,
Vierna, Jocelynn, îndrăzneți la spirtoase,
Prin oglinda cuprului lustruit,
O, Regina Chiparosului,
Din Erebus, platitudinea  întinderii,
Respirație întinsă sub lume:

Afară din Erebus, din resturi  plate ale aerului, zăcând dedesubtul
lumii;

Din brună frunză-brună incoloră
Aduceți recele imperceptibil.
Elain, Tireis, Alcmena,
Liniștiți acest metal!
Lăsați manii să-și pună teroarea de-o parte, afară
corpurile lor apoase de foc.
Lăsați-i să-și asume corpuri de agat albe ca laptele.
Lăsați-i să atragă împreună oasele metalului.
Selvaggia, Guiscarda, Mandetta,
Fulgi de ploaie de aur pe apă
Azur și argint fulguind din apă  ,
Alcyon, Phaetona, Alcmena,
Paloarea argintului, luciul palid al Latonei,
Prin ele, din roua malvolentă
Păziți  alambicul.
Elain, Tireis, Allodetta
Liniștiți metalul acesta.

 

 

 

„Pentru cei mai mulți dintre noi marele pericol nu este că țintim prea sus și nu reușim, dar că țintim prea jos și reușim.”

 – Michelangelo

 

   Unitatea, definită ca numărul unu, ca însușire a tot ce constituie un întreg indivizibil, are și înțelesul de unire, solidaritate, armonie, realizată prin dorință și atracție. Unitatea este dorită deoarece ea determină un climat favorabil liniștirii sufletelor și face loc iubirii între oameni. Când dispare unitatea, dispare și armonia dintre oameni. Ei încep să nu se mai înțeleagă, se dușmănesc în loc să se respecte, liantul existent al sentimentului de iubire dispare, se produce acea numită învrăjbire. Armonia îi unește pe oameni, dezbinarea îi separă, anihilează forța de coeziune care i-a unit cândva. Se ivesc certuri, conflicte, totul pare a nu avea rezolvare. Sensibilitatea oamenilor dispare treptat sau dintr-o dată, apar judecățile dure, confuzii ale rațiunii. Oamenii se înrăiesc, rolul inimii de a vedea ceea ce unește este estompat, iar mintea nu este capabilă de acest lucru. Dacă sentimentul patriotic pe care îl are fiecare om – gradat funcție de sensibilitate și cunoaștere – este afirmat de cineva, acel om nu mai prezintă încredere pentru mulți, începe să fie ironizat, criticat. Este etichetat ca nesincer sau interesat. Dacă te referi la neam ești cotat naționalist, ca și cum nu ai avea dreptul să vorbești de neamul tău. Mândriei apartenenței la un neam i se alătură imediat ura sau disprețul față de alte neamuri. Deși definirea națiunii, neam, popor este una controversată la ora actuală, cred că trebuie să ținem seamă de spusele unui mare teolog al țării noastre: „Națiunile sunt entități voite de Dumnezeu”. Și poate că, în final, după diferitele „formule” găsite și aplicate de „marii” acestei lumi, va fi să fie conform voii Lui.

   Totuși, să ne întrebăm de ce am devenit dispuși a gândi și a face rău? Filozoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995) susținea că omul este bun de la natură, că el își reglează relațiile cu semenii, identificându-se pe sine însuși cu ceilalți și astfel comportamentul său va fi unul deschis către celălalt, iar interesul propriu nu va avea întâietate în dauna prosperității comune, a tuturor. Levinas a gândit asemenea lui Jean Jacques Rousseau (1712-1778) care spunea că natura l-a creat pe om bun și numai societatea îi pervertește comportamentul. Românul Petre Țuțea era și el de părere că omul se naște bun. Cu înțelepciunea-i și umorul delicat, spunea: „Eu cred că omul este făcut de Dumnezeu și cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul este făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui”. Iar când se pune întrebarea: de ce totuși într-o societate pervertită, există unii care se comportă corect și blând, și rămân oameni buni?, li se poate răspunde că acei oameni păstrează în sufletele lor credința în Divinitate, cunosc legile morale, țin cont de ele și se comportă ca atare.

   Filozoful, istoricul, scriitorul american Will Durant (1885-1981) istorisind civilizațiile, spunea că „o civilizație se naște acolo unde sfârșește haosul și nesiguranța”. Și atunci se pune întrebarea: când se va sfârși acest haos, această nesiguranță în care ne aflăm? Anumite interese, mai cu seamă cele materiale dezbină pe oameni, dezbină popoare, lăcomia dezlănțuită nu cunoaște limite, ea este asemenea unui microb ce se înmulțește și domină aproape întreaga planetă. Acești microbi – banii – populează sufletul și mintea, creează veritabilul „super-organism” – lăcomia. Da, se poate spune că „microbul banului”, prin consecințele lui, a dus la apariția crizei civilizației contemporane cu multe „ramificații”, și la confuzii de natură ideologică.

   Omenirea, în prezent, este dezechilibrată, dezbinată, unitatea s-a rupt în fâșii mari, asemenea unei pânze care învelea cândva oamenii de pe această planetă și-i proteja. Oamenii sunt derutați, de cele mai multe ori prost informați, se fac confuzii și slăbesc viziunile proprii dobândite cu atâta voință pentru unitatea din interiorul, dar și din exteriorul nostru. Oamenii au devenit egoiști, materialismul le întunecă mințile și perspectivele, răul se extinde, tulbură spiritele și creează grave neînțelegeri.

   Starețul Tadei (1914-2003), unul dintre cei mai mari duhovnici ai Serbiei, de origine română, referindu-se la țara noastră, amintea cuvintele pictorului Nicolae Grigorescu care îi relata scriitorului Alexandru Vlahuță, pe la sfârșitul lunii ianuarie, anul 1859: „ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus șaua pe cal și fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părțile. Își ieșeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrățișau și încingeau hora în mijlocul drumului. Și era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai sta cineva în casă? Văzut-am bătrâni care plângeau de bucurie”, întrebându-se, în continuare, așa cum ne întrebăm și noi acum: „Ce se întâmplă în sufletele noastre?… Mai lăcrimează careva dintre noi, gândind la împlinirea unui ideal? Ne îmbrățișăm, ne mai prindem în hore sărbătorind unirea? Dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul sfânt și mare al unității?”. Și încă un adevăr spus: „dacă politicienii ar fi toți într-un cuget, oamenii nu ar mai fi dezbinați”.

   Necredința, ura, orgoliile ne dezbină și ne fac să nu mai putem fi uniți prin ideal și credință. Mihai Eminescu – cea mai importantă voce poetică din literatura română – și să nu uităm că fiecare țară își are vocea ei poetică remarcabilă –, spunea, că nu e  român cel ce combate „Biserica și ritualele ei”. Și mai scria Eminescu, iubindu-și Patria: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, / Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? / Braţele nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ţi mare, mare viitor…”

   Amintesc și frumoasele cuvinte ale lui Julien Green (1900-1998), american născut la Paris, scrise despre țara sa de origine: „Stăteam nemișcat. Am auzit un zgomot de mașină, ca palpitațiile unei inimi uriașe, și, cu fața la perete, am început să ascult zgomotul în timp ce vasul ieșea din port. Ceva în mine măsura distanța care se căsca între noi, din ce în ce mai mare, și m-am gândit la tine, America mea.”

   Istoricul Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească tărâmurile și oamenii”, iar scriitorul Mihail Sadoveanu arăta că „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenția că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”.

  Unitatea poporului român, de câte ori s-a dovedit a fi existat, s-a bazat pe unitatea de ideal și credință. Părintele Tadei amintea: „În grădina Ghetsimani El s-a rugat pentru unitatea celor ce vor crede în El. Nu a impus-o, nu a poruncit-o, ci s-a rugat pentru ea, recunoscând astfel că va fi cea mai anevoioasă aspirație pe care oamenii trebuie s-o înfăptuiască…”.

   Trăim într-o vreme cu situații complicate, vectori neclari schițați la niveluri superioare coboară până la individ, unde totul se dispersează și individul se izolează. Chiar dacă a avut cândva un ideal, de unul singur idealul este greu de realizat, oamenii au nevoie unul de altul, popoarele au nevoie unele de altele, numai uniți pot avea rezultate mulțumitoare, de ordin material și spiritual. Încurajator este faptul că nici un om nu este singur, nici un popor nu este singurul, ceeace avem noi, în mare parte au și alții, chiar dacă ne sunt departe, o coeziune sufletească există și ea nu trebuie neglijată. Este adevărat că mulți se conectează la internet, dar nu se conectează unul cu altul – face to face –, pentru a ne pune toate simțurile în rezonanță, a ne ajuta să clădim un ideal clar, sincer, trainic, care să ne fericească viața. Este totuși un dar al civilizației, un pas făcut înainte, de care trebuie să beneficiem. Trist este că am auzit voci ale unor intelectuali de seamă care exprimau nonsensul vieții. Îndemn la dezarmarea ființei?

   Am mai spus că natura ne oferă exemple de armonie, echilibru. Omul, cu natura sa egoistă adunând mai mult decât îi este necesar pentru existență, a violat această armonie și în cele din urmă s-a ajuns la criză.

   Dar, știut este că în viața omului lucrurile se desfășoară pe baza principiului luptei contrariilor și deci, după rău urmează binele, după insucces – succesul ș.a.m.d., și, în acest mod  se continuă lupta vieții. După criză omul va fi nevoit să lupte și va ajunge din nou la armonie. Trebuie doar ca cineva s-o gândească. Trebuie să existe minți care pot întrevedea soluțiile ieșirii din criza în care suntem în prezent, haosul – conceput ca lipsă a ordinii, armoniei, înțelepciunii și frumuseții.

   În zadar unii preconizează războaie cumplite, prezic că „țările învingătoare vor începe noi dominări și înrobiri ale altor popoare, că prostia omenească va rămâne neschimbată; nedreptatea și masacrele vor continua la nesfârșit. După război creșterea bruscă a populației va constitui un pericol pentru specia umană; sectele și partidele vor reprezenta un pericol pentru statele democratice; fanatismul religios și politic va face noi victime după război etc”. De ce să înrăutățim situația și mai mult cu aceste judecăți diabolice? De ce să nu credem că omul va începe să simtă că poate echilibra forțele egoiste cu cele altruiste? De acord că adevărul nu trebuie ascuns ci recunoscut, dar fiecare să ajute cum poate la găsirea unor măsuri pentru remedierea situației de criză, fie ea de orice tip. Poate criza prin care trecem ne va duce spre o lume pe care sufletele noastre o doresc, la o conexiune generală, întrucât puterea celor mulți, întotdeauna se însumează.

   Solidaritatea și coeziunea socială depind de valorile care ne unesc, de spiritualitatea care ne definește. Acest fond sufletesc comun nu poate veni decât din educație și cultură. Mințile vor putea aborda problemele complicate ale acestei lumi, vor putea vedea bine realitatea și vor putea prevedea un viitor fericit pentru omenire. Dacă vor fi minți diabolice, lumea va decădea mai jos de pragul la care a ajuns și nu ne dorim acest lucru. Orice om normal nu-și poate dori decăderea.

   În prezent există o jenantă confuzie a valorilor spirituale. Se simte însă o revenire. Începe să se înțeleagă că Religia transformă un popor într-o masă de oameni culți, care înțeleg că natura există ca întreg, ca unitate reală, absolută, supranaturală, oglindită multiform ca întreg, Dumnezeu fiind unitatea reală și nepieritoare. Unul există în culmea universului, „este viu, este fecund; el participă la toate lucrurile, așa cum toate lucrurile participă la el; el coboară în multiplicitate, așa cum multiplicitatea se ridică la unitate; și această unitate multiplă este adevăratul Dumnezeu și această multiplicitate este adevărata lume”.

   Scriitorul englez Gilbert Chesterton (1874-1936), apologet al creștinismului, spunea: „Pericolul în cazul necredincioșilor nu este că ei nu vor mai crede în nimic, pericolul este că vor fi dispuși să creadă orice”, și în zilele noastre s-a adeverit acest pericol.

   Arhim. Mihail Daniliuc – egumenul Schitului Vovidenia-Neamț, preciza că „Unitatea poporului nostru rezultă, în primul rând, din unitatea de credință”. El spunea că unirea românilor s-a făcut deoarece au fost condițiile externe favorabile, dar, în primul rând unitatea credinței i-a făcut să-și dorească unitatea statală. De atunci „Societatea românească s-a fragmentat mereu, îndepărtându-se de Dumnezeu, consecințele nefaste se vădesc tot mai accentuat. Printre ele, se profilează clar perimarea simțământului național, patriotic. A ne iubi țara, neamul, sângele din care am răsărit, religia în care am crescut, par să nu mai constituie dezideratele de căpătâi ale fiecăruia dintre noi. Unitatea poporului nostru rezultă, în primul rând din unitatea de credință”.

   Viitorul nostru este legat „ombilical” de trecut și nu poate fi secționat. Zadarnică a fost încercarea unora! „Trecutul nu poate pieri, căci viitorul se va naște din el”, a spus-o scriitorul francez Anatole France.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

De la infiintare NATO „ii tine pe rusi la distanta, pe americani in Europa si pe germani subordonati“ / „to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down“. (Gen. Ismay, primul secretar NATO) In acest scop numai SUA au stationati 44.660 de militari in 174 de baze in Germania.

In vremea razboilui rece, anglo-americanii i-au atras pe vestgerman la hedonism si consumism, i-au facut grasi si impotenti (Churchill). Dupa retragerea Armatei Rosii, capitala revine la Berlin. Cancelara Angela Merkel, presedintele Joachim Gauck sunt educati in zona de ocupatie sovietica.

Dupa Cortina de Fier, reeducarea sovietica era brutala, usor de depasit dupa 1991, pe cand cea Made in USA e inca a tot prezenta, departe de a fi intaleasa si cu atat mai putin depasita de majoritatea inca grasa, impotenta si supraveghiata de o armata omiprezenta de sapte decenii. Celebrul plan criminal Morgenthau n-a fost pus in aplicare, pe cand cel de reeducare este actual.

Anglo-americanii submineza autoritatea barbatilor germani, prin faptul ca femeile, handicapatii, refugiatii etc. au mai multe drepturi. Scoliile, universitatiile sunt mediocre. Armata e de mercenari. Nemultumirea germanilor de rand, fara alternativa – „Alternativlos“ e cuvantul de ordine al d-nei Merkel -, e usor de intales. Dar de curand ei se confruntat si cu afro-asiaticii musulmani sau idolatrii, majoritatea barbati fara complexele reeducarii, situatia politica a luat o turnura neasteptata.

Germania d-nei Merkel trebuie sa faca fata invaziei islamice orchestrata de USA, nemultumirii din tara sa si a statelor UE, pentru a nu ajunge intr-o capcana similara celei din anii 1914 sau 1939, cand Perfidul Albion a reusit sa atraga Reich-ul II si III in razboaie sinucigase, care sa permita anglo-saxonilor stapanirea Europei si a lumi. SUA are 800 de baze in 80 de tari, inclusiv Romania.

Din nou, ca in vremea lui Wilhelm II sau Hitler, expansiunea economica trebuie subminta si pentru a nu ajunge pe picior de razboi ca predecesorii naivi, d-na Merkel refuza sa opuna rezistenta, obliga chiar tarile UE sa o urmeze, fara a le consulta, deschide neconditionat granitele, accepta nelimitat refugiati (care costa 100 miliarde euro), se ploconeste la Inalta Poarta, etc. Cu ce consecinte?

Criza a generat o Alternativa pentru Germania, AfD, care cere: opririrea invaziei, constructilor de moscheei, islamizarii; reevaluarea reeducarii anglo-mozaice (fara a pune la indoiala Holocaustul), personificata de generatia 1968, prima reeducata cu succes de USA; retragerea armatelor straine (britanicii se retrag in 2020); normalizarea relatiilor cu Rusa; reactivarea armatei traditionale; revenirea la  invatamantul performant; desfiintarea privilegiilor minoritatilor; o presa fara control.

AfD are deja 15-20%, mai mult in est decat in vest. Fara ipocrizia politic corecta, fara tabuuri in politica interna si externa, la alegerile parlamentare din anul viitor, se incheie era d-na Merkel, prima cancelara federala femeie, pregatita la scoala partidului unic marxist-leninist.

 

Prof. Dr. Viorel Roman

Consilier academic la Universitatea din Bremen

16 mai 2016

www.viorel-roman.ro

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/

 

 

Poezia diasporei

 

Vavila POPOVICI în cheia imponderabilă  a Visului

 

O mie și una de… povești, 2016*

 

Tu și eu

Tu – cufundat de dimineața până seara

în realul plin de stridențe

eu – pierdută în visul

plin de liniști, frumuseți și speranțe.

Tu – slujitor al zeului Timp,

eu – ieșită din timp, zburând ….

 

Iată un fragment din arta poetică a Vavilei Popovici, cheie înrourată a feminității care invocă Visul ca stare imponderabilă între real și ireal, între dual și trial, cum ar pune Popper și Konrad. EL și EA, întru revelație exitențială. Ampla antologie selectivă, O mie și una de… poeme, este parafrază a capodoperei universale O mie și una de nopți… cod universal al condiției bipolare umane… răsucind întrebarea A FI au A NU FI: între starea de veghe și cea de vis.

Erudiția poetesei românco – bucovinene trăitoare în exilul american… transpare când explicit, când inițiatic, cu o excelentă intuiție a noimei poieion, în limba românească.

Diaspora română de pretutindeni o poate revendica în pleiada de zestre semantică a cunoașterii prin revelație deopotrivă realistă și mistică.

Am avut onoarea de a-i prefața Antologia, una testamentară: susțin aidoma tradiției noastre poporane, că sufletul este asemenea mierlei albe din baladă, cuibărind unde îl duce vântul, însă neuitând a se întoarce acasă… Întreaga-i operă, nu doar cea poetică, asta probează. Iar în serenitatea dendrologică, EA este Floarea de Lotus…

Ci nu doar mierla, paserea sufletului din mitologia românilor, ci și Privighetoarea makedonskiană, (în realitate Privighetorul!, n)… sau Măiastra ( Arheopterix, Phoenix)  este cea care cântă, când „liliacul e-nflorit”… Vavila Popovici intuiește semnificația gemelară a sufletului … între starea imponderabilă și degravifiată dintre VEGHE și VIS.

Ci  pentru că  totul este ceea ce semnifică…, în poezie, necum ochii scoși ai privighetorii, spre a cânta crezând că e noapte, sau asasinul Ivan cel Groaznic, care scotea ochii arhitecților… eu țin cartea pe genunchi și EA pare o pasăre cu aripi deschise, gata din nou a-și lua zborul …, Eu – ieșită din timp, zburând”…

Într-adevăr,  din preaplin, sufletul nu decade în real, (ismul nici „socialist”, nici „capitalist”), EL fiind în Continuum Acum, Sofia – Fiul. În catedrala din auz, cum scrie Mircea Petean.

      Că dacă n-ar fi, nu s–ar povesti.

 

* ISBN 978-1-29-9070-0

 

Eugen Evu

 

 

Cum laudae

Vavila Popovici – Poezia suspinelor strigate și a străluminării

   Înnăscută la 24 ianuarie 1935, la Noua Suliță – Hotin, în Nordica Bucovină, azi Ucraina, o vom numi cetățean de onoare al Limbii Române așa cum o definea Mateevici, comoară, însă din adâncuri reîntrupată, șirag de piatră rară. Înșirte mărgărite…, la  venerabila vârstă a număratului d-sale an 80. Pentru Doamna Vavila Popovici, sper că evocarea mea nu e o impolitețe, ci un elogiu. Prezenta antologie lirică, în proprie selecție, are acel ultra – simț de inginerie a sufletului, cumva complementar specializării universitare, – Politehnica Iași, Borzești, Pitești…- în anii sinistrului experiment Pitești la sub-scară națională…

   Am citit doar o parte din cele 35 de cărți editate, după evadarea în exilul american, și această a 36-a sa carte este cumva magic încifrată în semnificația esențială a unui mare pre/destin dar și destin asumat cu o rară vocație. Dincoace de eseuri, teme filosofice, proze, Vavila Popovici ne este cea mai substanțial comunicabilă- cuminecabilă, prin Poezie. Nu atât cea dintre spaimă și vis, cum titrează undeva, ci din Dragostea mea cea mare…, a Suspinelor strigate!

    Sunt contra opiniei sintagmei stereotipice a dlui Nicolae Manolescu: o poezie corectă și cuminte, idem celei a dlui S. Bărbulescu, cum că Vavila Popovici ar fi o postmodernistă de factură romantică…

   Constanta ultra – empatică a liricii selective a V.P., este cea a vieții-de-vieți sau vârste Love Story, ca arderi și trans – focări  semantice, într-o admirabilă limbă românească, revelatorie prin metaforizare – transfigurare. Obsesia axiologică este cea a Timpului Eonic și decantării acestuia în cel al Trăirii – Mărturisirii. Această paradigmă o vom vedea și în scrierile filosofice, impregnate de aforisme, erudiție, contrapunctice marilor insomniaci cioranieni… Chiar moralismul catedric al d-sale, autentic, nu este distructiv – depresiv, ci unul apolinic. Metafora V.P. este a fulgerelor mentale, a conexiunilor afectelor de substrat psihomental revelatoriu, asocietiv… cosmic… Ținta de substrat a poeticei acesteia este una neo-testamentară, în sens arghezian – blagian, fără Bacovia… Evocările perioadelor traumatice, istorice, din anii stalinismului și totalitarismului postbelic sunt revelatoare în sensul unei verticalități ce este a marilor conștiințe de Sine.

   Poezia vârstei de mijloc trece inefabil în zonele nocturne ale Memoriei, străluminând metafizic… Poemele devin vase comunicante, clepsidre, metaforic zicând. Citind-o, între Ultima piruetă, Poemele iubirii, Cartea mamei, – feminism pur!- , Nopți albe, Vavila Popovici ne este cea aproape de departe, nu o poetă a Exilului, ci una a apartenenței la limba natală, prin trăinicia unui suflet generos, iubitor și neîngenuncheat de vitregiile istoriei alienante, demnă a dăinui prin Opera Sa, vezi site-ul 35 de cărți, ca un fagure!- în Pleiada Scriitorilor Români. Am scris acestea în dimineața de 26 dec. de Ziua Recunoștinței în U.S.A.

   Citiți și vă bucurați.

Eugen Evu

   Ampla retrospectivă a itinerariului liric ce inversează, magic, Timpul Eonic, macro-cosmic, reductiv micro-cosmic, al duratelor (vămilor) Vavilei Popovici, parafrazează, ingenios și tandru, capodopera Iubirii dintre Seherezada și regele Ei, O mie și una de nopți… Este noaptea lui Novalis, noaptea care de fapt naște Lumina și o întrupează virtual în hologramica rostuire hierofanică, a Poeziei ubicue, ca Sophie – Fiu, desculț prin semantice grădini…

… Vavila este imnică, psalmodică, divinatorie în accepție modernă, Poetul ( poetessa, Anima- Anymus), oferă cheia, ars-poetica sa, în fața Divinului Oglindariu din Logos- Logostea, explicit:

   Poetul spune, poetul tace, iubește, moare, ca Ecoul resorbit sieși!, de prea multă spunere, de prea multă tăcere, de prea mult A FI…

   Dinamica acestor broderii axiomatice, așadar, este a decantării prin enunț și lexic, a preaplinului prin empatie și deschidere (psihicul este un sistem bioenergetic deschis, n) și prin darurile harului – ființei (Haare, haare, n)… deschiderile sunt al unei manthre sincretice, prin simțuri: mintea (cogito), auzul, mâinile, mirosul, văzul… Iată cum arta poeziei redevine știință, auto-cunoaștere Socratiană, Poezia Vavilei este poeseică, ornamentică, a teandrei- triadei TANDREȚEI ancestrale. A FI – ul nu este Hamletian, nici Bacovian, ci vag eminescian, autumnal stării fiind totuși al latenței nadirului în chiar amurgul spectral violet, nu metafizic ci antimetafizic, poate Ptolomea ci nu antimetafizic, cum dixit Nichita Hristea Stănescu:

   NU! Nu iubesc a toamnei bizarerie, cerul înverșunat al zilelor ei, vântul, burnița, frigul, arborii dezgoliți, amorțiți, …în care dorm înghesuite, cărți, viori ( bacoviene, n.), piane…și sicrie.

   Parafrazicul lexical se re-substanțializează prin simpla rostire, reiterând ciclic un foarte pulsatoriu nerv al melosului nord-românesc, moștenit din sorgintea moldavă. Revelatorie, întreaga devenire și resorbție a iluminării enigmosfeerice, își murmură luminiscențele, fosforescențele, ca la Zoroastru… Îi dedic un distih spontan, pseudo haijinic:

   Bate vântul frunzele, și îți mușcă buzele…

Ne amintim, anamnezic că, in illo tempore, sub- telepatice, limba Poeziei / languaje- tanguaje,- a fost al Primordiei, deoarece / poeții, toți poeții, sunt un popor…(Lucian Blaga)… Numai că între timp, s-a ramificat în sanscrită, aramaică, …română… Poesia este facere, act feminin și hieroRgasmic, este talazică, este reflux al memoriei, este delir al subcuantelor, suspin …postnatal: Ne trezim ascultând glasul tăcerii, și nașterea poeziei.

   Astfel, efuziunile noastre se vor atenua…

În limbajul Inimii, se vor degravifia, vor redeveni Inefabil. Arderi fără fum, ale Ființei. Zoroastrice.

   Datările sunt borne, răbojuri, pe circularul aparent captiv spiralic… al Misterului că suntem… Vavila Popovici ne este dintre cele mai înminunate Voci ale Poeziei… atemporale. Cititorul și autoarea ne ierte prețiozitățile, ele fiind inspirate de chiar magnetismul subtil al unei poete deloc cuminte,  cum scrie Manolescu, dar CU MINTE, a unei opere recursive prin patos, la rațional. Arta cuvântului este și arma cuvântului, una melodiosă, plăcută Inimii. Rostire și altar al unei religii deopotrivă culturale.

 

În loc de postfață…

Față de numeroșii prestigioși referenți la opera Vavilei Popovici, dar și nedrepții care tac, mai ales asupra condiției din perioada de acasă, înainte de exil și apoi o viață de împatriere în Carolina de Nord, SUA, care nu i-a fost mamă vitregă, ar fi potrivit ceea ce eminenta Ana Blandiana a sintetizat privitor la propria-i poveste, încă în 1987, când am cunoscut-o la Deva. Atribuia atunci totul Norocului. Parafraza este scuzabilă și reciproc onorantă. Doar că norocul vine de la Nor și noroi, pe când vavilonianul verb vine de la Nord…și oleacă de la Villon… rietenii știu de ce.

    Tot ce povestesc s-a petrecut cu mai mulți ani în urmă, cu trei sau patru sau șapte, sau zece, într-un recent trecut destul de îndepărtat pentru a lăsa contururile să se irizeze în aureole și destul de apropiat pentru a păstra încă neatinse nuanțele… ,,Au fost călătorii fără somn și fără hiaturi, fără îndoială și fără saturație, adânci ca niște magazii nesfârșite de impresii… a căror golire durează infinit mai mult decât umplerea lor…”.

           ( Orașe de silabe, eseuri, Editura Sport Turism, 1987).

Patria Vavilei Popovici a fost și este Limba Română.

 

Eugen Evu