Cuvânt și iubire

Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication.

Question: Vous êtes née à Paris. Pouvez-vous m’en dire un peu plus sur votre famille?

Réponse: Je suis la plus jeune (avec un frère jumeau) d’une famille chrétienne de 6 enfants. J’ai reçu une éducation très stricte, mais mes parents nous ont donné le meilleur pour être heureux dans la vie: l’amour, la confiance en soi, la capacité de s’adapter, et l’indépendance.

Q: Qu’est ce qui vous a amenée à vous intéresser au journalisme? Qu’est ce qui a déclenché votre intérêt dans ce métier? Y a-t-il quelqu’un dans votre vie à l’époque qui vous a inspiré pour devenir journaliste?

R: Quand j’étais pré-ado dans les années 80, aux infos, on ne parlait que du Moyen-Orient (Liban, en 82 avec l’invasion des Israéliens, le conflit israélo-palestinien avec des prises d’otages, les détournements d’ avion, l’Iran en 81, etc). C’est à ce moment là que j’ai commencé à lire les journaux et écouter la radio. J’étais fascinée par toutes ces questions et voulais comprendre quelque chose ( ce qui est en fait impossible!). Je voulais être journaliste pour connaître et découvrir le monde et toucher moi même la réalité, sans intermédiaire entre l’ événement et moi. Je voulais faire l’expérience de vivre ce qui se passe dans le monde. Il était clair et naturel que je devais être journaliste. Puis j’ai commencé à me préparer. Par exemple, quand j’avais 15 ou 16 ans, j’enregistrais des bulletins entiers d’information de France-Info, dans ma chambre, j’écrivais tout cela sur un papier pour ensuite le dire avec un ton professionnel. Quelques années plus tard, sur les ondes, je réveillais du monde avec mes infos et mes interviews!

Q: Vous considérez-vous chanceuse?

R: Je dois dire qu’en général, j’ai été très chanceuse dans ma vie, non seulement parce que je suis née dans un pays magnifique et paisible (France) et dans une bonne famille, mais aussi parce que parfois, j’ai été au bon endroit au bon moment : d’ ailleurs, je dis souvent que la «chance» c’est, comme les tomates ça se cultive!. Je voulais être journaliste, car, pour moi, c’était une façon de vivre plusieurs vies en même temps! Faire des reportages sur d’autres pays ou personnes, était aussi une façon d’apprendre beaucoup! C’est également, une sorte de pouvoir, car ce que nous disons et rapportons et la manière dont nous le faisons, est important et peut influencer les gens. C’est pour cela que c’est aussi une grande responsabilité et une profession très sérieuse.

Q: En 1986, vous avez gagné un concours pour le bicentenaire de la Statue de la Liberté à New York. Pourquoi avez-vous gagné le concours? Comment cela s’est-il passé?

R: Un des grands moments de ma vie a été en 1986 quand j’ai représenté la jeunesse française à New York pour la réouverture de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. J’étais là parce que j’ai gagné un concours, grâce à mon père. Il m’a aidée à rédiger un très beau poème sur la liberté et je lui en suis toujours très reconnaissante. C’était tellement incroyable pour moi! J’ai rencontré de nombreuses personnalités aux Etats-Unis, et j’ai été un VIP pendant 15 jours. Je n’avais que 16 ans à cette époque. La Lecture du poème devant les caméras de télévision et les photographes s’est fait sans problème, heureusement que je ne suis pas timide!

Q: Comment cet événement a-t-il influencé votre décision de devenir journaliste?

R: Un an plus tard, j’ai passé une semaine à la station de radio française, RTL, avec tous les journalistes et les reporters. J’ai tout vu à propos des infos et du journalisme au cours de cette semaine, et plus que jamais, il était évident pour moi que je serais journaliste, mais j’étais encore trop jeune pour commencer!

Q: Parlez-moi des compétences et des aptitudes naturelles qui sont nécessaires pour être journaliste…

R: En ce qui concerne les compétences, je dirais la curiosité, dans le sens large du mot. Dans mon cas, mes amis et ma famille disaient toujours que j’avais le «cancer de la curiosité”! Un journaliste doit être ouvert et désireux de comprendre et d’expliquer tout. On ne peut pas être timide et il faut oser poser des questions qui peuvent embarrasser les gens, surtout les politiciens! J’étais connue à une certaine époque pour faire des interviews musclées! Souvent c’était comme un combat de mots entre mes interviewés et moi.

Q: Quand vous étiez au Liban, aviez-vous l’intention de retourner à Paris pour un Master en journalisme?

R: Le Liban a été ma première véritable expérience en tant que journaliste. J’étais très jeune alors (20 ans), et un peu novice. C’était pendant la guerre avec la Syrie (« la guerre de Libération »),le père du dictateur actuel, Haffez Al Assad, voulait en finir avec les chrétiens Libanais. Pour moi, le «spectacle» était incroyable, mais j’ai appris beaucoup de choses sur les êtres humains et leur capacité à être bon ou mauvais et à s’adapter à des situations extrêmes. C’était mieux que d’aller à l’université pour moi parce que c’était la vie réelle et concrète. J’ai eu de la chance parce que j’ai rencontré le général Michel Aoun, qui était premier ministre à ce moment. J’ai eu un entretien qui m’a donné une certaine notoriété parce que, ce qu’il a dit était un peu embarrassant pour la France, et François Mitterrand (le Président français à l’époque) a dû réagir. Les journalistes du monde entier ont parlé de cette interview! Quelques mois plus tard, conseillée par mon confrère et ami Christian Malard (France 3/CNN), je suis partie à Tunis, au siège de l’ OLP interviewer Yasser Arafat.

Q: Comment se sont passées ces deux heures d’entrevue avec Yasser Arafat à Tunis. En quelle année était-ce?

R: J’étais fascinée par cet homme et je voulais faire une interview. J’ai passé deux heures avec lui en pleine nuit. Pour des raisons de sécurité, l’OLP ne m’a pas dit, “Rendez-vous à telle adresse à telle heure”. J’ai dû rester dans mon hôtel et, plusieurs de ses collaborateurs sont venus me chercher, m’ont bandé les yeux et m’ont emmenée dans une maison. Une fois sur place bien sûr, j’ai pu enlever le bandeau!. Je dois dire que c était assez exotique pour moi! Ce fut un moment très intéressant, en 1990, quand Yasser Arafat a commencé à ne plus être un terroriste pour être un homme d’Etat, ayant des contacts directs mais secrets avec les Israéliens. Je lui ai posé beaucoup de questions, et à la fin, il a plaisanté et m’a demandé si je voulais l’épouser ! Dans les médias français, cet interview n’a pas été un grand succès, mais j’ai apprécié mon séjour à Tunis, la rencontre avec Arafat,et les nombreuses heures que j’ai passées avec ses conseillers à parler de ce conflit majeur.

Q: Dans une de nos conversations, vous avez mentionné que vous avez travaillé pour ” Radio Mont-Blanc “, près de Genève pendant six ans. Aussi, pendant ce temps, vous travailliez pour une télévision, (Canal C) faisant des interviews politiques.

R: J’ai rencontré un journaliste français très connu, (Jean-Pierre Elkabbach) pour lui demander comment planifier ma carrière en tant que journaliste. Il m’a dit d’aller d’abord en dehors de Paris, en province, pour apprendre et devenir un peu plus mature (je n’avais que 21 ans). Il m’a expliqué que c’était la meilleure école pour une jeune journaliste et c’est vrai ! Je suis donc allée en Haute-Savoie (près de Chamonix et Genève) et ai commencé à Radio Mont Blanc. J’avais aussi une émission mensuelle sur la chaîne de télévision «Canal C» avec des interviews de politiciens ou de gens célèbres, mais seulement sur leur vie privée. Après cela, j’ai décidé de quitter la France à nouveau. J’aime la France (pays fantastique), mais vivre dans différents pays me donne la possibilité de voir les choses sous des angles différents et de m’enrichir culturellement.

Q: Vous avez travaillé en Haïti à une station radio qui avait besoin d’un journaliste français. Avez-vous travaillé sur le terrain ou en studio?

R: “Radio Vision” 2000 de Port-au-Prince était à la recherche d’un journaliste français pour s’ occuper de l’ information et de la formation de leurs journalistes. Quand je suis arrivé là-bas, j’ai réalisé à quel point nous étions chanceux d’être né dans un pays libre où l’ on a tout ce que l’ on veut. Je suis resté travailler sur le terrain et en studio pendant un an. Ce n’était pas facile, mais j’ai beaucoup appris chaque jour. Haiti est un pays fascinant et est toujours dans mon coeur. Je suis également reconnaissante à Haïti car c’est là que j’ai rencontré mon mari ! Il est venu à Port au Prince pendant une semaine pour des vacances chez un ami diplomate. Il est maintenant le père de ma fille de 11 ans, Anouck, et mon fils, Alvaro, 8 ans. Il est un avocat d’affaires et nous avons vécu à Londres, Paris, Valencia (Espagne) dont il est originaire, Banjul (Gambie en Afrique de l’Ouest) et à Lisbonne, au Portugal. En Gambie (un petit pays très agréable, bien pour un premier contact avec l’Afrique), j’ai donné naissance à mon fils dans un hôpital public! C’était mon choix parce que mon suivi médical était effectué par une équipe fantastique de médecins Cubains présents pour la coopération. C’était drôle parce que la naissance de mon premier enfant a eu lieu dans le meilleur hôpital privé et moderne de Valencia, avec beaucoup d’ appareils et de technologies, mais, j’ai préféré celui de Banjul avec les médecins Cubains, dans un hôpital publique très pauvre mais dont le nom au moins est élégant: The Royal Hospital Victoria! D’ailleurs, en pleine césarienne, l’ électricité est parti!. Après la naissance de mon deuxième enfant, j’ai commencé à éditer et publier des guides touristiques. Le premier était sur la Gambie, ensuite, j’en ai publié quelques-uns en Espagne, et le dernier sur Saint-Gervais Mont Blanc, en France.

Q: Pourquoi Saint-Gervais?

R: Saint Gervais Mont Blanc est un site ma-gni-fique pour les vacances, pour le ski ou la randonnée. Je connaissais cette ville parce que je suis allé plusieurs fois quand j’étais journaliste à Radio Mont-Blanc. Faire un guide touristique était aussi pour moi un bon prétexte pour y retourner!

Q: Où habitez-vous maintenant et que faites vous actuellement?

R: Actuellement, je vis en Espagne, à Valencia, très belle ville située sur la Méditerranée. Je travaille avec l’ entreprise américaine Reliv (www.reliv.com). Elle produit et vend des compléments alimentaires excellents et naturels. C’ est en voyant un jour ma maman les prendre que je me suis intéressée à ces produits. J’ai toujours été intéressée par la nutrition et la santé. En Europe, beaucoup de gens prennent des suppléments, car ils améliorent réellement leur santé. Nous sommes aussi confrontés à une très grave crise sanitaire en ici. Notre nourriture aujourd’ hui, ne possède pas assez de vitamines et de phytonutriments. En privant notre corps des nutriments essentiels et en les remplaçant par des aliments transformés et chimiques nous devenons vulnérables à la fatigue, aux allergies et à toutes sorte de maladies et dysfonctionements. Nous savons maintenant que les compléments alimentaires peuvent combler ce fossé nutritionnel. Ces produits offrent des niveaux optimaux de nutriments, et Reliv est une entreprise de haut niveau. L’été dernier, j’ai assisté à la Conférence internationale à Saint Louis (Missouri. USA), où j’ai rencontré le fondateur, Robert Montgomery. Grace à ces produits, j’ai aidé beaucoup de mes amis et membres de ma famille à régler leurs problèmes de santé. Bien sûr, je prends aussi ces compléments, même si j’ai toujours été en bonne santé. Mais grâce à eux, je me sens encore mieux. J’ai plus d’énergie, une plus grande capacité de concentration et un meilleur sommeil. J’ai de la chance de travailler pour cette entreprise parce que je peux à la fois aider les gens et m’occuper de mes enfants.

Q: Avez-vous déjà envisagé de déménager aux États-Unis?

R: J’adorerai vivre aux Etats-Unis parce que j’ y suis allé plusieurs fois mais ce n’est jamais assez! Et parce que j’ai une relation spéciale avec l’Amérique…Je considère que je connais un pays et sa culture si je reste au moins un an. Espérons qu’un jour j’aurai cette chance!

Q: Que savez-vous de la Roumanie? Dans vos voyages, avez-vous rencontré des Roumains?

R: Mon mari travaille en Roumanie maintenant sur un projet d’éoliennes dans les montagnes. Il aime la Roumanie. Mon seul lien avec la Roumanie a été la jeune femme qui m’ aidait a la maison quand je vivais au Portugal et qui est devenu un peu une amie. Je voudrais pouvoir aller en Roumanie avec mon mari cette année car il n’arrête pas de me dire que cela vaut la peine!

Q: Quels sont vos hobbies?

R: J’adore voyager avant tout ! j’aime aussi être avec mes amis et ma famille. Coté sport, j’aime le squash, le tennis, le ski et l’alpinisme. Une fois, j’ai fais l’ascension du Mont Blanc à skis: Il m’a fallu huit heures pour atteindre le sommet et six heures pour redescendre le tout dans un cadre totalement sauvage. C’était fantastique!

Q: Quels sont vos projets dans un avenir proche?

R: Je m’occupe du développement de Reliv ici en Espagne, et je viens de commencé un livre sur la nutrition et la santé qui sera publié en France.

 

 Par Octavian Curpas – Phoenix, Arizona

George Anca

OCHI PE TOTEM

 

 

 

de amândoi cu dor de dus

la învârtit zerabilus

merele ceaiul pusdesia

vedem pe mâine veleria

 

 

scriu de bisturiu volubil

în bistrou victoriat

cu instruite scene cum

ai fi ținut-o pe-a lui Rousseau

 

 

pe ce piesă fost prezent

laudei incipiente

ce instigare a face ziar

de nu cu pseudonim

 

 

pe dispariție lăscaie

întreme neclaie d’aie

de ce și plecai gonit

pe mâine orânduit

 

*

 

oseminte în loc de aur

Troțki n-a înapoiat tezaur

desen cadavru urși ziare

și mai ce trădare

 

 

chip măștii Cioran

Sergiu la Scala

Ganesh în Mumbay

Macbeth de-alaltăieri

 

 

mă vei mai recunoaște

umblând avatar mască

uitând mime cuvinte

scutură aventura

 

*

 

balada nemaiuda

că ne văzum în Ruda

te afli de te ții

nămeților nemții

 

 

oarba Aisha urzicata

sapă Basilicata

Adam și parcă eon

ca altădată Leon

 

 

buburuz pe cucuruz

Zeelanda hind os

Bob și Rose pe dos

sfertul câine ros

 

 

dal ponderal car al

de-o trecere migrenaur

pe lângă Troțki tezaur

a ne mai sfâșia ghiaur

 

*

 

zăpada somnului costrei

fata că doi cu mine trei

ce listă poză se supoză

conformamente ălor gnoză

 

 

că vest că est diasporeni

ai câtelea născuți pe yeni

evreul frate la pian

americanul Erevan

 

 

obstaculante basculante

florențe vezicante anthe

lasă chinezule maua

ochiul zaua șaua

 

*

 

necumpărat printre Bauer

și Băcescu hai Aristotel

pe Antipa 1908 Cerchez

Berdiaev nu l-ar fi cunoscut

 

 

care pe cine înțelege

diasporeni și provinciali

de unde au plecat au și ajuns

ba au trecut și la baptiști

 

 

eram mai tânăr sub rus

altădată m-a răpus

același retors pe fus

cu Păstorel la refuz

 

 

*

 

a câta nebunie în persoană

nici soarele de ieri pe cimitir

ideea de Dieu deană

cu Ana ori Maria Cantemir

 

 

și-așa și-un vâsc atol

preponderal ce tace

de cetacee inter all

ne astei carapace

 

*

 

ochi pe totem studenție

inspirație picturală Rilke

cum aș extrage din cărți

replici de personaje arenă

 

 

vulnerabilitate dreptace

oi fi având nevoie de doctor

în persoana lui Țuculescu

văd ce-oi scrie înapoi

 

 

nu cine-ar Pithiei răspunde

ea și s-ar demăsura

n-ar fi drumuri lungi pe apă

în ce să dea divorțul

 

 

ar fi în căminul Rignault

prenotați bandiți isonului

nu popi nu preducele

cine ce-a pierdut

 

 

pe ce regăsire tradu

că nu revelation

mai și seara albastrului

pe când ai unde

 

 

subiectul nu contează

cât zbuciumul personae

O’Keefi flori în groasă pastă

lumină în întuneric totemic

 

 

Pallady l-am văzut

prin Baudelaire

numai eu piesa-n

7 tablouri un act

 

 

2-3 camere bloc vechi

Lipo Vaira Comar vădite

excrescențe a sta eu

pe jene serale

 

*

 

neură cum că n-aveai bani

și-ai scos din Piața Maria

ce legătură cu Moscova

băgarea lui Iliescu

 

 

și-n Piața Universității s-ar fi

putut întâmpla ca-n Kiev

nici prin față nu mai trepăd

ce ți-o fi cu nervunia

 

 

că să nu mai comentez

că-n fiecare zi că-n tăcere

tot nu te-am educat

că erai să cazi pe faianță

 

 

covor de unde de ce în țipăt

tot îți dădusem rom-telecom

poate te-om fi răsfățat

cum ar fi să ne extermini

 
*

 

acum compoziție ceramică

m-oi tot expoziționa

nu mă mai arunca

îmi respect spatele

 

 

și cine cumințenia

răspicăm Căzănești

în Budești cultura

vs industria lemnului

 

 

la război puncte negre

nu te-ai mai dus la

întâlnire însurat cu

fata popii legionar

 

 

*

 

în jur numai copaci

kiselevi niciun kiss

ori maidan pe copil

Trondheim baliverna

 

 

pe spatele revelației

dedublată kamciatkă

Pucca vă iubește pe toți

clopot nu încă al Cașinului

 

 

*

 

ca de sâmbăta morților

ăl în cărucior e gata

v-a spus la sala 3

se face ora încă una

 

 

ne ținem internării

pe trântite ușa (re)vederii

cinstiți actori barzi scalzi

și vă torn Gaiatry-Savitry

 

 

tu i-ai fost principala pacientă

te-a așteptat la 6 la 1

mult vei povesti

greul anesteziei

 

 

*

 

ce-n coceni micenieni

com cronom podul

de aerisire a labirintului

uncubus anagram

 

 

devremele adormitor

plus ăle două referințe

unul idei altul onomatopei

pe care-l iei la trei

 

 

*

 

trilogia sinucisului

văduva măduva

ne-ar rima muladhara

măslinii cum parente

 

 

omenirea de zâmbiră

războire îndumezeire

Zeus Yahve și mai

cine tatăl nostru

 

 

materia întunericului

de răspuns eliadinilor

disparenți în addidași

să nu uit scorțișoara

 

 

Savitur zi ne fii sat

împărat luminat

am alergat arat

de genunchi nepiratat

 

 

bouri nouri rouri

pe ouă our ouri

de-or fi vedere ere

de-a miere înviere

 

 

*

 

în timnic pe ceți din Sâmnic

trampa dorului aritmic

sincrozarcă încă marț’

pe ce canto potul harț

 

 

că de când și azi și mâine

ei ne spulberă noi îi ne

câte toate cârcota

la apel ce-o mai striga

 

 

*

 

măr și mai bătut indiferenței

îmi lasă abstracția apă

râia raiului comunist

ibrahimic rabinic sabinic

 

 

câte două belzebuțenii

alegate denii mirodenii

nici cartea conțopită paraclis

te pun în piesă paraclis

 

 

*

 

tot raportul de cocoș

stropilor fără reproș

picătură ne exiști

scot umbrela mână briști

 

 

stat de om și stat de casă

patimă imperioasă

rugăciune de ne pasă

cale pe tăiș de coasă

 

 

case de fiori afari

gospodarii sâmbătari

pe ostatici verzi țipari

pesărușii lapidari

 

 

clanareta alfaveta

mântuie Elisaveta

cu juvenții juisanți

a berberi din măciucanți

 

 

să vedem la-ntoarcere

parcele în carcere

stronțiu pe afacere

ca mai anul coacere

 

 

tâtă mare grinda sare

peste val de neagră mare

cu ce are în picioare

sângelui spânzurătoare

 

 

*

 

în față văd mărgăritarele

magnitudune inconștientă

cruci pe stânga djigolieni

altfel greu îi mai găsești vii

 

 

în picioare la stânga

mierlelor gongului

încotro uscaților

margarete nu pietre

 

 

*

 

trag fermoarul bag mâna

în buzunar nu după pistol

lumânare în persoana pomenitorului

iradiațiile mormântului fără tine

 

 

necunoscutule de ajutor

cam numai numărătoare

inesteticei raderi rabde

sub colombine protonice

 

 

corali după ghinde fată

filmată neorealist

într-o scanare mai scrie

când o să mă suni

 

 

ai mai trecut prin astea

descrisul meu nu stătu jos

lăsași imperiul în ghetto

pe întors complimentul

 

 

conducător de sinucidere

te-ai fi putut interesa

după ce nu-l cunoscusei

și-l uitasei ca Pitirim

 

 

unele studii sub invazii

nu ne mai vedem cârcâim

păduchilor gelozie

ghiocul decolorării

 

*

 

mai văzut Blaga

lu Micescu

decât Drăghicescu

lu Titulescu

 

 

care la Athene care pe Michelet

ai satului pelasgi mimi

și cum și mai spuneți chinezoaicei

de-acum pe la voi prin Shanghai

 

 

ce mai cânta Sanda șansonete

memorii pe adaos din ce în ce

în tăierea vinelor aia

nu se mai oprește

 

 

ora cu ora înapoi

parcă s-ar fi închinat

dându-și seama de Sanda

la urna lu bărbatu-său

 

 

cea mai bună meditație

se face în bucătărie

ne încăpere pe drum

ba da nelocuitei Chine

 

 

*

 

rem edii te de um an am

în ham prin gard graham

prin grajd usucul bairam

cum mă numeam trebăluiam

 

 

ce să-ți explic Viterbo

de alții ce ne serbo

mai o colibră libră

de fibră ba de tibră

 

 

purtați halucinării danți

dintru spânzurători vacanți

bacanți de cele iele d-ele

cu verile-ntre cele bele

 

 

*

 

greșelile mântuiților noștri

plagiind trandafirul lui Rilke

și clopote constantine

Elenelor matromine

 

 

Ioanele și mai sororine

spre ciocârlia braziliană

parcă privighetoare

a ne cânta gibele

 

 

hai nea Costică și țață Mițo

care mai bem ereditate

bunicu-meu doar ulcer

ăl trăznetului pius

 

 

mama-mare Constantina

Costache piatră în putere

fă loc la trei viteji Africo

pân diseară flori elene

 

 

*

 

de mâine la revelație

cu ce-oi crâmpoți azi

și ce-oi nota regie pușă

treaz la trei de reasasinare

 

 

trecută dimineața

ploaia aprioriile

destructurare hyper

pân la Haralambie

 

 

*

 

singur în haină și bătrân

a câta ploaie mă amân

glonț netras luându-și viața

din Hawaii până-n Vața

în spânzurătoare ața

andrea la pământ cu fața

 

 

*

 

planul înotului joacă

să nu ziceți că nu v-am spus

mai apără cratima

cât ne aflăm inteligibil

 

 

nervi strânși în gol

concentrări armate

nicio calmă almă ulm

pătratelor crestate

 

 

*

 

părinte nemurinte

întuneric lumină timp

o să întârzii vedere

mâine pe Vulcanos

 

 

mai verdele te câine

până te trage centrul

azi că mâine centul

ca mereu agentul

 

 

imaginarea orașului

politica unghiului drept

haos în cadre reverb

illusional unicorus

 

 

*

 

întinare neagră

pălezime albă

cărți spiritiste

vorbitori epoleți

 

 

mergi mai repede

după eu ceramic

cu încetineală

nici atât kenoză

 

 

călcâiul cronometru

câtime de Dumnezeu

dalbă Măciuca

lui Drăghicescu

 

 

*

 

neproductive predici

mai ca lumea vedici

ăștia nu s-ar omorî

mai pe cât s-ar dihorî

 

 

abdomene simpatire

de puioasa avenire

mâna ștreangului Zamfire

tații noștri cimitire

 

 

zece regamaraton

premiera în Colon

tango pe bandoneon

djidiridoo cu Benon

 

 

*

 

scăpat râșnitului

vântul bătăii

ochi alergarea

abesnța veveriței

 

 

spus nespovedire

versuri inchizime

oase genuflecte

crosuri coșmarecte

 

 

orice comparație

ca o separație

vedanta creștinism

propria persoană

 

 

damnată încă o zi

ferit pentateucul

mă mănâncă operația

mi se apropie stația

 

 

*

 

pe plajă mai mult femei de tei

respiră amețeala pe din trei

de umbră cum să se ascunză

ale cui sunt de numai frunză

 

 

mia de pași pe niște vălurit

deșert deșertului plouat

kenoza în fine gong liturg

neaudibil carantinei crono

 

 

ce-mi aflu cormorane ormo

spinarea soarelui nei front

crispalt pilotei carpen

deja n-am venit din melos

 

 

pe masa autopsierului psi

nu ne caracterizează plus o zi

nici asta că ne pricopsi

nu ne-o pricopsi băi psi

 

 

*

 

yoga nespațiului

lumânări în altar

vara avara

solstițiule picur

 

 

recunoaștere neaflării

șanti pejorativare

de sărăcie vorba

de nimeni de nimic

 

 

uite ne taie

traversa căluș

cât să anticipăm

zilele epice

 

 

are un prieten

o duce în pădure

ții minte coasta

din Târnăveni

 

 

*

 

te gândești să vii să mă vezi

din lista străveche juni

rărim în părți juvența

jubilului galvanic

 

 

repustularea de sine

poate la ananghie ocazii

de autodistrugere treci

lângă cine la croitor

 

 

zbătuții premiilor sub cuțit

de nu mâini goale de o comă

acolo compoziții să mi le

mai citești acum cu spatele

 

 

*

 

criază de ploaie valuri

alkyoni albatroși pescăruși

neclară operă opririi

ieși din nor pe câine beznă

 

 

ai drum liber raze arze

desimea apei zboromane

cornetului bermud traversă

vuiet încalt răbdării mării

 

 

să nu mai zicem Dumezeu

să nu mai zicem alkyon

să nu mai zicem ce zicem

să nu mai zicem ce

 

 

*

 

colaur claur calcăntaur

din Voiculescu sacruntaur

amenzi amenza prin lucire

ascunse vieți în cimitire

 

 

nerând nu semăna Ana

priveliștilor Ramayana

recurs la rărăcirea în sinucidere

că tot se terminase războiul

 

 

*

 

gospodăreala refuzului

oricărei spiritualități

han tătar mai respect

tăierea capului Ioane

 

 

Brâncuși pe pe crucea statuii

de Ion Irimescu în Herăstrău

vreau să sculptez forme

care să bucure oamenii

 

 

*

 

chiasm tras în piept

broască lui Zenon

de-și puse capul talpă

mai blondă ca Blondel

 

 

spartă păcătoșenie

îmbătrâniere marmorei

gen blend minee

până diseară patopee

 

 

*

 

ah când ne trăiau părinții

și vorbeam franțuzește

tragerea era de noapte

cât să intre raze în rastel

 

 

verdeață pălămida toamnei

pe-ntoarsă bătrânețe la amin

făcui de-un bigletino de la

judecătoare spre Napoli

 

 

*

 

clarobscur de tămâie

pe aripi de înger

fii vesel azi te-or face

cărămizi aceluiași cer

 

 

bust lui Brâncuși

în curte la

Mavrogheni prosop

alb-negru lui Pranab

 

 

*

(din David)

 

 

Dumnezeu nu se

mânie în fiecare zi

mâniați-vă

dar nu greșiți

 

 

n-ai părăsit pe

cel ce te caută

și în iad cine

te va lăuda

 

 

ziua zilei

spune cuvânt

noapea nopții

vestește știință

 

 

nu sunt graiuri

nici cuvinte

ale căror graiuri

să nu se audă

 

 

tânăr am fost

și am îmbătrânt

și n-am auzit pe

cel drept părăsit

 

 

nici seminția lui

cerând pâine

urmași are omul

făcător de pace

 

 

precum am auzit

așa am și văzut

înconjurați Sionul

și-l cuprindeți

 

 

puneți-vă inimile

întru puterea lui

el ne va paște

pe noi în veci

 

 

înțelepții mor cum

mor și neînțelepții

ca niște oi

în iad sunt puși

 

 

intra-va până la

neamul părinților

lui și în veac

nu va vedea lumina

 

 

deșteaptă-te

psaltire și alăută

deștepta-mă-voi

dimineața

 

 

lăuda-te-voi

între popoare

că s-a mărit până

la cer mila ta

 

 

*

 

și de căldură când

ne-om muia în Gange

rezemând de statuie

umbra oranj a norului

 

 

ștampile arabe

transhumanism

Gandhi în alt corp

aventură în sine

 

 

ea octo el cento

gaucho Fernando

nu-și mai aduce

aminte de Sergiu

 

 

Satya ce ne

băgăm în seamă

și rashtrapati

signed China

 

 

 

Sarah, o fetita de 8 ani din Bruxelles a participat marti, 8 martie 2016 la intalnirea Primului Ministru Dacian Ciolos cu Asociatiile Romanesti din Belgia. Intalnirea a avut loc la Resedinta Ambasadorului Romaniei din Bruxelles, Domnul Stefan Alexandru Tinca.

Dupa discursul Premierului, Sarah l-a intrebat pe Domnul Ciolos despre situatia copiilor Bodnariu si l-a rugat sa sa faca tot ce poate pentru ca acesti copii sa se intoarca in sanul familiei lor, cat mai curand posibil.

Domnul Ciolos s-a aratat optimist in privinta revenirii celor 5 copii acasa, desi exista un cadru legislativ strict si o limitare a interventiei din afara Norvegiei, a subliniat Domnia sa. Totusi Guvernul Romaniei prin Institutiile abilitate face tot ce poate pentru ca drama familiei Bodnariu si a altor familii de romani care se afla in situatii asemenatoare, sa inceteze.

Sarah a fost insotita de un reprezentant al Asociatiei Pro Familia din Bruxelles care i-a inmanat Premierului Roman o Scrisoare ce contine cateva sugestii pe care Asociatia le considera importante in urmatoarea etapa a procesului de  recuperare a copiilor.

Pro Familia este o Asociatie care sustine actiuni de informare, suport si reprezentare a familiilor/grupurilor aflate in dificultate, fiind o interfata intre acestea si factorii de decizie politici sau administrativi din Uniunea Europeana. Pana in prezent Asociatia a organizat doua actiuni publice de protest la Bruxelles, in ianuarie si februarie 2016, ambele avand in vedere cazul Bodnariu si posibilele abuzuri pe care Institutia de Protectie a Copilului din Norvegia, Barnevernet, le-a comis in acest caz.

In linkul de aici, http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Actualitate/Politica/Promisiunile+premierului+pentru+diaspora puteti vedea franturi din dialogul Sarahei cu Primul Ministru, difuzat la DIGI 24 (de la minutul 1,08).

 

Valeria Roman

Bruxelles, Belgia

“MIHAI RADULESCU
ISTORIA LITERATURII ROMÂNE DE DETENȚIE: MEMORIALISTICA REEDUCĂRILOR
PRIMA ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE DE DETENȚIE

În chip firesc, în prima intentie, titlul ” Istoriei Literaturii Române de Detentie” trebuia sa fie: Istoria Literaturii Române de Detentie sub Comunism , fiindca doar acest cuprins aveam de gând sa-l confer lucrarii de fata, când am început redactarea ei. Publicarea în perioada de dupa Revolutia din ’89 a numeroase lucrari de memorialistica putându-se încadra în acest gen a produs material mai mult decât suficient, în primii sapte ani de editare libera (1990-1997), material ce impune ordonarea, scoaterea în evidenta a diferentei specifice, distingându-se glasurile auctoriale implicate în concertul general, judecarea contributiei fiecarui scriitor la înaintarea cunoasterii prin mijloacele osebite ale literaturii, ca si a timbrului, tonului si modalitatilor estetice variate ce apropie sau separa un memorialist de celalalt.

Pe masura ce scriam mi-am amintit ca literatorii români au mai suferit condamnari politice si în timpurile anterioare îmbolnavirii natiei de bolsevism si si-au pus pe hârtie memoriile privitoare la executarea lor, oferind cititorilor prilejul de a patrunde, odata cu revenirea personala a celor dintâi în iad pe calea aducerii aminte, a descinde în varii universuri concentrationare, ca se numeau Siberia, Vacaresti, închisorile austro-ungare, ori lagare de prin alte tari învecinate. Liviu Rebreanu, C. Stere, G. Topârceanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, tot atâtea nume ale caror existenta si creatie a depins partial si de umbra gratiilor, ori a sârmei ghimpate. A concepe doar o Istorie a Literaturii Române de Detentie sub Comunism îi frustra pe unii înaintasi gloriosi de dreptul de a fi prezenti în ea – prin excludere cronologica si politica -, desi ei sunt aceia care au început a hrani cu lucrarile lor acest gen literar aparte. Daca unii dintre cititori mi-ar atrage atentia, pe buna dreptate, ca suferinta din închisorile comuniste nu poate fi comparata cu nici una anterioara, voi fi de acord, dar voi raspunde ca eu nu întocmesc o istorie a suferintei românilor în detentie, ci una a memorialisticii privitoare la ea. Or, tocmai parintii nostri întru literatura sunt aceia care au impus publicului cititor român si astfel de scrieri, facându-le loc în constiinta destinatarilor, alaturi de cele de fictiune în proza, lirice, dramaturgice etc.

Dar, oare, în cartile publicate dupa ’89, avem de-a face cu literatura? O apropiere atenta de textele din zona mentionata impune stergerea impresiei de moment ca, toate narând acelasi tip de chinuri si de suferinte morale, în aceleasi locuri de cazna, ele s-ar distinge greu unul de celalalt (un repros ce le minimalizeaza în mod curent). Aceasta impresie falsa a facut ca gustul public sa ajunga mult prea repede la satiu în privinta lor. O alta acuzatie a celor ce nu înteleg cât a fost de anevoiasa viata în conditiile date este ca toate lucrarile insista peste masura asupra neajunsurilor fiziologice, autobiograful transformându-se într-un rhyparograf – de la porecla pictorului grec Pyreicus: pictorul murdariilor. Drept urmare, lectura literaturii memorialistice de detentie a fost delasata de curiosi, dupa prea putini ani de rasfoire. Unul dintre scopurile lucrarii de fata este sa scoata în evidenta deosebirea calitativa estetica dintre aceste scrieri, precum si aceea impusa de oglindirea personalitatilor deosebite ale autorilor în stil si obiective analizate, prin asta demonstrându-se si literaturitatea lor.

Aici este locul potrivit sa dau o explicatie la care nimeni n-a gândit pâna acum – de unde provine si acuza ca aceste volume sunt scrise fara respect pentru exprimarea literara, caracteristica, pasa-mi-te, a literaturii de detentie (sub comunism); caracteristica ce este incriminata ca scotând-o dintre fruntariile literaturii se refera la stilul neîngrijit, la lipsa de interes a autorilor pentru uneltele literatului. Uneori, cum este cazul, în volumul de fata, cu marturiile lui Dumitru Gh. Bordeianu sau Oct. Voinea, editorii au fost datori sa recurga la câte un stilizator, limbajul în care s-a realizat redactarea facând mai mult decât dificila accesibilitatea textului, altfel cutremurator prin continutul evenimential si analiza psihologica. Faptul ca majoritatea memorialistilor nu au pregatire filologica atunci când se aseaza la masa de lucru nu le scuza repetitiile de cuvinte, ale turnurilor de fraza, ale starilor afective expuse sau ale starilor psihice transpuse în exprimare identica. Nu le scuza nici calitatea exprimarii, nici dezinteresul pentru plasticitatea expunerii, pentru figura de stil; ori, dimpotriva, nu le scuza orientarea catre o plasticitate si unele figuri de stil îndoielnice; nu le scuza nici dezinteresul pentru organizarea continutului, pentru investigarea inedita a trairilor, pentru portretul cu viziune originala, pentru descrierile de atmosfera, cu alte cuvinte, nu le scuza saracia întregului s.a.m.d. Exista, totusi, ceva ce sterge aceste deficiente, mutând tipul respectiv de literatura în alta zona: acel ceva este constiinta ca autorii au zacut ani numerosi în atari conditii încât nu au avut alt prilej de exersare a exprimarii decât oral si soptit, cu spaima ca puteau fi pedepsiti daca erau surprinsi facând-o pâna si astfel. Desigur ca acest mod de a trai si a te rosti a lasat urme de nesters în maniera lor de a expune, urme de care suntem datori sa tinem seama. Deci, citind aceste opere, sa cautam în ele niste împletiri zguduitoare si de neuitat dintre o oralitate preponderenta si definitiva (care reprezinta un tip limpede de literatura) si o aspiratie la ceea ce se întelege îndeobste prin exprimarea literara în scris, insuficient educata. Abia dupa ce ne asumam acest punct de vedere, ne este îngaduit sa distingem dupa talent memorialistii (o separare impusa de investigatia speciala facuta de mine – la care dealtfel nu recurg, din respect pentru suferinta egala a autorilor cercetati -, însa refuzata de memorialistii în cauza: ei deseori îsi încep scrierea prin a statua clar si demn ca nu fac literatura).

Noua literatura memorialistica a detentiei trebuie considerata în primul rând ca una didactica, cea mai importanta literatura didactica elaborata vreodata în istoria omenirii (cui i se pare exagerata pozitionarea aceasta, îi voi aminti ca reeducarea – tema volumului de fata -, constituie un fenomen unic – dupa stirile de pâna în prezent – în istoria didacticii universale).

Caracterul didactic al literaturii române memorialistice de detentie sub comunism reprezinta una dintre trasaturile definitorii ale acestei specii noi , pentru analist.

Nu vom întelege acest didacticism ca fiind explicit, ori macar volitiv totdeauna. El este implicit si, mai ales, dedus sine qua non din dezastrele umane relatate, care nu trebuie cu nici un pret sa se mai repete în viitorul umanitatii. Dar acest caracter nu este, în intentia autorilor, preponderent, ba as spune ca, dimpotriva, e necesar un efort pentru a-l descoperi. Daca vreti, trasatura mentionata constituie una ce-i priveste pe cititor si cercetator, mai curând decât pe autori, cei dintâi având datoria sa întrevada ‘lectia’ indusa de lectura, pentru binele omenirii ce va sa vina.

Aceasta nevoie pe care o resimt moralistii si nascocitorii de solutii didactice în vederea îmbunatatirii omului, într-o lume crestina în care pasii în aceasta directie, oricât de mari, au adus modificari nesatisfacatoare ale firii si mentalitatilor, ale prejudecatilor si temperamentului, ale prostiei si rautatii, m-a facut s-o înscriu pe primul loc al trasaturilor memorialisticii de detentie. Desigur, ea se deduce din trasatura fundamentala: dezvaluirea adevarului asupra puscariilor comuniste, anchetelor M.A.I., relatiilor dintre o politica, deloc egala ei însesi, unidirectionata întru zdrobirea întemnitatilor, mai cu încetinitorul ori mai grabita; si asa mai departe.

Dezvaluirea adevarului are, la rândul ei, diverse subtrasaturi generale pentru toate memoriile de acest tip: Omul arestat traieste un soc; socanta va fi purtarea ofiterilor si subofiterilor M.A.I. cu el – mai ales în saptamânile de început ale retinerii, pâna ce victima se obisnuieste cu noua situatie -, ca si ‘obiceiurile neobisnuite’ ale ‘casei’ (în definitiv, prin ‘arestare’ devenim ‘oaspetii’ Ministerului de Interne, nu?). Tot soc reprezinta procesul judiciar, comunicarea sentintei, ajungerea într-o închisoare de executie, viata comunitara, pedepsele de aici – si celelalte.

Cum astfel de socuri s-au repetat, cu extrem de putine variatii, în fiece viata de condamnat politic, toti naratorii simt nevoia sa-si comunice trairile paradoxale. Povestirile lor devin impersonale , în sensul maiorescian – desi având caracter de unicat subiectiv pentru fiecare istorisitor -, se vor asemana cu obstinatie, ca si când s-ar permuta dintr-o carte într-alta, într-un straniu univers kafkian unde fiece volum de amintiri constituie o alta posibilitate de intrare, identica celorlalte 1001 cai de acces.

Disciplina locurilor de detentie era dirijata de la centru. Ea nu permitea decât un singur tip de supravietuire (sau de moarte) pe toata întinderea tarii. Toti detinutii s-au izbit de spectrul excesiv al foamei, al setei, al lipsei de somn, de caldura, al lipsei de aer, de igiena, de mijloace de a-ti cârpi sau înnoi hainele, bocancii; toti s-au izbit de aceeasi nevoie de comunicare si s-au învatat unii pe ceilalti alfabetul morse si al surdo-mutilor, în vederea unei periculoase intrari în contact cu necunoscutii de alaturi; toti au resimtit dureros irosirea timpului departe de familie, de carti, de arta, ori macar de plaiurile natale. Si toti au înlocuit autoeducatia pe care o continuam în libertate, dupa absolvirea treptelor scolarizarii, cu scrierea pe tablite de sapun, pe cioburi, pe talpi de bocanc, ori prin dezvoltarea memoriei auditive sau a concentrarii maxime în întoarcerea asupra ta însuti si a ‘scolii amintirilor personale’; toti au suferit tortura.

– Toti au aflat ce gust are suspiciunea si au recurs poate, în premiera, la SECRET. Au cunoscut cu mai multa sau mai putina oroare ce înseamna pornirea catre invidierea ‘grosimii’ unei bucatele de pâine din mâna semenului, chiar daca sentimentul hidos, desi natural, era rapid reprimat. Toti au degustat cu rezultate cvasiperfecte ale profesionistului toate chipurile de temeri, toate gradele intensitatii acestora, toate etapele invadarii sufletului de catre ele, de la tremuratul incontinent la incontinenta sfincterelor, la albirea parului, la îmbolnavirea cordului, unii ajungând la nebunie, chiar daca majoritatea si-au contracarat frica, savârsind, pentru a uita de ea, acte de nesabuit curaj.

– Toti au cunoscut revolta, dorinta de libertate, ura, dragostea de semen. Toti si-au limpezit descifrarea dusmanului comun si, într-un proces invers, si-au adâncit patriotismul. Toti, exceptiile subîntelegându-se permanent.

– Toti au întâlnit oameni, oameni pe care nu se asteptasera, nu sperasera, uneori nu dorisera pentru nimic în lume sa-i întâlneasca. Surpriza agreabila, dezagrabila, fructuoasa, înjositoare, bogata în influente benefice sau malefice, adusa de aceste cunostinte, a marcat destine. Surpriza adusa de contactul cu bestiile reprezentând represiunea le-a marcat la fel de puternic – pâna la risipirea mintilor si infirmitatea fizica, pâna la pierderea vietii.

În aceasta privinta, experienta detinutilor începe sa se diferentieze, pâna la un punct. Talentul evocator al memorialistilor, spiritul lor de observatie, forta lor de recreare a tipurilor umane, deosebeste relatarile lor. Capacitatea (sau incapacitatea) de a analiza psihologii si de a se autoanaliza le faciliteaza apropierea (sau le impune departarea) de ceea ce întelegem îndeobste prin literatura psihologica si conduce la o noua trasatura a speciei discutate: ea ofera (sau trece pe lânga, fara a baga de seama), ofera material psihologic si antropologic privitor la om în conditiile subumanitatii.

– Pentru ca, totusi, avem de-a face cu literatura, se cuvine sa specific faptul ca în majoritatea acestor carti gasim remarca: nu fac literatura, cu varianta: îmi cer scuze ca nu sunt pregatit a fi scriitor, ori dimpotriva: îmi pare rau ca trebuie sa recurg la un mijloc literar, dar el îmi usureaza comunicarea… etc.

Ceea ce nu-si dau seama memorialistii înca este ca ei au trecut la a pune bazele unui stil specific: acela al memoriilor de detentie , a carui trasatura stilistica precumpanitoare este oralitatea , motivata, cum s-a vazut, de faptul ca ani si ani la rând viitorii memorialisti n-au avut îngaduinta sa citeasca nici un cuvânt tiparit, nici sa scrie vreunul; în schimb, s-a dezvoltat o întreaga epopee, noi Iliade si Odisee, – ce va ramâne pierduta pe totdeauna -, o literatura a naratiunilor spuse de la gura la ureche sau în fata unei camere plina cu insi mai mult adormiti decât treji, atunci când preocuparea era permisa de gardieni.

Dintre mijloacele literaturii, rar condeie ce sa fie dotate pentru descrieri si portrete; în schimb, nu sunt rare scenele cu doua sau mai multe personaje, uneori mase, vii, colorate, pitoresti, zguduitoare. De aceea, n-am scapat nici un prilej de a ilustra cartea de fata cu, mai ales, portrete referentiale (pentru ca sunt rare) si am urmarit, în toate nuantele deosebitoare, chipurile lui Sura Bogdanovici si Eugen Turcanu, întemeietorii reeducarilor pornite în 1949. Aceasta motiveaza caracterul de antologie comentata al Istoriei mele (aici mai intervine o motivare: literatura de detentie a aparut în tiraje minuscule si s-a vândut mai ales de la om la om, ceea ce face ca cititorul interesat sa fi izbutit arareori a cumpara toate cartile cu pricina; drept care, socotesc ca volumul de fata – si urmatoarele ale Istoriei Literaturii Române de Detentie – se cade sa suplineasca aceasta lipsa, oferind curiosilor mostre esentiale din scrierile discutate).

Dialogurile apar cu zgârcenie în aceasta literatura – unul dintre autori se scuza de câte ori inventeaza doua-trei replici, pentru agrementarea lecturii. Aceasta se datoreaza pariului pe care-l fac memorialistii cu ei însisi de a fi cât mai fideli realitatii (ei se socotesc ‘martori ramasi în viata’, ’emisari ai mortilor amutiti pe vecie’), dialogurile – gândesc ei pe buna dreptate – anevoie repetând întocmai spusele de odinioara. Dintre ele, replicile schimbate cu anchetatorii, procurorii, judecatorii, paznicii, apar frecvent si la fel de frecvent sunt similare în toate cartile, fiindca acele specimene umane în slujba ministerului minciunii si al mortii (M.A.I.) foloseau limbajul de lemn, încremenit în stereotipii încarcate cu predilectie de numele organelor anatomice ale mamelor si ale altor rude si de la fel de scabroase apelative adresate retinutilor si detinutilor lipsiti de dreptul la replica.

Meditatia revine cu drag în pagini, ca si teoria politica. Nu este de mirare: avem de-a face cu persoane care au gândit si în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndaratul gratiilor. Oricât de curios ar parea, ele alcatuiesc armata de gânditori ai patriei, mai ales aplecati asupra problemelor democratiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei si viitorologiei.

Va sa zica, pentru a reveni de unde am plecat în acest excurs în teritoriul literaturii de detentie sub comunisti, intentia mea, ca istoric literar, si-a extins aria de cuprindere si în trecut, pe masura ce redactarea cartii înainta. Apoi a survenit o noua disturbare a activitatii depuse, formulându-se întrebarea: nu cumva sunt dator sa adopt în expunere ordinea uzuala unei atari cercetari, anume cea cronologica? Masa publicatiilor în volum privitoare la detentia sub comunism (preponderenta în Istoria mea) se opunea acestei optiuni, daca publicatiile scriitorilor consacrati o îngaduie. Amintirile contemporanilor nostri au fost redactate, cu putine exceptii, dupa 1989. Sigur, au existat chiar si mai multe variante elaborate în taina si cu mari riscuri înainte de rasturnarea regimului de asuprire interna; numai ca ele au disparut, în general, în beciurile Securitatii si nu au ajuns sa vada lumina tiparului; or, o istorie nu poate urmari absentele. În cazul tuturor operelor poetice, acestea au fost concepute si redactate în însesi temnitele, lagarele, minele, unde s-au chinuit autorii lor, iar ei rareori si-au amintit cu precizie anul si locul creatiei – daca au supravietuit pâna la publicare. A adopta drept criteriu cronologic anul aparitiei nu contribuie la luminarea cronologiei, în fiecare an rasarind numeroase astfel de opuri, a caror trecere prin teasc nu a depins de ispravirea scrierii, ci de gasirea editorilor binevoitori la adresa ei, ori de adunarea banilor necesari procesului foarte costisitor al concretizarii acestei ultime etape din existenta unei lucrari. Era posibila o cronologizare a perioadei la care se refera diversele volume ce ma intereseaza; dar, ele privesc închisorile, începând cu anul 1941 si mergând pâna în 1964, (excluzând relatarile despre Siberia) multi dintre autori acoperind întreaga perioada; deci, se impunea gasirea unei alte discriminari. Aceea a anului de nastere a memorialistilor nu constituie nici ea criteriul, pentru ca nu în toate cazurile exista date biografice clare si complete ale scriitorilor. Am recurs la doua criterii , de alt ordin: unul tematic , sprijinit pe un altul alfabetic . Prin distingerea tematica a lucrarilor înteleg gruparea lor, fie geografica (va exista un volum: Siberiada , în care cap de serie se gaseste C. Stere; sau: Canalul ), fie plecând de la caracteristica trairilor (volumul de fata se ocupa de: Memorialistica Reeducarilor ), fie de la înclinarile literare prepoderente ale lucrarilor; de pilda: Arta portretului la… ) s. a. m. d. Iar în fiecare dintre acestea, de fapt, în cadrul partilor componente – ceea ce se petrece si în ast prim volum -, autorii vor fi prezentati în ordine alfabetica, desi titlurile capitolelor nu vor tine seama de ea. Mi se va reprosa absenta unui criteriu unic de divizare a Istoriei Literaturii de Detentie la Români . Îmi asum aceasta scadere, deoarece mi se pare ca riscul trebuie acceptat de dragul avantajului adus de defectiunea mentionata: putinta de a analiza la un loc scriitori cu problematica identica sau cu aceleasi interese ale investigarii memorialistice, ceea ce îngaduie cititorului o privire comparatista asupra operelor lor.

Aceasta a iscat o alta dificultate, provenind din optiunea între tehnicile expunerii posibile mie. Capitolele se cuvenea sa propuna portrete ale memorialistilor, biografii si prezentarea lucrarilor prin rezumari comentate, tocmite de mine? Sau trebuia sa adopt un stil cvasididactic, acela al ilustrarii prin citate exemplare? Am ales calea din urma (desi rau famata) pentru trei motive: mai întâi, fiindca impresiile mele au prea putina însemnatate în receptarea publica a operelor în discutie, comparate cu puterea de impact a unor pagini smulse din suferinta însasi; în al doilea rând, pentru ca, fiind vorba despre cea dintâi Istorie a Literaturii de Detentie ce apare în literatura universala, se cade ca ea sa puna la dispozitia unor cititori nefamiliarizati cu materia ei cât mai multe probe pentru judecarea valorica, istoricul ramânând sa indice doar caile de apucat de catre cititor în vederea receptarii. Cu atât mai mult cu cât toate cartile supuse cercetarii, repet, graiesc, în linii mari, despre aceleasi dureri, în aceleasi locuri de detentie, produse de aceleasi minti bolnave ale acelorasi calai din aceleasi centre de ancheta, penitenciare sau lagare. În al treilea rând, cum am precizat mai sus, fiindca editiile unor atari carti sunt mici, vândute unde nu te astepti si mai putin pe unde le cauti, ele se epuizeaza cu rapiditate, astfel încât trecerea mea în revista e datoare sa ofere cititorului care nu cunoaste bine materia ei si o perspectiva directa asupra scrierilor discutate. Singurul element cu pondere pentru Istoria de fata, insist, este personalitatea deosebita a fiecarui autor, specificul stilului sau, capacitatea sa personala de a portretiza, a recepta natura, claustrarea, suferinta, singuratatea, de a-si mai pastra umorul, de a generaliza, sintetiza, analiza, de a se confrunta cu semenul si cu Dumnezeu, trasaturi ce-i deschid drumul catre marea literatura româna. Or, astfel de distinctii nu se pot face prin ‘prezentari’, nici prin ‘rezumari si comentarii’. Cuvântul scriitorului investigat este suprem, în aceasta perspectiva, fie si acceptând eu blamul ‘didacticismului’, ori acela ca nu înfatisez publicului si posteritatii o lucrare eminamente originala. Autorii se vor dezvalui pe ei însisi, în cele ce urmeaza; istoricul literaturii va prelua doar rolul unui ghid, preferând, în cele mai multe cazuri, sa se ascunda îndaratul operelor citite dimpreuna cu lectorii sai.

Oprindu-ne la tomul prezent – care este primul al ” Istoriei Literaturii Române de Detentie” doar pentru ca ororile reeducarilor au percutat cel mai dureros imaginatia autorului -, operez anumite distinctii între scriitorii discutati, ce, în linii mari, vor ramâne valabile si pentru volumele urmatoare, cu devierile sau capitolele noi impuse de tematica. Ele coincid cu denumirea partilor componente: Originile; Aspiratia de a cuprinde întregul (Eseul istoric); Memorialistica propriu-zisa; Fictiunea . În cea dintâi diviziune aduc în discutie izvoarele istorice ale reeducarilor, folosind cea mai veche marturie concentrationista tiparita pâna astazi, unde, fara a fi filonul principal focalizat de autorul însemnarilor zilnice, Onisifor Ghibu, apare problema reeducarii nationalistilor români, pusa în practica de sovietici prin mijlocirea unora dintre lagaristi, care se declarau comunisti si-i îndemnau pe sotii lor de suferinta sa se înscrie în partidul lor; acestea, sub obladuirea comenduirii lagarului si în vazul ei. Scopul si mijloacele – minus teroarea si dezumanizarea adoptate mai târziu la Pitesti, Gherla, Canal, Târgu-Ocna – seamana cu ceea ce se va petrece la Suceava, sub conducerea lui Sura Bogdanovici, la Aiud, ori la Târgsor, lagarul desemnat pentru reeducarea elevilor. E necesar sa cunoastem etapele premergatoare aparitiei unui Eugen Turcanu, care va fi folosit pentru cele mai inimaginabile torturi aplicate codetinutilor, cazne a caror explicatie exterioara era tot reeducarea nationalistilor (caci obiectivele interioare si bine ascunse au fost cu totul altele: descoperirea ultimelor secrete pastrate de combatantii pentru libertate, nedivulgate în anchete, în vederea extirparii din contemporaneitate a oricarei opozitii împotriva comunismului, si smulgerea de pe scena publica si aruncarea printre gunoaiele societatii a tuturor personalitatilor impuse în aceasta lupta, prin preschimbarea lor în zdrente umane, slujind regimul în calitate de calai si de informatori, dupa ce li s-a impus sa declare cu glas tare, de fata cu martori, nu doar desprinderea de vechile crezuri si defaimarea lor, ci si o imoralitate personala nebuneasca, incurabila si de neexpurgat, ca si pe aceea a tuturor elitelor dupa modelul carora traisera pâna la arestare). Celelalte segmente ale lucrarii mele, neavând meritul descoperii celei dintâi manifestari a spiritului reeducarilor, cum este cazul cu aceasta contributie personala la istoria lor (tentativa de reeducare din lagarul de la Caracal), ci doar meritul ordonarii si gruparii la un loc, nu socotesc ca sunt dator sa le explic aici. În schimb, ceea ce am numit Spiritul profetic aduce o alta contributie personala importanta, de data aceasta la psihologia creatiei literare, descoperind în Istoria Literaturii Române ‘trairea înainte’ (cronologic vorbind), de tip profetic, a unor evenimente, comportamente si sentimente specifice numai si numai reeducarilor, mai ales în ipostaza lor denumita “demascari”. Ultimul cuvânt al autorului , încearca o sinteza a realitatilor descrise în operele analizate, cea mai scurta si cuprinzatoare posibil, de tip dramaturgic: în doua replici si doua indicatii de punere în scena.

Reiau, în mai putine vorbe, caracteristicile ce cred ca însotesc aceasta tentativa a mea de a redacta o ” Istorie a Literaturii Române de Detentie” . În cadrul absentei din panorama istoric literara a unei Istorii a Literaturii Memorialistice Române, autorul ataca, începând cu tomul ce-l aveti în mâini, prezentarea unei parti componente a ei: “Istoria Literaturii Române de Detentie” . El pune fata în fata memorialistica de detentie cu operele de fictiune cu aceeasi tema, creind premizele unei atitudini comparatiste documentar-literare largita. Autorul dezvaluie (istoric, vorbind), originile reeducarilor, în manifestarea lor, pornind tocmai de la o scriere memorialistica. În al treilea rând, originalitatea lucrarii consta în aceea ca, în calitate de comparatist, autorul, gaseste în literatura nationala opere literare premergând, pe cale profetica, aceeasi tematica ca si a lucrarilor ce constituie materia investigatiei sale. În stradania de a încorpora în Literatura Româna marturisirile de detentie, el ajunge la procesul care a determinat aparentele scaderi literare ale acestora, anume la situatia fara iesire ce a impus autorilor exclusiv naratiunea orala timp de ani si ani de zile, ajunge la el fara sa lase lucrarile a ramâne umbrite de aceasta caracteristica , ci scotându- le arta de sub obrocul indiferentei. El este constient ca introducând aceste autobiografii într-o istorie literara, dobândind calitatea de revelator al lor pe plan istoric-literar, el devine – într-un fel – si ucigasul lor, nemaiacceptând motivatia autorilor când le-au pus pe hârtie (sa ramâna dovezi ale crimei, în fata posteritatii), ci acordându-le statutul de care ele nu pot fugi: acela de a fi definitiv considerate scrieri literare.

Se mai pune o întrebare, legata de momentul ales pentru redactarea lucrarii de fata: s-a încheiat oare publicarea de carti de memorialistica a detentiei, pentru a se trece la o sinteza? Nici vorba sa fie asa; dimpotriva, nadajduiesc ca fiecare fost detinut va avea prilejul sa-si nareze suferintele direct sau cu ajutorul altui condei. Lucrarile publicate ulterior se vor bucura de aceeasi atentie a autorului, în volumele viitoare ale Istoriei sale, dintre care, tematic, unele vor constitui doar o completare a unui tom aparut anterior.

Urmeaza ca altcineva, mai târziu, când se va gasi un nou cercetator care sa-si dedice viata si energia recuperarii întregii memorialistici române într-o lucrare comparatista, sa ajute scrierile asupra detentiei sa-si gaseasca locul câstigat în teritoriul mai amplu al ei, unul al constiintei românilor în fata istoriei contemporane cu ei, ceea ce nu îmi propun eu aici sa investighez.

 

MIHAI RADULESCU”

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mradul/

Sublimă iubire

 

Sublimă iubire, îngerul meu păzitor

Șed, pare  că vine vremea să mor…

M-ai păzit ani lungi

Și atunci când am fost în dungi

M-ai păzit și după aceea

Când mă mânca sărăcia

Mi-ai fost prietenă și amantă

Eu te-am botezat Samantă

Acum e clipa crucială

Mă lași să plec fără șovăială

Ori mă, ții în brațe cu drag

Și nu mă dai morții,

Care  stă în prag

Iubire sublimă

Te rog cu adâncă stimă

Nu mă așeza în pământ

Tu-mi ești salvarea și tot ce-n lume-i sfânt

 

 

Lanțul

 

E lung și strălucitor

Fiecare verigă e o comoară

Este lanțul care ne ține împreună

Să nu ne pierdem în univers

Are mii de ani, și a trecut prin furtuni și glorii

A fost terfelit, pârjolit

Blestemat

Dar el a rezistat

De fiecare verigă atârnă un suflet

și de fiecare suflet un sentiment

un avertisment

pagini de istorie

a unui popor urgisit, alungat din patria sa,

Ars pe rug, gazat, exterminat

Dar lanțul niciodată n-a cedat

Dumnezeu însuși a meșterit la el

și l-a făcut din cel mai bun oțel

Nu înercați a-l desface

În  trupul lui puterea lui Israel zace

 

 

Ideile

 

Ca niște fluturi colorați, ideile

Se rotesc în jurul meu,

Cătându-mă sau  găsindu-mă întâmplător

Senzația este fenomenală

În idei mișună lumi necunoscute

Bătălii fără arme și muniții

Săbiile sunt din cuvinte, adică din alte idei

Ești spectator sau interpret

Treci prin ziduri inexistente

Și totuși te afli pe un alt tărâm,

Mai pur, mai neted, mai plin Neștiute imagini

Iubesc ideile

Sunt amantele mele iluzorii

Facem dragoste

Dansăm și în final

Ne atașăm unii de alții

Ca într-un balet de Ceaiko

 

Căutând ce?

 

Sînt paşi înainte şi paşi înapoi

Sînt priviri înainte şi priviri înapoi

Ne balansăm între astăzi şi ieri

Căutând ce?

Un petec de lumină,

O coajă mai caldă de pâine

Un prieten, o femeie nurlie

Un arbore de aur

Un vis ameţitor

Mereu vrem ceva

Ce n-am avut şi, poate, în veci Nu  vom avea

 

E viaţa care nu stă pe loc

Mintea care n-are tihnă

Sufletul nesătul de joc

 

 

Totdeauna

 

Totdeauna ne lipsește ceva  de la fericire

Un nimic, un fleac, un punct sau o virgulă

Așa e făcută  viața din lipsuri mari sau mici

La fericire nu trebuie

Cine știe ce

Un zâmbet șăgalnic, o privire caldă

Poate o îmbrățișare

Sau chiar mai puțin: un cuvânt înaripat.

Un strop  de iubire

 

Suntem nefericiți pentru acel

Puțin care ce nu cade din cer,

Nu răsare dintr-o stea

Ori dintr-un stih de poezie.

 

Harry Ross

Israel

 „I-am spus migdalului: Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu! Și migdalul a înflorit.”

– Nikos Kazantzakis

 

   Fiecare dintre noi simte și gândește diferit de celălalt, fiecare dintre noi suntem nepereche, deși suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. „Suntem după chip prin creație, iar după asemănare, prin noi înșine, prin voința noastră liberă”, spune Sfântul Grigorie al Nissei, erudit teolog trăitor al secolului IV. Această libertate ne-a fost dată pentru creștere spirituală, ne spun Sfinții Părinți, ca oamenii să nu cadă sub stăpânirea naturii, ci să rămână stăpânii ei. În general, gândurile noastre pot fi multe or puține, liniștite or turbulente; ele pleacă în valuri spre cei din jurul nostru, rezonează în sufletele lor. Fiecare dintre noi trebuie să-i dea celuilalt, tot ce are mai bun în el și așa, ca printr-un proces de osmoză, binele să treacă spre ceilalți. Prin înțelegere și deschidere spre celălalt, se vor putea auzi sunetele unei muzici plăcute, armonioase. Armonia este cea care ne apropie, pentru a putea trăi în pace și a nu ne învrăjbi. Nu în zadar Iisus a dat poruncile: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți!”, și „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu”. Dar pentru a trimite gânduri bune, liniștitoare, trebuie ca în interiorul sufletului nostru să existe acea liniște, acea bunătate, acel echilibru al ființei; fiindcă omul se simte fericit când este, în primul rând, în armonie cu sine. Când există această armonie, ea corespunde armoniei cosmice, denumită de greci – „muzică a sferelor”. Dizarmonia este „lipsa armoniei; discordanță” și este constituită din gânduri ale minții pregătite pentru a trece la acțiune, în scopul distructiv al armoniei. Dizarmonia înseamnă dezordine, ea duce la ură și violență, la haos.

   De multe ori judecăm aproapele prin prisma propriilor defecte, și aceasta din cauză că nu ne-am analizat, nu ne cunoaștem defectele spre a îndrepta, mai întâi, propriul nostru suflet. Ca atare, pentru a putea da iubire celor din jur, să nu uităm formula imperativă scrisă pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Să ne cunoaștem și să ne iubim pe noi înșine, dar cu măsură, fiindcă iubindu-ne prea mult, nu are loc iubirea pentru celălalt în sufletul nostru. Nimeni nu este perfect, să-i judecăm mai puțin pe ceilalți și să-i iubim. Nu este ușor, dar trebuie încercat! Am scris cândva: „Ne iubim cu micile păcate,/ nu e perfect nici unul dintre noi,/ Și nufărul ne place,/ chiar dacă,/ ridică capul din noroi”. Unii dintre noi, însă, nu știu sau nu pot să se iubească și sunt obsedați de unele imperfecțiuni, existente sau imaginate, își subestimează calitățile, își exagerează defectele. În consecință nu se iubesc, nu pot iubi pe alții, dar simt o nevoie pregnantă de a fi iubiți și de aici – o serie de conflicte cu ceilalți, nu numai cu sinele. Scriitoarea americană Louise Hay, într-o lucrare a sa, spune: „A te iubi pe tine însuți este o aventură minunată; este ca și cum ai învăța să zbori…” „Încetează să te mai critici! Iartă-te!”.

   Armonia nefiind predestinată, ea trebuie cucerită cu ajutorul voinței noastre. Omul va fi bun dacă va fi în armonie cu spiritul său și scopul civilizației este cel de a dobândi armonia. Precum frunzele care iubesc, protejează și hrănesc pământul, așa și în iubire, armonia își așterne veșmântul ei, asupra sufletelor celor care se iubesc. Ele pot fi ființe, sau o ființă alături de ceva neînsuflețit, pe care ființa, cu iubirea ei o însuflețește. Exemplu – pictorul care realizează un tablou, sculptorul care dăltuiește o statuie etc.

   Explica un important filozof român, că atunci când ești îndrăgostit de „ceva” sau de „cineva”, toată puterea ta se concentrează asupra acelui „ceva” sau „cineva”, iar tu devii cel ignorat, ești „altcineva”, care poți deveni „nimic” în fața acelui „ceva” sau „cineva”, toată existența reducându-se la acel „ceva”, explicând totodată, în acest mod, cum Dumnezeu „a făcut lumea din nimic”, punctul de plecare pentru facerea lumii fiind El; și întrucât „nimic” nu poate să existe, „nimic” nu era decât „Altcineva”.

      În lipsa armoniei, nu putem avea realizări în viață decât cu mari eforturi, unii prin șmecherii, furturi, care și ele, în cele din urmă, duc la multă suferință a celor din jur, dar și la grave repercusiuni asupra celor care au creat dizarmonia prin furt, viclenie. Să ne dorim, deci, să fim în armonie cu noi înșine, adică împăcați cu alegerile și chiar cu greșelile făcute, pentru care știm cui trebuie să-I cerem iertare, și a nu le repeta.

   „Ce ție nu-ți place altuia nu face! este, după filozoful francez Voltaire, vocea care va fi auzită întotdeauna de la un capăt la celălalt al pământului”. Ne frământăm, ne sensibilizăm la spusele celor de lângă noi; sunt mulți care ne influențează viața în mod negativ, fie că fac din răutate, din cinism sau perversitate răul pe care nu și l-ar dori, acționând dizarmonic, adică invers de cum ar trebui, de cum ne învăță viața. Unii au plăcerea de a ne pălmui cu vorbe care ne provoacă suferințe. N-ar trebui să ne doară atât, n-ar trebui să răspundem la răutăți cu răutăți, la vorbe de ocară cu alte vorbe de ocară, ar trebui să iertăm pentru liniștea sufletului nostru, să ne întărească orice experiență de încercare a ruperii armoniei din jurul nostru, dar și din interiorul sufletului. Să aducem în fața noastră imaginea clipelor de împlinire, să ne bucurăm că le-am avut, că ele din memoria noastră nu s-au pierdut. Să încercăm să îndepărtăm din suflet valul furios, distrugător, trimis înspre noi, înlocuindu-l cu bucuriile avute și cele sperate. Să conștientizăm că toți suntem fiii lui Dumnezeu, fiecare cu darurile lui, și că trebuie să trăim în armonie. Părintele Dumitru Stăniloae spunea, referitor la neamul românesc: „Trăsătura cea mai cuprinzătoare și definitorie a neamului nostru, este armonia”. Cu adevărat ea este cartea de vizită a românului, „nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei”. Să nu lăsăm ca unii să distrugă această armonie!

   Universul întreg este energie, totul este energie în mod diferit condensată și structurată, în așa fel încât să putem exista, să putem dăinui, să existe această simfonie perfectă; dirijor avem, partitura ne-a fost dată, fiecare instrumentist trebuie să știe să-și acordeze instrumentul pentru un sunet cât mai curat.

   Menținerea unui  echilibru permanent în jurul nostru este necesar pentru a nu aluneca în haos. Am mai amintit cândva de „Teoria Haosului”, de efectul „aripii de fluture”, de cercetările care au dus la concluzia că „cea mai mică schimbare a parametrilor inițiali pot produce un comportament complet diferit al unui sistem complex…”, teoria Haosului arătând că natura lucrează după anumite tipare care sunt suma mai multor impulsuri mărunte. Să luăm seama la impulsurile noastre! Concluzia cercetătorilor a fost că, în final, sistemele încearcă să ajungă la un echilibru, la o armonie, ceea ce este foarte important și încurajator.

   A strica echilibrul, a strica armonia acestei lumi, înseamnă a încerca distrugerii ei. Necesar ar fi să lucrăm la înfrumusețarea vieții, pentru a o face cât mai armonioasă, demnă, bogată. Prin cunoaștere, în primul rând, se poate ajunge și dori a vibra la unison cu tot ceea ce există, fiindcă Dumnezeu ne-a dat viața, nu pentru a ne bate joc de ea, ci pentru a o cunoaște și a o proslăvi. Cosmosul întreg vibrează în armonie prin voința „Inteligenței cosmice”, spunea și maestrul bulgar Omraam Mikhael Aivanhov (1900-1986): „Dacă vreți să fiți fericiți, dacă vreți să înfloriți, trebuie să vă gândiți la armonie, să vă puneți în armonie cu universul întreg”.

   Unii gândesc greșit, sfătuindu-ne să ne trăim doar clipa prezentă, trecutul este mort pentru ei, mâine nu vine niciodată. De acord cu necesitatea unui spațiu atribuit zilei prezente, dar nu putem să ignorăm trecutul, să nu tragem învățăminte din trecut, să fim nepăsători față de viitorul care se va datora în parte trecutului; trecutul, prezentul și viitorul se leagă între ele. Prin felul lor de a vedea lucrurile, dorind de a le fi bine, nepăsându-le de cei din jur, dau dovadă de egoism.

   Românul, botoșăneanul, dr. ing. Stelian Bajureanu (1934-2009), autor al unui mare număr de invenții și inovații, a multor lucrări de specialitate, membru al Consiliului Internațional de Cibernetică, membru fondator și secretar general al Academiei Ștefan Odobleja de la Lugano, Elveția, a editat în 2006 un „Dicționar enciclopedic de consonantică și cibernetică consonantistă” scrupulos și inteligent alcătuit, care conține definiții de „omonime noi, fundamentale – cu alte înțelesuri sau subînțelesuri decât suratele lor comune din dicționarele explicative, enciclopedii, lexicoane tehnice, standarde, norme și literatură de specialitate cotidiană, actuală”, după explicațiile lui. Unul dintre cele 1100 de omonime este „Armonism” (opusul evoluționismului), definit ca „Sistem de filozofie fenomenală care unifică legile universului” și care ce enunță legea generală și universală, legea echilibrului: „Orice fenomen este o acțiune de echilibrare; orice cauză este un dezechilibru; orice efect este un echilibru mai mult sau mai puțin durabil”. Armonism este definit de către filozoful, medicul militar, scriitorul Ștefan Odobleja (1902-1978) –  amintește autorul în lucrare –, ca „știința ce consideră în prim plan legea echilibrului, este o filozofie pozitivă, practică, științifică, aplicabilă nevoilor imediate și actuale ale științei și vieții. Departe de a se ambiționa să rezolve problemele universului, armonismul nu pretinde să rezolve decât problemele omului și ale mediului înconjurător. Fără să aspire la a fabrica lumi, ființe și suflete, el nu încearcă decât să surprindă obișnuințele lor și să descopere legile lor”. Considerând-o „filozofie utilitară”, scopul ei ar fi „să sintetizeze cel mai mare număr de reguli dintre cele mai utile”. Ștefan Odobleja a practicat medicina, dar a scris importante lucrări despre cibernetică pe care le-a publicat în străinătate, astfel și-a atras ostilitatea regimului comunist și a fost supravegheat de organele de securitate. O parte din lucrările sale au fost publicate după moarte. Fiul său a afirmat că tatăl – Ștefan Odobleja – avea încredere în semenii săi, conștient că ideile-i vor confirmate în viitor.  Din cauza bolii de care suferea, nu a putut participa la al IV-lea Congres internațional de Cibernetică de la Amsterdam, din anul 1978. Lucrarea sa „Diversity and unity in cybernetics” a fost citită de către cel care l-a înțeles, l-a admirat și a meritat acest prestigiu, inginerul Stelian Bajureanu. Într-un articol din 2015 despre savantul Ștefan Odobleja, autoarea articolului scria: „Dacă ar fi trăit într-o lume normală, astăzi o întreagă lume ar fi știut că a existat”. Dar, a trăit, ca mulți alții, într-o lume anormală, imorală, o societate egalitară, în care nu puteai să-ți manifești opinia, să-ți aperi demnitatea, valoarea, să pretinzi respectul, interesul și înțelegerea, ba mai mult, cei suspectați de asemenea „defecte” erau „puși la zid”.

   Personal, lucrând în aceleași Combinate din Borzești și Pitești cu „Stelică”, și făcând parte din colegiul de redacție al revistei timișorene „Coloana Infinitului” în perioada 2000-2004, i-am publicat articolul despre Consonantica lui Odobleja. Din tot sufletul său dorea să facă cunoscut meritul savantului, în toată țara.

   Scriitorul român contemporan Ștefan Dumitrescu, în cartea sa „Psihologia și pedagogia poporului român”, scrie: „Ele, operele, creațiile, rezolvă prin apariția lor „probleme” deschizând la rându-le noi orizonturi în plan epistemic și al praxisului (cunoaștere și experiență). Dar la rândul lor, creatorul și istoria sunt și ei întâlniri, rezultat, efect, sinteză, rezultantă a altor întâlniri, care le-au precedat și le-au creat, sau le-au prilejuit apariția în timp, instituirea în existență. Altfel spus, „întâlnirile”, rezultante ale unor întâlniri anterioare, se deschid unele către altele, se întâlnesc, creând la rândul lor alte întâlniri”.

   Revenind la ideea de Armonism, în sinteza concepției lui Șt. Odobleja se relevă faptul că Armonismul este știința care consideră în prim plan – legea echilibrului. În continuarea lucrării Dicționarului, autorul ne redă definiția tabelară a Evoluționismului și Armonismului (Odobleja – 38, pag. 646-650): „Evoluționismul – totul merge spre complicare; Armonismul – totul merge spre simplificare”.

   Ajungând la zilele pe care le trăim, dintr-un articol publicat în data de 11 februarie 2016, în ziarul Deutsche Welle, am aflat că „Alianța pentru solidaritate, toleranță și democrație împotriva prejudecăților, urii și violenței a lansat un apel semnat de numeroși reprezentanți din mediile religios, sindical, civic și de afaceri”. DW prezenta textul integral al apelului publicat. Titlul articolului era: „Un apel la deschidere: Demnitatea umană este intangibilă!”, iar în încheiere – un lăudabil punct de sprijin acordat de către „Alianță”: „Sprijinim o Europă care apără demnitatea umană și oferă condiții pentru o societate armonioasă”, aceasta fiind deosebirea între statul totalitar care constrânge demnitatea și statul de drept care are grijă ca un cetățean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate pentru a supraviețui sau pentru a-și salva sufletul.

   Ne naștem pentru a trăi împreună cu demnitate, în armonie și nicidecum într-o lume conflictuală. Nu este ușor. Dar de ce să renunțăm la luptă, ne înfruntând greutățile ivite în calea unei vieți trăite în armonie? Cunoscându-se și dând în vileag intențiile ascunse ale unor conducători, nervozitatea lor – cauze ale destabilizării acestei lumi –, acționând cu inteligență la prevenirea, stoparea efectelor, se va putea clădi o societate armonioasă.

   Natura din jur ne oferă atâta armonie!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Fiecare FEMEIE  trebuie să fie o EVĂ-cea care dă viaţă!

      Fiecare FEMEIE trebuie să fie o MARIE-cea care dă viaţă de după viaţă!

 

   „După ce Dumnezeu făcu pe om, ca să nu-l lase să trăiască singurel printre vieţuitoare, îi dădu o consoartă. După multă chibzuială luă rotunjimea şi legănarea şarpelui, îmbrăţişarea plantelor agăţătoare, tremurul ierbii, subţirimea trestiei şi catifelatul florilor, plânsul stelelor şi nestatornicia vântului, sfiala iepurelui şi fudulia păunului, dulceaţa mierii şi cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, limbuţia gaiţei şi gânguritul turturelei. Apoi, amestecând toate acestea, făcu… FEMEIA.”(Poveste indiană)

   Din cele mai vechi timpuri până în pragul creştin FEMEIA, n-a prea fost deloc privită ca chip divin, ca una din marile minuni ale Creaţiei ci, cel mai adesea strivită de grosolonia şi graţia percepţiei de către casta, clanul religiozităţii sau al culturii epocilor respective.

   Dacă, în rândul neamurilor politeiste, FEMEIA era net inferioară bărbatului, indiferent pe ce scară socială se situau ambii, afară de clasa aristocrată, existau totuşi două excepţii situate la poluri opuse: cel al tradiţiei iudaice în care FEMEIA era discriminată la modul absolut, împrumutată, vândută, ucisă şi, cel al culturii pelasgo-traco-daco-române, unde FEMEIA se situa pe locul condiţiei sale fireşti, în care moralitatea era suverană, iar sceptrul frumuseţii ei emana în juru-i mireasma unei suave fascinaţii pline de splendoare, de feminitate, strălucind în lungul şir al chipurilor divine pe care le va naşte omenirii.

   „Femeia mii de ani a fost roabă, spune marele duhovnic prigonit, persecutat şi mărturisitor, Arhim. Arsenie Papacioc, până a venit Hristos şi a pus-o în verticalitate, a pus-o în egalitate cu bărbatul sau mult mai sus decât bărbatul-femeia având harisme ce-l pot naşte pe Hristos în sufletul bărbatului şi să-i mărească bărbăţia… Femeie înseamnă <<împărăteasă dăruitoare>>, pusă  pe tron nu ca să domnească, ci pentru a-l admira pe cel ce a avut puterea să o ţină acolo. Femeia, pusă în adevăratele sale valori, începe să creeze şi abia atunci se dăruieşte total, nu convenţional.” (Ava Arsenie Papacioc, Despre Viaţa de Familie şi diverse probleme ale lumii contemporane. Constanţa, 2011, p. 86)

   Aşa s-a ajuns ca, cea mai lungă dinastie istorică să fie, Matriarhatul pelasg al Vestalelor şi Profeteselor, sub care regina Hestia să elaboreze primul cod de legi din lume intitulat la fel de sugestiv şi plin de nard: Legile Belangine (Legile Frumoase), dezvoltate armonios, ca un testament al veşniciei de către nemuritorul rege-profet Zamolxe.(c.f. Hesiod  în Theogonia)

  Primele FEMEI frumoase ale omenirii au fost cele 12 înţelepte SIBYLE– profetesele Neamului primordial pelasg: Persica, Sibica, Delfica, Himera, Laţia, Numeea, Heles, Frigia, Europea, Tibrutica, Erythreea, Cassandra, cele care alături de ceilalţi profeţi traci ai lumii au proorocit alegerea Fecioarei Maria de către Dumnezeu privind misiunea renaşterii şi mântuirii omenirii: Naşterea Domnului din Fecioara Maria, din viţa regală geto-dacă, Naşterea Sfântului Prunc la Betleem, Venirea Învăţătorului Moral al Omenirii-Iisus Hristos, Venirea Proocului cel Mare din marginile de Sus, Venirea Zilei luminoase în care Domnul Cel de veci pentru păcatul tuturor va fi trimis şi după trup va vieţui, Vestirea Magilor, Răstignirea pe Cruce, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Pogorârea Duhului Sfânt, etc. (c.f. Aelian, V.H., Histoire Grace. II; Diodori Siculi, Pausaniae Descriptio Graeciae I; Apollodori Bibliotheca, I; Plutarque, Oeuvres. Tome XIV; Herodoti, lib. IV; Suidas; Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică. Ed. Obiectiv-Craiova, Theodor Zielinski-Sibyla, Ed. „Meta”, 1994, ş.a.)

   După instituirea Creştinismului, a Bisericii lui Iisus Hristos, prin Întruparea Logosului-Fiul lui Dumnezeu în Om, prin Evanghelia Iubirii Sale, a Jertfei pe Cruce, a Învierii, a Înălţării la ceruri şi prin Pogorârea Duhului Sfânt, din sânul neamurilor convertite la Religia vieţii veşnice-Orotodoxia, s-au născut Arhetipurile FECIOAREI, FEMEII şi MAMEI, care au urcat pe cele mai înalte trepte ale spiritualităţii, ale iluminării, ale îndumnezeirii, ale Cerului şi Pământului sub chipul Înţelepciunii ca Aură a: Profeteselor, Învăţătoarelor, Eroinelor, Poeteselor, Diaconiţelor, Monahiilor, Cucernicelor, Mamelor, Rapsoadelor-artiste, Presbiterelor, Muceniţelor, Mărturisitoarelor, Pustnicelor, Sfintelor.

   Deasupra tuturor ca Arhetip absolut, împărăţeşte veşnic şi proniator Fecioara MARIA.

   Aşadar, la plinirea vremii istorice, Dumnezeu a ales-o, pe Cea mai Aleasă Fecioară MARIA, din plămada dacică a Pământului şi a Cerului-ca Viaţă spre mântuirea FRUMOSULUI, a celor ce aleg Calea, Adevărul şi Viaţa, fericind-O cu bucuria tuturor neamurilor şi cu o frumuseţe dumnezeiască: „Mulţumesc înaintea lui Dumnezeu, spune tracul nostru Sf. Dionisie Areopagitul, care a cunoscut-o personal pa Maica Domnului, că îmi părea cu neputinţă ca cineva afară de Dumnezeu să fie atâta de plin de frumuseţe şi de dumnezeiască putere şi slavă şi dar! Nimeni din oameni nu poate să înţeleagă ceea ce am înţeles eu, când am văzut cu ochii mei pe cea mai frumoasă decât toate femeile din lume şi mai înfrumuseţată decât toate puterile cereşti, pe Maica Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi mărturisesc înaintea oamenilor şi lui Dumnezeu, care s-a născut dintr-însa, că dacă n-ar fi cunoscut pe Dumnezeu şi luminată învăţătură, atunci aş fi socotit-o pe Prea Sfânta Fecioară Maria, ca pe Însuşi Dumnezeu.” (Diacon Gheoghe Băbuţ, Maica Domnului Ocrotitoarea României. Editura Pelerinul Român, Oradea, 2000, p. 33)

   Totdeauna în Cerul-Tărie,/ totdeauna pe pământul de jos,/ numele Tău între nume: MARIE,/ răsună mai român, mai frumos.//  Totdeauna literele-acestea împreună,/ suind în zări limpezi de curcubeu,/ doar în taina porfirii cunună,/ au odrăslit în Om şi Dumnezeu.// Totdeauna literele-acestea MARIA:/ Mamă, Aleasă, Rai, Iubire, Altar,/ sunt încununarea Cerului cu Glia./ Sunt cuminecare. Sunt cununi de har.// Ele zămislesc zorii de Mamă,/ mugur în floare pe-al vieţii Altar,/ iubirea Ta-nalţă spre cer România,/ Pământul şi Cerul îţi sunt Inelar,/ Învierea e-n Tine, Ave Maria!  (Întru Numele Tău-MARIA, G.C.N.)

   Numele dacoromân MARIA este nume patrimonial având o conotaţie şi o semantică cu totul unică şi celestă, care dincolo de aura frumuseţii feminine se conturează şi latura bărbătească, autoritatea demnităţii regale sub chipul expresiei specifice doar nouă: Măria Sa!

      „Cine este Aceasta? Icoana care aduce primăvara şi cântul nufărului pe ape de dor,/ Ea este Regina,/ Ea este Assunta,/ Ea este Împărăteasa ce din înălţimi ne îmbrăţişează,/ Ea este Mireasa,/ Ea este Cununia…/ Ea este Assunta…/ Este focul dragostei,/ Este para iubirii care aduce floarea de cireş,/ În primăvara rodirii, în primăvara bucuriei…/ Este lacrimă-rugă-tăcere/ Atunci când Pruncul-rege s-arată în iesle./ Este Inimă rănită de iubire,/ Atunci când Fiul-Rege-Preot,/ Unica lumină/ Deschide spre pământ Cuvânt-liturghie…” (Dan Bodea, Assunta. Galaxia Gutemberg, 2009, p. 12, 15)

   FEMEIA, în arealul primordial Carpato-Danubiano-Pontic este Vocaţie sacră.

   Fecioara MARIA, a fost desigur, înzestrată cu toate darurile cerului, dar cele care au îndumnezeit-o cu adevărat au fost: smerenia, milostenia, rugăciunea şi tăcerea, liniştea.

   În chip paradoxal şi, parcă pentru a compensa lucrurile, ştiindu-se că FEMEIA vorbeşte, dacă nu tot timpul, aproape mereu, Dumnezeu a îngăduit ca chemarea către linişte, isihie, către rugăciune în cinul monahal să o atribuie îndeosebi femeilor. De pildă înainte de revoluţia masono-bolşevică din Rusia existau de 3 ori mai multe monahii decât călugări. În ţara noastră acest fapt este o tradiţie milenară, iar excepţia o constitue în mod expres schimnicele hrănite de corbi, ce trăiesc secular încă, în pădurile noastre, în micile pâlcuri rămase virgine din Grădina Maicii Domnului, pustnice care brodează în verdele codrului unda cerului isihastă. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi L-a coborât pe Fiul Său pe pământ. Negrăita iubire a creştinilor pentru Dumnezeu a înălţat pământul cu martiri, a îndumnezeit  peşterile, pustiurile şi munţii cu milioane de cuvioşi, schimonahi şi sfinţi.

   Am o adâncă plecăciune, o cucernică închinare şi o sacră admiraţie pentru marile Monahii, care au plămădit cerul cu sfinţenia trăirii lor, pentru Presbiterele evlavioase şi dârze care şi-au sacrificat tinereţea, sănătatea, familia, şcoala, viaţa în regimul concentraţionar, pentru Monahiile albe, mirenele Apostolatului Social-Mărturisitoarele şi poetele Dorului mistic, pentru  Monahiile Suferinţei, care au fost prigonite, pentru Monahiile Jertfei, cele care au pătimit în închisorile regimului torţionar comunist, Maicile: Mihaela Iordache, Teodosia-Laţcu, Mihaela Portase, Veronica Gurău, Patricia Codău, Olga Gologan, Tatiana Răduleţ, Nicodema Vasilache, Pangratia Mureşan, Maftidia Grancea, Epistimia  Dănilă, Atanasia Iordache, Irina Lecca, Anastasia Porfiria Ciolac, Ana-Epraxia Danielescu, Eufrosina şi Magdalena Bochi, Veronica Constantinescu, Olga Glejaru, Monica Păciu, Calidona Anghel, Nimfodora Cuştiuliţă, Epiharia Muşat, Despina Băzăvan, Xenia şi Veniamina Răducu, Olimpiada Liţescu, Gabriela Cotârlan, Cipriana Cojocaru, Onisifora Rus, Tinca Popa, Silvia-Maria Vlad  şi altele asemenea lor. (Ierom. Siluan Antoci, Monahiile ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist. Vol.I-II, Ed. Doxologia Iaşi, 2010,2012)

 

  Am o veneraţie mistică, cutremurătoare pentru călugăriţele–paradoxale cum au fost monahiile-călugări, cuvioase cunoscute şi femei virtuoase necunoscute care s-au nevoit ca <<monahi>> în mănăstiri şi sihăstrii: Matrona-Vavilas, nobilă din Pergi-Pamfilia, sec. V; Eufrosina-Smarandos, nobilă din Alexandria, sec. V; Ana-Eufimie, nobilă din Bizanţ, sec. VIII; Maria-Marian, nobilă din Tebaida Egiptului, sec. V; Eugenia-Eugeniu, nobilă din Alexandria, sec. II; Suzana-Ioan, nobilă din Palestina, sec. III; Apolinaria-Dorotei, nobilă din Roma, sec. V; Pelaghia-Pelaghie, nobilă din Antiohia, sec. III; Anastasia-Anastasie, prima patriciană a Împăratului Justinian cel Mare (527-565); Dositeia-Dositei, Peşterile Kievului, sec. XVIII-lea; Teodora-Teodor, din Peloponez, sec. IX. etc. (Monahul Longhin Gherontianou, Cuvioasa fecioară mucenică Teodora din Peloponez. Editura Egumeniţa, 2007, p. 167-172)

   Toate cuvioasele-monahi au dat de furcă diavolului înfricoşându-l cu tăria credinţei, ascezei, smereniei şi puterea lor jertfelnică. Unele au fost grav denigrate, altele au fost calomniate şi sacrificate, unele au fost descoperite după adormire, altele după execuţie, cum a fost şi cazul Maicii Teodora din Peloponez, care înainte de decapitare s-a rugat Domnului: „Dumnezeul meu cu voia Ta să faci din trupul meu biserică, din părul meu copaci cu care s-o acoperi şi din sângele meu fă un râu.” (op. cit. p. 87)

   Bisericuţa pitorească şi simplă din piatră a Cuvioasei muceniţe Teodora datează din sec. X şi srăluceşte la poalele muntelui Tetragios (860 m. altitudine) pe malul unui râu. Pe acoperişul ei au crescut 18 copaci mari şi mici, cei mari atingând 15 m. înălţime. Greutatea tuturor depăşeşte 10 tone. „Toţi aceşti arbori imenşi, spune geologul P. Makrigiannis, sunt înrădăcinaţi pe nimic, sau mai bine zis pe acoperişul gros de câţiva centimetri!… Cea mai mare surpriză ne aşteaptă înăuntru. Nicio rădăcină cât de mică nu iese din zidurile vechi. Nicio crăpătură care să se datoreze lor!…”(op. cit. p. 126)

      În mod excepţional simt un fior de uimire şi fascinaţie pentru Cuvioasele schimnice, cunoscute şi necunoscute care au renunţat la exoticul vremelnic şi neliniştit al vieţii pentru pustia trăirii, transformată prin nevoinţă, rugăciune, o supremă renunţare de sine şi bucuria jertfei, într-o oază de cer sub pulsul ascetic al isihiei, constituind Hrisovul vieţii cereşti al Neamului dacoromân: Cuv. Casiana Schimonahia-Scit. Casiana Ceahlău-sec. XVII; Cuv. Sofia Schimonahia-Schit. Sofia Ceahlău-sec. XVII; Cuv. Melania Schimonahia-Schit. Durău Ceahlău-sec. XVII; Cuv. Mavra-Schit. Ceahlău-sec.XVII-XVIII; Schimonahia Sf. Teodora-Munţii Sihlăi, sec. XVII-XVIII; Schimonahia Nazaria, M-rea Văratec (+1814); Schimonahia Filoteia (mama Sf. Ier. Calinic), M-rea Pasărea-Ilfov, sec XVIII-XIX; Cuv. Xenia Schimonahia, M-rea Agapia-sec. XVIII-XIX; Schimonahia Olimpiada, fondatoarea M-rii Văratec (1757-1842); Schimonahia Safta Brâncoveanu, odor Domnesc, călugărită cu mama ei Elisabeta, soţia caimacanului Moldovei-Teodor Balş, M-rea Văratec (1776-1857); Schimonahia Tavefta Ursache, M-rea Agapia (+1883); Surorile Schimonahii: Fevronia (+1895), Sofia (+1897) şi Olimpiada Iuraşcu (+1902) mătuşile după mamă ale poetului Mihail Eminescu, M-rea Agafton-Botoşani; Schimonahia Suzana Ştefănescu, M-rea Războieni-Neamţ (1830-1925); Schimonahia Isidora Pustnica, Schit. Sihla-Neamţ (+1937); Schimonahia Valentina Neacşu, Munţii Sihlăi (1886-1964); Schimonahia Melania Mincu, Schit. Românesc Sf. Ioan Botezătorul-Iordan (1893-1969); Schimonahia Acachia Maior, M-rea Eleon-Ierusalim (1890-1980); Schimonahia Pelaghia Amilcar, M-rea Văratec (1885-1981); Schimonahia Vera Preotu, M-rea Eleon-Ierusalim (1876-1988), etc. (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc. Ed. Episcopiei Romanului, 2001)

   Sfântul Isaac Sirul, cel care a împletit cel mai frumos firul rugăciunii cu surâsul luminii, arată că liniştea „te face luminat în Dumnezeu precum soarele… Liniştea… te uneşte cu Dumnezeu… Iubeşte liniştea mai presus de toate lucrurile… Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele unealta acestei lumi.”, iar Ierarhul Belgorodului-Nicodim, care a scris biografia pustnicei- Fericita MARIA de Oloneţ, ne încredinţează că: „Femeile chemate la linişte se fac ele însele taină a lumii viitoare…”, nelăsând mai prejos nici vocaţia femeilor mirene: „Femeilor le este încredinţată sarcina de a aduce pe lume noi suflete, de a întipări în lume noi <<chipuri ale lui Dumnezeu>>.” (Nicodim, Episcopul Belgorodului, Fericita Maria de Oloneţ-pustnica din codrii Rusiei. Trad. din lb. engleză de C. Făgeţan. Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 111, 113)

   De asemenea, am o profundă veneraţie pentru Prinţesele şi Domniţele dace, care la un moment dat au lăsat purpura regală şi au îmbrăcat rasa cernită a suferinţelor, au lăsat iatacul de puf şi căldură şi-au îmbrăţişat recele sobru al chiliei mănăstireşti: „Am învăţat din viaţa Măriei Sale că nu este sfârşit pocăinţei, nici dragostei dumnezeieşti, şi că sufletul însetat după Domnul se vede pururea la începutul căii, şi nu ştie că se înalţă din putere în putere şi că pune suişuri în inima sa.” (Monahia Platonida-ex Doamna Despina Miliţa, soţia Sfântului Domnitor Neagoe Basarab, Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida Doamna Despina a Ţării Româneşti. Schitul Ostrov, 1551)

   Urmând tradiţia Vlăstarelor domneşti, ce au urmat Calea Împărătească a lui Hristos, pinţesa şi ţarina Teodora, fiica lui Basarab cel Mare şi soţia ţarului Alexandru al Bulgariei, devenită Monahia Teofana, Doamna Rada, soţia lui Vlad Călugărul, mama lui Radu cel Mare,  călugărită sub numele de Samonida, Doamna Maria soţia Domnului Ioan Vodă cel Cumplit, a îmbrăţişat monahismul după văduvie cu numele de Teofana, Tudora mama Viteazului Domn al primei mari Uniri, Mihai, s-a călugărit la Mănăstirea Cozia cu numele de Teofana prinţesa Raluca Sturza, soţia prinţului Grigore Mihail Sturza, rămânând văduvă, donează toată averea la săraci şi la mânăstiri şi se călugăreşte, renăscând sub MARIA la M-rea Agapia preţuită de sobor ca „buna noastră mamă” [ +1920]. (Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc. Ed. Episcopiei Romanului, 2001, p. 507) 

   Din Bărbat a fost creată FEMEIA, iar EA l-a născut pe OM, dar şi pe DUMNEZEU!

 

   „De fapt, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, femeia îi este dată bărbatului pentru a-l sprijini şi a-l fortifica prin acest sprijin al ei, în aşa fel încât el să reuşească să biruie atacurile pe care le întâmpină. Vedeţi, dacă ea este discretă şi înfrânată, nu numai că-i oferă bărbatului ei mângâiere prin prezenţa ei, ci şi în toate celelalte privinţe i se poate dovedi de un mare şi real folos, uşurându-i viaţa, înlăturându-i greutăţile care se ivesc atât în afara casei, cât şi pe plan domestic, în fiecare zi. Astfel, asemeni unui cârmaci iscusit, ea îi domoleşte furtunile lăuntrice prin înţelepciunea ei specifică, iar prin înţelegerea pe care i-o arată, îl înconjoară cu o adâncă alinare.” (Bărbatul şi Femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur. Trad. din lb. engleză de Luminiţe Irina Niculescu. Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 122)

   FEMEILE creştine în universul spiritual ortodox s-au dovedit a fi cele mai zeloase propăvăduitoare ale Apostolatului hristic mirean.

   Ele au excelat în răbdare, în credinţă, în frumuseţe, în dăruire, în suferinţă, în fidelitate, în castitate, în sărăcie materială, în smerenie, dar mai presus de toate în Iubirea pentru Dumnezeu şi Neam.

   Bunul Dumnezeu, în Împărăteasca şi Dumnezeiasca Sa purtare de grijă a tuturor, a adus în tinda Ortodoxiei Lui, Acasă la Noi, deci, o mlădiţă protestantă în ale cărei vine regale curgea sânge împărătesc, Prinţesa Elisabeta Alexandra Louise Alice de Hesse şi a Rinului, căsătorită cu Marele Duce Serghei Alexandrovici, fiul Ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea, considerată de cronicile vremii drept una dintre cele mai frumoase femei ale Europei acelei vremi, variantă susţinută şi de frumoasa ei verişoară MARIA, marea noastră regină: „Înaltă, sveltă, mlădioasă şi de o nemărginită blândeţe-o bucurie pentru ochi, pentru suflet, pentru inimă! Frumuseţea ei era din cele se numesc de obicei îngereşti. Ochii, zâmbetul, mâinile, chipul în care te privea, în care îţi vorbea, în care se mişca, toate erau de o desăvârşire care întrece cuvintele. Nu ştiu ce într-însa aducea cu un crin. Neprihănirea ei era fără seamăn şi nu-ţi puteai lua ochii de la ea.” (Maria, Regina României, Povestea vieţii mele. Vol. I, Ed. Moldova, Iaşi, 1990, p. 11)

          În salba de mărgăritare princiare ale frumuseţii au strălucit multe Domniţe şi Doamne ale Voievozilor români, ca circaziana Irina soţia lui Vasile Lupu: Avea ochii negri, mâinile subţiri dar pline, mijlocul mlădios, gura mică, pielea atât de albă, încât Nicolo Barsi spunea << pareva che la grazie nela di lei persona havessero la loro rezidenza collocata>> , „ părea că toate farmecele îşi aşezaseră reşedinţa în persoana ei.” (Constantin Gane, Trecute Vieţi de Doamne şi Domniţe. Vol. I, Ed. Orizonturi, Bucureşti, p. 250).

        În acelaşi nimb fermecător se situau fiicele lui Vasile Lupu, Domniţa Maria, devenită principesa Radziwill şi Ruxandra devenită fără voia tatălui soţia hatmanului cazac Timuş Hmielniţki, despre care se spune că „era una din cele mai desăvârşite frumuseţi din câte s-au văzut”, precum şi Casandra Cantacuzino care s-a căsătorit cu Domnitorul enciclopedist Dimitrie Cantemir: „Era frumoasă şi, zice-se, această indispensabilă calitate femeiască, era la ea floare la ureche pe lângă toate celelalte daruri cu care o înzestrase natura: deşteaptă, bună, miloasă, milostivă, gospodină, cultivată-ba chiar spun unii că învăţată. Pentru Dimitrie Cantemir, cea mai demnă soţie ce-şi putea alege.” (ibid. p. 466)

   Nu putem să omitem nici alte graţii princiare emblematice fără să le aducem o reverenţă aristocrată, Domniţei Maria, fiica Voievodului Grigore Callimachi, vestita Marghioala Roznovan, socotită „cea mai frumoasă femeie din Moldova”, căsătorită cu Grigore Sturza.  Eufrosina Rosetti, bunica lui Radu Rosetti, o considera  că „este cea mai frumoasă femeie din Europa!” , iar fiica ei Elena Sturza rămâne un miracol al posterităţii: „ brună cu ochi albaştri, un păr mare, negru, un oval al feţei foarte regulat, o gură frumoasă…, ca cea mai frumoasă femeie din Moldova din întâia jumătate a veacului trecut.”  (ibid. p. 371, 467)

   Admiraţia unei FEMEI, preţuirea ei, cinstirea, recunoştiinţa, trebuie să fie permanentă, şi pe soare şi pe nour şi, când se înalţă şi când cade şi ca prinţesă şi ca cenuşereasă şi, în bucurie şi în suferinţă. Trebuie s-o înfiiem nouă înşine, cu inima ei plină de lumină, în sufletului nostru, pentru ca într-însa să ne regăsim alinarea de mai târziu: „Pentru a ne putea apropia de cel care plânge, ne trebuie lacrimi; ca să-l înţelegem pe cel care suspină trebuie să ne frângem inima; iar dacă vrem să ne facem părtaşi la durerea cuiva, se cuvine să fim împreună-pătimitori. Şi toate acestea ne cer deopotrivă duioşie, mărinimie şi dragoste nefăţarnică. Cu ce îndrăzneală ne vom apropia cu cugetul şi simţirea de tânguirea Doamnei Maria Brâncoveanu, când vedem că pătimirile,lacrimile şi suspinurile ei au înălţat un munte ale cărui piscuri au ajuns până la Cer?” (Doamna Maria Brâncoveanu, Tainica Biruinţă a Lacrimilor. 1714-2014. Ed. Sophia, Bucureşti, 2014, p. 140)

   Pe 17 Ianuarie 1905, Marele Duce Serghei al Rusiei a fost asasinat de agentul provocator, evreul Envo Azeff, împărtăşind soarta tatălui său, Ţarul Alexandru al II-lea, ucis în 1888, tot de anarhiştii atei. Marele Duce, model de aristocrat, de creştin practicant, de martir (şi-a iertat călăul) a fondat „Societatea Ortodoxă Palestiniană”, care a deschis în Ţara Sfântă, şcoli, clinici şi spitale, tratând gratuit peste 60 000 de pacienţi pe an.

   Durerea Marii Ducese nu avea cuprindere… Nu mai avea hotar de linişte… Mângâierea care aduce o rază de nădejde i-a venit de la marele luminător al Rusiei, Sfântul Ioan de Kronştadt: „Durerea domniei voastre este de nedescris. Durerea Mântuitorului în Grădina Ghetsimani, pe care a răbdat-o pentru păcatele lumii, a fost de necuprins. Puneţi durerea voastră lângă durerea Lui; astfel veţi afla mângâierea.” De atunci, în ochii ei a început să strălucească o bucurie senină, ca şi cum ar fi văzut deja, cu ochii sufletului, frumuseţea lumii de dincolo. (Sfânta Elisabeta Marea Ducesă a Rusiei, Viaţa şi pătimirea. Ediţie îngrijită de Mănăstirea Diaconeşti. Editura Bonifaciu, 2010;/ Lubov Millar, Sfânta Elisabeta Feodorovna a Rusiei. Un Crin în Văile Muceniciei. Tradusă la Mănăstirea Diaconeşti, Editura Bonifaciu, 2012, p. 129)

   Prinţesa Elisabeta de Hesse şi-a urmat Destinul, redescoperind Calea spirituală pentru ca această augustă mlădiţă, după ce a condus mişcarea patriotică de îngrijire a răniţilor, văduvelor şi orfanilor de război, să devină nu doar un Vlăstar ortodox mult mai regal, ci o Aură a Cerului angelic, în care a odrăslit suav şi martiric Sf. Elisabeta-Marea Ducesă.

   Cuvioasa Stareţă  MARIA s-a odrăslit Cununii imperiale martirice a Ţarilor şi Marilor Duci, alături de alte milioane de mucenici ruşi executaţi de iudeo-bolşevicii sovietici.

    FEMEIA prin plămada ei hirotesită şi harismatic conferită de Atotcreatorul este locul de întâlnire dintre Dor şi Dăruire, dintre Frumos şi Sublim, dintre Pământ şi Cer, dintre Răbdare şi Extaz, dintre Fior şi Luceafăr, dintre Rugă şi Cântare, dintre Om şi Dumnezeu, dintre Cruce şi Jertfă, dintre Suferinţă şi Dragoste.

   „Dulcea mea amică,

   [Bucureşti, 5-11 august 1879]

   Veronică-e întâia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hârtie-nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici poţi şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare decât pe mine fără ca să nu te iubesc. Tu nu mai făcut fericit, şi poate că nu sunt nici capabil de a fi, tu nu mai făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determine întreaga mea viaţă…” Mihai (BAR, ms 2279, 88r-92r)

   „ Eminescul meu scump,

   [7 noiembrie 1879]

   Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat cu atâta amar şi suferinţă; nu ştiu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginaţiei; cât pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea. Mâne e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoşi; fă-mi să-i pot săruta cât mai în grabă…” Veronica (BAR, S4(25)/ LXVIII)

   FEMEIA aleasă, creştină, spre deosebire de bărbatul cuvios are o chemare, un har, o viaţă şi o lucrare creştină aparte privind trinitatea comuniunii ei cu Dumnezeu: Fecioara-naşterea Dorului şi trăirea după divin, Femeia-născătoarea de prunci, ziditoare a unităţii Familiei şi Mama-ca pedagog al creşterii şi educării fiilor duhovniceşti ai Neamului şi ai Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos.

   În chipul FEMEII creştine, în fiinţa ei enigmatică sunt încrustate harul, chemarea, alegerea, credinţa, ruga, jertfa, misiunea, vocaţia dumnezeiască, virtuţi divine cărora li se atribuie în egală măsură veneraţie, iubire, recunoştiinţă, cântare, poezie: „Niciodată n-au stat mai frumos/ literele-acestea împreună/ decât în albastra treime/ a numelui tău INA.// Cu ele încep, dacă vreau,/ să scriu în tot locul/ lumină, iubire şi singurătate-/ cele trei elemente indispensabile/ vieţii, ca aerul, apa şi focul.// Niciodată literele-acestea/ n-au simţit fericirea mai toată/ decât cununate-ntru numele tău-/ niciodată.” (Andrei Ciurunga, În numele tău-Ina.poezie închinată soţiei sale, din ciclul Versuri pentru INA. Ed.Sagittarius, Bucureşti, 1996,  cunoscuţi şi adânc preţuiţi de mine)

  O Femeie puternic-religioasă, aleasă pentru dragostea ei, poate primi toate Darurile cereşti, ce-i pot conferi iubirea familială pământească, iubirea creştină duhovnicească, iubirea angelică cerească, iubirea Dragostei dumnezeieşti.

   Când reazem te visam, ştiam că scrisul/ din harul tău îşi trage-al lui noroc/ de azi în vers port visul-necuprinsul/ şi muza altora nu lasă loc.// Cred că-nţeleg iubite, vrednic este/ de pene mai vestite al tău har,/ poetul ce în vers te povesteşte/ ce-ţi pradă, îţi oferă-apoi în dar.// Virtute-ţi dă, el ce virtute fură,/ şi doar a ta e frumuseţea lui,/ cum ţi-a luat-o de pe faţă, pură,/ nimic nu-ţi dă mai mult ce-n tine nu-i!// Se cade să nu-i mulţumeşti de fel./ Eşti platnicul, datornicul e el!/ Iubirea-mi creşte chiar de-o crezi firavă/ iubesc mai mult dar nu-mi ivesc iubirea/ nu-i drămuiesc tăria pe tarabă/ şi încă n-o atinge clevetirea.// Cândva iubind (ferice timpu-acela!)/ cântam în primăveri amăgitoare/ Aprilul cum îl cântă filomela/ până când zorii sunt stăpâni pe zare.// Nu-i altfel vara, nu-i mai puţin dulce/ decât atunci când ea cânta, Acuma/ vechiul ei cântec ramu-ar vrea să-l culce!/ Iubirea-i blândă azi şi mâine-i blândă/ mereu statornică-i lumina ei/ de-aceea versul cântecul şi-l cântă/ şi pune doar pe-un singur gând temei./ Frumos, blândeţe, adevăr, rezumă/ frumos, blândeţe, adevăr spun tot,/ cuvinte trei, ce timpul mi-l consumă/ cu altele să le mai schimb nu pot./ Frumos, blândeţe, adevăr, răzleţe/ un singur loc să umple or să-nveţe.” (Ligia Matiana Ene)

      

   Toţi marii Duhovnici ai Bisericii Ortodoxe au nutrit dragoste părintească pentru Fiicele lui Hristos, unii chiar fără să se fi văzut vreodată, doar prin epistolă, prin corespondenţă. Sfântul Serafim de Sarov se adresa fiilor şi fiicelor duhovniceşti cu expresia serafică: Bucuria mea… În tratatul său Despre elocvenţă, ilustrul Demetrios sublinia: „Fiecare scrie o scrisoare ca imagine a sufletului său, şi dacă şi într-un alt gen literar ne este îngăduit să vedem caracterul celui ce îl scrie, în nici un altul nu-l putem vedea mai bine ca într-o scrisoare.” (Demetrios din Phaleron, Epistolographi graeci. Ed. Hercher, Paris, 1873,p. 1)

    Între erudiţii epistemologi ai lumii, Pavel, Ioan Teologul, Teolipt Filadelful, Arsenie Papacioc, etc., cel mai mare Patriarh al Pămânului nostru creştin, Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat posterităţii pagini revelatoare de o profundă emoţie, de o adâncă smerenie, de o înaltă vibraţie, de o sublimă gingăşie în cele 17 Scrisori din Exilul Jertfei către Ucenica sa Diaconiţa Olimpiada, în care se reflectă sufletul său atât de uman şi atât de tandru, ce răspândeşte mireasma mângâierii, asupra suferinţei femeii văduve: „… De asta doresc să văd faţa voastră, faţă în care este gura care sloboade glas şi-mi vesteşte cele din lăuntrul sufletului, în care este auzul, care primeşte cuvintele, în care sunt ochii, care zugrăvesc mişcările sufletului şi prin care mă pot bucura mai bine de sufletul dorit.” (Epistola a VIII-a, 12d)

   Scrisoarea I,

   „Preacuratei şi preaiubitei de Dumnezeu stăpâne, diaconiţa Olimpiada,

   Ioan episcopul îi urează bucurie în Domnul.

   1.a. Cu cât se întind peste mine încercările, cu atât ne sporeşte mângâierea şi avem mai bune nădejdi despre cele viitoare; iar acum toate ne merg în sensul curentului şi plutim cu vânt prielnic. Ce am văzut? Ce am auzit? Stânci submarine şi recifuri, vârtejuri şi uragane se dezlănţuie, noapte fără lună, beznă adâncă, faleze şi stânci, şi totuşi de şi plutim pe o astfel de mare, dispoziţia noastră nu e cu nimic mai rea decât a celor ce se clatină în port.

   b. La acestea gândindu-te şi tu, preaiubită de Dumnezeu a mea stăpână, ridică-te mai presus de aceste tumulturi şi valuri vijelioase, şi învredniceşte-te să-mi dai veste despre sănătatea ta; fiindcă noi petrecem în sănătate şi voioşie.” ( Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Trad. Ioan I. Ică jr. Deisis-Sibiu, 2003, p. 135) 

 

    Educaţia morală trebuie să devină apanajul FEMEII virtuoase în care se întrupează viaţa sub toate aspectele ei mirifice, înfăţişând sublimul spiritual în toată grandoarea trupului ei mustind de armonie şi farmec. În faţa fascinantei privelişti, spiritul bărbatului se înalţă, suie spre izbăvire în reflexe de graţii desăvârşite. Pentru cel frumos toate sunt frumoase. Obârşia frumuseţii FEMEII vine din chemarea înţelesului ei adânc ancestral al DĂRUIRII.

   „Încă din copilărie, femeile îmi păreau nişte personaje de poveste: vocea lor, felul cum râdeau, părul lung şi faptul că miroseau a parfum mă făceau să simt un tremur de îndată ce le vedeam. Erau nişte făpturi atât de frumoase încât mă temeam să le ating.” (Savatie Baştovoi, Cartea despre femei. Ed.Cathisma, Bucureşti, 2015, p. 11)

   În sufletul FEMEII frumoase poate încăpea toată dragostea cerului şi toată iubirea pământului. De aceea puterea DĂRUIREA EI este repartizată infinit.

   Toată frumuseţea unei FEMEI se institue pe un cod al onoarei.

   FEMEIA virtuoasă trăieşte plină de sensibilitate cu toate făpturile din juru-i. Dorul EI se înfiripă în toată măreţia şi tragedia omului. Gingăşia sufletului EI, face zborul mai înălţător şi frumuseţea mai floare.

    „FEMEIA însufleţeşte totul, învăluie lucrurile cu cântec şi caută fără încetare firele ascunse ale ţesăturii vieţii. Secretul său aici stă: în legătură permanentă cu izvoarele vieţii. Fiinţă încă netulburată de erorile intelectualismului, ea are mai adânc simţul just al fiecărei situaţii sau lucru, are mai sigură intuiţia lucrurilor neschimbătoare. Cum astfel s-ar explica plinătatea şi focul rugăciunilor sale? Cum s-ar explica plânsul luminat de razele bucuriei ce-i străbat adesea chipul?” (Ernest Bernea, Îndem la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, p. 97) 

   Cele mai alese FEMEI devin slujiri rituale pentru oamenii de cult. Devin oglinzi tandre ce reflectă fascinaţie asupra privitorului artist. Iubirea EI poate transcende în bărbat, virtutea menită sâ-l înnobileze, să-l desăvârşească, să-l înfrumuseţeze. În natura EI intimă, celestă, în orizontul cântării sale de azur, în spiritul serafic ce o guvernează o face să fie ceea ce este: Divina şi eterna FEMEIE!

   Înălţarea spiritului EI creştin-ortodox este binele principal, binele spre care tindem cât mai mulţi, binele care se manifestă în toată gama activităţilor umane: educaţie, artă, filosofie, cultură, religie, armată, monarhie: „Pentru o FEMEIE, a se amesteca în treburile militare e o sarcină care nu-i atrage nici o recunoştiinţă, dar, până la urmă, sunt regina ţării acesteia şi nu pot sta cu mâinile în sân privind-o cum piere!… E vremea pentru acţiune, chiar şi pentru o acţiune autocratică dacă este necesar. E nevoie de un braţ puternic, şi pentru a pedepsi, şi pentru a ajuta… Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu-aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume! Aş vrea să fiu eu rege-poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până  seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre, dacă ar fi nevoie-nu e vremea să exităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.” (Maria Regina României, Jurnal de Război 1916-1917. Vol. I.Trad. Anca Bărbulescu. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 9)

   Toate aspiraţiile FEMEII creştine, alese, toate neliniştile, visurile, suferinţele, dorurile, fiorurile, rugile, sacrificiile, îmbrăţişările, întreaga sa rânduială creştină şi toate activităţile ei misionare converg spre transfigurarea Omului. Ruga înmugureşte în dor, binele înfloreşte în cântare, dăruirea se prelinge în miresmele frumosului, libertatea se cuminecă în adevăr, credinţa se înnobilează în iubire. Toate stările celeste îi devin temelie. Toate zvâcnirile ei aprige o întrupează spiritului, mistuindu-i viaţa în creaţie, frumos, echilibru şi înălţare.

      FEMEIA creştin-ortodoxă nu are mai multe înţelesuri. Ea este înţelegerea. Pe ea se fundamentează valorile Omului. EA este măsura lui: cât îi este dat să fie omul şi cum să fie îndumnezeit. EA este măsura cuprinsă între existenţă şi transcendent. EA este timpul ca împlinire a soartei, devenind destin pentru bărbat: consoarta lui!

   FEMEIA creştină este plămada în care deznodământul tragic al omului suie prin pofrira suferinţei şi a iubirii ei, flacără mistuitoare a aspiraţiei şi demnităţii spre sferele înnoirii dumnezeieşti.

    În sânul strălucitor al FEMEII cucernice şi frumoase, care a iubit cu adevărat şi, apusul iubirii devine un răsărit arzător al dragostei ei: „… Mi-e dor de ceva care nu mai este pentru mine, dar mai presus de toate mi-e dor de el, de ochii lui, de părul lui, de mâinile lui, de glasul lui, de îmbrăţişările lui, de inteligenţa lui…, de el, de dragostea noastră, de dragostea lui de altădată. Dar… n-a fost numai pentru mine. Dragostea din el s-a scurs în mine ca o otravă dulce, ca un filtru îmbietor mi-a încălzit sângele, mi-a înfrigurat trupul, mi-a stimulat gândul şi m-a lăsat plină de dor. Îmi lipseşte aşa cum îţi lipseşte pâinea cea de toate zilele, când n-o ai. Oricât ar fi de departe, îl simt în mine. Iubesc ca la 20 de ani şi poate mai bine. Ştiu că nu va mai fi niciodată al meu, dar tot atât de bine ştiu că nu-l voi uita niciodată, că-l voi iubi mereu, mereu. Şi nu-mi pare rău. Singurul lucru real bun de care mă mai bucur în viaţă e dragostea mea neîmpărtăşită. La gândul că aş putea să-l întâlnesc vreodată, oriunde, chiar pe stradă, mă înfior. Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste neţărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă şi totuşi dulce.” (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, Bucureşti, 2015, p. 46)  

   „Am fost pe hellespontice ţinuturi/ eu, poate, Daphnis, tu suava Chloe,/ sau Hero tu, eu Leandru, smulşi în voie/ de ale mării dorice săruturi…// Dar ce ne pasă ţărmul încotro e,/ când nu avem sfârşituri şi începuturi?/ Ca timpul curgem dincolo de luturi…// Tu, veşnic harfă, pururea eu strună,/ eu treaptă, tu covor ce-o veşmântează, / tu, floare neculeasă de furtună,/ iar eu tulpina ta precum o rază,/ tu ramura, eu pasărea din lună,/ tu clar izvor, eu gura ce-nsetează.”

   (Radu Gyr, Cuplu-Anotimpul Umbrelor. Ed. Vremea, Buc. 1993)

   Surâsul lui Mărţişor să înmugurească o Primăvară în sufletul:

   Tuturor FECIOARELOR-FEMEILOR-MAMELOR,

   Tuturor FEMININELOR Suferinţei-MĂRŢIŞOARELE Iubirii,

   Tururor MONAHIILOR!

   Întru mulţi ani binecuvântaţi şi înfloriţi în mireamă de Dor!

Gheorghe Constantin Nistoroiu