„Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa,

     noi trebuie să ne apărăm Ţara.”

  (Moş Ion Codreanu-deputat în Sfatul Ţării)

 

  ,,BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC”

                         (Dr. în Drept, Traian Trifan)

 

 

    Istoria Rezistenţei Anticomuniste Române, deşi este în mare parte ignorată şi la fel de interzisă, este destul de bine cunoscută prin lungul şir al mărturisitorilor, care după 1989, au depus mărturie cu propria lor biografie frântă, târâtă în lanţuri, încătuşată, încarcerată, torturată, însângerată, mutilată, profanată, interzisă, permanent supravegheată, continuu defăimată.

 

     Rezistenţa anticomunistă română în cadrul Istoriei postbelice europene, prin modul de desfăşurare efectiv, prin durata confruntărilor şi prin eroismul ei de după eroism, poate fi numită pe drept cuvânt: un fenomen unic absolut.

 

   Faţă de toate ţările Lagărului socialist, rezistenţa anticomunistă română a rezistat direct pe baricada dârzeniei şi a onoarei, în faţa urii artileriei represive a unităţilor de Miliţie şi a trupelor de Securitate ale Statului popular totalitar, circa 15 ani (1945-1960) şi indirect ca rezistenţă mistică în închisori, peste un sfert de veac (1938-1964): „Totul a început cu un <<Nu se poate!>> rostit de o femeie aprigă din Ţara Făgăraşului. O femeie curajoasă, dârză, cu un suflet mare şi cu o iubire de neam şi de Dumnezeu care nu are limite. O nebună, spun unii, o nebună dintre cele mai frumoase!

   <<Cum adică să ne ia pământul? Cum adică să ne lase pe drumuri? Nu se poate!>>…

   „Nu se poate!”, a spus un fiu al satului, vârstnic, influent, iubitor de neam, de ţară, de dreptate, de adevăr, demn urmaş al luptătorilor din munţi. „Nu vă lăsaţi, luptăm până la capăt!”

   <<Nu se poate!>>, a spus un alt fiu al neamului, avocat la oraş. Cum să ne taie cireşii? Cireşii în care ne suiam când eram copii? Cum să ne ia pământurile? Ăştia nu mai au niciun Dumnezeu? Nu vom permite aşa ceva!>>

  „Nu se poate!”, au spus cele 60 de văduve ale satului. Şi-au luat bastoanele, toiegele, broboadele şi mai ales spiritul de luptătoare din munţi şi au urcat pe dealurile copilăriei, fără să obosească…

   <<Nu se poate!>>, au spus bărbaţii satului. Vârstnici, însă cu spirit viu de luptător. „ Ne zbatem, luptăm, murim, dar nu cedăm.”

    (Alexandra Svet–Floarea din Asfalt.Ed. Evdokimos,Bucureşti, 2015, p. 385)

  Rezistenţa anticomunistă română a fost catalogată de mijloacele de propagandă dirijate de bravii cetăţeni alogeni şi de confraţii lor politici în documentele oficiale drept <<mişcare teroristă>>, când de fapt se cunoaşte că: „regimul totalitar cu instrumentele sale represive a fost cel care a terorizat societatea românească timp de 45 de ani, cei care-şi spuneau comunişti fiind singurii terorişti reali ai acestei perioade. <<Bandiţii>> adevăraţi erau cei care guvernau, după ce puseseră mâna pe putere în 1945 prin mijloace violente şi conduceau ţara prin metode ce provocau teamă şi teroare.” (Pascu Vasile, op. cit. vol. II, p. 528)

   În satul Viştea de Sus al comunei braşovene Viştea, în familia înstărită a creştinilor Sofia şi Vasile Bucelea, vede lumina zilei mezinul Vasile la 27 Iulie 1935, adăugându-se sorei Ana şi fratelui Ion, care va urma Matematica în cadrul Universităţii Bucureşti.  Satul natal Viştea de Sus a fost locul îndrăgit al copilăriei şi al şcolii unde a absolvit 8 clase primare. Cele 15 ha. de teren pe care le deţineau părinţii lui Vasile, constituiau pentru familie un echilibru social şi o armonie creştină transmisă prin bunici, permiţându-le să rămână apolitici, cu excepţia cumnatului său, căsătorit cu Ana, Eroul Olimpiu Borzea, care era înregimentat Mişcării naţionalist-creştine.

   Prin intermediul fratelui său Ion Bucelea, prieten şi fost coleg de liceu la <<Radu Negru>> din Făgăraş, cu Remus Sofonea din satul Drăguş-Braşov, unul dintre temerarii partizani ai munţilor, Vasile Bucelea la vârsta de 16 ani, ia contact acasă la el, prin vizita lui Sofonea cu Mişcarea de rezistenţă. Rugămintea eroului Sofonea era de a fi sprijiniţi cu alimente partizanii din munţi. Vasile n-a stat mult pe gânduri şi, prin curajul sau înflăcărarea juvenilă aprinsă de mirajul luptătorilor, s-a alăturat bucuros rugăminţii lui Remus Sofonea, încurajat fiind şi de numeroşii consăteni, precum şi de marea populaţie aŢării Făgăraşului, mai ales că eroii-partizani proveneau din familii de vază, cunoscute şi se bucurau de mare prestigiu. Mai toate familiile înstărite ale Ţării Bârsei, respectiv ale Ţării Făgăraşului erau profund creştine şi militau pentru nădejdea scăpării Ţării de sub jugul comuniştilor interni şi cel al ocupanţilor sovietici. Perspectiva colectivizării le dădea târcoale ca o stafie bântuită de setea de distrugere a proprietăţilor lor, strămoşeşti-testamentare.

    Astfel că, recrutarea lui Vasile s-a făcut pe fondul bucuriei şi parcă al aşteptării întregii familii Bucelea. Mezinul Vasile şi-a dăruit și bocancii noi, proaspeţi primiţi de la părinţi, alături de pieile de oaie, de sacul plin cu alimentele oferite de seniorii familiei care nu și-au ascuns bucuria de a-l conduce cu căruţa cu cal până la baza muntelui, la Vistişoara. Înainte de întoarcere înflăcăratul Vasile a stabilit programul de lucru: locurile de întâlnire în zona Tufelor Viştii; bilete cu informaţiile necesare puse într-o cutie metalică îngropată la baza unui stâlp de telegraf. Prin informatorii infiltraţi de securitate în rândul luptătorilor, li s-au promis partizanilor, paşapoarte de plecare în Grecia. Mărturii despre cele întâmplate atunci dă un alt mare erou al Rezistenţei, Ion Gavrilă Ogoranu (am avut cinstea să fiu de două ori oaspetele Eroului la Galtiu, de Naşterea şi Învierea Domnului) şi alţi supravieţuitori pe care îi numeşte apoteotic, MARTORII PATIMILOR: „profesorul Olimpiu Borzea, medicul Nicolae Burlacu, preotul Victor Dâmboi, Aurelia Trâmbiţaş, sora fraţilor Gheorghe şi Andrei Haşiu, Oara Pop, soţia lui Fileru şi morarul de atunci din Pojorâta, Petru Cristea.”(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu seîndoiesc. Vol.II, Ed. Marineasa, Timişoara, 2001,p. 164)

   Profesorul Olimpiu Borzea originar din Viştea de Jos, falnic ca Stejarul din Borzeşti al Marelui Ştefan, rănit pe front la Iaşi, conducea o organizaţie în zona de apus a Făgăraşului formată din dârzii fruntaşi şi intelectuali ai satelor, toţi trecuţi prin botezul de foc, unii şi de sânge al războiului: ţărani, muncitori, preoţi, medici, învăţători şi profesori, zonă ilustră din care coborâse legendarul Badea Cârţan.  Dispunând de depozite cu arme şi muniţii, organizaţia avea un caracter paramilitar, cunoştea intenţiile şi mişcările securităţii în zonă, putând oferi destule informaţii, ceea ce pentru grupul lui Ogoranu, pus în legătură prin Remus Sofonea (Brâncoveanu) a constituit un real sprijin: „Din grup făceau parte, pe lângă Olimpiu Borzea, învăţătorul Pompiliu Stanciu din Viştea de Jos, dr. Lucian Stanciu, ţăranul Gheorghe Borzea, muncitorul Gheorghe Borzea, studentul Ion Bucelea din Viştea de Sus, tânărul Vasile Bucelea (18 ani), Vasile Bucelea, tatăl lor, Ion Sofariu (Nică a popii), apoi Victor Geamănu, Liviu Fogoroş, Marcu Oană (Logorea), inginerul Liviu Nicoară din Rucăr-Făgăraş şi Ioniţă Greavu din Noul-Român. Din primul moment s-au aliniat preoţii Nichita Bălescu din Viştea de Sus, Cornel Dascălu din Arpaşu de Jos, părintele Teţu din Corbi, părintele Neagoe, Pavel Borzea din Viştea de Jos, părintele Hariton Ieşeanu din Sâmbăta de Jos şi părintele Victor Dâmboi, ce venise în Drăguş în urma morţii părintelui Ghindea, cel bătut de Securitate. Din Sâmbăta de Sus era învăţătorul Vasile Petraşcu, fratele lui Nicolae Petraşcu, secretarul Mişcării Legionare, Octavian Popa Iov şi alţii. Din Viştea de Sus era şi croitorul Ion Cristea, iar din Sâmbăta de Sus-profesorul Ion Grovu.

   În partea apuseană a Ţării Făgăraşului îi aveam pe fraţii Remus Budac, profesor din Cârţa şi pe învăţătoarea Elisabeta Malene, văduva preotului Gheorghe Malene, ucis de armata roşie în 1946, la Braşov .”( ibid. p. 165)

   Cum tentaţia plecării în Grecia era destul de mare, grupul lui Ogoranu a luat legătura cu medicul Nicolae Burlacu din Făgăraş, prin profesorul Ion Grovu: „Deşi urmărit, ne spune Ogoranu Ion Gavrilă, doctorul a făcut câţiva paşi îndrăzneţi în Bucureşti, în cercul ambasadelor apusene. Astfel, a luat legătura cu un fost judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care i-a dat vestea deloc înbucurătoare că la Praga, în 1953, s-a ţinut o şedinţă ocultă internaţională (Kahalul), care a hotărât statuquo-ul în Europa şi, deci, americanii nu vor face război… Desigur, grupul căpitanului Sabin Mare, ca şi cel al lui Ică Tănase, Golea şi Samoilă, a venit vândut gata de agenţii sovietici infiltraţi în serviciile anglo-americane; aceştia informau N.K.V.D-ul şi Securitatea, şi cine, şi unde, şi când şi cu ce scop soseau grupurile de paraşutişti, şi, desigur, şi ceea ce va fi transmis Ilie Rada.” (ibid. p. 167)

   Olimpiu Borzea, care-şi desfăşura misiunea sa revoluţionară sub cortina activităţii culturale este filat de securitate şi arestat, prin Martie 1955. Anchetat de coloneii alogeni Moiş şi Deitler, le scapă lesne din gheare prin angajamentul verbal că va ajuta securitatea să ia legătura cu bandiţii din munţi. În Octombrie acelaşi an este arestat şi doctorul Nicolae Burlacu, care a semnat acelaşi pact cu securitatea, fiind pus în libertate. Nici profesorul Borzea şi nici medicul Burlacu nu şi-au respectat angajamentul, fapt pentru care sunt rearestaţi. Doctorul Burlacu stabilise din vreme cu căpitanul, ofiţer de grăniceri, Gheorghe Vanu un plan de trecere din Dobrogea în Bulgaria. În afară de cei doi, de acest plan mai ştiau doar profesorul Grovu şi un casier de la bufetul Gării de Nord, <<Teleajen>>,  Costică Niculescu.

   În Iulie 1955, s-a reluat discuţia despre plecarea în Grecia, între Olimpiu şi Niculescu, privind planul lui Grovu. Pentru primul eşalon, Olimpiu i-a desemnat pe Laurean Haşu (Leu) şi Nelu Novac. Pe 27 Iulie Niculescu le-a adus 5-6 acte de identitate. Plecarea lor a fost fixată pe 31 Iulie, însoţiţi de călăuza Niculescu. Al doilea grup format din profesorul Ioan Chiujdea, Ghiţă Haşiu şi Victor Metea a plecat în August. Pe 7 Octombrie a plecat la Bucureşti şi Olimpiu să-l întâlnească pe Niculescu. Între timp Ana, soţia lui Olimpiu şi sora fraţilor Ion şi Vasile Bucelea a primit un pachet cu cadouri trimise chipurile din Grecia, între ele fiind şi ceasul soţului ei. Ajuns la locuinţa casierului Niculescu, în a doua zi, Olimpiu este pus faţă în faţă cu grecul, în realitate colonelul de securitate, alogen Iacob, viitorul comandant adjunct la Aiud, care l-a arestat, ducându-l în faţa generalului alogen Nicolski, care strigă : „Ai crezut că-ţi baţi joc de ministerul de interne. O singură zi de acţiune contra voastră ne costă 72.000 lei.” (Salariul unui muncitor era de 300 lei) (ibid. p. 183)

   Cei care au ajuns la Bucureşti şi au intrat în posesia preţioaselor paşapoarte au căzut în cursă. Era în anul 1955. Armele lor au fost puse într-o ladă mare de brad lucrată de inimosul Vasile Bucelea, transportată şi îngropată tot de el la sora sa Ana, din Viştea de Jos. Tânărul Vasile Bucelea cu intuiţia sa pură de copil curat l-a indicat ca Iuda, pe profesorul Ion Grovu. Prietenul său erou, Remus Sofonea şi Laurean Haşu au fost surprinşi de securitate într-o ambuscadă. Primul a fost rănit într-un lan de grâu, dar n-au fost prinşi. Salvaţi la câteva zile de familia Victor Şandru au fost duşi la Olimpiu Borzea, care l-a dat în grijă pe rănit medicului prieten Lucian Stanciu. Acesta neavând cele necesare operaţiei, care impunea amputarea piciorului a plecat să vină cu un chirurg de încredere. Rănitul a rămas în grija lui Olimpiu şi a farmacistei Elena Matieşeanu din Viştea de Jos. Remus Sofonea nu a fost de acord cu pierderea piciorului, care pentru un partizan era echivalentă cu predarea benevolă în braţele securităţii: <<nu există partizan fără picior>>. Cu un ultim gest Remus a apelat la sinucidere. Laurean Haşu a încercat să-l împiedice sau din camaraderie s-a sinucis şi el. Când s-a întors Olimpiu Borzea a găsit următoarea scenă groaznică: „Remus era împuşcat în cap. Alături tot împuşcat în cap, dar zbătându-se încă, se afla Laurean Haşiu. Amândoi se aflau într-o baie de sânge. Pe masă se afla un bilet: <<Fraţilor, noi am murit! E mai bine şi pentru noi, şi pentru voi, şi pentru toţi care aţi făcut atâtea sacrificii.>> Olimpiu i-a dat primele îngrijiri celui rănit… Pe Remus (Brâncoveanu), Olimpiu, împreună cu tânărul Vasile Bucelea şi cu Gheorghe Borzea, l-a îngropat în grădiniţa din curte, sub candele de viţă, aşa cum dorise. L-au aşezat în cojoc, l-au sărutat, l-au acoperit cu flori şi au sădit flori deasupra. I-au citit singuri rugăciunea de înmormântare.”(ibid. p. 177)

   Preotul Dascălu din Arpaşul de Jos i-a oficiat o slujbă religioasă, care l-a costat, ajungând coleg de celulă cu Vasile Bucelea la Gherla.

   Vasile Bucelea, neînfricatul sprijinitor al luptătorilor din munţi, în răstimpul rămas a reuşit să-şi întemeieze o familie, căsătorindu-se în 1956 cu Livia Şerban. Au convieţuit împreună o jumătatea de an. Vasile a fost arestat, iar Livia rămânând însărcinată a născut o fetiţă care se va chema Viorica, în timpul desfăşurării procesului soţului ei: „Soţia mea, spune Vasile, eroul supravieţuitor, a născut în ziua de 15 Iulie 1957, exact în momentele în care, la sediul Tribunalului din Sibiu, am primit sentinţa de condamnare la 25 de ani de muncă silnică, sentinţă pronunţată de un complet al Tribunalului Militar din Cluj.” (Mărturie scrisă de Vasile Bucelea-deţinut politic)

   Toţi arestaţii din lotul plecării în Grecia, care făceau parte din rândul partizanilor au fost aduşi în beciurile securităţii din Sibiu la 14 Iulie 1957, spre judecată: Ion Chiujdea, Victor Metea, Nelu Novac, Haşiu Laurean, Pop Jean, Ghiţă Haşiu. Din lot mărturiseşte doctorul Burlacu mai făceau parte: Olimpiu Borzea, preotul Victor Dâmboi, ţăranul Gheorghe Borzea, profesorul Ion Bucelea, tânărul Vasile Bucelea, ţăranul Victor Şandru şi croitorul Ion Cristian. Trebuia să mai fie şi doctorul Lucian Stanciu şi profesorul Grovu, care n-au fost aduşi. Despre doctor am aflat mai târziu că, în prima zi a procesului a fost dat în sicriu familiei. Au susţinut că s-a sinucis… Profesorul Ion Grovu, de şi i s-a pronunţat numele, nu a apărut la proces. Pentru serviciile aduse Securităţii, a fost răsplătit cu direcţiunea unui liceu în oraşul Victoria…

   Încadrarea a fost aceeaşi pentru toţi:  

1. 1.    Crimă de uneltire împotriva ordinii interne şi externe a statului român
2. 2.    Însuşire de prerogative ale statului
3. 3.    Constituire de organizaţie armată teroristă
4. 4.    Depozitare de arme în vederea unui scop criminal
5. 5.    Tentativă de trecere frauduloasă a frontierei

      Condamnările:

   Condamnaţi la moarte prin împuşcare:

   Ion Chiujdea (profesorul), şef de lot

   Laurian Haşiu (Leu)

   Gheorghe Haşiu (Ghiţă)

   Victor Metea (Victor)

   Nelu Novac (Nelu)

   Pop Ion (Fileru)

   Olimpiu Borzea

   Nicolae Burlacu

   Muncă silnică pe viaţă:

   Ion Cristian

   Gheorghe Borzea

   Ion Bucelea

   Douăzeci şi cinci ani muncă silnică:

   Victor Şandru

   Vasile Bucelea

   Zece ani de muncă silnică-preotul Victor Dâmboi

   Au urmat alte şi alte procese, cu sute de oameni din Ţara Făgăraşului trimişi în închisorile de exterminare.

   Socrul lui Olimpiu Borzea, Vasile Bucelea, somat de Securitate să spună unde se află armele lui Olimpiu Borzea, a găsit cu cale să plece el din viaţă, omorându-se.”(ibid. p. 186)

   Din lotul condamnărilor la moarte au scăpat doar profesorul Olimpiu Borzea şi medicul Nicolae Burlacu.

   Împărtăşind fiecare emoţie a momentelor de tensiune, a evenimentelor, a conflictelor, a luptei copiilor, a partizanilor, cu tot sufletul ei mare de mamă a fiilor eroi, Sofia s-a prăpădit înainte de arestarea lor. Nemai având susţinători în zonă, ca urmare a arestărilor, sursele de aprovizionare s-au micşorat în raport cu cererile partizanilor care au crescut.

   Eroul nostru Vasile Bucelea a fost smuls din sânul familiei în anul 1956, pe 13 Decembrie.

      Drept încurajare, soţiei gravide, un militar vrând să pară spiritual a avertizat-o: „nu-l mai aştepta, că nu se va mai întoarce niciodată!”

       Instrumentul exercitării urii, nu ştia că planul lui Dumnezeu pentru iubitorii de Neam era altul !

       Casa i-a fost răscolită, răvăşită, întoarsă pe dos. S-a găsit o armă ascunsă de tatăl său. Ancheta a durat 7 luni de zile în beciul Securităţii din Braşov. De fapt a fost o etapă de tortură a calvarului concentraţionar. Gerul şi anchetele maiorului de Securitate Toth au fost pentru eroul nostru adevărate îmbrăţişări siberiene. După condamnarea la un sfert de veac şi confiscarea totală a averii, Vasile Bucelea a stat un an la Sibiu (vara 1957-vara 1958), 5 ani la Gherla (vara 1958-primăvara 1963), la penitenciarul Luciu Giorgieni din primăvară până-n toamna anului 1963 şi la sinistra şi umeda Jilava din toamna lui ’63 până la 13 Aprilie 1964.

     Moş Crăciun l-a surprins pe Vasile Bucelea în ’57, printre ceilalţi camarazi în penitenciarul din Sibiu, fredonându-i şoptit un colind fratelui de suferinţă Victor Şandru. Gardianul l-a simţit şi i-a oferit în dar, 3 zile de izolare, fără hrană, doar cu ger.

   La Gherla erau alte surprize: plimbarea deţinuţilor în curtea temniţei se făcea în aplauzele gardienilor înşiraţi pe două rânduri de la ieşire, cu bâte groase, care cădeau în ropot, fără milă, pe trupurile firave ale celor flămânzi, ale celor însetaţi, ale celor batjocoriţi, ale celor bătuţi şi chinuiţi zilnic. Cei căzuţi şi nu puţini beneficiau şi de bocancii cismelor de gardieni.

   În anul 1960, eroul Vasile Bucelea este selecţionat pentru fabrica de mobilă a închisorii. Se dovedeşte iscusit şi devine tâmplar calificat, prilej de a scrie acasă şi a primi pachet. Una din scrisori a scris-o fratele său Ion, pentru a se afla acasă şi despre soarta lui. Pachetul a sosit împreună cu vestea cea bună că Viorica are 4 ani,este cuminte, frumoasă şi deşteaptă. După 1963 penitenciarele ţării s-au supra-aglomarat cu dârzii ţărani care s-au opus colectivizării forţate.

 

   Vasile Bucelea a fost trimis cu alţi deţinuţi la lagărul din Dobrogea, Luciu-Giorgieni la o fermă de legume. Nu a rezistat mult fiindcă s-a îmbolnăvit şi a fost transferat în subteranul Jilavei.

   Vasile Bucelea a fost alături în temniţe de mulţi colegi de suferinţă, fraţi de crez, eroi ai Neamului, partizani ai neîngenuncherii, mărturisitori ai suferinţelor şi ai dragostei de ţară: ţăranul Aurel Nicşoreanu-Merghindeal, croitorul verde Ionel Cristian-Viştea de Sus, Iuliş Cristea-Braşov, Aurel Maxim-martir, fratele marelui isihast Virgil Maxim, părintele Dâmboiu-Drăguş, Paul Goma pe care l-a îngrijit, fraţii Clonţea-Braşov, Octavian Comănici-Braşov, Augustin Răduţ-Făgăraş, Ioan Motoc, Ioan Petrişor, Mihai Ungvari, ţăranul Başotă-Banat, fiica lui fiind ucisă de Securitate, maramureşanul Ştefan Tufea, părintele Dascălu, care oficia slujbe în temniţe, cu riscul pe care nu şi-l însuşeau confraţii slujitori liberi.

   În ziua Schimbării la Faţă, pe 6 August 1957, condamnaţii lotului cu condamnare capitală, încadraţi de cătuşe cu mâinile la spate şi lanţuri de picioare, asvârliţi în două-dube au pornit spre altă capitală… Cu lacrimi şiroaie îşi luau rămas bun de la munţii lor camarazi, de la Liceu Radu Negru, de la impunătoarele ziduri ale cetăţii Făgăraş, cea care a adăpostit-o la sân pe Doamna Ţării şi monahia Stanca. Au trecut prin Braşov şi Predeal, oprind la un izvor la intrare în Azuga. Gardienii şi-au potolit setea, ducându-le apă şi condamnaţilor: <<beţi, măi băieţi, că nu se ştie care dintre voi vor mai bea din această apă.>> Timpul a trecut, amintirea a rămas.

     Băieţii verzi, frumoşi, falnici-brazi ai  munţilor au fost executaţi, rămânând doar doi, cei mai înalţi: Olimpiu Borzea şi Nicolae Burlacu.

 

    În acelaşi loc, lângă izvor, peste 30 de ani vânzătorul Iuda în persoana profesorului-director al liceului din Victoria, Grovu, conducea alături de soţie şi contabilul liceului, autoturismul personal. Era iarnă, polei… Maşina a derapat. A murit pe loc doar trădătorul. „Cel ce cârmuieşte lumea şi soarta muritorilor a pedepsit aici pe pământ, vânzarea de fraţi de atunci.” (Ion Gavrilă Ogoranu,op. cit. p. 188)

   Peste tot pe unde a trecut Vasile Bucelea a rămas acelaşi: demn, cu frică de Dumnezeu, cu dor în piept pentru Neam, cu sufletul plin de lumină pentru crezul său, cu dragoste pentru camarazii pe care i-a sprijinit, cu smerenie pentru partizanii care s-au adus Jertfă Patriei dragi şi Cerului sfânt: „Atât în anii cât am slujit mişcarea de rezistenţă, cât şi în temniţele prin care am fost închis, pot să spun că scopul urmărit de toţi camarazii mei nu a fost catalizat de aspiraţii politice, chiar dacă foarte mulţi deţinuţi făcuseră politică legionară, ci mai mult aspiraţii naţionale şi sociale, obiectivul general fiind lupta împotriva bolşevicilor şi a regimului impus în ţară de aceştia. Luptătorii împotriva bolşevicilor nu urmăreau ei personal să se implice în conducerea ţării, să ocupe funcţii într-o viitoare Românie fără comunişti şi nu urmăreau un profit personal de pe urma luptei şi a sacrificiilor pe care le făceau.” (Vasile Bucelea-deţinut politic, mărturie scrisă)

   <<BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC>>

 

„Când bate vântul în munţi, de se cutremură şi şuieră stâncile, uneori se năpusteşte asupra unui picior de pădure de brad cu atâta înverşunare şi îi răstoarnă cu răgăliile în sus sau îi frânge când pământul este îngheţat, încât, în răgazul a câtorva minute, o pădure de brad mândră e la pământ.

   Uneori, unde şi unde, câte un brad, cine ştie prin ce minune a întâmplării, rămâne în picioare.

   Dacă acel brad ar avea conştiinţa existenţei sale, ar fi tentat să creadă că a avut noroc, faţă de fraţii săi ucişi într-o clipită. Şi poate se mângâie că a supravieţuit. Nu ştie că-l aşteaptă o soartă mult mai tristă decât a fraţilor săi căzuţi.

   Rănile formate din izbiturile celorlalţi în cădere, nu se vor vindeca. Se vor umple cu lacrimi de răşină, limpezi ca roua, care apoi se vor îngălbeni, trecând prin nuanţa chihlibarului, apoi se vor înnegri şi vor cădea odată cu scoarţa mâncată de carii şi lovită de ciocănitori.

   Ramurile rupte ce i-au rămas nu se vor reface. Vor supravieţui un timp, cu cetină săracă, apoi se vor usca pe rând, arătând ca nişte mâini uscate, de slăbănog. Păsări de noapte, aşezate pe ele, vor cobi cu blestem asupra cuprinsului pădurii.

   Carii, groparii pădurilor, se vor înşuruba în lemnul încă viu, lovind cu sunet de ceasornic mereu şi mereu, ca gândurile triste decurgând din negre amintiri. Viespile cu fierăstrău îi vor pistruia lemnul lipsit de coajă.

   Va rămâne an de an tot mai golaş, până va muri în picioare, dăinuind cu schelet sur în lărgimea pădurii, asemenea unui coşmar.

   Jos, muşchiul va acoperi treptat trunchiurile putrezite ale brazilor căzuţi; încet, o pădure nouă se va ridica peste ei.

    Va cădea şi el peste un răstimp de ani, ros la rădăcină de putregai şi de întrebări chinuitoare fără răspuns şi, în cădere, îi va răsuna lemnul uscat, cu sunet prelung de toacă spartă şi va rămâne încă o vreme căzut în pădurea tânără, uscat, neştiut, neplâns şi neînţeles.” (Ion Gavrilă Ogoranu, op. cit., vol. II,p. 198-199)  

 

Viorica Bucelea a devenit un inginer remarcat, cu o conştiinţă mândră de român din aura de partizan a tatălui ei. S-a căsătorit cu un alt mare român, luptător de conştiinţă, de demnitate şi de dragoste întru Dumnezeu şi Neamul străbun, Corvin Lupu-profesor universitar, istoric, cercetător.

   În 1965, la un an şi jumătate de la eliberare, cu trupul frânt de varice, ulcer, hepatită şi colită, lui Vasile Bucelea i s-a născut un băieţel, care-l va chema Dan. Va urma cariera de inginer, căsătorindu-se cu Adriana tot de aceeaşi profesie. Anul 1969, îi aduce eroului nostru cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cel de-al treilea copil,  Mircea, care împreună cu soţia sa Simona patronează o societate economică prosperă.

 

   Întru slava lui Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat cu astfel de EROI.

   Cu Noi este Dumnezeu!

 

 

         GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

       BRUSTURI –NEAMT, 07.02.2016

„Şi lacrimile mă apasă,

Te rog, măicuță, ia-mă-acasă,
Mi-e inima însângerată,

Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.
Adesea lumea mă întreabă:

– Tu eşti orfana basarabă,
Cea despărțită pe nedrept 

De la al mamei sale piept?”

(Lucia Stegărescu. Liceană)

 

            Este strigătul plin de durere al unei adolescente, al unei frumoase la suflet şi la chip liceene, desemnată în 2014 cea mai bună dintre elevii din liceele cu profil umanist, pe nume Lucia Stegărescu. Este o tânără basarabeancă ca multe altele din generaţia ei şi alte generaţii, care visează la unirea cu  patria-mamă România. Observaţi, copiii şi nepoţii noştri îşi doresc revenirea acasă. Ce să mai vorbim de puţinii rămaşi în viaţă bunici ai noştri care tânjesc de peste 70 de ani de dorul de Ţară. Dor, cântat şi plâns în mărfarele, cu care erau duşi ca vitele până la Cercul Polar. Dor plâns în necuprinsa taigauă siberiană de bunicii noştri şi copiii lor (adică părinţii noştri), mulţi dintre care nu s-au mai întors la vatră, mistuiţi de acest dor, dar şi de tratamentul inuman la care erau supuşi de cei care iau „eliberat” de casă, de gospodărie, de gutuiul din grădină, de cireşul din ogradă. De ce, însă, nu reuşim să facem reunirea? De ce cei mulţi care ar dori unirea tac şi sunt auzite doar puţinele (sper să fie aşa!) cozi de topor?

            Cum s-a întâmplat că, pornind în 1989 cam de la acelaşi start, am devenit astăzi de 5 – 6 ori mai săraci decât fraţii noştri din România? În aceşti 25 de ani România a înaintat constant spre scopul major – integrarea în Uniunea Europeană. România a avut un Snagov, unde partidele de toate culorile s-au unit întru realizarea acestui nobil scop. România a creat un sistem de drept, cel mai bun în sud estul Europei, un sistem în care legile funcţionează. Cetăţeanul de rând din România are cea mai mare încredere în organele de drept. De ce nu ar avea dacă vede că prim-miniştri, miniştri, mari funcţionari şi oameni de afaceri, certaţi cu legea, se află în locuri binemeritate.

Ce avem în Basarabia? O guvernare, care a trecut demult de limita încrederii populaţiei (gradul de neîncredere al populaţiei a ajuns la o cifră record de peste 92%). O guvernare bântuită de cele mai grave crize politică şi economică. O guvernare vinovată de miliardul furat şi de compromiterea serioasă a sistemului bancar (80% din sistemul bancar se află sub supravegherea băncii naţionale). O guvernare care nu doreşte să scoată la lumină adevărul despre miliardul furat. O guvernare care nu mai este în stare să-şi susţină pensionarii, să plătească salariile, şi acelea mizere. O guvernare, care continuă metodic să calce cu stângul, să comită tot soiul de găinării în numele unei efemere stabilităţi, încălcând orice norme ale bunului simţ şi ale conduitei politice (dacă se mai poate vorbi despre astfel de calităţi, care lipsesc cu desăvârşire politicianului basarabean din acest colţ de ţară uitat de Dumnezeu). Avem un colţ de ţară aflat în stare de prefaliment.

Ce avem de cealaltă parte a baricadei? O opoziţie extrem de pestriţă ca culoare şi scopuri. O stângă relativ unită şi bine intenţionată: a reorienta cursul Basarabiei spre est, spre Rusia (pentru aceasta sunt plătiţi din gros de stăpân). Avem o dreaptă fără lideri politici. Tot greul căzut pe umerii Platformei DA, iar frişca va fi culeasă de Dodon şi Usatîi. Avem o dreaptă inexistentă sub aspectul organizării politice. Partidele de dreapta şi centru-dreapta aflate la putere (PL şi PLDM) sunt compromise iremediabil, iar altceva, care ar putea să le ia locul sunt doar la fază embrionară. Avem un adevărat Babilon unit la moment contra puterii în pofida oricărei logici, fiindcă acţionează asemenea racului broaştei şi ştiucii din fabula lui Donici. Nu ştiu dacă cineva îşi pune întrebarea ce vor face după ce vor da jos această guvernare odioasă.

Toate acestea ne vorbesc despre ineficienţa proiectului politic „Republica Moldova”. Eficient doar poate pentru alde Voronin, Plahotniuc, Lupu, Filat, Şor ş.a. Nici pentru Dodon şi Usatîi nu pare eficient, ei dorind reîncorporarea lui în Imperiul Rus al lui Putin. Pe parcursul a 25 de ani de aşa numită independenţă au fost încercate toate proiectele politice posibile şi niciunul nu a fost de succes. După prima guvernare altruistă de scurtă durată (după declararea independenţei) a venit o guvernare struţo-cămilă agrariano-interfrontistă, care a stopat orice reforme. Urmată apoi de o guvernare democrată (care a coincis şi cu criza financiară din Rusia, care a zguduit din temelii economia Republicii Moldova şi aşa şubredă), care a vândut gazoductul Gazpromului (să ne amintim că Ministru al Privatizării pe atunci era nimeni altul decât „proeuropeanu” V. Filat) şi a cerut în mod parşiv încheierea Tratatului de bază cu România. A urmat o guvernare comunistă de 8 ani care, în pofida declaraţiilor de intrare în efemera Uniune Rusia-Bielarusi nu a mai făcut acest lucru. După revoluţia tinerilor din 7 aprilie 2009 la putere a venit o guvernare aşa numită „proeuropeană”. Prin tot soiul de declaraţii proeuropene au beneficiat masiv de ajutoare europene, pe care au parazitat nefăcând nici un fel de reforme. Au furat miliardul (drept împreună cu alţi hoţi de toate culorile!), au vândut aeroportul, au bancrotizat cele mai mari bănci, au împins statul în captivitatea unui singur oligarh.

Este clar că după atâtea experimente eşuate de statalism moldovenesc acest colţ de ţară a epuizat toate variantele. În realitate, ia rămas o singură alegere: între România şi Rusia. Cât priveşte Rusia ne-a mai rămas în memorie (poate nu la toţi) un gust amar după „raiul sovietic” şi „turismul în stil rusesc siberian”. În pofida declaraţiilor populiste ale lui Dodon şi Usatîi. Rusia, bântuită tot timpul de tot soiul de cataclisme sociale, în viitorul apropiat va intra poate în cea mai adâncă criză economică, care va degenera în una politică şi geopolitică (pisica chineză e la pândă).

Avem oare alte alternative? Tinerii deja ştiu de ce au (de ce avem) nevoie de Reunire. Tânăra Lucia Stegărescu ştie deja (la vârsta ei!) „…că România-i mama mea,/Că tată-mi este tricolorul,/ Iar frați mi-s muntele cu dorul”. Ai oare Dumneata Moş Ion alte alternative? Nu ai dori oare o viaţă relativ liniştită (aşa cum au avut-o bunicii noştri în perioada interbelică atunci când peste Nistru regimul sovietic construia „raiul comunist” prin înfometare, colectivizare forţată, deportări, închisori)”? Nu ai dori o pensie relativ decentă (în România este de 4-5 ori mai mare decât a matale de 700 MDL (apr. 33 Euro)? Nu ai dori o infrastructură europeană în acest colţ de ţară atât de frumos dar atât de prost guvernat? Nu ai dori ca cei care şi-au băgat mâinile murdare în buzunarul dumitale şi aşa pustiu să stea la „odihna binemeritată” la închisoare? Nu ai dori ca fiii şi nepoţii dumitale să nu mai plece în străinătăţi în căutarea unui trai decent?

Oricine, care nu este complet orb şi lipsit de elementară logică, observă că totul este mai bine în România (chiar dacă încă nu a atinc nivelul Franţei sau al Germaniei, care însă nu s-au aflat peste 50 de ani sub experimentul sovietico-comunist la hotarul de est al Europei) comparativ cu acest colţ de ţară atât de prost guvernat. România a revenit acasă în marea familie europeană. România, cu toate problemele ei, este ţara din Europa cu cea mai dinamică economie. Este cea mai frumoasă ţară, care are munţi frumoşi, mare, bogăţii naturale şi pământuri roditoare. La Iaşi, Basarabia este deja reintegrată pe o hartă (care poate fi observată doar de la înălţime!) din Piaţa Naţiunii chiar în centrul lui. În sculptura din marmură albă, un dar frumos al principesei Olga Sturdza făcut Iaşului – leagănul unirilor, la 1927 (demolat la 1947 şi refăcut în 1999), Basarabia este simbolizată prin copilul care încearcă să se ţină de poalele mamei.

Să ne ajute Dumnezeu să ne împlinim visul de secole!

 

Valeriu Dulgheru

 

 

Recunoștință Vitejiei –

Escadroanele 25 și 33

(18 decembrie 2012)

Îmi dă o imensă plăcere a fi aici astăzi la Sulur, pentru a acorda Grade Escadronului 25 și Escadronului 33 ale Indian Air Force. Amândouă aceste unități zburătoare au o bogată tradiție a vitejiei și curajului și au adus distins serviciu națiunii încă de la începuturile lor. Personalul lor, atât cel trecut cât și cel prezent, a stabilit cele mai înalte standarde în exercitarea excelenței pe care alții ar face bine să le urmeze. Pentru devotamentul altruist, profesionalismul și curajul lor în fața adversității, națiunea îi onorează astăzi.

Indian Air Force a cucerit mulți lauri în apărarea națiunii noastre. Începându-și existența cu peste 80 de ani în urmă în era pre-independenței, Indian Air Force a crescut azi într-una dintre cele mai puternice și profesioniste forțe din lume, capabilă să facă față oricărei amenințări la integritatea noastră națională.

Capabilitatea operațională a Indian Air Force constituie o importantă învederare a puterii militare a națiunii. De când am cucerit independența, Indian Air Force, pe lângă salvgardarea suveranității națiunii noastre, a fost întotdeauna gata să ofere asistență umanitară în timpul dezastrelor, atât înăuntru cât și în afara națiunii. Îmi amintesc că Air Force a zburat cu ajutoare în 2005 la un loc îndepărtat al Statelor Unite ale Americii, când uraganul Katrina a lovit New Orleans. În 2008, Indian Air Force a zburat cu ajutoare când cutremurul a lovit provincia sud-estică Sichuan din China.

India este pentru pace și politica ei străină este focusată pe realizarea acestui obiectiv. De aceea, efectiva descurajare este piatra de temelie a politicii noastre de apărare. Dar intimidarea efectivă cere menținerea unei forțe care să poată fi chemată în orice moment să asigure suveranitatea națiunii noastre.

Curajul și determinarea războinicilor noștri aerieni sunt sursă de mândrie a națiunii noastre. Ei au dobândit-o pentru performața în lupta activă și în timpul exercițiilor multi-naționale în India și în străinătate. Air Foce ale unora din cele mai avansate națiuni sau minunat de capabilitatea tehnică și tactică a bărbaților și femeilor noastre. Aceasta s-a realizat printr-un regim de pregătire disciplinată și intensă. Războinicii noștri aerieni au fost selectați și să fie o parte a misiunilor Națiunilor Unite de menținere a păcii. Aceasta este o mărturie a capabilității, disciplinei și excelenței lor.

Escadronul 25, „The Himalayan Eagles” (Vulturii Himalaieni), a fost linia vieții a forțelor armate, personalului și cetățenilor la frontierele nordice pentru mai mult de cinci decenii, în timp de pace ca și de război. El a fost un stâlp de sprijin în furnizarea securității și asistenței, pe lângă rolul critic jucat în dezvoltarea Jammu & Kashmir și a întregii regiuni nordice.

În timpul războaielor din 1965 și 1971 și al operațiunilor Kargil, avioanele Escadronului 25, în fața unor grei sorți, au transportat cu elicopterele provizii critice pentru trupe și au întreprins misiuni importante. Escadronul a livrat ajutor rapid concetățenilor în mai toate calamitățile naturale, incluzând cutremurul Bhuj și operațiunile de ajutorare în timpul Tsunami-ului. Performanța Escadronului 25 în exercițiile naționale și internaționale este rezultatul unor înalte standarde de profesionalism atinse de personalul escadronului. Unitatea a fost, astfel, cu adevărat la înălțimea motto-ului ei „Satvadhina hi siddhaya” ori „Excelență prin diligență”.

Escadronul 33 este primul escadron de transport Indian Air Force. Escadronul a participat în ambele războaie, din 1965 și 1971. Escadronul a jucat un rol major în Misiunea Indiană de Menținere a Păcii în operațiile din Sri Lanka din 1989. După ce tsunami a lovit teritoriile noastre insulare, personalul Escadronului 33 a zburat în operațiuni extensive de ajutor aducând multă ușurare populației locale.

Escadronul a menținut de asemenea un pod de aer efectiv peste teritoriile noastre insulare. Escadronul a fost totdeauna la înălțimea motto-ului său „Sharmo dadati siddhim” care se traduce prin „Munca grea conduce la împlinire”. Sunt confident că escadronul va continua să atingă înălțimi și mai mari ale gloriei în anii ce vin.

A fost extrem de însuflețitor a vedea înaltul standard desfășurat de războinicii aerului celor două escadroane. Întru recunoștința și recunoașterea remarcabilei performanțe de-a lungul anilor, acord Standardul Președintelui Escadronului 25 și Escadronului 33. Iau această oportunitate pentru a recunoaște și complimenta personalul și familiile celor două escadroane, atât din trecut cât și din prezent, pentru sacrificiile lor în serviciul națiunii noastre. Națiunea este într-adevăr mândră de voi.

Vă urez tuturor tot binele pentru un viitor glorios.

Gurudev – Umanitarist, Vizionar și

Figură Literară prin excelență

(19 decembrie 2012)

 

Sunt extrem de fericit să inaugurez centenarul celebrărilor acordării Premiului Nobel lui Kabiguru Rabindranath Tagore, care începe cu acest seminar internațional „Vibrații între Tagore și Lume: Cultură și Literatură cu specială referință la China”, fiind organizat împreună de Visva-Bharati, Santiniketan, Și Institutul de Studii Chineze, Delhi.

Cum ne aflăm în pragul centenarului primului Premiu Nobel pentru Asia acordat lui Gurudev în 1913, ne amintim cu reverență ideea sa de vibrație între sine și lume îndeosebi cu referință la speciala lui considerație pentru China..

Citația Nobel nota despre Shri Rabindranath „versul profund sensibil, proaspăt și frumos, prin care, cu desăvârșit talent, și-a făcut gândirea poetică, exprimată în propriile sale cuvinte englezești, o parte a literaturii vestului.” „Contemplația răpitoare a divinității și iubirea sa pentru întreaga viață”, pe care Raportul Comitetului Nobel a notat-o, a fost complementată de „descrieri ale vieții oamenilor de rând ai propriei țări” după cum ea atinge „mereu crescătoarea armonie a sufletului cu viața naturii înseși”.

Ideea întâlnirii civilizaționale a lumii prin cunoașterea culturii și literaturii celuilalt a fost o idee care l-a fascinat pe Tagore. La Visva-Bharati, el a asertat că în oricine există ceea ce este mai bun în civilizație, fiecare individ își poate afirma dreptul. Idealul Visva-Bharati, „Yatra Viswam Bhavati eka needam – unde lumea își face casa într-un singur cuib” a fost vizualizarea unui spațiu multicultural cosmpoplitan al egalității, schimb și armonie dincolo de granițele de castă, crez ori națiune. Ceea ce a fost recunoscut de Premiul Nobel a fost ‘neclintita credință în omul global’.

Tagore a realizat rolul special al Asiei pe modelul vibrațiilor dintre sine și lume. În consecință, când a primit invitația de la Pehing Lecture Association, el a scris, „Când a ajuns la mine invitația din China, am simțit că a fost o invitație pentru India însăși și, ca umilul ei fiu, trebuie să accept.” El a adăugat mai târziu, „misiunea unui poet este să atragă vocea care este încă inaudibilă în aer; să inspire credința în visul care nu este împlinit. Vă cer ajutorul cu mâinile împreunate în deschiderea acestei căi a prieteniei între China și vecinii noștri din toată Asia”. Cu această misiune a scris în 20 martie 1924 înainte de plecarea sa în China, „Sper că vizita noastră va restabili conexiunea culturală și spirituală între China și India”.

Ce a căutat Tagore întru China? El a notat începând din 1881 opresiunea suferită sub regimul imperial de ambele națiuni. Dar el a mai notat cu grijă și mișcările de idei ale spiritualității, non-violenței și toleranței de-a lungul granițelor în special prin mesajul Buddhismului. Aceasta este legătura pe care el a căutat s-o revitalizeze.

Interesant, acordarea Premiului Nobel lui Tagore a fost și un moment de reafirmare a unei demnități asiatice în China. Încă din 1915 poemele și povestirile lui au fost traduse în chineză. Recepția tumultuoasă pe care a primit-o de la poeți și intelectuali în 1924 a servit ca mărturie a apelului ideilor sale printre literații chinezi. Titlul acordat lui, Zhu Zhen Dan – „Soarele Indian”, l-au pus în rândul călugărilor antici inieni care au inițiat mișcarea fără sudură a ideilor peste granițe. Nota cheie a Convorbirilor lui Tagore în China în 1925 a subliniat nevoia celor doi vecini asiatici de a-și strânge legăturile prin cultură și să se străduiască împreună pentru bunăstarea cetățenilor lor mai degrabă decât a căuta lăcomia materială și puterea.

Tentativa lui Tagore de a construi punți nu a fost totuși un vis utopic. La Visva-Bharati, unde el a inițiat studiul culturii lumii, el a început programul de studii chineze în 1921, cu ajutorul lui Sylvan Levy, Vidusekhara Sastri și Lin Wo Jiang. Punctul de cotitură a sosit când Tagore l-a întâlnit pe Tan Yun Shan în 1927 la Singapore. Vizita lui Tan Yun Shan la Santiniketan în 1928 a văzut întemeierea Societăților Sino Indiene în China și în India conducând la inaugurarea Cheena Bhavana în aprilie 1937. Vibrațiile la care Tagore a visat au atins realitatea cu abilul ajutor al lui Tan Yun Shan. După o perioadă de timp, Cheena Bhavana în particular a găzduit cărți rare, a podit culturi și a fost prima în relația de la om la om cu China care este atât de vitală în armonia globală. În 1957, Prim Ministrului chinez Zhou Enlai i-a fost conferită Deshikottama de către Visva-Bharati creând un nou capitol în relațiile Sino Indiene.

Noi vedem adesea națiunile ca monoliți cu granițe rigide. Dar vizionarii ca Tagore ne-au făcut să realizăm că literatura, istoriile și culturile reprezintă idealuri comune ale umanității care transcend limitele naționale. Acesta este sensul unei umanități împărtășite, o Visva-Bodh, pe care Tagore a cântat-o în literatura și muzica lui și a tentat s-o realizeze la Visva-Bharati. Este deci potrivit ca sărbătorirea primului premiu Nobel al Asiei să fie inițiată la Visva-Bharati și să fie o ocazie nu numai de a reitera legăturile noastre istorice dar și nevoia de cooperare și schimb apropiat de idei în viitor.

India și China se află în pragul unui salt într-o fază interesantă a schimbării globale, în care valorificarea ideilor și a resurselor bunăstării globale poate servi ca un punct de sprijin major pentru pacea și bunăstarea lumii. Acest seminar va fi așadar nu doar pentru a celebra acordarea unui Premiu Nobel unui individ; el va celebra potențialul ideii de schimb, cooperare și multiculturalism.

Felicit Visva Bharati pentru spiritul adevărat al cooperării universale și incluziunea pe care a afișat-o în timpul celebrării Gurudev‘s 150^th Birth Anniversary. Sub îndrumarea unui Comitet Național condus de Primul Ministru și de de Comitetul Național de Implementare, pe care am avut onoarea să-l conduc ca Ministru de Finanțe, pe atunci, Visva-Bharati a lucrat în perfectă colaborare cu agențiile guvernamentale, astfel încât să scoată la iveală viziunea lui Tagore, realizările și lucrările în fața întregii lumi.

Să folosim ocazia să reamintim ideea statornică a vieții sale: „Simt că de ceea ce suferim, în ziua prezentă, este această calamitate a obscurității, a izolării, că ne-am pierdut oportunitatea de a oferi ospitalitate umanității și a cere lumii să împărtășească cele mai bune lucruri pe care le-am făcut. Spiritul Indiei a proclamat întotdeauna idealul unității. Acest ideal al unității nu respinge nimic, nicio rasă, nicio cultură”.

În 26 mai 1921, într-un discurs impromptu rostit la Stockholm, Rabindranath Tagore a pus întrebarea: „Care să fie motivul ca poemele să-mi fie acceptate și onorate așa de mult?” În același discurs, Rabindranath a sugerat cum „compatrioții mei ar împărtăși cu mine onoarea ce mi-a fost acordată”. Clar, pentru poet nu era doar o recunoaștere personală – în India colonială aceasta a fost o aserțiune a noii identități indiene care poate sintetiza tradiționalul și modernul în spațiul global. Totodată, s-a recunoscut că, în textele lui, reflectarea celor mai adânci adevăruri și cadențe ale filosofiei și literaturii indiene poate reîncepe în lume.

Ceea ce-l fac relevant în 2013, și continuă să-l facă relevant astăzi, este, la Tagore, perfectul sens al sinergiei și bucuriei – bucuria supunerii unei puteri divine, bucuria cedării de sine, participarea la vasta expansiune a naturii și înțelegerea ungherelor și colțurilor umanității.

Tagore a primit acordarea Nobel-ului cu nonșalanță și umilitate, pentru că era testamentul său la armonia globală, schimbarea culturilor și o aserțiune a bucuriei și demnității vieții. Au trecut o sută de ani. Această celebrare va plăti omagiu frumuseții ideii colapsului granițelor, iubirii umane și serviciului altruist.

Să lăsăm India și Visva-Bharati să-și plătească tributul actualizând propriile versuri ale lui Tagore:

„Unde mintea este fără teamă.

Unde se ține capul sus,

Unde cunoașterea e liberă,

Unde lumea nu s-a rupt în fragmente de înguste ziduri domestice”

Fie ca visul să fie al nostru de cum intrăm în această celebrare centenară.

 

 

P. V. Narasimha Rao – Politician, Savant,

Sriitor, Gânditor și Lingvist

31 decemrie 2012

 

Sunt cu adevărat fericit fiind aici astăzi pentru a rosti prima prelegere memorială a unui mare fiu al solului nostru, regretatul Shri P. V. Narasimha Rao. El a fost Prim Ministrul nostru, un iscusit practicant al realpolitik, un mare intelectual, un erudit savant, gânditor, scriitor și lingvist și cineva care trebuie amintit pentru istorica sa contribuție către țară.

Născut într-un depărtat sat din Andhra Pradesh, el s-a străduit din greu pentru bunăstarea țării și s-a ridicat până a fi Prim Ministrul ei. Influențat timpuriu în viață de Mahatma Gandhi și Jawarrlal Nehru, ddispoziția de a-și devota viața pentru societate a fost clară prin participarea lui însuflețită în lupta pentru libertate a națiunii, începând de când avea numai 16 ani.

Shri Rao a fost liderul care a inspirat pe mulți. Și eu sunt unul dintre aceștia. Am avut oportunitatea să lucrez cu Shri Rao timp de mulți ani și am fost impresionat de sagacitatea lui politică, adâncimea înțelegerii problemelor complexe și hotărârea lui de oțel de a găsi soluții chiar la cele mai intratabile probleme.

Regretatul Narasimha Rao, care a fost tandru numit PV de către mulți, va fi amintit pentru multele sale contribuții, dintre care, primordială, în opinia mea, este veritabilul succes în a duce națiunea la nivelul următor al reformelor din 1991. Aceste reforme economice au permis națiunii să traverseze calea realizării potențialului său economic.

El și-a asumat frânele de Prim Ministru al Indiei într-un timp când țara se confrunta cu severe probleme economice. A fost o perioadă când rezervele valutare străine ale Indiei au scăzut la în jur de un miliard de dolari SUA, ceea ce abia era suficient pentru a finanța două săptămâni de importuri. Înfruntând criza financiară, printr-o curajoasă mișcare, fără precedent, el s-a depărtat de politica uzuală de a numi un lider politic senior ca Ministru de Finanțe. În schimb, el a numit pe Dr. Manmohan Singh, prezentul nostru Prim Ministru, ca Ministru de Finanțe. Dr. Manmohan Singh este un administrator economic și un binecunoscut economist. El a căpătat o bogată experiență în elaborarea politicilor ca Secretar al Afacerilor Economice și guvernator al RBI (Reserve Bank of India). Lui i s-a încredințat, ca unui doctor, responsabilitatea de a îngriji și a întări economia. Shri Rao a arătat o mare previziune făcând această alegere și , așa cum prezentul o mărturisește, aceasta a fost o decizie briliantă care n-ar fi putut veni la un timp mai apropriat.

Shri Rao a dat Dr. Manmohan Singh deplină libertate de a naviga criza și a introduce ample reforme economice. El a acordat spijin deplin lui Dr. Manmohan Singh și cei doi, împreună, au dus națiunea pe o cale care a făcut India un centru de putere pe care lumea îl admiră astăzi. Duo-ul politicianului practic și al economistului Ministru de Finanțe a cârmit națiunea prin criză, introducând admirabil politica seminală a liberalizării economice. În fapt, Shri Rao însuși a condus mișcare pentru demontarea regimului de licență, ca prim-ministru, în timp ce deținea suplimentar și postul de Ministru al Industriei. Faptul că un număr însemnat de mari case corporative indiene au devenit azi centre de putere ale creșterii și și-au câștigat faima în toată lumea se datorează în parte viziunii lui Shri Rao. Reformele economice inaugurate în timpul mandatului său ca Prim Ministru sunt cele care au trasat de atunci cursul istoriei noastre economice.

Reformele economice au descuiat abilitatățile antreprenoriale ale minții indiene traversând varii sectoare ale economiei. În sectorul financiar au fost implementate măsuri care să aducă adecvarea capitalului și norme prudente pentru clasificarea activelor în băncile noastre, licențierea unor noi bănci private, în afară de liberalizarea treptată a schimburilor valutare și a convertibilității monedei.

Cu obiectivul de a da orientare către piață pentru a face competitive antreprizele din sectorul nostru public, participarea sectorului nostru public a fost încurajată prin privatizare și dezinvestire. Alte reforme sectoriale precum normele de liberalizare a investițiilor străine, reformele comerciale și fiscale externe au dat naștere schimbării atât de necesară în structura de stimulare a economiei. Aceste măsuri au dezlănțuit productivul și competitivul spirit adormit din business-ul nostru. Reformele au semnalat în multe feluri transformarea ‘Statului’ în facilitator, din a fi direct furnizor de bunuri și servicii.

Reformele economice au părut revoluținare unora și au încurajat pe mulți să se opună. Dar aceasta n-a putut potoli entuziasmul lui Shri Rao care a înfruntat puternice provocări politice pentru a susține acele reforme. Se cereau curajul puternic și convingerea pe care Regretatul Shri Narasimha Rao le învedera în abundentă măsură. Dar adoptarea politicii de liberalizare nu a semnalat sfârșitul rolului Statului în a urmări sarcina importantă a dezvoltării sociale. Aici pragmatismul lui Shri Rao s-a scris cu majuscule. În timp ce recunoștea nevoia unui rol mai mare al sectorului privat în dezvoltarea economiei naționale, simultan el sublinia importanța intervenției Statului în dezvoltarea capitalului uman, căruia i s-a dat o poziție de întâietate în cel de-al Optulea Plan de Cinci Ani.

În scopul realizării țintei, accentul s-a pus pe generarea de locuri de muncă, alfabetizare, educație, sănătate, aprovizionare cu apă de băut și hrană adecvată, și infrastructura de bază. Guvernul a fost prompt dispus să ia răspunderea primară pentru a asigura elementele de bază care să ajute dezvoltarea capitalului uman. Aceste politici au dus la un mai mare număr de locuri de muncă, reducerea sărăciei și auto-suficiența în agricultură, și la realizarea în jur de 6,5 la sută a creșterii economice, pe atunci cea mai înaltă față de oricare alt Plan de Cinci Ani.

Altă decizie importantă a fost accesiunea Indiei la WTO (World Trade Organisation) în ianuarie 1995 și rolul lui Shri Rao a fost pivotal. Runda Uruguay a negocierilor comerciale multilaterale și înțelegerile incluzând crearea WTO (OMC) pentru a subsuma GATT a ajuns la un sfârșit. Poziția Indiei sub guvernul, pe atunci, al lui Shri VP Singh a fost ezitantă și ambivalentă. Implicațiile Indiei de a adera la un regim comercial atotcuprinzător multilateral au întâmpinat o puternică opoziție domestică. Eu, ca Ministru al Comerțului pe atunci, am semnat multilateralul WTO Trade Agreement la Marakesh în aprilie 1994 împreună cu alte națiuni.

Realizările lui nu au fost limitate numai la sectorul economic. Învederând mare sagacitate politică, el a fost capabil să rezolve multe probleme complexe. Activitățile extremiste din Punjab și-au văzut sfârșitul în timpul primului său mandat ca Prim Ministru. Un guvern popular a fost apt să guverneze după alegerile sub Shri Beant Singh. Ocuparea altarului Hazratbal în Jammu & Kashmir de teroriști în 1993 a sfârșit fără nicio deteriorare a sfântului altar.

Regretatul Shri Narasimha Rao a avut un unic stil de funcționare. El a înțeles virtutea răbdării și, depinzând de exigențele situației, el a fost gata să aștepte până la realizarea consensului. Când a decis se abțină de la a acționa a făcut-o cu un scop singular. Pentru a-l cita: „Când nu iau o decizie, nu este pentru că nu mă gândesc la ea. Mă gândesc la ea și iau decizia de a nu lua o decizie.” Dar, când era vorba de probleme de administrare și guvernare, abilitățile lui de luare a deciziilor erau scrise mare în maniera rapidă și hotărâtă cu care ele erau implementate.

Stilul lui unic și îndemânarea politică i-au adus succesul în a conduce un guvern în minoritate al Congresului, după Alegerile Generale din 1991, care au dat partidului Congresului 232 MPs (Membri ai Parlamentului) în a 10-a Lok Sabha. Totuși, Guvernul său a supraviețuit pe întregul mandat de cinci ani și a pus fundația politicii bazate pe consens și cooperație.

Shri Rao este creditat și cu exemplare realizări în politica străină. El a fost Ministrul Afacerilor Externe în jur de șapte ani în timpul cărora el a dat națiunii un focus nou asupra politicii străine. El a pilotat națiunea prin repercusiunile Războiului Rece, construind puternice relații în toată lumea, și a dat impuls programului național de rachete nucleare și balistice.

Vizionarul care a fost, regretatul Narasimha Rao a lansat politica ‘Look East’ (Privește

spre Est) și a dat angajamentului Indiei cu ASEAN un sens diferit. India a devenit partener de Dialog Sectorial în 1992 și un Partener de Dialog plin în 1996. Dimensiunile diferite ale anagajamentului culminând în parteneriat de nivel Summit cu ASEAN în domeniile comerțului, economiei, culturii și politicii s-au întărit de atunci, aducând multe beneficii țării noastre și sunt direct atribuibile viziunii lui Shri Rao.

Ca Ministru al Dezvoltării Resurselor Umane, el a implementat viziunea regretatului Shri Rajiv Gandhi de a aduce educație calitativă celor săraci și marginalizați, stabilind Navodaya Vidyalayas (școli pentru copii dotați). Acestea au crescut acum într-un lanț de școli care oferă educație la aproximativ 1,60 lakh studenți din secțiunile marginalizate ale societății. Este încurajator că 77 la sută din elevii acestor școli aparțin zonelor rurale. Cel mai important, aceste au avut cel mai înalt procentaj de trecere în clasa a IX-a și a X-a, dintre toate categoriile de școli publice.

Shri Rao a contribuit imens la statul său natal Andhra Pradesh. Întâi ca Ministru și apoi ca Chief Minister, el este creditat cu reforme cuprinzătoare. Ca Ministru al Educației în Andra Pradesh, el a luat multe inițiative care au făcut instituțiile educaționale mai responsive la nevoile elevilor și studenților. El a dat specială atenție actualizării educației în domeniul Științei și Tehnologiei.

Ca Ministru Șef în Andra Pradesh din 1971 în 1973, el a fost ferm în angajarea de a implementa Land Ceiling Act (plafon terenului). Actul a devenit unul din cele mai efective Land Ceiling Acts din țară. El a inițiat aceste reforme în mijlocul unei puternice opoziții cu singurul scop de a introduce echitate. Aceasta l-a făcut unul din cei mai anticipativi Miniștri Șefi ai timpului său.

Dincolo de persoana politică a regretatului Shri Narasimha Rao, cu care oamenii sunt familiari, a fost și un om de litere, un distins savant și lingvist, a cărui comandă peste 16 limbi surprindea plăcut atât pe indieni cât și pe străini. El a scris ficțiune în hindi, marathi și telugu și a tradus opere literare. Romanul său ‘The Indider’ (Inițiatul), care descrie ascensiunea unui om prin rangurile politicii indiene, a câștigat distincții pentru tratamentul politicii contemporane dun India.

Regretatul Shri P. V. Narasimha Rao va fi amintit ca un mare lider al țării noastre și unul care a arătat curaj și convingere în conducerea națiunii pe calea dreaptă a reformelor împotriva celor mai grele șanse. Shri Narasimha Rao este unul din puținii lideri care a atras admiratori de diferite nuanțe politice.

Națiunea și-l va aminti cu gratitudine iar eu sunt deosebit de încântat dându-mi-se oportunitatea de a rosti prima prelegere în memoria sa.

 

 

Amintirea lui Swamy Vivekananda

La a 150-a Aniversare a Sa

(7 martie 2013)

 

Sunt fericit să mă alătur dumneavoastră în seminarul organizat cu ocazia celei de-a 150-a Aniversare a Nașterii lui Swami Vivekananda. Aceasta ne dă o oportunitate de a medita la învățăturile lui Swami Vivekananda și la valorile pe care le-a predicat și să ne reînnoim înțelegerea.

Fiu celebru al Mamei India, contribuția lui Swami Vivekananda la renașterea culturală a Indiei i-a adus o incomparabilă eminență, nu numai în țară, dar și în lume. El a trăit mai puțin de patruzeci de ani, dar a dus o viață a intensității și expansivității. Învățăturile lui Swamiji au fost în consonanță cu Vedanta. El a scos la iveală divinitatea zăcând adormită în om. „Eu îi numesc Dumnezeu pe cei pe care oamenii comuni îi numesc ființe umane din greșeală”. Fiind creația superioară a lui Dumnezeu el a crezut că ființele umane și starea existenței lor nu trebuie să fie ignorată.

El a simțit că religia ar trebui să fie o armă de autoîntreținere ca și de transformare a societății. Guru-ul său, Shri Ramakrishna Paramahansa, l-a învățat că serviciul pentru om este serviciul pentru Dumnezeu. Swamiji a făcut din acest principiu baza programului serviciului său social. El a sorbit mesajul Guru-ului său că orice ajută la realizarea lui Dumnezeu în această viață trebuie acceptat ca adevărul cel mai înalt. Swamiji nu s-a gândit niciodată la Guru-ul său în relație cu propria sa viață personală, ci s-a gândit la el în relație cu India și restul lumii.

Swamiji a fost neîndoios un savant briliant și un profund gânditor. El a combinat înțelepciunea sa cu grija pentru națiune și suferindele ei mase. El a călătorit extensiv prin țară pentru a le înțelege problemele. A fost profund tulburat de sărăcia abjectă a maselor noastre și a susținut că prăbușirea țării se datora în primul rând suprimării celor săraci, care erau și scufundați în ignoranță și superstiție. El vedea că poporul sărac al Indiei avea nevoie de necesitățile de bază ale vieții precum hrană, haine și adăpost, cel mai mult.

Svamiji credea că fiecare ființă umană era înzestrată cu o imensă potențialitate, dar pentru a realiza-o, oamenii au nevoie de autoîncredere. Obișnuia să spună, „Ateist este cel care nu crede în el însuși”. În discursurile și învățăturile lui, el a impulsionat confidența oamenilor spunând că, și citez: „Toată puterea este în tine; poți face totul și nimic; crezi în asta, nu crede că ești slab”.

Swamiji nu a prescris nicio schimbare abruptă în societate. El credea că schimbarea socio-economică se poate produce prin educație – educație seculară cuprizând cunoașterea noilor tehnici în agricultură și industrii rurale care îi vor ajuta să se emancipeze economic, și educație spirituală pentru a reînvia simțul lor de autoîncredere și merit și a le da speranța într-un viitor mai bun.

Swamiji a stabilit Ramakrishna Mission in 1897, pe care a descris-o creând ‘mașinăria care va aduce ideile cele mai nobile la ușa chiar a celui mai sărac și nenorocit’. De atunci, Misiunea a fost în serviciul celui sărac și în nevoie, prin programe în domeniul îngrijirii sănătății și educație, bunăstarea femeilor, bunăstarea tinerilor, asistență și reabilitare, și muncă pentru regenerarea zonelor rurale și tribale. Aceasta a inspirat alte inițiative nobile să vină în față și să contribuie la dezvoltarea socială într-un mod semnificativ.

Swamiji a participat la Parlamentul Mondial al Religiilor la Chicago în 1893 ca adevărat reprezentant al țării și religiei sale, și a definit locul Indiei ca o mare civilizație antică oferind lumii o frumoasă opotunitate de a învăța din cultura și filosofia vii ale ei. Când am vizitat Chicago acum un an, am avut prilejul să dezvelesc o placă la locul unde Swamiji a rostit faimoasa lui adresare în 1893. Prin cuvântările lui la Chicago, și munca lui ulterioară în America și Anglia, Swamiji a arătat relevanța și semnificația universale ale filosofiei și culturii spirituale antice ale Indiei în rezolvarea multora din problemele asociate cu viața modernă.

Swami Vivekananda a fost puntea între Est și Vest. El a învățat compatrioții noștri să adapteze etosul indian la noțiunile umanismului vestic cum ar fi libertatea individuală, justiția și respectul pentru femei. Netaji Subas Chandra Bose a spus odată, și citez: „Swamiji a armonizat Estul și Vestul, religia și știința, trecutul și prezentul. Compatrioții noștri au câștigat din învățăturile lui respect de sine, încredere în sine și auto-afirmare”.

Chiar dacă Swmiji nu a dat niciodată vreun mesaj politic, mulți luptători pentru libertate și-au derivat inspirația și și-au dezvoltat simțul patriotismului prin scrierile și cuvântările sale. Citez ceea ce a spus Mahatma Gandhi cândva despre Swamiji: „Am trecut prin lucrările sale temeinic și, după ce am trecut prin ele, dragostea pe care o aveam pentru țara mea a devenit de mii de ori mai mare”. El a iubit și tratat toate ființele umane ca egale, fără nicio distincție de castă, religie, rasă, naționalitate ori gen. El a crezut în filosofia egalitariană și a vrut oportunități egale pentru toți, nu doborând pe cel mai de sus, ci ridicând pe cel de jos la nivelul celui de sus.

Fiind universalist, cunoașterea și înțelegerea spiritualismului lui Swami Vivekananda a mers dincolo de Hinduism. El a fost profund familiar cu mesajele altor religii. Swamiji a pus temelia pentru armonia între religii și, de asemenea, armonia între religie și știință.

Întreaga sa viață, Swamiji a răspândit mesajul Guru-ului său, al armoniei religiilor: „Yato Mat, Tato Path” (Câte credințe, atâtea cărări). Swamiji a văzut religia ca ‘știința conștiinței’ și a crezut că religia și știința modernă sunt complementare mai degrabă decât contradictorii. El a portretizat religia ca pe un concept universal și l-a eliberat de străvechile flageluri ale superstițiilor, dogmei și intoleranței.

Pentru a comemora cea de-a 150-a Aniversare a Nașteriil lui Swami Vivekananda, au fost constituite un Comitet Național sub președinția Primului Ministru și un Comitet Național de Implementare, pe care eu l-am prezidat când am fost Ministru de Finanțe. Este îmbucurător a nota că, sub îndrumarea acestor comitete au avut loc numeroase activități pentru a marca acest eveniment. Sunt incluse tipărirea de cărți despre viața și învățăturile lui Swamiji în diferite limbi, producția și circulația de material audio-vizual despre Swamiji, propagarea învățăturilor lui prin media, și conservarea monumentelor diferitelor religii ca marcă a respectului față de vederile sale privind armonia religioasă.

Universalitatea învățăturilor lui Swamiji deține mare relevanță în lumea modernă. În ciuda progresului făcut de noi, societatea noastră este confruntată cu probleme care sfidează etica și morala noastră. Învățăturile lui Swamiji trebuie să ne fie lumină călăuzitoare în calea noastră către viitor. Sper că cea de-a 150-a Aniversare a Nașterii lui Swamiji va fi o ocazie să ne trezească mințile întru marile contribuții și sacrificii făcute de el pentru bunăstarea, progresul și iluminarea omenirii.

„Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos, dar nimănui nu i se potriveste așa de mult ca judecata conștiinței sale”.

 – Sfântul Marcu Ascetul

 

   Termenul „conștiință”, derivat din termenul latin „conscientia”, înseamnă „cunoaștere”. Conform dicționarului „este sentimentul înțelegerii personale și a integrării în univers; este forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale”. Poate fi considerată și ca un sentiment pe care omul îl are asupra moralității propriilor acțiuni, asupra binelui sau răului făcut. În opoziție cu materia, este gândire, este spirit.

   Conștiinței i-a fost acordată o atenție mai mare începând cu secolul al XIX-lea. Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) înțelegea prin conștiință punerea în relație a conținuturilor psihice cu eul (subiectul conștiinței). În cazul în care nu era percepută de eu, se afla în sfera inconștientului. Conștiința nu se identifică cu psihicul, acesta reprezentând totalitatea conținuturilor psihice: „Există o atitudine de complexe psihice care nu toate sunt legate în mod necesar de eu”, afirma Jung.

   Psihologul și gânditorul britanic Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „a fi conștient înseamnă a gândi”, cunoașterea însoțind activitatea spiritului, iar faptele conștiinței sunt mijloace de echilibru față de forțele mediului. După teoria sa „rațiunea de a fi a oricărei funcțiuni a vieții este de a echilibra printr-o creștere de forță care tinde să o distrugă”, ca atare conștiința „trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții”, iar sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie mai puternică decât durerea, și aspirația către plăcere să fie pusă în scopul conservării vieții. Optimist exaltat la începutul vieții, Spencer a mers pe linia evoluționismului. Descoperirea celei de a doua legi a termodinamicii i-a schimbat viziunea, reflecțiile lui asupra stării finale a evoluției devenind mai sumbre, neexcluzând posibilitatea disoluției și anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”. Spencer care jurase că nu va intra în Biserică, desigur nu cunoscuse că Biblia nu contrazice știința, deci nici cea de a doua lege a termodinamicii care spune că toate lucrurile tind spre haos, dezordine și moarte. Ea însă ne vorbește despre Dumnezeul Atotputernic și Creator care controlează legile universului, actul creației fiind un act de anulare a legii entropiei. Biblia ne mai spune că va veni un timp în care legea entropiei nu va mai avea putere asupra noii creațiuni a lui Dumnezeu, că „natura va fi eliberată din sclavia degradării”(Romani 8:21).

   În cariera filozofică a francezului Alfred Fouillée (1838-1912) s-au putut distinge două perioade: prima, cea a studiilor sale platonice, din care se reține ideea spiritualistă, dezvoltată însă în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului,  și a doua – caracterizată prin doctrina „ideilor-forțe”, situată între epoca dominată de pozitivismul filozofului francez Auguste Comte (1798-1857) și evoluționismului mecanicist al lui Spencer, între epoca în care psihologia și sociologia își formau caracterul de științe independente. Doctrina lui Fouillée deși este o reacție contra pozitivismului –   cunoaștere bazată pe experiment –,  a rămas totuși încătușată în formele pozitiviste ale timpului. Filozofia lui nu caută un principiu spiritual transcendent dar, în acest plan al științei, al experienței și al ideilor forțe, el a câștigat pentru doctrina sa avantajele și caracterele spiritualismului, de exemplu ideia de finalitate și ideia de libertate a spiritului. Elementului mintal – constitutiv al evoluției –  îi alătură posibilitatea de acțiune finală, făcută cu un scop conștient, liberă. Ideea libertății fiind prin ea însăși o forță activă, pe ea se putea clădi o doctrină morală. În lucrarea sa „Evoluționismul ideilor – forțe” se ocupă de „Factorii mentali ca factori de evoluție”, arătând că stările mentale, sentimentele sau ideile trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții. Conștiința lucrează mai întâi ca un „excitant general al activității, al energiei mentale și, corelativ, al energiei cerebrale”. Dacă avem o conștiință a raportului dintre parte și tot, dintre cauză și efect, dintre principiu și consecință sau chiar numai a unei simple întâlniri accidentale în timp sau spațiu, această conștiință „adaugă motivelor obiective de asociere, o rațiune subiectivă care are o valoare considerabilă”. Ca durată, conștiința este un mijloc de fixare, este o capitalizare. Dacă conștiința este absentă, lucrul trebuie reînceput, „este lucrul Penelopei”. Face alte câteva precizări importante: Conștiința este o acțiune concentrată, devenită luminoasă pentru ea însăși, mai puternică față de ea însăși, dar și față de alte forțe în legătură cu ea; conștiința este un modificator al intensității sentimentelor, dar și modificator al intensității impulsiunilor; orice linie net trasată în conștiință  devine o direcție posibilă pentru acțiune; ea nu este numai o forță de reînoire și de amintire care reproduce faptele anterioare, ci ea le situează în timp și spațiu, progresul devine posibil, fiindcă prezentul servește ca punct de plecare pentru o lucrare viitoare; conștiința este un mijloc prin care se stabilesc legături de cauzalitate între fenomene; ideea acționând asupra emoțiilor noastre profunde, le dă o determinare și un caracter definit, o forță directoare. Ajunge să conchidă despre conștiință că este, prin ea însăși, „un mijloc de prescurtare, de abreviere” care poate „reduce enorm durata evoluției și numărul de lovituri de zar pe tabloul hazardului universal”, ca atare este o simplificare; conștiința se servește de o alegere inteligentă și care continuă și împlinește „selecțiunea naturală”, este, pentru om, un mijloc de realizare pentru ideile sale; este experiență ca sentiment și ca acțiune și în același timp și ca gândire, care își face loc în realitate.

   Filozoful german Immanuel Kant (1725-1804) găsise unicul fundament ferm al judecăților morale – conștiința morală comună oamenilor care operează cu judecăți de apreciere morală. De aici au pornit cercetările sale morale: Nimic nu ar putea fi considerat bun decât o voință bună, deoarece talentele, cu proprietăți ale temperamentului pot deveni rele și dăunătoare dacă nu intervine voința a cărei calitate el o numea caracter; voința bună este o voință pură, deci morală; datoria este cea care determină acțiunile prin forma legii morale, iar legea morală nu este altceva decât expresia rațiunii pure practice, adică a libertății, din care derivă și starea de conștiință morală – remușcarea. El enunță porunca moralității: „Acționează astefel încât maxima voinței tale să poată oricând valora în același timp ca principiu al unei legislații universale”. Datoria, pentru el, constituia singura lege morală, celelalte le considera principii deoarece permit excepții, de care însă o societate umană nu se poate lipsi. Și totuși, a considerat sfântă legea morală, iar omul – subiect al acestei legi. Admitea credința într-o ființă atotputernică și absolută, afirma însă că „morala duce inevitabil la religie”. Fac o paranteză precizând că în zilele noastre, Înalții prelați ai Bisericii ne amintesc că Religia produce morala și cum este religia așa este și morala. În fine, lui Kant, concepției sale morale, i s-au adus multe critici. Printre ele, faptul că vorbea despre un „rău radical” care nu s-ar datora sensibilității, ci unei tendințe de a nu se supune legii morale, datorită voinței libere. Filozoful român Nicolae Bagdazar (1896-1971), autorul Studiului introductiv la volumul „Critica rațiunii practice” întreabă: „Cum să ne explicăm o astfel de înclinare sau de tendință a voinței spre rău, atunci când ea nu se mai află sub influența sensibilității? Ce ar putea s-o mai determine la rău? Căci, ca voință liberă, deci ca manifestare a caracterului inteligibil, ea nu acționează decât sub imperiul legii morale”. Sigur că filozofia lui Kant a avut și merite. Se pot cita sentimentele de admirație și venerație cu privire la legile morale: „Două lucruri au mișcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”. Cât despre existența Bibliei se exprima: „este cel mai mare beneficiu pe care l-a exprimat vreodată rasa umană”; „Orice încercare de depreciere este o crimă împotriva umanității”.

    Eseistul filozoful Petre Țuțea (1902-1991) nu l-a iertat, mărturisind că a citit „Critica rațiunii pure” ca student și că „înlemnise de emoție”, ca ulterior, înaintând în vârstă, să aibă aceeași emoție ca la citirea unui articol de ziar. „Spunea Kant că el e propriul său legiuitor și stăpân. Cum să fii legiuitor și stăpân într-un univers în care ești înlănțuit? (…) Deci, trebuie să înlocuiești infinitul și autonomia gândirii și să introduci credința în Dumnezeul creștin care s-a arătat triumfalnic, teandric și trinitar. (…) Kant nu are nici un adevăr!”. Când a fost întrebat: De unde atunci gloria lui Kant?, Țuțea a răspuns: „Din subtilitatea gândirii”. Frumos, elegant răspuns, subtilitate fiind o judecată greu de înțeles, care face distincții fine și adesea excesive, chiar inutile! Și… neadevărate, după afirmația tot a lui Petre Țuțea. Aduc aminte alte cugetări ale lui: „Absenta afectivității este sterilizantă”, afectivitatea fiind componenta fundamentală a psihicului uman, alături de cogniție – facultatea de cunoaștere. „Nu întâmplător, se spune, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție”, supraestimând când pe una, când pe cealaltă.

   Importantă este fiecare din aceste două părți și necesară este găsirea unui echilibru între rațiune și sentiment pentru liniștirea ființei, în drumul spre dobândirea fericirii!

   Ajung cu gândul la zilele noastre… Constatăm că ne aflăm într-un punct al existenței în care se ivesc tot mai multe probleme cu semnele lor de întrebare și mai puține soluții și răspunsuri care să ne satisfacă, să ne liniștească. „Sentimentul înțelegerii personale și a integrării în univers” este fragil; realitatea din jur percepută prin senzații și gândire este distorsionată, de asemenea și sentimentul pe care omul îl are asupra moralității propriilor acțiuni. Reprimarea spirituală din timpul dominației materialismului a dus la nemulțumirea sufletelor, la dezechilibrul sufletesc și la deprecierea valorilor morale. Agitația a cuprins ca un lanț omenirea. Neliniștiți nu sunt numai tinerii astăzi, ci și oamenii de toate vârstele. Vicioasele supapele găsite au fost corupția, degradarea, incompetența… Spațiul și timpul în care trăim a început să fie perceput fals, datorită exagerării libertății; conștiința noastră, capacitatea de a percepe lumea – ilogică.

    S-a ignorat formularea biblică „precum în cer, așa și pe pământ” neluând în seamă legile existente ale universului a căror respectare ne pot folosi, nici legea lui Niels Bohr (1885-1962), fizicianul danez care a elaborat teoria echivalenței dintre macro-cosmos și micro-cosmos, observând că în interiorul unui atom este exact ca în sistemul nostru solar, nucleul fiind soarele, protonii și neutronii fiind planetele. Am uitat că Legea marelui infinit este unică și eternă micului nostru infinit și că acesta este un principiu divin multiplicat în diferite forme. Căutăm în imensul Cosmos și de fiecare dată îl găsim perfect organizat, constăm că fiecărui sfârșit i se pregătește un nou început… Sau cum am citat într-un vers de-al meu: „Prin naștere acoperim o infimă parte din absența lumii; prin dispariție lăsăm loc liber unei alte prezențe.”

   În Sfânta Scriptură avem multe pilde despre lucrarea conștiinței cu voia sa liberă –  putere sufletească pe care o are omul, de asemenea de la creare – datorită căreia poate alege între bine și rău. Fiecare om cu mintea sa, adică cu judecata sa, își poate da seama de această liberă alegere. Unul dintre cele mai importante figuri creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

   Preotul, dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, din Iași, într-un dialog avut, redă definirea conștiinței potrivit învăţăturii creştine: „conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om”, spunând totodată că deși se cunoaște că omul este mai întâi conştient de sine însuşi, Sfinţii Părinţi nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de conştiinţa în sine. Ei o prezintă ca făcând parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu conştiinţa morală. Glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului îl îndeamnă la împlinirea legii morale, ea fiind înscrisă ontologic în om de către Dumnezeu încă de la naştere. Conştiinţa morală, ne amintește în continuare, poate fi puternică ori slabă, trează sau adormită; când este conformă cu legea morală se numeşte adevărată şi dreaptă, iar cea care prezintă ca bun ceea ce este rău şi ca rău ceea ce este bun se numeşte falsă, rătăcită sau greşită. Conştiinţa nedispărând din sufletul omului, împlineşte, în viziunea religioasă un rol sau o funcţiune întreită: înainte de săvârşirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârşirii este martor, iar după săvârşire este judecător. În cele din urmă, conştiinţa mai are şi rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele şi de a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârşit, descoperindu-ni-le continuu, pentru ca să nu mai cultivăm răul. „Lupta perpetuă a creştinului constă de fapt în a-şi păstra o conştiinţă trează şi curată”, mai spunea preotul.

   Contemporanul nostru, medicul neurolog și psihiatru, prof. dr. Dumitru Constantin – Dulcan definește conștiința ca „un ram dintr-o altă conștiință – cea cosmică, deci o rațiune, o cunoaștere, și o descoperim acum, spune dumnealui, ca emoție”, sintetizând totodată: „conștiința cosmică, conștiința umană și energia matricială din care toate sunt făcute (ordinea lucrurilor)”. „… Și atunci să ne punem întrebarea: creierul este o masă anatomică – discuția o purtăm neurologic – , şi nu poate să aibă inteligență, să facă distincția între bine și rău, să aleagă. Cea care discerne este o cunoaștere, este conștiință! De unde vine conștiința? Din marea conștiință cosmică: Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se foloseste pur şi simplu de creierul uman pentru a arăta omului care este calea dreaptă, care este calea greșită, eronată, care poate să ducă la suferință, la boală și la moarte… Cu această cunoaştere, de aici, te duci în planul de dincolo, unde se continuă cunoaşterea. Omul este o continuă cunoaştere, ca şi Universul, o continuă prefacere şi evoluţie”.

   Despre cum lucrează conștiința, Sfinții Părinți ne spun: „Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și un paznic necontenit – conștiința”. De asemenea ne sfătuiesc să gândim la dragostea arătată de Dumnezeu la dăruirea acestui „judecător nemituit” ca să ne facă mai înțelepți, să ne descotorosim de păcate încă din această lume în care suntem.

    Și dacă conștiința nu ne părăsește niciodată, dacă ea este judecătorul nostru – spun – înseamnă că nici remușcarea – mustrarea de cuget, părerea de rău, regretul, nici el nu pleacă din sufletele noastre; nu trebuie nici să apese prea tare, dar trebuie să existe. Cred că numai oamenilor orgolioși le poate lipsi părerea de rău.

   Preotul Boris Răduleanu (1905-1990), trecut prin temnițele comuniste, vorbea despre pocăința – „metanoia” care nu este numai regret, ci este și „schimbarea felului de a fi și a vedea. (…) Oricât de grele sau mari ar fi păcatele, ele nu pot distruge cu totul chipul lui Dumnezeu din om, nu pot împiedica dorul după Dumnezeu, adeseori inconștient”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

E nedrept ca detractorii artei să supravieţuiască admiratorilor ei.

X

Până nu-ţi vezi iubitul arzând pe rug, să nu crezi că e mort după tine.

X

Câte iubiri nu s-au pierdut fără urmă şi  nimeni  n-a venit să le reclame!

X

De acord ca viaţa să  păcălească, dar de ce cu atâtea glume proaste?

X

Vizionarii ne asigură că vremurile rele-s pe ducă. Ca să vezi,  până şi pe ei  orbul găinilor îi apucă.

X

Glasul inimii, deşi nu e şcolit, îţi cântă arii de rămâi trăznit.

X

Vrăjit de lumea animalelor, uneori regreţi că te-ai născut om.

X

Sufletele nu-s de vînzare, dar organele, da.

X

Lumea se-nmulţeşte pe socoteala cui?

X

Păstrează distanţa reglementară dintre tine, cel ce-ai fost, şi cel ce eşti acum.

X

Stând şi bând, beţivul  mereu mai cere câte un rând.

x

E cumplit în om să dai, darămite  să-l şi tai!

X

Să te îngropi în poezie; aşa să mori, nimeni să nu te ştie.

X

Dacă datoria-i înainte de toate, de de ce atâţia …restanţieri?

X

Fericirea este atît de complicată, încât ai nevoie de un regiment de savanți.

X

Necazurile-s  perfecte, bucuriile mai schioapătă ici-colo.

X

Cum e lumea? Ca o plăcintă din care s-a scurs umplutura.

X

Obişnuinţa se crează de la sine, dezvăţul trebuie… învăţat.

X

Pentru orice boală, există un tip de durere inconfundabilă și totuși înotăm în confuzii

Harry Ross

Israel

Guvernatorii ca Sentinele ale Constituției

(12 februarie 2015)

 

Cu concluziile observațiilor Primului Ministru, ajungem la închiderea Conferinței din acest an a Guvernatorilor și Locotenent-Guvernatorilor. Aș dori să transmit sincere mulțumiri Primului Ministru pentru prezența sa la Conferință, în ciuda unui program de lucru încărcat, și pentru perceptivele intuiții și observații pe problemele și provocările cu care se confruntă astăzi țara.

Trebuie, în particular, să mulțumesc și să transmit aprecierea mea pentru incisivele prezentări făcute de miniștrii Finanțelor, Afacerilor Interne, Afacerilor Externe, Apărării, Apei de băut și Salubrității, Afacerilor Tribale și de miniștrii de stat (responsabilitate independentă) ai Muncii și Ocupării Forței de Muncă, Dezvoltării Calificate și Antreprenoriatului și DONER (Ministry Of Development Of North Eastern Region). Mulțumesc tuturor Guvernatorilor și Locotenent-Guvernatorilor pentru valoroasele lor sugesti.

Cu prețul repetiției, aș sublinia că dumneavoastră ocupați un spațiu important în structura noastră constituțională. De asemenea, funcționați ca o sentinelă a Constituției și o legătură vie cu Uniunea. În Conferința de anul trecut, totuși, a existat sentimentul general al Casei că autoritatea și puterile guvernatorilor s-a erodat cu timpul. Mulți dintre dumneavoastră ați simțit că aceasta s-a datorat slăbirii Centrului și de asemenea emergenței sistemului multi-partid, care a dat partidelor regionale autoritate mai mare asupra afacerilor propriului lor stat.

Recenta emergență a unui singur partid de guvernământ la Centru și angajamentul mărturisit al Primului Ministru de a întări procesul federal democratic ar putea rezulta în restaurarea rolului guvernatorului în viața publică a Statului. Aș putea sublinia, totuși, că mai mult decât orice proces structurat, autoritatea pe care o exercitați este circumscrisă hotarelor Constituției. Eu nu văd posibilitatea nici unei diminuări a rolului guvernatorului.

Înainte de a veni la punctele agendei Conferinței din acest an, aș vrea să vă împărtășesc câteva obeservații asupra Rapoartelor de Acțiuni Luate (ATRs / Action Taken Reports) primite de noi. O lectură a lucrărilor Conferințelor de anii trecuți indică o mișcare puțin tangibilă asupra sugestiilor și recomandărilor emanând din aceste Conferințe. De asemenea, conținutul ATRs necesită a fi îmbunătățit, astfel încât progresul făcut pe fond să fie adecvat reflectat. Aș cere Miniștrilor implicați să dea o atenție particulară acestor aspecte.

Regiunea Nord-Estică a țării noastre este crucială din punctul de vedere al securității naționale. Toate Statele din Nord-Est au granițe internaționale. Din prezentările făcute de Guvernatorii acestor state reies următoarele probleme:

–         O frontieră poroasă, nepilotată pe toată întinderea, este vulnerabilă la activitățile grupurilor insurgente prezente în această regiune. Acesta este susceptibilă de trafic de arme și droguri și aflux de valută falsă. Țările vecine din regiune devin un paradis pentru aceste grupuri militante.

–         Terenul dificil, lipsa de infrastructură și slaba comunicare și conectivitate pun formidabile provocări managementului graniței.

Sugestiile făcute de Guvernatori trebuie examinate cu promptitudine. Unele dintre acestea sunt:

–         Accelerarea activităților de dezvoltare în zonele de graniță, în special ținând de conectivitate, infrastructură stradală și comunicare;

–         Înființarea unui Mecanism de Securitate Nord Est Regional incluzând toate Statele Nord Estice, cu reprezentanți din guvernul central, agenții de securitate, lege și ordine, așa cum a pus în discuție Guvernatorul din Arunachal Pradesh;

–         Modernizarea forței de poliție în termenii creșterii disponibilității personalului, actualizarea calificării și tehnologiei și livrarea de fonduri;

–         Relaxarea restricției asupra construirii de străzi pe raza a 25 km de granița internațională, așa cum a subliniat Guvernatorul din Nagaland;

–         Securizarea sau închiderea deschiderilor, cum ar fi râulețe si podețe, care se încadrează de-a lungul graniței internaționale pentru a face gardurile mai eficace, astfel cum a scos în evidență Guvernatorul din Tripura.

Cer Ministrului de Interne să examineze recomandările de mai sus de maniera unui timp limitat. În acel context, salut sugestia Ministrului de Interne de a implica activ Guvernatorii în aparatul legat de securitatea internă. Îi cer să ia în considerare o întâlnire separată cu grupuri de Guvernatori având probleme similare i.e. State Nord Estice, State de coastă, State cu granițe internaționale și State afectate de extremismul aripii stângi. Raksha Mantri (Ministerul de Interne) trebuie, similar, să implice Guvernatorii Statelor având o graniță internațională într-o interacțiune focusată pe probleme de graniță și securitate.

Guvernatorul din Manipur a atras atenția asupra unei situații anormale cu privire la aceiași indivizi fiind membri simultan în Consiliile Autonome de Dezvoltare și și în Adunarea Legislativă de Stat, aceasta rezultând în traversarea liniilor de autoritate și supraveghere. Guvernatorul a vorbit de asemenea despre nevoia de a livra beneficii sporite Triburilor Defavorizate (Scheduled) aparținând zonelor defavorizate în temeiul Articolului 335 din Constituție. Cer Ministrului de Interne să examineze ambele puncte.

Sunt fericit să aud că, potrivit directivelor Primului Ministru, opt Miniștri Unionali, incluzând Miniștri ai Cabinetului și Miniștri de Stat, vor vizita Nord-Estul la fiecare două săptămâmi pentru a trece în revistă lucrările legate de departamentul lor și de asemenea pentru a lua parte la evenimente importante având loc în regiune. Sunt încrezător că această inițiativă va ajuta să integreze în continuare dezvoltarea și alte imperative ale Regiunii Nord-Estice.

În particular, aș dori ca Guvernatorii Statelor Estice, îndeosebi ai Satele Nord Estice, să devină participanți activi la politica ‘Act East’ a Guvernului. EAM (External Affairs Minister) trebuie să considere convocarea unei întâlniri separate cu Guvernatorii acestor state spre a-i sensibiliza la aspectele mai fine ale acestei politici.

Incluziunea financiară este o foarte importantă inițiativă a prezentului Guvern. El a făcut un progres impresionant și acum este necesară o continuare susținută pentru a se asigura că oamenii noștri au acces la un buchet larg de produse și servicii financiare. Guvernatorii trebuie să joace un rol activ în ducerea mai departe a acestei inițiative.

Credința mea fermă a fost că educația are un rol transformativ în catapultarea Indiei în liga națiunilor dezvoltate. Secretariatul meu a coordonat, îndeaproape cu Ministerul HRD (Human Resource Development / Dezvoltarea Resurselor Umane) și cu UGS (University Grants Commission / Comisia Subvențiilor Universitare), spre a stabili planul de abilitare a instituțiilor noastre educaționale cu capabilitățile și capacitățile necesare pentru a le lua pe cele mai bune din lume. Sunt deplin conștient de constrângerile de finanțare cu care se confruntă națiunea zi. Totuși, încă aș îndemna pe Prim Ministru să examineze posibilitatea creșterii progresive a cheltuielilor pe educație de la 3,8 la sută din GDP/PIB în prezent la 6 la sută din GDP în anii ce vin.

Guvernatorul din UP (Uttar Pradesh) a făcut o observație importantă privind îmbunătățirea calității educației în universitățile statului. El a menționat și nevoia de standardizare a termenelor și condițiilor de serviciu ale facultății și Vice-Cancelarilor (rectori). Altă observație a lui privind acordarea statutului ministerial membrilor și președinților diferitelor comisii și organizații, constituite de guverne ale Statului, cu violarea prevederilor Constituției, trebuie de asemenea să fie examinate în profunzime.

În recenta mea interacțiune cu Vice-Cancelarii Universităților Centrale pe 4 și 5 februarie, a fost elaborat de către Vice-Cancelarii înșiși un plan structurat de acțiune cu livrabile și termene clar definite. Secretariatul meu a circulat deja printre dumneavoastră rezultatele acestei Conferințe pomenite. V-aș cere tuturor să priviți cu grijă la acestea și să inițiați schimbări necesare în instituțiile educaționale superioare pe care le conduceți în capacitatea dumneavoastră de Cancelari.

Educația și dezvoltarea calificării sunt inter-relaționate și interdependente. Recunoscând provocarea calificării și a supra-calificării a 500 de milioane de indieni până în 2022, peisajul dezvoltării calificării în India a fost supus unor schimbări semnificative în ultimii doi ani incluzând crearea a două agenții de nivel național – NSDA (National Skill Development Agency) și Corporația Națională a Dezvoltării Calificării (NSDC / National Skill Development Corporation). Aș vrea să îndemn Ministerul Dezvoltării Calificării și Antreprenoratului și toate agențiile de nivel central și de stat să asigure coordonarea cu Guvenatorii pentru a le permite să contribuie la realizarea țintelor.

Swachh Bharat Abhiyaan (Misiunea India Curată), cu submisiunile sale rurale și urbane, urmărește să aducă o schimbare comportamentală în oameni privitoare la practici sanitare sănătoase și, de asemenea, să genereze conștientizarea în rândurile lor a sistemului sanitar, a legăturilor acestuia cu sănătatea publică. Aceste obiective nu pot fi realizate fără participarea oamenilor și implicarea NGO-urilor (Organizații Non-Guvernamentale) și RWA-urilor (Resident Welfare Association). În acest context, problemele ridicate și sfatul dat de Shri Birender Singh vor fi de mare ajutor. Aș vrea încă o dată să îndemn Guvernatorii și Locotenent-Guvernatorii să răspândească mesajul salubrității în Statele lor și să asigure că că vom realiza țelul Swachh Bharat până în 2019 i.e. la a 150-a Aniversare a lui Mahatma Gandhi.

Shri E.S.L. Narasimhan, Decanul Guvernatorilor, a pus accentul pe problemele legate de nevoia guvernelor de stat să intensifice progresiv tehnologia pentru a asigura repede și non-discreționar livrarea serviciilor, asfel asigurând și răspunderea în guvernanță și promovând statele ca destinații atractive pentru investiții. Sunt fericit să notez că numeroase state au mers înainte în aceste domenii. Vreau să îndemn toți Guvernatorii și Locotenent-Guvernatorii să muncească cu guvernele lor de stat pentru realizarea acestor obiective.

Deliberările noastre din ultimele două zile au fost substanțiale și semnificative. Am avut mult de beneficiat de la prezența Prim Ministrului și ai altor membri seniori ai Consiliului de Miniștri care au împărtășit perspectiva Guvernului pe ordinea de zi și variate alte probleme. Vreau acum să recomand acțiune substantivă și pe termene în aceste domenii.

În timpul anului, am primit referințe despre diverse protocoale în Raj Bhavans (Palate de reședință) urmate de diferite reuniuni incluzând ceremonii-sub-jurământ. Am conceput acum, prin deliberare, ‘Proceduri Standard de Operare’ și alte orientări, care au fost încorporate în Manualul care a fost circulat printre dumneavoastră. Sper că îl veți găsi folositor și noi vom aprecia feedback-ul dumneavoastră în această privință.

Rashtrapati Bhavan (Palatul Prezidențial) a făcut uz extensiv de tehnologie în varii domenii operaționale. Am operaționalizat acum un sistem ‘e-Way’ care va permite dialogul online și comunicarea între Rashtrapati Bhavan și Raj Bhavans. V-aș îndemna pe toți să faceți uz deplin de aceste facilități.

În Conferința Guvernatorilor ținută în 2013, am subliniat necesitatea prezervării și restaurării multor Raj Bhavans, care sunt structuri de moștenire. Sper ca acesta să fie un domeniu care să primească atenția dumneavoastră personală. Rashtrapati Bhavan a inițiat și a întreprins, în ultimii doi ani și jumătate, lucrări considerabile de restaurare. Vom fi cei mai dispuși să împartășim cunoștințele și experiența noastră cu dumneavoastră.

Ca Guvernatori și Locotenent-Guvernatori, aveți un foarte important rol de jucat în a face federalismul cooperativ o realitate. Sunteți toți oameni cu mare experiență în viața publică. În consecință, vă aștept să aduceți o contribuție pozitivă în consolidarea parteneriatului între Centru și State.

Așa cum am menționat în remarcile mele de deschidere, Ministerul de Interne a notificat orientările de reglementare a vizitelor Guvernatorilor și Locotenent Guvernatorilor în afara Statelor lor și ale Uniunilor Teritoriale. Vă îndemn pe toți să aderați cu amabilitate la aceste orientări spre a asigura implementarea lor fluentă.

Vă mulțumesc, Guvernatori, Locotenent-Guvernatori, Primului Ministru și tuturor distinșilor invitați pentru cooperarea dumneavoastră. Regret că uneori a trebuit să vă grăbesc pe toți și să scurtez observațiile dumneavoastră, pentru a permite încheierea lucrărilor în termenul prevăzut.

SARA şi greierașul

 

***

Pe un fir de lămâiţă,

Ce-a crescut lângă o viţă,

Greieraşul exersează

Un concert, ce-i programat

Pentru SARA, ce visează;

Doarme, şi nu s-a sculat,

Să-l asculte pe amic;

Îngerița îmi stă-n pat

Şi vorbeşte cu-un pitic.

*

Greieraşul cel vestit,

E în frac și-i lustruit:

Are multă demnitate,

Că-i artist desăvârşit!

Şi-i prevăzător la toate.

*

Și cum trage pe arcuș…

Cu-un sacâz, și îmi atacă

Uvertura, căci la prânz;

Dacă SAREI o să-i placă,

Să-l primească-n legănuş;

*

Liniştită,-o să-l asculte,

Şi din strugurii ascunşi

Pe sub frunzele de viţă,

O să ia bobiţe multe,

Cu mânuţele ei mici.

*

Va gusta, că sunt zemoşi –

Cum e mierea aromată;

Greieraşul, în surdină,

O să-i spună vorbe dulci.

*

Lângă ea vin alţi pitici,

Zici că-s îngeri radioşi;

Şi îi dau cununi de flori –

Vai, și-s așa politicoşi…

*

Dacă-i vezi ce glume fac?

Sar în sus, şi peste cap

Se rotesc; ce caraghioşi!…

Că din pat ar vrea să sară,

Dulcea noastră căprioară.

*

Râde SARA în lumină

Şi priveşte către nuci;

Micul greier mi-o alină

Şi îi spune vorbe dulci:

*

– „Stai cu mine, porumbiţă,

Până la cules de vii!…

Am o casă, sus în viţă…

De urât aş vrea să-mi ţii.

Pân‘ la toamnă nu e mult,

Dar primește un sărut,

Ghioceii și cu zambile,

Și te rog: nu uiți de mine!”

*

SARA vrea să mi-l atingă;

Râde, cerul mi-l aprinde;

Greieraşu-i sus pe-o grindă,

Ea, din pătuţ, se întinde

Şi ne cere să i-l dăm…

O-nțelegem, aprobăm:

Rău nu-i face, e cuminte.

Dacă-l strânge, rău îi face!…

Pe când el, cu dulci cuvinte,

O adoră și-i dă pace.

*

– Sara, timpul încă-i rece,

Pân’ la toamnă arămie…

Ce-o să vie; vom petrece:

Să ţii minte că simbrie

Nu îţi cer, că eşti mică.

De rămâi să culegi via,

Must îţi dau o lingurică –

Și ce splendid o să fie!…

*

An de an, mereu, să vii,

Te aştept, iubită SARA;

Au să-ți aduc mulți copii,

Ș-am să cânt cu vioara,…

Până mare ai să creşti.

SARA, şi tu ai să cânţi,

Ai să-nveţi multe poveşti,

Şi cu ele-o să ne-ncânţi,

Şi pe noi, şi pe părinţi;

*

Iar bunicii,-o să te-asculte…

Doamne, câte-ai să le spui!

Şi cu dor să te sărute –

SARA dragă, dulce pui!

*

Doar aici e locul tău…

Printre vii, la casa ta;

Nu mă uiţi? Mi-ar părea rău,

Pui de om, iubită stea!…

*****

“pentru SARA CU VIOARA”

Marin Voican-Ghioroiu

NOTĂ: În 25 martie s-a născut fetița prietenului meu Mihai Mircea Totpal, Sara Maria, iar eu i-am dedicat această poezie. Marin Voican Ghioroiu

http://www.totpal.ro/sara-si-greierasul-de-marin-voican-ghioroiu-poezie/

***

P.S.

Mâine fiind ziua de naștere a domnului Mihai Mircea Totpal, un călduros LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI!

Cu prețuire și respect,

Mariana Gurza