Cuvânt și iubire

 Sus – un cer îndepărtat, albastru.
Sub mine – un astru.
În mine – universul reflectat.
Infinitul –
Mister plin de mistere:
Moartea – printre ere.
În mine – infinitul reflectat.

 

Printre marii savanți care au proclamat existența lui Dumnezeu se află și filozoful și matematicianul René Descartes (1596-1650), cunoscut și cu numele latin Cartesius. S-a născut la Haye, Franța, a frecventat cursurile unui colegiu iezuit, și-a luat bacalaureatul și a obținut licența în Drept la universitatea din Poitiers. A călătorit, s-a înrolat în armată pentru o scurtă perioadă de timp, fără a avea vreun imbold deosebit pentru viața militară, a fost prezentat unui savant și filosof olandez care l-a îndrumat să urmeze un curs de matematică aplicată și unul de logică, pentru a înțelege lumea naturală. De fapt, i-a marcat destinul. Descartes a adăugat pe lista sa de studii teologia și medicina, dar a renunțat la toate acestea, în urma unor vise revelatorii, încercând să caute cunoașterea ce nu poate fi găsită decât în sine.

   A plecat în Olanda, deoarece viața sa în Franța era prea zbuciumată pentru el, afectându-i concentrarea asupra muncii. În Olanda a locuit 23 de ani, aproape tot timpul la țară, meditând, studiind, scriind. Acolo i-au apărut cele mai importante lucrări – „Discursul asupra Metodei” și câțiva ani mai târziu, în limba latină, „Meditațiile Metafizice”.

   René Descartes a fost călăuzit în viață de lumina rațiunii. A admis cu pietate Substanța Supremă Dumnezeu ca fiind perfectă, existând prin sine însuși, adică fiind propria lui cauză, posedând astfel o libertate absolută. Este considerat tatăl filosofiei moderne deoarece a definit un punct de început al existenței prin maxima „Cogito ergo sum” (Gândesc, deci exist). Filozofia carteziană, numită și Cartezianism, a însemnat pentru tot secolul al XVII-lea „filozofia modernă”, adică ruperea de învățământul din școlile călugărești care constituiseră baza culturii, dezvoltării vieții de până atunci, dând spiritului modern claritate, încredere în rațiune. Filozofia lui Descartes s-a impus încă din timpul vieții sale în Franța, Germania și Olanda. Deși era încrezător în ideile sale, era îngrijorat de soarta lui Galileo care era urmărit îndeaproape de Inchiziție. Grija sa nu a fost nefondată, Papa Alexandru al VII-lea adăugând lucrările lui Descartes în Indexul Cărților Interzise.

   Ideile sale erau diferite de cele de până atunci – bazate mai mult pe simțiri. Elementele filozofiei sale nu erau cu totul noi, dar abordarea era nouă. El a pornit prin înlăturarea tuturor noțiunilor preconcepute și transmise din generație în generație, i-a fost necesar să înceapă de undeva, să lege lucrurile certe, și începutul pentru el a fost propoziția „Eu exist”. Din moment ce credea că toate adevărurile sunt legate între ele, a căutat să descopere sensul acestei lumi vii, printr-o abordare rațională, prin știință și matematică, câteva aspecte fiind o extensie a abordării filozofului englez Sir Francis Bacon (1561-1626), pentru care știința adevărată se dobândea prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale. Cu toate că studiile lui Descartes în filozofie au atras cel mai mult atenția în secolul XX, în fiecare secol s-a pus accent pe diferite aspecte ale muncii sale. Cercetările în fizică teoretică i-au făcut pe mulți savanți să îl considere în primul rând un matematician. A inventat geometria carteziană care includea algebra; prin prisma legilor sale ale refracției a dezvoltat o înțelegere empirică a curcubeielor; a propus o abordare naturalistică a formării sistemului solar. A inițiat în filozofie „spiritul geometric” (opus „spiritului de finețe” instituit, ca mod de gândire, de către contemporanul său Blaise Pascal) și s-a aflat în căutarea unei științe care să unifice toate încercările de cunoaștere într-un singur tot. A plecat în Suedia unde a fost foarte bine primit de către regina Cristina, care ceruse să-i fie meditator la filosofie. Descartes obișnuise până atunci să petreacă diminețile în pat din cauza constituției sale bolnăvicioase, regina însă a dorit să înceapă lecțiile la cinci dimineața, ca atare, se presupune că schimbarea obiceiului, precum și frigul de acolo, au dus la o criză de pneumonie din care nu și-a mai revenit. A decedat în acel an, la Stockholm, în Suedia. Dacă Immanuel Kant își începea lucrul pe la orele cinci ale dimineții, René Descartes își începea activitatea mult mai târziu, ceea ce nu l-a împiedicat să devină cel mai celebru filozof din perioada modernă, cu o mare influență în secolele ce au urmat.

   Abordarea lui René Descartes de a combina matematica și logica cu filosofia pentru a explica lumea fizică transformată în metafizică atunci când se confrunta cu întrebări teologice, l-a condus la contemplarea naturii existenței și a dualității minte-corp, identificând punctul de contact dintre corp și suflet în glanda pineală (epifiza). La început, sistemul său filozofic a cauzat multe controverse, dar, inventând scepticismul metodologic, sau îndoiala carteziană, i-a pus pe toți pe gânduri.

   Metafizica este cunoștința primelor principii și pentru a clădi o filozofie, principiile trebuiau să fie absolut certe, de aceea, primul moment al filozofiei sale a fost de a pune la îndoială toate cunoștințele pe care le primise până atunci, pentru a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi restul. Asemenea unui constructor responsabil și pasionat, căuta să stabilească o fundație solidă pentru ceea ce urma să clădească. Convins fiind că simțurile înșală, a pus la îndoială lucrurile considerate sigure și i-a rămas sigur faptul că el gândea, se îndoia. Și „dacă mă gândesc și mă îndoiesc, este sigur că exist”. Îndoiala a constituit metoda de cercetare cu scopul de a demonstra, a fost o metodă autoimpusă și nu a constituit o neliniște psihologică, cum au încercat unii să o considere. A făcut un experiment topind o bucată de ceară din care nu a mai rămas nici o calitate care impresionase înainte simțurile, precum: forma, culoarea, parfumul, ci doar o substanță întinsă. Concluzia lui: corpurile nu ne sunt cunoscute cu certitudine prin simțuri, singura certitudine este cea a existenței noastre, faptul că gândim și ne îndoim; gândirea, incluzând și percepția și voința, este substanța care-l definește pe om, iar cea a corpurilor este întinderea; cunoștința sufletului este mai sigură decât cea a corpurilor.

   Filozoful, scriitorul, eseistul român Constantin Noica (1909-1987), în cartea sa „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, precizează că Descartes era conștient de faptul că anticii au presimțit, într-un anumit sens, „o matematică adâncă”, cerând ca primirea la studiul filozofiei să fie condiționat de cunoașterea matematicii. Descartes depășise la un moment dat planul matematicilor simple, întrebând de ce și alte științe precum astronomia, muzica, optica, mecanica nu pot fi numite părți ale matematicii, întrucât toate disciplinele în care se cercetează ordinea și măsura se referă la matematică, indiferent dacă este vorba de sunet, număr, formă sau de orice alt lucru. În concluzie, ne spune Noica, Descartes dă numele acestei științe «mathesis universalis», mathesis însemnând disciplină și înrudindu-se cu termenul de matematică. Noica mai explică cum a ajuns Descartes la ideea unei științe universale: „Plecat de la constatarea că nu e bine să ne îndeletnicim decât cu cunoștințe la fel de sigure ca cele matematice, el cercetează natura acestora din urmă cunoștințe, le reabilitează, arătând că spiritul omenesc activează în ele mai adânc decât ne-o arată autorii tratatelor, și se ridică apoi la ideea unei științe, care cuprinzând matematicile de rând, să se extindă peste multe alte discipline – nu spune toate -, spre a trata doar despre ordine și măsură. […] A vorbi despre întinderea științei universale, despre adâncimea ei, despre roadele ei și, mai ales, despre reușita sau eșecul ei, nu e un lucru chibzuit. Câțiva au numit-o „vis de tinerețe” a lui Descartes. Dar tinerețea lui Descartes e lungă… el a visat întotdeauna științe universale, reforme mari și începuturi de veac…”. C. Noica își pune întrebarea dacă nu cumva știința universală este chiar știința înțelepciunii care se caută peste tot, în toate disciplinele și dacă ea nu se dizolvă, până la urmă, în metafizică.

    René Descartes ne-a lăsat „Meditațiile” în două variante, prima – cea originală – în latină, iar cea de a doua – definitivă -, în limba franceză. Noica, la tinerețe, a tradus versiunea din limba latină, despre care scriitorul Ion Papuc semnalează în cartea sa „Meditații metafizice” – traducere din limba franceză de data aceasta -, faptul că Noica s-a conformat propriei personalități, a celei care avea să devină creatoarea Rostirii filozofice românești „căci el nu traduce, ci mai degrabă murmură textul cartezian, rostogolindu-și cu voluptate cuvintele, lăsându-se amețit de sonoritatea lor poetică”. În continuare, semnalează: „a existat o predilecție românească pentru filozofia lui Descartes, dovedită de preocuparea lui Nae Ionescu pentru această filozofie și pentru personalitatea autorului ei…”.

   În „Cuvântul înainte al traducătorului”, Ion Papuc exprimă: „Descartes scrie faimoasele lui demonstrații ale existenței lui Dumnezeu sub imperiul unei misiuni de a-i învinge pe necredincioși. Instituind, prin celebra disociere dintre suflet și trup, domeniul autonom al științei, el nu uită să-i condiționeze acesteia valabilitatea prin punerea ca premisă a axiomei existenței lui Dumnezeu. Prin faptul că abordează fie și în mod pozitivist, însă cu absoluta libertate, domeniul științelor laice, omul de știință nu este prin aceasta un ateu. […] Natura nu este lumea materială, creația lui Dumnezeu în întregul ei, ci este ordinea, dispunerea care s-a înstăpânit asupra acestei lumi prin voința lui Dumnezeu…”. În continuare, scriitorul, traducătorul Ion Papuc arată intenția, calea lui Descartes în elaborarea metafizicii sale, întrebând totodată: „Poate fi ceva mai în spiritul Evangheliilor ca această strădanie de a-i aduce pe cei rătăciți la dreapta credință în Dumnezeu?”.

   În „Opere vol. I”, Nae Ionescu (1890-1940), filozof, jurnalist român, spune: „Descartes niciodată nu s-a îndoit că din ideea pe care o are el despre Dumnezeu nu se poate ajunge la demonstrarea  existenței lui Dumnezeu, pentru că el trăia acest Dumnezeu ca obiect real. El nu avea ideea de Dumnezeu, ci avea pe însuși Dumnezeu, pe care-l trăia, și atunci el se simțea perfect îndreptățit de a deduce din ideea de Dumnezeu sau din ceea ce avea el drept Dumnezeu, însăși existența lui Dumnezeu”.

   Și pentru că am amintit de traducerea cărții „Meditații metafizice” , să menționez și titlul celor șase meditații: „Despre cele ce pot fi puse la îndoială”, „Despre natura spiritului omenesc, și că el este mai ușor de cunoscut decât corpul”, „Despre Dumnezeu că există”, „Despre adevăr și despre fals”, „Despre esența lucrurilor materiale, și iarăși, despre Dumnezeu, că există”, „Despre existența lucrurilor materiale, și despre deosebirea reală dintre sufletul și corpul omului”.

   Filozoful, eseistul român Petre Țuțea (1902-1991) în cartea „Tratat de Antropologie creștină”, afirmă privitor la Descartes: „Meditațiile sale filosofice l-au dus atât de departe, încât a ajuns să se îndoiască de toate, de părerile generale, cât și de adevărul cunoașterii prin simțuri. Numai de aceea, opiniază el, nu mă pot îndoi că mă îndoiesc de toate, așadar gândesc, deci sunt cogito ergo sum. De la această propoziție stabilește Descartes, prin concluziile scolastice, încrederea în rațiune, baza sistemului său. Printre ideile pe care le consider eu importante, zice el, există și cea de Dumnezeu, reprezentarea infinitului, a eternului etc., a ființei. Această idee nu mi-am putut-o face singur, deoarece ea cuprinde Realitatea în totalitatea ei așa cum îmi apare ea, or, cauza acestei idei nu poate fi decât însuși Dumnezeu; între calitățile neapărat necesare ale lui Dumnezeu e veridicitatea; din ea decurge ceea ce este adevărat, e clar și distinct; căci Dumnezeu e însăși cauza mea și a ideilor mele – o clară și distinctă reprezentare avem și despre lumea corporală exterioară: întinderea. Așa este dovedită și existența lui Dumnezeu, a sufletului și a materiei. Dumnezeu este substanța în sens propriu, aceeași, care îi este necesară sieși; sufletul și materia sunt substanțe de ordinul doi – cugetătoare și extinse, care servesc prin existența lor lui Dumnezeu. În om se manifestă substanța gânditoare și extinsă (suflet și trup) numai într-un punct, în glanda pineală; inter-influența dintre ele se produce însă numai cu ajutorul lui Dumnezeu, […] rezultă că Descartes nu păcătuiește prin raționalism, rațiune…”. Și mă întreb și eu: Cum să păcătuiască când Dumnezeu este iubire, dar și rațiune (logos)? „ Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8) În continuare, Petre Țuțea crede în necesitatea ca teologia să folosească știința. Se mai întreabă: „Cum poate fi considerat Descartes materialist când îl invocă pe Dumnezeu pentru a avea certitudine în gândirea lui matematică? El distinge clar nu prin lumina naturală a rațiunii umane, ci cu ajutorul lui Dumnezeu”.

   Până la urmă, teologia și filozofia pot fi considerate domenii diferite de cunoaștere, iar intenția lui Descartes a fost adâncirea problemelor în domeniul filozofic.

   Fac o digresiune, amintind că în acel capitol destinat lui Descartes, Petre Țuțea continuă cu precizarea că „animalele nu au suflet, ele sunt mașini vii, totul în ele întâmplându-se doar mecanic, precum în general se întâmplă în materie”, inspirat, probabil, tot din gândirea lui Descartes care considera animalele drept mașini. Nu pot împărtăși această idee. Cine a avut în preajma sa un animal, a simțit în privirea lui limbajul afectiv care-i reflectă interiorul. Fidelitatea animalelor, nu poate fi pornită decât din sufletele lor. Înțelegerea, imaginația animalului nu se manifestă verbal, iar noi ne străduim să înțelegem exprimarea lor nonverbală. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „sufletul are trei puteri: prima prin care se hrănește și crește, a doua cea a imaginației și a instinctelor, a treia a inteligenței și rațiunii. Plantele se împărtășesc numai din prima, animalele din primele două, iar oamenii din toate trei” (Filocalia, vol.II). Fiindcă nu au rațiune, animalele nu-l pot cunoaște pe Dumnezeu, dar, conform vechiului Testament, pot comunica cu El. Ele sunt înzestrate cu cunoaștere și cu simțuri superioare – simțul viitorului, a schimbării vremii, au vederea și mirosul mult mai dezvoltate ca ale noastre; se exprimă prin anumite sunete pe care le scot, „abia la om devine sunetul cuvânt, vorbire” , afirma filozoful, ezoteristul Rudolf Steiner (1861-1925).

   Dar, să revin. Pentru Descartes, tradiția aristotelică-scolastică era susținută de principii fragile. Descartes acuza scolastica de a fi impus ca principii lucruri ce nu porneau de la premise clare și evidente, și care duceau de multe ori la rezultate obscure. Ca exemplu edificator, conceptul de gravitație avea în scolastică, următoarea explicație: „căderea corpurilor se produce datorită proprietății acestora de a fi grele”. Descartes considera astfel de explicații insuficiente. Recunoștea că experiența arată faptul că greutatea unui corp determină căderea acestuia, însă despre natura conceptului de gravitație nu se putea afla practic nimic în acest mod. Concluzia lui Descartes a fost că explicațiile conceptelor științifice sau filozofice trebuie acceptate după stabilirea elementelor clare și distincte, ca mintea să le poată înțelege. El susține că în formularea sa este vorba despre o intuiție imediată a minții: în aceeași clipă în care ne dăm seama că ne îndoim, înțelegem că gândim și, astfel, că existăm. Certitudinea de a te îndoi nu poate fi înșelătoare și ea dovedește existența unui eu cugetător.

   Pentru a dovedi existența lui Dumnezeu, Descartes explică cum în mintea umană există ideea de Dumnezeu, adică de ființă absolut perfectă, omul fiind o ființă imperfectă, natura sa cuprinzând îndoiala. Drept urmare, ideea unei ființe perfecte nu își are originea în om, într-o ființă imperfectă. Ideea îi poate fi întipărită omului în minte doar de ființa perfectă, de Dumnezeu. Concluzia? Dumnezeu există ca o necesitate.

   René Descartes este considerat întemeietorul gândirii moderne, a primei mari filozofii a conștiinței, definită ca sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii. În orizont filosofic, apreciază cercetătorul ieșean Ionuț Barliba, „această idee a luat forma întemeierii Eu-lui ca gândire și a deducerii sistematice a tuturor consecințelor privitoare la existența lumii din postulatul gândirii. Principala problemă pe care vor să o rezolve Descartes și gândirea modernă este problema valorii cunoștințelor noastre despre lume, existență. Atunci când vorbim despre lume, noi vorbim despre cunoștințele noastre despre lume și nu despre lumea ca atare. Prin urmare, avem în vedere o imagine conceptuală a ei. În funcție de nivelul cunoștințelor, aceste imagini diferă de la o epocă la alta”. Iată de ce omul trebuie să tindă spre „înălțarea lui”, adică spre dobândirea câtor mai multor cunoștințe.

   Concluzia: „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist” reprezintă axioma fundamentală pe baza căreia se face reconstrucția filozofiei. În afară de gândirea noastră, de Eu-l nostru, nu avem nici o altă certitudine. Dar, de unde știm că Dumnezeu există? Propria noastră gândire este singura și evidenta certitudine pe care o avem referitor la existența lui Dumnezeu. Avem în noi clară și distinctă, o idee despre o ființă perfectă. Această idee nu poate veni de la noi care suntem imperfecți. Când am conștientizat că, gândirea noastră există, apare și conștiința unei existențe infinite, pentru că „noi nu ne-am putea percepe ca fiind o gândire finită, dacă nu am gândi raportul reciproc al existenței infinite”. Explicarea lui Descartes a faptului că în gândirea noastră finită se află ideea unei existențe infinite, este că această idee nu a fost gândită de gândirea noastră (finitul nu poate să producă infinitul), această idee a fost pusă în gândirea noastră chiar de Dumnezeu, atunci când a făcut lumea. Astfel, Descartes este creatorul concepției că mintea noastră posedă idei înnăscute:  „Mă-ndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci Dumnezeu este”. Doctorul român Nicolae Paulescu (1869-1931) sugera omului de știință să nu se mulțumească cu afirmația „Credo in Deum” (cred în Dumnezeu), ci să adauge pentru sine: „Scio Deum esse!” (Știu că Dumnezeu există!).

   Așadar, de mii de ani omul își identifică propria ființă și esența cu o realitate care se află în corpul nostru – suflet sau spirit, dar care este diferit de corp. Termenii care au desemnat sufletul și corpul s-au constituit încă din perioada homerică, îi întâlnim în „Iliada și Odiseea”. Vechii greci au gândit la fel – corpul sau trupul era desemnat prin cuvântul soma, iar sufletul sau spiritul prin doi termeni distincți, pneuma (spiritul divin care animă lumea) și psyche (sufletul omenesc). Descartes a preluat modelul naturii sufletului și al raportului dintre suflet și corp, model care, pe filiera creștină, a influențat întreaga cultură și sensibilitate europeană. Nu trebuie uitat acest fapt.

   Să ne dorim a trăi într-o lumea normală, o lume creată rațional de un Dumnezeu care este iubire, dar și rațiune. O lume fără Dumnezeu este o lume contrafăcută supusă prăbușirii. Să gândim că existăm datorită Celui care a făcut posibilă existența noastră! Să conștientizăm cum ne-a fost trecutul, cum folosim prezentul, ce lăsăm în urma noastră. Să nu ne pustiim sufletele!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

Inițiatice și liberatoare, de vreme ce Grigore Popa, auzind că frecventez pe părintele Stăniloae și pe Constantin Noica, îmi sugerase: asta te va salva mâine. M-a salvat de atunci și mă voi fi  pierdut mai apoi pe cont propriu. Ajunsesem la primul etaj de pe strada Cernica, reporter începător, hotărât pentru poezie, pe urmele lui Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț sau Marcel Petrișor, invidiabili ca ardeleni, precum îndumnezeitorul, paternul amfitrion. O vagă șansă dădea poezia, practicată neostentativ hermeneutic, de Lidia, fiica Stăniloae. Cât despre lumina blândeței presbiterei Maria, numai îngerii ar putea-o scanda.

          A fost un timp nemăsurabil, într-un ritm de sus. Și după ce, târziu, am revenit din India la duhovnicul tuturor generațiilor, ca după o clipire de recunoștință, necum despărțire, puțin a mai fost până ce grandoarea-i, finalmente publică, să-l fi instituționalizat, înconjurat, să zicem – eufemistic – de o nouă birocrație. Bine de gloria teologului maxim al Ortodoxiei – la urma urmei, chiar și a celor ce i-au clamat-o impresarial. Nici la Păltiniș nu m-am dus, aveam un straniu sentiment că reformatorii atâtora fuseseră rearestați. Mi s-o fi părut și bine ar fi dacă.

          După primiri discret spoveditoare, și cu soția și fiica, am trecut, la fel de lin, la cateheză personalizată, pe iubire-icoană-rugăciune. Mi-a dat, pe rând, cărțile, cu seminarizare amicală, la înapoiere și continuare. Ortodoxie și românism – Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie – Viața și învățătura Sf. Grigire Palama – Iisus Hristos sau Restaurarea Omului  – Teologia Dogmatică și Simbolică – prima cărticică a lui Olivier Clemant despre Stăniloae, despre teologia dogmatică ortodoxă, apostolică și profetică, teologia iubirii și comuniunii, a învierii și persoanei….

          În deosebire, probabil, de discipolii săi teologi, cât de timid, dacă nu timorat, dar și, hai, îndrăzneț, avansam elogii apologetice, paralel cu insinuări strecurate ca în apărarea literaturii. Cum să nu fi fost copleșit de restaurarea omului în Iisus, pagină de pagină, în vecinătatea lui Ioan Evanghelistul? Pe de altă parte, după dezvoltări vibrante asupra egoismului, păcat capital, întrebându-l ceva gen: ce-ați avut cu Blaga, mi-a răspuns sec: din egosim. M-am fâstâcit.

          Voi fi adoptat o tăcere și citind și ascultând elaborările polemice asupra uniatismului transilvan – nu eram în branșă. Mai târziu, când primeam spre lectură și mansuscrise și dactilograme, printre care memoriile tuturor stareților ortodocși români, culese de un călugăr ce-i  fusese student, publicate în mai multe volume, cu relaxarea interdicțiilor și cenzurii. Am citit înfiorat un volum – Profilul spiritual al poporului român (apărut tocmai în 1992 cu titlul: Reflecții despre spiritualitatea poporului român).

          În textul prim – n-am văzut versiunea publicată, poate motivat de ceea ce consemnez acum – marele teolog scria că Eminescu n-ar fi reprezentativ pentru poporul român, situându-se creator prea  sus, poporul român fiind reprezentat de George Coșbuc. Normal, am comentat „profilul”, dar nu mi-a venit, stupefiat, să iau „apărarea” lui Eminescu. Le-am spus-o și altora, unii fiind de acord cu Stăniloae. Așa, nici Dumitru Drăghicescu nu-l pomenește pe Eminescu în Din psihologia poporului român, nici în altă parte, deși există afinități de profunzime între cei trei.

          Și am ajuns la Filocalie. La ora aceea, de fapt de cu ani înainte, urmați de pușcărie și interdicție – erau publicate patru volume.  Aici, duhovnicul se plasa deasupra, poate unde-l plasase pe Eminescu, însă într-o frazare amețitor de cursivă, de la Maxim Mărturisitorul la taină. Ce taină? Păi, i-am zis, în vreun interval, toți ne uităm la televiziunea bulgară, și acolo auzim într-una „taina-ta”. A, păi unde a ajuns taina la noi?!

          Din câte știu, la argumentarea mea, s-a vorbit prima oară din nou de părintele Staniloae, la Radiodifuziunea Română,  ca traducător al Filocaliei. De mai nainte, primisem cele patru volume pe vecie, și cu dedicație: „Poetului G. Anca / aleasă prețuire / D. Stăniloae”.  Prin 1970 mi-a dat și o recomandare manuscrisă la doctoratul cu tema Baudelaire și poeții români – am depus-o la dosar și nu o mai am. Să fi fost o frică până-n oasele de hârtie relația cu lumina teologiei sub comuniști? Lui Noica nici nu i-am mai cerut, deși m-a „îndrumat” în esențe.

          Sistemul teologic al lui Dumitru Stăniloae pare bruiat de encomiastica din jurul său, altfel comutată sistematic în uitare, dacă nu nouă obstaculare.

Din intelepciunea filocalica a Parintelui Staniloae

Programul vietii descrisa in Filocalia este un program hristologic. Este trairea in Hristos din puterea lui Hristos pe care il au traitorii in ei prin rugaciune tot mai deasa. Este calea spre cea mai inalta noblete omeneasca, este singura cale care promoveaza unirea oamenilor intre ei in Hristos, opusa dezbinarilor care aduc atata suferinta omeneasca. (Filocalia I pag.7)

Deci cel ajuns la contemplatie nu paraseste activitatea practica, ci iubind pe Dumnezeu, ajuta si pe oameni. Acuza apuseana ca contemplatia Rasaritenilor dispretuieste practica vietii e gresita. (Filocalia II, nota 34, pag.303)

Cel ce va avea pe Dumnezeu va fi mai presus de timp, de spatiu si de veacuri, caci Dumnezeu nu exista impreunat cu vreuna din acestea. (Filocalia II, nota 71, pag.313)

Pana ce omul are idei, el trece de la o idee la alta. Dar aceasta mutare de la o idee la alta usor il poate muta si de la o atitudine la alta. Iar cand sunt multe idei, nici una nu reprezinta pe Dumnezeu. Numai cand se fixeaza mintea intreaga si statornic cu gandul la Dumnezeu, nu mai au loc nici mutari intelectuale, nici morale. Iar cel ce e fixat intreg cu gandul la Dumnezeu a uitat de sine, a iesit din preocuparea de sine. (Filocalia II, nota 87, pag.315)

Prin Botez am primit o nestricaciune virtuala, pe care o putem pierde. Ea inca nu e asimilata de noi prin vointa si fapte (e dupa trup, nu dupa duh). Dar prin staruinta in fapte, ne devine nestricaciune in duh si n-o mai putem pierde. (Filocalia II, nota 94, p.317)

Dumnezeu in calitate de fiinta superioara nu judeca pe om, ca fiinta inferioara, asa cum nici omul nu judeca animalele. Pentru ca a judeca inseamna a te lua pe tine ca masura. Dar Dumnezeu nu se poate lua ca masura pentru om. (Filocalia II, nota 31, p. 333)

Intreg urcusul de-a lungul celor trei trepte (faptuire, cunoastere si vedere descoperita a lui Dumnezeu) e sustinut de Hristos salasluit in noi, care urca impreuna cu noi, facandu-ni-se tot mai descoperit. (Filocalia II, nota 72, p.335)

Patimile cele de voie sunt cele care ne atrag spre placeri, cele fara de voie sunt suferintele de care vrem sa fugim. Deci sa nu ne pese nici de placere, nici de durere, nici de cele din fata, nici de cele din spate. (Filocalia II, nota 85, p. 336)

Sfintii Parinti aseamana pe Tatal cu mintea, pe Fiul cu ratiunea (sau cuvantul), iar pe Duhul cu viata. Deci Cuvantul intrupandu-se a ramas unit cu Mintea (Tatal) si cu Viata (Duhul Sfant) adica mintal si viu. (Filocalia II, nota II, p. 338)

Dumnezeu e simplu dupa fire, dar noi ne putem dezbina de fire prin vointa facandu-ne compusi. Deci tot prin vointa putem iesi iarasi din compozitie, unificandu-ne vointa cu firea. (Filocalia II, nota 37, p. 340)

Marea Imparatie a Duhului e lumea Sofiei, sau a energiilor divine, care umpland intreaga pe fiecare, pe masura puterii fiecaruia, cum aceeasi lumina ii umple pe toti, ii uneste pe toti. (Filocalia II, nota 39, p. 341)

Hristos prezent in noi de la Botez, desi nesimtit de noi, ne da putere de a birui patimile. Aceasta e puterea lucratoare a primei parusii. La inceput Iisus indemnandu-ne de sub val numai, prin porunci, ne apare aspru, fara “frumusete”. Abia pe urma ni se arata si ne atrage prin dulceata si frumusetea cunoasterii Lui. (Filocalia II, nota 100, p. 317-318)

In credinta se ascunde toata puterea lui Dumnezeu-Cuvantul, avand sa se dezvolte ca grauntele de mustar. (Filocalia II, nota 111, p.319)

Iisus Hristos sau harul Lui se ascunde de la Botez in adancul inimii noastre, ca intr-un pamant, cum zice Marcu Ascetul. Cultivandu-L prin virtuti, El se dezvolta si iese la iveala, cuprinzandu-ne in intregime. “Ratiunile” poruncilor sunt sensurile lor, iar “modurile”, modalitatile de aplicare. (Filocalia II, nota 112, p. 319)

Mintea e mai adanca decat ratiunea, iar ratiunea e autorevelarea mintii. Deci intre minte ca (o] cunoastere intuitiva si ratiune ca (o) cunoastere discursiva nu e o opozitie, ci ultima porneste si se intoarce la prima. (Filocalia II, nota 123, p.321)

Imparatia lui Dumnezeu e mai presus de miscarea de devenire a celor create. Cei ce ajung in ea se odihnesc de orice miscare. La ea nu ajunge nimeni prin miscarea naturala a spiritului, ci vine ca un dar al lui Dumnezeu, ca o incoronare a acestor eforturi, dar cand ele au incetat. Ea e ultimul lucru dorit spre care tindem si acesta e un nou motiv pentru care, ajunsi la ea, ne odihnim de orice miscare temporala. (Filocalia II, nota 219, p.329)

Sfintii Parinti numesc mandria si incantarea ascunsa de pe urma virtutilor, pacate de-a dreapta. (Filocalia II, nota 28, p. 333)

Harul dumnezeiesc se salasluieste in ascunsul firii noastre, dar el asteapta ca voia noastra sa se uneasca cu el. Numai unindu-se voia cu el, ne preface toata viata. Propriu-zis ceea ce castiga voia din impreunarea cu harul, din intrepatrunderea ei cu harul este tocmai dorinta ei de a se armoniza cu ratiunea firii. (Filocalia II, nota 60, p. 344)

Pacatul nu poate fi inspirat de fire. Firea nu poate da decat temeri si inspiratii bune. Pacatul vine ca un adaos, prin faptul ca vointa primeste inspiratii din alta parte, sau poate nu vrea sa tina seama peste tot de ratiunea firii. (Filocalia II, nota 62, p. 344)

Fara a avea cineva lumina dumnezeiasca (binele, dragostea, pe Dumnezeu) in sine, nu poate sa o vada nici in afara de sine, asa cum ochiul care nu e strabatut de lumina fizica nu o poate vedea nici in afara. (Filocalia III, nota 9, p.463)

Patimile sunt “faptele omului”, in sensul ca nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtutile sunt faptele lui Dumnezeu pentru ca se nasc din puterea lui Dumnezeu. (Filocalia III, nota 29, p, 466)

Viata virtuoasa este o treapta mai inalta fata de credinta. Credinta simpla e treapta intai, viata virtuoasa a doua, contemplarea a treia. (Filocalia III, nota 66, p. 469)

Infierea cea dupa har, daruita prin credinta o au toti credinciosii. E prima treapta a vietii in Hristos. Dar la intelepciune, la cunoasterea simpla, unitara si mai presus de intelegere, se ajunge numai dupa curatirea de patimi si dobandirea virtutilor. E treapta cea mai inalta a urcusului duhovnicesc. (Filocalia III, nota 71, p.469)

Singuratatea ii deprima pe multi. Li se pare ca nu au nici un ajutor, nici o atentie de la nimeni. Pe nevoitori ii face sa se simta cu inima zdrobita. Simt mai accentuat ca nu sunt prin ei insisi si nu au viata adevarata prin ei insisi. Ii face sa nu se mai increada in ei insisi. Ajung la adevarata constiinta a ceea ce sunt prin ei insisi, la constiinta unita totdeauna cu smerenia. (Filocalia VII, nota 182, p.128)

Caldura inimii e de ordin spiritual. E infocarea inimii pentru Dumnezeu. E o iubire fata de Dumnezeu, care covarseste, prin alipirea mintii la El, atractia oricarui alt gand. Dar ea produce o caldura curata si in inima sensibila. (Filocalia VII, nota 250, p. 188)

Marturisind gandurile rele, le tintuim la stalp si le luam puterea, caci le facem de rusine, cum ne facem pe noi insine daca le-am da salas in noi mai departe. De aceea, prin marturisire, ne detasam de ele. Lumina in care sunt puse prin marturisire le arata in uraciunea lor si le ia puterea ispititoare. A le tine in noi, inseamna a ne ascunde intr-un intuneric; a le marturisi, inseamna a voi sa fim deschisi si a nu mai ocroti in noi ganduri pe care, din rusine, le tinem ascunse. (Filocalia VII, nota 82, p.65)

Nu trebuie primite in cugetare in vremea chemarii numelui lui Iisus nici macar intelesuri nepacatoase ale lucrurilor. Caci si prin ele duhurile rele incearca sa distraga cugetarea de la numele lui Iisus, sau de la rugaciunea curata, fara alte ganduri. (Filocalia VII, nota 238, p. 173)

In rugaciunea pe care mintea o face in inima, cateodata precede mintea lipindu-se prin gandirea ei iubitoare de Domnul si apoi aceasta lipire provoaca rugaciunea; alte dati precede rugaciunea si apoi ea atrage mintea in bucuria ei, legand-o de chemarea numelui lui Iisus si unind-o cu EL. (Filocalia VII, nota 236 bis, p. 171)

Calugarul trebuie sa se insingureze nu numai cu trupul, ci si cu sufletul fata de cele din afara. De aceea trebuie sa goleasca sufletul si de intelesurile lucrurilor, sa uite si vorbele fara rost. (Filocalia VII, nota 49, p. 47)

Nu trebuie indemnati toti sa faca rugaciunea mintii in mod neincetat. Pot fi indemnati la ea cei ascultatori, chiar daca sunt simpli, pentru ca cel ce asculta se impartaseste prin smerenie de toata virtutea. In ascultarea lui se cuprinde vointa de a implini tot ce i se recomanda ca bun. Dar nu trebuie indemnati cei neascultatori, chiar daca sunt invatati, pentru ca acestia sunt obisnuiti, sa faca numai voia lor si din aceasta se naste parerea de sine, din care vin toate ratacirile. (Filocalia VII, nota 244, p. 178-179)

Viata calugareasca este aleasa pe baza unei chemari de la Dumnezeu. Cel ce a ascultat de aceasta chemare trebuie sa prelungeasca in fapte raspunsul sau afirmativ. Numai asa raspunsul la chemarea lui Dumnezeu este deplin. (Filocalia VII, nota 48, p. 47)

Prin aceasta (prin rugaciunea lui Iisus – n.n) vine in suflet nu numai o bucurie, ci si o putere de a se retine de la placerile inferioare si de a stapani pofta si mania, care tulbura vederea clara a sufletului. (Filocalia VII, nota 47, p. 47)

Vietuirea calugareasca nu e o vietuire stearpa, ci ea creste in continut ca un pom inalt si stufos. Ea creste din radacina desprinderii de cele trupesti; pe nepatimirea ei de multe feluri, ca pe niste ramuri ale lipsei de egoism, odraslesc rodurile virtutilor ca tot atatea daruiri ale vietii proprii Iui Dumnezeu si altora, daruiri insufletite de iubire si culminand in iubirea ce indumnezeieste pe cel ce se daruieste. Sunt roduri ce sustin in suflet o bucurie curata si neintrerupta, care nu e ca bucuria de lucrurile si succesele lumii, mereu intrerupte de lipsa acestor lucruri si succese, sau fara o plinatate de substanta. (Filocalia VII, nota 41, p.43)

Nu ne dam seama de decaderea noastra de la umanitate prin pacat, daca nu ne cunoastem frumusetea originara, la care revenim prin curatirea de pacat si prin unirea cu Dumnezeu, modelul nostru, pentru care ne-o facem transparenta. (Filocalia VII, nota 150, p. 107)

Pacatul face sa se murdareasca chiar sangele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exala. El e curatit prin lacrimile de cainta care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curata a lui, sau orientata spre curatire. Sunt altele sucurile puse in miscare de simtirea placerii si altele cele puse in miscare de simtirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de voluptate, pentru ca durerea e opusa placerii. (Filocalia VI, nota 387, p. 239)

Din sufletul descurajat, pizmas, scarbit, plin de ura, trece si in trup o stare de tristete, de apasare, de slabiciune, de moleseala nevindecabila, toate aducatoare de moarte si intretinand moartea. (Filocalia VII, nota 715, p. 456)

In adierea subtire de lumina se arata desavarsirea rugaciunii, caci ea e semnul odihnei ferme a mintii in Dumnezeu. Unde mai e vifor si agitatie, sufletul inca nu s-a statornicit pe deplin in Dumnezeu. (Filocalia VII, nota 258, p. 200)

Mintea are puterea sa se depaseasca, dar numai prin Dumnezeu. Caci prin Dumnezeu aceasta putere a ei trece din potenta in act. Fiecare are puterea sa cunoasca alta persoana, dar numai cand aceea i se deschide, aceasta putere a ei trece in fapta. (Filocalia VII, nota 482, p. 325)

Lenesi in implinirea poruncilor. Acestia s-au instrainat de Dumnezeu si de aceea s-au intunecat. Ei nu mai vor sa stie de Dumnezeu, temandu-se de pedeapsa vesnica pe, care le-o va pricinui neimplinirea poruncilor. (Filocalia VII, nota 218, p. 154)

Luarea-aminte la sine, impreunata cu lupta impotriva patimilor de placere si a imprastierii gandurilor si cu tinerea continua a pomenirii lui Dumnezeu este un exercitiu care cere un mare efort si aduce o uriasa tarie de vointa celui ce le practica. (Filocalia VII, nota 184, p. 129)

Iubirea lui Dumnezeu tasneste de pretutindeni, din toate lucrurile si imprejurarile, aratandu-se in toate felurile. (Filocalia VIII, nota 597, p. 293)

Dumnezeu isi manifesta prin cei lipsiti trebuinta de noi, ca unul ce a luat asupra Sa indatorirea de a ne duce la realizarea completa ca fapturi ale Sale. Si cu cat devenim mai capabili de darurile lui Dumnezeu, prin milostivirea noastra, cu atat Dumnezeu se simte mai indatorat sa ni le dea, sa ne duca spre desavarsire. (Filocalia V, nota 105, p. 57)

Dar pentru ca diavolul se poate travesti in inger al luminii, amestecand ganduri la inceput cuvioase in rugaciunea noastra, ca sa ne imprastie mintea, trebuie ca rugaciunea sa constea intr-un singur cuvant sau gand, in cel al lui Iisus. Aceasta e rugaciunea lui Iisus. Ea trebuie sa devina obisnuita ca respiratia, “lipsita de respiratie”, dupa formula lui Ioan Scararul. Rugaciunea aceasta respirata continuu va curati aerul inimii de nourii intunericului. Atunci ca intr-o oglinda ne vedem pe noi insine, dar si fetele negre ale etiopienilor spirituali. Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii vavilonesti, adica gandurile nascute de satana in noi. (Filocalia IV, p. 39-40)

Caderea din rai s-a produs intai in planul constiintei omului. El nu se mai simtea in rai. (Filocalia VI, nota 256, p. 126)

Lumea aceasta insasi este un rai virtual, pentru cei ce pot sa vada prin lucruri ratiunile dumnezeiesti ale lor. (Filocalia VI, nota 577, p. 358)

George ANCA

“În antichitate, reprezentanţii celor mai vechi meserii: prostituata şi hoţul, au hotărât să se căsătorească. Din rodul iubirii lor s-au născut primii politicieni profesionişti…”.

Ştiam şi mai înainte că politica este o curvă. Mă întrebam însă cum trebuie numiţi cei care o profesează? Cum săi mai numim pe politicienii de astăzi din Basarabia, din acest colţ de ţară atât de prost guvernat? După ultimele evenimente, când situaţia se inversa în fiecare zi, ne-am convins încă o dată în plus că în Basarabia mama politicienilor corupţi este veşnic însărcinată.

Duelul între cei doi oligarhi – Plahotniuc şi Filat îşi are rădăcinile încă de prin a. 2010 însă a ajuns la apogeu în anul trecut. Oligarhul Plahotniuc îşi croia insistent calea spre puterea absolută în acest stat. Din cauza miopiei, dar mai corect cu concursul direct al lui Filat, partida Plahotniuc zădărniceşte alegerea lui Iu. Leancă în funcţia de prim ministru, fiind ales în locul lui o păpuşă. Tot din cauza miopiei lui Filat dna Maia Sandu nu a fost acceptată în aceeaşi funcţie.

Este o vorbă românească „Prostul nu e destul prost dacă nu e şi fudul”. Unul dintre aceştia se află la dubă în loc să se afle alături de familie, iar altul îşi face drum spre ea sau, şi mai prost pentru el, îşi apropie deznodământul deloc fericit pentru el, în loc să plece cât mai departe de acest colţ blestemat de el şi să-şi cheltuiască miliardele furate!

Pe 13 ianuarie în centrul Chişinăului totul fierbea. În faţa Teatrului de Operă şi Balet s-au adunat (sau mai corect au fost adunaţi!) aşa numiţii susţinători ai oligarhului Plahotniuc (apr. 15-20 mii, iar televiziunile lui Plahotniuc vorbeau de peste 70000 de protestatari. Un simplu calcul arată că deoarece majoritatea au fost aduşi din teritorii cu microbusele ar fi fost nebvoie de peste 3000 de microbuze!), în realitate nişte oameni amărâţi, rătăciţi, neinformaţi, care în mare parte nu ştiau pentru ce au fost aduşi la Chiţinău. S-a încercat o adevărată mineriadă a lui Plahotniuc la Chişinău. În urma unui plan bine pus la cale de Plahotniuc Filat este băgat la dubă (de altfel, pe bună dreptate, acolo fiindui loc şi lui Plahotniuc!), iar peste scurt timp este debarcat absolut fără nici un motiv legal guvernul Streleţ. Astfel calea spre olimpul puterii absolute în stat (Candu, finul lui Plahotniuc, este preşedintele parlamentului, care peste 2 luni (nu se ştie pentru ce perioadă) va cumula şi funcţia de preşedinte al Republicii, justiţia şi procuratura sunt ale lui) s-a deschis. Din acest puzle al lui Plahotniuc mai lipsea un singur element: guvernul. Ca şi copilul, care vrea cu tot dinadinsul să posede jucăria preferată, Plahotniuc şi-a pregătit metodic, insistent (uneori chiar cu o insistenţă diabolică) calea spre olimp. Şi-a cumpărat 55 de deputaţi (pe piaţa basarabeană se vând uşor!). După modelul Ceauşescu şi-a organizat la Chişinău un spectacol de „susţinere malefică” a sa ca „salvator al naţiunii”, care în 2016 va aduce „stabilitatea şi bunăstarea” (adică raiul) în casele năpăstuiţilor (el, lăfăindu-se într-un lux de neimaginat!). A fost prima lui apariţie în faţa mulţimii înconjurat de o întreagă bandă de bodyguarzi, înarmaţi cu umbrele (pe un timp foarte însorit!) antiglonţ şi alte accesorii. Pe parcurs şi-a trimis valetul („doi metri de bulbuci” cum îl numea fostul său şef Voronin) la reşedinţa Preşedintelui Timofti de la Condriţa pentru a fi desemnat de el în funcţia de prim ministru.

Preşedintele Timofti, spre onoarea lui, a refuzat desemnarea lui Plahotniuc, invocând motive de suspiciune de corupţie (doar suspiciune! Toată lumea ştie în câte acte de corupţie este implicat acest oligarh, inclusiv în furtul Miliardului), cerând PDM-ului înaintarea unei alte candidaturi. Culmea obrăzniciei, a doua zi valetul Lupu, însoţit şi de alţi valeti (de-ai noştri, liberali!) îl propun insistent pe acelaşi palhotniuc, invocând susţinerea a 55 de deputaţi care, între timp, se micşorase cu 7 deputaţi PLDM-işti, care şi-au retras semnăturile. Preşedintele Timofti iarăşi îl refuză, dându-le timp până la orele 21.00 să propună o altă candidatură. Nefiind propusă o altă candidatură la orele 21.40 (cel puţin la această oră a devenit cunoscut) preşedintele Timofti îl desemnează pe şeful cancelariei sale Ion Păduraru (de altfel, toată lumea aştepta să fie înaintat repetat dl Ion Sturza!).

Preşedintele Timofti a devenit iarăşi erou, cu regret doar pentru 15 ore. A doua zi, pe 15 ianuarie de Ziua Culturii Româneşti şi a lui Eminescu, la depunerea de flori la bustul poetului, preşedintele Timofti şi premierul desemnat au fos întâlniţi de mulţime ca eroi, atunci când pentru marele act al trădării grupul liberalilor a fost huiduit. Doar peste trei ore de la acest eveniment premierul desemnat Ion Păduraru îşi retrage candidatura (de ce! Fiind foarte aproape de preşedinte de ce nu a respins propunerea din start?), iar cu aceeaşi grabă preşedintele Timofti îl desemnează pe ministrul în exerciţiu Filip (Plahotniuc II), susţinut de 55 de deputaţi, cei 7 transfugi, debusolaţi de-a binelea revenind alături de satana.

Mulţi îşi pun întrebarea: ce s-a întâmplat cu preşedintele Timofti: în loc să rămână erou spre finalul preşedinţiei sale nu dintre cele reuşite, el a preferat noroiul. Nu în zadar se spune că de la dragoste pânpă la ură există doar un pas. Pe 13-14 ianuarie preşedintele Timofti, scos şi curăţat de noroiul care a fost aruncat asupra lui de Platforma DA pe parcursul întregului an 2015, a fost declarat erou, iar pe 15 ianuarie, după retragerea lui ruşinoasă, a fost iarăşi arincat în noroi.

În general, ce se întâmplă cu noi, Domnilor? Un electorat proromânesc cum este cel orheian îl alege în a. 1990 drept deputat al parlamentului sovietic pe poetul Nicolae Dabija cu 94% (cel mai mare scor din fosta uniune!), iar în 2015 – pe ologarhul, controversatul, învinuit în furtul Miliardului I. Şor? Unde şi când am pierdut acel cod genetic al verticalităţii şi dârzeniei (dacii au fost unicii care au opus rezistenţă marelui imperiu roman! Drept confirmare este Columna lui Traian, care de 2000 de ani vorbeşte despre acest lucru unic în felul său)? De ce această dreaptă, care repreznintă opţiunea naţională, este atât de blestemată, atât de divizată şi plină de trădători. Mai ieri trădaţi de iuda Roşca, acum de iuda Ghimpu.

Ce se întâmplă cu unii dintre noi pentru care nu a mai rămas nimic sfânt? Cum se poate să cazi atât de jos şi mă refer acum, în primul rând. La cei şapte deputaţi traseişti din PLDM? Cum se poate să-ţi retragi semnătura de pe lista ruşinii, rupându-ţi părul din cap pentru greşala comisă şi cerând iertare, ca peste o zi să reapari pe aceeaşi listă a lui satana, chiar dacă este cu nr. II?

Ceva e putred, foarte putred în Danemarca noastră! Atât de detestate de mai mulţi (inclusiv şi de mine!) alegerile anticipate, deoarece conform sondajelor Dodon şi Usatîi ar prelua majoritatea şi vor deturna cursul proeuropean al Republicii Moldova, acum devin o necesitate. Cu această clasă politică, compradoră, coruptă, compromisă sub toate aspectele (inclusiv cel al integrării europene şi apropierii de Ţară, pe care doar au mimat-o toţi aceşti 5 ani), care a permis capturarea statului de către un oligarh, reprezentat de un SRL-al lui PD, care în alegerile trecute a obţinut doar 15,7% din voturile alegătorilor!, nu se mai poate merge înainte.

Alegerile anticipate, inclusiv necesitatea alegerii preşedintelui prin vot direct, devin inevitabile. Şi atunci cum venim în aceste alegeri, care ar putea să aibă loc în acest an, noi cei de pe segmentul Dreapta – Centru Dreapta, rămas practic fără partide credibile?

În fizică există Legea vaselor comunicante şi Legea conservării energiei. Puţin probabil ca electoratul de Dreapta-Centru dreapta să-i voteze masiv pe Dodon şi Usatîi. Sunt deja demarate câteva proiecte politice. Este de datoria noastră, în primul rând al intelectualilor, de a pune umărul la transformarea acestor proiecte politice în partide politice puternice capabile să înlocuiască partidele compromise PL şi PLDM. Să nu procedăm ca măgarii din imagine.

Să demonstrăm că marele Mircea Eliade, care se întreba la 1934 „De ce sunt intelectualii laşi?”, nu a avut dreptate în cazul nostru.

Opţiunea mea personală ar fi PAS (Acţiune şi Solidaritate) – proiect politic demarat de dna Maia Sandu şi Ion Sturza.

Să ne lumineze Dumnezeu în această perioadă plină de cumpene şi incertitudine!

 

Valeriu Dulgheru

 

 

 

 

 

DOR DE EMINESCU

 

 

Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

 

 

De atâta dor  zăpezile cer poeme în brazde

Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

 

Îmi este dor de Eminescu pe înserate

Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

Construiesc din metafore cu migală palate

Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

 

 

EMINESCU

 

 

Eminescu, cetatea limbii române

cu toate turnurile Carpaţilor

modelate de balade

în care îşi au adăpost

Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

 

 

Eminescu planetă luminoasă

în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

laminate de înţelepciunea poporului

scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

 

Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

să intre armata îndrăgostiţilor

cu pletele argintate de stele

şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

întinse în inima noastră.

 

 

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

din istorie în limba noastră

şi luând forma cuvintelor

ce ne leagă

precum iubirea, precum aerul

de acest pământ dulce

ca limba română

precum Eminescu.

 

 

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…

 

Îi aud paşii venind dinspre lumină

Şi foşnetul stelelor în părul LUI

Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

 

 

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

Cu fruntea împodobită de gânduri

Pe cărări de-argint şi flori

De tei presărate rânduri, rânduri.

 

 

Îi aud glasul venind dinspre trecut

Dulce ca mierea cuvintelor străbune

Când este veacul şoaptă de-nceput

Şi luna vibrează iubirea pe strune.

 

 

Doinesc tulnice pe poteci de munte

În balade prelungind chemarea

Aşternută peste veacuri punte

Pe care să vină odată cu zarea.

 

 

Din poeme se desprinde, spre el venim,

Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

În fiecare dintre noi îl regăsim

Cioplit în inimi veşnică statuie.

 

 

 

DOR

 

Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

De roata horei jucată la fântână

De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

Când îşi mână ciobanul oile la stână.

De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

Întorcând brazda recoltei viitoare,

Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

Umplută cu apa rece rece la izvoare.

Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

Când cumpăneşte ploaia în privire

De braţele vânjoase ce pun în car

Rodul crescut din marea iubire.

Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

În ciutură apa rece şi curată,

De roţile încinse cu verghetele de fier

Pe uliţa satului de ploaie arată.

De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

Spusă cu asprimea mierei de labine.

Pădurea în care n-a intrat topor

Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

 

————————-

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

15 ianuarie 2016

 

 

capricii în sat-

şi la ziua recoltei

vin bolborosind

x

foc mocnind de mult –

alături de un pârlit

tot mai des friptă

x

Crai Nou ispitind

muşcata din fereastră –

adolescenţă

x

norii risipiţi –

bulgări de omăt doar în

lapte de pasăre

x

steagul arborat

de florile mărului –

speranța în plop

x

Moș Nicolae –

buni repetând testul

de glicemie

x

sărbători-n deșert –

cu domnii bine sfinţiţi

mironosiţe

 

Vasilica Grigoraş

Sfârşitul anului 2015 i-a adus poetei Ana Urma succese remarcabile în domeniul creaţiei literare. Pe lângă premiile obţinute la concursurile de poezie şi haiku, a debutat editorial cu două volume de autor, pe suport hârtie: Isadorable: [poezii], Editura Art Book, Bacău şi Ploaia de vară : haiku, Editura PIM, Iaşi.

Debutul publicistic a avut loc cu mai mulţi ani în urmă, când poemele sale au fost publicate mai întâi în mediul virtual, apoi incluse în mai multe volume colective; poezia în antologiile cenaclului Lira21, iar haiku în culegerile Ro-Ku sau în volume online, pe Calameo Ploaie de vară, editura Semănătorul File de Jurnal.

În orice formă a fost adusă la cunoştinţa publicului, creaţia literară a Anei Urma este descoperită şi citită cu atenţie de iubitorii genului, înţeleasă şi apreciată în subtilitatea cuvântului bine rostit.

Prin acumulări în timp, Ana Urma şi-a descoperit la maturitate disponibilităţi lirice nebănuite, ignorate în prima parte a vieţii. Adeptă a lucrului bine făcut, în demersul său literar, procedează cu tact şi cumpătare, cu pricepere şi înţelepciune, iar printr-o muncă migăloasă şi tenace descătuşează filonul liric cu care este binecuvântată. Acesta irumpe şi astfel, reuşeşte să pună în relaţie poetică viaţa şi imaginaţia, trăirile şi cuvântul, dorurile şi alinările, îngrijorările şi speranţele…

Câteva consideraţii despre „Isadorable”

Poezia Anei Urma se citeşte pe îndelete, cu sufletul deschis şi mintea trează pentru a decripta conţinutul de idei şi mesajul. Nu este o poezie ermetică, nici vorbă, ci mai degrabă bogată în simboluri şi sensuri subtile. Aş putea spune, fără frica de a greşi că, poezia autoarei nu este accesibilă sau la îndemâna oricărui cititor. Deşi este rodul spontaneităţii şi naturaleţii imaginaţiei, este o poezie elaborată, ispitită de figuri de stil, concepută într-un mod organizat ce este deprins prin exerciţiu şi graţie, cu remarcabile disponibilităţi tehnice. Tratează fără sentimentalism teme sentimentale, ascunzându-şi emoţia personală în rostirea impersonală. Atitudinea distantă, mereu supravegheată faţă de un fapt lăuntric este urmarea priorităţiii activităţii cerebrale faţă de cea sentimentală.

Autoarea, bine ancorată în universul în care trăieşte, uneori tern, alteori zbuciumat, însă dornică de cunoaştere îl răscoleşte cu abilitate şi răbdare pentru a înţelege din tainele acestuia, dar şi pentru a se descoperi pe sine: „păşeam cu avânt pragul zilei / când o gheară brutal m-a oprit / sfâşiindu-mi eşarfa flori călcate-n picioare / pirueta forţată şi un pas înapoi / desprind elegant frunza verde pictată / în mătasea de china cu pulberi de jad şi / merge mai departe” (Isadorable, p. 16). Îşi pune întrebări „ (Mă întreb dacă eu am visat visul meu, p. 77) şi caută sensuri, „ochii mei de atunci / întorceau prea albastrul bătrânului fluviu / răscolind în acelaşi tablou milioane de paşi / conversaţii în cercuri absurde nisipul deşertul / ca un uliu flămând cuibărit în viscere / se roteau întrebările peste ultimul i sacadat” ( Imposibila uitare, p 51). Reuşeşte cu vădită aplecare să desluşească rosturi „pariez doar pe alb / ştiu gustul zăpezii dinspre nord vine frigul / e târziu pentru fluier caval sau vioară / şi totuşi tresar răzbit de-un colind şi lerui să umple pustiul / lerui liniştii false din fratele om cum lerui Luminii / în zilele mele” (Poveste de iarnă, p. 36) şi să dezlege noduri „răsfir / cu privirea / nisipul sticlos / cinabrul din ierburi şi frunze / desprinse de umbre în nodul terestru / jumătăţi întregind mistuirea” (Toamna andante, p74); retuşează contururi „lângă ora tăcerii / mai întâi dispare tristeţea / apoi negrul cărării se surpă / sub ninsoarea molcom aşternută / pleoape grele în volte privirea / coboară măiestre mai jos cu un cer…” (Schiţe pentru mai departe, p. 85).

Spiritul liric al Anei Urma rezonează armonios cu ancestralul „nesfârşită povestea / ţesută cu fire din tortul bunicii / închisă ca floarea în bobul de grâu / trecută de nouri de steiuri de ziduri / vechi sărut încrustat cum e crucea pe pâini / şi vinul prelins din pocalul prea plin / învie izvorul din care un înger mai bea…” (E de-ajuns doar să cred că rodul urmează sămânţei, însemnări pe marginea unui colind, p. 83) şi cu celestul, cu cuvântul divin „nori cirrus dispar în vaier de vânt / seninul aproape solid închipuie calea de îngeri / am luat de la ibişi obiceiul suirii / ating orizontul şi scriu pe zăpadă”. (Dincolo de structuri nevăzute harfe, p 82)

Versurile poetei se disting printr-o deosebită plasticitate, printr-o extraordinară putere de a sugera reacţiile exterioare ale sufletului omenesc, de a traduce prin gesturi şi fapte trăirile interioare, zbuciumările lăuntrice. Abordează unele din temele majore ale omenirii. Îşi exprimă îngrijorarea cu privire la distrugerea ecosistemelor naturale şi a sistemului lingvistic al unui popor. În opinia autoarei, codrul este asemănat lexicului, copacii fiind doar „cuvinte vii”. Este o risipă şi nimicire fără milă, pentru care autoarea se întristează, se mâhneşte pentru lipsa de voinţă a generaţiei actuale de a păstra neprihănit fondul silvic, ca şi cel lexical pentru a fi lăsat moştenire, verde şi curat urmaşilor, spre păstrare şi dezvoltare. Se întristează şi suferă văzând decapitate ori amputate dealurile şi munţii, defrişate pădurile, schilodit vocabularul prin împrumuturi şi acceptări nepermise a unor cuvinte din alte limbi…

Descoperă şi se confruntă cu ape tulburi, care par să-i inunde întreaga fiinţă şi   trăieşte profund spaima neputinţei. Nu stă nepăsătoare, ci „descifrez tânguielile le curăţ de flegme le descânt de urât” vorbind „întunericului… între stele până triluri zidite prin / cuiburi aud şi mă rog să mai înflorească o dată copacii / şi pe străzile lor a risipitorilor”. Găseşte în sine motivaţia şi forţa de a se implica cu iubire risipind întunericul şi redescoperind „stelele”, „trilurile” prin cuvânt – cuvântul liturgic şi al rugii, astfel „universul din gânduri mutândul-l în litere crude”. (Semn de carte, risipitorilor de cuvinte, p. 35)

Elementele din natură au o prezenţă continuă, se integrează desăvârşit în ansamblul imaginilor. Ele servesc creării unei imagini de ansamblu a lumii exterioare şi, mai ales, luate ca simboluri, sugerează, concretizează şi lărgesc semnificaţia versurilor: „cuţite înfipte în galben oranj arămiu sfredelesc / în mesteceni înalte coroane tăcerile ameţitoare / deşi nu e parcă doineşte Leşe cu noduri de frunze / toamna aşteaptă privitori s-o descopere nouă / ca efigii în marmuri o daltă vântul să dea partea / de praf ochiului luminile formei” (Soledad, p. 11). În comuniune permanentă cu natura, omul nu se simte singur pentru că energiile vitale circulă în ambele sensuri.

Tonul poeziilor este unul optimist, versul este luminos, împregnat de nuanţe şi tonuri discrete, însă viu perceptibile. În creionarea unui peisaj, a unui tablou autoarea utilizează întregul arsenal al culorilor, predominantă fiind culoarea verde. În Poezia Poem pentru depărtările noastre (p. 13), verdele este omni prezent, simbol al speranţei, trezirii la viaţă, dăinuirii: „între cuvinte predomină verdele înviere fluturi”, „câmpia te va urma dar mai ales cerul şi verdele   / oriunde oricând şi oricât de îngust sau gri / ar fi orizontul”, „repetă repetă cu ochii închişi mai întâi apare verdele”

În lirica poetei, dragostea ocupă un loc aparte. Dacă iubirile, pe lângă frumuseţea lor inefabilă, au uneori „chiar un gust amar”, ori sunt o „povară”, Ana Urma redefineşte conţinutul acestui sentiment „pe maluri în ape în aer / sevele calde sunt leac răzvrătirii / priveşte şi tu prin fanta subţire / e foşnetul firav aripa la fel / în flutur albastru renaşte omida / sparg mugurii moi crisalide de jad / şi nimeni nu plânge nu cere / arginţi împrumut sau simbrie”   Redefinire, p. 60)

Ana Urma oferă în poezie cheia propriei personalităţi. Se caută şi se descoperă „Ca un fir de nisip / locuiesc temporar o clepsidră / mereu vertical la marginea clipei / sub tâmplă pecetea un semn stacojiu / între litera A şi numele meu / port stigmatul chemării / pe drumul sortit pentru Unul”. (Gânduri în expansiune, p.79) ori „desprinderi de verde / în sâmburi striviţi sub carâmb / absorb în spirală aritmic ecoul / când zmeiele frunză sunt scrum / şi zidul străpuns de un gând / răspunde în magma primară / Eu Sunt” (Restituiri, p. 75 ). Prin poezie, autoarea-şi găseşte liniştea, confortul sufletesc atât de mult de dorit de noi toţi. ”De dragul acestui poem / ocolesc anotimpuri frunze ape cocorii / culorile mai ales verdele l-am ascuns / într-un fluture şi toate în pumnul copilei / cu ochii ca mura”. (Arbori de linişte, p. 61)

Ana Urma s-a descoperit pe sine ca poet, deopotrivă, la nivelul stilistic şi cel semantic ale discursului. Poemele autoarei, bijuterii lirice de o incontestabilă sugestivitate, sunt decantări asemenea spumei din valurile apelor de munte, limpezi şi repezi. Demersul liric definit printr-o adâncime a mesajului este conturat de amprenta personală, de o rară prospeţime, esenţa ascunzându-se îndărătul unei frazeologii colocvial epice. Discursul liric deosebit de îngrijit, curge firesc.

Inspirată de cuvânt şi empatizând cu imaginile poetice, Ana Nicole Popa realizează, la numai 14 ani, ilustraţii extrem de sugestive.

Privind volumul Isadorable în conexiunea lui lăuntrică, în înlănţuirea osmotică a multiplelor nuanţe şi faţete ale trăiririlor şi transmiterii acestora, observăm că poeziile Anei Urma cuceresc prin vibraţie, coerenţă şi naturaleţe. Pentru aceste calităţi, şi multe altele, poezia Anei Urma este primită cu bucurie, cu entuziasm şi promovată. Scriitorul şi cineastul român, Ben Todică a recitat din poemele Anei Urma la postul de radio al românilor din Melbourne, Australia iar omul de televiziune Tudor Călin Zarojanu în cadrul rubricii De ce-aş citi (emisiunea Arte Carte şi Capricii, aprilie 2015).

Dacă felul de a fi al Anei Urma este discreţia şi modestia, poemele sunt aproape toate confesiuni. Încet, dar ferm autoarea trece prin gesturi, sentimente şi idei din relativ în absolut şi nu se sfiieşte deloc să-şi declare adevărata identitate lirică.

Cartea Anei Urma este Dincolo de apusuri o Disertaţie după un poem.

„luminând motivul dintâi al iubirii

iau fărâme

le sădesc în alt om şi aştept

şi aştept până sevele frăgezesc cruste reci

sau pământ înţesat cu orgolii şi repet

şi repet până mugurii dau în iubire”

 

Vasilica Grigoraş

 

Mihai Eminescu dincolo de geniul poetic, este şi om de ştiinţă, astrofizician, promotorul dacopatiei şi primul cosmonaut al lumii

Încă din secolul trecut, patru mari academicieni, eminescologi de marcă, anticipau că în opera lui Eminescu există lucruri de o deosebită valoare pentru cultura noastră. Primul a fost Mihai Beniuc,

care în prefaţa unui volum, Eminescu poezii, ediţie îngrijită de Perpessicius, apărută în anul 1963, scria: „Dar trebuie să spunem despre Eminescu că, încă nici până astăzi nu s-a spus tot şi că încă vor veni, după noi generaţii, care vor descoperi în opera şi în viaţa lui, lucruri noi, de o deosebită semnificaţie pentru cultura noastră, pentru literatura şi poezia noastră”.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, academician, singurul profesor cu titlul de eminescolog, spunea studenţilor: „cercetarea eminescologică pe măsura mileniului III, abia acum începe, pe toate laturile unei mirabile creaţii”.

Academicienii Gavril Istrati şi Edgar Papu, mai pragmatici, susţineau că „previziunile ştiinţifice odată descoperite în opera sa, vor fi atât de valoroase, încât noi vom fi mai contemporani cu Eminescu, decât contemporanii lui de leat”.

Anticipaţiile acestor patru exegeţi ai operei eminesciene, au fost puternic întărite de autobiografia ştiinţifică a poetului descoperită de noi în Scrisoarea I:

„Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate

Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,

Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;

Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,

Universul fără margini e în degetul lui mic,

Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,

Noaptea adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr

Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”

Din această autobiografie ştiinţifică înţelegem că, însuşi Eminescu se considera un om de ştiinţă cu multiple pregătiri, dacă ar fi ajuns la vârsta avansată a dascălului. El ar fi devenit astfel un om de ştiinţă capabil să îndeplinească următoarele profesiuni: de matematician, care socoteşte continuu, după cum reiese din primele două versuri; de fizician, care ţine universul în degetul mic; de astrofizician care, chiar în Scrisoarea I, formulează teoriile genezei şi apocalipsei lumii, şi ultima este de mare astrofizician, care va descopri numărul, ce sprijină lumea şi vecia. Acest număr ar putea fi ecuaţia lui Einstein, E = mc², pe care putea să-l descopere el, dacă ar fi trăit cât Einstein. Acest fapt reiese din evoluţia lui spre ştiinţă, încă de la Viena, unde lua lecţii de calcul diferenţial şi spera să pună în ecuaţie formula universală a cosmosului, aşa cum se găsea el într-un timp al primordialităţii.

În ceea ce priveşte previziunile autorilor de mai sus, ele au fost decriptate de subsemnatul, sub formă de previziuni ştiinţifice, ce au fost studiate şi expuse în cele trei volume publicate, Previziuni ştiinţifice în opera lui Eminescu (2010), Eminescu versus Einstein (2012), şi Mihai Eminescu, nebănuitele enigme ale nuvelei „Sărmanul Dionis (2014), toate tipărite la editura Brumar Timișoara.

Dar cum cercetarea noastră nu s-a terminat, după cum însuşi spunea Eminescu, „în prezent, cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte, ci-ntr-o clipă gândul duce mii de veacuri  înainte”, am descoperit două noi preocupări în opera lui Eminescu, una istorică şi alta cosmologică, de care ne vom ocupa în cele ce urmează

Mihai Eminescu e promotorul dacopatiei

            Acest nou titlu istorico-literar-ştiinţific, l-am descoperit punând în valoare aserţiunea că „limba română este limba cea mai veche din lume, fiindcă se trage din limba traco-dacă”.

Această idee halucinantă pentru unii, de un adevăr indubitabil pentru alţii, reţinută de dr. Obersteiner dintr-o convorbire cu Eminescu, în timpul deselor plimbări prin Viena, în momentele de autentică revenire la normal a sănătăţii lui, fiind spusă însă în „noaptea nebuniei”, după Noica, şi deci, neprezentând o garanţie a veridicităţii ca fond a acesteia, a rămas necercetată de eminescologi, şi mai ales, de critici emeriţi ai operei eminesciene.

Deşi părea un paradox, faţă de teza mai veche, expusă de Nicolaus Olahus, încă din anul 1550, în lucrarea sa, Hungaria, „că noi de la Râm ne tragem”, idee împărtăşită cu entuziasm de curentul latinist, şi care a fost utilizată ca un fel de slogan politico-istoric, cu dedicaţie obligatorie, că poporul român se trage numai din romani, iar limba latină este mama limbii române. În această confruntare, între teza lui Olahus şi sinteza lui Eminescu, ne lipseşte antiteza, ca triada să fie logică. De fapt, această aserţiune eminesciană, m-a preocupat încă din lucrarea Eminescu versus Einstein,

dar neavând antiteza, adică lucrarea de unde s-a inspirat Eminescu, a trebuit s-o înlocuiesc cu ce am găsit în mai multe cărţi, care confirmau adevărul acestei aserţiuni. Aşa de exemplu, în cartea, De la Tărtăria la ţara Luanei, de Toncilescu, prin cele trei tăbliţe ce conţineau cea mai veche scriere din lume, datând de cinci mii de ani î.e.n., considerată a fi a protosumerienilor, a demonstrat fără echivoc, că în Transilvania s-a născut cea mai veche civilzaţie din lume. De altfel, W. Schiller, un arheolog american, citat de Daniel Roxin pe internet, se exprima: „civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc”. După plecarea protosumerienilor pe calea arătată de cultura rămasă în urmă, de la Tărtăria-Turdas-Vincea-Sitagroi (Bulgaria)-Antiohia – aceştia stabilindu-se în anul 4000 între Tigru şi Eufrat. Din cei rămaşi, s-a născut poporul trac, care  în decurs de 3000 de ani, între 5000-2000 de ani î.e.n. a devenit cel mai numeros popor din lume, după indieni. Acesta ajunsese la peste o sută de triburi cunoscute, al căror epicentru a rămas în Transilvania. Interesant, că toponimia protosumeriană ce poartă numele zeului Saue, este prezentă şi astăzi, cu nume de localităţi sau râuri, ca Seulia, Seusa, Sieu, Simeria etc., pe văile apelor din toată Transilvania. Deci, triburile dacice care au moştenit aceste denumiri, vechi de 5000 de ani î.e.n., dovedesc că noi suntem urmaşii direcţi, nu numai ai tracilor, ci chiar şi ai protosumerienilor, vechime ce depăşeşte 7000 de ani.

În ceea ce priveşte limba, e destul să-i pomenim pe Dio Cassius pe Herodot, pe Ovidiu, şi chiar pe Traian, în De bello dacico, toţi afirmând că tracii şi dacii vorbeau o limbă latină vulgară. Tot Daniel Roxin, pune cireaşa pe tort, în privinţa diferendului istoric, privind prioritatea vechimii limbii române faţă de cea latină, când îl citează pe Miceal Ledwith, consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, un savant de renume, ce a fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, care într-un interviu video la Cluj, din anul 2012, scoate la iveală unul din marile secrete ale Vaticanului, că „nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească”.

Cu această ocazie se descoperă şi antiteza, necesară veridicităţii sintezei emisă de M. Eminescu, când îl citează pe Petru Maior,

membru al Şcolii Ardelene, care, studiind la Roma, la De Propaganda Fide, a cunoscut aceste secrete ale Vaticanului, şi ca urmare, a scris Istoria pentru începutul românilor în Dacia, în anul 1812. În această carte, la pag. 316, scrie „De aceea măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latineşti, adică mai corectă, totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii latineşti”.

Dacă adăugăm la aceste mărturii istorice elocvente, în ceea ce priveşte formarea limbii române, spusele lui Traian din „De bello dacico”, sper că-l vor convinge despre acest adevăr chiar şi pe Dan Alexe, care în cartea sa, Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, dovedeşte cât de rătăcit este el, în această privinţă.

Căci, iată cât de bine glăsuieşte Traian în această carte: „limba lor nu este greu de învăţat de către noi, romanii, întrucât prezintă mari asemănări, şi după spusele unor cunoscători, s-ar apropia de vechea noastră latină, cunoscută sub denumirea de limba priscă sau ausonică, adică în ţinuturile dacilor, aflaţi mai demult sub stăpânirea noastră, căci dacii, tot seminţie de traci sunt (…) De limba latină o despart mai mult înglobarea unor vocale aspre, necunoscute în latină, şi pe care un roman numai cu greu poate să le reproducă”.

În altă parte, tot Traian arată că dacii şi-au păstrat tradiţiile. „Am înţeles că numai lăsând popoarele să-şi continue traiul lor străvechi, lăsându-i conducătorii loiali, putem aspira la însuşirea aurului şi a celorlalte bogăţii”.

Deci, e clar că Traian n-a dorit şi n-a făcut romanizarea dacilor. Interesul lui era jaful şi cotropirea a 14% din teritoriu, atât cât să ajungă la Roşia Montană. Aşadar, Traian recunoaşte că dacii vorbeau limba latină veche, pe care şi ei au vorbit-o, şi că n-a avut nici un interes să forţeze romanizarea noastră, fiindcă numai lăsându-le limba şi tradiţiile lor, puteau aspira în linişte la jefuirea aurului, bogăţiilor şi recrutarea de tineret pentru legiunile lor.

Şi atunci, de ce s-a supărat Eminescu pe Traian? Iată de ce. Tot în „De bello Dacico”, Traian însuşi mărturiseşte că a venit ca un cotropitor, şi s-a purtat ca un barbar. „Atunci când am intrat în cetatea dacilor, am dat foc la tot ce putea să ardă, i-am distrus zidurile cu berbecii, am dat pradă focului satul aflat în faţa columnei, şi altor aşezări, destul de numeroase, care împânzeau coastele dealurilor, unde am dat foc caselor şi le-am împrăştiat temeliile”. Sau în altă parte scrie: „N-am cruţat femeile, am ucis pe copii şi strangulat pe bătrâni, am nimicit pe ţărani şi am distrus poporul dac”. Şi dacă a distrus poporul dac, pe cine a mai năşit Traian? Poate răspunde cineva!

Războiul daco-roman s-a terminat odată cu tăierea capului şi a mâinii drepte ale lui Decebal, de către Tiberius Claudius Maximus, care au fost duse la Roma ca trofeu, împreună cu 165000 kg de aur şi 320000 kg de argint, plus 50000 de prizonieri, toate acestea au încununat victoria lui Traian? Rămânea în urmă Dacia Romana, pe timp de 165 de ani, timp în care s-a mai jefuit cm tot atâta aur şi argint de la Roşia Montană. Depopularea Daciei de bărbaţi a continuat prin întreţinerea cu soldaţi a celor 9 legiuni auxiliare şi a două legiuni de luptă. Distrugerea cetăţilor şi mai ales a şirului de regi, cum bine glăsuia Coşbuc în poezia Regina ostrogoţilor, când scria: „n-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir de regi”, aserţiune ce se potriveşte foarte bine, extrapolată la cazul Decebal. Fiindcă o dată cu moartea lui, s-a sfârşit un şir de 26 de regi daci, socotiţi de la Antyras, din 514 î.e.n., cel care s-a luptat cu Darius. Acest dezastru ce a cuprins întreaga Dacie, a avut repercusiuni nu numai imediate, dar mai ales tardive, fiindcă au favorizat năvălirile barbare ce au urmat, care neîntâlnind nicio rezistenţă, au jefuit Transilvania, iar cei din urmă, ungurii, profitând de această situaţie, au ocupat-o până în anul 1918.

Iată de ce Eminescu, cunoscând această epocă tristă prin care a trecut poporul daco-român, ca urmare a războiului purtat împotriva Daciei, urmat de cotropire, de jaf, de depopulare de bărbaţi, de distrugere a cetăţilor şi satelor, şi mai ales de întreruperea şirului de regi, prin tăierea capului lui Decebal, l-a găsit vinovat în faţa istoriei pe împăratul Traian. De aceea prin blestemul lui Decebal, a fost exonerat de toate drepturile acordate servil de către istoricii noştri, şi în mod special, de la titlul de străbun al poporului român. Iată blestemul lui Decebal, din poezia Memento mori, scrisă în anul 1872:

„Vai vouă romani puternici!… Umbră, pulbere şi spuză

Din mărire-vă s-alege! Limba va muri pe buză

Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi

Cât de naltă-vi-i mărirea tot aşa de-adânc căderea

Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,

Îmbăta-se-vor nebunii, dispera-vor cei cuminţi”

Acest blestem avea să fie răzbunat peste câteva sute de ani, când în anul 395, împăratul Teodosius I, înainte să moară, avea să împartă Imperiul roman, în cel de Răsărit şi cel de Apus, şi ambele aveau să dispară după nici o sută de ani, odată cu limba latină. Deci, marele Imperiu roman a dispărut din istorie, şi limba latină creată să-l susţină, a dispărut de pe buze, devenind o limbă moartă.

Eminescu, în anul 1872 avea să-l viziteze pe Alexandru Ioan Cuza, la Dobling, în Austria, când a susţinut întemeierea Regatului Dacia.

În sfârşit, în 1881, în Scrisoarea III-a, îl reaminteşte pe Traian în versurile următoare, din care reiese clar răzbunarea blestemului lui Decebal:

„Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,

De-au trecut în spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă

Şi nu voi ca să mă laud, nici  nu voi  să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”

Deci, e clar, pământ şi apă înseamnă război; apă şi pământ, înseamnă moarte sau aclimatizare.

Ţinem să subliniem că în blestemul lui Decebal, am descoperit o nouă previziune ştiinţifică, care reiese din versul: „Vremi veni-vor când nepoţii, n-or pricepe pe părinţi”, în care nepoţii, suntem noi, dacopaţii, cei de astăzi, iar părinţii sunt generaţiile trecute de istorici şi eminescologi, ce au „furat istoria”, când au susţinut că „de la Râm ne tragem”, adică împăratul Traian cu romanii lui, sunt singurii străbuni ai noştri, şi că limba lor latină e mama  limbii române.

Cu această succintă expunere, consider că este motivat noul titlu, descoperit de noi, că Eminescu este promotorul dacopatiei, fiindcă, blestemul lui Decebal, din poezia Memento mori sau Panorama deşertăciunilor, apărută în 1872 şi reluat în Scrisoarea I, în anul 1881, depăşeşte cu 42 de ani, aceeaşi teorie expusă de N. Densuşeanu, post mortem, în Dacia Preistorică, apărută în anul 1913, deşi era finisată de autor încă din 1886.

Trecem acum la următorul titlu

Mihai Eminescu primul cosmonaut al lumii

Această categorie ştiinţifică extraordinară, se întinde dincolo de graniţele obişnuite ale lumii terestre, ea depăşind orice închipuire, pentru vremea aceea,  şi face parte din cosmologia literar, filozofică şi ştiinţifică iniţiată de Eminescu. Ea are rădăcini încă din copilărie, când colinda singur câmpiile şi pădurile de pe dealurile Ipoteştilor. Gândurile existenţiale încep să-l chinuiască, de la vârsta de 16 ani, când la Blaj, în compania lui Filimon Ilie, făcând dese plimbări prin împrejurimi, îi va dedica versurile:

„Ţii minte oare când mă întrebai

Ce este omul? Ce-i omenirea?

Ce-i adevărul? Dumnezeirea?

Şi tu la nouri îmi arătai?”

Trei ani mai târziu, în poezia intitulată, Amicului F.I, continuând parcă acelaşi gânduri celeste, le va aprofunda în versurile:

„Dar dacă gândul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Şi dacă pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele;

Vai, când mi-or duce îngerii săi

Pălindu-mi umbră în albul munte,

Să-mi pui cununa pe a mea frunte,

Şi să-mi pui lira de căpătâi”.

Şi dacă completăm cele de mai sus, cu caracterizarea sinceră şi la obiect a lui G. Călinescu, că Mihai Eminescu este un „lunatic”, cred că terenul e pregătit pentru a înţelege sintagma de lunatic-cosmonaut.

Tema de mai sus am găsit-o dezvoltată în trei lucrări distincte, nuvela Sărmanul Dionis şi Povestea magului călător în stele, ambele scrise în acelaşi an, 1872, şi Luceafărul, scris în 1882.

Această temă îndeplineşte condiţia de cosmonaut, findcă pentru prima dată, planeta Pământ este văzută de sus, în toată frumuseţea ei, generată de culoarea albastră.

Întrucât pare o continuitate între primele două, deşi acţiunea se petrece în mod diferit, vom începe cu Sărmanul Dionis, când „de o mână nevăzută”, el era tras înapoi (…) Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit, ca şerpii pe jeratec.

• – Unde să stau? Auzi el un glas din centrul de jeratec al cărţii
• – Alexandru cel Bun! Putu el şopti cu glasul apăsat (…)

Se trezi lungit pe o câmpie cosită, fânul cosit mirosea, cerul de înserare deasupra-i albastru şi limpede (…), tremurătorul glas al clopotului umplea sara, chemând la vecernie, şi el? – el – ce îmbrăcăminte ciudată! O rasă de şiac un comanac negru – în mână cartea astrologică şi ce cunoscute-i păreau toate. Dar el, nu mai era el. Ciudat. Călugărul Dan se visa mirean”!

Întrucât enigmele din Sărmanul Dionis au fost decriptate în volumul „Nebănuitele enigme ale nuvelei Sărmanul Dionis”, aş dori să le amintesc pe scurt, acolo unde, apar ascunse ca nişte momente mirabile. Aşa de exemplu, în citatul de mai sus, alegoria „de o mână nevăzută el era tras înapoi”, face parte din previziunea ştiinţifică „timpul imaginar”, care a fost formulat ca un concept matematic de Stephen Hawking, în anul 1985, şi este utilizat când se încearcă unificarea gravitaţiei cu mecanica cuantică. Schematic, acest timp, se reprezintă printr-o absciză perpendiculară pe o ordonată, care reprezintă timpul real. În timpul imaginar, însă dacă cineva merge spre nord, se poate întoarce spre ce direcţie doreşte, fiindcă nu e o difernţă importantă între direcţiile înainte şi înapoi.

Cartea astrologică este cartea sacră mazdeistă al lui Ahura Mazda, care se numeşte Avesta. Reluând acţiunea, Dan merse şi-l întâlni pe Ruben, prof. de filozofie şi matematică la Socola, un evreu chemat de Alexandru cel Bun din Polonia.

„Dascăle, zise Dan, dacă în această seară aş încerca să mă duc într-un spaţiu zidit cu totul după voia mea?

– Vei putea-o … căci îl ai în tine, în sufletul tău nemuritor. În cartea ce ţi-am împrumutat-o, cea astrologică, pe fila a şaptea stau toate formulele ce-ţi trebuie. Tot la a şaptea filă de oriunde vei începe să numeri, vei avea o limpezime dumnezeiască în fiecare şir. Aceasta e o taină pe care nici eu n-o pricep, şi se zice că niciunui om cu teamă de Dumnezeu, nu-i poate veni în minte să încerce.

Cifra 7 este un cifru din codul biblic.

„Dan îşi lua rămas bun de la bătrânul tată căci se grăbea să ajungă acasă, să studieze cartea. Mergând, el dorea să-i facă o surpriză iubitei sale Maria, fata spătarului Tudor Mesteacăn. Acasă aprinse o lampă mare şi umbra lui începu a prinde viaţă şi parcă şoptea ceea ce dorea el să-i răspundă.

Tu ştii, cugetă umbra, şi el îi auzi cugetarea (e vorba de telepatie), că sufletul tău din începutul lumii şi până acum a făcut lungă călătorie prin mii de corpuri (metempsihoză), din care azi n-a mai rămas decât praful. Deci sufletul tău a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc. Taina cărţii tale numai eu pot s-o dezleg, fiindcă eu, umbra ta, vorbeam cu Zoroastru, cum vorbesc cu tine acum.

Deci, apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea, şi dăruindu-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rând, uitând trecutul meu, iar tu, vei deveni ca mine, etern, atotştiutor, şi cu ajutorul vrăjii puternic că, poţi lua şi pământul, prefăcându-l în mărgăritar, pe care să-l agăţi la gâtul iubitei”.

Vraja a mers ca la carte. Umbra a adormit pe veci, iar el a mers la Maria, şi-a dus-o în lună, unde vor trăi fericiţi, fiindcă o oră acolo va fi cât o sută de ani pe pământ. (Relativitatea). „Călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă (fenomenul de teleportare). După ce o puse pe marginea unui lac albastru, se întoarse, şi de pe un nor, întinzând mâna asupra pământului, îl contrase într-un mărgăritar albastru. Introducând o lunetă prin cerul pământului, văzu oamenii mici cât nişte infuzorii, care n-au simţit schimbarea”. (Neil Amstrong va ajunge pe lună în anul 1969).

În excursiile lor solare, au întâlnit numeroase stele albastre, (astăzi observatorul Kepler a descoperit 13 astfel de stele), dar abia în anul 1986 s-a descoperit prima planetă (astăzi sunt 200 de miliarde numai în galaxia noastră). Au descoperit şi doma lui Dumnezeu –  o poartă cu un ochi magic, deasupra cu un proverb din patru litere (camera de luat vederi). Îngerii cântau imediat ceea ce gândea (telepatia). Atunci i-a venit în gând că el este Dumne…

Şi deodată „roiuri de fulgere, de tunete bătrâne, şi se auzea vuirea nemărginirii, ce tremura mişcată”. „Ţinea strâns în mână, cartea lui Zoroastru, smulse mărgeaua pământului de la gâtul Mariei, iar pe aceasta  o lasă să cadă liberă, strigând disperată:

„Dane! Ce m-ai făcut pe mine?”

Un glas răsună în urmă:

„Nefericite, ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă” (…)

„În cădere dădu drumul mărgelei pământ pe care o smulsese de la gâtul Mariei, care cădea ca fulgerul şi se desfăşura încet, până o văzu departe, asemenea unei lune. El cobora cu cartea în mână, apropiindu-se de pământ. Deschise ochii în aerul răcoros şi mirositor al unei  grădini cu flori”.

„Fusese vis, visul lui cel dat de aievea, sau fusese realitate de soiul vizionar, a toată realitatea dumnezeiască”?

Da, fusese un vis halucinant, cât o previziune ştiinţifică reală, care se va întâmpla peste o sută de ani cu Apollo 11, şi cosmonautul Neil Amstrong, când a pus piciorul pe lună a rostit celebrele cuvinte: „Un pas mic pe lună, un pas mare pentru omenire”.

***

În poezia, Povestea magului călător în stele, circumstanţa în care apare ipostaza de cosmonaut este cu totul paradoxală.

În fond, este vorba de un împărat „bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea” / Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort / Rog cerul să-nmulţească a vieţii mele clipe / Pe-a fiului meu umeri voi pune pân-trăiesc / Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc”/

„Dar cum viaţa are multe alunecuşuri rele”, s-a gândit că „Nainte de-a pune pe brunele lui plete / Coroana mea de aur – eu voi ca să-l încerc”, să-l trimită la şcoala „unui bătrân mag / care / când încă eram tânăr, el tot bătrân era / În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune / Viaţa lumii toate în minte-a-i a-ncăput / Trecutul – viitorul, el poate-a ţi le spune”.

Copilul ascultă glasul părintelui său şi-i promite că se supune măsurei ce i-o destină. Şi zice: „Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare / Atunci eu mă voi duce, pe calul pârg călare, / M-oi duce pân la poala muntelui Pion / Ş-apoi, pe jos de-acolo eu muntele-am să sui / Ca gândurilor mele aripe să pui”

În legătură cu muntele Pion, din cartea Rădăcinile neamului românesc, de Gh. Voina, se pare că este vorba de muntele Kogaionon-Kogaion, sau Cozia de astăzi, care era ocolit de râul cu acelaşi nume, cu apă termală. Pe vremea dacilor era un centru energetic al pământului, şi aici, armata lui Traian se trata de reumatism. Nu întâmplător, tot aici au trăit marii preoţi Zamolxis, Deceneu, Vezina etc., într-o peşteră săpată în munte, ce conţine două camere şi un tunel.

Feciorul de împărat urcă muntele şi-l găseşte pe mag, „retras într-o sală de marmură tradafirie, „încins în strălucitul şi negrul lui talar”, vorbind de unul singur „că orice om în lume când se naşte – un înger, o stea din cer s-aprinde / şi pe pământ coboară în corpul lui de lut / a gândurilor aripi în om el le întinde / Şi pune graiul dulce în pieptul lui de lut”.

– „Părinte – el zice – şi-adânc, se-nchină / Bătrânul meu tată aici m-a trimis”

– Venit-ai? – bătrânul răspunde – şi c-o mână el cartea cea veche a-nchis / Văzut-am din carte ca viaţa bătrână curând se sfârşeşte” /

– Copile, îi zise – De-ai fi ca alţi oameni, atuncea se poate / Ca soarta ta-n bine din rău aş schimba, / Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată, / A sorţilor stele de mine-s purtate / Dar tu în tot cerul nu ai nici o stea /

Aici este momentul mirabilis, ce conţine paradoxul acţiunii. Faptul că acest copil nu are o stea, înseamnă  că nu s-a născut încă, şi acest fenomen l-am explicat în tema din Sărmanul Dionis. Sufletul acestui copil, este încă, conform  metempsihozei  – la pieptul lui Zoroastru. Deci, n-a fost încarnat în nici un trup, n-a avut nicio stea. Înseamnă  că toată această poezie, a fost scrisă din amintirea acelei trăiri, când era numai  suflet, la pieptul lui Zoroastru, fenomen care se cheamă déja vu.

Şi fiindcă el nu se putea deplasa singur, magul – care-l întruchipează pe Zoroastru –  îl va adormi şi va pleca cu el, întruchipat ca o umbră, să-i arate lumea din cer. Şi fiindcă prima stea ce-i ieşi în cale, este pământul, înseamnă că şi pământul este în cer, lucru ce-l va întări în călătoria lui printre stele, când o va defini ca pe o stea albastră.

Şi iată cum descrie el panorama pământului, în timp ce se îndepărtează de el, la o distanţă relativ egală cu cea a cosmonauţilor, Iuri Ggarin (1961) şi Prunaru, care au ocolit pământul la aproximativ 300 km.

– „Vezi tu – zice umbra – pe-a hăului vale / Pământul cu munţii-i ce fumegă stins,  / Cu mări adormite ce murmură-n jale; / Dorm populii, ţări şi cetăţile sale. / Deasupra-ţi oceanul de stele întins / Pământul departe-n-tr-un punct s-a contrage / Căci lumi de departe în puncte se schimb, / Dispar a pământului viziune vagă”.

Că pământul de departe într-un punct s-a contrage, este după noi o previziune ştiinţifică, ce s-a împlinit în fotografia pământului, făcută de sonda Cassini-Huygens, de la 1.300.000.000 km, când a trecut printre inelele lui Saturn.

Iar imaginea pământului dispare, când soarele e un punct văzut de la distanţa de 1000 de ani lumină, de la Antares, care e de şapte milioane de ori mai mare ca soarele nostru.

O altă plimbare mai lungă o face când „magul se suie-n vârf de munte, o  stea din cer coboară, Pe ea mergând călare în infinit el zboară / Deasupra vedea stele şi dedesubtu-i stele, / El zboară fără preget ca tunetul rănit, / În sus, în dreapta-n, stânga, lanurile de stele / Dispar – El cade-un astru în caos azvârlit / Căci la un punct albastru privirea-i aţintită, / L-a haosului margini un astru blând, uşor, / Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită, / Zboară ca gândul care l-aruncă-n viitor, / Cu ochii plini de lacrimi la acea stea priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său, / Ce liniştită-i dânsa, în pace ea păşeşte / O, cum iubesc eu steaua, unde m-am născut eu”!

În ceea ce priveşte ipostaza de cosmonaut din poezia Luceafărul, ea întâmpină oarecare dificultăţi, din cauza cuplului, Luceafăr-Hyperion, ce par a fi ca nişte fraţi siamezi, dar în realitate sunt două personaje astrale total deosebite. Pentru a le indentifica personalităţile, va trebui să apelăm atât la folclor, cât şi la cartea lui Jaques Brosse, Maeştri spirituali. Din folclor, îl vom identifica pe Luceafăr, care în realitate e planeta Venus, cunoscută în popor ca Luceafărul dimineţii, având o lumină puternică cotată imediat după lună. Din Maeştrii spirituali vom cunoaşte gnosticismul, un curent precreştin, care susţine că sufletul este încătuşat în trup. În 1945, la Nag Hammadi, în sudul Egiptului, s-au descoperit noi colecţii de scrieri gnostice. Unul din cei mai vechi maeştri gnostici ar fi Simon Magul din Samalia, care apare în Faptele Apostolilor. Un dicipol al său, Basilide, susţine că, sunt trei lumi suprapuse, prima în care sălăsluieşte  Dumnezeu Tatăl, a doua formată din 365 de ceruri populate de eoni, şi cea de a treia, de jos, este lumea noastră, creată de Demiurg, care nu este altul decât Iahve. Un alt discipol, Valentin, susţine că Dumnezeu Tatăl, se uneşte cu Gândirea (Ennoia), dând naştere la 15 perechi de supereoni, care pot fi consideraţi hiperioni, deci fii ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt arhonii, care conduc fiecare un număr din cele 365 de ceruri. Se pare că Hiperion este arhonul care răspunde de cerurile de jos, şi deci, el ar fi într-un fel, daimonul care se întrupează în Luceafăr, şi beneficiază de popularitatea acestuia în a se îndrăgosti de „fata din rude împărăteşti” pe care o vede în fiecare seară într-un palat de pe pământ. Aceasta este prima ipostază de cosmonaut, care datorită privirilor lui idilice, fata îi va răspunde că „de dorul lui şi inima – şi sufletu-i se umple”.

A doua ipostază este când, Luceafărul apare metamorfozat de două ori, fie în tânăr voievod, fie a doua oară într-un prinţ, care îi oferă cum s-ar spune în popor, luna de pe cer, adică o cere în căsătorie cu promisiunile următoare: „O, vin în părul tău bălai – s-anin cununi de stele –/ pe-a mele ceruri să răsai / mai mândră decât ele”. Reiese de aici că, acordându-i nemurirea, o coroană de stele şi un loc în cerurile lui, el este în adevăr fiul lui Dumnezeu. Cum fata îi promite că acceptă căsătoria, cu condiţia ca el să vină pe pământ, „fii muritor ca mine”, Luceafărul îndrăgostit consimte sacrificiul. Dar cum nemurirea e un apanaj dumnezeiesc, el trebuie să ia consimţământul tatălui ceresc. Pentru aceasta,

„Porni Luceafărul, / Creşteau în cer a lui aripe, / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”.

Aceasta este a treia ipostază, când zboară în cosmos, ca un cosmonaut adevărat. Într-un singur vers, sunt două previziuni ştiinţifice, prima, faptul că aripile îi creşteau în cer, corespunde astăzi cu panourile solare ale sondelor spaţiale, care se desfăşoară în zbor şi sunt cu atât mai mari cu cât vor avea de străbătut distanţe mai îndepărtate de soare. Exemplu, ultimele sonde ca Rozeta, care a întâlnit o cometă după 10 ani de zbor la 6 miliarde de km, sau New Orizont, care a cercetat planeta Pluton, situată tot la miliarde de km de soare. A doua previziune din versul respectiv este din domeniul relativităţii.

Ajuns la Dumnezeu, acesta îl recunoaşte imediat şi-i spune pe nume, dar îi respinge cererea de a renunţa la nemurire, cu următoarele cuvinte:

„Hyperion, ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume / Nu cere semne şi minuni / Care n-au chip şi nume”.

Mai târziu, îi va repeta iarăşi numele întărindu-i identitatea, când spune:

„Iar tu Hyperion rămâi / Ori unde ai apune. / Tu eşti de forma cea di-ntîi / Eşti veşnică minune”.

În sfârşit a patra ipostază de cosmonaut din această poezie, se defineşte când:

„În locul lui menit din cer / Hyperion se-ntoarce”.

Deci se întoarce acum ca Hiperion, şi revărsându-şi lumina ca un luceafăr, descoperă că:

„Pe cărările din crânguri / Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”.

Cum aceşti tineri în viaţa cea aievea, erau Veronica şi Caragiale, la apelul ei de a reveni: „Cobori în jos Luceafăr blînd”! el recunoscând-o, răspunde mânios: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dacă-oi fi eu sau altul. / Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în sfera mea mă simt, / Nemuritor şi rece”.

Faptul că el rămâne în cer şi nu se mai întoarce pe pământ, îl putem asemăna cu viitorii cosmonauţi pe care NASA îi va trimite pe Marte, în anul 2030, şi care vor rămâne acolo definitiv. Iată deci, o nouă previziune ştiinţifică ce reiese din aceste ultime versuri ale Luceafărului, ce se vor realiza în viitorul apropiat.

În încheierea lucrării noastre, ca răspuns la decizia Luceafărului de a rămâne acolo sus, ca un „nemuritor” după cum merită, cred că cel mai bine se potriveşte salutul gladiatorilor din Roma, adresat împăratului înainte de a începe lupta în arenă, răspus extrapolat la situaţia noastră,

Ave Hyperion, „morituri” te salutant!

(Din volumul în pregătire „Dincolo…Dincoace-Respectul”, de Ion N. Oprea, antologie, cu participarea membrilor cenaclului literar la distanță)

Virgil Ene, medic, dr. prof. univ., Timișoara – Mihai Eminescu dincolo de geniul poetic, este şi om de ştiinţă, astrofizician, promotorul dacopatiei şi primul cosmonaut al lumii