Cuvânt și iubire

Fais que mon âme un jour, sous l’Arbre de Science,
Près de toi se repose, à l’heure où sur ton front
Comme un Temple nouveau ses rameaux s’épandront!

 

Charles Baudelaire

 

Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?

 

Mihai Eminescu

 

Sono i silenzi in cui si vede
in ogni ombra umana che si allontana
qualche disturbata Divinità.

Eugenio Montale

La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

“Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane”. (“Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

… „Biserica este mama neamului românesc”

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

… „Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu.”

… „Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!”

… „nationalismul este un semn rau la un popor.”

… „Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului”

… „De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…”

În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană. În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: “Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc. Dăm unele fragmente concluzive.

*

Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /…/ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală… Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii – …”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” – şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu – “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

Revenind la mitul lui Zalmoxe în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

 

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire, într-o ipostază fluidă, de corespondenţă luciferică a stărilor, a cauzelor şi efectelor lirismului, poate ale versului. Ochiul cititor se solidarizează cu versul, cu coloanele iambului, cadenţându-se pentru primirea armoniilor de substanţă, cântului străbătător abisurilor, dar şi pentru primirea pierderii de sine consimţite, a căutării în întâlnire, sursă de ecouri. Reîncarnarea eului liric se abandonează, cititorul, modest deodată, caută un alt cititor: dualitatea cheamă o unitate superioară a doi cititori şi doi autori ce trec unul în locul altuia, care nu e nimeni, n-a fost şi s-a poetizat. Gândul la poet schimbat pe cel la poezie dă sentimentul unui păcat.

O lectură paralelă: Correspondences / Veneţia. Un sonet doctrină, unul-trenos. O geneză secundă, o stingere trecută. Substantivul afirmaţiei estetice – La Nature, verbul sepulcral absolut: “S-a stins”, dar şi aceste forme de început vor corespunde, atât natura cât şi stingerea reunificând epic geneza dintâi prin amintirea muzicii străjuite de templu şi viaţă:

La Nature est un temple ou de vivants pilliers

Laissent parfoit sortir de confuses paroles…

 

 

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri.

 

 

Ascensiunea corespondenţei subţiază – coborând-o în infinită tristeţe – coloana fiinţei duse a cetăţii venete, vestită sibilin din înecuri unde pădurile nu-şi mai trimit simboluri.

Începutul prin cuvinte se încheie prin parfumuri, care cântă dintr-o parte, paradisiacă, răspunde în reducţia bizantino-venetă: “Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”; nu-s şi n-au fost parcă acei “vivantes pilliers”, nici omul, ci Okeanos, şi nici templul, surpat acum, ci preotul, care a fost templul, sau numele templului supravieţuind să anunţe reîntoarcerea morţii sau zădărnicia morţii prin viaţă. O sugestie irumpe în tonalitatea celor mai lungi ecouri din depărtări metafizice:

Il est des parfums frais, comme des chairs d’enfants

Nu-nvie morţii – e-n zadar copile!

*

Corespondenţa eminesciană exprimă un paradis ce se comunică numai sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, în spiritul armoniilor eminesciene, răzbate spre metafizica răului baudelairiană. Excesul de puritate – când e vorba de “corespondenţă” în accepţia armoniei poetice – se întâlneşte cu unul de morbiditate, încât nu poeţii pot sta aproape, ca fire, nici universurile, cât claritatea, definibilitatea lor.

*

Două lecturi care duc în altă parte opunând romantismul lui Eminescu clasicismului parnasian, formal, al lui Baudelaire, predestinarea modernă a celui de-al doilea, imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de la Baudelaire la Eminescu, îl uiţi pe unul sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii unei opoziţii reciproc definitorii, ai unei descalificări critice: sistemele închegate în marginea uneia dintre cele două opere se ruinează cu zgomotul a cărui rezonanţă trimite spre un comentariu necesar, nu neapărat unificator, nici teoretic, de negaţie a unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla ori nu pe Baudelaire, că îndreptarea către unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot duce în neant, când descoperi o cale obişnuită, de lectură, de istorie citită, făcută, săvârşită – poate, e drept, şi inventată, trasată peste utopie. Pe incompatibilitatea bănuită intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut sau decantizat, pe regăsirea printr-o corespondenţă ancestrală a armoniilor verbului înnăscut se sprijină perspectiva învechirii prin înnoire spre nuanţa cuprinsă sincer, convingător, eternităţii.

*

Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.

 

*

Modernitatea, până la clasicismul ei, lasă să răsune în poetica lui Arghezi hamletianul strigăt al lui Rimbaud de a fi modern. Proiectarea şi reflectarea ei din lumea lui Eminescu îi gravează originalitatea românească, inexprimabilă. În mărturisirea poetică, Arghezi sugerează, insinuează, construieşte, cu o naturaleţe a apropierii de obiect care are aerul detaşării, cu o volubilitate uitucă în faţa imposibilului asumat. Eseul său ar fi cazanie, dacă nu s-ar pamfletiza spre a da viaţă unei stări, intermitente asemeni vulcanilor (dacă s-ar sfârşi unde începuse), dacă s-ar dedubla într-o profesiune de credinţă. O individualitate pecetluită în sine, exteriorizându-se doar magnetic, călcându-şi “pioşenia depăşită”, orgoliul satisfăcut – se înfăţişează autentic actul împărtăşirii despre geneza şi soarta poeziei în eternitate. O spovedanie lui Eminescu nu mai avea rezonanţă în epocă. Eminescu însuşi va fi cu atât mai auzit cu cât cel care vorbeşte despre el i se îndepărtează, spre a se apropia de ascultătorul de aici, cu mesajul, cu “traducerea” lui. Mărturisirea este simbolică, pioşenia noastră – depăşită. Certitudinea mare este poezia, voinţa şi împlinirea ei totală, de la inaccesibilul accident al geniului la diletantism (“dragostea de a scrie e un început de talent”, nu numai o definiţie eliadescă, dar şi o conştiinţă specifică a condiţiei literaturii.

Caracterul de mărturisire eminesciană cheamă, în locul spiritului critic, spiritul poetic. Contemporanii geniului depun mărturie falsă.

*

studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita (nondualitate)

 

*

cum s-ar defini un indianist român de sorginte eliadescă eminesciană brâncuşiană etc au folosit termenii de indo-eminescologie indo-brâncuşologie atunci când eliade trăia acum în Calcutta realizez covârşitoarea latenţă a indo-eliadologiei un domeniu de data asta nu atât indo-românesc cât universal-indian-românesc pe rădăcini pe cât de interiorizate şi pierdute pe atât de revelate în sensibilităţile şi inteligenţele indianistice noi comparatismul etimologismul indo-europenismul antropologismul estetismul medicinismul etc sunt printre cuvintele-cheie care ar putea caracteriza studiile formale în indologia românească tendinţele hermeneutice introduse de Eliade şi aplicate de Sergiu Al-George au alternat cu preocupări analitice pe subiecte specifice de la nonviolenţă-Mioriţa sau Eminescu-Veda la intense studii asupra lui Shankaracharya ori Vedanta ale generaţiei tinere traducerile mai ales din sanscrită câştigă teren paralel cu cele după intermediar sau repovestirile cererea de literatură indiană de orice fel fiind mai mare decât pot oferi specialiştii amatorismul comercial inflaţionează piaţa cu o impresie de opulenţă greu de dezamorsat fondul românesc al Bibliotecii Naţionale din Calcutta nu este catalogat sau consultabil câteva mii de volume reprezentative pentru cultura română fac loc şi contribuţiilor indologice în vârf cu vol XIV al Operelor lui Eminescu în care este publicată Gramatica sanscrită de Franz Bopp în traducerea acestuia exemplificările foarte numeroase sunt în devanagari în caligrafierea lui Eminescu în amurgul creaţiei sau după Amita Bhose editoarea Gramaticii în prima tinereţe berlineză

*

Statuile lui Eminescu ne înconjoară parcă de pretutindeni, umbre în relief, în marmoră şi bronz ale amintirii sale, ale permanenţei geniului românesc. Pornind de la înfăţişarea poetului de la 19 ani, la 27 şi la 39, de la universul infinit eminescian, mai toţi sculptorii noştri i-au reprezentat chipul.

Primul dintre aceştia este Ion Georgescu, dacă nu luăm în considerare masca executată de Filip Marin. Ion Georgescu a lucrat două efigii şi un bust academic, comemorativ, nepoetic.

În schimb, proiectul de la început de veac al lui Dimitrie Paciurea, sfărâmat în drum spre a fi expus în străinătate, a deschis un ciclu de căutări ale înseşi sculpturii româneşti de valoare universală. Documentele reţin că Eminescu al lui Paciurea avea duh şi dimensiuni titanice, michelangeliene.

Gheorghe Anghel avea să ivească, după jumătate de secol, poate răspunsul la acel proiect, la toate proiectele de statui eminesciene. Oscar Han şi Ion Jalea, Romul Ladea şi Cornel Medrea, Ion Vlasiu, Ovidiu Maitec, dar cine nu i-a înălţat monumente, multe cunoscute, intrate în istoria artei noastre mai vechi şi mai noi. Lucrările fără valoare s-au pierdut în uitare sau anecdotică.

La Ion Jalea, chipul poetului şi al revoltei se reîntâlnesc în toate personajele basoreliefului Împărat şi proletar. Ochii eminescieni, la Oscar Han, au văzut în eternitate, în spiritul pur al frumuseţii. Despre bustul de Cornel Medrea s-a spus că nu seamănă cu modelul – imaginar – dar că rămâne un Eminescu.

O operă profilată pe vastităţile cereşti ale Luceafărului este nemuritorul bronz datorat lui Gheorghe Anghel, care parcă aşteaptă mereu suflarea nesfârşitei fiinţe eminesciene.

 

Liga Scriitorilor Români înfiinţată la data de 8 septembrie 2006 în baza Încheierii civile nr. 1531/CC/2007, eliberată de către Judecătoria Cluj-Napoca, Secţia Civilă, înscrisă la Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală cu codul nr. 21998990/26,06,2007, şi-a desfăşurat întreaga activitate prin filialele sale, atât din ţară cât şi din străinătate. Liga Scriitorilor români este o asociaţie profesională, deschisă, care nu se contrapune altor uniuni, societăţi sau fundaţii similare, primind în rândurile sale pe baza liberului consimţământ şi a criteriilor de performanţă profesională, scriitori care se simt solidari cu scopurile şi obiectivele Ligii şi nu sunt membrii ai altor uniuni de creaţie liberă. Aici pot fi primiţi şi alţi scriitori  şi asociaţii de profil din ţară sau diaspora care consideră că această asociaţie profesională este mai reprezentativă pentru ei, scopul principal al Ligii Scriitorilor fiind încurajarea, stimularea şi promovarea creaţiei literare în rândurile membrilor săi, precum şi în rândurile publicului larg prin desfăşurarea de activităţi culturale, literare şi artistice, membrii ei putând avea calitatea de stagiari, titulari sau onorifici (pentru scriitori consacraţi de notorietate).Liga Scriitorilor Români a luat fiinţă la iniţiativa scriitorului Al.Florin Ţene, după o bursă primită de la Uniunea Europeană, la Bruxeles, cu scopul democratitzării mişcării scriitoriceşti din ţara noastră, aşa cum este în toată Europa.

Până la data de 31 decembrie 2015, conform Art.13 din Legea nr.246/2005, Liga Scriitorilor a reuşit să înfiinţeze un număr de peste 33 filiale cu structuri teritoriale, dintre care 12 în străinătate astfel:

– Filiala Argeş, preşedinte Steluţa Lucia Istrătescu, secretar V.Ghilencea

-Filiala Alba, preşedinte Făgăraş Petru

– Filiala Arad, preşedinte Lucia Bibarţ

– Filiala Bucureşti, preşedinte Elisabeta Iosif

– Filiala Braşov, preşedinte Popescu Viorica

– Filiala Bistriţa, preşedinte Menuţ Maximilian

– Filiala Bihor (Oradea), preşedinte Iştoc Nicolae

– Filiala Cluj-Napoca, preşedinte Iulian Patca

-Filiala Călăraş, preşedinte Marin Toma

– Filiala Dâmboviţa (Târgovişte), preşedinte Ion Iancu Vale

– Filiala Dobrogea, preşedinte Alexandru Birou

– Filiala Dolj, preşedinte Marcu Mihai

– Filiala Gorj, preşedinte N.Tomoniu

– Filiala Hunedoara, preşedinte Ion Velica

-Filiala Maramureş, preşedinte Carmen Baitan

-Filiala Năsăut-preşedinte Ioan Mititean

– Filiala Iaşi, (Moldova) preşedinte Constantin Toni Dârţu

-Filiala Olt,( Slatina) preşedinte Marinela Preoteasa

– Filiala Timişoara (Banat) preşedinte Doina Drăgan

-Filiala Suceava, preşedinte Dragoş Vicol

– Filiala Vâlcea, preşedinte Constantin Mănescu

– Filiala Vrancea, preşedinte Victoria Vârtosu

-Filiala Mureş, preşedinte Mircea Dorin Istrate

– Filiala Anglo-Saxonă, preşedinte Mariana Zavati Gardner

– Filiala Noua Zeelandă, Australia, preşedinte George Roca şi Ion Miclău, secretar.

-Filiala Germania, preşedinte Petru Jipa

– Filiala U.S.A., preşedinte Florentin Smarandache

-Filiala Republica Moldova, preşedinte Vasile Cocarcea, din oraşul Orhei

– Filiala Serbia, preşedinte Vasile Barbu

– Filiala Spania, preşedinte Ilisie Niculina

– Filiala Franţa, preşedinte Cornelia Cănureac

– Filiala Italia, preşedinte Gabriela Ciobanu

– Filiala Canada, preşedinte Virginia Mateiaş

– Filiala Ungaria, preşedinte Ana Radici Repiski

-Filiala Orhei, Republica Moldova, preşedinte Vasile Cocarcea

Unele dintre filiale, prin strădaniile membrilor săi au reuşit să-şi scoată propriile reviste sub egida Ligii Scriitorilor, prin care se popularizează activitatea literară a membrilor săi şi nu numai, urmând ca şi alte filiale care şi-au propus deja, să-şi creeze reviste proprii cu ajutorul organelor locale sau sponsorilor. Enumerăm mai jos filiala şi denumirea revistelor înfiinţate până în prezent, astfel:

– Filiala Cluj-Napoca, revista Agora Literară, redactor şef Iulian Patca

– Filiala Iaşi, revista Moldova Literară, redactor şef C.Toni Dârţu

– Filiala Hunedoara, revista Cuib, Ion Velica

– Filiala Timişoara, revista Heliopolis, Doina Drăgan

– Filiala Argeş, revista Pietrele Doamnei, G.Baciu

– Filiala Bucureşti, revista Cetatea lui Bucur, Elisabeta Iosif

– Filiala Dolj, revista Constelaţii diamantine redactor şef, Doina Drăguţ, revista Regatul Cuvântului şi Sfera eonică director şi redactor şef N.N.Negulescu.

– Filiala Dobrogea, revista Dobrogea Culturală, Al.Birou

– Filiala Vâlcea, revista Memoria Sloavelor, redactor şef  Ion Nălbitoru

– Filiala Banat, revista Vestea,red,şef, N.Danciu Petniceanu

– Filiala Vrancea, revista Lumina Cuvântului, Mariana Vârtosu

Scurt Circuit Oltean, redactor şef Marinela Preoteasa

– Filiala Orhei, Republica Moldova, revista Agora Literară, redactor şef, Vasile Cocarcea.

– Filiala Baia Mare, revista Freamăt, redactor şef, Băinţan Carmena

Datorită scriitorilor, membri ai Ligii, s-au înfiinţat Cenacluri Literare în fiecare dintre filialele din ţară şi străinătate în care aceştia îşi fac publice lucrările, în şedinţe lunare, cu aceste ocazii organizându-se diferite manifestări de carte, cultural-artistice, contribuind în acest fel, din plin, alături de alte organizaţii de profil, inclusiv Uniunea Scriitorilor, la promovarea culturii în oraşele de reşedinţă. Un exemplu elocvent în acest sens au fost „Zilele Culturii Vrâncene” la organizarea cărora a contribuit în mare măsură şi Liga Scriitorilor din Focşani, la fel s-a întâmplat la Cluj unde, în cadrul “Zilelor Clujului “ scriitorii membri ai filialei au organizat un spectacol muzical-literar-poetic. În acest context un sprijin deosebit în promovarea scrierilor şi activităţilor noastre l-au avut publicaţiile A.R.P. coordonate de către Mariana Brăescu Silvestri, cotidianul clujean Făclia coordonat de către Mihaela Bocu, Port@Leu, condus de către scriitorul Corneliu Leu, revista Răsunetul din municipiul Bistriţa condus de către Menuţ Maximilian

Oglinda literară prin scriitorul Gheorghe Neagu, Napoca News prin directorul editorialist Ionuţ Ţene, televiziunile locale din Bucureşti, Baia Mare, Vâlcea, Bistriţa, Iaşi, Timişoara, revistele editate de către publicistul George Roca, Gigi Baciu, Ion Iancu Vale, Ion Miclău, Aurel Pop,  Sabin Bodea, Marin Toma sau Primăria Cluj-Napoca care a finanţat câteva numere din revista Agora Literară, inclusiv cele 16 reviste  editate de Liga Scriitorilor Români.La Cluj-Napoca, fiinţează două Cenacluri literare patronate de Liga Scriitorilor,” Artur Silvestri”, condus de Antonia Bodea, şi “ Vasile Sav“, actualmente “ Radu Stanca“, condus de Al.Florin Ţene.

Prin strădaniile graficianului şi scriitorului George Roca, preşedintele filialei din Australia, s-a introdus pentru fiecare filială, sigla Ligii scriitorilor Români, care însoţeşte toate apariţiile ziarelor şi revistelor locale, sau orice act aparţinând Ligii scriitorilor Români.

În cadrul cenaclurilor înfiinţate-n fiecare filială, s-au desfăşurat de-a lungul timpului diferite activităţi cultural artistice, lansări de cărţi, dezbateri pe diferite teme de interes general sau strict culturale. Astfel, au fost organizate împreună cu filiala Vâlcea, lansări de cărţi pe teme de istorie şi întâlniri cu scriitorii membrii ai Ligii din Argeş, Cluj, la Râmnicu Vâlcea şi Drăgăşani. Filiala din Bucureşti a organizat lansări de cărţi la bibliotecile din capitală şi împreună cu Asociaţia Română pentru Patrimoniu, preşedintă scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, s-au acordat premiile anuale ale acestei importante organizaţii. Filiala Bucureşti a creat parteneriate cu Reţeaua Literară Europeană şi cu Tărâmul poeziei de pe aceeaşi reţea descoperind în concursurile organizate în colaborare poeţi foarte tineri, valoroşi, încă din şcoală. Tot în cadrul filialei Bucureşti s-au lansat cărţi ale scriitorilor filialei şi ale scriitorilor din Canada, Austria, la Biblioteca Metropolitană şi la Târgul Gaudeamus. Filiala şi-a desfăşurat activitatea în parteneriat cu instituţii naţionale sau cu fundaţii de prestigiu cum sunt Fundaţia de Interferenţe Culturale, Club UNESCO „Paul Polidor”, Fundaţia Mirabilis, de asemeni s-a participat la festivalul ONG-urilor prilej cu care s-a oferit revista Ligii „Agora Literară”, cartea de vizită a Ligii Scriitorilor Români. S-au instituit premiile Artur Silvestri. Diploma comemorativă de recunoştinţă, titlul de Excelenţă culturală acordat scriitorului Artur Silvestri, pentru contribuţia la zestrea patrimonială a neamului românesc a fost înmânată soţiei sale Mariana Brăescu Silvestri. S-au acordat şi alte diplome de excelenţă în cadrul filialei Bucureşti. Filiala Braşov a colaborat îndeaproape la emisiunile organizate de către televiziunile locale NOVA, TVS şi cu presa locală sau naţională, şi cu revista “Viaţa de pretutindeni” etc. S-au constituit parteneriate cu caracter permanent cu Centrul Cultural Reduta, Biblioteca Judeţeană G. Bariţiu, Salonul Literar D. Magheru, Casa Mureşenilor, Societatea Libris, Societatea Kronart, Librăria Ochian din Braşov etc. S-au susţinut spectacole de muzică şi poezie în cadrul parteneriatului cu Clubul pensionarilor Braşov, de asemeni s-au intensificat colaborările cu publicaţiile din ţară cum ar fi „Citadela”, „Viaţa de pretutindeni”, „Oglinda literară”, „Cetatea lui Bucur”. Filiala Hunedoara, la rândul său, a acordat premiul „Virtutea Literară” unor scriitori, membrii ai Ligii. O intensă activitate a desfăşurat-o filiala Argeş. Un aport substanţial aducându-şi scriitorii George Baciu şi Ion Hiru, aceştia participând în repetate rânduri la activităţi cu cartea organizate de filiala Cluj. La filiala Banat, condusă de Doina Drăgan, în colaborare cu oficialităţile din domeniul învăţământului a organizat prin cenaclul ce funcţionează în cadrul filialei Ligii Scriitorilor, numeroase întâlniri cu cititorii precum şi lansări de cărţi la care au participat reprezentanţi ai presei locale. De asemeni în colaborare cu revista Heliopolis şi cu Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Timiş s-au organizat întâlniri literare unde s-au dezbătut noile apariţii literare ale scriitorilor şi poeţilor locali, cu participarea Televiziunii Europa Nova din Timişoara. Filiala Banat-Timişoara a editat, până în present, două Anuare, care oglindesc activităţile acestei filiale.Filiala Iaşi, pe lângă acţiunile organizate în cadrul Cenaclurilor literare din localitate au colaborat şi cu acţiunile culturale organizate de către Cercul Militar Iaşi, la vernisajul expoziţiei de pictură organizată de către Cenaclul de pictură şi literatură Octav Băncilă. Un aport deosebit au adus membrii Ligii scriitorilor care-şi au domiciliul în Municipiul Gherla, participanţi activi în cadrul Cenaclului local Ion Apostol Popescu care organizează frecvent întâlniri cu cititorii şi scriitorii din Liceele din localitate, alte unităţi(Cămine de bătrâni, Case de copii, etc.) precum şi întâlniri cu persoanele private de libertate din cadrul Penitenciarului de maximă siguranţă din Gherla, unde au fost invitaţi şi alte personalităţi, scriitori ai Uniunii Scriitorilor. De asemenea în fiecare an se organizează activităţi cultural artistice cu diferite ocazii de omagieri ai personalităţilor româneşti(Mihai Eminescu, Ştefan cel Mare, Unirea principatelor, etc). În acest an, 2014 cu aceată ocazie s-au organizat schimburi de experienţă, întâlniri cu membrii Cenaclului literar  „Octavian Goga” din Cluj, manifestare evidenţiată şi de presa locală, la care şi-au adus aportul membrii marcanţi ai Ligii Scriitorilor Români şi la care au participat şi membrii ai Uniunii Scriitorilor din România.

Liga Scriitorilor este fondatoarea şi una din iniţiatoarea sărbătoririi Zilei Naţionale a Limbi Române, sărbătorind-o împreună cu pesre 100 de scriitori în Staţiunea Jupiter, la Hotel Rio.

Scoatem în relief tradiţia participării Ligii Scriitorilor prin preşedintele Al. Florin Ţene, sau a altor membrii, la manifestările cultural-artistice organizate de către Primăria Gherla, Casă de Cultură, Cenaclul literar Ion Apostol Popescu cu ocazia sărbătorilor „Zilele municipiului Gherla”, cu ocazii cu care s-au lansat de fiecare dată cărţi ale unor membrii ai Ligii sau ai altor scriitori sau poeţi locali, înmânându-se „Diplome de excelenţă” persoanelor care şi-au adus contribuţia în mod deosebit la dezvoltarea culturii locale şi nu numai.Pewrsonalităţilor acordăm medalia”Virtutea Literară “, pe care au primito Iulian Patca, Ion Constantinescu, Gavril Moisa, Al.Florin Ţene, C.T.Dârţu, T.Barbu, Emil Istocescu, etc.

Au fost organizate schimburi de experienţă între filiale, sau cenacluri literare, activităţi consemnate de-a lungul timpului în ziare sau popularizate pe posturi de radio şi TV locale, propunându-se ca şi pe viitor să se pună accent deosebit pe întâlnirile dintre Cenacluri din cadrul filialelor Ligii, cu cenacluri similare din localităţi, întâlniri cu elevii şi studeţii, răspunzând cu promptitudine la invitaţiile făcute în acest sens de către alte organizaţii, pe plan local.

Filiala Cluj, în colaborare cu filiala Iaşi a organizat lansările Dicţionarului „Personalităţi Române şi faptele lor” de Constantin Toni Dârţu, preşedintele filialei Ligii Scriitorilor Iaşi. Filiala Braşov, preşedintele Popescu C. Viorica, în colaborare cu Fundaţia „Itu”, a organizat numeroase manifestări culturale, iar filiala Bistriţa prin Menuţ Maximilian a provocat acţiuni culturale, revistele, cărţile şi cronici culturale, în paginile cotidianului Răsunetul…

Menţionăm în mod deosebit activitatea Cenaclurilor literare ale filialei Cluj şi „Vasile Sav”, unde în mod frecvent membrii Ligii Scriitorilor şi nu numai îşi lansează cu succes noile creaţii literare, aducându-şi un aport deosebit la dezvoltarea culturii…Tot în cadrul acestui cenaclu au fost organizate recitaluri de poezie cu concursul Grupului vocal Speranţa. De asemeni s-au organizat medalioane literar-muzicale, plastice, în colaborare cu Asociaţia Artiştilor Plastici Cluj, la Galeria de Artă.

Sub egida Ligii Scriitorilor Români, s-a organizat concursul de poezie şi pictură „Dor de Dor”, în trei ediţii, premianţii primind diplome, cărţi şi alte obiecte. La acest concurs au participat sute de scriitori şi artişti plastici, precum şi Concursul de Epigrame, unde câştigătorii au fost premianţi cu diplome şi cărţi.

Liga Scriitorilor a acordat, prin preşedintele său Al. Florin Ţene, sprijin logistic şi financiar unor filiale pentru a-şi desfăşura unele activităţi culturale mai ample. Se remarcă strădania scriitorului George Roca din Australia, membru al Ligii Scriitorilor, de a promova lucrările membrilor noştri la revistele româneşti din diaspora aflate în S.U.A, Germania, Spania, Franţa, Australia, etc. În revistele din Diasporă a promovat de nenumărate ori activităţile organizate de Liga Scriitortilor, inclusiv lucrările literare ale membrilor organizaţiei noastre.

La propunerea Comitetului Director al Ligii Scriitorilor a fost instituită medalia şi Diploma Virtutea Literară care se acordă scriitorilor pentru opera, personalitatea şi moralitatea lor. La propunerea filialei Hunedoara, în anul 2010, scriitorul Al.Florin Ţene a primit această distincţie.

Medalia Virtutea Literară a fost acordată în cadru festiv, cu ocazia împlinirii a 5 ani de la înfiinţarea Ligi Scriitorilor, următorilor membri fondatori: Ioan Benche, Ion Constantinescu, Gavril Moisa, Iulian Patca şi Al.Florin Ţene.

În colaborare cu Uniunea Vatra Românească – filiala Cluj, s-au organizat conferinţe pe teme diferite, menţionând ultima, de pe data de 18 ianuarie 2010, cu tema Spiritul naţional în publicistica şi proza Eminesciană.

Se remarcă în mod deosebit concursul de creaţie literară organizat de către filiala Bucureşti, condusă de Elizabeta Iosif, care a cunoscut o deosebită amploare şi cu prilejul căruia s-au descoperit noi talente, încheindu-se cu o manifestare deosebită la Biblioteca Metropolitană, la care au fost invitaţi de onoare scriitorii Mariana Brăescu Silvestri şi Al.Fl. Ţene, activitate promovată şi de televiziunile şi de presa bucureşteană. Pe parcursul anilor s-au organizat în colaborare cu organele culturale şi administrative locale, în Baia Mare, Dej, Bucureşti, Focşani, Gherla, Iaşi, Călimăneşti, Petroşani, Deva, Craiova, Drăgăşani diferite activităţi literare. Liga Scriitorilor Români în colaborare cu poeta Daniela Voicu a organizat la începutul luni iulie 2011 în localitatea Brusti, din Elveţia, Festivalul Internaţional THE ART TO BE HUMAN la care au participat scriitori din Germania, România, Franţa, Elveţia etc., membrii Ligii Scriitorilor şi ai Uniunii Scriitorilor , în cadrul căruia s-au organizat expoziţii de carte şi pictură, s-au lansat cărţi, s-a proiectat videoclipul MAMA de Titina Nica Ţene, s-a participat la concerte sinfonice, recitaluri poetice, iar preşedintele Ligii Scriitorilor Români a ţinut o video-conferinţă, vorbind despre necesitatea organizării de astfel de festivaluri în folosul culturii române şi europene

Se menţionează participarea activă a membrilor Ligii Scriitorilor la evenimentele culturale organizate cu ocazia zilelor oraşelor Gherla, Dej, Turda, Câmpia Turzii, iar în anul 2011, 2012 şi 2013 la Zilele Municipiului Cluj, Liga-şi propune să-şi aducă un aport deosebit, prin organizarea unor acţiuni proprii.

Se propune pentru anul 2016 continuarea unor asemenea acţiuni de promovare şi cunoaştere a activităţii filialelor, de promovarea cărţii, editarea de noi reviste şi antologii, inclusiv de extinderea editării de cărţi ale membrilor Ligii cu ajutorul Editurii Ligii Scriitorilor în colaborare cu Editura Socrate din Craiova condusă de scriitorului Mihai Marcu, şi el membru al Ligii, şi al fundaţiei I.D. Sârbu din Petroşani condusă de scriitorul Dumitru Velea.

S-a înfiinţat prima Bibliotecă particulară din Banat la iniţiativa scriitorului Nicolae Danciu Petniceanu în casa părintească şi prin strădaniile filialei Banat, cu cărţi donate de membrii Ligii şi alţi intelectuali, în localitatea Mehadia, judeţul Caraş Severin, propunându-şi înfiinţarea în perioada următoare şi a altora, în localităţile mai izolate, venind astfel în întâmpinarea dorinţelor tinerilor.

Filiala Ligi Scriitorilor din Baia Marie a înfiinţat postul de televiziune”Porţile Maramureşului “, care mite prin internet, şi este consus de Mihai Ganea, preşedintele Filialei maramureş a Ligi Scriitorilor.

În colaborare cu Parohia Bisericii Ortodoxe, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, din Mănăştur – Cluj, la solicitarea acesteia, cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la sfinţire (1961) se va organiza un recital de poezie religioasă şi conferinţa Biserica Ortodoxă Română factor decisiv în programarea şi conservarea limbii române în Transilvania. Totodată se va sprijini de către Ligă editarea unei reviste omagiale.

În perspectiva alegerii Clujului, pentru anul 2020, Capitală Europeană, s-a solicitat Primăriei Cluj şi Consiliului Local Cluj să se aloce sume pentru editarea antologiei Din stampe, Clujul, unde vor fi cuprinşi scriitori din toate timpurile şi contemporani care au scris despre Cluj. De asemenea în perspectiva acestui eveniment, pentru promovarea imaginii în literatură a Clujului se vor publica cărţi, antologii şi creaţii literare dedicate oraşului Capitală istorică a Transilvaniei atât în limba română cât şi în limbile de circulaţie, lucrări ce vor fi difuzate prin filialele din Europa şi de pe mapamond.

Se menţionează faptul că din Liga Scriitorilor Români fac parte academicieni români (Gabriel Puşcaş, specialist în viticultură şi vinificaţie), doi membri ai Academiei Româno-Americane în persoanele lui George Roca din Australia şi Florentin Smarandache, profesor universitar din S.U.A. De asemenea în Liga Scriitorilor din România sunt înscrişi şi 14 membri ai Uniunii Scriitorilor din România, care-şi aduc un aport deosebit la întreaga activitate, din filialele în care funcţionează ca membri marcanţi. Editarea acestui dicţionar bibliografic, ajuns la volumul doi, în colaborare cu Editura Dacia XXI, este un instrument necesar în cunoaşterea activităţii Ligii, dar şi un mijloc de evaluare cantitativă şi colectivă a tuturor membrilor, un bilanţ necesar şi binevenit.

A intrat în tradiţa preşedintelui naţional al Ligi Scriitorilor, ca scriitorul Al.Florin Ţene, să susţină, la sfârşitul fiecărui an, o teleconferinţă cu preşedinţii şi cu unii membri ai celor 33 de filiale  din ţară şi străinătate ale acestei organizaţii scriitoriceşti.

            Astfel, în luna decembrie, preşedintele Ligi Scriitorilor Români, a făcut un bilanţ al activităţilor culturale, artistice, şi editoriale în anul 2015, ale celor 33 de filiale, din ţară şi străinătate, care cuprind peste 600 de membri, prezentând raportul de activitate pe anul 2016.

În cuvântarea sa, preşedintele a evidenţiat colectivele de redacţii ce au editat în permanenţă cele 18 reviste ale Ligi Scriitorilor, astfel  îmbogăţind peisajul revuistic din ţara noastră, şi nu numai. Au fost menţionale revistele: Agora literară, Memoria Slovelor, Moldova culturală, Cetatea lui Bucur, Dobrogea artistică, Heliopolis, Constelaţii diamantine, Regatul cuvântului, Scurtcircuit oltean, Ritmuri braşovene, etc. În continuare a fost evidenţiate Filialele Banat-Timişoara, Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Slatina, Vâlcea, Vrancea, Braşov, Serbia, Canada, Franţa, Spania, New Mexico, pentru editarea de antologii şi Anuare, în care au fost publicate creaţii ale membrilor şi articole despre activităţile cenaclurilor  ce la au. În mod special a fost evidenţiată activitatea Filialei Banat- Timişoara, condusă de Doina Drăgan, care a organizat, la Timişoara, cu sprijinul Consiliului judeţean Timiş,  simpozionul internaţional „Dunărea poeziei “, cu participarea delegaţilor din cele 10 ţări riverane fluviului, la care au luat parte şi scriitorii  Titina Nica Ţene şi Al.Florin Ţene. Această filială a mai fost evidenţiată şi pentru Anuarul Filialei nr.5, care conţine studii de istorie, ednografie şi folclor despre oraşul de pe Bega.

Au fost subliniate activităţile cenaclurile : “Artur Silvestri “şi “Radu Stanca “, din Cluj-Napoca, conduse de Antonia Bodea şi Al.Florin Ţene, “Ion Itu “, al Filialei Braşov, condus de Viorica Popescu, “Cetatea lui Bucur “, condus de Elisabeta Iosiv, “Ion Minulescu “, din Slatina, condus de Marinela Preoteasa, în care s-au citit creaţii literare, s-au lansat cărţile membrilor şi au fost discutate probleme actuale ale literaturii, participând la şedinţe sute de iubitori de cultură. În continuare au fost evidenţiaţi redactorii şefi ai unor reviste ale Ligi Scriitorilor, cum ar fi: Iulian Patca, Elisabeta Iosiv, Doina Drăgan, C.T.Dârţu, Marius Ştirbu, Ion Părăianu. Ion Nălbitorul, Ligya Diaconescu, Doina Drăguţ, Nicolae N. Negulescu, Marinela Preoteasa, inclusiv ofiţerul de presă Voichiţa Pălăcean-Vereş care cu acribie consemnează în presă activităţile Ligi Scriitorilor Români.

Au fost amintite activităţile de comemorare de la Drăgăşani al scriitorului Gib I. Mihăescu – publicându-se ca omagiu romanul “La braţ cu Andromeda” de Al Florin Ţene şi a romanului “Un ocean de deşert “ de acelaşi autor, acţiune ce a avut loc în comuna Roşiile, judeţul Vâlcea, unde s-a ridicat şi un monument cu contribuţia preşedintelui Ligi Scriitorilor, dedicat acestora, la care a participat şi o delegaţie a membrilor Ligi Filialei Vâlcea condusă de scriitorul Ion Părăianu.

În mod special a fost evidenţiat scriitorul Ion Velica, preşedintele Filialei Hunedoara, care organizează anual Festvalui Naţional “Ioan Budai Deleanu “ în colaborare cu conducerea administrativă a localităţi Geoagiu, împreună cu Claudiu Simonati care a luat, recent, un premiu al revistei “Tribuna “.

Au fost amintite manifestările literar-culturale dedicate Zilei Naţionale a Limbi Române, în colaborare cu revista STARPRESS, condusă de Ligya Diaconescu. La această manifestare participând scriitori de expresie română din mai multe ţări europene, Canada şi SUA. A fost subliniat faptul că Liga Scriitorilor este membră fondatoare a iniţiativei scriitorului Corneliu Leu de a se sărbătorii Ziua Naţională a Limbi Române în ultima zi din luna august.      S-a insistat ca membri filialelor să participe mai mult la Târgurile de Carte şi să colaboreze cu scriitori renumiţi din zona lor de activitate. S-a propus ca Liga Scriitorilor să înfiinţeze o editură.

S-a pus  accent deosebit pe  premiile anuale care se atribuie celor mai bune cărţi apărute în anul anterior, indiferent de apartenenţa autorilor la USL sau LSR, pentru motivul că aceste cărţi aparţin Literaturii Române şi nu unei organizaţii. Astfel de atitudine a Ligi Scriitorilor Români, luată de preşedintele acesteia, este un exemplu de democraţie şi generozitate, pe care Al.Florin Ţene îl recomandă şi altor organizaţii profesionale.

În încheierea teleconferinţei, Al.Florin Ţene a prezentat proiectul Planului de Activităţi pe anul 2016 al Ligi Scriitorilor, completat cu propunerile preşedinţilor filialelor şi al membrilor participanţi.În anul 2015 a luat fiinţă Filiala Orhei, din Republica Moldova  a Ligii Scriitorilor, preşedinte fiind Vasile Cocarcea.

Preşedintele a urat, tuturor membrilor Ligi Scriitorilor, indiferent pe ce meridiane ale Terrei se află, sănătate, bucurii lângă cei dragi, inspiraţie şi mult har în promovarea literaturii şi culturii române în anul 2016.

Considerăm că prin întreaga activitate al Ligii Scriitorilor Români activitatea culturală, cultura în general va prospera, prin exemplul lor dând un impuls noii generaţii de scriitori, poeţi, plasticieni din ţară şi din străinătate. Liga Scriitorilor Români fiind un fenomen real, o componentă de necontestat a actului literar şi cultural actual, o prezenţă tot mai activă în peisajul literar naţional.

Prin membrii Ligii Scriitorilor Români din străinătate, va fi cunoscută mai în profunzime cultura românească, parte integrantă a culturii Europene şi Mondiale.

——————

Al Florin ŢENE

Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români

Membru al Academiei Româno-Americane de Ştiinţă şi Artă

1 ianuarie 2016

M-am născut într-un cuib al  poveștii, al întâmplărilor supranaturale, cu draci, moroni, priculici etc. Exista un pod, după podul Nergăniului,( Nera) spre Lăpușnicul Mare care se chema Podul dracilor. Acolo, dacă treceai la o anumită oră te întâlneai cu Ucigă-l Crucea. Am avut un naș (n-am să-i spun numele), despre care se vorbea, pe ascuns, că se dă de trei ori peste cap și se face priculici. Nu știu dacă  năravul (harul?) acesta se învață, se poate transmite, dar mă întreb de ce nașul meu de botez nu mi-a  dat și mie ceva din  posibilitatea aceasta să mă transform în câte ceva, când viața părea greu de dus. Firește, glumesc. Doamne iartă-mă de  gândul prost!

La marginea pădurii se afla o moară, moara lui Urmoacăru, despre care am scris în proza mea. Urmoacăru ( în germană Uhrmacher) avea o soră care avea un fiu, pe Laie. Când era copil, Laie dispărea din moară în tufișurile  greu de pătruns, cu strachina  plină cu lapte. L-au urmărit și l-au găsit  hrănind cu lingura de lemn un balaur (o namilă de șarpe) căruia îi zicea: „papi tu puiule, pap și eu”. Au omorât șarpele, și din clipa aceea a amuțit Laie. Adică vorbea gângăvit și părea cam slab de minte. Era un suflet candid. Zicea că mama mea  (Dumnezeu s-o ierte), e drăguța lui. Sătenii de atunci îl tratau cu milă, îl puneau să-i ajute la diverse lucruri și-l hrăneau, îl îmbrăcau cu haine de ale lor, mai uzate.

În zilele de iarnă, se adunau la șezătoare sau la dejghiogatul        (depănușatul) cucuruzului  familiile dimprejur. Se spuneau povești, bărbații  mai bătrâni povesteau întâmplări din primul război mondial, întâmplări fabuloase. Eu stăteam și ascultam  cu imaginația aprinsă, implicat cu întreaga mea ființă în povestea Ilenei Cosânzene, a lui Arghir și a Prea frumoasei Elena, a lui Goangă și Târlică etc. Aveam un unchi mai mare decât mine cu cinci ani care se pricepea să facă din lut galben  cele mai năzdrăvane figuri. Colegul lui, Aurel Ghijă  (Poreclele în Dalboșețul natal erau  de toată frumusețea. La un moment dat, am fost rugat să transmit  un cântec la radio Timișoara pentru cele mai năzdrăvane și mai cunoscute exemplare din generația mea care se chemau: Cornu, Ghijă, Tuleu și Bou), pe când  eram cu oile la pădure, ne prezenta spectacole improvizate de păpuși.

        Astfel că,  încet-încet, la rândul meu am deprins năravul de a inventa povești, mai pe șleau de a minți. Se pare că aveam talent, căci ascultătorii mei  mă urmăreau, cu gurile căscate, la propriu.

        De mic am fost deprins cu gustatul răchiei din prune de vară. Lângă casa bunicilor mei, în care m-am născut și care aparține acum altcuiva, printr-o mișelească lucrare în familie, era casa surorii bunicii mele , îi ziceam Baba Veta,  care m-a iubit și mi-a făcut toate poftele. Dacă paharul cu răchie nu era destul de plin, refuzam să-l beau. Ca să nu mă  dedau la canta (găleata) cu răchie sau la buriu  (butoiaș de 30-60 de litri), baba a învelit un topor în niște zdrențe  și a zis că aceea e Cârcioroaba și-i foarte rea cu cei ce se apropie de locul pe care îl păzește. Până la urmă  curiozitatea mea a biruit teama… Despre pofta de răchie nu mai spun un cuvânt.

        Peste fanteziile acestea s-au adăugat  realitățile dure ale  acelui timp din ultima parte a războiului și de după acesta. În Almăj s-au dat lupte crâncene între armata germană  venită dinspre Iugoslavia și armatele române și sovietice. Bunicul Călin m-a luat în brațe și împreună cu bunica și cu mama (tata era pe front) au fugit în pădure unde s-au ascuns câteva zile într-o văgăună. Tunurile, brandurile, mitralierele  aruncau  ploaie de proiectile. Dealurile se umpluseră de cadavre. Când bătaia s-a terminat abia le-au adunat și le-au înmormântat în morțăria  (cimitirul) Dalboșețului. Nu cred că trebuie să vă  vorbesc despre impactul  avut asupra  mea, a copilului sensibil care se temea și de umbrele nopții. Da, mă temeam  de noapte, dacă întârziam la joacă, atunci când ajungeam la podețul lui Țâcnej strigam din răsputeri: „Babo Veto”. Și draga de ea  stătea cu capul scos  pe fereastră și aștepta să–mi audă strigătul. Ținea lampa cu petrol pe fereastră, ca s-o văd. Îmi răspundea: „Puiu, țuce-l baba”. Au fost singurele dezmierdări pe care le-am primit în copilărie și în adolescență. La fel s-a întâmplat atunci când camioane acoperite cu prelate au înconjurat  comuna și  soldați înarmați i-au dus  sub escortă pe Șăiculești, pe Pușchițoane și pe alți „chiaburi” în Bărăgan. Apoi spaima a cuprins orizontul comunei. Tot dube veneau noaptea și ridicau din așternut pe cei care la MAT (birtul lui Lepși), sub puterea alcoolului cântau: „Trei culori”, „Deșteaptă-te române” sau „Trăiască regele” . Dispăreau pentru un an, doi sau pentru mulți ani.

În timpul acela, prin pădurile Almăjului, prin muntele  Semenic umblau partizanii. În jurul lor se crease  un aer de poveste, de legendă. Noi, cei 4 prieteni: Călin Anca, Petru Jurița, Ilie Câmpeanu și eu, umblam prin păduri și ne luasem numele  unora dintre partizani: Fus, Sfârloagă, Balica etc. Pe fagi scrijeleam cu briceagul : „aici au poposit haiducii Fus, Sfârloagă, Mondoc”. Acesta din urmă era consăteanul nostru. A umblat prin păduri – și pe unde o mai fi umblat – zece ani și nu l-au prins, cu toate strădaniile securității. Se deghiza în țigan căldărar și venea în comună. Odată l-a așteptat pe cel care colecta cotele (era timpul blestematelor cote  inventate de   comuniști pentru nenorociții de țărani) de la săteni. Mondoc avea barbă mare,  pistoalele mitralieră  erau încrucișate pe piept . I-a zis colectorului: „Dacă vrei să mai trăiești, să nu mai aud de tine.”  Și acela a dispărut din comună.

Despre partizani  circula în acel timp un cântec pe care-l cântam cu fereală. Se zicea că fusese făcut de Balica, feciorul popii din Broșteni, intrat în rândurile partizanilor. Se îndrăgostise de o fată din Lăpușnicul Mare. Într-o seară, când s-a întors la casa drăguței a băgat de seamă că înăuntru mai era cineva. S-a urcat în pod și a urmărit  înțelegerea dintre iubita lui și milițianul satului, ca să îl predea. După plecarea  milițianului, a luat-o pe fată desculță și a dus-o în pădure, la Roșchii, unde a împușcat-o. Balică ar fi creat cântecul: Doamne rău m-ai blestemat/  să n-am masă, să n-am pat/ să dorm în munții Semenic/ Cu capu pe o rădăcină și cu automatu-n mână/ În loc de așternut la spate/ să am sacu cu grenade/ în loc de pernă la cap/ să am pat de automat/ Toace-s mândro pentru cine /, că ți-ai bătut joc de mine” etc. Nu mai rețin exact textul, cântarea era frumoasă și  nouă ni s-a părut plină de romantism și de vitejie.

Povești, întâmplări,  care mi-au  îmbogățit sufletul și fantezia, care au mustit în mine. Și mai presus de ele, Spaima. Am trăit acei ani terorizat de Spaimă. O spaimă care s-a culcușit în mine și am dus-o  multă vreme, aproape  până în zilele de acum. Din pricina lor și a ei  am scris și publicat prima carte cu titlul „Sunt dator cu o durere”.  Eram dator cu multe dureri lumii în care mă născusem, copilărisem, o lume tulburată, zdruncinată de  legi noi, de oameni noi , de rânduieli sau de ne-rânduieli noi. Dacă nu mă înșel am avut chiar o povestire  „Spaima”, în acest volum sau în romanul: ”Spune-mi, unde duce acest drum?” Sunt mirat și acum  că nici cenzorii de atunci și nici critica literară nu au descoperit intențiile mele, trimiterile voalate sau directe la societatea nouă și la fărădelegile  ei. Apărută în 1970, dar scrisă  câțiva ani înainte, cartea trata mai toate temele  „obsedantului deceniu” înaintea  multora dintre cărțile  care au făcut vogă mai târziu. În fine, fiecare cu destinul lui. Al meu acesta a fost.

        2.Banatul a trăit  aproximativ 300 de ani sub regatul maghiar, apoi  164 de ani sub  turci,  încă două sute de ani sub austrieci sau austro-ungari. Am fost șerbi, satele au fost  proprietatea unor domni de pământ, a unor familii de grofi, pe timpul turcilor  pământul  era proprietatea sultanului. După eliberarea de sub turci, n-a căzut raiul peste noi, bănățenii. La 1752 se înființează  paza frontierei din Banatul de sud, miliția teritorială, la 1768 de înființează un batalion valah sub conducerea  baronului Papilla. Trecerea la starea militară nu au acceptat-o însă toți bănățenii. Unii au fugit în Țara Românească și acolo au înființat sate cu nume ca Almăjul, Almăjel și  altele. Apoi, Stoica de Hațeg descrie  răspunsul almăjenilor la întrebarea lui Iosif al II –lea dacă vor să fie militari. „Nu vom” au răspuns almăjenii. Orice promisiune le face  fiul Mariei Theresia și coregent, ei tot: „Nu vom”. Până la urmă granița va fi militarizată. Viața  țăranilor-oșteni nu a fost însă ușoară. Nu erau stăpâni pe pământul pe care-l lucrau după tipul zadruga, adică o asociere de mai multe familii. Războaiele austro-turce au pustiit Banatul, în special Banatul de sud și firește  Almăjul. Tot Stoica de Hațeg, primul nostru mare povestitor, descrie  că nici locul de casă nu și l-au mai recunoscut, când s-au întors din război. Și asta nu o singură dată, ci de mai multe ori, întrucât turcii făceau dese incursiuni în zonă. Nici imperialii nu au fost mai blânzi. Au intrat cu armata peste cetățenii Caransebeșului și i-au trecut prin sabie, drept pedeapsă că s-au dat de partea turcilor. „De ce v-ați aliat steagului cu semilună? ” au fost întrebați. Întrucât steagul cu semilună le-a dat  hrană și vite, pe când steagul cu cruce le-u luat tot, au răspuns ei.

 Nu e locul să  vorbesc pe larg despre istoria Banatului. Ar merita , de pildă, să  spunem că instalarea coloniștilor în câmpia bănățeană n-a fost  făcută  cu poftire din partea românilor localnici. Împărăția a hotărât locul și multele facilități pe care coloniștii le-au primit. În unele cazuri  au fost scoși românii de pe pământurile lor și acestea au trecut în posesia coloniștilor. Abia  odată cu constituția din 1850 grănicerii  au fost puși în posesie fiind  stăpâni de pământul lor. Este drept că  Maria Theresia a dat Privilegiile ilire, permițând înființarea  unor școli sătești, mai întâi confesionale  de două clase, apoi școli triviale, de trei clase, o școală de matematici la sediul Regimentului nr. 13 din Caransebeș. Și în mod excepțional  li s-a permis fiilor de grăniceri să urmeze alte școli decât cele militare, cum a fost cazul lui Eftimie Murgu. Dar  inteligența  fiilor de grăniceri a izbucnit până la urmă. 23 de generali  cu școala superioară de război (Academie) a dat granița militară imperiului austriac.  Grănicerii s-au făcut remarcați în războaiele împotriva lui Napoleon. Două companii de grăniceri au salvat Timișoara și pe locuitorii ei înfometați, în timpul asediului de la 1848, îndrăznind să iasă afară din cetate și să aducă provizii  din localitățile din jur.

Cei aproape opt sute de ani de istorie  a Banatului  ce a curs într-o istorie străină, a afectat  limba  bănățenilor și uneori credința în Biserica Ortodoxă. Tocmai pentru limba română s-au luptat Moise Pestișel , Ștefan Herce și ceilalți  făcători ai Paliei de la Orăștie, tot pentru limbă  s-au  ostenit autorii Dicționarului de la Caransebeș, Mihai Haliciu–tatăl și Mihai Haliciu–fiul, primului bănuindu-i-se și paternitatea dicționarului. Pentru scumpa noastră limbă a ostenit și  și-a jertfit viața Paul Iorgovici (Observații de limbă rumânească) Diaconovici-Loga, Corneliu Diaconovici, Eftimie Murgu cu al său Wiederlegung… ( un tratat de istorie, de istorie a culturii, a limbii, de  etnologie și folclor, o pledoarie pentru latinitatea noastră și pentru străvechimea noastră), Damaschin Bojincă, Stoica de Hațeg, Țichindeal și lista poate fi continuată. Cum să nu te  lași fascinat de o asemenea istorie, să nu te simți obligat s-o faci cunoscută, să-i cercetezi  fiecare pagină, să scrii cărți, să publici  cât mai multe  lucrări ale unor istorici și oameni de cultură despre  personalitățile Banatului?

        Eu așa m-am simțit și-mi pare rău că  n-am fost mai harnic și mai dotat pentru a atrage atenția asupra  Banatului  celor care nu-l văd  clar nici acum.

Cum ați ajuns în Timișoara? Altundeva spuneați că  împreună cu Nicolae Dolângă,  școlari fiind, visați să  „cuceriți” Timișoara, să locuiți într-o mansardă și să  ajungeți scriitori  mari.

 Eram  elev la liceul din Anina. Se înființase de curând. Străluceam la istorie și literatură, eram catastrofal la matematici și fizică, chimie. Profesorul de matematici, Poenaru, ni se părea un zbir. Ne-am vorbit, eu și alți colegi almăjeni să fugim acasă în Almăj ( părinții mei se mutaseră în Anina, trăiau în condiții rele, acasă o aveam  doar pe bunica Sofia). Eu m-am ținut de cuvânt, ceilalți nu. Așa că am pierdut un an de școală. Am dat admitere din nou. Anina era un puternic centru minier. Dacă țin minte  funcționau 4 puțuri de extracție, unde lucrau mii de mineri, o fabrică de cherestea, una de șuruburi etc. Avea un cinematograf, un club  unde  se prezentau spectacole de muzică populară și ușoară, ale  brigăzilor artistice de agitație. Erau două restaurante „Minerul” și „La insulă”. Totdeauna pline în zilele de  salariu. Împreună cu Vasile Crețu și inginerul de mină Ion Văcaru, care mai târziu a ajuns directorul general al Exploatării de șisturi bituminoase, cu Pavel Lungu, profesoara mea de limba română, d-na Stoian și alții am înființat cenaclul „Virgil Birou” condus de directorul clubului, Ion Albu. Am trimis o povestire la revista „Scrisul bănățean” și mi-a răspuns  scriitorul tânăr și el la acel timp Radu Ciobanu, care m-a încurajat că am talent, îndemnându-mă să  vin la Timișoara, să fiu aproape de cenaclul filialei Uniunii Scriitorilor . Și așa a născut în mine ideea plecării. Spuneam că părinții erau oameni săraci, trăiau din câștiguri mici, aveam  încă patru frați și surori, deci le era greu să mă susțină financiar. Am pornit spre Capitala Banatului într-o zi friguroasă de octombrie. Am ajuns seara aici și  am înnoptat pe o bancă în Parcul „Doina”, azi Carmen Sylva, parcă, m-am trezit cu patrula de miliție că-mi cere actele  și mă întreabă ce caut acolo. Le-am spus de liceu, m-au crezut pe jumătate și m-au atenționat că dacă nu dispar din parc, mă vor duce din post în post până la Anina. M-am mutat în spatele unui gard înalt de cărămidă ce înconjura vila unde locuia un fel de unchi,  colonelul Goșa,  și am așteptat  înfrigurat dimineața. În ziua respectivă, colonelul a mers cu mine la poetul Alexandru Jebeleanu, redactor șef la Scrisul bănățean pe care îl cunoștea, m-a prezentat ca un nepot al său care scrie literatură și vrea să se transfere la un liceu în Timișoara. Un asemenea transfer era  greu de realizat, întrucât trebuia aprobare specială să treci din raionul Oravița în raionul Timișoara (țara era împărțită pe raioane și regiuni). Jebeleanu a dat un telefon lui Dijmărescu, șeful secției, care mi-a aprobat transferul, la Liceul Loga, numit atunci Nikos Beloianis și mai apoi Liceul nr.1. Era cel mai mare și mai vestit liceu din Banat, cu elevi în mare parte  timișoreni, copii de doctori, avocați, judecători,  profesori  universitari la Politehnică sau Medicină. Eu aveam o uniformă  roasă în coate și-n genunchi, colegii mei avea uniforme de semicamgar, cămăși de un alb strălucitor, pantofi  de cea mai bună calitate, nu niște gioarse ca ai mei. Cunoștințe puține, jerpelit și timorat   de toate, sălbatic, eram ca o jivină ajunsă între oameni. A fost lung drumul  spre lumină. Norocul meu a fost cu secretara liceului, d-na Livia Codreanu, care m-a luat copil de suflet și a încercat să mă educe, să-mi  arate cum trebuie să te porți  în diferite situații, mi-a alcătuit o listă de opere literare  pentru lectură și tot ea mi-a oferit cărțile. Într-o nefericită zi  a venit o inspecție de la partid, eu adusesem cu mine și ascunsesem în bancă  o carte de Schopenhauer primită de la d-na Codreanu, unul dintre activiști a descoperit-o și a fost mare tevatură. Au vrut să mă exmatriculeze din toate școlile din  țară, întrucât filosoful Schopenhauer era interzis în România. Norocul mi-a fost tot doamna Codreanu care înainte de război îl ascunsese pe Leonid Sălăjean (Silaghi) de poliție. A telefonat înaltului demnitar și m-a salvat. Mai târziu, în clasa a unsprezecea,  frecventam deja cenaclul Victor Vlad Delamarina al Uniunii Scriitorilor, la o ședință am îndrăznit să afirm că proza ce tocmai fusese citită era tot atât de proastă ca un film sovietic. Asta se întâmpla  în 1958-59. Cei care conduceau ședința doctorul Sergiu Levin, ideologul Filialei, și  scriitorul Mircea Șerbănescu, au întrerupt ședința  și au reprogramat-o a doua zi în prezența tovarășului Ianculescu de la Regiunea de partid, cu un referat demascator   în care eram catalogat ca  dușman de clasă, o buruiană rea ce trebuie stârpită etc. Norocul meu a fost că unul dintre cenacliști mi-a luat apărarea și a dus demonstrația mai departe. S-au năpustit asupra lui și eu am scăpat cu o severă autocritică.   Și așa,  cu multe umilințe, flămânzind cu zilele, am ajuns la bacalaureat, pe care l-am luat cu bine, am dat admiterea la Filologie și am reușit, ajungând student fără știrea părinților mei. Studenția a fost cea mai frumoasă parte a vieții mele. Eram liber, învățam ce-mi plăcea, eram tânăr, romantic,  într-un oraș  cu femei  frumoase. Chiar dacă ținuta mea era tot sărăcăcioasă, umbrindu-mi câteodată  elanurile de cuceritor.

3. Din 1966, după terminarea facultății, am fost angajat ca redactor la secția de cultură a ziarului Drapelul roșu. Ziar mare, regional, deci al Banatului întreg, care avea o redacție  impresionantă alcătuită din puțini  ziariști  cu  chemare, talent și din mulți făcuți la școli de partid, staliniști convinși, dogmatici cu ferocitate, periculoși până la Dumnezeu, întrucât îți răstălmăceau fiecare cuvânt. Eu veneam proaspăt absolvent de la Filologia timișoreană, unde avusesem profesori de marcă, tineri la acea vreme: G.I. Tohăneanu,  EugenTodoran, Clio Sârbu Mănescu, Ion Muțiu, Vasile Șerban, Victor Iancu, Ionel Stan, Marin  Petrișor, Th. Trâpcea etc. și mai la urmă savantul Gh. Ivănescu. Eram generația cu care au început să se dezghețe apele. Nu-l făceam pe Eminescu întreg, nici pe Blaga, nici pe Ion Barbu și nici pe alții. Dar, oricum, am primit o zestre de carte, o deschidere spre lumina culturii. Cu această deschidere am intrat în redacția întunecată a „Drapelului”. M-au judecat într-o ședință că sunt cosmopolit, că folosesc cuvinte care nu sunt în dicționar (scrisesem concretețe), că am perciuni, că am curea cu ținte, că  sunt orgolios, încrezut . Acuze serioase. Șeful secției,  Simion Dima, care lucrase în redacția „Contemporanului”, era absolvent al Facultății  de Litere de la București, cunoștea materie, dar era  în bună măsură îmbibat de proletcultism. Eu scriam cronici de cenaclu, printre altele, și el își băga stiloul în textul meu și-l otrăvea cu critici, cu epitete rele. Așa mi-am făcut  dușmani chiar și printre colegii de generație. Când am protestat  mi-a ripostat: „Dacă nu-ți convine, pleacă.”. De la Dalboșeț până în redacția  Drapelului era un drum lung și  îl urcasem greu, cu multă suferință.  Pentru nimic în lume nu aș fi acceptat să pierd totul. Trebuie să spun că  deși ca  student primeam o bursă de 330 de lei, 300 ni se lua pentru cămin și masă iar  30 primeam bani de buzunar, mai aveam nevoie de  îmbrăcăminte, de  rechizite, cum se spune.  Unde mai pui țigările, câte o cafea,  uneori  chiar și o bere sau  altă licoare lăsată de Dumnezeu pentru  bucuria omului. Așa că m-am angajat ca ajutor de minier la Puțul I, numit cândva și Gheorghiu-Dej (Era un cântec: „Frunză verde ca iarba/ La mină la Anina/ Vino mamă să mă vezi/ La puțul Gheorghiu Dej/ La puțu număru doi/ Să nu mă mai întorc napoi”) orizontul 8, din Anina. Am lucrat din greu, în fiecare vacanță, cu lopata care fusese numită de minieri , firește în batjocură, inima lui Stalin. Era mare, încărcată cu cărbune te rupea de șale. Într-o noapte tavanul abatajului a venit peste mine. Am avut inspirația să-mi dau drumul pe suitor și am scăpat prins la gura galeriei de cei ce  încărcau vagoneții. De atunci am  fugit de mină, ca de dracu.

3. Da, doamna  Ada Cruceanu a scris  acel eseu publicat anii trecuți în „Convorbiri literare”, dacă nu mă înșel. Se întreba, cum m-am întrebat eu la apariția primei cărți, la apariția  romanelor „Neîmpăcați în mânie” „Sentimentul puterii” dar mai ales la cartea de povestiri „Întoarcerea spre asfințituri” de ce  critica literară și cenzorii nu au sesizat  simbolurile pe care le propuneam, subtextul etc.?  La vremea apariției  „Întoarcerii spre asfințituri” la Direcția literaturii din Consiliul Culturii și Educației Socialiste, în locul d-nei Elena Docsănescu, care a făcut mult bine  culturii și literaturii române ținând spatele ideologilor de la CC al PCR, a venit Radu Constantinescu. La un pahar de  vorbă i-am zis că dacă era el la  direcție această carte a mea nu ar fi apărut. Mi-a zis să i-o trimit, ca s-o citească, După un timp m-a căutat la telefon și  a confirmat că nu i-ar fi dat drumul să fie publicată. Romanul „Tornada” a fost  citit de  lectorii CC al PCR , istoricii Mircea Mușat și Ion Ardeleanu. S-a întors cu o mulțime de observații, printre care și aceea că mișcarea comunistă  în perioada interbelică nu era prezentă în roman. Cineva m-a informat că Eva Rangheț, sora celebrului  activist, ea însăși ilegalistă, are un jurnal. M-am dus și a acceptat să-l folosesc în carte. L-am folosit în locul jurnalului pictorului Ion Isac. Așa a trecut „Tornada”. Cu acest compromis. Firește că mi-a părut rău și atunci și acum. Dar  am cedat ca să văd cartea publicată. Poate dacă aș fi  avut alt nume, altă familie, alți prieteni, cartea ar fi apărut la Paris, la Munchen, la Lisabona. Din nou destinul.

4  În septembrie 1979 am fost numit director,  peste voia mea, la „Facla”. Editura  își avea sediul într-o coșmelie  de râsul lumii în curtea  Școlii interjudețene de partid.  Când fusese înființată, în 1972, alături de „Junimea” de la Iași, „Scrisul românesc” de la Craiova și  „Dacia” de la Cluj Napoca, fusese dotată cu mașină, director administrativ, cu  mii coli hârtie reală. Fond pentru drepturi de autor etc. consistente. Directorul numit, același  Simion Dima intrase în conflict  cu unii dintre redactori,  publicase  cărțile soției, ale fiicei, în fine  o întreagă tevatură care a adus editura la cote foarte joase și în conflict cu mulți scriitori, intelectuali locali.

Am făcut eforturi să readuc colaboratorii la editură, să lărgesc aria acestora dintre tineri (încă nu se inventase concursul pentru debut!), depășind zona stabilită  la arondarea județelor, încât  la un moment dat am  „furat ” de la Dacia din Cluj Napoca, colaboratori din Sibiu, Satu Mare, Baia Mare, Oradea,  să includ în planul de tipărituri cercetări despre Banat ale istoricilor, să public texte fundamentale legate de Banat, precum  cele ale lui Griselini, Iohann Iakob Ehrler, Stoica de Hațeg etc. Trebuie să spun că în primii ani publicam carte  în toate limbile ce se vorbeau în Banat. Deși nu aveam aprobare pentru aceasta, am început să editez carte străină. Îmi amintesc cu plăcere de  lunga bătălie pentru romanul „Fiicele Rebecăi” a lui Thomas Dylan . Agenția  de impresariat de la Londra mă întreba în ce voi plăti drepturile de autor, în valută liber convertibilă sau în aur? La un moment dat i-am scris că nu dețin nici una, nici  alta și că pot să ofer un drept de autor în lei și în cărți. Șeful agenției mi-a răspuns că  sinceritatea  mea  i-a amuzat peste măsură și că-mi operă copyright-ul gratuit. Mai amintesc de traducerea  și publicarea lui Trakl, a romanului „Potopul” al francezului Le Clezio , care după 1990 a obținut Premiul Nobel, a „Aventurilor escrocului Felix Krull” de Thomas Mann etc. La un moment dat Romul Munteanu, directorul Ed. Univers, un mare  editor,  m-a acuzat că-i  fac concurență. Căpătasem curaj și  nu mă lăsam călcat în picioare la București. Căpătasem chiar și un anumit preț. La un moment dat au venit niște tovarăși și mi-au propus să mă duc director la Academia di Romania de la Roma, ba chiar să fiu trecut clandestin și să întemeiez o editură într-o țară europeană. Am refuzat toate acestea și altele. Am plătit. În mai 1989 am fost dat afară, trecut la cerere din postul de director de editură în cel de bibliotecar la Biblioteca județeană. În timpul evenimentelor din decembrie păzeam noaptea biblioteca, ca să nu ia foc sau s-o fure cineva.

5. „Amintiri despre țărani” s-a născut  în mod ciudat. O carte  care se apropie de  poezie, cumva. Despre ea  Doamna și prietena noastră Ada a scris o cronică magistrală, pătrunzându-i  înțelesurile din  adânc. Dacă aș avea nechibzuința să vă răspund  ar trebui să citez toată cronica. Da, în carte sunt turnate icoane ale țăranilor mei  din vremea  când erau imperiali, vorba lui Țuțea, există o nostalgie, o jale pentru pierderea lor,  dar și mânie pentru ce au făcut cu ei întâi comuniștii, apoi  capitaliștii. Cartea e un strigăt de mânie și de durere. Dumnezeu să-i  ocrotească pe țărani, acolo unde sunt și unde vor mai fi!

6.Prieteniile, probabil cele mai frumoase daruri ale vieții noastre, sunt ca florile de măr. Din  unele se nasc și de dezvoltă fructe,  altele, din păcate, se scutură sau le scutură timpul, viața, destinul. Am avut  trei prieteni  în copilărie. Sunt pomeniți mai sus. Unul dintre ei era copil de țigan, dar l-am iubit ca pe un frate. Să ne înțelegem, țiganii din Dalboșețul copilăriei mele se purtau și erau priviți ca săteni obișnuiți. Aveau casele  într-o anumită zonă a comunei. Mai erau lăieții, undeva mai jos, pe râu, buni meseriași. În „Amintiri …” am o poemă despre țiganul, de fapt lăiețul Câcă.

Împreună cu Nicolae Dolângă,  tot din Dalboșeț și el,visam la …  academii. Era blond, subțirel ca un pai de grâu și romantic. Scria poezie frumoasă, sensibilă, eminesciano-eseniană. La un moment dat, studenți fiind, am crezut cu tărie că va fi poetul român al generației noastre. N-a fost să fie.

Din liceu și până târziu, după decembrie 1989, am fost precum Castor și Polux, cu Ion Jurca Rovina. Dar, nu știu în care moment s-a răzvrătit și a rupt  cheia prieteniei. Probabil am fost  mult prea, să zic, posesiv, n-a mai putut răbda  tirania mea. Am fost alături, i-am fost ajutor și sfetnic zeci de ani, peste care a tras cu buretele.

Am avut  relații prietenești cu scriitori mai vârstnici decât mine: Laurențiu Cerneț , Radu Theodoru și cu Ion Arieșanu. Am fost prieten de condei și de simțire, mai mult epistolar,  cu Gheorghe Azap. Mi-a fost drag și am crezut în steaua lui  pe care am văzut-o  strălucind foarte sus, Vasile Versavia, care așa cum îmi scria într-un poem s-a întors din  îndepărtata și fatidica Americă  un pumn de oase într-o traistă.

Pot spune că am fost apropiat, mai cu seamă în vremea în care  am lucrat împreună la „Facla” și am  bătut  drumurile în jumătate de Românie, la lansări de carte, de Eugen Dorcescu. Când ne veseleam  seara,  îl determinam să cânte  acompaniindu-mă, o baladă din primul război mondial, despre o fetiță și un căpitan. Mi-a fost  peste măsură de drag (și i-am prețuit slova, vorba de duh și frățietatea) Ion Florian Panduru, trăitor în „castelul conteselor de la Herculane”. L-am debutat la „Facla” cu un excelent volum de proză scurtă „Sărbătoare târzie”, cum l-am debutat pe Danciu Petniceanu,  tot cu un volum de proză scurtă bun, „Apa de duminică”. Pot zice că în anumite momente și Danciu Petniceanu mi-a fost apropiat, doar că el azvârlea cu „copita” când nu te așteptai.

Am fost și sunt aproape de consăteanul meu Iosif Băcilă, pe care l-am debutat la „Facla” cu poezie. I-am fost alături de-a lungul anilor cu sfatul și cu ajutorul sufletesc. Sunt bucuros că s-a împlinit, că a creat și conduce o revistă bună, „Almăjana”. Mă mâhnește faptul că  cei care aprobă primirea în Uniunea Scriitorilor la Filiala din Timișoara a Uniunii Scriitorilor pe el l-au refuzat în mod nedrept. Ca și pe Danciu Petniceanu. Au primit, în schimb, batalioane de inși de care n-am auzit, pe care nu-i cunosc nici după nume, nici după operă.

        Am avut un frate sicilian, Rolando Certa. Un poet. Mai bătrân decât mine cu opt ani dar  spiritual, temperamental eram ca doi frați gemeni. Rolando Certa a organizat la Mazara del Vallo un congres de literatură pentru popoarele  din Mediterană ( Incontro fra i popoli del Mediterraneo). Dar  oaspeți au fost nu doar din „mare nostrum”. Ne-am înțeles atât de bine, încât a trimis invitații  pentru 11 poeți români, printre care Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Alexandru Căprariu, Al. Andrițoiu, Eugen Dorcescu, criticul Mihai Ungheanu, și marea italienistă Eta Boeriu etc. A fost un regal al poeziei române. Am tradus și publicat la „Facla” o antologie a poeziei siciliene intitulată „Trinacria” ( traducere Eta Boeriu) și în Sicilia, în italiană, o antologie a poeziei contemporane „Poeti romeni contemporanei” ( traducere Viorica Bălteanu). Certa a murit la Budapesta, în drum spre Timișoara, unde-l așteptam să-i lansăm   un nou  volum de versuri tradus în română și tipărit la „Facla”. Pierderea lui mă doare  enorm și definitiv.

Sunt prieten cu profesor dr. medic Trăilă Nicola, unul din colegii  din primele clase ale liceului din Anina. Ne întâlnim  zilnic la o cafenea pe splendida esplanadă dintre Operă și Catedrală și discutăm  fără contenire despre daci, traci, despre limba  română veche care, susține el, a stat la temelia latinității, deci  și a limbii latine populare, despre ionienii plecați din zona noastră ca să înnobileze  Elada, și câte și mai câte.

Am lăsat la urmă familia Ada Cruceanu și Octavian Doclin, din politețe și  delicatețe față de cititor. Tavi mi-e  drag, de câteva decenii mai cu seamă când se află   în ceasurile lui de veghe. Mi-este drag nu doar pentru sensibilitatea lui poetică specială, penbtru înzestrarea lui creatoare, ci și pentru dovezile de fraternitate pe care mi le-a dat în lungul timpului. Era într-o seară la Hotelul „Semenic” din Reșița, și la un moment dat unul din oaspeții prezenți la manifestarea organizată de Comitetul ce cultură, poet cunoscut, bănățean trăitor la București, mi-a spus o vorbă jignitoare. Deși știam că erau într-o relație apropiată, Tavi mi-a luat apărarea și  i-a spus vorbe grele  celuilalt. Nu i-am zis atunci nimic lui Tavi, nici mai târziu, o spun acum. Inima mea a deschis o aripă pentru  el și l-a primit. Doamnei Ada, de care sunt oarecum mai îndepărtat  din firească sfiiciune, i-am prețuit „bărbăția” atitudinii. Am fost multă vreme gelos că a scris o carte atât de bună despre Sorin Titel și nu despre mine. Dar ce să-i faci? Voia la dânsa, ca la banul Ghica.

Cam atât.

6. Despre prietenie v-am scris mai sus. Și aș mai fi putut scrie. Despre vremea în care am fost numit director al Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național îmi aduc aminte cu plăcere, dar și cu furie și tristețe.

Direcțiile acestea s-au înființat cu gând bun, așa cum spuneți, după  un deceniu de jaf, vandalism, de aneantizare a instituțiilor și monumentelor patrimoniului cultural românesc, era necesară o instituție care să pună piciorul în prag. Cel puțin așa credeam eu cel care  nu uitați am fost zece ani director al „Faclei”, pe timpul când funcționau niște legi (bune sau rele) și exista  multă ordine în instituțiile culturale.

Direcția de cultură nu avea norme metodologice de funcționare. Exista și nu exista. Mintea mea nu putea pricepe și admite acest lucru. Rog să vă aduceți aminte  de intervențiile mele  vehemente în acest sens în fața d-lui ministru Răzvan Theodorescu și a celorlalți funcționari. Am ajuns în faza în care d-l ministru a spus că celui care nu-i convine să lucreze  în astfel de condiții, poate pleca. I-am răspuns că  nu mă las înfricoșat de aceste vorbe, că sunt destul de bătrân, ca să pot pleca. La patrimoniu avea ministerul niște  directori  învățați cu  unsul, cu mesele bogate, în funcție de care repartizau sumele necesare pentru  restaurarea imobilelor de patrimoniu, a monumentelor  de prim rang. Cu aceștia am avut  mult de lucru și multe înfruntări. Am reușit, cu chiu cu vai, să termin clădirea  Direcției, să aduc în fază avansată aripa Merci a clădirii Muzeului de Artă, să termin lucrările la  Cula de la Ciacova deși hiba acolo este uriașul cazan încastrat între ziduri care furnizează apă Ciacovei și care  aduce mari prejudicii  monumentului. S-au făcut lucrări de restaurare la castelul de la Banloc, la Mănăstirea Sf. Gheorghe etc.  Dar acestea erau fărâmituri în nevoile pe care Timișul,Carașul, Banatul întreg și patrimoniul cultural românesc le avea. Cultura primea  din partea fiecărui guvern, o câtime din PIB. Eram, vezi Doamne , prea săraci ca să dăm bani la cultură. Dar să  se fure cu miliardele  euro și dolari nu era prea săracă țara.  Am propus conducerii ministerului ca Sarmizegetusa Regia  să fie declarată monument UNESCO și apărată cu armată. Pe vremea aceea mai aveam armată destulă. Sau cu poliție specială. De altfel am mai propus să se înființeze o poliție a patrimoniului, așa cum au italienii. Am cerut, la o întâlnire de la Herculane, să fie apărate Băile de distrugere. Nu doar eu, ci Dv. și mulți alții dintre colegi am sărit în apărarea acestei minunate stațiuni, una din cele mai vestite pe vremea imperiului austriac. am încercat să  ne facem datoria. Câte ceva am reușit. Mă refer la mine. Cea care a venit după mine  și a stat două legislaturi n-a făcut nimic. Pot spune în final, că în cei 4 ani aproape m-am îmbolnăvit. De furie și de scârbă. Îmi aduc aminte însă cu plăcere de unii colegi. Puțini la număr e adevărat. Printre ei, pe primul loc vă situați dv.

7. Dragul meu Tavi, regret, dar nu mai pot primi ordine. Sunt căpitan în retragere și nimeni nu-mi mai poate da ordine. Doar Cel de Sus, când va hotărî  că trebuie să plec. Cărți? Om vedea. Revistei, ca și vouă dragii mei prieteni și confrați,  vă doresc  ani mulți, glorie, întru promovarea și apărarea valorilor Banatului, fără  teamă și fără  discriminare.

________

Ion Marin Almăjan

Interviu cu poetul Octavian Doclin și Ada D. Cruceanu, critic și istoirc literar – Revista ,,Reflex”

Timișoara 20 august 2015

Volumul „Scrisori din prezentul meu”, de cunoscuta autoare botoşăneană Lucia Olaru Nenati, apărut la Mediapress în acest an, este unul de publicistică, căci pentru cine nu ştie, autoarea este nu numai poet, prozator, cercetător literar, animator cultural cu state vechi, ci şi jurnalist, membru al Uniunii Jurnaliştilor din România, cu un palmares de 31 de cărţi editate. El cuprinde editorialele publicate când şi când la ziarul local „Monitorul de Botoşani” şi adunate într-o carte, această carte, la sugestia cititorilor devotaţi şi multiplelor like-uri trimise  cinstit. Surpriza vine, pentru cei ce nu le-au citit în presa on-line, atunci când deschizi cartea, căci este vorba despre un volum pe care nu-l mai laşi din mână, până nu-l termini de parcurs. Dar şi cei care deja au citit articolele din presa botoşăneană nu pot să nu le recitescă cu o deosebită plăcere şi interes, redescoperind alte şi alte atuuri ale acestor texte.

Este vorba despre o carte ce pune în valoare calităţile gazetăreşti excepţionale ale autoarei, întrucât avem de a face nu cu orice fel de jurnalism, ci cu unul cultural ce vorbeşte în primul rând despre buna intenţie şi preocuparea pentru reflectarea adevărurilor societăţii româneşti de azi, a adevărului, în general, despre spiritul civic, soliditatea culturii, preţuirea valorii autentice, dragostea pentru istoria bogată în fapte şi oameni luminaţi, îngrijorarea pentru prezentul în care s-a produs răsturnarea scării valorilor, lucru grav ce a atras după sine o decădere morală generalizată în mai toate sectoarele de activitate, legătura de suflet inexpugnabilă cu locurile dragi botoşănene, bucovinene (autoarea fiind născută la Rădăuţi), basarabene, dar, mai ales, extraordinara sensibilitate pentru geniul literaturii române care a înnobilat şi sfinţit prin naşterea sa aceste meleaguri.

Este o carte scrisă cu nerv, cu umor molipsitor, un umor tragi-comic însă, cu o ironie fină, cu o frazare elegantă, cuceritoare, cu sobrietate plină de respect pentru lector. În aceste vremuri în care suntem bombardaţi de kitsch-uri, tabloizări şi senzaţional facil ce au pervertit gustul publicului, cu  jurnalism de curte, „roboţei”, atât de dăunători sănătăţii societăţii,cu întelectuali vânduţi pe arginţi – false şi toxice modele, apariţia unui astfel de text jurnalistic de idei, responsabil şi cu o componentă etico-filozofică strecurată cu fineţe care trimite spre meditaţie, reflectare asupra unor stări de lucruri, este o adevărată delectare a spiritului lectorului însetat de adevăr netrucat, nerebalansat mereu manipulator, de sinceritate şi frumos. Căci jurnalista L.O.N. dovedeşte mult curaj şi obiectivitate în abordarea bogatei game de abordări problematice, ce formează substanţa acestei cărţi, devenind o voce importantă în urbea sa şi nu numai.

Toate aceste editoriale pornesc de la un fapt prezent, de la o observaţie, o amintire, un gând,  un eveniment, de la care face trimiteri spre trecut sau spre stări ale prezentului din cultură, politică, social, diaspora ş.a.

Om al datoriei făr-de-funcţie oficială, ea pictează, cu sobrietate şi  umor negru, într-o paletă vie, colorată, imagini, chipuri, instituţii, evenimente, aspecte diverse extrem de interesante şi incitante tocmai prin obişnuitul lor, căci autoarea îşi ia întreaga problematică din viaţa de zi cu zi, din întâmplările aparent mărunte pe care le ridică la scara cugetării asupra existenţei noastrea ca oameni, ca naţie, ca popor creştin cu valori morale, sau din evenimente de mare anvergură spirituală la care a fost părtaşă.

Viaţa urbei încărcată de istorie şi leagăn al atâtor personalităţi ale culturii române, loc binecuvântat de Dumnezeu, este unul din aceste subiecte ce vizează grija ce ar trebui acordată clădirilor de patrimoniu dar şi „oamenilor de patrimoniu”, turismului botoşănean care are atâtea de oferit, instituţilor de cultură şi monastice, gării uitate de vreme, transportului feroviar halucinant la început de secol XXI. Autoarea trece în revistă aniversări şi festivităţi (Ziua Naţională a Culturii Române la Botoşani, Teatrul „Mihai Eminescu în sărbătoare ş.a.), evocarea unor personalităţi născute pe aceste meleaguri –  Nicolae Iorga, George Enescu, omagierea unor invitaţi de marcă – „oameni ai energiilor luminate”, precum academicienii Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Vasile Tărâţeanu, Dimitrie Vatamaniuc, Tudor Gheorghe ş.a. Realizează un emoţionant portret al unui mare model intelectual (Doctorul făr-de-arginţi) – prof. dr. Leon Dănăilă, originar din Darabani, un alt portret sensibil al poetului tribun de la Chişinău (Întru neuitarea lui Grigore Vieru), al tânărului interpret cernăuţean Alexandru Tărâţeanu (Privighetoarea de la Cenăuţi), al spectatorului cultural botoşănean. O imagine extrem de reuşită, plină de umor, spumoasă, hilară şi dramatică, este cea a călătoriei cu trenul în secolul XXI spre şi dinspre Botoşani (… doar că din gara asta….au dispărut … trenurile. Adică, drumul către Vereştiul pătimirii noastre l-am făcut într-un automotor rudimentar care scutura şi trosnea din încheieturi…”. „După o şedere de aproape două ore pe peronul cu scaune distruse, printre câini jigăriţi şi călători amărâţi, soseşte trenul spre Botoşani care trage iar la o linie depărtată, pierdută în iarba… De aici, spectacolul ar fi meritat filmat pentru o producţie tragi-comică…” Europa ajunge doar până la Vereşti, p 167). Între acestea, un text cu o aromă aparte, încărcat de liricitate: Au venit la mine teii („Nu este aşadar, întâmplătoare adierea acestei miresme cu fericirea ideală a primilor oameni de dinaintea căderii în păcat…”).

Ipoteştiului geniului literaturii române, personalităţii urieşeşti a „celui mai frumos suflet românesc şi a celei mai înalte conştiinţe a neamului”, Mihai Eminescu, Fenomenului Eminescu îi rezervă un loc central în gama de abordări publicistice (Eminescu, omul-mai-mult-ca-perfectul-iubirii;Cugetând la cauza sfârşitului eminescian, Eminescu, omul datoriei ş.a.), cu atât mai mult cu cât autoarea a trudit, ca muzeograf, pentru realizarea acestei case memoriale pe care o doreşte un loc unic precum Stratford-upon-Avon al poetului naţional al literaturii engleze, William Shakespeare, s-a implicat în toate marile evenimente care i s-au dedicat Poetului..

Sunt amintite, cu reverenţa necesară şi cu trimiteri încrucişate la prezent, evenimente istorice uitate (Unirea Principatelor), sau desfăşurate nu la înălţimea necesară (Addenda la Ziua Naţională), evenimente culturale de suflet ale românilor din teritoriile româneşti desţărate (Inaugurare istorică la Cernăuţi, Eminescu nu s-a născut totuşi la Chişinău ş.a.), sărbători şi obiceiuri laice (Săptămâna mărţişorului; Cu Dumnezeu înainte!Bun venit, tinere an 2015!) ori religioase (Postul şi pregătirile pentru Crăciun, Duminica Floriilor, Paşti), sărbători ale marilor voievozi martiri (Constantin Brâncoveanu), istoria tragică de la Fântâna Albă, din gulagul Siberiilor de gheaţă, deportările crunte ale românilor din Bucovina şi Basarabia.

Jurnalista nu iartă nimic: jaful ţării, jaful pădurilor, devalizarea avuţiei aurifere a munţilor (Munţii noştri aur poartă), pierderi ale ştiinţei româneşti (Cântec de leagăn pentru legendarul Gerovital), distrugerea industriei, emigrările în masă şi pauperizarea populaţiei, circul politic din zilele noastre, circul arestărilor după balanţe politice şi nu după balanţa dreptăţii, vinovăţia neasumată a întârzierii sancţionării la timp a delapidatorilor (O întrebare a la Moş Ion Roată), sforarii politici şi manipularea străzii, traseismul, trădările interesului naţional şi pericolele ce pândesc România (Neadormită, stafia Trianonului), legile prost întocmite şi aplicate – cauză a dezordinii generale, migraţia, lipsa de demnitate (Salvarea vine de la grădiniţele Occidentului) avatarurile călătoriei cu trenul CFR (Mai lung îmi pare drumul acum la-ntors acasă…prin C.F.R.) – toate fiind abordate nu cu încrâncenare, ci cu ironie şi întotdeauna cu un luminiş de speranţă, obligatoriu trecute prin grile culturale. Un text presărat cu umor şi şfichiuiri ironice, dar cu măsura înţelepciunii este legat de un adevărat „fenomen” media ce a sufocat publicul român (Udrea noastră cea de toate zilele): „Păi ce roman mai palpitant poate ţine lumea cu sufletul la gură decât acest roman foileton care se şi ecranizează zilnic pe zeci de canale  Tv şi despre care se fac pe viu nesfârşite exegeze, analize literare şi cronici de către zeci de analişti reprofilaţi din mers…”), a amantlâcurilor din politichia românească (Cupidon, săgetătorul vremurilor).

Autoarea sancţionează decăderea societăţii prin macularea grotescă a ideii de creaţie şi creator autentic prin ridicolul unor prevederi legislative care asociază ideea de carte cu aceea de deţinut în penitenciar („este lovitura de graţie dată statutului axiologic şi de prestigiu al cărţii”; „a permite, sau chiar a încuraja acest troc abominabil constituie, cred, treapta cea mai de jos a degradării culturale a societăţii noastre”; –  Mizerabilul troc al cărţii ca monedă penitenciară”).

Câteva subiecte aparent exotice (Femeia cu barbă şi Eurovisionul) gâlgâie de umor şi satiră şugubeaţă, dar şi de îngrijorare pentru lumea în care trăim ale cărei repere morale s-au şubrezit.

În toate aceste editoriale se simte o lumină strecurată difuz, dătătoare de speranţă, autoarea făcând trimiteri către Divinitate şi sacrificiul suprem al Mântuitorului (Veşnica Golgotă; Duminica Floriilor, sărbătoarea triumfului şi izvor al tămăduirii), cât şi la nerecunoştinţă şi trădare („viteza cu care cei ce-l aclamau pe Isus în Duminica Floriilor l-au dat apoi pradă Crucificării” p.84), la necesitatea întoarcerii spre sine şi trăirii sub semnul curăţeniei morale, al păcii şi luminii dincolo de agresiunile de zi cu zi ale societăţii.

Într-un editorial intitulat La aniversară – evident titlu preluat voit de la Eminescu – jurnalista îşi face un sensibil şi original autoportret, în care se descrie cu onestitate şi sinceritate dar şi cu conştiinţa responsabilităţii, insistând pe hărăzire („locurile unde m-a trimis Domnul Destin s-o slujesc pe Doamna Lume”), pe misiune („strădania întru idealul cultural al acestui ţinut”), lumină şi speranţă („lumea valorilor, spiritul înalt nu poate să dispară”).

Aşezate sub bolta sacră a „Duhului Adevărului”, aceste editoriale vorbesc despre un jurnalist talentat, scânteietor, care pune sub lupa propriei observaţii realităţi, trăiri, evenimente ce nu pot fi trecute cu vederea, ce merită a fi sancţionate sau, dimpotrivă, remarcate. Jurnalista le numeşte inspirat „scrisori” – Scrisori din prezentul meu –  şi sunt cu adevărat epistole – asemeni Epistolelor către Corinteni – trimise din sufletul şi din cuget spre lume cu speranţa pâlpâindă a posibilei îndreptări a societăţii româneşti de azi. Felicitări autoarei, Felicitări Editurii!

———————————————

Prof.dr. Catinca AGACHE

Köln-Germania

5 ianuarie 2016

23.01. 84. D5. Delhi

Turuie plictisul miorlăitului călcat pe coadă, tot ignorând consumul devorant. De s-ar abține de la coada octopussy. Îmi spui ce-ți spun pe aceeași îmbătrânire tăiată. Te uitai lung la nala, bărbații dormeau pe țeavă, femeile scădldându-se. Te-ai îneca nevindecat cu.

24. 01. 84. R.36, D5, Delhi

Îmi închipuisem că ziua fusese bună, nu mai era nimic din ce mă temusem, mă liniștisem de moartea aceleiași ambigue vieți. Mai că aș pomeni detaliul nopții. Dincolo de conflictele neînchipuirii, revăd cățelul înghețat ieri-alaltăieri, parcă pe Chhatra. Soarele-l macină mai târziu, după ce termin întâlnirea Bacovia cu studenții de la diplomă.

Pisica ar fi găsit pe cine să muște, doar nu-i rănisem eu stăpâna. Care, abia întoarsă din Puerto-Rico, îmi recomandase să rup scrisorile. Praf pe pian. Soțul, neam, dușmani. Doamnă, n-am niciun plan. Nu pot mișca mâna nici să tai o scrisoare. Mă rupe istorioara ce-mi pare că te împiedică. Se juca bridge, se edita poezie.

N-am trișat la șah nici în metastază. Pisica și are habar. Merci de traducere. Ne despart speciile acum turcite, acum corcite. Uită-te că asiaticilor nu le-ajunge pe-o măsea Europa, iar europenii dumneatale în Asia au pus-o de mămăligă. N-ai recluzat concertul. Mă mir că nu te-ai dus la Octopussy, te delectai sigur, uite-așa.

Aștept și eu o scrisoare. Nu știusem că e noon, 12 nu 2, și bine s-a nimerit. S-ar fi conciliat zodii orfane. Tare mi-aduc aminte de gloria voastră la interne. Ați rămas trei femei să răsfățați un birocrat, iar își preferă, până la divinizare, mama, după tipic. De ce n-om fi spunând nimic despre asta, nu știm tot fiecare? Doar acum am aflat când e noon. Nu va mai fi. A fost o dată.

25. 01. 84. Delhi

„prin târgu-nvăluit de sărăcie”, „spațiu infinit de tristețe armonioasă” , „o, plânsul tălăngii când plouă”. Darya Ganj, Model Town, via Kamla, zonele mausoleului și jamiei. Revelația trișului fără alin.

nu mai număr palmieri nu trec de ei țestos zbor de țânțari îmbălează așteptarea

ia numai palmierii ce-ți trebuie obraz cerul e cald n-o răsări luna a te-mpinge-n prăpastie

bună era numărătoarea depresiunea palmierilor vocile premaritale soarele complice

îngăduiții pași grădina glorificându-i prologul papagalului în ritmul umbrei neduse la cinema

papucii șterși cu hârtie de ziar apoi iarba traversată-n alee între jumătate din palmieri

28. 01. 84. D5. Delhi

limpede vedere până la film prin mori de dinți fărâmând dulcele bețelor

costumierii cerșetorilor șomeri ochii orbi de-o vrajă nemaianotimpurile lui Chandu Mian

Rafai netrădându-și sentimentele când cerșește față de cal căruia îi cere karma dharam

Hera Peri unka kam hai pe 2000 de rupii și-ar pune ochi noi nu s-ar mai muțumi cu

palatele astea de-ar câștiga la loterie ar da banii guvernului în numele lui Mahatma Gandhi

diformitatea-i e tichet de drum Rafai ar construi ceva ca ăst masjid spre Meena Bazaar

hai utni i karib mant în ziua de azi sunt mai mulți hoți decât bani maan maryaada ho gayi

30. 01. 84. R.35. D5. Delhi

Lucia. Voi începe astăzi un text, pe sărite, cu lecturi din ziare și apariția Luciei. Cât am regretat a nu fi întrebat-o de Ion. Deci și copiii, ieri dimneață, la cântece, apoi, după amiază, la vedere, mă urmăreau în uitatul suflet. Doar uitasem și că Lucia fusese asasinată. Ani după Iorga și Gandhi. Ion se născuse înainte de asasinatele acelora.

Nelămurirea mi-e ca o groază și o risipă, de-aia aș scri-o oricum, pe scurt, ca o scrisoare lui Ion. Cu măsura lungului timp ce s-a spulberat între noi. Cred că anii ăștia, în vreun fel, el a făcut ceva, poate un parastas, pentru Lucia, maică-sa. Era frumoasă și tânără. N-o fi fost ea.

Paranteza a rămas deschisă. Cum intrase Bector și am citit, curând, Spune-o-ncet n-o spune tare. Autorul o cunoscuse pe Lucia. Eu i-am văzut doar portretul îndoliat. Parastas pentru Lucian convenisem încă mai din timp, când îi filmasem mâinile alea de pianist.

Rajesh nu va auzi decât numele de Lucian. Cazurile, îndeosebi genitiv-dativul, întrebări de sintaxă, teste-India (în materie de predat, reamintesc, punând și de la mine, că un lab ultra-modern nu face cât un teacher așa și așa) – de-astea-mi ardea, decât de nenorocirea atâtor pagini ținute la icoană.

Nu, Lucia era o plăsmuire neangajată. Stătea-n picioare și o fi fost jucând în vreun film – nici Shabana Azmi, nici Julie Christie, nici hindus, nici semit. N-aș putea preciza în termeni pozitivi, ci tocmai vreau s-o exprim altfel decât aș fi încercat înainte de a o visa, înainte de a mă obliga, practic, s-o visez.

Doar îi proiectasem o scrisoare despre o – adjectivul îmi scapă, hai, călătorită imposibilitate. Să-mi fie secretară la Paris, nu la Roma. Își trimisese fetele ieri dimineață mai mult să-mi strice bruma de cerc rodarian, pe care îl reîncropisem din cenușa ranchiunoasă a unei neînțelegeri. Tema revoltei copiilor față de adulți, cum un adult nu prea se poate revolta dinaintea puștimii.

Ailaltă tăbărâse cu fiii, plini de zăbale, să transforme, mongolic, totul în cai. De i-ar fi folosit mama lor. Îmi puteam permite fie s-o vizitez – a, ți-au venit fetele – fie de ce nu? – s-o aștept. Mai e timp. Mai era. Că visul ăla m-a pus pe alt foc. Și nu dintr-odată.

Pierdusem – după înjumătățitu-ne rodarianism… nu… încă nu pierdusem… iar de la revedere ajunsesem… de-do… egalitate. Uitasem că India a inventat șahul, iar Sudeep, că asta s-ar fi întâmplat pentru a-i face pe indieni nefericiți, el fiind indienii.

Neavând, prin tradiție, ca temă de conversație, ceea ce se cheamă prietena mea, ori girl friend, tot n-aș avea cum i-o povesti, domnule, pe Lucia. Cum jucam și întrerupeam jocul, mai și discutam în ultimul timp. Eu unul n-am stofă de atacant, el, da, zic.

Nu se luminase de ziuă în Jaipur. Eram, să zicem, cu Lucian. Am luat-o pe străzi și am ajuns la pușcărie. Scria mare: prison. Eu m-am speriat. El, că de ce? Ce dacă? Parcă după aia… dacă nu cu o zi înainte… ceea ce înseamnă că încă și mai târziu… cum ziua aia fusese rândul meu să înving… și doar nu-nvinsesem… pentru subiectul cenzurii… tot ieri… tot…

Că mă interesa Ardha Satya, filmul, nu, citez din el, „brutalitățile reale” ale poliției. Uite, cenzura și închisoarea din Jaipur le-am discutat în aceeași întrerupere, mi se pare sigur. Nici nu trebuie s-o aștept pe ea neapărat. În film se îmbolnăvea de cancer.

Întâlniri strămutate. Prin campus, sistemul e că băieții stau tolăniți pe spate, iar fetele așezate pe iarbă ca-ntr-un tron. Dacă sunt mai intimi, atunci se află prin apropiere și vreun copac. Probabil, să nu fie văzuți din toate părțile. Ori să ofere iluzia că ei înșiși se ascund unii de alții. Au o îmbrăcăminte de lemn auster, pedepsitor la câte-o vorbă lunecată.

Lucia evolua în sine. Mi-e și necaz că se eclipsa numai prin irealitatea aia alungându-te de la treburile somnului și necugetării. Ce să mai zic de revisata vecinului. Acum costă trei rupii. O citisei când costa una singură, și tocami pe vremea aceea mi se vădise povestea Luciei.

De-o pățesc din veme-n vreme iarăși, mulțumită unor discontinuități care, evident, te infatuează ca de altă, vai, altă viețuire… nicicând aceeași Lucie… să nu-ți mai vină să te duci la operă. Schimbarea revistelor pe ziare, care și ele se scumpiseră.

N-am mai zis nimic de absența tenorului. Ca să n-o mai spun nici cum poliloghia asta a unui viol, cam așa, sub-masculi violează super-curve de aiurea… nu mi-e clar… nicio paranteză… nu saree… femei-orhidee… nici visate… da’ tenorul, unde se strămutase?

Tema diferă, uite-o. Tot ieri era și asta. Cam înainte de vizita a doua a copiilor. Expirase programul muzical. Lucia ieșise, deci, în balcon și defilase în T. Se așezase, sărise. Iar se așezase. Desfășurase o eșarfă roșie. Se privea în sân. Apoi privise lung eșarfa. Mai paradase de câteva ori. Își luase fața în palme. Se uitase și-ncoace. Se lăsa soarelui. Până a venit fata ei și au dispărut eșarfa, sânul, soarele.

Chipurile, se odihnise ieri, o știu prin mesager. Altă cale s-o întâlnești n-ai. Te vede, te aude și din vis umbra acelei Lucii fără eșarfă, fără fată, fără Ion. Azi a dat o oră – de vânzare, are obiceiul -, dacă ar fi tot ea. Să se grăbească și se grăbește de obicei atât de tare să plece încât nici nu mai vine.

Sigur că e și periculos, cât că greșește. Îți râde-n nas și-ți întoarce spatele în același timp. Depășește balconul și, când s-o ia pe terasă, iar îți râde. Desigur nu toate femeile cred în zodii. Parcă n-ai avea surori, Ioane, și-ți ai referință doar Mama, Lucia asta asasinată.

Iar întrerupem șahul. Taică-tău are fason de astrolog. Nu ți-o mărturisesc, mă gândesc abia acum, că-n cazuri, o lungisem cu o teorie la minut, anti-frecvența fondului străin. Mă-ntorsesem la feminin și imperfect. Azi, iar mistica asta a vieții noastre de stele. De stai în dezacord cum nu poate fi dovedită. Cât că e mai veche decât moda dovedirii.

Foștii dușmani reîncarnați rude apropiate – tot din ziarul de ieri. Pe-aici s-ar desluși sfârșitul săptămânii de ieri. Mereu de ieri, ah, Lucia, trecusei de miezul nopții luminoase. Nu-ți face iluzii de amor. Uită-te la mine ce te-am mai visat în hazardul cosmic de-o conversație la șah.

Refuz explicații. Nu mă-ncred în vizita plătită. Am mai și cheltuit bani. Îi fumezi. Mi s-a întâmplat când era cald și acum încă ar fi frig să fi convenit. Zisesem, peste o oră. Am început un text de nu se mai sfârșea. Noroc de-un dușman.

A, p-ormă că oricând, adică niciodată, că nici în vis nu puteam merge prea departe. Nu rețin atâtea coduri. Numai represiuni de sine ne sunt hărăzite. Ce minciună rotundul dramelor de mainte. Așa și cu uvertura de acum, încă mai nelămurită. Am catadaxit să n-o premăsor și iar n-am ghicit.

O, cum mi-am biciuit, o vară, cerșetorii imaginari. Iar ieri ne-am pomenit cu ei și ziariștii de duminică judecându-mă ca pe hoții de cai. Noaptea, visându-te, închipuindu-mi că te visez, Lucia, în picioare, nu în balcon. Ori eram și eu tot acolo. Nici pe terasă. Morala e spațială, frumoaso.

Distanța și întreruperile alea ne muncesc pe neanunțate. Atât că nu mai putem, demult, de sentimente. Hotărât, ori sentimentele colcăie cu praful cât îl pompam cu fostele existențe, veacuri. De-am schimbat gândul, Lucia, când mături tu, diminețile, și numai noi parcă ne-am întâlni.

Ce-mi stăteai cu spatele mai adineauri. Nu înțeleg, ai un soi de recunoaștere. Cam respectuoasă. Nu știu eu de unde vii. La intersecția cu Mallroad, cred că îți consideri datoria împlinită. Cu toate că acum două ore năzărisei în alee, spre gulmohar.

În chip de greșeală, ori minciună, ca-n visul nostru, tu, așa cu spatele, ești mai religioasă. Nu te joci cu dharma. Dar am impresia că ai greșit-o, luând și dharma mea în serios, ceea ce eu, să-ți spun drept, n-am chef.

Să zicem că te-aș scrie. Ce-ar zice lumea, și chiar ce-ai zice chiar tu, care-ai fi a doua. Măcar ți-aș da și ție țigări, nu numai primei. De n-am scris-o eu. A scris-o Ion. Să-ți dea el, atunci, țigări că și eu îi dau alei lui și-am și visat-o pe maică-sa, când el nici nu se născuse.

Nici ea nu fusese asasinată (glumesc – mi se pare că eu îmi fac astfel datoria). Parcă tu te-ai simți datoare să nu te-nfățișezi decât în cine știe ce vis și chip, de-o-ncercare. Tocmai asta vream să probez și eu. Cum stăm cu încercatul ăsta de ieri până azi, măcar, dacă nu ne dă mâna să fim epici.

Mi-oi fi exteriorizând, îmblânzită, schizofrenia. Ne-om fi împăcând oricum și nici nu ne zdrobim de ceasurile morții. Prânzului. Prinderii. Nici eu doar nu te-am prins, mizerabil asasin. Ți-a fost scris. Nu-i mai scriu lui Ion.

Genoveva. Dacă regizez cumva o proză de Handke, nu alta, chiar pe plăcerea ta, aș vrea să dansăm împreună, să joci ca azi-dimineață. N-am luat seamă cu cine erai. Ți-am auzit însă, din bună vreme, tocurile pe ciment. Nu așa de năpraznic – mi-a fost și jenă – ca acum trei zile.

Vinerea trecută, dacă nu mă înșel. Când erai singură. Te-aș ruga să accepți chiar să joci desculță. Merci de fața aia de-un perfect artificiu traductibil într-o întârziată adolescență de inocent surâs. Cam greoaie complimentare.

Pentru că mi se întâmplă să distribui, în ultima vreme, în piese nescrise, persoane pe care nu le-am văzut. Ne-am scris, ne-am schimbat un fel de încurajări. Dar n-am avut cum ne întâlni. Nici n-o să ne permitem asta.

Acum, că te-am salutat de câteva ori, hai să ne tratăm, într-adevăr, fără povara cunoștinței. Și-ți propun rolul ăsta, încă nearticulat, cu precizarea, rugămintea, cum vrei, să nu mai faci, dracului, uz de pantofii ăia asurzitori. De-aia oi fi și abuzând de surâsul ăla de Genovevă, că dregi hărmălaia dusă la un bun, nebun sfârșit.

Puteai să te oprești și vineri și luni. Dacă ai trecut, măcar de ce n-ai troșit ca înainte? Treaba ta, la ora asta, îți joc eu rolul. Încă nu m-am descălțat, îți pășesc partea silențioasă, de după surâs. Lucia s-a înființat în balcon Azi are sari verde. Nu iese din casă. Da’ îmbracă zilnic alt sari, pentru fata ei. Asta s-a retras, până să ajungi, în camera germană.

Abia când vei ajunge te vei preface preocupată. Acolo, cu Martin Luther și harta voastră. Fata secretarului arată, în fine, dezvirginată, via ghetto. Te-ai învățat să stai cu spatele la zid. E ca la voi. Când ne-am privit, dincolo de zid, nu zâmbeai.

Trecusem probele de repertoriu. Eu propusesem metoda surâsului. Chiar râs, ca activând mai mulți mușchi. Nu știu dacă am zis plânsul, ori încruntarea. Tu mi-o repasasei la momentul oportun, pe culuoarul pașilor nebocăniți. Asta ar apărea altă metodă. Da’ eu port tălpi de elefant.

Nu-ți pot răspunde. Iar rolul ce-ți gândesc e, pe potriva ignoranței, cu căprioară. Să n-o sperii. Iar eram cu persoana aia de legătură. Înțeleg că nu de-aia ai și bocănit. Ai și surâs. Astea aveau de a face cu mine personal, dacă-mi pot visa atâta. Înseamnă că ai purces la vreun gest acolo, cu spatele la zid.

Stai, să mă uit. Sunt amândouă. Cred că și-au luat prânzul. Se soresc. Lucia e mai puțin săltăreață ca ieri. Tot desculță, însă, ca tine, în rolul Genovevei, cu spatele la zid. N-ai nimic de spus, ori spui ce catadicsești.

Până la urmă – că e posibil -, părerea mea e că nu eposibil să spun nimic. E o părere. Ține-te desculță. Chiar bărbatu-tău se purta în sandale locale, vădindu-și degetele picioarelor, roșietice, încât s-a și însurat cu o capră neagră. De-ai ajuns să calci așa-nțepat și cât p-aci să accepți un rol de la mine.

La asta te gândești cu spatele la zidul marxist. Ce-ți zici? N-a venit nimeni. Ai bătut pașii pentru urmașii fostului tău bărbat. Ăla umbra cerb ovrei, cum vă nimeriseți. Chemase regizorul de peste zid. Și ăla, numai catifea aproape toată încărunțită.

Totuși, când tu ai ajuns la picnic, ți-au adus pantofii din vacanța germană. De-ai coborât și prin Goa, comparând vremea și constatând că e ca aici. O fi. Descălțarea… Măcar eu fac râie cât tot zidul ăla. De-aia m-am gândit să-ți ofer un rol.

Mă mai gândesc, nu ce rol – te privește -, cum să te fac să nu-l poți refuza. Să-l exiști de comun acord. Să-i capitulezi – surâsul rămâne. Uită-l pe bărbatul tău cu toată stânga lui și-a ta, cu Hemuddth Smith faimos în Rodope, nu și în Pădurea Neagră, cum suna o tiradă a lui la lansarea revoluționarului din Brăila.

Mâine, bagă de seamă la pantofi, ne mutăm pe Criș. Știi să înoți. Nu-ți stă bine. De-aia nu mai poți – ai fi, însă, în stare să înoți cu pantofii. Se poate? Șalvarii te prind păpușă. Grație surâsului. Da’ oricum, ai potrivit-o. Ai schimba acești șalvari, Genoveva. E mult Beethoven bașca de Imperial.

Doar nu-ți asculți numai pantofii și, în spate, rinichii zidului. Personal, îți schițez participarea la micul program în onoarea Genovevei, a ta, fără să mă fi schimbat. Scuză-mă, anume, văd acum, nu ți-am răspuns asemenea la zâmbet, ți-era zâmbetul de pe tot parcursul pașilor bocăniți, dinaintea camerelor slave.

La urma urmei, o țineai așa. Eu stăteam pe loc. Tot așa m-am ținut și mă țin și acum, când te destăinui neantului. Observi că nu-mi sfârâie călcâiele. Încerc să te înțeleg și-mi fac probleme cavalerești de recunoștință.

Pe amândouă culoarele și-n toată raza scenei mele ești cea mai cea mai, prefer surâsul, exclud culoarele, improvizăm zidul. Îți fac capul mare cu detalii care te pot și interesa. Dar nu e cazul. Două-trei glume nesărate, pe tema cine e cel mai cel mai.

Îți răspund la celelalte servicii de care ești curioasă. Pronunțăm și patul. Te dai germancă de câte ori și cum vrei. Te bucuri că n-ai copii și nu citești biblia. Te declari literată. Vânezi un apartament. Plătești taxiul. O iei pe la yogin și cățelul mort.

Ți-aduci aminte prima și a doua călătorie pe aici. Vezi ce a zis și n-a zis Gunter Grass despre poeți. Citești Indian Express. Faci conversație mamei de la voi. Faci față de zece ori mai plătită. Ironizezi reformat.

Te abții de la feminism și carieră politică. Plănuiești încă un sud, masiv, pregătitor de mărunțișuri-posibilități-plictisuri, pe urmă te descalți frumos și joci rolul Genovevei, al tău, în onoarea-ți.

Numai cerșetorii iubesc dictatorii. Rimă? Atunci, nu, cerșetorii nu-i iubesc pe dictatori. Ori, dictatorii rar iubesc (nici) pe cerșetori. Definit, indefinit. Ar fi timpul să mă întâlnesc cu maimuțele. Trec printre ele în mare grabă. De-aia le-o fi și cuprinzând mirarea. Adică, la ce-oi mai fi trecând, cu atâta dor – ducă-se. Chiar aud: Hanuman.

Le bat. Altceva n-am să-le dau. Trec repede, să nu mă ia de dictator, ori eu sle văd cerșetoare. Puterea e a lor. Cum se mai miră. Singure comandante cu haz. Nici câinii n-au nas să le latre. În ce le privește, adevărații dictatori au apus, nu mai au loc de mainuțe.

Sosește vânzătorul de semiprețioase. Coboară de pe scuter și-l trădează valiza diplomatică, altfel îl bănuiam a fi tipograful romanului cu dictatori. I se aude motorul de plecare. Se întoarse – cum să ajungă la casa străinilor? Cum te uiți, în wood land, la maimuțe, în stânga, ai casa lor. Am dat chix, țipă papagalii la motorul ăluia.

Mă duc, da’ n-ajung. Această întrebuințare de sine nu mă înverzește. Palmierii. Umbră peste iarbă. Nu-s mere-n jungla sprâncenelor de palmieri, nu e femeie, nu e șarpe. Târziu, după cântare și predică, mă-ntrerupsese Lucia cu un verset din Gita.

În pantă, adjunctul controlorului de examene, urcă fiul lui Lucian pe bicicletă, salutându-ne. Tinere flori mă luaseră cu unchiule, la venire. Când pe un zid, pe alt zid, pe toate zidurile, zazz, roșu, sari verde alternat.

Cât îmi dictează dukha și cerșesc spectacol de uitare. Mie-n aer tema. Rost sinucigaș. Avort cu datura. Beție. Toi crickettist. Ce putea face și Christ? Da’ maimuțele verzi? Dar cerșetorii adevărați din dictatori adevărați? Întreb ca prostu’. Mâine e marți. Atât ne trebuie să fim prinși cu Hristos la zazz. Ne-ar rima maimuțele acuplându-se ambigen.

31. 01. 84. D5. Delhi

Moașa se-ntoarce de la altă naștere, ocolindu-ne. Tăiem prima oară unghiile copilului și le aruncăm într-un mușuroi de furnici. Aș duce scrisoarea-plic din etapa organizării mesei, dar n-au plecat bine vizitatoarele și mai aștept pe cineva. Gnothi seauton, ba atmanam vidhi, sanscrit Socrat.

1. 02. 84. D5. Delhi

Bine ți-a făcut Lucia. S-a frământat oriental, întinsă sub soare, sărind să facă loc îngrijitorului. Forza, conducătorule. A privit, desigur, musulmanul bengalez, de-o căutase și pentru fie-sa. Lucrează numai pentru mirese și râde.

Dă-i întâlnire Luciei prin toate fotografiile în timp ce e asasinată. Treaba nevestei colonelului. Nu i-ai zis nimic fotografului. Ne-am văzut ăi din vorbă. Uzul pumnilor te calmează. N-ai sentiment, n-ai voie. Până și Lucia s-a lăsat nărăvirii, greșelii tipografice. Nimeni din numele colonelului în alpinismul himalaian. De-i zici brigadier pe chestia asta.

2. 02. 84. D5. Delhi

Ai schimbat poza. Numai în spirit. Răzbunarea uciderii femeilor. Numai elevii. Îngere. Simetric exclusivism. Vom reveni. Din o sută, o cută. Nu, decimare. Ba argint. Locul era pământul, de ce? Străina vorbă de străina îngropăciune. Astfel te apropiasei de focul electric.

Femeile, cu picioarele prea desfăcute. Facere de-a-ndoasele. La ce-ai consuma cenușa celuilalt sex? Ordin etnic. Ba-ncă. Arde-l pe tătar. Doctorii prescriu doctorii. Schimbă de două ori accentul. Nu mai ai loc pe listă de litere.

Suprapune-ți vânzoleala sfielii. Aici te-ai dat de gol. Habar n-ai de doctorii. Nici doctorii n-au habar că n-o duci cu Lucian. Bătrâna ți s-a-ntors la mărunțiș. Se bucură deodată și de islamizarea-ți sărată sarrată nu s-arată. Ai parol.

Tot mai cântă ce-a cântat, cât nici nu te-arăți. Se-mpuținară ochii, se-mpuțiră, dușul te ciujdise, cât nu-ți dădeai seama și bunul simț al crăcirii de-o parte și de alta a unei surse de foc încă puteai să ți-l permiți. Te spurcasei brusc la sărut și tăvăleală only.

Păi ia-ți un pic seama tăieirii înăuntru. Nu te-aduna în depărtări închipuite puindu-ți facerea inversionistă, intensitățile depresive, părelnic recuperatoare, adâncind gropile capului în și mai vechi singurătăți. Pleznite arbitrar în stilul frigidității tale.

Ți-ai lăsat și chiloții-n dulap la tropic. De ziua de naștere a fie-sii, a, sunt buni de mine, și și i-a tras mă-sa. Aia cu mâna arsă, jupuită, cu buricul bulbucat, singura parte grasă a corpului ei. Iar dedesubtul ăla roz încă-i era căptușit cu albeți din ochii furați ai asasinatei. Record de furat. Judecată pentru întâietate.

Trecută purtare. Pedepsite-ar Pâna, ciot în ciot. Ăla-l trăgea pe băiat în pământul celălalt. Luase acoperișul și-l vâra pe sus, că doar nu era ziua lui de naștere. Cam de-aici se născuse un sentiment. Te-ntinsesei cu spatele la măturător, ridicasei o mână, scăpasei cleștele, să-l măture cel de jos.

Chiar nu se mai ridica. De-ar fi pornit căpătâiul, de-ar fi fost muson, și cine să-l certe, ori demoni, ori cenușă de mistuit. E vremea. Nu. Soarele se spăsi. Îți mai aduci aminte de a bătrână. E vreme de când cu recunoștința că te-a născut.

Cât ai da-o iar pe panch mahabhuti, clara-ți preferință pentru prithvi, îngânând și caldul la uitări în prana. Spațiu și licoare, nu te mai certa aici în numele preamarelui și nemainevoitorului. Crede-mă, de-ți muri și-al șaptelea soț.

Bine, ești vie, ho, lasă confuzia plătită prost cu învierea de apoi. Că nu ți-e pe gust a îngeră. Iar cazna aproapelui ți se datorează de a-l fi inspirat cel puțin a doua oară negativ. De-oi fi fost odinioară mai venerabilă decât codrii, iar zilele trecute întinerisei cu sâc pădurii negre.

28. 02. 84. D5. Delhi

Ai lăsat, domnișoară, lumina aprinsă toată noaptea-n baie. S-a ținut porumbelul cu ciocul lipit de geam până, târziu, a picat în puț. Perechea i s-a pleoștit pe balconul fals prânzul următor. Ți-a bătut vântul sariul pe pulpă. Te-ai retras. Se bălăngăne ușa.

Naționala se ecuează invazie. Vorbitor de vorbitor, nu taci și vei fi lichidat. Asta nu-ți place dumitale. Vinde din târnă și la revedere. Vezi de lubrifiant. Aliniază-te cât mai ai timp. Ți-a trimis copilul în inspecție. Probabil nu vei îndrăzni să nu-l mângâi.

Tocmai te ocupi de consoane staliniste. Schimbi amintirea. Parterul se aprinde de Shivratri. Ce să mai aștepți corespondența, de la ce guvern? Infarct repetitiv. Pe drum îți explica viața până la ora trei din noapte, de s-au tras, în lunile din urmă, concluziile corespunzătoare.

Și s-o fi-ntorcând în nord cocoana, abia ușurâdu-și bătrânul, și trebuie condusă acasă. Lecție ei inutilă, eu anticipație compradorului de odinioară, cocktail zidit în mizerie. Femeia se dedă vizibilului mai cu democrație, singuratică. Dincoace, pereche. Charpaiul strâmt. Suspiciune săgetătoare.

Împușcături din templu. Idoli tremurând în arc de murtikar. Pacea omorurilor. Onoarea națională insultată. Fervoarea religioasă în râurile sfinte. Fuga la Shankaracharya, ba-n Kailash, la Manosravar. Nu s-au ucis pe zestre. Mireasa era, în ascuns, nebună. I-au găsit loc în balamuc, unde a fost violată. A născut un copil mort și s-a făcut bine, dar n-are unde se duce.

Nu mai asculta gabrioleta, parlamentul. Nu te uita la vrăjitor doar pentru că a fost bandit și nu te uita nici la cel bandit pentru că va fi vrăjitor. Altfel, ea e o femeie. A fost o frumusețe. Nu te mai zgâi la frumusețe și lasă femeia în plata soțului, prin poștă.

Ia-o bleaura prin geometria iluziei, că tot te pierde drogat cu ceapă. Vânzătorul de ceapă ține cu ceapa. Ceapa e de apă. Criză de apă. Vânzătorul de ceapă face scandal inimii înlăcrimate. Își vâră agenții în stomac și se declară academician.

Ai apa pe foc. Noapte peste juma de oră. Obosite femei de-acum un veac, reginele, șahul. Du-te și citește până dă-n fiert. Care te-a lovit cu portocala putredă, cumpără-l pe el, n-ai cum să i-o arunci înapoi. Admiră-l, să-ți poți vedea de treabă, în balenă.

1. 04. 04. D5. Delhi

Depresia va fi având o cauză involutiv gramaticală. O intensificare a împușcării pe la spate. Bananierii pleoștiți casteist. Matrapazlâc armat. Respectă-ți suferința de dinainte de naștere, că n-ai murit. Descalță-te cât mai ai ce.

3. 04. 84. D5. Delhi

Uite-o cum se-ncinge, fără a fi nevoie, privindu-și pântecul, netezindu-l. Nu te vede peste alee prin fereastră. Stă-n picioare cu brațele goale-n șolduri. Se reașează. S-a ascuns după creangă. Privește-i degetele. Așteaptă vremea de sosire, copile.

4. 04. 84. D5, Delhi

Te întinsesei pe covor zâmbind eliberată de o primă vedere, iar bărbatul tău, cu oferta din pahare, spărsese altă prohibiție. Și copiii-și regăsiseră sfiala. Sunt ani și-atâtea mile dinspre copilăreasca toacă. Bate Raghu. Ceilalți compun o poveste în uitarea cântecelor franțuzești.

5. 04. 84. D5. Delhi

Și murind îi spui de iubire, cum iubind-o i-ai spus de moarte. Orbul nu se vede. Se știe. Nu mai ține conferința. Repari încurcătura, iar el descrie ce s-a întâmplat copilei, care se nedumirește că de unde știe de ea, că poate vede – o impresiona înfățișarea iluminată. Și vocea.

Apare și soră-sa, bine-i zici să-și mai cânte bhajanele. Femeia guru ar fi venit și la examentele ăsteilalte, dar uite ce e, să nu le uite, să le cânte iar în societate. C-ar scrie-n scriptele sanscrite de permisiunea sărutului pe frunte.

Noaptea, oarba o însoțește pe Elena în călătorie pe Chhatra și vă întâlniți. A venit în locul tău. Mareșal mai bătrân ca-n salvele plutonului. Măturătorul, permanent în casa caprelor ălora. Bătrâna, după orb, la șah. Înțepata aia își mută jyotirmaya, adică aura, în vis.

Se termină pâinea. Lângă Termini, maestra spaniolă și al ei. Că sufletul ți-ar fi afin slăbănoagei cu tată și frați fasciști. Sadhu-ul bucurând că mama, începutul vieții, e mai mare decât dumnezeu. Uitasei că ești măritată, învinuind-o pe Elena că face Chattra.

Nu prea are trotuar. Îi sufli curtezanii. Ăla cu labradorii ar face cavalerism să-i ofere unul, pentru a o ghida în locul Elenei. Amândouă sunt independente, una vede, una e văzută. Cât să vă sinucideți odată împreună, carte lângă carte, fără mai rotund bindi, inele, brățări, lanțuri, văl.

Revoltată că femeia e redusă la un orificiu sau două. Pe amintire, mama dharti, tatăl akash – mama agni, tatăl varsha – mama negrul, tatăl albul – mama sângele, tatăl oasele. Preferința bhakti din versurile lui Basavanna. Piatra din drum e dumnezeu.

I-ai cerut scuze auxiliare, ciuci după conferința brâncilor, și fata se combinase între a oarbei și a Elenei. Dansați, fetelor și pe terasă. La ce țipi trântind ușa pe-afară? Fă-o cu grație, în țigăneasca păsărilor, păsăreasca țigăncilor.

Iese cu scandal aerograma, dacă ajunge. El spune adevăruri, voi băteți-l cu minciunile. Vrei să cânte ciocârlia numai duminica. Pedeapsă luni, miercuri zdupul. Ahimsa lui Hristos. Moksha. Pește mâncat după înviere. Șir deșiri, Șișir, grec-latin, semit-protestant.

Nici balta, nici seceta. Întors pe partea intrării în cuptor. Nu te-ai sinucis înainte de trageri. Frumusețe la deal, la vale. Ai grijă, mâine nu mai e azi, cum te-ai și fofilat de ieri, las-o și pe-a geloziei, un teatru demolat, dă-ți planurile pe aramă.

„Ale poporului” ve-ţi răspunde. „Ale poporului” v-a răspunde şi preşedintele confederaţiei sindicale O. Budza la această banală întrebare. Corect, doar că vârful acestei confederaţii nu este a poporului.

În şedinţa sa din 18 decembrie membrii Consiliului General al Confederaţiei Naţionale a Sindicatelor din Moldova (CNSN) a chemat „…guvernarea ţării să găsească soluţii pentru ieşirea din grava criză  politică, economică şi socială, care persistă în ultimul timp în Republica Moldova”, făcând “un apel către toate forţele politice, organele de control de stat şi ale justiţiei să-şi asume responsabilitatea şi să acţioneze urgent pentru mobilizarea eforturilor comune în vederea învestirii unui Guvern, capabil să asigure dezvoltarea proeuropeană a ţării, să apere interesele naţionale în vederea asigurării unui nivel de trai decent cetăţenilor Moldovei”, cerând „…depolitizarea structurilor statale, implementarea reformelor în sfera social-economică şi reluarea relaţiilor constructive cu partenerii de dezvoltare, dar și tragerea la răspundere a tuturor persoanelor implicate direct sau indirect în fraudele comise în sistemul bancar, în acte de corupţie şi alte fărădelegi, indiferent de funcţia pe care o deţin”.

Este, într-adevăr, o declaraţie pentru binele poporului, este un insemn de îngrijorare de “situaţia materială extrem de grea a majorităţii populaţiei”. În context cu această chemare, în strictă conformitate cu declaraţia Consiliului General al CNSM preşedintele N. Timofti îl desemnează pe data de 21.12.2015 (după trei zile de la această declaraţie!) în calitate de prim ministru pe dl I. Sturza, care nu este din sistemul actual de guvernare. Este cunoscut deja că problemele, cu care s-au confruntat toate guvernele în ultimii şase ani, au fost generate de însuşi sistemul defect de formare a guvernului, bazat pe un algoritm de reprezentare a partidelor de coaliţie în guvern, guvernul devenind nu o echipă ci o adunătură de reprezentanţi ai partidelor! Proiectul de guvern Sturza pune în prim planul programului său de guvernare depolitizarea structurilor statale, reluarea de urgenţă a relaţiilor constructive cu partenerii de dezvoltare, tragerea la răspundere a tuturor persoanelor implicate direct sau indirect în fraudele comise în sistemul bancar, în acte de corupţie şi alte fărădelegi, indiferent de funcţia pe care o deţin, care se conţin şi în Declaraţie. Este un caz fericit pentru noi, care ne aflăm acum într-o mocirlă fără precedent, să ieşim din această mocirlă, să revenim pe făgaşul normalităţii. Am putea repeta experienţa Ţării Mame, creând un guvern similar celui al lui Cioloş. Este strict necesară în acest moment de răstrişte susţinerea guvernului Sturza (indiferent de obiecţiile, pe care le-ar putea avea către el) din partea dlui M. Ghimpu, Iu. Leancă, susţinerea PLDM fiind asigurată. Nesusţinerea guvernului Sturza în acest moment de răstrişte va avea urmări dezastruoase pentru partide.

Cu ce drept şi-a permis Oleg Budza, această „slugă a noastră”, a plătitorilor cotizaţiilor de membri ai sindicatelor de ramuri, neglijând declaraţia Consiliului General al CNSM, să ia decizia în numele nostru (în numele a 400000 de membri ai sindicatelor, adică şi al meu, şi al tuturor Dumneavoastră dragi citititori!) de a nu participa la discuţiile cu candidatul la funcţia de prim ministru I. Sturza (fiţi atenţi, nu Sturdza!) privind programul de guvernare. Motivul fiind (un motiv chiar banal!) că în timpul scurtei perioade de 8 luni de prim ministru (în a. 1999!) premierul de atunci a neglijat sindicatele. „Acest fapt (înaintarea de către preşedintele Republicii dl N. Timofti a candidaturii lui I. Sturza la funcţia de prim ministru) a provocat îngrijorarea (a mirării, însă „întâmplător” această „îngrijorare” coincide întocmai cu „îngrijorarea” lui Plahotniuc, Lupu, Şor!) preşedinţilor sindicatelor de ramură (din câte ştim preşedintele Sindicatului Educaţiei şi Ştiinţei dl Dm. Ivanov nu a participat la această şedinţă „ordinară” convocată la comanda ştim noi cui). Întreg imperiul mediatic al lui Plahotniuc (cele vreo 8 televiziuni, posturi de radio, o armată de blogeri bine plătiţi) au declarat război preşedintelui N. Timofti şi candidatului la funcţia de prim ministru I. Sturza, folosind toate mijloacele posibile (cumpărarea celor 14 deputaţi comunişti, intimidarea partenerilor de coaliţie, promovarea falsului). Într-o broşură scoasă în a. 2007 la împlinirea a 10 ani de la fondarea PDM preşedintele de atunci D. Diacov scria (negru pe alb) cât de bun a fost premierul I. Sturza (atunci membru al PDM, care a părăsit rândurile lui în a. 2001, după pierderea catastrofală a alegerilor de către toate partidele pro-democraţie din cauza neunirii, punândule pe tavă comuniştilor 21 de mandate!) în perioada scurtei guvernări a lui. Acum întreg arsenalul lui Plahotniuc (împreună cu acelaşi Diacov şi Lupu, la care s-a alăturat şi O. Budza) declară tocmai contrariul. Au ajuns la situaţia să iradieze numele lui I. Sturza din toate documentele PDM, ştergând cu acest burete înseşi istoria PDM, care a ajuns unul din multiplele S.R.L.-uri ale lui Plahotniuc.

Ca pe timpurile nu demult apuse. Conform unor Directive de bază ale KGB pentru ţările din lagărul sovietic Moscova, 2.6.1947 (Strict secret) K-AA/CC 113. Indicaţie NK/003/47, descoperite relativ recent “…sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii (de partid – n.n.). Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme, spre exemplu cu organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice. Rolul sindicatelor, ca şi al tuturor celorlalte organizaţii civice, obşteşti, de tineret etc. trebuie să fie acela de simpli vasali aflaţi sub controlul total al partidului unic, mai bine zis al Centrului de la Kremlin. Ele trebuie să îndeplinească orbeşte ordinele, să promoveze politica partidului unic, să capaciteze energiile populaţiei spre diverse alte sectoare, pentru a restrânge riscul apariţiei unor nemulţumiri sau răzvrătiri…” În sistemele totalitare, ele se aflau şi se află încă şi astăzi, în numeroase zone ale globului, numai în slujba partidului unic, acţionând, subtil sau chiar făţiş, împotriva intereselor legitime ale cetăţenilor.

„Sindicatele sunt şcoala comunismului” declarau de la tribune liderii sindicali, avântându-se cu pieptul dezgolit la comanda partidului. În acelaşi mod procedează actualul preşedinte al CNSM O. Budza. Prezintându-se pompos drept reprezentant al celor peste 400000 de membri ai sindicatelor din Moldova, uitând că peste 92% din aceeaşi membri ai sindicatelor sunt împotriva desemnării lui Plahotniuc în funcţia de prim ministru, acest funcţionar a compromis serios înseşi statutul sindicatelor. Chiar mie ruşine de pasul colegului de institut, domnia sa absolvind Politehnica cu un an înaintea mea. Întotdeauna am tins să cred că inginerii, de regulă, sunt cu capul pe umeri, sunt realişti şi nu sunt ghidaţi de emoţii, ştiu că nu tot ce zboară se mănâncă. Se vede că prea lunga perioadă de aflare în funcţii sindicaliste (în total peste 33 de ani, inclusiv peste 25 de ani în funcţii de vârf în sindicatele republicane!) l-a stricat, ia deformat percepţia de rol al sindicaliştilor, în special, într-o societate aflată în tranziţie. Cunoaştem cazuri din alte părţi ale lumii şi din alte timpuri când sindicatele încăpeau pe mâinile aşa numitei mafii organizate (de ex., în SUA, Italia).

Mă bucură, deci, poziţia în acest caz a preşedintelui Sindicatului Educaţiei şi Ştiinţei dl Dumintru Ivanov. Mă bucură, de asemenea, şi poziţia fără dubii a preşedintelui Sindicatului Universităţii Tehnice a Moldovei dr.conf.univ. Ion Pocaznoi, care a declarat deschis desolidarizarea de declaraţia comitetului confederal al CNSM. Acest sindicat, care este cel mai mare numărând peste 120000 de membri, trebuie să se gândească asupra aflării mai departe într-o confederaţie, care are cu totul alte interese, care nu le apără drepturile. Este ramura cu cele mai stringente probleme, printre care unele dintre cele mai mici salarii. Conform unei decizii recente a Ministerului Educaţiei un profesor universitar, doctor habilitat va avea un salariu de 3710 lei după „majorarea” de la 01.09.2015, atunci când salariul mediu pe Republică a depăşit 5000 de lei. Acesta este groparul intelectualităţii, dar şi al societăţii în general (o societate fără intelectuali este ca o turmă), tinerii cu diplome căutându-şi alte domenii sau ţări pentru a putea întreţine tinerele familii. De menţionat că în perioada interbelică preotul, învăţătorul, primarul şi jandarmul (reprezentanţi ai celor patru stâlpi ai unei societăţi) erau cei mai stimaţi, după care veneau gospodarii satului. Ceva e tare putred în Danemarca noastră.

În aceeaşi declaraţie a Consiliului General al CNSM din 18.12.2015 (nu a Comitetului Confederal din 23.12.2015) sindicaliștii declară cu fermitate că “…vor organiza acţiuni de protest ale salariaţilor pe întreg teritoriul ţării, în cazul în care forţele politice nu vor asigura stabilitatea social-economică din ţară, nu vor întreprinde măsuri pentru depăşirea actualei crize şi ridicarea nivelului de trai al populaţiei”. Absolut de acord cu această declaraţie, pe care o subsemnez fără rezerve. Să ieşim, cu toţii stimaţi sindicalişti, stimaţi nesindicalişti, stimată tânără generaţie, pe data de 4 ianuarie, când se preconizează votarea în parlament a guvernului Sturza. Să fim sute de mii în preajma parlamentului. Să votăm guvernul Sturza în Piaţa Marii Adunări Naţionale, cum am mai făcut în anii 90’.

Momentul este unul crucial pentru a rămâne indiferenţi.

Valeriu Dulgheru

  “Dar de Crăciun, când fulgi subţiri de fum

Coboară linişte pe suflet şi pe drum,

Când bate-n geamuri cea dintâi colindă,-

Din întunericul uitat în mine

Eu simt, încetişor, cum vine

Fetiţa din oglindă,

Cum îşi deschide ochii calzi şi vii

Şi-mi cere iarăşi râs şi jucării.”

           Otilia Cazimir-1939

 

 “În noaptea asta, Adi, sunt focurile. Mâine dimineaţă pornesc piţărăii, eu nu am uitat nimic, îmi aduc-aminte tot, tot …” mi-a spus azi, la telefon, Adam, boemul meu văr, din Austria.

           Focurile….piţărăii din cartierul Ohaba-Bistra…obiceiurile….pregătirea prin datini, pentru ca Iisus să se nască în noi, în sufletul nostru.

E un decembrie mohorât, bate vântul uşor, cu frunze încă aurii de salcie, paşii mei se îndreaptă spre niciunde, sau spre acel tărâm fermecat, pe care   l-am pierdut odată cu ridurile din colţul ochilor, peste care am depus straturi de celule descuamate, buze de geruri, fulgi ingheţaţi si zboruri risipite.

          Miroase a iarnă în sufletul meu.

          Miroase a fulgi, a trecut.

          Îmi aminteşte iarna de o altă fiinţă şi-mi trezeşte suferinţe şi emoţii pe care le credeam ninse şi ascunse sub frunze galbene şi gheaţă.

         “Piţărăi, piţărăi,

         Dă-mi şi mie-un piţărău

         Cât o fi de rău

         Să mă duc cu Dumnezău.”

         Ninge furios, din toate direcţiile, cu gheare de vânt. Casele din Ohaba au ferestrele aprinse, ca amintirea unui soare uitat de iulie afară, in  noaptea ce se lasă încet.

“ Dacă ninge tot aşa până dimineaţă, va fi zăpada de un metru ! “ spune bunicul, întors de afară, unde fumase o altă ţigară, din porţia zilnică de  două pachete de “ Mărăşeşti “.

          La biserică, lângă Ieruga îngheţată, dar şi pe Ogaş, pe deal, ard focurile, unduind a grâu înverzit în oale smălţuite de lut ars, semănat în seara ultimă a lui noiembrie.

Focurile, împletite în arcuri galbene si roşii, fură fâşii din noaptea de 23 spre 24 decembrie, ajutând lumina să învingă întunericul. Poate şi întunericul din sufletul nostru, pentru a accepta lumina Domnului.

          Copiii căraseră toată ziua lemne, coceni de porumb, crengi de pom, iar fulgii de zăpadă, curioşi, se tot opreau pe căciulile lor, trase bine pe urechi şi pe mâinile înroşite de frig, apoi o porneau iar, la goană.

Din camera mea, aflată la stradă, auzeam toată noaptea paşii copiilor, care treceau spre focuri, zăpada scârţâia sub bocanci, noaptea avea o lumină albăstruie.

          În ziua de 23 decembrie, bunica frământa aluat de pâine.

Mă aşezam pe ladă, în bucătăria caldă, mâinile bunicii modelau aluatul ca pe o franzelă. Bunica tăia bucăţi  pe care le punea în tavă, ca să mai crească, în timp ce ochii ei de mentă verde, cu nuanţe de miere la lumină, supravegheau oalele de pe plită.

Maşina de gătit îşi deschidea larg, gura neagră, apoi zâmbea când bunica scotea din cuptor piţărăii aurii, pe care-i punea în două coşuri mari cu ştergare cusute cu trandafiri.

          Dimineaţa de Ajun incepea devreme.

          Bunicul curăţa zăpada cu o lopată de lemn, totul era alb, vântul, urcat pe stâlpii de neon privea doar, fără să scoată nici un sunet.

        “ Bună-dimineaţa la Moş Ajun

           Că-i mai bună-a lu’ Crăciun

           Că-i cu miei, cu purcei,

           Fug copiii după ei. “

“ Soro- striga mătuşa Marea- hai, că vin piţărăii ! “

“ Mari- se impacientau vecinele- ieşi tu, că trec piţărăii ! “

Bunica îşi punea repede ghetele, se lega cu basmaua de lână neagră, peste părul blond, ondulat, lua cojocul fără mâneci din cuier, în mâna stângă ţinea unul din coşuri, iar cu cea dreaptă punea câte un piţărău în traista atârnată de gâtul copiilor.

Îmbujorati de nevinovăţia iernii, copiii treceau ca frunzele din jurul cupei de argint pentru împărtăşanie.

          Tanti Tăţiana dădea mere şi nuci cu coaja brăzdată de miresmele amare ale toamnei trecute.

          Eu nu am fost în piţărăi şi nici la focuri, nu aveam cu cine merge, când eram mică bunica dădea piţărăi, iar părinţii şi bunicul erau la uzină, iar când am mai crescut, prietenele mele nu se mai duceau.

Doar Alina si Ate, copiii doctorului din Ohaba, mergeau tot timpul în piţărăi, chiar şi când eram la scoală şi ne interzisese învăţătoarea, Alina a plecat la Glimboca, unde avea bunici. Ei stăteau şi la focuri, se aprindeau aproape de casa lor, pe malul Ierugii. Dimineaţa, corul bisericii cânta „ O, ce veste minunată ! “

În schimb, Mihaela a fost în piţărăi cu Dode.

Atunci iarna avea clopoţei şi ningea plină de veselie din părul alb al bunicului.

          „ Vino, mami, să-ţi arăt, uite nuci, mere, piţărăi…s-a umplut traista.” Iar bunicului îi strălucea aur în castanele din ochi.

Spre seară veneau colindători, foarte mulţi copii, aşteptau la poarta verde, cum ieşea o trupă, intra alta.

Îmi amintesc de iarna când eram în clasa a XII-a şi m-am dus în seara de Ajun, cu Săndel, la cimitir la Radu, cu lumânări, ne-a dat mama piţărăi şi prăjituri să dăm de pomană.

Îl vedeam parcă pe Radu întinzându-mi „ Muntele vrăjit “ de Thomas Mann la ziua mea, luându-mă în braţe şi sărutându-mă, invitându-mă la dans, în holul Casei de Cultură şi voiam să strig „ Nu ! Nu ! “, să împiedic acel accident, de parcă Radu ar fi dispărut atunci, acolo, în faţa mea. Am închis ochii, am strâns pumnii şi am aşteptat o minune.

Când i-am deschis, Săndel mă ţinea de braţ şi spunea : „ Radule, am venit la tine, cu prietena ta, sau a mea, nu mai ştiu… „

Şi se auzeau colinde, copiii cântau pe strada principală şi pe strada cimitirului. A început deodată să ningă, iar fulgii se duceau, se tot duceau, până când oraşul rămânea în urmă şi totul era alb, alb, alb…

Şi e iar decembrie, iar cerul, încă albastru, catifelează genele albe ale iernii şi-n gând alerg cu-un fulg de nea pe umăr.

Şi mă privesc în fântâna din mine, în apa ei ruginie cu ochii prelungi şi, printre degetele mirosind a miere şi pletele de culoarea grâului copt, întrezăresc o altă fiinţă, cu aripi de o frumuseţe nefirească şi rămân undeva, în urmă, ca un alt eu însămi fără contur şi fără regrete, de parcă propria mea privire şi privirea din oglindă ar fi un colţ de curcubeu şi o dragoste ciudată ce-o face pe ea, sora mea, să crească din mine cu fiecare literă şi să-şi topească braţele în braţele mele-ntinse.

Iar pe masa sufletului meu pun o creangă de brad.

Căci, cine ştie ? Dacă ei, surorii mele gemene, i se va face dor şi va veni să-mpodobească, din nou, bradul cu vise ?

 

Dacina Dan

23 decembrie 2015.