Cuvânt și iubire

„Ce grai adânc au pentru noi/ însemnele lăsate/ de-ai

       noştri  sfinţi, martiri, eroi/ în urma lor,/ prin toate!”

                                       (Traian Dorz)

      „Întrebat-am luminata ciocârlie,/ candela ce leagănă-n tărie/

      undelemnul cântecului sfânt:/ -Unde sunt cei care nu mai sunt?/

     Zis-a ciocârlia: -S-au ascuns/ în lumina Celui Nepătruns!”

                                       (Nichifor Crainic)

 

      Lacrimile Suferinţelor unui Neam creştin sunt ca Magii ce urcă în lumină de gând, în mireasmă de cuvânt, în lucrare de har, la ieslea Cuvântului s-aducă cântare, să-L îmbrace-n lumină ca într-o haină, cu chipul Lui Dumnezeiesc de Taină:

      „Toţi trei se-ntâlniră sub <<Steaua din Vega>>/ pe „calea bătută de turma lăptoasă”…/ Aud recitarea din vocea lor joasă/ în inimi, în gânduri, doar Alfa- Omega…/ şi Craii suiră spre <<Steaua din Vega>>…// Brăţara luminii le joacă pe glezne/ cu sprintene-ntreceri de mult întrecut-au…/ Pofti-i-aş s-adaste căci lung drum bătut-au…/ La ţărmul doririi să-i poarte mai lesne,…/ Cometa se face când Cruce când iesle!…” (Virgil Maxim, Nuntaşul Cerului.Ed. Sălajul S.R.L. Zalău, 1992)

     Lacrimile Suferinţelor sunt izvorul haric ce brodează pe veşmântul sufletului creştin taina suferinţei şi a bucuriei Neamului în urcuşul credinţei sale spre cer, spre demnitate, spre moarte, spre înviere:

   „Iisuse, plâng ogoarele sărace/ Şi toate visurile Ţării plâng,/ De când în lanţuri Neamul nostru zace./ Şi-a ridicat urgia braţul stâng/ Şi-şi strânge pumnul lângă scăfârlie/ Rânjind când închisorile ne frâng…”[Aiud, 6 Martie 1949](Pr. Ilie Imbrescu, Căinţă pentru neamul meu- Poezii din Închisoare.Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2000)

      Lacrimile Suferinţelor au înflorit în poeme, în colinde, sub biciul cumplit al   groazei, pe pânza sufletului, smulsă de cnutul urii viscerale, înmuiată în urzeala îndurării, resemnării, doririi, dăruirii, mărturisirii:

   „Prin colind le spunem tuturor/ Stelelor oprite în sobor/ că un ler şi înc-un an apus,/ că-i cernit şi straiul gerului/ Lerui, Doamne, lerui ler, lerui.// Anilor ce ni s-au frânt aici./ Lerui, ler, sub aştri licurici,/ astăzi pentru toţi ce nu mai sunt/ Lerui, Doamne, lor, în legământ!// Iar celor ce încă n-au plecat./ Lerui, ler… colind descătuşat!” [Aiud 1962](Vasile Blănaru-Flamură, Colind încătuşat-Crini printre Zăbrele. Din Poemele unui fost condamnat la moarte. Ed. Sepco, 2000)

       Lacrimile Suferinţelor sunt veacuri şi milenii de suferinţe sfinte, Luminile luminilor adunate în rugăciuni aprinse ca o plămadă divină în Sânul neamului şi dăruite prin jertfe curate Bunului Dumnezeu, sub chipul Eroilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor:

   „ …Lumină lină lin lumini/ înstrăinându-i pe străini/ Lumină lină, nuntă, leac/ Tămăduind veac după veac,/ Cel întristat şi sărăcit, Cel plâns şi cel nedreptăţit/ Şi pelerinul însetat/ În vatra ta au înnoptat.// Lumină lină leac divin/ Încununându-l pe străin/ Deasupra stinsului pământ/ Lumină lină Logos sfânt.” (Ioan Alexandru, Lumină lină-Imne 1964-1973, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1975)

     Lacrimile Prigoanelor sunt Cununi de veacuri hărăzite fiecărei generaţii de sacrificiu, Chemate şi Alese, împletite ca o soartă a dramei permanente în destinul istoric al Adevărului divin, al dreptăţii, al suferinţei şi al jertfei Neamului dacoromân:

   „Iarăşi după gratii/ Sufletu-mi se zbate/ Noaptea veşniciei/ Peste mine cade./ Nu mai privesc seara/ Cerul înstelat,/ Razele luminii/ Aici nu răzbat.// Zăvorăsc în mine/ Vâlvătăi din munţi,/ Umbra grea a morţii/ Îşi întinde punţi.”[arestul M.A.I.] (Petru C. Baciu, Inimi Zăvorâte.Ed. Buna Vestire, Bucureşti, 1999)

       Lacrimile suferinţelor-Colinde ale bucuriei s-au adunat în albia marilor fluvii ca dăinuire sacră, milenară; s-au primenit în susurul râurilor repezi şi cristaline, ca cereştile imne liturgice; s-au adâncit în iureşul afluenţilor, ca mistice Colinde ale dorului de izbăvire:

    „Icoana mea, aşa se tâlcuieşte:/ Cocon scăldat în ape de lumină,/ Culcat în ieslea boilor zâmbeşte/ Şi Maica lui cu lacrimi I se-nchină.// În noaptea rece-a peşterii boltite,/ Coconul mic e <<Răsărit de Soare>>./ Sub văl de raze tainic împletite/ Îşi mişcă-ncet mânuţele de floare.” (Monahia Teodosia (Zorica) Laţcu, Coconul-Ţie, Doamne, îţi voi cânta. Doxologia, Iaşi, 2013)

      Toate Lacrimile au ţesut Giulgiul răstignirilor de veacuri, dar tot ele au înflorit şi în cununa Învierii Neamului biruitor:

   „Spălăm cu lacrimi răni şi spade,/ sfinţim cu lacrimi un sărut,/ din lacrimi ridicăm arcade/ pe unde viaţa ne-a durut.// … Din lacrimi punem pod genunii,/ din lacrimi înviem mereu,/ şi împletind din lacrimi funii,/ ne priponim de Dumnezeu.” (Radu Demetrescu Gyr, Lacrimi-Poezia în Cătuşe. Ed. Omniscop, Craiova, 1995)

 

         Peste zestrea multimilenară şi spirituală a permanenţei noastre istorice s-au dezlănţuit tot felul de năvăliri duşmane, care mai de care mai flămânde şi mai însetate de sânge, tot felul de prigoane barbare şi creştine, tot felul de persecuţii politice şi religioase, tot felul de silnicii, abuzuri şi violenţe, dar  gama inimaginabilă de monstruozităţi şi atrocităţi perverse a ateo-comunismului, care se mai năpusteşte azi şi liberal încă, n-a fost de nimeni egalată.

        Asupririle şi chinurile abătute asupra Neamului nostru au fost deopotrivă şi din partea seminţiilor vrăşmaşe cât şi din partea conducătorilor nedemni şi nelegiuiţi, de ieri, de azi, de mâine, dar plăgile lăsate de bolşevismul sovieto-român au atins cea mai covârşitoare cotă de distrugere: o prigoană totală contra lui Dumnezeu, a Sfinţilor Săi, dar în egală ură şi asupra poporului dacoromân drept măritor creştin.

        Lanţurile sunt verigile trădării, zalele laşităţii şi ale mişeliei, prinse într-un belciug al urii de iudele vânzării, pentru umilinţa celor mai bravi Fii ai Naţiuni noastre creştine:

        „Priviţi la cer cum spânzură-n zăbrele,/ abia se-ndură să se facă zi,/ abia cutează umedele stele/ cu sfânta lor betală pân-aci.// Lumina însă-i din adânc a noastră/ şi-i românesc acest văzduh puţin./ Mai blânde par zăbrelele-n fereastră/ ca zarea fără-ntoarceri la străin.// Cu veşnicia n-am făcut tocmeală,/ tăiate nu ni-s frunţile-n granit./ Curând vom da cu trupul socoteală/ de fiecare dor neîmplinit.// Deschide-ţi dar, ţărâna mea străbună,/ maternul sân spre care toate vin./ Va fi mai caldă groapa ta comună/ decât cerşitul stânjen la străin…” [Gherla 1963] (Andrei Ciurunga, Noi n-am uitat-Poeme cu Umbre de Gratii. Ed. Sagittarius, Bucureşti, 1996)

         Purtate de creştinii prigoniţi, lanţurile devin măsură a credinţei lor de neclintit şi trepte ale înălţării jertfei lor hristice:

   „Ne-am ridicat să punem rânduială/ În ţară, în gândire şi-n cuvânt./ Cum n-am avut hârtie şi cerneală,/ Am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ.// La căpătâiul vecului ce moare,/ Ne scuturăm de temniţi şi noroi,/ Cu lanţuri la mâini şi la picioare/ purtăm şi azi istoria după noi.”[Ocnele Mari, celula 12 izolare, Aprilie 1951] (Virgil Mateiaş, Drumeţule, opreşte-te şi vezi… Ed. Eminescu, Bucureşti, 1999)]

   Zăngănitul lanţurilor răsună în celule ca nişte psalmi pioşi, prelinşi în mătăniile chiliei, ce se înalţă ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu:

   „Salvarea, deci, e lanţul; şi nu-ncerca să ieşi,/ Abisul nefiinţei se cască-n faţa ta,/ Ci dus de geniul liber pe drumul fără greş, Pe poarta fericirii în lanţuri vei intra.// Miraculos e lanţul, principiul meu suprem,/ Îl aflu în gândirea şi inima oricui;/ E lege, raţiune, metodă şi sistem,/ E însăşi cheia lumii, iar eu sunt geniul lui.” (Constantin Oprişan, Mlaştină lirică-Cărţile Spiritului şi alte poezii.Ed. Christiana, Bucureşti, 2009)

       Picăturile de viaţă ce cad de pe gleznele şi zalele reci ale Robilor, suie în potirul de jertfă ca un dor mistic adus Mântuitorului Iisus.

   Dârele de sânge pe care le lasă acele lanţuri pe unde sunt târâte se aprind în muguri de jertfă, ca beteala unui Colind dumnezeiesc, în Bradul Crăciunului, ca dor de rod a cuminecării întru Hristos:

   „Orbecăiau în beznă/ Se târau pe brânci,/ În întuneric şi minciună./ Un stol de corbi,/ Le croncănea lozinci…// O furtună,/ Lovise dinspre răsărit…/ Aşa s-a nimicit/ Tot ce era frumos şi bun./ Un nebun, mai mulţi nebuni…// Nefârtaţi domneau peste pământ/ om şi fire zăceau sub cnut./ Întreaga viaţă a pornit de s-a rugat/ Cu inima spre cer!// Într-un târziu, trecuseră atâţia ani…/ Atâţia morţi au îngropat,/ Au ars, au aruncat în gropi comune!/ Le-au rămas doar bocete şi lacrimi/ Celor ce-au rămas…// Dar, într-o bună zi,/ Copiii s-au ridicat!/ În amintirea celui de la Bethleem,/ Cu pieptul gol, cu pasul rar,/ Cu crucea-n gând/ Vroiau să scape ţara de beslem…// Blestemul s-a fărâmiţat,/ Topit în sânge de copil/ Neînfricat!/ Pe margini stau părinţii şi plângeau!/ Nu lor le era dat/ Să cucerească-un Canaan…/ Sfântă zi!/ Cincizeci de ani au aşteptat/ Un semn din cer!/ <<Aprindeţi lumânări şi vă rugaţi/ ca jertfa să nu fie în zadar.” (Ana Maria Marin Van Saanen, Crăciun 1990-Poezii.Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002)

     Cătuşele sunt odraslele feroce ale lanţurilor, unite-n cugetul meschin de a ştrangula pulsul şi mâinile celor ce au binecuvântat fapte plăcute lui Dumnezeu, Creaţiei Sale, Neamului şi Omenirii.

   Cătuşele purtate de creştinii „vinovaţi” de Dragostea întru Dumnezeu şi Neam sunt cele mai odioase stigmate, ce profanează în făptura zămislită de Atotcreatorul, verticalitatea spirituală, cugetul arzând nemistuit şi flamura mistică a Crucii credinciosului ortodox.

   Cătuşele sunt prinse de mâinile tremurânde ale creştinilor torturaţi, deveniţi umbrele suferinţelor, cu scopul mişelesc de a le sugruma cântarea închinărilor sfinte în suişul lor către Domnul.

   Zalele cătuşelor sunt împletite de neputincioşii putinţei, care se târăsc în laşitatea lor spre trădare, nituind Drumul Robilor spre frângere prin calomniile acuzării, arginţii vânzării şi veninul sufletelor lor zbuciumate de rea credinţă, dar nivelând totodată cu ferocitatea lor chiar Calea Robilor spre Cer.

   Colindele îmbrăţişează în toată Iubirea, divina cântare a Naşterii Sfântului Prunc cu dorurile părinteşti urzite-n naşterile noastre suave:

   „Într-o sanie uşoară,/ tras de-o ciută de mărgean,/ Moş-Crăciun din cer coboară,/ ca în fiecare an.// El o traistă poartă’n spate/ şi’n ea, darnicul Unchiaş,/ duce daruri minunate/ pentru dragii-i copilaşi.// …Şi, pe când din traista-i plină/ Moşu’mparte ce-a adus,/ dintr-o iesle de lumină/ le surâde chiar Iisus…” (Radu Gyr, Moş Crăciun-Stele pentru leagăn. Fundaţia Iustin Pârvu)

   Colindele sunt fâlfâiri de doruri serafice, cernute-n hore de vise şi împliniri peste neaua copilăriei zglobii, înfăşate în lacrimile de bucurie ale Măicuţii Domnului, ale Mamelor şi Bunicilor noastre:

   „…Se bucur’ copiii/ Copiii şi fetele,/ De dragul Mariei/ îşi piaptănă pletele,/ De dragul Mariei/ Şi-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului.”[1881] (Mihai Eminescu, Colinde, colinde!/ Irina  şi Sergiu Nicolaescu-Rugăciunile Poeţilor. Antologie de poezie religioasă românească. Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2002)

   Colindele vin din ceruri de dor, pe aripi de îngeri, cu surâsuri divine hăulind bucurii peste Vetre străbune, cu alaiuri de tineri, de bătrâni şi copii, cu alaiuri de cete dragi şi frumoase la Nunta-Sărbătoare:

   „…Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii/ Aşa cum a găsit-o cu flori şi jucării./ Departe, într-un staul e-n faşe-acum Iisus,/ Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus:/ Dar El e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc,/ Tu vino şi te-nchină, zi: <<Doamne,-ţi mulţumesc!>> (George Coşbuc, Pomul Crăciunului, în „Poezii”.Ed. Carte Românească, 1982)

 

   Colindele sunt ninsorile de veacuri, care-mbracă dalb o ţară, cu  munţi înalţi păduri şi lacuri din împărăţii stelare, când se scutură din ceruri, daruri pentru fiecare:

   „Fiecare pom îmbracă/ haină albă de hermină/ Iată nucii deveniră/ Catedrale de lumină.// Peste tot şi peste toate/ peste albe îndepărtări/ Ochii Domnului Iisus/ trimit binecuvântări.” (Ilie Tudor, Iarna noastră-Întru Slava Celui Ce Este.Ed. PrintXpert, Craiova, 2007)

   Colindul, ca un mugure de gând celest se cerne peste apăsările îngândurate ale vieţilor celor întemniţaţi, dărâmând zidurile izolării sau ca zborurile de lumină a sufletelor celor ce au plecat în Imne, aşa cum altădată copilăria la bunici sălta într-o lume de basm a cântării:

   „Zăpada cădea liniştit peste case, peste copaci, peste stâlpii porţii din faţa mea, cădea în îngeri diafani cu dans de fluture în jurul lor, cădea pentru sufletele acelora în care dorul unei lumi frumoase şi pure nu a murit încă. O clipă fugară m-a purtat un moment în lumea copilăriei, când Dumnezeu putea umbla încă printre oameni.” (Ernest Bernea, Colind-Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi, 2000)

   Călăii temniceri, cu zăngănelele lor brute şi-au sumeţit teroarea pe crenelele zidurilor în gheretele încremenite de ură, au prăvălit bezna sufletelor lor şi ale Stăpânilor-Irozi peste lagăre şi închisori, au pus lacăte pe uşi şi ger pe zăbrele, au înfăşat geamurile celulelor în scutece de lemn sau de tablă, să nu se vadă Îngerii de sus şi hlamida de nea aşezată în Calea Venirii Domnului şi să nu se audă colindele dumnezeieşti cântate de Tatăl-Cer peste Fiul-pământ.

   Toate pregătirile, toate biciuirile, toate precauţiile, toate sudălmile, toate înfometările, toate ameninţările, toate izolările, toate frângerile, toate torturile diabolice au fost însă în zadar, căci Lumina Naşterii a venit, peste zdrenţele trupurilor lor şi peste mireasma sufletelor lor:

   „… La geam, grilajul des/ Rânjeşte guri de fier/ În semn că pot să ies/ Cu sufletul spre cer.// C-am fost făcut să n-am/ Pe-acest pământ nimic,/ Ca pasărea pe ram/ Cobor şi mă ridic.”[Aiud, 7 Mai, 19949] (Nichifor Crainic, Cântec de după Gratii-Şoim Peste Prăpastie Versuri Inedite Create în Temniţele Aiudului. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990)

 

   Sufletele miilor, zecilor şi sutelor de mii de creştini cu aripile lor de credinţă, cu neaua cugetelor împodobite-n Imnele Naşterii Domnului, cu harul binecuvântării preoţilor, cu mireasma sublimă a poeţilor, cu împărtăşirea Duhului Sfânt, în Dor şi Suferinţă, au frânt gratii, au rupt zăvoare, au despicat bezna, au topit gerul, au încremenit spaima temnicerilor, au aprins în lumânări zăbrelele şi au luminat văzduhul cu flacăra Colindelor şi dragostea Iubirii lor de Hristos, de Măicuţa şi de Neamul nostru prea ales şi prea des prigonit:

   „Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi,/ Că cerul nu ne-a vrut! Trufaş şi rece,/ N-a vrut nici o centime să-şi aplece/ Nici creştetul, nici poalele spre noi.// Pornisem dârji să dăm năvală-n el/ Şi toată lumea s-o cărăm în stele,/ Dar vitregii, căderi şi toate cele/ Pe suflet ni s-au pus ca un cârcel.// Dezamăgiţi în primul nostru dor,/ Am vrut să poposim atunci în stele,/ Dar stelele nu ne-au voit nici ele,/ Geloase să nu fim asemeni lor.// C-un pas mai jos, am vrut să fim azur,/ Dar nici azurul nu ne-a vrut tovarăşi,/ Şi-a început rostogolirea iarăşi,/ În hohotul stihiilor din jur.// Şi tot alunecând spre povârniş,/ Am vrut să ne săpăm mormântu-n zare,/ Să ne păstreze ea şi să ne care/ În cerul plin de taine, pe furiş.// Dar limpezirea zării de cristal,/ Sub greutatea-nfrângerilor noastre,/ Şi-a destrămat minunile albastre/ Şi s-a surpat cu noi precum un mal.// Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi/ Şi sapă-ne cât mai adânc mormântul!/ De cerul nu ne-a vrut, ne-o vrea pământul,/ Că toţi suntem ai lui-şi tu, şi noi.” (Demonstene Andronescu, Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi! Peisaj lăuntric Versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2014)

   Sângele temniţelor devine pentru călăi roşii, stâlpul infamiei, stigmatele fierului înroşit, pentru Martirii dalbi, Cununi de-azur, iar pentru Mărturisitori mistici, Nimburi de dor ale sufletelor pure.

   „Doar cântecul adus între zăvoare/ scâşneşte-n piscul tragicei vieţi/ şi-nsângerat îmi cade la picioare/ de când se tot izbeşte de pereţi.” (Andrei Ciurunga-Rezistenţă, op.cit.)

   Sângele temniţelor a ţâşnit din sufletele fierbinţi, dar nefrânte şi din coastele neprihănite şi rupte ale închinătorilor lui Hristos, a îndulcit oţetul din buretele sâmbriaşilor iudeilor cu lacrimile celor de acasă, a rupt zăgazurile şi piroanele urii ateilor, a frânt trestia-toiag a profanatorilor şi suliţa vrăşmaşilor, a smuls spinii, porţile şi zidurile închisorilor, apoi s-a revărsat în cascade peste pământul străbun, sfinţindu-l, şi-a lăsat osemintele-temelie lăcaşurilor sacre, s-a urzit în cuvinte de dor şi creaţie, s-a odrăslit în cruci biruitoare, s-a înflăcărat în imne celeste, s-a cuminecat în potire serafice de jertfă, înviind hristic şi înălţându-se s-a întrupat în aure de Eroi, de Cuvioşi, de Martiri, de Mucenici, de Mărturisitori şi de Sfinţi.

   Suferinţa Jertfelnică asumată deplin de creştinul ori Neamul ortodox în vremuri de prigoniri şi persecuţii este coparticipare martirică, cofiinţialitate mistică la Patimile Domnului, la Răstignire, la Moarte, la Învierea şi la Înălţarea Sa la Cerurile Tatălui nostru.

   Suferinţa este o comuniune deplină a îndurării şi a biruinţei în care îi ai alături pe Dumnezeu, Sfinţii, Îngerii Săi şi Neamul tău:

   „Ieşim ca nişte cârtiţe din hruba/ În care picuri grei de apă cad./ În faţa porţii ne aşteaptă duba/ Să ne transporte undeva-n alt iad.// Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,/ Păşim în gând cu semnul sfintei cruci./ Ne-mproşcă cu ocara şi sudalma,/ Cordoanele de cerberi politruci.// Şi, înşfăcându-ne cu lăcomie,/ Ne-nghite duba ca un căpcăun./ Şi tot oraşu-i linişte pustie,/ În noaptea asta tristă de Crăciun…/ Strivim tăcuţi o lacrimă pe gene./ Ni-i sufletul pustiu şi răvăşit/ Asemeni unui cuib cu fulgi şi pene/ Din care rândunelele-au fugit.// În ţară azi dezmăţul şi urgia/ Domnesc în numele lui Anti-Crist./ Nu se desghioacă-n nimeni bucuria/ Şi neamul tot e-nsângerat şi trist!” (Ionel Zeană, Noapte de Crăciun-Golgota Românească.Poeme. Societatea Culturală Lamura, Bucureşti, 1995)

   Suferinţa trăită ca taină, devine izvor al tuturor virtuţiilor care urcă spre biruinţă, spre reînnoire, spre mântuire, spre îndumnezeire.

   Suferinţa, purifică, renaşte, sfinţeşte şi îndumnezeieşte creştinul.

   Prin Suferinţă rosteşti Adevărul, dăruieşti Iubire, eliberându-te.

   Suferinţa împlinită în jertfă atinge plenitudinea Crucii: Adevăr + Iubire + Libertate + Înviere + Înălţare + Îndumnezeire.

   Taina închisorii, întrupată în emoţie, suferinţă, sentiment, curaj, credinţă, dăruire şi dragoste a odrăslit un torent mistic al Poeziei creştine. Din celulele încremenite a picurat sensul cel mai profund al trăirii lirice, care s-a împletit cu destinul creştin sub forma lui cea mai ortodoxă. În universul concentraţionar, Suferinţa creştină a strâns la sânul ei toate valenţele comuniunii dumnezeieşti, prin darurile divine, care s-au răsfrânt în binecuvântări: răbdarea ca rugăciune, foamea ca asceză, dureri ca încercări, îndurarea ca ispăşire pentru neam, împăcări profunde, arderi spirituale, dăruiri frumoase, chemări celeste, înălţări mistice, incantaţii serafice, toate îmbrăţişate în, Poemele sublime ale nimbului durerii tuturor prigoniţilor.

   Toate sigiliile marilor tragedii istorice naţionale prin întemniţări, persecuţii şi prigoane, dincolo de toate pustiirile rele, au înmugurit prin harul lui Dumnezeu, conferit prigoniţilor, în versul creştin cu o demnitate liturgică, sacerdotală, nemaiîntâlnită pe pământ.

   Prin configuraţia ei sufletească, Poezia Suferinţei transcende un spirit de continuitate adorabil şi memorabil privind Atitudinea jertfei în Epoca de Aur a Generaţiei mistic-mărturisitoare .

   Poezia mistică românească, creştin-ortodoxă, plămădită în anchete dinainte pregătite, în procese înscenate, în sentinţe programate, în temniţe sinistre, în lagăre de exterminare, în deportări samavolnice, în supravegheri securisto-permanente de decenii, s-a înfăţişat ca o confesiune cosmică, trăită ceremonial în orizonturile Tradiţiei ortodoxe, şi-a configurat cugetul ei divin printr-un rafinament spiritual fără egal în lume, înfrumuseţând estetica lirismului cu broderia Tainei soteriologice-imperativul unei viziuni inefabile, revelând mintea cu veghea ei eminesciană, fervoarea şi extazul unei simfonii monaho-angelice, arsenico-bocaciene, frământările firii suprafireşti, frumuseţea sufletului, armonia rugăciunii, splendoarea cuvântului, cântarea inimii, miracolul sensibilităţii, mesajul mărturisirii, lumina credinţei, mugurele nădejdii, ecoul iubirii, suferinţa filocalică, jertfa sofianică, daruri harice, pentru o lume creştină a trăirii evanghelico-hristice, toarse în caerul de basm al unui Neam ales, dacoromân, nemuritor şi legendar.

 

   „Poezia e chemată, scrie Artur Gabriel Silvestri, în virtutea experienţei istorice, să vehiculeze <<persoanele pilduitoare>>, prin urmare exemplul moral: ea este un factor soteriologic, opus uitării, o întăritură etică.” [Critica Prozei vol. I, 1973-1989. Prozatori (A-G), Ed- Carpathia, 2015, p. 22)

   Amintirea unui trecut eroic nu doare, ci tămăduieşte răul veacului prezent, care a mutilat trupul Naţiei, peste care s-au prăvălit prăpăstii prea adânci din care ţâşnesc gemetele înăbuşite şi plângerile continue,  purificând astfel viitorul Naţiei dacoromâne.

   În România Temniţelor regalo-proletare, ateo-comuniste, <<duşman al poporului>> (noţiune împrumutată de la Sora cea mare, roşie) devenise însăşi Ţara, aşa cum corect scria despre patria sa Robert Rojdestvenskii în poeziile sale:

   <<…Pe câmpurile cu zăpada topită/ respira voinţa liberă…/ Jumătate de ţară e purtată din închisoare în închisoare,/ Jumătate de ţară e însoţită de gardieni…// Locotenentul priveşte pe geam,/ Bea fără să se oprească./ Jumătate de ţară deja e în puşcării./ Jumătate de ţară se pregăteşte.>> (Sergiu Crăciun-De unde începe Patria. Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2014, p. 87)

   Spiritul divin al Suferinţei şi al Jertfei a biruit însă, materia barbaro-proletară: s-au alarmat psihologiile roşilor, s-au provocat biografii spre desăvârşire, s-au modelat caractere, s-au înălţat conştiinţe, s-au întărit credinţe, s-au cicatrizat înfrângeri, s-au ctitorit suflete aristocrate, s-a născut Neamul mistic de pedagogi, eroi, poeţi, scriitori, filosofi, teologi, mărturisitori, monahi, artişti, oameni de cult şi de cultură, iar Operele trăirilor lor orotdoxe, profund-spirituale sunt de mult capodopere universale, care aduc onoare şi demnitate tuturor lucrărilor geniale ale omenirii.

   Nu poţi răsturna Sensul creaţiei în tot ansamblul diversităţii ei creştine, în tot ce e frumos, bine, adevăr, armonie, splendoare, sublim, divin, prin ispită demonică ori prin toană mefistofelică.

   Nu poţi re-aresta această Gândire ortodoxă naţional-universală de excepţie, printr-o maladie cronică, politică, aşa cum bântuia în Rusia anilor ’30, zicătoarea populară: „Oameni să fie, că un articol (penal)se găseşte”, zicătoare ce devine 8 ani mai târziu, sentinţă capitală în baza deciziei Troicii Deosebite, a Direcţiei UNKVD din ţinutul Krasnodar din 26 Septembrie 1938, privind distrugerea fizică a <<duşmanului clasei muncitoare>>: „Oamenii erau adesea împuşcaţi nu pentru o vină, nu pentru ceea ce făcuseră, ci pentru că ei, aşa cum se presupunea, ci pentru ce ar putea să facă, aşa cum se presupunea, dacă nu i-ar fi împuşcat imediat.” (Sergiu Crăciun, op. cit. p. 85, 92)

   Interdicţia de a spune ceva despre cineva, nu are şi obligaţia de a spune adevărul despre acel cineva?!?

   În tot ceea ce îl priveşte integral pe Om, ca de pildă unicitatea lui, i se conferă şi condiţiile absolute ale unicităţii sale: existenţa, libertatea, religiozitatea, adevărul, dreptatea, dăruirea, dorul, comuniunea, comunicarea, cântarea, jertfa, iubirea, desăvârşirea, învierea, înălţarea.

 

   Iată imperativul absolut al iubirii Atotcreatorului!

 

   Nu puteţi ordona tovarăşilor, cu veneraţia terfelită de terciul politic, re-reprimarea gândirii culte ortodoxe, aşa cum nu puteţi aresta, amintirile, memoria, spiritul, lumina, adevărul, cerul, divinul, înlocuindu-le cu caricatura, plagierea, turpitudinea, nimicul, nihilismul, rapacitatea feroce, ambiţia nulităţii, suficienţa fanatică şi infantilismul turmei politruce corupte, însumată ca o hoardă de Hoţi: Deţinuţi de Drept Comun la „zi” (D.D.C.z.), cu stupefacţia impertinenţei lansată în instantanee ridicole şi cu maimuţăreala unei cacofonii cu ifose de scriitori, poeţi, cercetători, peste noapte…

   Oportunitatea imediatităţii, răsfrângerea dramei lor în răgazul inconsecvenţei, îi coboară în subteranele clipei bezmetice, promovând un stil grandilocvent şi sforăitor, cu nuanţe de perplexitate grobiană, recomandându-i şi rezervându-i fără echivoc la categoria celor de nicăieri, care se întreţin iluziilor consolatoare de debut, în: Groparii propiilor „creaţii”.

 

   „Lucrările” D.D.C.z-ului, cu adâncimi superficiale programatice de-o palmă, cu ocolişuri şi cotituri băneşti ori fiziologice, scorniri banale, pentru Academie sau Uniunea Scriitorilor, nu pot avea decât girul de Cămătari ai corupţiei politice sau Ordonatori de credite ordinare, care pot genera Culturii, imense plăgi, religve istorice distrugătoare ale unor clipe confuze. Doar atât!… şi compasiune.

 

      NOI NU TĂCEM

 

   „Cu dinţii strânşi de aspră suferinţă/ urcăm pe brânci Golgotele, cădem,/ ne ridicăm scrâşnind de neputinţă/ şi iar ne prăvălim-dar nu tăcem.// Pe-a ţării noastre darnică moşie/ târâm de-un car de ani acelaşi jug./ Cum oare să tăcem, când de sub glie/ răcneşte osul dezgropat de plug?// De-a lungul zării noastre de cărbune/ paharul plin ne-am învăţat să-l bem/ dar gura ştie bine-o rugăciune/ şi-o geme printre dinţi-căci nu tăcem.// Cum să tăcem când fiecare ghindă/ căzută din stejarul secular/ se-ntoarce din adâncuri să cuprindă/ tot plânsul ţării într-un nou stejar?// Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată/ în trupul nostru oase ce s-au frânt/ şi strigă morţii ce-au tăcut odată/ cu gura caldă plină de pământ.// De s-ar surpa în ceasul nefiinţei/ pe toate-aceste guri câte-un Negoi,/ l-am sfărâma necruţători cu dinţii/ şi-ar da năvală răcnetul din noi.// Urcăm Golgote aspre de credinţă,/ venim spre piscuri tari, îngenunchem/ şi iar ne scuturăm de neputinţă/ cu pumnii strânşi în trup-dar nu tăcem.” (Andrei Ciurunga-Poeme Cu Umbre De Gratii.Editura  Sagittarius, Bucureşti, 1996)

   Tuturor prietenilor mei, scriitori şi cititori de pretutindeni:

 

   Cele mai alese gânduri care împletesc corola Colindelor în

   mănunchiul Sărbătorilor creştine, să vă picure neîncetat în

   candela sufletului mirul şi mireasma bucuriilor sfinte!

 

 

   Cu aleasă preţuire,

    Gheorghe  Constantin Nistoroiu şi familia.

 

În ajun de Crăciun

 

Păstorii s-au întâlnit, s-au sfătuit,

și la drum au pornit,

locul să găsească unde Fecioara Maria

pe Hristos avea să-l nască,

Fiul ei cel Sfânt,

Om-Dumnezeu pe pământ.

 

Pruncul în pântecul mamei a îngenuncheat

și pe Dumnezeu l-a rugat

ca Maica să-l nască,

lumea aceasta s-o cunoască,

nouă să ne prorocească.

 

Maria genunchii Fiului i-a mângâiat

și Dumnezeului s-a rugat

pentru noi să-l nască.

În acea noapte sfântă s-a rugat

și pe Iisus ni l-a dat,

cuvântul spre a-I fi ascultat.

 

E seara sfântă de Ajun, când noi,

drumurile le deschidem înapoi;

la locul lor găsim faptele toate

cu peste două mii de ani întâmplate.

 

Vavila Popivici – Raleigh, Carolina de Nord

ZĂPEZILE DE ALTĂDATĂ

 

Zăpezile de altădată,
Mă-nlănţuie dinspre trecut,
Amoruri vechi sau ne-ncepute
Par vii, remodelate-n lut.

 

Zăpezile de altădată…
Din vremuri dulci, colinde vechi,
Ne mângâie în ierni, spre mâine,
Împărăţind stele-perechi.

 

Zăpezile de altădată,
( Ori nu mai sunt, ori nu mai vin)
Placid, mă însoţesc în noapte
Prin vis, dulceaţă şi divin.

 

Zăpezile de altădată…
Mă ard, dar totuşi le iubesc,
Au fost cândva a vieţii parte,
Un dar celest, nepământesc.

 

Zăpezile de altădată,
Prin ger, îmbrătişaţi, spre zori
Le retopim cu nonşalanţă,
În vremuri noi, uitând de noi…
*****
Zăpezile de altădată…
Căldura lor? N-o voi uita!..
Mă însoţesc în ierni, departe,
Ningând, visând cu pana mea…

 

 

Mugurel Puşcaş
(Liga Scriitorilor din România )

( 18.12.2015 Reghin )

Se spune că durerea de dinți îl exaspera pe Pascal

și-atunci desena cele mai regulate figuri geometrice.

Pe noi, când viața ne doare,

ce putem face decât să ne refugiem

în geometria cuvintelor.

 

   Îmi exprimam cândva opinia cum că, foamea exagerată de concret în detrimentul misterului acestei lumi va dispărea curând și un nou umanism se va întrezări la orizont, că lumea va reveni la anumite sentimente și valori fundamentale, precum Credința și Iubirea. Ar putea spune cineva că este gândirea unui om naiv, dar s-ar înșela total, întrucât se simte o saturație a concretului. Este adevărat că oamenii își pun mereu întrebări și caută răspunsuri, și tot atât de adevărat este că cei credincioși știu unde să le găsească, iar ateii se zbat în necredință toată viața și mai rău, unii tineri, fără o cultură dobândită, aderă la concepte pe care uneori nici nu le înțeleg, dar care au la bază setea de violență, pervertirea sentimentului religios, o dorință de a dovedi forța imoralității și cea machiavelică a antisocialului.

   Exprimam părerea, convinsă fiind că etica religioasă își are valoarea sa de netăgăduit pentru om și că ea este utilă umanității. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii și a vieții; ființa umană descoperă existența unei realități absolute care transcende lumea, prin aceasta făcând-o reală. În cadrul culturii și spiritualității umane, sacrul și profanul, viața religioasă și cea laică se opun, dar coexistă. Faptul că sacrul nu aparține universului experienței naturale, nu înseamnă că el nu există, că nu este real, doar că el aparține unui alt plan al realității. Mircea Eliade (1907-1986), istoric al religiilor, scriitor și filosof afirma că în absența sacrului, omul ajunge să perceapă doar curgerea haotică și periculoasă a lucrurilor, aparițiile și disparițiile lor întâmplătoare și lipsite de sens; pentru omul lipsit de religie, sacrul este un real obstacol în calea libertății sale. Conform ideilor lui, sacrul este un element în structura conștiinței umane, ca atare omul nereligios constituie un accident în ordinea spiritului. Renunțând la sacru, la religie, spune Mircea Eliade, omul modern își asumă o existență tragică.

   Limbajul și acțiunile noastre zilnice demonstrează că mulți nu-l mai venerează pe Dumnezeu, întrucât am ajuns să venerăm viața și, „nu numai sacrul se camuflează în profan, dar, adeseori, la rândul lui profanul își arogă posturile și măștile sacrului”.

   Desigur că, reinterpretarea unor fenomene poate conduce cu ușurință la revoluții culturale majore și la modalități noi de a percepe lumea, însă întotdeauna va exista ceva care se păstrează cu sfințenie, în ciuda oricăror modificări. Spre exemplu, profunzimea detaliilor biblice ne dezvăluie semnificații și transmit o înțelepciune sacră prin imagini, simboluri, istorisiri. Menirea Cărții Cărților (Bibliei) este aceea de a revela voia lui Dumnezeu și de a ne călăuzi în aventura cunoașterii divine. Cărțile biblice sunt scrise sub inspirație divină, autorul lor ultim nu este omul, ci Dumnezeu.

   Politicieni, scriitori, poeți și filosofi, oameni de știință din lumea întreagă au valorificat din plin referințele culturale creștine. Francis Bacon (sec. XVI) – filozof englez – a afirmat că „Puțină filozofie duce mintea omului către ateism, dar o aprofundare a filozofiei duce mintea omului către religie”, întrucât numai prin cunoaștere omul devine liber! Au fost matematicieni, fizicieni, chimiști, astronomi care au crezut în existența unui Creator, în existența lui Dumnezeu: Nicholas Copernic (sec. XV-XVI) – astronom polonez;  Italianul Galileo Galilei (sec. XVII); René Descartes (sec. XVII) – matematician, filozof, om de știință francez călăuzit de lumina rațiunii; Blaise Pascal, contemporanul lui Descartes; filozoful german Gottfried Leibniz (sec. XVII-XVIII); matematicianul Isaac Newton (sec. XVII-XVIII); James Clark Maxwell (sec. XIX) – fizician și matematician scoțian; Francezul Louis Pasteur (sec. XIX) – chimist, microbiolog;  Michael Faraday (sec. XIX) – mare fizician și chimist englez; fizicieni ca Kelvin, Max Planck (sec. XX) și lista ar putea continua.

   Au fost unii care s-au îndepărtat de învățătura religioasă pe care au primit-o în copilărie, tinerețe, pentru a-și căuta mai târziu calea în știință, crezând că învățătura religioasă ar fi o piedică în calea cunoașterii, iar către sfârșitul vieții, după dobândirea atâtor cunoștințe din domeniul științei, au ajuns exact în punctul de la care au plecat, cel al cunoașterii spirituale.

   Biblia a fost și continuă să fie un model de a privi, de a percepe și de a exprima omul și lumea. Ea continuă să fie considerată Sfântă, iar lectura și interpretarea ei sunt mediate liturgic, locul preferat pentru citirea Cărții Cărților fiind biserica. Teologia este parte a culturii și, ca atare, trebuie cunoscută. Dezvoltarea culturii implică dezvoltarea tuturor părților ei componente.

   În zilele noastre, când confuzia este atât de mare, ar trebui să pornim de la convingerea că  informațiile nu conține adevărul sută la sută, că ele pot conține erori, iar pentru a fi imuni la dezinformări, trebuie să le privim cu o oarecare rezervă și să ne străduim de a examina atent conținutul, momentul, adică contextul în care au fost lansate și să le raportăm la realitate. Cu alte cuvinte să nu dăm dovadă de superficialitate, ci să adâncim problemele prin cunoaștere. Scriitorului irlandez George Bernard Shaw (1856-1950) spunea: „Un om informat este mai dificil de manipulat decât un om neinformat”, deci va fi greu ca un om informat să devină o victimă a dezinformării. Unii cunoscători ne avertizează că trebuie să fim atenți și la Internet care este o cale prin care se influențează, orientează și dirijează opinia publică, chiar „dincolo de granițele voinței și a simțirii”.

   Întrucât ne aflăm în preajma Sfintelor Sărbători ale Creștinătății, am ales să fac o scurtă trecere prin viața unuia dintre oamenii de știință, Blaise Pascal (1623–1662), matematicianul, fizicianul și filozoful francez care s-a remarcat încă din copilărie prin inteligență deosebită și prin pasiunea sa pentru matematică, cel care în final s-a apropiat de credință, pe care a venerat-o.

   Blaise, din copilărie a făcut cercetări în matematică, la vârsta de doisprezece ani a demonstrat că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade, afirmând totodată că a găsit o eroare în geometria lui René Descartes, cu care fusese contemporan. A uimit pe mulți cu această afirmație făcută la  vârsta când alți copii nici măcar nu aveau idee cine era René Descartes. Începând cu vârsta de paisprezece ani a participat la întâlnirile organizate de oameni de știință francezi. Mai târziu, Blaise a scris o lucrare despre conice, în care enunță își enunță Teorema: „Dacă un hexagon poate fi înscris într-o conică, atunci punctele de intersecție ale laturilor opuse vor fi coliniare”. La vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluție la problema calculelor numerice extenuante, pe care tatăl său le efectua – o mașină de calculat, perfecționând-o și devenind utilă mai ales celui căruia i-a fost dedicată.

   Starea sa de sănătate s-a înrăutățit considerabil, la o vârstă fragedă. Suferea de dureri aproape continue, la vârsta de 24 de ani paralizează parțial, putându-se mișca doar cu ajutorul cârjelor. Dizabilitățile sale nu l-au împiedicat totuși să-și continue cariera științifică, Blaise făcând tot felul de descoperiri  în matematică, precum „Triunghiul lui Pascal”, ori „Teoria Probabilităților”.

   Dacă Blaise excela în știință, sora sa avea geniul perfecțiunii morale. Exemplul surorii lui, Jacqueline, îl determină pe Pascal ca, între știință și perfecțiune interioară, să dea întâietate acesteia din urmă. Problema doctrinei creștine l-a preocupat intens, până la sfârșitul vieții. În cea mai cunoscută lucrare filosofică Les pensées (Cugetări), o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate, este cuprins și celebrul pariu al lui Pascal, prin care se demonstrează existența lui Dumnezeu, folosind teoria probabilităților.

   Nu se cunoaște forma definitivă pe care Pascal ar fi dat-o apologiei sale, cu toate acestea se disting două teme mari: „Mizeria omului fără Dumnezeu” și „Fericirea omului cu Dumnezeu”. Om practic fiind și extrem de rațional, Pascal arată limitele intelectului uman, afirmând că omul este înșelat: „imaginația ne înșală, simțurile înșelă rațiunea, rațiunea duce în eroare simțurile”. În fața rațiunii limitate situează infinitatea cosmosului, omul aflându-se între două infinituri, și având convingerea că omul nu va ajunge niciodată să cunoască infinitul mare, dar nici pe cel mic. Omul se zbate între pasiune și rațiune, prima îl apropie de condiția animalelor, rațiunea îl face conștient de superioritatea sa în lume, dar și de inferioritatea în raport cu divinitatea.

   Interesant este faptul că, pentru el, o cunoștință a omului are o mai mare importanță decât știința abstractă, adică, este mai important să ajungi la o desăvârșire morală, decât să ajungi la rezultate în „științele exterioare”: „Contează mai mult să fii om onest, decât să fii geometru”, și această concluzie este trasă de el după ani de studii în domeniul științei.  Fizicianul Pascal ne-a învățat că MORALA trece înaintea științei: „Să ne străduim să gândim curat, iată principiul moralei!”

   O altă temă este cea a Naturii duale a omului; față de natură omul este mizerabil, natura îl strivește: „Omul este un rege, dar un rege deposedat”. Conștientizând acest fapt, omul își dovedește superioritatea. Părerea lui Blaise este că „omul ar trebui să se piardă (în sensul de a acorda atenție) în mici minuni ale lumii, omul fiind un mijloc între nimic și tot”.

   Folosind altă temă, aceea a condiției modeste a omului, exprimă: „Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar o trestie care gândește”. Măreția și demnitatea omului constă în gândire, în rațiune: „Demnitatea nu trebuie să mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. […] În întindere universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată, prin gândire, eu îl cuprind”. Blaise susținea că nu este nevoie ca universul să fie înarmat în întregime ca să-l poată distruge; o picătură de apă ar ajunge și chiar dacă l-ar omorî, omul ar fi cel care ar ști că moare, întrucât: „Gândirea face măreția omului”.

   Vârsta la care începe să studieze religia or, folosind cuvintele sale, „să contemple măreția și misterul omului”, este cea de 27 ani. A fost o schimbare, de la o perioadă de dezinteres față de religie la un devotament total. Nu a fost, așa cum unii au interpretat că datorită bolii a recurs într-un mod disperat la unica soluție rămasă – religia. Odată interesul recăpătat pentru religie, el publică diverse lucrări cu teme religioase și susține existența miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare teologică importantă cu titlul original „Apologie de la religion Chrétienne” (Elogiul religiei creștine), dar pe care nu reușește să o termine. „Nimic nu-ți dă siguranță decât adevărul; nimic nu aduce tihna decât cercetarea sinceră a adevărului”, afirma, printre altele, în lucrare.

   Părerea lui era că „oamenii de rând sunt în mirare față de filosofi, filosofii sunt puși în mirare de creștini”, fiindcă un act de milă presupune o cunoștință mai adâncă decât o face chiar teoria filosofică a naturii omului”.

   Considera că toată demnitatea noastră constă în rațiune, dar admitea și cunoștința intuitivă a inimii. Această concepție l-a apropiat de episcopul, filosoful, doctor al Bisericii născut în nordul Africii – Fericitul Augustin (354-430), cel care spunea că istoria este „tămăduitoare”, în sensul drumului către binele omenirii. Referitor la cunoștința inimii, Pascal afirma: „Le coeur a ses raisons que la raison ne connaît pas” (Inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște). Dând importanță inimii, a putut cunoaște adânc natura omului și a putut ajunge la convingerea că perfecțiunea morală interioară, valorează mai mult ca orice știință, Religia creștină corespunzând inimii, în viziunea sa. Credința aparține inimii, și pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu este nevoie de un mediator, acesta fiind Iisus Hristos.

   Pascal nu era ostil rațiunii, ci doar excesului ei. Pentru el, religia creștină corespundea inimii și pentru a convinge pe alții, Pascal s-a folosit de un procedeu rațional: „Este mai bine să pariezi că există Dumnezeu, decât că nu există: dacă nu există și ai pariat că există, nu pierzi nimic, dacă există și ai pariat că nu există, ai pierdut totul”, pariul fiind de fapt o demonstrație pentru cei ce nu pot fi convinși altfel decât prin rațiune, neavând înțelegerea inimii pe care o poartă în trup. Aprofundând gândurile și cuvintele acestui filosof, ne dăm seama că el nu poate fi privit doar ca om al trecutului, ci mai degrabă al viitorului.

   Credem sau nu credem, întrebarea existenței lui Dumnezeu este necesar a fi pusă, pentru că „în joc se află soarta sufletelor noastre, pe care totuși ar fi de preferat să nu o riscăm”, ne amintește autorul unui articol din ziarul „Lumina”. Tot Pascal ne deschide ochii, spunând:

 „Dumnezeul creștinilor este un Dumnezeu al iubirii și al consolării, este un Dumnezeu care umple sufletul și inima celor care-L au în ei…”.

   În „Cugetări” mai găsim celebra-i aserțiune: „Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Așa că nu fi neliniștit”.

   Exprimând în alt mod: Dacă M-ai căutat, M-ai găsit și dacă m-ai găsit, poți fii liniștit!

SĂRBĂTORI FERICITE CU CREDINȚĂ ÎN SUFLETE!

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

De un an de zile acest colţ de ţară suntem ca o corabie naufragiată în derivă, care încă nu a acostat la niciun mal, dar se îndepărtează tot mai periculos de malul Uniunii Europene. Să aduci această aşchie de popor la starea ca să nu te dorească în proporţie de 85% doar într-un an este extrem de grav. Încrederea atât de joasă în instituţiile statului (preşedinţie, guvern, parlament, partide politice cotate relativ bine acum un an în urmă) este un fenomen extrem de periculos. Acest fenomen poate crea o stare de anarhie în stat (insemne ale acestei stări sunt deja: Usatîi face ce doreşte în Chişinău, Dodon – de asemenea, îşi instalează corturi acolo unde doresc şi când doresc!), pe valul căreia în vârful puterii ar putea să se caţăre persoane extrem de dubioase. Uitați-vă câtă încredere i se acordă acestui nimeni, acestei nulităţi, acestui fraier R. Usatîi, paraşutat pe capul nostru de Kremlin, cu banii căruia îşi cumpără electoratul cu concerte şi „acte de binefacere”. Să ne ferească Dumnezeu de un aşa preşedinte, post la care aspiră sau la care îl împing stăpânii de la Kremlin (banii cheltuiți cu nemiluita trebuie cumva argumentaţi!). De aceea acum nu mi-aş dori alegeri directe ale preşedintelui (cu toate că în general e mai bine pentru evitarea blocajelor parlamentare legate de alegerea preşedintelui), fiindcă există pericolul real (numai cei orbi nu doresc să-l vadă!) de a se repeta fenomenele Orhei, Bălţi, dar deja la scara întregii Republici. De aceea, în această situaţie trebuie evitate cu orice preţ alegerile anticipate, atât de dorite de Kremlin şi de cozile de topor, dar şi de unii care doresc cu orice preţ să ajungă în parlament chiar cu riscul de a rămâne pe durata mandatului o simplă umplutură.

Şi pe cei din Platforma DA, care-şi schimbă părerile după cum îi tună în cap lui A. Nastas, îi paşte acelaşi pericol. La început spuneau că nu vor forma nici într-un caz un partid (toate mişcările pe parcursul a aproape un an au fost pronunțat antipartinice!), apoi că vor fonda partidul lor, ca în sfârşit să adere la o construcţie existentă dar efemeră „Forţa Poporului”. Decizia recentă a conducerii Platformei DA de a adera la partidul „Forta Poporului”, condus de Nicolae Chirtoacă, explică multe lucruri şi se va întâmpla chiar în această duminică. A fost dorinţa câtorva din vârful Platformei DA de a ajunge cu orice preţ într-o formaţiune politică. Acest lucru şi-au dorit zecile de mii, care timp de un an au protestat? Acest lucru şi-l doresc cei care îngheață acum în corturile din centrul Chişinăului? Dacă aceasta şi-au dorit atunci scopul este atins (nu mai contează că miliardul, despre care au tot vorbit un an de zile, încă nu a fost găsit, iar hoţii principali încă se află la libertate!). Dacă nu, atunci zecile de mii de protestatari sunt iarăşi trădaţi (a câta oară şmecheri de alde Roşca, Năstas, Lucinschi ş.a. folosesc mulțimea doar ca trambulină pentru a se urca în vârful piramidei puterii!).

Să vedem la cine au aderat cei din Platforma DA. La parlamentarele de anul trecut partidul „Forta Poporului” a acumulat tocmai 0,73 la suta din voturi (puternic rezultat, n-ai ce zice!), adică peste 11 mii de alegatori!!! Pe listele Partidului în alegerile din 2014 erau incluse tocmai 3 nume de Scobiola, 2 de Chirtoacă, 2 de Ciorbă (ambii de la aceeași Universitate Pedagogică din Chişinău!) ş.a. Şi „Platforma DA” vine cu fraţii V. şi A. Năstas. Ce încredere poţi avea într-un astfel de partid cu o aşa pondere şi care din start promovează cumătrismul? Acest nou partid nu are nicio şansă de a lua un scor cât de cât onorabil la noile alegeri. Dacă astăzi ar avea loc alegerile, dar „ nu mor caii când vor câinii”, s-ar putea să ia acele 12%, pe care le prezintă sondajele (Pavlovschi, unul din liderii Platformei DA, declară că vor lua peste 50%!!!). Însă sperăm că cei, pe care i-a creditat electoratul cu putere în alegerile trecute, îi va duce mintea să-şi ducă până la capăt mandatul, desigur doar cu condiţia de a scoate la lumină problema miliardului furat şi de a stopa căderea acestui colţ de Ţară în hău. Atunci la viitoarele alegeri peste 3 ani (băşica DA deja s-a dezumflat fiindcă prea ambigue sunt acţiunile şi declaraţiile ei!) se vor mulţumi, la sigur, doar cu vre-o şase-şapte locuri călduroase de parlamentari pentru primii şase-şapte din liste şi doar atât. Şi iarăşi zecile de mii de protestatari vor rămâne cu buzele umflate. Eforturile maselor trebuiau orientate cu totul în altă direcţie – spre aducerea miliardului furat, spre punerea la dubă a vinovaților principali (lângă Filat trebuie să ajungă Plahotniuc, Şor, Voronin, Dodon, dar şi verii Ţopa), spre stoparea de urgență a căderii tot mai vertiginoase a Republicii Moldova, care se află pe muchia prăpastiei, în hău.

Mă doare inima când văd cum inşi de-alde Dodon, Batrîncea (un nou Petrenko în parlament), Voronin, Negruţă ş.a. îşi şterg picioarele de cei din PL, PLDM, grupul Leancă, de  intelectuali. Cu regret au parţial dreptate. S-a furat Miliardul şi vina o poartă în primul rând cei de la guvernare, adică PLDM, PD şi PL (desigur în măsură diferită), cu toate că actori ai acestui spectacol al absurdului pentru un stat de drept, care a demarat cel puţin din a. 2004, sunt şi Voronin, Dodon, Greceanîi (Usatîi a furat din altă parte – de la ruşi, participând însă la spălarea banilor criminali ruseşti prin băncile moldoveneşti! Şi pe acesta îl doriţi „preşedinte de ţară”?). Să vorbească despre studiile lui M. Ghimpu un Voronin (se consideră cu mare carte!), care a absolvit un oarecare tehnicum (colegiu!) de brutari la Tighina şi o şcoală superioara de partid la Odesa, este chiar ridicol. Dar şi cei din Alianţa de guvernare sunt tare breji. Trebuie să fii tare de cap să pierzi cu atâta uşurinţă ceea ce ţi-a dat cu atâta greu electoratul proeuropean. În loc să beneficieze de încrederea electoratului destul de confortabilă (55%) ei au făcut tot posibilul ca să compromită această încredere.

Cea mai mare vină pentru situaţia în care am ajuns o poartă Filat. Că Plahotniuc este cel care este știam de la bun început şi nu aşteptam prea mult de la el. De la Filat însă, care a declarat în repetate rânduri o Moldovă fără comunişti, că ne va duce în Europa, aşteptările au fost foarte mari. Să cobori de la 20% încredere la doar 1% în doar trei ani (v. diagrama), trebuie să poţi. Prin comportamentul său de găinar a compromis serios încrederea cetăţenilor în vectorul european (v. diagrama). Sincer, nici chiar omeneşte nu-l compătimesc pe Filat de situaţia în care a nimerit. Şi-a făcut-o singur cu mâinile sale, cu mintea sa. Cel mai prost este că şi partidul atât de promiţător la dus de râpă. Cu regret în Republica Moldova nu există partide în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum sunt percepute în lumea civilizată. Odată cu dispariţia liderilor dispar şi partidele (este cazul PPCD-ului, PFD-ului, acum PLDM-ul).

Se vede clar în cazul PLDM-ului de astăzi. Fără liderul său V. Filat aflat în detenţie partidul este în derivă. Pentru fiecare situaţie, care apare la negocierile legate de formarea unei alianţe, conducerea PLDM convoacă şedinţe ale Consiliului Naţional.

Mă mir uneori, de câte milioane are nevoie un om s-o ducă bine restul vieţii? Câteva milioane i-ar fi prea suficiente. De unde atunci această tendinţă nesănătoasă de a acapara miliarde? Este o boală, o dependenţă precum dependenţa de stupefiante, de băuturi alcoolice. Să-l fi susţinut pe dl Iu. Leancă la funcţia de premier, aşa cum ia cerut electoratul partidului său la alegerile trecute, era să fie o cu totul altă situaţie. Şi dl M. Ghimpu să fi susţinut candidatura lui Iu. Leancă la funcţia de premier le-ar fi dejucat cărţile lui Filat şi Plahotniuc. Chiar susţinerea de către el în vară a candidaturii M. Sandu la funcţia de premier ar fi fost o soluţie pentru situaţia în care ne aflăm.

Tot din cauza prostiei democraţilor Dodon are 25 de mandate în parlament, 1 mandat în plus fiindu-i dăruit de algoritmul de calcul ca celei mai mari fracţiuni, iar un alt mandat – din cauza că PLDM-ului nu i-au ajuns câteva zecimi să ia mai mult decât socialiştii. Toată lumea înţelege aceste lucruri (numai Dodon insistă pe exclusivitatea lui), că suportul lui real din partea electoratului să fie vre-o 12-15 locuri în parlament, restul 10-12 ar fi fost ale lui Usatîi scos pe ultima sută de metri din cursa electorală. Astfel, în parlament astăzi ar fi fost 5 partide: cea mai mare prezenţă ar fi avut PLDM – 25 mandate, urmat de PD şi PCRM. PL, psrm şi pn (al lui Usatâi) ar fi avut aproximativ acelaşi număr de mandate. Acesta este tabloul corect al rezultatelor alegerilor din 30 iunie 2014. Deci, belicosul de Dodon se bucură realmente de sprijinul doar a maxim 15% din electorat, celelalte 10-12% fiind ale electoratului lui Usatîi, care în mare parte nu este socialist prin convingere ci mai mult un electorat dezamăgit de prestaţia democraţilor şi cumpărat de banii, simplitatea liderului R. Usatîi. Oare nu a fost o făcătură a Moscovei retragerea lui Usatîi din cursă pentru al scoate în prim plan pe Dodon? Cu atât mai mult că Kremlinul nu a făcut mare zarvă pe sama acestui incident. A făcut-o doar de ochii lumii. Chiar dacă nu a fost aşa Kremlinul a câştigat mult prin fortificarea srl-ului lui Dodon. Nu-l vedeţi cum în fiecare săptămână îi curg mucii pe la uşile demnitarilor de la Moscova.

Dar şi ultimul caz ieşit din comun ne caracterizează. Acest individ Batrîncea, care a făcut acest act huliganic în parlament (a rupt în două o hartă a României Mari (o simplă hartă datată cu a. 1930, care în plan didactic explica creşterea populaţiei României), precum a rupt-o pe viu Stalin la 1940!), dar şi cei care l-au aplaudat împreună cu Dodon (doar Z. Greceanîi mai trează la minte dintre ei s-a abţinut de la aplauze!) ar trebui declarate persoane non grata în România. Ei, care îşi petrec vacanţele la munţi în România (veți vedea de Crăciun stil vechi cum toate pensiunile montane din România vor fi pline de „basarabeni prosperi” (ruşi, cum pe bună dreptate ne numesc fraţii români, din rândul politicienilor, businessmenilor, mulţi din ei ruşi, dar şi moldoveni care vorbesc doar ruseşte!), să se ducă în Siberia lor dragă să se odihnească în vre-o izbă rusească înnegrită de fum, plină de mirosul acru al varzei murate, al samogonului ş.a. Şi aberaţiile unor moldovenişti duşi cu pluta precum ale invitatului pe nume Tabără la una din emisiuni la PublikaTV, la care se discuta subiectul hărţii rupte, care pretinde a fi un mare istoric şi profesor la Universitatea de Stat din Moldova (vai de capul studenţilor dacă cu ei se comportă ca şi cu cei din studio) şi care a recunoscut că fiică sa a obţinut paşaport românesc pentru a circula liber în Uniunea Europeană, nu ar trebui lăsate fără atenţie. Prin aceste inacțiuni România îi pune într-o situaţie grea pe cei din Republica Moldova impuşi să se lupte singuri cu aceste cozi de topor.

De ce conducerea României este atât de tolerantă în astfel de cazuri. Tânărul G. Simion nu a făcut nimic antistatal iar conducerea (democrată!) de la Chişinău la declarat persona non grata pe teritoriul Republicii Moldova. Să fi fost cazul ruperii unei hărţi a Rusiei, Rusia i-ar fi declarat chiar a doua zi persoane indezirabile pe teritoriul ei! Toleranţa deseori mărginește cu prostia.

M-a dezarmat şi cazul votării recente pozitive de către CCA (îmi pare rău că au votat şi unii cu pronunţat suflet românesc!) a cererii lui Dodon de acordare a postului de televiziune NTV. Prea multe privilegii acordate acestui neofit. Are postul ACCENT TV, care oglindeşte integral tot ce-i legat de psrm si Dodon. Nu i se acordă prea multă atenţie, prea mult sprijin acestuia care nu merită?

În final, ţin să declar că încă mai cred în capacitatea de a gândi sau cel puţin în instinctul de autoconservare al participanţilor la naşterea noii alianţe şi numirea unui nou premier. Având trei candidaturi chiar bune – Iu. Leancă, I. Sturza şi M. Sandu, ce naiba le mai trebuie? Luminează-i Doamne măcar în al doisprezecelea ceas de Crăciun!

 

Valeriu Dulgheru

6. 01. 83 Delhi

Studenții mei, un principiu. Ca însemnările R 36. Ore extinse în India. Și musafirii, un principiu de dedicație, nestalinist. Niciun student la diplomă, încă. De ieri până azi, din cuplul soarelui și ceții, al doilea s-a învârtoșat, după ce-l covârșise prima. Dincolo de centurile raționalului și esteticului, în verdeața bălegarului de elefant, ca trunchiul de bananier, în grajdul plăpânzit de respirațiile vacilor.

Văd peste drum de Hawa Mahal. Să ne întoarcem la cel cu cartea de vizită. Moghulii sunt americanii de acum. Parcă indescriptibilitatea previziunii compensează mizeria. Jucăm șah cu morții, ne bat și îi batem pe rând în R 36. Crezusem că mi-am încheiat memoriile în proza musafirului.

Am chemat măturătorul, m-a privit superior. Îmi intră un câine în clasă. Dau să-i vorbesc românește. Se târîie pași. Mi-or veni studenții. Să scriu un vers e să închei ceva, o viață, alt vers urmează. Firea morții prin prim verset de Veda-Logos. Ce-mi dai să-ți dau la sfârșitul nimicului?

Vidhata-dumnezeirea. Templul tipografic. Romanul Nanei, între ceartă și adevăr. Luceafărul-Viena-Delhi-100-devanagari-sanscrit. Îmi place clasa măturată. Mâine, pe Gange, cu musafirul.

8. 01. 83 D.

Sâmbăta studenților. Greva continuă. Nu ne mai ducem la Rishikesh. Cei de la franceză se duc la expoziția Rodin. India-Cetate. Banjara. Fiorul moghul. Înapoi la upanișade. Altă vedere. Nana, că știe ce e roman, dar nu-mi spune, atunci nu știe, ba că știe, cu papagalul a căzut de acord.

Cele de aproape se împlinesc. Le așteptăm pe celelalte, obstaculați de surprize în alte lumi. Revistele de trei orientări, parcurse în două ore. Maica Domnului din Pirinei, primită ieri de la Jeane, o trimisese din septembrie.

Îngerul expediat de ea Nanei, acum doi ani, l-a preluat în lucrările de școală. Jeane se apropie de 70 de ani. O mai fi fumând? Combinație de călugăriță amatoare și fostă profesoară, peregrinând creștin prin vestigiile necreștine.

Cred într-una modernitate. Scriu cuvinte care acoperă gânduri niciodată vorbite. Pomenirile noastre în India se îndesesc. Micile înfățișări și încă nu se lasă sintaxei. Sintaxa se rarefiază cu viața, cum experimentează Memna.

Corespondențele autentice parcă n-ar avea început și sfârșit. Să fie așa și călătoria musafirului? Odată în sac, călătoria o vom dezlega de Basant, pe 19 ianuarie, o zi înainte de despărțire. O febră poate fi o experiență a locului unde o ai? Ne lăsăm gândurile între politică și febră.

Practicăm condiția. Începuse clasa. Rashmi, cu poemele lui Coșbuc. (Ieri, Manju, cu Miorița). Mă opresc la Puntea lui Rumi, se oprește la Nunta Zamfirei. Alege, pentru comentariu, Rea de plată. Apăruse și Raj Mohan Mehta. Apoi Deva Singh, care îmi spune că, din cauza multelor ciocniri sociale, nu poate ajunge la clasă și va studia acasă, să-l primesc la examen.

Musafirul are febră virotică. Secundar, complicație minoră la plămâni. Ampicilină, B. Complex, Crocin. Pentru temperatură, sirop. Cinci zile. Până-n 20, va fi bine. Pentru orice considerație practică, recomandă anularea biletelor pentru Calcutta, dar s-o fac în 12, când vom mai vedea. Avem dolari? Nu. Cei pe care-i vând, la negru, indienii, ar fi falși și cu poliție.

Merg cu Nana-n Camp după ampicilină, farmaciile toate, închise. La fel în Kamla Nagar. În toată India, aflăm, este greva generală a farmaciștilor. Niciun vecin n-are ampicilină. Nici polonezii. La Health Centre, dr. Pal îmi oferă imposibila ampicilină pe fișa mea și o obțin, cu două cozi, de la farmacia policlinicii.

Invitație la IIC, în 14, cu carte de vizită a lui DN („vă rugăm să aduceți profesori și studenți”). Replică? Eminescu Circle invites you to an open calss dedicated to the 133^rd anniversary of Mihai Eminescu, at M.E.L. Dept., Room 36, on Saturday, 15^th January 1983 at 8 a.m.

10. 01. 83. D.

Luni, fără sinucidere. Ziare, clasă, preparație eminescologică. Bucuros și de Subramanya Bharati. Mai tânărul, prin gară, prin Cerc, cu cărți. Sanscrita mai scumpă ca hindi. Ampicilină, pneumonie. De când entuziasmul? Am cedat apa din Gange, sigilată.

11. 01. 83. D.

Clasă pe românește cu Deva Singh. Fiu-său în armată, la Calcutta. Tremură de frig și timiditate. Reprtoire autobiografic? Iar o dusă, nu numai în Camp. Trebuie golit un ciocan de clorochin. Nesomnul de-azi-noapte se răzbună. Plus, îndoiala.

Singurătate prin gară, hamalii laptelui – îi întreb: apă? și ce se mai supără. Apoi o gazdă, alta. Cine nu vine, de ce nu vine? dacă vine, cine mai vine, cine nu mai vine? Mortificare halucinată, că era hashish în țigări, pe neve, la o adică, înainte de Basant și de Holika. Fum arian, corpolent duh arzând la lumânare, cu, ori fără păcate.

12. 01. 83. D.

Tot grevă. Neîmpăcare. An Nou impersonal, vremuri. Represiune firească. După sanscrită, latina mi-a consumat restul de iluzii. Așa începe piesa asta? N-o să se joace, deci măcar să-nceapă. Mai e cineva? Cine știi. I-ai zis piesă din lipsă de altceva.

Și greva? Asta nu e glumă. Au început ceilalți spărgători. Ei fac parte din sistem. Cu ce se ocupă piesa? Nu cu greva, ți-am spus. Pe românește, Ram-Ram. Ajută-mă să fac rost de voci. N-am un gramofon, să pun sâmbătă placă.

Subiectul ăsta l-ai tratat totdeauna. Se știe și-n Africa. Cred că numai acolo. Doina. M-ai nimerit. Nu te văd, te citesc. Nu cărți. Vei fi-n hindi, ce Dumnezeu. Și câte familii sparte. Nu greve? Acum o sută și de ani. Te urmăresc. Nu e de ajuns? Era vorba că fiecare contribuie cu de-al lui. Tot eu am zis și asta, dar dacă nu vine nimeni? S-au dus și doina și familia.

Manju a tradus, pe contul ei, din Miorița. Cu Provin și cu ea, citim Doina. Raj ar fi avut febră. Rashmi, după ce l-a ales, sare că poemul Rea de plată ar fi dirty. Sar și eu, cu ce-ar fi mai frumoasă o crimă, o invazie, decât un sărut?

Brâncuși. După Rodin. Imaginarismul literaturii. Seama vieții. Diferențele. Ritu, și ea, aproape, refuză muzica. Există vis, ar trebui să-l reliefez. Aberasem, de unul singur, întru cine știe ce blestem. Fișa musafirului, fofilată, alta la rând.

Și nehotărât, și nesfătuit, zăpăcit cu piedică pusă. Cere permisiunea să se încălzească, ar fi foarte frig. Aș mai lăsa coperta veche în avizier – săptămâna asta, Eminescu – dacă n-ar rămâne amândouă acolo până după dispariția mea.

13. 01. 83. D.

Peste două ore trebuia să fim în trenul de Calcutta – Howra. Nimic. Febră. Și Nana, de-azi-noapte, la 4. Coșmar cu nereîncarnare. Clasă mioritică. Vecinul, nici cu pranayam – îmi pare rău, să-mi pară rău? Ce oferisem deschis, ca un model.

Îl urmează cu întârziere. Eu însumi nu-l, n-am nevoie să-l urmez. Mi-am creat dialogul, oricum a fi, dar existăm întru întâlnirile astea în alb, nemaiîncețoșate atâta, atinse de viitoarea furie solară. Parcă la noapte va arde și focul de Lori, iar apoi Basant, să vină Holika.

Jeane se plânge de Franța-i. A citit mantrele ca având titlul „Robilor”. Am mutat sâmbăta mâine, am dublat-o. Avem o săptămână Eminescu. Bharati s-a aniversat tot acum și Vinod gargarisește o comparație, într-un rând pe hindi, nu tamil.

vă urez să vă placă totdeauna cu o amintire de când vedeați soarele cu orașe moghule în pierdut suflet

va fi fost va fi fost înfocare epic regretată ființa interioarei cremațiuni o horă de unul singur încins de fete de chaia apoi fie-ne cu iertare pe ziua de azi când zadarnic v-am îndemna iată luminarea zilei de neumbră chaia

de un timp în jurul ceaiului de tei pntru pahare ofer coșuri verzi și roze ca Jaipurul ca pentru doamne s-ar zice nu am luat seama ce v-a revenit cred că asemeni copiilor tot verdele ne înfiază inima căldurii neabstracte

cât despre cele negre ca una nu aveați lumina aprinsă ori venisem cu soarele impresie genunchi și toate cele negre am și pantomimat ce se întâmplă pagini întru cititul nevânat nevânat nevânos pe vâna fără vână

am și cafele în verde și roz pereche de învelitoare ale bazelor nemainegre de rândul ăsta vor fi reci deja îs Nana nu și-a onorat vegetarianismul în prelungirea febrei de cu noapte de-am jucat I am sorry victorios eu

sunt vizite lungi lângă papagal încurcate de telefonul aerului cu vedere în poartă la plecare ce răspuns vom mai auzi călărim înspre seară îngânați păsărește cine-și reperează cronologia în apatiile altfel iertate se apropie de veacul ceasului

a ne fi apropiat veacul ceaiului pe îndelete neamestecați în florile uscate pe clocot mă gândeam anii trecuți la accepții acum nici păreri vorbim într-o doară fără dor pe-atunci ași fi lungit dicția cu aluzii ce nu-mi mai spun aproape nimic în prezent

cu febră presimțiri și despărțire când telexul nu lucrează până sâmbătă tocmai după ce se pierduse fișa călătorului pe acolo pe unde are de călătorit aș adăuga ușa era încuiată am deschis-o am ascultat cele de mai sus deslipindu-mă de

ar fi cinci m-aș repezi-n camp după copii și copertă ușa se închisese după Renu și soră-sa italianca le oferise Nansi un lunch tardiv mai bun ca niciodată ceea ce nu atinsese Nana plus lapte fiert parcă se vor regala tot în Delhi adio la Paris

de-aș găsi scrisorile către Doina fie și-n primejdia relativizării acelei iubiri am face de-o conversație împărțită între prezentul păcătos și ziua de ieri auria zece roți mai la dreapta ca peste Dunăre și-ar fi lăsat mașina și m-ai fi crezut în zori

n-am nimic de zis impersonalității abuzului o propagandă de nepetrecere doar scârța-scârța să le fie bine după ce nu există dimineața nu eram eu singur nici acum n-am lirica-n priză de ani m-am pustiit în relație nespusă cu condiția persoanei oricât de terfelită

n-o înțeleg nici pe bătrâna-mi prietenă cu zero-ul accentuat pe finală și parcă majusculat n-am încotro-l mai urieși însumi buddhist pe nevremelnicie draci monezile halucinate-n fețele de sfinte pe timbre altfel sugestive sună a alarmă

de vină vârsta mare dislocând prezentul n-ar cere poze de actori decât adolescenții vină-le unchiul și să se descurce-n altă junglă mai reperabilă că nu sunt în Năsăud acum un veac de două zile îl deliberăm atâta lume pe aici copiii despre ei vorbim pe nume-ar fi venit legal

o voce când de mamă când a râsului de după tentația păcatului îndurerat de așteptare pe-ncrucișări de rase sparte ca familii zăvorul tandru așezat atletici pași pe urma roților salut grăsane suflete în ce traducere ambiguității de-o ființă cu nebună seara

de când cu martorii și o mitologie mereu fecioară toți presupuși zeește ca din partea lor necunoscuți până la raderea respiro-ului personal și drept n-am dat cu pas de pix pe pagini lămurite iar acum un scris scriu nici dicteuri de neomis și ele nu norocul s-a bulit cam la mișto oleacă

pe când ne reabilitam feudalismul ajutați de fete încercănate la apus de soare mai și beam cu miezul vieții ne fălisem dinainte și uscatele morminte zadarnic ce-am fi plâns în zori ne-am pomenit direct în agonie surle alături ne parodiau în anomie și pe veci

trec la paharul îmbrăcat în roz îl beau cafea de l-aș cânta cantată ci duse-s trezviile baroce sar conversații ce n-ar ține încă de urât cum că nu mâine poate nici poimâine și necum duminică poate apoi și marți să mă reped a săptămână de-aici încolo noaptea va veni spre sine-un pic

se dilatase ziua cu diferența fusului orar în prima jumătate de-am serbat Crăciunul și sărbătorile de iarnă ocolită mai apoi cum știți care se speria care ironizase dacă nu tunetele de ianuarie întâmplătoare fețele mii de tinere fără surâs și încotro

14. 01. 83. D

Că să te naști a doua oară în India pentru a înțelege. Nu mă plâng de înțelegerea ori neînțelegerea Indiei. Aci, lupta e să scapi de nesfârșirea lanțului de renașteri. Venise Manju. Cu două pagini în hindi despre Miorița, comparată cu drumul spre paradis , după război, al celor neînvingători.

Curând era și Provin, de i-am pus să scrie, el, substantive, ea, verbe. Gargh, Rashmi, Raj, Chamchal, Deva Singh au venit și ei, unul câte unul. Raj citi o aiureală cu titlul The Modern Girl. Provin a citit, cascador, Rea de plată. Apoi Manju, cu aplauze. Le-am spus de jayanti, de-o serbam, a lui Eminescu. Biografie.

Nana avusese toată noaptea febră. Are 104 grade Farenheit. Nansi se teme de o sinuzită. Musafirul a ieșit, pentru o oră, la soare. Nu mai am loc și eu. Ziare turpide de An Nou-bou-boa. Nansi tușește, nu se joacă. Nana, tot peste sută. Nu îndoiala lui Arjuna și a ciobanului mioritic, dar călătoria spre paradis a învinșilor.

15. 01. 83. D.

Atacul Dalit-ilor asupra Marathvadi, 504 suflete moarte. Musafirul, în Catch 22. De-a 133-a jayanti, îl caut, prin noile blocuri roșii, pe Mahendra Dave – ceva despre Eminescu? Chiar de jayanti, am pus pe perete case și haine românești. Latinitas 5, gata, sub ancademie.

Jayanti 33 și o sută

India 15 ianuarie

jumătatea morții lui Mahatma

patru zile și nopți

mai cursese Kavi

nici 20 nici 24

de petale nu moghulizează

departe de Sana, tren în febră

asiatică, fie să fim

ai upanișadelor, scrisoarea I

eterna pace lingvistică,

ironice amurguri de rasă

de preferase luna baiazidă

se obișnuiește prasad rezumativ

opțiunea timpului, locului

facem ce putem, ji

ne oscilăm tensiunile superlativizante

trăim de mai de parte amintirea

facerii cum s-a spus în Aryavarta

noroc de necomparație himalaianul

de la superbazar e prea tânăr

altfel Dumnezeu nu e, vai, martor

prin uși deschise curentul

strigoilor diurni îngeri

cu părul negru keshaviu

16. 01. 83. D.

Mahendra și Rupendra mai la inimă. Seara, Uma Dogra, kathak, la IIC. Musafirul, c-ar fi visat-o întocmai, acum trei ani. Thumri. Convalescență pe sfârșite. Spre toiul finalului. Am mutat cărțile, să fac loc hainelor musafire. Mâine, la clasă, relansez Latinitas. Anul ăsta dau multe premii.

18. 01, 83. D.

Pe lângă palmierii fără soț, în josul spetei, nașa înțelege tot mai puțin scrisul finului, deh. Casteluțul Roshinarei, mâine sărbătoare, pomâine despărțire de musafir, apoi scrisori de răspuns. Ah, garanția cea mare a păcii mirosea la fel, vechi alergii, blânzi pacifiști ai neființei.

merge ceasul fără știre akal-ire arămire

Rama Bahadur durire n-ai mălai alai

mai bhai nici budhu mereu încai

cu cântec de Mandalay azi și mâine teferi

lumpeni pe frânghiile de curpeni pe

canalele de cumpeni merge ceasul

amânat mână ce-a sunat pe lat cercul

cert shunya Bharat

11. 01. 83. D.

Mâine, despărțire-întâlnire, cumplit discretă, plină de tensiune îmblânzită – că să mă îmbrac mai frumos – în peisaj. Dialog în alte înțelegeri. Cu atât mai bine, cu atât mai rău – a-ți spune durerile numai prietenilor, care prieteni? Mereu lecții. Mâine ne salutăm. Nimeni nu ne va recunoaște efortul, nici măcar trecerea prin India. Și totuși, musafirii rămân în noi. Chiar gândirea în personaje trădează afinități mântuite.

21. 01. 83. D.

În R 36, în Canterbury. Manju, în clasă, n-a aprins lumina, își traduce, din hindi, comentariul la Miorița. Vine și Provin, îi dictez o scrisoare. Raj, încă două fete. Reflexivul acuzativ și dativ, un discurs de morală, un elogiu al scriitorului român, întoarcere la realitate.

Țăndări stabilimentele și nicio lume nouă, ba încă, mai veche și mai veche. Egale doar cruzimile paralele pedepsiților. Cmințituiți. Mereu agonic și afirmativ, mai avem Dumnezeu. Odată exclus, ne ia dracul. Folosul morții o fi recuperarea patimilor din străfunduri.

Se-apropie vremea celor de la asanscrită – na mantesa/namaste, Usha/ușa(zorilor), chatra/șatra. Posomorârea cheltuitoare își despătură circumvoluțiuni pe nervii unei neprevăzute halte. Buddhista suedeză, fumătoare de beedi, nelipsită, spre deosebire de mine, de chibrituri, dispăruse să telefoneze – din iceberg-uri tropicale.

Își scosese fesul de peste părul blond-cărunt. Repăruse poticnindu-se de a nu-și fi aflat bagajele de pelerină. Ochii îi erau adânci, ai egiptencei in spe. Străpungători, cum vor fi fost ai ăluia. Și Lali își lăsase ceasul acasă, de teama dacoiților.

22. 01. 83. D.

Era ca într-o carte numai a lui, nescrisă. Rămăsese închis în ambigua-i paramorală. Alte povești și pământuri, bulzii ființelor fără zăpadă. Reavăn peisaj, nocturnități, sensibilitate pulmonară proiectată pe tot tropicul.

D-na M. se întoarce de la Tirupatăi iluminată. Uite că e de părere că fiecare nu-și zice indian, dar bengalez, keralit, sickh etc. Ne împărtășim zilele întru Dumnezeu. Îl vom ajunge complet la disoluție.

De când m-am despărțit de suedeză, nu mai am chibrituri. Nimic. Cem doarme zbuciumat. Mă-nchin să știe că-l așteptasem. Vărsase toată cerneala și ne înnegrisem. Încă panch minute. Tantra. Nu. De ce nu? Rock? Tot acolo. Nu va suna de 9.30 a. m. Ori da.

23. 01. 83. D.

După dans mi-adusesem aminte de moarte. M-am trezit, am citit două-trei articole xenofobe, am jucat trei partide de șah. Jumătate, duminica a apus. Zi de umbră shivaită. Într-un număr Eminescu, văzusem ieri, reprodus, fiul universului. Shiva-Durga.

24. 01. 83. D

după seri în nopți și Ind

pe rotunduri ocolind

calea joasă

pe sub coasă

viața lungă

pe la dungă

ia atunci nu mă închin

nici adorm de somn străin

mi-e de jale

joasa cale

mi-e cu smântă

dunga sfântă

de aud o melodie

de-o aud și nu mai fie

tac în artă

mare moartă

zbor cu gilii

zic familii

astfel cad pe zori de zi

pe la uși în sărării

joasă cale

praguri goale

în Prayag-uri

stinse praguri

Gange Ind Ga

pân la Id Gha

după seri în nopți și Ind

pe rotunduri ocolind

27. 01. 83. Delhi

urile pasate pentru D-5-uri, nemainotate, din parada-ochi albastru cu avioane-n floare în Kuchipudi (Radha și Raja Reddi la Ashoka Hotel, în pauză dr. Karan Singh) apoi cu yogi și Dhanjal, de dimineață, traduceri de vină, K.M. – președinta, îngăduita, ceilalți și-ar împinge prea mult lucrurile lor, suntem în D.C., numai el, somnoros, fiică-sa nu le spusese, pune flăcăul cu pălărie lângă tatăl cu chelie, o cheamă pe ea, ne scaldă-n modestie franco-bulgară, ’59, anti-tanc fr, Jaipur House, ghirlandele lăsate ploii, S.K. (că de când sunt), K. V. că e mereu o nuntă, la noi grevă, aliansul cu universalitatea nudului rodinian – dacă aș încerca, mai fiind și murdar? – plus Prospero și teoria umorului, ca denudare a dinților (aliansului îi reproșasem că-l mâncaseră pe Brâncuși de lângă tot Rodin), incontinentă? proprietatea intelectuală? poimâine? dimineața între două românești și G și iI, primisem scrisoarea, semnată de el (amicalitatea?), că n-ar mai fi cu ei probleme (N), blonzii pe story și psihosărăgeneromânie, ochii-i, mâine la A.P. (la 4, că am voce-nceată), datele lui S. pentru N, numele lui n. (necunoscut, sigur uitat), 200 la carne, ploaie, metaforă, frig, numai blândețe, din contra înjurăturilor, mă îndoisem, înscenător, ca și tirada

4. 02. 83. D

ce ai văzut cerul de după perdea

mi se păruse o rutină numită spaniolă

nu m-am amestecat în transatlantică rumbă

mai și tradusesem ca un avatar în eros

parcă toba nu chiar experimentată

plictisul buddhist de-l iubeam pe Shiva

multele cutii de care aproape m-ai acuzat

cărțile cât o bătrânețe semnate Gandhi

stranie post-Attenborrough-Ravi Shankar

comentaristică a nedusului la film de biserică

astfel abandonam împreună poezia

din partea mea ca un unchi sinucigașului

toată noaptea ori până la patru dimineața

zadarnic îți lăudasem onoarea poeților

(tradusesem din atâția ai patriei mele)

am refuzat seara o nuntă de-a doua zi

și a doua zi o sinucidere hohenzolerniană

neasemenea până la capăt faptei lui Arjuna

iar tu cu capul ras pe când semn al cerșetorilor

cel puțin până la cucerirea lui Gautama de Sikander

5.02. 83. D.

Aseară, la Mahendra Dave, am tradus din el Yagna și N-am ajuns la ușă, iar din Ravi Patel, Cântec pentru umbra morții pe melodie de nuntă. Apoi, la tibetani. Nange mi-a atins umărul. Jamuna în întuneric. Îmbrăcarea. Alienații.

Azi, O. M. Anujan. În D14, s-a mutat o profesoară de Kanada – abia ne va ajuta la poezia din Karnataka. Tot azi, din anglo-indiană (Rupendra Majumdar, Randhir Khare, Pryia Devi). Astă-seară, iar la tibetani. Chong-ul vechi, de nebăut.

Ducha (rău), de-am cântat: ducea, ducea rufele la râu. Fata mare vorbise câte o expresie în franceză, romnă, italiană. Nevasta știa Ciao, unde seamănă cu cio-cio tibetan. Am mai conversat, la întors, și pe de-ale noastre. Aniversarea Memnei. Mutarea vecinilor de sus – în D14, Vinoda, profesoara de kanara/kanada. Să-l încercăm, pentru telugu pe d-l Rao. Marathi, Lila, Parasnis?

6. 2, 83. D.

Din nou, Academia Eminescu în The Statesman – Seminar on „Towards an Indo-Romanian Anthology”. Adresa de aici. La tibetani, iar. Noctambulism. Facem un press-release, incluzând Latinitas și proiectul de academie Eminescu, de vom ruga-o și pe Amrita Pritam să-l semneze.

7. 02. 83. D.

După antologia de aseară, cu templul tibetan în prelungire pe Jamuna, de dimineață, încă în ecouri de kannada, , malayalam (ritmând Brâncuși), sanscrită (muzicalizând), Gujarată (Nansi lăcrimase la Ravji Patel, moarte-nuntă), Satyanath cântase carul legănat prin timp.

Rajendra Mathur asigură că publică interviul și mă îndeamnă să expediez și la Press Trust of India (PTI). Mi se vor toate cărțile – de le-aș publica – în 20-30 exemplare, pentru export. Nansi, sceptică. Amrung mă menține în Advisory Board al revistei IAEWP din Bangkok.

22. 02. 83. D.

mișcarea experienței pe Gange precum și în Horace se oprise jos de Mansa Devi singurul anunț reproșul neînlocuirii păcatelor în Gange pe motiv că mai am nevoie de ele cum că toți oamenii Doamne și tot Gangele cu câtă pietate spurcat în infinita-i sfințenie și în trup mai și trăim necesitatea confesării de detaliu în seara cu Vedanta în sinele de Purva shastra de Samkya Vaisheshika și Nyaya urmată chiar neortodox de Charvaka cu tot sângele-apă respirația-vânt carnea-pământ spațiul-cer febra-foc

pomule n-o să te tai

nici dacă poame nu dai

c-a murit neica Pomuță

pe-acolo fără mândruță

nu fără de ordonanță

și galoane peste hanță

coate noduri paralele

navighează-ți depeșele

pe gratii de curcubele

cum Gangele se umplu

de păcatul nehindu

25. 02. 83. D

La ce mi-oi fi înfometat copilul și familia? La ce tot zic să mă opresc, în fapt gândind mereu să mă mai devotez românismului, fie și interzis? Ușor scandal la provincialismul ăla. Acum se vede ca un fascism implacabil organizat, la rând contra fiecăruia. Creeley și Sanyal.

Romanian Poetry in Exhibition at International Academy Mihai Eminescu, D5 / 29-31 Probyn Road, Delhi-7, from 25 February… Indopatie. Convalescență quadruplă. Amintiri contradictorii. Amintirea – singurul sens? temeiul nonsensului? Rezolvarea?

Livada cu vișini – Cherry ka baghicha – traducere în hindi de Rajendra Yadav din Chekhov’s The Cherry Orchard. Directed by Richard Schechner – Environmental Theatre. După adaptarea cu plasament în Kashmir, montarea de astă-seară, revenită la numele rusești, în clinica autorului.

A ajuns în America O’Neill-iană, dacă nu post-stalinistă. Adevărate momente ale spațiului neo-hindu – regizorul, un fel de Vetala cărând spectatori și actori pe umăr, cu bicicleta ori trăsura trasă de cai albi, în final, aproape demascați. Răsturnare de roluri culturale – Carol Martin ar fi educând actorii NSD-ului (National School of Drama) în dans modern și ideokinesis. Snobeală?

Expoziția Eminescu, deschisă. Primii vizitatori (eram la tăierea livezii) – URT și B.S. Latwal (cu aparat foto). Săptămână de poezie românească începută. Gata Latinitas. S-au dus zilele zăpăcite, și ca predare – mă profesoresc abitir, îmi drămui subiectele, cât că mi s-a decimat diploma. Cot la cot cu gramatica, coate-gramatici goale. Nostalgii în nasul lui Hiren plângând Basarabia că ar fi fost cucerită de români cândva, o, Hiren Mukerjee, o, rusi de vă pocnesc mâine dis de dimineață în prostia-mi doritoare de Vieru.

Mai un singur poet, vier, din cauză și de hirenism plătit de înghițitor. Cum suntem, domnilor, înconjurați de căzături și poșirci. Merci, glorie pe paise, pe spânzurarea lui taică-său. Mai întoarcem o foaie a deschisului mormânt unde universalii extravertiți nu încăpuseră, nici toți introvertiții.

Cum vine de se leagă Haridwar de Em. și Căl. Netranscrierea nici unui alfabet, nici unui dușman. Au apărut țânțarii, cântă păsările-n clasă. Sublimi prieteni de neîmpăcare, frați întru nicio credință de sine. Disecați de electroni, dragi nuclei de când lumea – cui dracului să vă țin și ce, că m-o fi căpăcit environmentalismul

27.02. 83. D.

Pe-aseară, inventam date de naștere prietenilor. Romanian Poems in Sanskrit and Hindi va fi următorul titlu-antologie pe stencile. Preț de-o carte format mare și adio. Se cheamă c-am plătit cu bani-tropice soarta de sus ori de jos. Mi se va răzbuna experiența?

De i-am părut lui Mitică periculos controlor de libertate. Or fi dictatorii geloși pe lună? Infernalitatea tradiției de sine nestătătoare. S-o lumina de ziuă cu plinul lunii, mai devreme? De n-ar veni război, de-ar veni. Făcut din pace, originea mi-e sfârșitul războiului. Cu ce-o să-mi dactilografiez articolul despre pace?

Eseul despre poezie ca minciună, ori maya, l-am tot scris în alte accepții. De-aia nu mai pot de întâmplările fericite. Admir până la obsesie, mai nou, respirația și inima, neoprirea dus-întors. Parcă ar mai fi de mișcat. M-o fi înghițit, însă, orientul. Și nu de ieri de azi, de veacuri.

Nu pot excela în triș, nici în a fi trișat. De ce plictisește binele? Care e binele distractiv al răului? Vreți ceva comod, tocmai. Mai am un pic – un singur pic. La ce oră, trezirea generală? Și a cui? Cu model Pablo? Să fim serioși.

28. 02, 83. D.

Ieri, cu Taj, cu Fatherpur-Sikri, seara Mathura – Ierusalim hindus, cu mormântul nașterii lui Krishna în subsolul moscheei lui Aurangzeb. Pentru revista dept., am argumentat serios, de la Panini la Saussure, titlul: Parole. Șeful: nu știu ce e asta în franceză, dar în rusă e parolă. Neamțul: și-n germană e parolă, dar mie-mi place acest titlu.

din când în când mă duc la Taj

din obligație în gaj

Ion Constantin și Romul

nicicând fiindu-mi omul

se strigă din pădure

mormântul să anture

se scrie Inshallah

pe morții doi în crah

Bârfeam pe Blaga și ai lui pelerini spre Benares, spre Madura. Sunetul marmorei magnetizând Asii până la Assisi. Plinul peisajului de lună plină. Verdele-galbenul, greul umbrei, bunyani, cămile.

Italiana negustorilor cerșetori, complicată de o-ul invitației la „fete” indiene pe un ban. Atacați de una, cu spatele – higeri (hijra-khusra-eunuc). Apoi, pe drum, „love”, 2 rupii – s-a descoperit, asta avea sex femeiesc, neras, avea și sâni, și vizaviul. Le-am dat un pachet de țigări și numai că n-am fugit împreună cu poetul nostru visiting.

Studenții întârzie, au venit, i-am dus în acadmie, la poezie. M-am întors pentru Parole, distrus. Am revenit în academie și cu B.S. Latwal și Ionuț. Am încropit a doua expoziție – de versuri eminesciene fotografiate în India. Felicia a scris și fotografia i-a sosit în proză.

zile ca astea două luni ca astea trei te fac oarecum indiferent la ce a fost și ce va fi ții pasul cu o întâmplare între prieteni frați eunuci marmori ghizi gâzi massa istoriilor masa tăcerii-Eminescu masa celor de azi cine cinuri cină respirații schimbări vicii relative crescendo-uri armonii humoruri ștampile hemoroizi expression parole Dasein Shankar fotografii Alka blue-balls iar tabu-uri inter-nation-internare Assam BBC electrice două frunze verde deschis de acum în bananier tinereți trecute cu amintiri și nedumerire momente magnitudini consolări benzi neclarități părăsiri ocheade brutalități certuri misticisme biblii neglijate legendarisme retezate nepotriviri durități elanuri doruri calmări pluraluri

De mai mulţi – dar nu prea mulţi – ani, scriitoarea Vavila Popovici trăieşte şi scrie în America. Cine nu cunoaşte acest „amănunt”, dar îi citeşte cărţile, poate să-şi dea seama cu uşurinţă că românca cu rădăcini şi izvoare în Ţara Românilor a rămas, de fapt, acasă. Acasa ei însemnând nu doar locul naşterii, situat acum în stăpânire străină, nu numai Iaşul studenţiei şi nici măcar Piteştiul în care a trăit multă vreme, ci inima cea blândă şi cuprinzătoare a neamului său, care pulsează peste tot locul în care trăiesc semeni de acelaşi sânge. Întreaga ei fiinţă, precum şi lucrarea pe care o desăvârşeşte, ne arată nouă că depărtările nu pot istovi izvoarele cele hărăzite întru dăinuire.

Această nouă carte de „Articole, Eseuri” – a cincea de acest fel, – alături de toate celelalte vreo treizeci şi cinci (poezie şi proză), ni se înfăţişează ca un nou argument, bun susţinător al afirmaţiilor de mai înainte. Mai pe scurt spus, realităţile pe care noi, cei rămaşi acasă, le tot ducem în cârcă – vina acceptării a noastră fiind – o marchează în egală măsură şi pe ea. Şi nu e vorba aici doar de sensibilitatea scriitorului, dar mai ales de structura omului; unul completându-l pe celălalt în chip benefic pentru demersul literar.

Constată cu adâncă întristare Vavila Popovici, pe coperta a patra a cărţii sale, „Made in the USA, Charleston, SC, 17 September 2015”: „Împovărate ne sunt gândurile,/ Sfâşiate  ne sunt sufletele!/ Se năruiesc destine,/ strigăm în zadar, nimeni nu ne aude./ Prea multe seminţe ale Domnului/ au căzut între spini!” Dar, întorcându-ne la prima pagină a cărţii (cea cu numărul cinci), putem constata şi noi, cititorii, că scriitoarea nu a plasat „din întâmplare” în deschiderea volumului o concluzie cu care toţi – sau aproape toţi – suntem de acord: „Politica vicleană”. „Omul viclean este o făptură «murdară» în faţa lui Dumnezeu. (…) Viclenia este condamnată de Mântuitorul Iisus Hristos, când îi mustră pe farisei, zicând: «Voi, fariseilor, curăţiţi partea dinafară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie».”

Vavila Popovici nu este, însă, doar un observator al răului uman – cel cu bârlog diavolesc – care se declară făţiş împotriva stricăciunilor lumii contemporane, în întreaga ei alcătuire. Vorbind despre „Bunătate vs răutate” – două concepte profund antagonice, – despre „Sinceritate, adevăr şi minciună”, despre „Setea de răzbunare”, despre „Înşelăciune, furăciune”, în general despre „Dezordinea zilelor noastre”, autoarea ni se înfăţişează nu doar ca un constatator, ci şi ca un implicat în tot amalgamul existenţei umane a timpului prin care ne strecurăm cu strângere de inimă şi cu frica în sân. Cu alte cuvinte, ea propune şi alternative – căi de ieşire din impas: „Binele trebuie şi voit!”, „Bucuria sărbătorilor de iarnă”, „Răbdare şi speranţă”, „Ne este dor de Luceafăr!”, „Prin suflet se poate gândi unitatea reală a personalităţii umane”. Formulează, însă, şi îndemnuri („Decenţa în politică”), apelând la ajutorul unor mari personalităţi ale culturii universale: „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înţelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deţinătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înţelepciunii” – Platon. Precizând că „Decenţa este definită ca o atitudine de respectare a regulilor de bună purtare, a convenienţelor şi a moralei”, Vavila Popovici remarcă faptul că aceasta – decenţa – determină şi „adevărata valoare a omului şi a societăţii în care trăieşte”.

S-a spus nu de puţine ori, iar noi repetăm de mai multe ori spusa: „Tăcerea e de aur”. Sau: „Vorba-i vânt, tăcerea veşnicie”. Adevăruri incontestabile, sub care, de multe ori, ne ascundem slăbiciunile. Sau acţiunile… tăinuite. Şi în cazul în care abordează „Tăcerea”, Vavila Popovici îşi sprijină propriile opinii şi pe cele ale marilor gânditori. De data aceasta, Lion Feuchtwanger: „Omul are nevoie de doi ani pentru a învăţa să vorbească şi de şaizeci ca să înveţe să tacă”. Şi în cazul „tăcerii”, autoarea pune accente grave pe realităţi deranjante pentru cei cu musca pe căciulă. Ori pe batic: „Tăcerea are glasul ei de înţelepciune, dar poate avea şi ascunzişul prostiei”. Înţeleaptă dovedindu-se a fi, scriitoarea face precizarea: „Nu despre cel din urmă încerc să vorbesc, în cazul căruia chiar este nevoie a prelungi tăcerea…” ci „Despre tăcerea ca înţelepciune”. Pentru că „Este necesar, ca atare, un frâu al limbii, timp în care gândul să discearnă vorbele”.

Şi această nouă carte semnată Vavila Popovici continuă demersul dintotdeauna pe care toate celelalte opere ale sale îl conţine: convertirea deziluziilor în speranţe. Căci, se aliază ea filosofului poet Lucian Blaga, care scria, la rândul lui: „Nici noaptea pământului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină”. Dar, cuvine-se cu adevărat să adaug acestor însemnări şi un atestat cu mult mai important, prin semnificaţia lui. În anul 2014, scriitoarea româncă trăitoare – de-o vreme numai – în America a primit, în Italia, Primo Premio Assoluto per il volume de poesie „Love Story”. Şi gândul nu „se sparie”, ci mă duce către Vasile Alecsandri, poetul român care, în anul 1878, câştiga concursul de la Montpellier cu cea mai bună poezie a latinităţii: „Cântecul gintei latine”. Deci dar, în România mai nasc oameni…

 

Vasile FILIP

Iași dec. 2015