Cuvânt și iubire

„Ne vom întoarce neapărat,/Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,/ Pierdutul cântec, pe viori”.

(Radu Gyr: Ne vom întoarce într-o zi)

Mi-am mai pus această întrebare şi v-o pun şi dumneavoastră: totuşi unde au fost cei peste 200000 de basarabeni – cetăţeni români cu acte în regulă pe 1 decembrie? La cele 4 manifestaţii (care în mod normal ar fi trebuit să fie una şi bună!) dedicate Marii sărbători a tuturor românilor să fi fost în total vre-o două mii, luând în consideraţie şi faptul că unii dintre cei cu profund simţ românesc au participat cel puţin la trei din ele, de asemenea, o parte cu profund simţ românesc dar fără acte în regulă (fără cetăţenie română). Printr-o astfel de prestaţie slabă cum să-i impunem pe alogeni să ne respecte? Apelativul de unionist a devenit în limbajul majorităţii alogenilor sinonim cu terorist. Vă mai amintiţi cum în anii 90, când avântul mişcării de eliberare naţională atinsese cele mai mari înălţimi, cozile de topor nu-şi permiteau ceea ce îşi permit astăzi. Cauza tuturor belelelor, care au venit peste noi, rezidă în slăbiciunea noastră, în neunire. „Dacă am fi uniţi am fi de nebiruit” spunea marele Herodot. Ca contrabalanţă la evenimentele din 1 decembrie „independentele” posturi de televiziune de la Chişinău declarau că nu toţi basarabenii îşi doresc Unirea, prezentând un grup de vre-o 10-20 de aşa numiţi protestatari, printre care cea mai guralivă o ţaţă Maria Ivanovna răcnea în ruseşte din toţi bojocii „…Noi nu vom permite să se facă unirea fără acceptul nostru!”. Iată psihologia fratelui mai mare. Va trebui în continuare să ne cerem voie de la cei care au venit peste noapte peste noi, aducându-ne pe vârful baionetelor mizeria morală, spirituală (satanismul, trândăvia, beţia) şi materială. Dacă am fi fost cel puţin zeci de mii şi-ar mai fi permis tovarăşa un astfel de comportament?

La marşul organizat de Tinerii Moldovei mergeam alături de un bun prieten, profesor universitar la Universitatea Politehnică din Bucureşti dr.ing. Constantin Petriceanu, care venise la acest marş cu automobilul propriu tocmai de la Bucureşti, aducând cu el şi două studente basarabence. Seara după încheierea evenimentului urma să facă un drum lung înapoi la Bucureşti pentru ca a doua zi să intre la ore. Mă întreb şi Vă întreb: de ce miile de cetăţeni români din Chişinău cu acte în regulă au stat pe la casele lor sau, poate şi mai rău, au preferat vre-o bodegă în această zi memorabilă? Personal încă nu deţin cetăţenia română nu pentru că nu aşi vrea să o am ci mai mult din cauza că procedura este lungă şi, uneori, umilitoare. Cu atât mai mult că basarabenilor cu părinţii cetăţeni ai României până la 1940 în mod normal ar trebui să li se restabilească cetăţenia în mod automat la dorinţa lor în baza unei simple cereri. În Constituţia României sunt stipulate condiţiile în care un cetăţean poate pierde cetăţenia României: în caz de acţiuni întreprinse împotriva statului şi la dorinţă proprie. Părinţii mei (dar şi a tuturor românilor basarabeni născuţi după 1940) nu au comis acţiuni împotriva statului român şi nici nu au scris cerere de refuz la cetăţenia română. Ei în mod abuziv peste noapte au fost transformaţi în cetăţeni sovietici. În situaţie similară s-au aflat fraţii noştri din Transilvania care tot în 1940 peste noapte au devenit cetăţeni ai Ungariei, fiind ocupaţi de Ungaria. Ei bine, în cazul lor nedreptatea a fost reparată, de ce însă în cazul nostru această nedreptate mai persistă?

Revenind la problemă găsesc o explicaţie la faptul prezenţei slabe (foarte slabe!) a spiritului românesc la Chişinău pe 1 decembrie. Este o problemă de spiritualitate şi moralitate. Nu sunt sigur că mulţi din cei care au obţinut cetăţenie română sunt români şi în suflet. Unii au făcut-o din interes (precum se destăinuia o coadă de topor – istoricul Tabără că fiică-sa a obţinut cetăţenia română pentru a se deplasa uşor în spaţiul european), alţii tot din interes pentru promovarea bussinesului specific basarabenesc. Există şi fenomenul remodelării, sovietizării sufletului românului basarabean în aceşti 50 de ani de ocupaţie sovietică, fenomenul sclavului care, eliberat fiind, nu se grăbește să plece de lângă stăpân. Încă există această problemă de eliminare a s(c)lavului din noi, românii basarabeni.

Trebuie însă luat în consideraţie faptul că precum în fizică şi în domeniul social este valabilă legea vaselor comunicante. Dacă sunt puţini axaţi pe vectorul proromânesc proeuropean atunci vor fi mai mulţi în lagărul prorusesc. La aceasta au contribuit în mare măsură şi guvernanţii aşa numiţi proeuropeni prin găinăriile lor politice şi, în special, economice.

În aceeaşi zi (întâmplător oare?) a avut loc „cel de-al 13^-lea congres” al psrm” (parcă mai ieri fătat de Kremlin dar deja e la al 13^-lea congres! Dodon a procedat precum puiul de cuc: a venit în casa vechilor socialişti, lea furat partidul, după care ia alungat din partid!) cu invitaţi de la Moscova, printre care liderul partidului „Spravedlivaya Rossia” S. Mironov. În una din confesiunile tovarăşului la postul de televiziune ACCENT TV acesta declara cu satisfacţie „Raportorii (la congres-n.n.) începeau în moldoveneşte apoi treceau la limba rusă aşa că practic nu am avut nevoie de translare”. S-a simţit omul bine ca în iubita sa Rusie fără a mai face vre-un efort intelectual legat de bariera lingvistică.

La întrebarea moderatoarei ce le-ar propune moldovenilor referitor la unirea cu România tov. Mironov, mare cunoscător al istoriei Moldovei, a spus literalmente următoarele: „Moldova a existat mai multe secole independentă. De ce ar trebui să piardă acum această independenţă…Cât priveşte rezolvarea problemei transnistrene cea mai bună soluţie, declarată la Congresul socialiştilor, este federalizarea Republicii”. Nu este o teză nouă. Procesul a fost pornit încă în anii 90 de cunoscutul şovin Lukianov, preşedinte al Sovietului Suprem al URSS care, drept pedeapsă pentru aspiraţia RSSM de atunci de a deveni independentă, a format pe teritoriul ei tocmai „două republici” (Transnistria şi Găgăuzia). Acum drept pedeapsă pentru aspiraţiile proeuropene ale Republicii Moldova îi bagă pe gât federalizarea, proiect elaborat în laboratoarele Kremlinului. Prima încercare de implementare a acestui proiect de către Putin a fost în a. 2003 prin cunoscutul Plan Kozak. Recunosc, şi eu sunt pentru federalizare, dar într-o altă formă – Uniunea Statală „România-Republica Moldova”.

Cât priveşte cunoştinţele tov. Mironov în istoria acestui colţ de ţară aflat în calea tuturor intereselor lasă mult de dorit pentru un politician de talia lui. Într-adevăr, mai multe secole de independenţă a avut principatul Moldova dar a refuzat la acest statut în 1859, formând uniunea statală România (ar fi făcut această unire mai înainte dacă nu ar fi dat turcii peste noi, primele încercări fiind ale lui Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit ş.a.), precum cele 6 knezate ruşeşti au renunţat la independenţa lor creând statul rus. Iată că ce ceea ce a fost bine pentru ei (dar şi pentru nemţi, italieni) nu poate fi aplicat şi în cazul nostru. Spre atenţia acestui „prieten rus” această aşchie de ţară numită impropriu de ruşi Basarabia (ca să pară altceva decât o parte a Moldovei) ruptă samavolnic de către Rusia de la trupul statului independent Moldova! nu a fost niciodată independentă. În perioada de ocupaţie ţaristă 1812-1918 Basarabia devenise o simplă gubernie a Imperiului Rus. După căderea Imperiului Rus în 1917 Basarabia devenise independentă doar pentru câteva luni. Văzând însă pericolele majore, care veneau din partea Rusiei şi Ucrainei bolşevizate, marii înaintaşi au promovat şi realizat unica cale de supravieţuire pentru acea perioadă – Unirea cu Patria mamă. Astfel pe o perioadă de 22 de ani această aşchie de popor român a fost salvată de urgiile războiului civil din Rusia, de cumplita foamete din a. 1931-1933, care numai în Ucraina (inclusiv Transnistria) a sacrificat între 7-8 mln de oameni (cumplitul Holodomor!), adusă pe capul nostru mai târziu (1946-1947), de colectivizarea forţată (adusă mai târziu!), de deznaţionalizarea forţată (adusă mai târziu). Poate a devenit mai independentă această aşchie de popor după 1940, când pe capul nostru a fost adusă pe vârful baionetelor ciuma roşie sovietică, când în primele guverne nu se afla nici un basarabean (atât de independentă era această creatură a sovietelor – r.s.s.m.)? Poate mai independenţi am devenit după declararea independenţei în a. 1991? Aceeași Rusie, acum mare promotoare a independenţei Republicii Moldova, a început războiul împotriva ei chiar în ziua când era recunoscută ca stat independent de ONU (2 martie 1992!). Aceeaşi Rusie drept mărturie de „recunoaştere a independenţei Republicii Moldova” ţine de peste 25 de ani trupe ruseşti pe teritoriul Republicii Moldova. Acelaşi Mironov ne ameninţă că Rusia nu va permite aderarea Republicii Moldova şi Ucrainei la NATO, sfătuindu-ne să fim neutri! (bun soi de neutralitate cu trupe ruseşti (nu americane!) pe teritoriul Republicii Moldova, cu sfetnici ruşi la Chişinău sau lachei locali care pleacă săptămânal la Moscova după ordine). Astfel de sovetnici ruşi nu şi-ar permite a da sfaturi atât de lejer dacă am fi mai puternici, mai uniţi. Balticii, fiind uniţi, iau pus la respect.

Ne aflăm într-o situaţie penibilă: suntem un colţ de ţară practic neguvernat, aflat într-o profundă criză politică şi economico-financiară (cauzat în mare parte de miliardul furat). Cine doreşte îşi instalează corturi unde doreşte, de parcă am fi o ţară de nomazi. Este o ruşine pentru o capitală europeană ca de luni de zile pe artera principală să fluture tot soiul de cârpe, altele decât tricolorul şi evident, al Uniunii Europene, spre care aspirăm. În perioada interbelică, când şi în România erau încercări de export de revoluţie socialistă, Zelea Codreanu declarase că nu va permite ca pe străzile or. Iaşi să fluture steaguri, altele decât falnicul tricolor. Cine la noi       şi-ar asuma acest rol? Din păcate tot mai mulţi din cei cu verticalitate, cu suflet românesc, din cei care au trezit flacăra românismului, care părea să se fi stins complet, pleacă unul câte unul. „Ai fost şi mic, / Ai fost şi mare, / Ca un stejar / Ai fost de tare” scrie artistul plastic şi poetul V. Cobzac despre un român adevărat plecat dintre noi. Tot mai mult vorbim de aceste lucruri la timpul trecut. Ce facem însă la timpul prezent? Cine să urnească din loc carul „Uniunea Statală „România-Republica Moldova” dacă suntem atât de dezuniți? Totuşi rămân optimist şi sunt sigur că „Ne vom întoarce neapărat,/Cum apele se-ntorc din nori./ Sau cum se-ntoarce, tremurat,/ Pierdutul cântec, pe viori” cum a spus ceva timp în urmă Radu Gyr.

 

 

Valeriu Dulgheru

Chișinău

 

În fiecare zi se naște un copil, noi misiuni îsi întind rãdãcinile pe acest Pãmânt. Ca un copac care-și întinde rãdãcinile, crește și se dezvoltã.
Copiii sunt creaturi ale viselor și idealurilor pãrintilor lor. Prin imaginea copilului sãu, un pãrinte îsi aduce la desãvârșire propria-i viațã. Sã crești un copil echivaleazã cu o misiune sacrã.
Pãrinții noștri au avut grijã de noi, cu dragoste, cu dãruire, poate dintr-o pornire instinctivã de a construi o lume perfectã prin intermediul nostru, al viitorului pe care îl reprezentam.

Pentru ei n-au cerut prea multe, cãci le-a ajuns mândria de a fi numiți pãrintii care au reușit sã construiascã o viațã mai bunã, sã însemne ceva pentru ceilalți. Dacã ar putea, s-ar jertfi la nesfârsit, pe același altar al dãruirii, al rãbdãrii si al perseverentei, iar bratele lor, oricât de mult ar îmbãtrâni, n-ar obosi sã ținã între ele același cuib cald în care ne-am refugiat de fiecare datã când am simțit frigul înstrãinãrii de noi înșine și de lume.

Toate sentimentele sunt la fel peste tot în lume, dar ele se repetã pentru fiecare cu o intensitate extraordinarã. Legãtura dintre pãrinți și copii, chiar și cu acea prãpastie dintre generații, este una imuabilã, inexprimabilã adeseori în fapte si cuvinte, dar absolut minunatã.
Și cu cât viata ne depãrteazã de ei, ne amintim tot mai mult acele mãruntișuri care-i fac speciali și iubiti, care-i fac asa cum sunt, înțelegând cã noi suntem o torțã menitã sã ducã mai departe flacãra iubirii lor.

Existã o sansã în plus-de apropiere sufleteascã între generatii atunci când pãrinții devin bunici.
Ei au mai mult timp pentru a aprecia, pentru a fi folositori, pentru a dãrui, pentru a-i ajuta pe copiii lor si pe nepoți.
Mulți dintre noi sunt pãrinți și bunici.
Dacã vremurile când am fost pãrinți au fost uneori întunecate de convulsii sociale, istorice, când grija și dragostea noastrã nu am dãruit-o atât cât ne-am fi dorit, avem șansa, ca bunici, sã ne îndreptãm dragostea noastrã cãtre nepoți. Si prin ei ne mai achitãm de o sarcinã pe care o avem fatã de copiii noștri.
Înțelepciunea bunicilor, experiența lor de viațã sunt neprețuite.
Bunicii oferã familiei dragostea lor, bunãvoințã, sprijin și asteaptã foarte puțin, un gest, o vorbã tandrã, poate puținã protecție.

Nici nu vã închipuiti ce înseamnã pentru pãrinți si bunici o cât de micã atenție : un Mulțumesc, un vechi dar necesar : Sãrut mâna.
Aceste gesturi frumoase le însenineazã chipul și le prelungesc viața.
Viața este tristã pentru pãrinții și bunicii rãmași singuri, departe de familie, care seara se culcã rostind rugãciuni pentru copiii si nepoții lor și se trezesc dimineața cu speranța cã vor avea ocazia și puterea sã-i mai și vadã.
Cât de uitați se simt mulți dintre bãtrânii noștri ! Ca niște copaci care pânã mai ieri au fost falnici, la umbra cãrora ai gãsit adãpost și sprijin …
Cât de pãrãsiți sunt ei în preocupãrile noastre, în aducerea aminte a sufletelor noastre !
Și cât de vãduviți, de secãtuiți trebuie sã fim noi, de pierderea comuniunii permanente cu ei !

Sã nu uitãm cã, mai curând sau mai târziu, fiecare tânãr poate fi pãrinte sau bunic, iar grijile și bucuriile vor fi aceleași.

Sã ne gãsim vreme pentru un gest de iubire și prețuire, pentru pãrinți și bunici, fie cã sunt aici, cu noi, sau la mare depãrtare…
Pentru cã iubirea lasã o parte din noi înșine în ființele pe care le iubim…

.

Puiu Popescu

11/26/2015

Sursa: http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=14951

ION MILOȘ

(16.II.1930 – 5.12.2015)

,,Poet, eseist, traducãtor, jurnalist, antologator, profesor.
Jon Milos (Ion Milos) s-a nãscut la 16 februarie 1930, la Sãrcia (astãzi Sutjeska), în Banatul iugoslav, din pãrinti români. În 1955 absolvã Facultatea de filozofie din Belgrad cu lucrarea de licentã „Estetica irationalã a suprarealismului”. Din 1946 publicã poezii în ziarul „Libertatea”, revistele „Lumina”, Femeia nouã” si Bucuria copiilor”. Debuteazã cu volumul de poezii Muguri, Editura Lumina, Vîrset; 1955-1956: studiazã la Paris, la Sorbona; 1956-1958: ziarist si traducãtor la Belgrad; 1956: începe „bãtãlia” pentru generatiile tinere de scriitori, mai întîi cu articole literare, si-apoi cu eseul polemic „Ce-i de fãcut”, publicat în „Lumina”, nr. 6, 1957 si nr.1, 1958, care îi aduce mari neplãceri. Este declarat „dusmanul poporului, reactionar, anticomunist”. În 1959 pleacã în Suedia, unde se cãsãtoreste. Din 1960, timp de 24 de ani, nu este publicat în nici o publicatie româneascã din Banatul iugoslav, întrerupînd orice contact cu literatura românã din Vojvodina. 1960-1963: urmeazã cursurile la Sorbona unde obtine licenta în litere. În 1964 se stabileste definitiv în Suedia, unde predã, timp de 30 de ani, franceza, româna, sârbo-croata si suedeza pentru strãini, la nivel secundar si universitar. În 1970 începe activitatea culturalã românã-suedezã, organizînd în Suedia turnee ale teatrelor, corurilor si formatiilor de dansuri populare românesti, expozitii de picturã, sculpturã si cãrti.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Suedia, Serbia, Republica Moldova si Macedonia.
Primeste numeroase premii nationale si internationale (selectiv): 1998 –  Marele premiu pentru „Cartea anului” pentru volumul La masa tãcerii, la Festivalul International de poezie din Sebes-Alba; Marele premiu pentru „Cartea anului”, Iasi, 1998, Premiul special, Oradea, 1998, Premiul special, Satu Mare, 1999. Premiul Academiei Române „Mihai Eminescu” pentru poezie, pentru Cerul iubirii, decembrie 2000.
Printre alte distinctii, în aprilie 2002 primeste Ordinul National „Serviciul credincios” în grad de Comandor, Bucuresti.”

***

Dumnezeu să-l odihnească în pace !

 

Așa moare timpul

 

Iubesti sotia copiii tara
Muncesti
Faci bani
Asa moare timpul si viata
Asa devin armãsarii
Cai cuminti de tractiune
Si taurii, boi bogati
Cumperi lucruri si vise
Anii trec peste tine ca norii
Frumos
Minunat

 

Deodatã
Începe mãrul sã se strice
Si vîntul sã batã

 

Nu mai îndrãznesti sã privesti îndãrãtul
Nu mai vezi nimic înainte
Cuiburi goale în jurul tãu
Auzi lupii zãdãrniciei cum urlã
Sã ai de toate si sã nu fii nimic

 

Vrei sã fugi de tine
De lume
De frunze

 

Nu mai poti

Esti singur

 

 

DRAGOSTE PE APÃ

 

Ori de cîte ori întîlnesc o femeie frumoasã
Îmi lasã gura apã
Mã arunc ca o torpilã
În apele ei teritoriale
Si nu mã las
Pînã nu-i cuceresc toate malurile

O îmbãt repede cu apã rece
Si ne scãldãm
Ne scãldãm
Ne scãldãm
Pînã nu cãdem în apele somnului

 

Atunci mã bagã
Ea pe mine la apã
Si mã tine
Mã tine
Mã tine
Pînã mi se înmoaie toate mãdularele
Apoi mã azvîrle ca pe o piatrã seacã
Pe apa Sîmbetei

 

Ce vine pe apã
Pe apã se duce
Zice
Si dispare rîzînd în larg

 

VIOARÃ NEFÃCUTÃ

 

N-am venit în Suedia
Sã-mi cumpãr Volvo
În Suedia m-a adus dragostea
Ursita de a fi altul

 

Am dat poezia
Si am ales familia
Aceastã faclã înaltã a trupului cald
Bucuria lucrurilor Înmultite

 

Nu existã fericire sus la vulturi
Mi-am zis
Tot ce este
Creste de jos
Din pãmînt
De sus vin doar cãderile

 

Nu-mi mai pasã de Hegel
Nici de Imperativul Categoric al lui Kant
Cine se mai gîndeste la izvor
Cînd se scaldã-n mare

 

Adevãrul meu a fost dragostea
Aceastã ranã ontologicã
Cãderea în oglindã

 

Si lemnul a rãmas lemn
Vioarã nefãcutã

 

CERUL DIN VIS

 

Într-o noapte am visat c-am murit
Si am zburat în cer

 

Un înger a venit sã stingã lampa
Mortii n-au nevoie sã citeascã
Cãrtile aprind amintirile vietii

 

Apoi a venit un poet
În nimic si tu esti nimic
Moartea este viata fãrã cuvinte

 

Sufletele care încã nu si-au gãsit drumul
Cumpãrã indulgente
Broastele cîntã psalmi de mîntuire la televizor

 

Dumnezeu se roagã singur într-o pustie
Lumea se învîrteste în jurul Marelui Vis
Precum în cer asa si pe pãmînt

 

ALBINA MEA POLARÃ

 

Ce faci tu în noaptea asta
Cînd zãpada
Îti scrie numele pe fereastrã

 

Poate cã asculti cum amintirea
Cîntã cîntecul
Pe care numai noi îl stim cînta.

 

Poate cã te gîndesti la copilul
Ce înfloreste ca un duh ceresc
În trupul tãu

 

Sau poate cã te rogi
Sã mã aducã visul
În poala ta

 

Ce faci tu acum
Albina mea polarã

 

Ion Miloș

http://www.poezia.3x.ro/MILOSto2.html

27. 10. 82. Delhi.

Dusshera de anul ăsta o simțm. La cea de acum patru ani, în Vijay Nagar, ne-am mirat de exploziile înflăcărate ale lui Ravana și Kumbakarna. Replica mică apinsă de Nana, îmbrăcată în Rama, ne înduioșase. Anul trecut, din Almora în Delhi, petrecând și apusul, am străbătut atâtea mulțimi atrase de efigii gata să ia foc. Am călătorit sărbătoarea.

Iar acum, după boli, după tristeți ale întregii geografii consumate, de nevoie, la ceai. Într-o singurătate de păsări migratoare drogate pe loc. Departe sau chiar în suflet cu a lui David-Dosoftei opțiune – „C-aș zbura lesne de-aș depărta-mă / La păduri dese unde nu-i teamă” – ceva mai învinși după neluptă ori uitare. Cu o scrisoare de dimineață de la mata ji, pentru prima oară. Ca acum cinci ani, de la cea quaker-iță care, de când își fracturase mâna, și-l insinua pe Dylan Thomas în locul multor swami. Pe care-i curtase cu tinerețea înainte de a fi ancorat în ishk.

Visele de toamnă indiană endorsează altfel presiunile. Le-om fi neglijat. Și convalescenței le adaugă presărbătoarea amintirii extinse la fragmente de bucurii așteptate. Cum vârstele se unesc într-o armonie de concert dirijat către nearmonie. De puja shastri se roagă pentru instrumentele ei, pentru veena ca o psaltire. Ca sapa săpătorului sau șperaclul hoților. Toate sculele sunt idolatrizate.

28. 10. 82. D.

Ieri, de Bijoy Lakshmi, plecară numai din Delhi 103 de murti-altare de idoli cu trup din bambus și lut, credincioșii oferind frenetic lacrimi de fericire, anjali-flori, aarti-de-tămâi. Cu dhakhi rătăcitori printre ei, cu instrumente dhak-tobe, din prima zi, Sashti, la Panchami, Saptami, Ashtami, Navami – până-n mai mult trista Ashtami (a zecea).

Mare e Durga – Mahadevi, consoarta lui Shiva, fiica Himavat-ului-Himalaya. Având și numele Uma, Parvati, Himavati, Kali ori Syama, Chandi, Bhairavi, Mahisha-mardini (răpunătoarea lui Mahisha). Călătorind ca bahna pe leul ei Sinha. Purtând în cele zece brațe discul lui Vishnu, torța lui Agni, arcul lui Vayu, săgeata lui Surya, drugul lui Yama, tunetul lui Indra, măciuca lui Kubera, cununa de șerpi a lui Shesha.

Shastri Puja, rugăciune și prasad-pomană pentru uneletele de care fiecare se folosește spre a-și câștiga traiul. Noi aproape n-am știut ce să idolatrizăm. Poate inimile. Când, întorși dintr-o vizită, am găsit în drum un fagure uriaș, minunându-ne cum știu albinele de pe tot pământul, și poate de pe toate planetele, aceeași școală a perfecțiunii, cum ceara miroase la fel, cum mierea e pretutindeni dulce.

29.10. 82. D.

Din poteca dinspre Hanuman Temple, a pășit încet și masiv, mai la largul arterei principale, larg drum până la risipa de banane, acum nmai coji, inspectate în joacă deun prunc și mamă-sa, dispăruți când l-au observat de la doi pași, iar el le-a continuat jocul nehrănitor și curând a pornit-o mai departe la vale, oprindu-se din când în când,urcându-și laba dreaptă din față în spinare, apoi aducându-și-o la gură – și către bananele deșerte el ducea botul, ca acincea labă, iar apoi o apuca iarăși încercând să mănânce – de câteva ori, neculegând din spatele lui greieri,dar zgăibile rănii deschise, neofilite, dimpotrivă, în creștere.

Alte familii s-au dat de-o parte. Un pui își încincea și el ancorele, lăsându-și botul pe iluziile de banane. Sărea apoi. Se apropia poarta. Tații și adulții dintr fii se încordaseră pe borduri. Câțiva se încăieraseră, doi câte doi, mai de vreme, pe coji, tăvălindu-se și aruncânu-se fulgerător. Vedeai dinții mai ai fiecruia, strâși și goi, ba înintând a îngherare.

Ți-o spunea, ca într-o doară. Iar acum, dintre tulpini și ramuri, la un chiot multiplicat, dar tot unul, cu toții s-au năpustit asupra călătorului. Mai voinic și mai bătrân ca ei toți, el a alergat, ca în ultima fugă, scăpând pe poartă. Dar umărit de toți, mari și mici. Împins în păduricea înaltă de la intrare. Pe sus. Cu toată comunitatea împotrivă-i. Prea numeroasă pentru a nu se izbi și între ei cu spatele.

Pe sus și pe jos. Cu a lui, de la templu, aici. Dar mult mai expresă. Cumva politică, episcopală. Întru cauza și a dentistului. Dinții afară. De pe când spânzuratul, ca în dinții lor, le devenise antipatic.

Lirismul de-și va fi povestind, în altă taină. Ca și nemetafizice, netrebniciile de clipă ale lumii. Demult la ce – odată – totdeauna, zice. Nirvana, pentru inși, nu pentru națiuni. Disociază violența de bddhism – c-o rană moartea îți adaugi. De ce să se ferească mai întâi pooarele?

Tigri tamili, lei sinhali. Rinii din kaziranga. Jasos de la Phantom’s Transworld’s service. Satyameia jaiate omis pe-un leu în plus la chaturanga. La dreapa lui, cu degetul de la picior, mutați și nervii-s. Pocăiți de curiozitate în albia grevei ritualizată și ea. E nevoie de noi, de toți sarificații. Știți că în spirit și palavre ne-am descurca. Ne lăcuim și e de ajuns. Și tot e prea mult. Și tot vom ispăși.

S-au dus și sărbătorile. Nu. Ieri, Asan. Răspoimâine, Nanak. N-am zis de Irod. De câte ori citesc Țiganiada, mă gândesc la ceva indian. Recitesc anti-barorea în ziare. Dada-tata-derbedeul (pe hindi). „ Nu va bate el în zadar lela”. Leela. Ramleela. Jundandel, indeclarabil? Rude se ucid. Arjuna (în van): Și nu văd la ce ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie” (traducere de Sergiu Al-George). Parpangel: „Și măcarcă nu vra să-aibă parte / La războiu, pentru că rău îi pare / Și necuvios a face moarte / În soiul său și-atâta stricare, / Ci-în zădar, că-ntărâtata laie / Nu caută, ci-urnește, dă și taie!…”

30.10. 82. D.

Umblu diminețile pe Chatra cu o carte de tine. E grevă. Ajung la locul de întâlnire. Aștept și notez ceva în carte. Apoi, când vin studenții, învățăm pe de rost versuri. Ieri, un bengalez memorizase mai repede decât mine o strofă întreagă. Făcusem o comparație îndelungată între festivalurile indiene și sărbătorile noastre. Se iscase o competiție, dincolo de teoriile mele asupra euforiei, până la metodă.

4-5. 11. 82. Delhi

Ne hoc erat. Horace cred o să răspundă la bună ziua. Ca mamei lui îngropată. Pe care o plângem din ce în ce mai rar. Începând să ne și bucurăm că mai avem puțin și ne reunim. Decât că ar fi singurul. Nimeni nu mai răspunde. Măcar nepalezul, de-a reparat soneria, mai ales el nu. Când vorbești cu el, îl vezi că nu ascultă niciun sunet. Din necredință că ar înțelege ceva.

Cum să ți se pară că răspunde, atunci? Ori cel ce cândva ar fi ucis urme străvechi ale dinastiei al cărei nume, ironic, îl purta, Bir Singh (zis de noi Birși). „Răspunzând” totuși la el, și încă dogmatic, școlit într-o teroare supradinastică. Nemaiținută nici ea anonimă. Re-revoluționată cu fiece alcool înghițit întru nesecretă grijanie.

Iar dacă răspunde – vine vorba, ne vom simți șantajați. Are alt scenariu. Nici nu trebuie să-l mai povestească. Ne paște. La ce te gândești, la sclavi? Fă parte sclavelor. Mama lui n-are decât să fie o primă matroană. Călătorită să-și salute fiul și să-i audă vocea. Fie și ca din partea unui străin.

Printre cazuri serioase. E adevărat, primejduitoare la tot pasul. Ai zice că o vede. Nici ea nu se prăpădește vorbind. Și-a uitat ziua bună în mozaicul eternizat în foc. Ce se întâmpla dacă-și lăsa copiii să crească voinici doamna M.? Se vindea ea însăși spre ultima bătrânețe. Teosofizată. Nu totdeauna pe gratis.

Să fi visat-o, lucrurile se rezolvau. Numai el poate încerca. N-a cunoscut-o. A plecat de mult din oraș. Încercuit într-un palat vociferant. Gol. Unde o așteaptă. O aude. Și nu numai pe ea. Plânge ca un copil. Pisicile au mâncat meenele. Calcă pe catacombe. Cu dureri de ficat. Din nou celibatar. Nu crede. A renunțat la poze odată cu prietenii.

Toți, care n-au fost de acord cu el asupra primului moment. Când s-a propus adevărul. Sta de lemn cu spatele la ferestre. Pe cele din față le acoperă statuile. De feronerie nu răspunde. Scrie de la stânga la dreapta rândurile, unul sub altul, unul peste altul, gata. Manuscrisul arde.

E noiembrie. Nici nu vrea să iasă. Nu știe cine-l cheamă. Îi e frică. Se simte urmărit. Pentru vremurile bune. Nici nu știe ce-a memorizat. De-a valma. Din auzite. Careva, din afară, citea dintr-un caiet. A văzut numai caligrafia, foarte citeață, dar nu de-aproape.

Erau rânduri mai scurte decât lățimea paginii. Cerneală albastră. Mulți ascultători posibili. Se ocupa fiecare cu altceva. Nu scria nimeni. Cred că nici n-am ascultat. N-aș putea scrie rândurile alea chiar dacă mi-aș aminti ce se citea. Abia dacă sunau, pentru mine, hexametri.

Nu mă interesează. Nu pot preciza unde se inspiraseră. Nu se înțelegea adresa de unde proveneau. Vedeți că nici unde ajunseseră. Și dacă erau aceiași – presupun că nu, la vârsta aia copiezi în caiete tot și nimic, mai apoi nimic. Iar dacă nu copiezi, să te apuci să scrii pe gol, te apucă amețeala. Viața e grea, nici țărână.

Vrea de luni de zile să înceapă măcar o scrisoare. Și se apucase de atâtea ori. Rândurile nu mai duceau nicăieri. Literele se sclerozaseră în aer. Îi venea să sufle peste ele. Dincotro, vestea s-a dus. Alte vremuri. Probabil scrie din memorie amintirea rândurilor incriminate de anchetatori.

Acum bătrâni și respectabili. Va fi voind să se autodenunțe. În singurătatea agoniei. Afară de oraș. Și poate încearcă să scrie învinuirile. Încăperea era prea întunecată. Nu, Horace. Nici. Hârtia se duce. Și de când poliția a închis cu lacăte palatul licitat, scrisul i se degradase.

6. 11. 82. D.

Pomelnicul se literaturizează. Mă gândesc serios la Horace, la romanul lui etajat – latina la subsol. Seara, am la ce renunța. El adnotase stoicisme, alterantichități. Ce nota, mai mult renota, transcria și mai contribuia indianizant la comentarii ale editorului colonial.

Era atras de cuvinte rare, ori necunoscute, greco-latine. Ori euphemeriste. Ianus și toți ceilalți. Concepte regândite pedant. Retoric în tăceri. Cu fiecare glosă își va fi imaginat vacuum-ul iscat în mințile unor auditori. Fie și tineri. Dacă nu bătrâni rivali, care-l ținuseră, însinguraseră pe loc.

Pastelurile acelor fețe de odinioară, abia întristându-l, când au rămas numai un suport de amintire și strigă durerea de a nu se aminti pe sine, de a se face amintire ca lumea. De a nu mai fi, de a se prilejui în ființa asta a lui Horace. Decăzut. Când gândul își amintește de prea de demult. Nu mai poate scanda. Memoria i s-a făcut amintire.

Dacă ar avea imaginație, n-ar mai exista nici zidurile. Nicio piedică. Nici conștiința amintirii. Ar via întru ea după voie. S-ar refugia în adăposturi nebănuite în sânul aglomerațiilor. Până-ar orbi ca Nazur, să iasă la cerșit pe corso. Să-l caute copii pe care nu i-a avut aevea și nicăieri.

Între tropice și în afara lor, stă în banca dintre ușă. E văzut și poate vedea. Pe tablă scrie – el a scris: cum îți vei așterne, așa vei dormi. Insomnie. Ce-o fi în aer? Ce crezi că discută, nici în limba oficială, nici în cea străină, cei doi defilând prin curte, eclipsați de paznicul improvizat din staff.

De dinaintea ușii, prefer pivnița statuilor, noaptea. Dar mai e până la noapte. Iar dimineața geografică e de trei-patru imperii – așternute, adormite. Încăperea ta, dacă o ai, persoana, câtă mai e, acolo, constrâns la domiciliu, guști exilul perfect. Cel mai depărtat și real. Că dacă te-ai duce și te-ai întoarce încă așternându-ți ori nu, ai adormi pe veci.

Părinții, și toată Gita, de după război, ferind iambii minții și troheii inimii, la pomeniri, nici tăcând până la capătul gândurilor și amintirilor, un cântec tot îi bate. O cenușă tot colorează vântul. Ca o recitare se aude în spărtura grevei universității schimbul de cuvinte din clase.

Vizita asta numai pentru Horace. Nu e vorba de nume, poate fi al vizitatorului, cu maniere maxime, de centru, nu numai politic, o filosofie pe loc, polizare și inspirație neîntrerupte o viață scurtă cândva. Mi-e drag și astfel. Nu-i cunosc. Am auzit, două mii. M-ar îndura și milui.

Nu știam că se mai poate, că nu mă va disprețui văzându-mă și arătându-mă speriat de orice vizită. De singura vizită, a lui. Clar că dacă s-ar fi călătorit din nou, de unde se călătorise anii trecuți mama lui până acolo, aici, ar fi fost același lucru.

Nu se pune problema să mai viziteze el, pe mine bună oară. Nici măcar să mă gândească un pic, cum ar fi vrut-o. Nu contează cât îi dă mâna. Cât îl duce mintea. Îl vizitez în timp ce-și ațintește ochii la o listă lungă unde sunt scris și eu.

Apoi se frământă la ultima scrisoare. Rămâne șezând, de la o zi la alta, fără cer, as ten (cuvânt indescifrabil) va întâmpla (ba da, asta se va întâmpla) dacă vom vorbi în latină (și totul era în paranteză).

Nevorbind nici singur, îl văd cum nu mai pot fi eu văzut. Dacă ar scrie – și scrie, despre vizita mea, ar începe cu părinții. În fapt, obsedat de metri, ar vrea să se îngroape în metri și n-are acces la ei (nici la ei). Se vede lipsit de cuvinte, uituc de expresii, nemulțumit de viață.

Cum ar fi vizita asta, și cât timp (probabil „timp”), Horace îi spune aproape în șoaptă. Mai e cineva cu el. Îi spune de afară. Mă prefac a nu-l auzi, concentrat să scriu despre vizita asta din afară. Ori citind lemnul gălbejit al mesei și al filtrelor de țigări.

Asta poate fi, la urma urmei nenorocirea (în text, scrie „dificultatea”). Niciun sânge nu (mai) curge din gâturile tăiate ale vacilor. Și zvârlite jignitor (în sensul de „profanator”, după cum „tăiate” înseamnă „retezate”) în templu.

De aici, Gita, în templul ei, azvârle mucurile dincolo, încoace. Tuturor părinților. În ușă, nici unul nu pare a fi akal (nu e nimeni). Fac la Hall un spectacol astă-seară și mâine-seară. Vor. Cinci akali, aparent. Zilele trecute, voiau la fel.

7. 11. 82. D.

Maimuțele, papagalii și poneii nefericiți cu frații spanioli. Autorul e englez. Au conspirat să omoare pe unul, apoi pe altul. Ori, dacă, văzândul pe unul omorându-l pe celălalt, au reînscenat crima împotriva celuilalt. Totuși, îl urâseră pe mort. Ura fusese reciprocă, completată acum de un joc al răzbunării.

Nana își amintește cum au sărit la ea maimuțele fără să le fi supărat vreodată, dimpotrivă. Un copil a auzit o melodie în casa unui compozitor sărac. Tocmai o compunea, la pian. Fredonată, apoi, în casaa altui compozitor, bogat. El își însoțea mătușa servantă pe la aceste case. A pus-o pe note, a plătit o bancnotă copilului.

A repetat domn-domn să-nălțăm cu profesoara de sanscrită. Pauză în stil popular. E scrisă frica jubilantă a sindicalității. Fili era sindaco. De sindicaliști și papaliatea lor. Pe o naivitate scadentă la bursa comparată a caricaturilor ce au dreptul anonimului anti. Jumătate, trei sferturi, pe pagini. Anonimul e nordic și insan.

Ceea ce nu chiar discutăm. Ne-am rărit. Nu mai apelăm la nimeni. Ba numai la voi. Nici. Văzând penisul botezat Drakula, până în Bharat, n-am mai face caz de epopeea lui Vlad. N-ar fi înțeleasă din moft imperialist niciodată. Ca toată povestea țigano-latină. În lume. O lume. Inexistentă.

O furcă de paie comunicate ca specie și ardere. Lași două lumânări de calitate să ardă până-și înroșesc mucurile. Stingi una și-i orientezi fitilul de fum spre flacăra rămasă. Până la o palmă depărtare, flacăra trimite o flăcăruie pe betelia de fum și reaprinde lumânarea stinsă. E o lege. În fine, încă una, la fel respinsă, pe pulverizare. Ne va sosi, sosește și altcineva.

Ca de la noi, nu pentru noi. Parcă pentru nimeni. Ce absurd să aștepți de la altcineva să te descopere până a te descoperi tu, ori nici (aparent) tu. Abia ce te-ai descoperit să-ți faci de lucru ascunzându-te. M-aș bărbieri ca pentru mort. La mort îți lași barbă. Tu însuți mort însă te bărbierești.

Prizonier în Africa, Horace a ales încă din tinerețe misteriosul, monotonul lagăr cu maimuțe împrejur, în stare liberă. S-a încetățenit a doua, a treia, a patra oară – de câte două ori, socotind și nașterea. Excluzând moartea, încă ambiguă ca plasament – visată la naștere. Pasibilă pe loc, la o aruncătură de băț.

În țărmul natal și-n cel ales, de când, prizonier, nu ezitase a veni aici. Ca destui într-o situație rară ca a lui. Unul dintre servanți, Bivran, pe vremea căsniciei… Ruptă curând când fiul său plecase în vest după studii, în nord după tată, târziu, pe operații, reînnădită, fac un cuplu de bătrâni moderni, muribunzi, euthanasici.

A prins la minte și acum ar fi cred că acest Bivran, peste ocean. Și vom mai auzi despre el. L-au înlocuit femei și fete. Prințesa murise, cu poze tinere și amurgii, spre mijlocul secolului. Aud mantra krim de ashtami în Chitra Ranjan park.

Nu ajunsesem la genealogiile din mijlocul părții a doua. Putea fi Bivran, în otava zilelor. Dhoti-urile sacerdoților orientali. Litera literei. Starea de literatură. Noroi ori nu. Scalpul. Memorii clarificate de intelect. Libere. În stil abil.

Horace ar fi încercat și el – se gândise – așa ceva mai demult. Probabil tot în timpul căsniciei. Se purta absurdul în familia lor și a altor câțiva. Dar el a divorțat. Și acum, dacă și-ar spune pe nume, s-ar numi Bivran. Datorită formulării mele neclare despre fostul servant al său. Neclare tocmai din graba de a adeveri cultul prințesei. Mai ales în noul prizonierat, după moartea tatălui și apoi a prințesei înseși.

Literele și-au ispășit ortodoxia. Nu se mai ceartă nici cu Horace. De zâmbit n-a fost văzut, am mai spus-o. Cred că ne întâlnim fiecare în gând. Decorația moștenită de el o primise prințesa de la o rani. Krim, în gând – te oprește să faci o biografie. Să repeți o conversație, alta. Bivran gătește carne vegetală și ascultă pe Lata. Apoi își spală cămășile. Horace ține la o anumită eleganță.

8. 11. 82. D

Tubul traversa, pe dedesubt șoseaua. În timpul ploilor apa se scurgea dând mai mult pe deasupra. Era strâmt, încăpeam tot în el, când și mâinile îmi încăpeau în mai toate scorburile. Serile eram speriat că în tub e o gadină.

Când crescusem cât să nu mai încap decât cu mare efort în tub, îl străbăteam infanterist de la răsărit la apus, în sensul revărsărilor tulburi de humă, depuse mai mult spre ieșirea dinspre apus. Nu mai puteam înainta. Nu știam să mă retrag cu picioarele în față. Împingeam cu mâinile cimentul humos, rece, lins, lis.

Pe cine voi fi înlocuit? continuat, eu la naștere. Eu să fi fost și nu mai era gadina. Sunt ani. Eu earm, din câte îmi amintesc, tot aici, unde, în canal doarme de la naștere, adică după ce a rămas fără cei șase frați, Frumosul.

Cu fața încruntată și ochii plângăcioși, oricât ar da din coadă, tocmai a crescut, tropical de repede. Își doboară pe mamă-sa Peticila de față cu cavalerul bălțat, tată-său, ce nu se opune. Jocul s-a schimbat aproape sexual azi-mâine.

Nu mai încape nici el acolo. Se întinde prin garduri vii, prin casă, iar în canal e o gadină. Știu că nu e. E trecut de miezul nopții. La mine a rămas lumina aprinsă. O văd ultima oară, cu fața spre apus, aplecându-mă să intru în canal.

La ce mi s-o fi părut altădată atât de lung, mă strâng și mă sug, mă deșir să încap. După cap, umerii, mâinile. Desfac pumnii, împung cu picioarele. Am închis câinele în casă, n-am încuiat însă ușa. Să nu ne batem, nu pentru al cui e canalul, dar care cine e. Nu mai pot fi tras de picioare. Mâinile nu le mai duc peste cap. Trece pe deasupra o mașină. Frumosul îmi linge tălpile.

9. 11. 82. D.

Nu pot să dorm cu gândul metrilor dizolvați unul în altul. Neauziți sanscrit, nescandați latin. Apoi, insectele, singură mișcare exterioară. Numele nu e sufocare, nici strânsoare, nici mormânt. Soluție nu e. Nu ai cum. Să mori de cinste în următorul, așteptatul război. Plănuisem o corespondență ca adviser de pace.

Cu teoriile păcii, nu mi-au educat respirația, s-o pot pierde fără zbucium. Mintea s-a speriat și și ea. Te-a îmins cineva în canal. Ai intrat singur. Întâi copil. Poate dinainte. Tubular e trupul mamei, pe dinăuntru, al tatei fcundând-o, al modei artificialității genetice.

Uitarea de a intra, ca și neputința de acum de a mai ieși din tub, parcă ar mântui frica repetării acestor călătorii. Câinele se sperie ca de alt câine, când se vede în oglindă. Dacă-l iau în brațe, s-o simți singur din patru, trei, doi, va înghiți vre-o bucată de carne, vreo ureche.

10.11. 82. D.

Să zicem că n-ai ales să intri în tub, în tamas. Nici nu te-ai obsedat ca de un tapas. A fi fiind acolo, și nu un vipra gâlgâind de mahanamni. E strivit și glasul cu indryia. Poate fantezia altcuiva te-a împins, cu destin. Într-așa, nu poți să ieși.

Nu te afli niciodată altfel. Tot în tub – nenăscut, nemurit. Nirveda (în cazul incapacității altei șanse.). Se răresc conversațiile de alaltăieri seară. Am certat o literă, împreună cu un copil. Tipograful se teme că, manuscrisul fiind în altă limbă, cine știe dacă nu cuprinde ceva revoluționar.

Mi-e și cititul prea crezută viață. Tubul însuși mi s-o fi reactualizat cu Pim-Beckett. Oportunicmul lui Horace e gata să dea forul pe tub. Rubicondul Horace lipsind de acasă, ne înfăinăm, unul după altul. H ești N. Ne trebuie un N. Prinsesem un H. Cearta s-o ducă reprezentantul lui N și al meu.

Întâlnindu-l împreună cu fiu-său, mărturiseam ipocrit că nici G.B. Road-ul nu mă atrage cât manuscrisul-scrisoare. A, tu, nu el – am schimbat vorba, stingherit. Noaptea provocându-mă până la Dumnezeu, în sufocări visate. Cât să mă bucur acolo, în singurătatea etanșă a tubului. Palorile cerului să nu-mi mai cășune icter.

11. 11. 82. Delhi

De vreo două intersecții, un biciclist între două vârste merge în spatele nostru, ferindu-se doar de coada elefantului, care se mișcă mai mult ca trompa. N-are pe nimeni în față atât de aproape.

Horace se uită cum îi ard elefantului câte-o bâtă în greabăn – cum cârmește ochii și trompa, răspuns că a înțeles că l-am pocnit cu toată puterea – și la frate-meu, adormit în același pat, de unde conduc, până-l trezesc să mă schimbe.

Văd peste autobuze. Pe aici nu circulă din cele cu etaj. Știu că biciclistul poartă o cămașă albă. Nici elefantul meu nu e negru-negru, are culoarea lui. Cămașa mea a fost albă. Îmi simt părul zbârlit – al meu.

Horace a rămas către Khalsa. Am ajuns în Camp. Nu-mi mai vede cămașa, nici pe-a biciclistului. S-au interpus atâția bicicliști și cămăși. Dar pe lângă el, în blugi, trei devi iuți calcă doi pași într-unul.

Știu că nimeni nu atinge viteza elefantului meu. Am rămas cu bâta în aer. N-are decât să se supere elefantul, să-și agite trompa, și apoi s-o ridice să-mi smulgă bățul, să se bată singur, sunând clopotul din partea stângă, pe burtă. Noi umblăm, templu în persoană.

Interesul meu e să-și încetinească pasul în trei, să se oprească din când în când biciclistul, să ne ajungă cele trei colegiene, chiar să treacă pe lângă noi, dacă nu se opresc să-și cumpere lumini și bombe de Diwali. Apoi să-i încing pe gât datoriile elefantului meu, să-și reintre în ritm, să-le depășim, să-le aștept iar cu clopotul sunând, până s-o trezi frate-meu să mă schimbe.

16. 11. 82. D.

Cum se va fi dormind, pe timp de război, noaptea de Diwali? Bubuind bombele dușmanilor nevăzuți, lăuntrici, nu știu dacă dă o idee. După ore de fulger al lumânărilor, trăznetul se prelungește strivind orice ecou, altul decât altă bombă. Elefanții Keralei și tone de exploziv vor încheia Asiada.

17. 11. 82. D.

Cel puțin jumătate din jurnalul meu e nepublicabil. Pentru ce se spune în el, pentru cine (nu) sunt eu, pentru aparentul narcisism. A fi fost în India nu ca ins, dar a fi fost India în mine. Proiecte și scrieri separate, întrerupând drama, îmi sugerează discontinuitatea.

Scrisoare…

 

Moșule în acest an, ghete nu mai pun la geam

Am primit daruri mereu de la Bunul Dumnezeu!

Dar te rog să duci colaci chiar la oamenii săraci,

Un bănuț să lași de-o pâine, cel sărman să creadă-n mâine!

 

În spitale să duci mir celor ce sunt mai umili

Să le pui și pansamente din trăiri ce-au fost absente,

Credința să le-o ții trează, celor ce încă veghează

Și-n tăcerea nopților uneori poate oftează…

 

Răni să vindeci de vei vrea chiar cu mare mila Ta,

Unde-i frig să duci caldură, pentru cei ce încă-ndură

Răului să-i pui și piedici cum ne spun și marii clerici,

Bucuria să-nflorescă ca-ntr-o glastră la ferestră!

 

Te-aș ruga să dai lumina celui ce nu poartă vină,

Gârbovitului să-i ei chiar povara dacă vrei

Schiopului să-i dai toiag și o inimă cu nard,

Fiecare să primească Pâinea Sfântă Împărătească!

 

Sfinte Mare Nicolae și în iesle să duci paie,

Când vine Domnul Hristos să le pui aici… pe jos

Să încălzești ușor pereții cum am spus chiar și profeții,

Pruncul să fie vegheat de un Înger luminat!

 

Iar în fiecare casă să pui lampa cea frumoasă,

Cu credință și nădejde, toate astea par mai lesne,

Pentru fiecare dar, clipe ce-au primit și har

Îți spun Sfinte Mulțumesc vreau să învăț să dăruiesc!

 

 

Camelia Cristea

3 decembrie 2015

„Ăsta-i voievod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!”

(Petre Ţuţea)

„Petre Ţuţea este singura minte genială întâlnită de mine în Balcani.”

                                               (Emil Cioran)

 

   Radu Preda s-a născut la Galaţi, în anul 1972. După studii strălucite în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Bucureşti, continuă jurnalistica la Academia Evanghelică de Presă de la Frankfurt pe Main, iar la Heidelberg, Paris şi Roma studii doctorale. Devine conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, apoi fondator şi director al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale şi Interreligioase (INTER) şi preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER). A publicat: Jurnal cu Petre Ţuţea (1992) şi a condus revista Renaşterea a Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, iar alături de scriitorul creştin Costion Nicolescu, editează revista DEISIS a Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală; Biserica în Stat. O invitaţie la dezbatere (1999); Comunismul. O modernitate eşuată (2009); Ortodoxia şi ortodoxiile. Studii social-teologice (2010).

   Jurnalul cu şi despre Petre Ţuţea este scris la 18 ani de adolescentul Radu Preda şi, devenit 2 ani mai târziu Cartea sa de debut, poate chiar şi de referinţă. Sub îndrumarea şi binecuvântarea părintelui Anania, Radu Preda are şansa de a deveni ucenicul- intermediar al neliniştilor metafizice ale Zorilor mistici ortodocşi, asumate de marele Gânditor creştin Petre Ţuţea, adunate apoi sub forma unui scenariu iniţiatic, numit învăţătura prin învecinare.

   Scenariul propriu-zis se desfăşoară pe două căi:  una a dialogului, cea a unui fluviu imens, înzestrat cu o multitudine de aflueţi, curgând ba limpede şi tumultos, ba lin şi armonios; cealaltă cale, întinsă peste simţirea ucenicului ca o culme tainică a tăcerii, a meditaţiei, străfulgerată de uimire, amplificată de fascinaţie, de bucurie, de iubire.

   Jurnalul cu Petre Ţuţea aşează Ucenicul şi Maestrul, autorul şi Gânditorul-autor într-o lumină pură, filocalică, românească.

   Toate visele, năzuinţele, crezurile şi împlinirile lui Ţuţea erau întru desăvârşirea creştină a Naţiei sale. Iată unul din visele sale rare:

   „-Visam o republică religioasă, ceea ce era o absurditate. Religia este legată de aceste două mari principii: principiul monarhiei şi principiul ierarhiei. Călcate acestea, realizează spiritul de cireadă umană. Eu raportez religia şi la cantitatea de ordine etico-socială posibilă prin prezenţa ei…

   -Religia creştină are o virtute pe care n-a avut-o nici un sistem filosofic în istorie: egalitatea absolută, nedemagogică, a oamenilor în faţa lui Dumnezeu. Toţi sunt oameni. Creştinismul nu e depăşit în istorie de nimic… E mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon…

   -Toată viaţa am dorit să ajung în clanul conducător, pentru a face oamenilor binele cu carul… Am proiectat forme de rânduire socială. Uite, în republica lui Cicero poate trăi oricine. În a lui Platon, mai mult el. Că oamenii pot trăi şi în state anapoda, vezi Uniunea Sovietică… Până acum, în Europa geniul politic nu l-au avut decât latinii şi geniul filosofic grecii, iar germanii au fost copiişti zeloşi. Platon, făcându-şi sieşi republică, a arătat că a avut numai geniu filosofic, iar nu şi politic. Dovadă că drept grecesc nu există, în timp ce drept roman e o perfecţiune a ordinii.” (op. cit. p. 25, 70,30)

   Creat după chipul lui Dumnezeu, omul primeşte existenţa ca dar divin, dar împlinirea vieţii, desăvârşirea ei se atinge doar prin fascinaţia şi sfinţenia dăruirii de sine către semeni, astfel, ca în reciprocitatea dăruirii să redevenim Daruri întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam.

   Dăruirea de sine cu bucurie curată este o aleasă împlinire de sine.

   Petre Ţuţea este Fiul risipitor al Cerului, care a dăruit tuturor celor chemaţi, lumina Harului lui Dumnezeu, împărtăşită prin mireasma sufletului său aprins.

   Plinătatea vieţii creştine este o permanentă dăruire de sine, jertfă care înmugureşte, înfloreşte şi rodeşte în taina Crucii.

   Puterea Crucii îşi trage seva din iubirea lui Hristos şi din susurul de credinţă şi tezaurul de virtuţi al Strămoşilor.

   Petre Ţuţea este expresia binecuvântată a dăruirii de sine.

   Petre Ţuţea este unitatea de măsură apologetică a Românismului.

   Gândirea lui Petre Ţuţea prin varietatea expresiilor, aşează unitatea cugetului său creştin într-o pluralitate şi diversitate de fenomen mistic ce fascinează permanent. Iubirea sa pentru Dumnezeu şi Neam transcende într-o varietate de daruri.

   Exprimarea sa caldă, profundă, autoritară, atrăgătoare ţese o varietate de forme asemănătoare instrumentelor şi sunetelor lor, care propagă vieţii o simfonie unitară, uluitoare, a cărei notă fundamentală irupe în suflet ca o liturghie a trăirii minunate.

   Întreaga sa cultură ortodoxă, izvorâtă din forţa vitală a Tradiţiei, pusă într-un raport existenţial cu Creatorul este transmisă cu o fineţe interpretativă ce reflectă adâncimea mistică a sufletului său dogoritor.

   Datinile, tradiţiile religioase, obiceiurile şi folclorul circumscrise Credinţei ortodoxe au dat forţa moral-spirituală a identităţii noastre.

   Petre Ţuţea nu este doar Mitropolit de Aiud, ci şi Patriarh al spiritualităţii noastre naţionaliste.

   Meditaţiile sale vibrante, străfulgerate de focul mistic, adâncimea smereniei, îi conturează aura unei noi dimensiuni a conştiinţei sale întru devoţiunea ei ortodoxă.

   Petre Ţuţea este prin adâncimea luminii sale teologice, prin seninătatea, calmul, cinstirea şi supracinstirea pe care le aduce Neamului şi lui Dumnezeu, un Model, un Pedagog, o Icoană ortodoxă: „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.” (op. cit. p. 20)

   Vorbind despre Generaţia sa de Vârf, desprinsă din şcoala inegalabilului filosof creştin Nae Ionescu, la rândul lui  ţâşnit din profunda şi multimilenară înţelepciune a poporului dacoromân, musceleanul de aur, Petre Ţuţea se justifica liturgic: „ni s-a făcut onoarea de a muri pentru poporul român.” (ibid. p. 29)

   Petre Ţuţea este şi rămâne pentru noi un Apostol al spiritului naţionalist-ortodox.

   Însemnătatea culturii sale creştine expusă intrinsec filosofic, corelează perfecţiunea Gânditorului creştin prin excelenţă.

   Petre Ţuţea este un Tratat de pedagogie creştină, un Mărturisitor mistic al Teologiei ortodoxe, o Călăuză filocalică a Filosofiei hristice, o Lumină sofianică a Cuvântului divin.

   Petre Ţuţea, fiind un imediat, nu devine o posteritate legendară, el rămâne o flacără mistică ce arde filocalic şi veşnic în Candela ortodoxiei dumnezeieşti.

   Învăţătura sa vie, profundă, brodată pe un caracter de autoritate, specific doar Adevărului, îi conferă genialitatea ortodoxă fără egal ca luminător al gândirii filosofice a Religiei creştine.

   Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea este gânditorul mistic şi teologul fundamental prin excelenţă.

   Erudiţia sa alimentată din seva Hristică, prin suferinţa mistică acumulată în închisori, actualizează Ethosul, reînnoindu-l şi împlinindu-i fiinţa.

   Petre Ţuţea este filosoful creştin fundamental al Culturii Ortodoxe a Duhului.

 

   Cultura sa pătrunzătoare îl situează într-o unitate de spirit, într-o sobornicitate ortodoxă, manifestată deplin şi dăruită aproape tuturor.

   „Creştin, Ţuţea realizează o punte de legătură între dialogul platonic şi dialogul apologetic… Dialogurile cu Ţuţea au o construcţie lirică şi cromatică. Ţuţea îmi dăruieşte o summa poetică a poveştilor lumii.” (ibid. p.50)

   Cultura sa enciclopedică şi suferinţa întru Hristos şi Patrie asumată în temniţele atee, poartă pecetea şi mărturia transfigurării sale pe calea creştinului autentic.

   Cultura spiritului autentic trebuie să se fundamenteze doar pe premise teologico-ortodoxe.

   În cadrul sistemului său filosofic, Ţuţea a pogorât Cerul peste neliniştile sale metafizice.

   Esenţa sa filosofică este de fapt o teologie ortodoxă a chintesenţei ancorată în specificul ei plenar, sofianic şi filocalic.

      Petre Ţuţea este Suma Sofianică a Filocaliei româneşti.

   Premisele gândirii sale creştine, provoacă uimirea, declanşează lumina şi devin atitudini răsfrânte în concluzii eminente.

   Cultura Duhului care sălăşluieşte în el, îi întregeşte Opera gândirii pe care o expune ca pe o simfonie de mare virtuozitate.

   Filosofii creştini de talia lui Ţuţea sunt nişte Vulcani ai gândirii ortodoxe, a căror erupţie din plinătatea focului trăirii lor mistice, fascinează o lume care-i vede în magnifica lor strălucire.

   La rândul său, gânditorul creştin Petre Ţuţea este fascinat de aura Sfântului-străvechi ideal de viaţă hristic-ortodoxă, în context general, iar în mod expres în persoana Marelui Apostol Pavel: Pavel este cât toată Mediterana.

 

   Dacă lumea în cursul ei istoric s-a închinat Idealului ca întrupare: înţelepciunea antică prin prooroci şi profeţi, chipului martiric, icoanei sfântului, ipostazei de erou-semizeu, de cavaler trac sau medieval, de erudit-enciclopedic, de pedagog creştin, de duhovnic mistic, de înaltă demnitate aristocrată, Sfinţenia însă a rămas în toate ipostasurile ei doar sub chipul umano-divin, ca ideal al viitorului transcendent.

   Toate modelele sunt călăuzitoare creştinilor, dar de urmat trebuie să-i urmeze doar pe Sfinţi.

   „Cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie. Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. E posibilă minunea ca o faptă a lui, dar la geniu nu. Geniul face isprăvi, nu minuni… Dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română…” (ibid. p. 75)

   Drumul lui Petre Ţuţea pe pământul dacoromân a fost cel al unui Român, cel al unui Creştin ortodox, cel al unui Model de Călăuză spirituală şi Pedagog creştin.

   „Calitatea de model, spune tânărul autor, dar destul de matur în gândirea sa creştină, Radu Preda, poate fi atribuită unei existenţe atunci când omul, în loc să fie reflexul luptei pentru existenţă, este reflexul luptei mai înalte: acea pentru mântuire… Or, în planul credinţei, al iconomiei bisericeşti, modelele, căile prin excelenţă ale transcendenţei, sunt sfinţii; iar printre noi, şi la scara noastră laică, modele sunt mărturisitorii, cei care fac legătura, în conştiinţa teoretică, între cer şi pământ…

   Mărturisitor, Ţuţea este un exemplu de <<călugărie albă>>: deprins cu o existenţă minimă în închisoare, Ţuţea a continuat şi în libertate, până la moarte, felul acesta de viaţă, în care nu de puţine ori asceza se intersecta cu sărăcia, iar aceasta comunica cu mizeria şi nevoia. ” (ibid. p. 55)    

   Înfrumuseţat cu un vibrant foc naţionalist creştin, stârneşte emoţie serafică în cei care-l cunosc direct sau indirect, prinzându-ne pe toţi într-o reală admiraţie şi meditaţie mistică.

   Petre Ţuţea nuanţează filocalic mistica Adevărului, esenţele spiritului: Dumnezeu, Omul, Viaţa şi Mântuirea.

   Toată viaţa şi întreaga sa cultură alcătuiesc un Tratat al neliniştilor matafizice înmugurite în Zorii purpurii ai Ortodoxiei.

   Călăuza lui Petre Ţuţea a fost întotdeauna Adevărul revelat.

   Întreaga sa trăire este un prinos adus Străbunilor, prin independenţa milenară a spiritului lor strămoşesc.

   Petre Ţuţea, nu numai că a fost, dar el este şi va fi pururea.

 

   Fără asentimentul din lăuntru al fiinţei noastre, ca persoane sau Neam, nu poate încolţi nici o marginalizare ori profanare din afară.

   Lupta împotriva îngenuncherii ca naţie şi urcuşul spiritual pentru devenirea ca fiinţă mistică a Neamului este stindardul sub care s-a înrolat filosoful Petre Ţuţea şi Generaţia sa de aur.

   Această înflăcărată luptă patriotică este anticipată şi admirabil versificată de poetul britanico-indian Rudyard Kipling (1835-1936), care a primit în anul 1907, premiul Nobel, cu poezia <<Dacă>>, poezie în care se regăseşte crezul mistic al Generaţiei lui Petre Ţuţea în vârtejul duşmanilor din lăuntru şi din afară:

   „De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău/ Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi ţie vine…/ De poţi, atunci când toţi te cred nebun şi rău/ să nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;/ De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea,/ De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,/ Sau când, hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea/ Să vrei a le răspunde, dar nici cu rugăminţi;/ De poţi visa, fără să te robeşti visării,/ De poţi gândi, fără să faci din asta un ţel,/ De poţi să nu cazi pradă nicicând dezesperării,/ Succesul şi dezastrul privindu-le la fel;/ De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,/ Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,/ De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine/ Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;/ De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,/ Iar tot ce-ai strâns în viaţă să pierzi într-un minut/ Şi-atuncea făr-a scoate vreo vorbă de durere/ Să-ncepi agoniseala cu calm de la-nceput./ Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,/ Îl vei putea sili să-ţi mai slujească încă/ Numai cu străşnicia voinţei tale-ncât/ Să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă,/ De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă/ Te poţi plimba cu regii fără a te-ngâmfa,/ De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă,/ Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;/ Şi dacă poţi să umpli clipa trecătoare/ Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom:

Al tău va fi pământul, cu darurile-i toate/ Şi ceea ce-i mai mult, să ştii, vei fi un OM!”

 

 

Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

 

   P.S. Îmi exprim mâhnirea şi indignarea pentru ilustraţia copertei, născută de Vasile Gorduz, care consider ca profanează Icoana Mărturisitorului ortodox cu chipul său minunat Petre Ţuţea, culmea sub privirile pretinşilor prieteni: Codrescu şi Bucuroiu.

 

   Autorul, Radu Preda, la rândul său trebuie să fie mai atent pe viitor privind editurile care-l solicită, pentru a nu se mai repeta o astfel de blasfemie care se răsfrânge asupra Chipului sfinţeniei şi implicit asupra lui Dumnezeu

„Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci…După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt…Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi…”

(Herodot).

Ca un blestem ne urmăreşte cuvintele marelui istoric grec. Pe 1 decembrie a avut loc serbarea celei de a 97 aniversări a Marii Uniri de la 1918. Serbată cu mare amploare şi fast la Bucureşti, la Chişinău a fost umbrită de unele discordanţe pur basarabene. Partea oficială a decurs conform scenariului: corect, cu respectarea normelor de conduită internaţionale. Un lucru s-a scăpat: oficialii au felicitat conducerea României cu Marea sărbătoare, uitând însă să-i felicite şi pe propriii săi cetăţeni români cu această sărbătoare. Dar tocmai basarabenii au fost primii care au pus la 27 martie 1918 prima piatră la acest important edificiu – Marea Unire.

În continuare şi cei cu inima română au procedat pur basarabeneşte. La Bucureşti toată românimea a fost împreună. La Chişinău – răzleţită, ca racul, broasca şi ştiuca din cunoscuta fabulă a lui A. Donici. În loc ca în această zi memorabilă să fim împreună sute de mii în Piaţa Marii Adunări Naţionale (aşa cum am fost odinioară!) ne-am împărţit pe nu ştiu ce criterii.

Cu începere de la orele 11.00 Consiliului Unirii (de fapt Partidul Naţional Liberal!) a organizat o manifestare de suflet românesc în Scuarul Europei. La ora 12.00 la sediul biroului parlamentar al deputatului Eugen Tomac din Chişinău a fost organizat un alt eveniment „…cu participarea personalităţilor din mediul cultural, politic şi academic de pe ambele maluri ale Prutului”. Practic în acelaşi timp la orele 12.00 Partidul Liberal a organizat o altă manifestare în Scuarul Catedralei Metropolitane, în cadrul căreia a avut loc un frumos eveniment: depuneri de flori de către membrii Partidului Liberal pe locul unde va fi ridicat monumentul celor „Trei martiri ai sfintei cauze naţionale: Alexei Mateevici, Simion Murafa și Andrei Hodorogea”. Frumoasă iniţiativă, care însă este umbrită de faptul că mai avem în acest sens şi alte proiecte care au rămas la faza doar de idee cum ar fi piatra instalată chiar în Piaţa Marii Adunări Naţionale, pe locul căreia ar trebui să fie monumentul victimelor comunismului (proiect nerealizat), de asemenea, ideea monumentului dedicat victimelor tinerilor de la 7 aprilie 2009, care urma să fie instalat în faţa Parlamentului, dar despre care nici nu se mai vorbeşte. „Pentru tineri, pentru copii, adresarea mea este următoarea: Luați cu asalt Prutul, zdrobiți vamele și barierele care mai sunt între noi. S-ar putea să fie calea cea mai scurtă spre Uniunea Europeană. Dacă sute de mii de cetățeni ai Siriei, Iranului, Irakului, Afganistanului au trecut în Europa, dintr-un capăt în altul, ignorând toate frontierele, ar fi păcat noi să ne închinăm atâta la granițele de la râul Prut”, îndeamnă D. Chirtoacă. Frumos îndemn dar de ce însă nu a venit cu acest mesaj în faţa tinerilor, care au organizat cu începere de la orele 14.00 un frumos Marş al Unirii?

Tinerii din A.O. „Onoare, Demnitate și Patrie” au organizat a organizat acest marş pornind din fața Liceului Gh. Asachi de pe strada Pușkin până la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, unde a fost dată citirii o Declarație Istorică de Unire semnată de cei prezenţi. După aceea coloana s-a deplasat la ambasada României de pe str. București, unde a cerut urgentarea unirii celor două state româneşti. Evenimentul a finalizat cu reconstituirea de către Tinerii Moldovei a unei foarte frumoase hărţi reîntregite a României Mari, așa cum va arăta după Reunire în a. 2018! Foarte frumos eveniment însă am fost puţini!

Pe toate siturile, blogurile cei cu inimă română strigă în hău „Vrem o Românie reîntregită! Vrem o naţiune unită!”. Cine însă să o reîntregească? Cine să ne unească? Înaintașii noştri, în condiţiile mult mai dificile de atunci au realizat Unirea, ceea ce contemporanii noştri nu o pot face. Atunci toţi s-au unit într-un singur ideal: cei cu vederi liberale, socialiste, ţărăniste. Astăzi nu se pot uni într-un singur gând – Reunirea cu ţara– nici cele 3-4 aşchii liberale. Cum vom face Unirea atât de aşteptată în 2018 când se vor împlini 100 de ani de la Marele eveniment” sau cum vom realiza frumosul proiect înaintat recent de constituire a Uniunii Statale „România-Republica Moldova”?

 

 

Valeriu Dulgheru