2 Dec
2015

Ştefan Doru Dăncuş: Victor Nicolae Ciobanu, un spirit senin, neperturbat de vicisitudini

Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-un loc care a rămas neschimbat ca să îţi dai seama cât de mult te-ai schimbat tu.“, spune undeva Nelson Mandela iar Victor Nicolae Ciobanu, autorul acestei cărţi, îl confirmă. Deşi, la prima vedere, pare de-un ermetism ce îl îndepărtează de public, acesta rămâne, în versurile sale, un spirit senin, neperturbat de vicisitudini; aidoma unui copil ce n-a luat contact cu societatea şi, prin urmare, n-a cunoscut încrâncenarea nejustificată.

Putem spune că majoritatea poemelor din această carte sunt mici depozite de înţelepciune, în pofida înveşmântării lorîn cuvinte aparent de neînţeles; cine coboară în adâncimea spuselor autorului are surpriza să descopere muzicalitatea şi confortul unor trăiri proprii oricui însă pe nedrept ignorate. Singularitatea lui Victor Nicolae Ciobanu tocmai aici îşi are obârşia, în atenţia pe care o acordă evenimentelor pe care lumea le consideră neimportante. Cu toate acestea, autorul remarcă modest în poemul „Așteptări”: „Ce știu eu?/ Nimic…/ Umbra senvârte / în jurul toiagului,/ ceasurile torc/ o zi – o noapte.

 

Poezia lui Victor Nicolae Ciobanu poate fi considerată, la urma urmei, o direcţie personală de străbătut teritoriul cu aer rarefiat al Ideii; o cale deseori abandonată de alţi poeţi care se lasă seduşi de rezonanţele fermecătoare ale cuvintelor. Vin să dea greutate acestor spuse poeme ca: „Aerul din jurul tău”, „Zburam şi povesteam prin cer”, „Ție nu ți-am dat nume și te-au salvat” şi altele. Oricât de mult i s-ar părea că s-a schimbat, autorul n-are cum să vadă „locul” pomenit de N. Mandela decât cu aceiaşi ochi ce l-au vizualizat la început; confirmarea vine de la poemul „Incantație (șarpele își mușcă coada)”, aluzie evidentă la Ouroboros, regăsită şi în alt poem – „Vasul cu cuvinte străine”, citez: „Hei străine! De unde vii/ și încotro teduci?”/ „Om bun, n-am idee,/ doar în jur.”// „Aaa… deci ți-aimușcat/ deja și coada?”/ „Da, tare-am mușcat-o:/ josul mi-e sus/ și susul mi-e jos.”// „Oh! Bun venit în club!/ Primul pahar e din partea noastră!”/ „Dar, dacă ți-aș spune că știu și văd?”/ „Oh! Atunci nu ești unul de-al nostru!”.

Cele două bucăţi de proză de la începutul şi finalul cărţii (de fapt, un basm împărţit în două) pot fi văzute ca exprimare a unei idei abstracte. Aproape o alegorie, mijloacele concrete de exprimare constând în chiar paginile cuprinse în acest volum.

Deocamdată, Victor Nicolae Ciobanu rămâne un semn de întrebare suspendat deasupra poeziei actuale. Vom fi atenţi la modul în care va aborda Cuvântul în continuare.

 

 

Ştefan Doru Dăncuş

 

1 Dec
2015

Dorina Cornelia Aldea: Românii sãrbãtoresc Ziua Nationalã oriunde s-ar afla

Pe 1 Decembrie, toti românii, oriunde s-ar afla, poarta România în suflet iar Imnul României va rãsunã in toate lãcasurile, din toate colturile lumii, unde bat inimi de români.

Iar pentru noi, românii care suntem departe de tarã, aceasta zi ce o petrecem impreunã, ne leagã si mai puternic, ne aduce impreunã cu gânduri bune, cu amintiri plãcute, cu traditii, cu lucrurile bune pe care România ni le-a dat.

România a sãdit in noi valori cum ar fi moralitatea, modestia, ambitia, iertarea, importanta familiei, a prietenilor si a tesut în fibra fiintei noastre o puternicã legãturã cu pãmântul, apele, codru, aerul, croindu-ne un contur care ne defineste.

O astfel de povarã dulce-amarã o purtãm cu noi oriunde. Este dorul de Acasã. Chiar si în cele mai îndepãrtate țãri, românii au un loc unde se simt ca acasã: biserica! Aici se întâlnesc, se roagã în limba maternã, aici își boteazã copiii, aici isi fac legãmântul pe viata, tinerii cãsãtoriti. Biserica este instituția care îi unește cu adevãrat pe români, care luptã pentru pãstrarea credinței, traditiei și identitații românești.

Si…..sã nu uitãm cã stã si in vointa noastrã, a celor ce trãiesc dincolo de frontiere nenumãrate, sã facem România mai frumoasã si sã fim mândrii atunci cand se intoneazã imnul national in tarã sau in orice alt loc in lume, atunci cand se vorbeste de Brancusi la Paris, New York, Tokyo, atunci când aflãm ca tinerii nostri olimpici si-au mai golit o camerã de jucrii, in care srã-si poatrã etala medaliile obtinute la concursurile internationale, atunci cand un român câstigã un turneu de tenis sau când un român ajunge pe vârful unui munte.

Sa fie o mândrie pentru fiecare dintre noi, sã avem un pasaport românesc sã vorbim in limba noastrã si sã ajungem sa fim modele si pentru alții.
Si, sã nu uitãm cât de mult potential si frumusete are de oferit România. O tarã in care splendorile si sãlbãticia naturii se impletesc cu abisurile istoriei, din primii ani ai crestinismului in Carpati.
O tarã care ascunde in inima ei comori cât pentru o lume intreagã.

Eu sunt recunoscãtoare pentru baza solidã pe care România a oferit-o vietii mele. Acolo am trãit cei mai frumosi ani, acolo am avut cele mai mari impliniri.
Eu n-am uitat cã România este tara cu traditii inestimabile este, tãrâmul de basm în care s-a nãscut Fat-Frumos, meleagul fantastic al Mioritei si al teiului lui Eminescu.
Eu n-am uitat muzica care uneste suflete, dansul si voia bunã, baladele si cântecele traditionale românesti, de jale si de DOR. La fel ca dorul de cei dragi, si dorul de tarã este mereu prezent în sufletul românilor plecati departe, pentru ca parte din identitatea oricãrui român este legatã de tara sa.

Iar tu, român de-al meu, cãlãtor pe alte meleaguri, spune-le celor ce te vor întreba cine esti si de unde vii, ca „tu române, nu ai de ce sã tii capul plecat în fata nimãnui, niciodatã, pentru cã tu pe pãmântul tãu ai stat, nu pe al altora, tu l-ai muncit si fãcut sã rodeascã, tu ai stat cu o mânã pe plug si alta pe sabie si nu ai râvnit niciodatã la bunul altuia”.

Asadar odatã cu un indemn de regãsire a respectului de sine si o sperantã de a ne renaste ca o natiune puternicã in rândul tuturor natiunilor, trimit gândurile mele spre toate zãrile lumii pe unde se aflã rãspindit neamul nostru si sã ne amintim cu toti ca suntem din neam vechi, cã suntem copii de oameni buni, frumosi, harnici, credinciosi, ospitalieri, cinstiti, rãbdãtori, dar si viteji, aprigi si neînfricati atunci când tara o cere, sã fim mândri de noi însine, de strãmosii nostrii si de tara noastrã!

Tie, Românie, îti doresc sã fii mandrã de fii tãi, sã fii bunã cu ei, sã le aduci un An Nou Bun si cu sãnãtate!
Iti doresc belsug, pace si bunãstare, copilasi zambãreti si sãnãtosi, imbrãcati bine si educati si mai bine, bãtranei la adapost care sa trãiescã fãrã frica frigului, a bolii, a singurãtãtii si nepãsãrii.

Îþi doresc conducãtori demni de strãmosii lor si tineri care sa nu renunte la idealuri. Tineri care sã stie ca visele lor devin realitate dacã au vointã, dacã au credintã si putinã iubire: de Dumnezeu si de semeni. Numai asa vor reusi sa construiascã o lumea nouã in care sã fie fericiti si mândrii de numele tãu!

Îti mai doresc ca ziua ta si sacrificiile care au însemnat ea sã nu fi fost în zadar.
La Multi Ani, Românie, tara mea!”

Fie ca Dumnezeu sã binecuvânteze România, astfel incât din plinãtatea fericirii pe care El a hãrãzit-o tuturor oamenilor sa se impãrtãseasca cat mai multi concetãteni de-ai nostri, dupã faptele bune si gândul curat al fiecãruia!

 

 

Dorina Cornelia Aldea

 Vancouver

11/30/2015

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=14958

29 Nov
2015

Vavila Popovici: Modernitatea se cere a fi victorioasă

„Cursul iubirii adevărate nu a fost niciodată lin.”

William Shakespeare

 

   Lecția istoriei ne-a învățat că lumea a progresat, modernitatea a câștigat mereu, în ciuda unor perioade de stagnare sau de regresie. În ce condiții a fost victorioasă știm, în ce condiții poate fi victorioasă și acum, ne întrebăm. Este necesară desigur o solidaritate a țărilor care iubesc libertatea, în luptă cu cei care doresc a institui teroarea, prin mijloace bestiale.

   Despre solidaritatea socială și simpatia universală a vorbit filosoful, poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888), gânditor precoce, iubitor și înțelegător al vieții, și care s-a remarcat prin optimismul său, în acest mod putându-se apropia de modernitate. Calitățile sale au reieșit din expunerile făcute, respectiv noblețea atitudinilor și sclipirile geniale ale amănuntelor.

   Jean-Marie Guyau considera că emoția estetică este legată de o emoție simpatică; inteligența trebuie să urmărească o direcție, să-și propună un scop, și acesta să fie clar și să existe strădania de a ajunge la acel scop, îndepărtând obstacolele, cu alte cuvinte o voință care să aibă un caracter uman. El amintea de Pascal, atenționându-ne asupra faptului că „un exercițiu pur abstract al inteligenței, fără o deșteptare corespunzătoare a dorinței și a tuturor puterilor ființei, nu ar fi putut face atât de bine pe Pascal, să-și uite durerea de dinți”. A raționa pentru el însemna a merge, a urca, a cuceri.

   Vorbind despre meritul iubirii, amintește că natura fără iubire nu ne spune nimic, ca noi luminăm cu propria noastră lumină totul din jur, și ea, lumina, este cea a sufletului nostru: „Sentimentul poetic nu e născut din natură, ci natura însăși iese transformată din el într-o oarecare măsură”.

   Emoția morală o consideră ca fiind cea mai înaltă emoție socială, deosebindu-se de emoția estetică prin scopul pe care îl urmărește și îl impune voinței: „a realiza în individ și în societate condițiile vieții celei mai sociale și mai universale”.  Frumosul îl definește ca binele realizat, iar binele moral – frumosul de realizat, cu condiția domniei legii.

   Dorind să fondeze o morală exclusiv științifică, datoria morală pe care o prețuia se constituia din: „Conștiința puterii noastre interioare și superioare la care se reduce în mod practic datoria; influența exercitată de idei asupra acțiunilor; fuziunea crescândă a sensibilităților și caracterul crescut social al plăcerilor și durerilor noastre; iubirea riscului în acțiune; iubirea ipotezei metafizice, care este un fel de risc în gândire”.

   Interesantă este sublinierea de a ne bizui pe noi înșine. Și ajungând la ideea sentimentului religios, spune: „este greu să ne resemnăm a crede că nimeni nu ne aude, că nimeni nu simpatizează de departe cu noi, că furnicarul universului este înconjurat de o imensă singurătate”. Iată că dictonul: „Nihil sine Deo!” își păstrează, în zilele noastre, puterea și valoarea de simbol al idealului, a conduitei unui individ, unui grup, unei țări. Fără El ne putem prăbuși. Putem recunoaște acest fapt, sau nu. Este libera noastră alegere, răspunzători fiind de consecințe în viitor.

   Degringolada este starea în care ne aflăm în acest moment, cuvânt definit în dicționar prin: prăbușire, rostogolire rapidă, cădere; decădere treptată, degradare progresivă, ruinare. În tot acest proces de cădere, oamenii sunt mânioși, mânia fiind o patimă care îi însuflețește, produce o anumită „orbire” a rațiunii, și duce la dorința concretă de răzbunare. Există deci, o relație strânsă între mânie și răzbunare. Dacă ele nu ar fi frânate de inimă în primul rând, dar și de cuget, ar putea face și mai mult rău omenirii. Cu adevărat se spune că „omul blând e singurul care va câștiga biruința asupra pământului”. O viață plăcută pe acest pământ poate fi obținută doar cu o judecată dreaptă a minții și o judecată blândă a inimii, blândețea fiind o virtute câștigată în lupta cu greutățile vieții.

   Schimbări mari s-au produs în ultimii ani în tehnologie, economie, demografie, în domeniile social și cultural. Unii futurologi consideră că ne îndreptăm spre o nouă societate ce va funcționa sfidând orice principiu al diviziunii muncii și în care fiecare poate face azi un lucru, mâine altul, din plăcere, dar în primul rând din nevoia de supraviețuire. Cred însă, că ar fi necesar de gândit că omul va trebui să-și asigure mersul pe mai departe având o rezervă, care să nu-l expună pericolului neputinței de supraviețuire. Or, criza financiară și economică cu care a debutat noul secol, nu permite deocamdată această gândire.

   Oamenii se agită și fiecare percepe agitația interioară a celui de lângă el. De aceea se și naște necesitatea  de a căuta un echilibru în noi înșine, ca apoi să găsim echilibrul între interiorul nostru și exterior.

   Deși secolul XXI urmează unui secol ce părea să fixeze o umanitate marcată de progresul tehnic și care neglija viața spirituală, bazându-se doar pe cea materială, iată că s-a produs o agitație și o mulțime de semne

arată o interesantă re-ordonare a lumii, în aceste două decenii ale noului  mileniu, setea de spiritual făcându-și re-apariția. Criza financiară, economică, morală cu care a debutat noul secol, pune în față noi probleme, destul de grave. Schimbarea majoră are loc în condițiile în care lumea globului pământesc a intrat într-o degringoladă existențială îngrijorătoare, în care numărul de conflicte este în creștere, iar polarizarea socială se accentuează din ce în ce mai mult.

   Politica mondială este în prezent în derută, direcțiile de bătaie se modifică rapid, confruntările iau amploare, raporturile nu mai sunt clare, nu știi din care parte vin „săgețile” răului, iar dacă le intuiești sau le descoperi, ești, uneori, în imposibilitatea de a „tăia răul de la rădăcină”. Terorismul islamist reprezintă cea mai mare provocare politică și militară pentru politica mondială. Rațiunea se pare că și-a dovedit neputința în fața violenței dezlănțuite. Trebuie totuși să înțelegem că nu toate bestiile teroriste sunt musulmani și nici toți musulmanii sunt teroriști, și să dăm crezare cuvintelor rostite de Matahma Gandhi (1869- 1948), părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă non-violente: „Legea ochiului pentru ochi sfârșește prin a orbi întreaga lume”. Amenințării teroriste căreia trebuie să i se pună capăt, i se adaugă criza de durată a refugiaților, fără soluție clară deocamdată, dar care trebuie rezolvată în mod logic și umanitar, fiindcă este vorba de oameni disperați care și-au riscat viața fugind din calea bestialității, părăsind locurile natale și renunțând la toate bunurile avute, nu însă și la „rădăcini”, la care, poate doar în aceste momente, nu se pot gândi, dar pot alții gândi pentru ei, spre binele lor. Este greu să le înțelegi durerea și disperarea, dacă nu ai trecut prin această situație, sau simțirea și intelectul tău nu a putut-o imagina. Nu poți rămâne indiferent față de acești oameni, cu riscul iată, de care vorbea Jean-Marie Guyau și care nu poate fi exclus, dar care trebuie bine gestionat, întru apărarea ființei.  Anul 2015 se termină, va fi definit ca an de criză epocal și nu știm ce va urma. Victoria binelui însă se va produce, fiindcă așa, repet, ne-a învățat istoria. Când se va produce, este în funcție de gândirea și de măsurile care vor fi luate. Greșelile ne pot costa!

   Întrebarea ar fi cui folosește anxietatea, egoismul, mânia? Cui folosește ura, răzbunarea, aceste crude sentimente și chiar indiferența care poate fi învinuită. Cum a reușit să se implanteze în suflete tinere acest sentiment al răzbunării, dorința de a se ridica la rolul Divinității care ne-a creat? „Înainte să pornești pe calea răzbunării, sapă două morminte”, spunea înțeleptul chinez Confucius (550 î.Hr.-470 î.Hr.), pe când un proverb danez spune că „ambiția și răzbunarea sunt mereu înfometate”. Avem în zilele noastre exemple de conducători ambițioși, orgolioși, dar și suflete cuprinse de mânie și dornice de răzbunare.

   Întorcându-mă la Religie, amintesc spusele lui Will Durant (1885-1981) scriitor, istoric și filosof american, în cartea sa Reforma, și anume că Religia „este ultimul subiect pe care intelectul începe să îl înțeleagă. În tinerețile noastre, am resimțit poate un soi de superioritate orgolioasă față de mult îndrăgitele sale lucrări greu de crezut; la vârsta scepticismului, ne minunam de supraviețuirea ei prosperă, într-o epocă secularizată și științifică, precum și de renașterile ei continue, chiar și după loviturile mortale pe care i le-au dat un Epicur, un Laurențiu, un Machiavelli, un Hume sau Voltaire”. În continuare pune întrebarea, care ar fi secretele acestei perenități? „… Mulți oameni sunt chinuiți sau umiliți de viață, iar atunci când forțele naturale îi părăsesc, credințele aduc demnitatea  și speranța  în viața lor, dau o ordine și un sens lumi”.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

28 Nov
2015

Gheorghe Constantin Nistoroiu: Mercenarii Apocalipsei Românești

Imagini pentru GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU„Conducătorii de astăzi ai ţării vor fi condamnaţi la ŞTERGEREA din ISTORIE…

  Nu se poate să se scoată legi noaptea împotriva propriului popor.

 Nu se poate să se condamne intelectualitatea românească, [cei] care au pătimit atât de mult…

Nu putem să repetăm istoria pentru nişte epigoni…” (P. S. Ambrozie-Episcopul Giurgiului)

 

   <<Este, cumva, Legea 217/2015 o lege marţială?>> (Marius Oprea)

 

           Există pe pământ, în fiecare naţie, prezenţa unor oameni care nu ia sfârşit.

   Dincolo de epocile şi generaţiile în care au vieţuit, ei continuă să trăiască.

   Prezenţa lor se simte la fel de vie, graţie strălucirii demnităţii care i-a caracterizat. Când păşeşc în lumea transcendentă a luminii, împlinind finalitatea vieţii pământeşti, chipul lor luminos se reflectă în sufletele noastre călăuzindu-ne cu aura harului şi iubirii lor.

            Mamele (părinţii), Eroii, Geniile, Mărturisitorii, Martirii şi Sfinţii sunt astfel de prezenţe minunate lăsate de Dumnezeu să ne traseze calea creştină, de onoare spre mântuire.

           Vocaţia acestor prezenţe este jertfa ca împlinire mistică, mesianică.

            Dâra lor de lumină lăsată pe pământ, pătrunde în inimile celor drepţi ca un nou impuls de viaţă în duh, nemuritoare, susurând de o parte şi de alta a conştiinţei noastre, ca efervescenţa unei simpatii entuziaste, depline, ca o simfonie divină, dar şi ca o profundă cutremurare serafică sufletească.

          Prezenţa lor presară în noi sentimentul divinului, al omului curat.

          Ei fac parte dintr-o Românie Tainică ca Danie, loc şi bunăvoire, cum spunea filosoful culturii creştine Artur Gabriel Silvestri.

          Ei declanşează în noi, creştinii trăitori de azi, o emoţie mistică ieşită din comun, cu o profundă rezonanţă spirituală, care tot urcă spre amplitudinea unui fenomen ceresc continuu.

         Inimile noastre trăiesc în lumina sufletelor lor prin care respiră celest întreg Neamul nostru nemuritor.

          Potrivit exigenţelor mântuirii, Ei, aceste prezenţe au schimbat realitatea românească printr-o înnoire a spiritului, devenind astfel tipare de conduită moral-religioasă puse în slujba Neamului dacoromân în Calea lui spre desăvârşire, spre dumnezeire.

            Devenirea lor întru fiinţa cerească a Neamului prin triada mesianică: Individ-Neam-Dumnezeu, conferă tuturor generaţiilor creştine demnitatea  mărturisirii, a martirajului, a sfinţeniei.

             Ei neau aprins flacăra sufletească într-o angajare mistică, nu cu pretinse argumente sau silogisme rare, ci cu emoţiile profunde ale trăirilor lor tainice întru dimensiunea etosului creştin naţionalist.

             Aceste prezenţe divine păşesc în veşnicie, fiindcă: „Veşnicia este continuarea îndreptăţită a vieţii.”(Aleka Ritsou-Maxim, Mărturisitor şi Sfânt. Trad.din lb. geacă de Cristian Spătărelu. Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2015, pp. 15)

            Aceste minunate prezenţe sunt chipul divin sau interfaţa dintre Icoana realităţii dacoromâne şi Aura lumii dumnezeieşti.

           Aceste prezenţe harice au parcurs Calea lui Hristos netezită de înaintaşi prin Tradiţia patristică, sub lumina Rugului Aprins al sfinţeniei, sub autoritatea demnităţii Voievodale, a Vlădicilor de cuget şi simţire românească, sub vrednica cinstire a Dascălilor, a Poeţilor, a Preoţilor, care n-au neglijat nici o clipă obştea Cetăţii lor, sacre.

           Cu puţin înainte de zorii Creştinismului, marele orator roman Cicero, apropiat de Octavian August, îl sfătuieşte să facă din viaţa salege pentru concetăţenii săi, subliniind astfel calităţile alese ale Conducătorului politic, care: „ …trebuie să nu înceteze niciodată să înveţe şi să se studieze pe sine ( a seipso instituendo contemplandoque), să le inspire celorlalţi dorinţa de a-l imita (ad imitationem sui vocet alios) şi, prin strălucirea (splendore) sufletului şi vieţii sale, să se ofere pe sine ca oglindă (sicut speculum) concetăţenilor săi.” (De republica, II, 42, 69, pp. 46)

           Acest îndem l-a propus şi marele nostru dac Seneca, dementului Nero, care a ales însă varianta artistului prin închipuire: În nimeni să nu-ţi cauţi vreun model în afară de tine însuţi. Dând foc Romei la îndemnul cămătarilor iudei, care l-au sfătuit apoi să de-a vina pe creştini, Nero a arestat cca. 60 000 de creştini, i-a dezbrăcat, i-a legat de cruci, noaptea şi le-a dat foc, organizând la lumina focului de pe trupurile lor arzânde întrecerile bezmetice ale curselor cu cai.

           Mânia fiind aşadar urâţenia sufletului păcătos schimonoseşte chipul, mai ales al celui pus într-o demnitate pe care n-o merită, dându-i astfel o faţă monstruoasă de bestie ordinară.

           Trei secole mai târziu, pe la anul 362, Sfântul Grigore de Nazianz, sublinia rolul eminent de pedagog pe care trebuie să şi-l însuşească o Elită spirituală, definindu-l într-un mod magistral: „ […] Într-adevăr, mi se pare că a călăuzi omul (anthropon agein), cea mai diversă şi complexă dintre fiinţe, este arta artelor (techne technon) şi ştiinţa ştiinţelor.” (Discours, pp. 110-1119).

           Colegul şi prietenul său, tracul capadochian, Sfântul Grigorie de Nyssa arată demnitatea pe care i-a conferit-o Dumnezeu omului, astfel că minunea Creaţiei a avut drept scop făurirea tronului pe care să domnească omul ca un Rege al ei: „[…] [ Dumnezeu a rânduit lucrurile astfel încât omul să fie capabil de putere regală. Acest caracter regal, care, într-adevăr, îl ridică mult deasupra condiţiilor particulare, sufletul îl manifestă în mod spontan prin autonomia şi independenţa sa (adespoton kai autexousion) şi prin faptul că în conduita sa e stăpân pe propria-i voinţă. Cui îi aparţin acestea, dacă nu unui rege?” (La Creation  de l’homme, IV, 136 b-c, pp. 90-91, 94-95)

             Adevăratul izvor al pedagogiei şi al al didacticii regale a Omului este Biblia şi în mod expres şi divin Evanghelia lui Hristos.

             Prima abdicare monarhică de pe tronul regalităţii instituite de Atotcreatorul o face chiar primul om, Adam, atunci când rupe ascultarea de Dumnezeu, devenind autonom, adică risipit  sieşi.

            Aproape toate manualele-îndrumătoare de instruire a Principilor din perioada Evului Mediu (excepţie făcând Principele lui Machiavelli) au ca sursă Sfânta Scriptură, iar ca modele tracii aleşi: regele David (smerenia căpătată ulterior, devenind primul şi cel mai mare poet al lumii din toate timpurile prin Psaltira sa dumnezeiescă, împăratul Solomon, prin înţelepciuna proverbială, nemuritoare, patriarhul suferinţei, dreptul Iov, care a devenit: măsură a jertfei, a iubirii, a creştinătăţii şi regulă a guvernării, întrecut doar de Mântuitorul Hristos-ca Arhetip suprem şi absolut al Iubirii, profetul Zamolxis, prin monoteismul precreştin şi perfecţiunea Legilor belangine, ş.a.

 

   „Cuvintele lui Iov ne arată cum şi-a îndrumat supuşii cu aceeaşi grijă (arte) cu care şi-a condus propria viaţă. Ars regendi subjectos, arta dirijării supuşilor, îşi găseşte în Iov: <<ochii celui orb şi piciorul celui şchiop.>> (Carmen de Timone comite, v. 23-24; citat de Hans Hubert Anton, Furstenspiegel und Herrscherethos in der Karolinger-zeit, Bonn, L. Rohrscheid, 1968, p. 433)

 

         Pasajul din I Regi (8, 11-20) descrie legea privind alegerea regelui, dată de Dumnezeu, la ieşirea din robia egipteană, poporului lui Israel. Este de fapt drumul spre primul Cod regal şi divin din istoria omenirii.

         Era o vreme după captivitate când poporul palestinian, seminţie traco-pelasgă era condus de Judecători, dar în mare parte viaţa poporului a uitat de recunoştiinţă pentru Salvator şi s-a intensificat cu violenţe, cu încălcări repetate a legii divine, cu apostazieri de la credinţă, cu împrăştieri de triburi, astfel că sub bătrânul judecător Samuel, poporul a ajuns să ceară rege. Înţeleptul i-a cerut sfat lui Dumnezeu şi a înştiinţat poporul de avertizarea Domnului:

   „Şi a zis Domnul către Samuel: Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-a lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc (regnem) Eu peste ei. Cum s-au purtat ei cu Mine din ziua aceea, când i-am scos din Egipt până azi, părăsindu-Mă şi slujind la dumnezei străini, aşa se poartă şi cu tine.” (I Regi 8, 7-8)

   Vis-a-vis de acest text se cuvine să facem următoarele precizări:

–          cel care cere rege este poporul;

–          nu Dumnezeu este Cel care li-l alege şi li-l pune;

–          cererea marchează într-un fel uzurparea Teocraţiei, uzurparea identităţii naţionale şi aşezarea în rând cu celelalte popoare politeiste;

–          dorinţa expresă a poporului se traduce ca o mare nerecunoştiinţă şi totodată ca o revoltă de neimaginat împotriva lui Dumnezeu: „ca să nu mai domnesc Eu peste ei.”

–          după ce a avertizat poporul prin gura înţeleptului, asupra drepturilor regelui care va domni peste el, Dumnezeu acceptă:

       „Iată care vor fi drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţii săi şi vor fugi pe lângă carele lui. Va pune din ei căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci; să lucreze ţarinile sale, să-i secere  pâinea sa, să-i facă arme de război şi unelte la carele lui. Fetele voastre le va lua, ca să facă mirese, să gătească mâncare şi să coacă pâine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini cele mai bune ale voastre le va lua şi le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre şi din viile voastre va lua zeciuială şi va da oamenilor săi şi slugilor sale. Din robii voştri, din roabele voastre, din cei mai buni feciori ai voştri şi din asinii voştri va lua şi-i va întrebuinţa la treburile sale. Din oile voastre va lua a zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi suspina atunci sub regele vostru, pe care vi l-aţi ales, şi atunci nu vă va răspunde Domnul.”

         Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ei au zis: << Nu, lasă să fie rege peste noi, şi vom fi şi noi ca celelalte popoare, ne va judeca regele nostru.>>

 

       Regalitatea are deci ca temei nu voinţa divină, ci o concesie făcută de Dumnezeu poporului nerecunoscător şi neascultător de Pronia dumnezeiască.

        Drepturile regelui se regăsesc în orice formă de despotism politic de-a lungul istoriei.

         În esenţă nu s-a obţinut un rege, ci un stăpân. Dorinţa devenind mai puternică decât legea a deschis calea constrângerii şi drumul sclaviei.

         După dispensa acordată poporului de către Dumnezeu, le-a enunţat şi primul Cod istoric îndrumător pentru rege:

         „Căci, când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie să-şi scrie pentru sine cartea legii acesteia din cartea care se află la preoţii leviţilor. Şi să fie aceasta la el şi el să o citească în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său şi să se silească a împlini toate cuvintele legii acesteia şi toate hotărârile acestea.” (Deuteronomul 17, 18)

          Codul divin având caracter universal trebuie respectat întocmai.

              Textul biblic este o repetare adesea în istoria omenirii şi chiar o prefigurare, o profeţie la istoria dacoromână după uciderea Voievozilor aleşi, (Radu de la Afumaţi, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Grigore III-Ghica, Tudor Vladimirescu şi cei mai de pe urmă…) şi mai ales după momentul 1989, când trebuia să se revină la dinastia Voievodală a Neamului ales dacoromân.

             După detronarea lui Cuza (ales de masoni şi doborât tot de masoni), scenariul se repetă, dar cu altă distribuţie: nu poporul cere rege străin, ci boierii masoni.

             După evenimentele fierbinţi şi lovitura de stat din Decembrie 1989, nu poporul cere preşedintedemocrat, ci securitatea trădătoare şi agenturile străine-oculte: „Democrat înseamnă cineva care vrea să înalţe poporul pe umerii săi, nu cineva care vrea să se înalţe el pe umerii poporului.”, spunea Nicolae Iorga.

             Zorii Creştinismului, înlocuiesc vechea concepţie hierocratică (î.d.Hr) cu dogma evanghelică, restaurând monarhul după Chipul şi asemănarea Împăratului DumnezeuIisus Hristos, prin formularea unei teologii politice creştine evidente.

            Primul Împărat creştin, Constantin cel Mare (306-337) este considerat divin. Iată cum ni-l prezintă episcopul Eusebiu de Cezareea: „Împăratul, mult iubit de Dumnezeu, primeşte [de la Logosul divin] şi prin El chipul supremei regalităţi şi se înveşmântează în acesta şi astfel guvernează şi ţine în mână, asemenea Stăpânului său, cârma tuturor treburilor lumii acesteia […] Dumnezeu este modelul puterii regale.” (Triakontaerikos, discurs rostit în cinstea lui Constantin cel Mare, în 336, la a 30-a aniversare a urcării sale pe tron, 1-6, III-4-5; trad. şi citat de CL. LEPELLEY, L’Empire romain et le Christianisme, pp. 104-105)

         Chipul Pantokratorului pe pământ a mai strălucit şi în alţi Aleşi: Zamolxes, Burebista, Decebal, împăraţii creştini: Theodosie cel Mare (379-395), Iustinian cel Mare (527-565), Heraclius cel Mare (610-641), Ioniţă Caloian Asan (1197-1207), Ludovic cel Sfânt şi mai târziu în Voievozii noştri; Basarab I (1310-1352), Mircea cel Bătrân (1386-1418), Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai Viteazul (1593-1601), poate şi alţii.

         Teza Sf. Grigorie de Nazianz despre însuşirile Călăuzitorului este reluată de Fericitul Augustin şi dezvoltată două secole mai târziu (cca 590) de papa Grigorie cel Mare, într-un Îndrumător al Păstorului, respectiv al Conducătorului, în celebra sa lucrare Regula pastorală.

         În Songe du vieil pelerin, Philippe de Mezieres (1327-1405), încropeşte la rândul său o veritabilă coregrafie solară privind curtea Conducătorului, a Monarhului, cu: Regina Adevăr şi Doamnele sale de onoare (Pacea, Mila şi Dreptatea). (Cf. D.M. BELL, Etude sur <<Le songe du vieil pelerin, pp. 121)

         Modelul Regelui, Ierarhului, Conducătorului a fost trasat de Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, tuturor suveranilor pământului în toate timpurile: rex imago Dei.

          Puţini suverani în istorie au urmat prototipul Hristic.

          Unii inşi, precum ateii din România, politicienii pu-terii sau mercenarii Apocalipsei Româneşti, ne amintesc de faptul că s-au născut undeva… şi au crescut cumva în lumea sinelui lor, adică a tenebrelor. Ei nu vor dobândi niciodată cunoaşterea luminii, a adevărului, a binelui, a dreptăţii, fiindcă sunt îndrumaţi de propria umbră, de umbra altora şi împiedicaţi de vacarmul malefic.

           Chipurile lor pâlpîie apatic pe trupurile gargantuelnice sau pantangruelnice, cu ochi holbaţi, înceţoşaţi, nesinceri, înroşiţi de turbare, în strădania de a ascunde adevărul.

             Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii, ateii din România trăiesc permanent o continuă nelinişte: îmbrăţişând temerile din Lojele fraţilor din lăuntru cu constrângerile confraţilor din Lojele de afară.

              Pâcla urii şi învârtoşarea cugetului lor nu vor permite niciodată pătrunderea zorilor strălucitoare ale vieţii harice.

              În pustiul sufletelor lor bate doar crivăţul pierzaniei în nuanţe sterpe cu răbufniri cernite de gri, negru ori sinistru.

              Ei şi-au agonisit nişte scrupule bizare pe care le chivernisesc exclusiv prin ignoranţă, prin rea voinţă, prin mânie, refuzând exorcizarea nebuniei lor tiranice care le întunecă identitatea umană.

               Tiranul este politicianul care prin privilegiile funcţiei sale îşi substitue îndatoririle faţă de Adevăr, de credinţă, de lege cu efectele violenţei, corupţiei şi demagogiei sale.

               Aceşti mercenari îndrumă politica lor, nu doctrinei de partid ori binelui obştesc, care s-ar putea constitui într-o pragmatică artă a guvernării, ci calculelor meschine şi maşinaţiilor baroniene scrupuloase, fardate ca raţiuni de Stat: „Astfel, spune Michel Senellart, arta guvernării apare asociată cu calculul şi maşinaţia, cu practicile complicate şi oculte: arcana imperii, mistere sau secrete de Stat… Se înţelege de la sine că arta de a guverna este identificată cu machiavelismul practicat de către State în secolul al XVII-lea sub denumirea de raţiune de Stat.” ( Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions  du Seuil, mars 1995, pp. 8)

             Este adevărat că Statul apare ca o reacţie  şi ca uzurpare a modelului imperial absolutist, răsturnând fundamentele lui doctrinare, dar în loc să-şi asume dimensiunea şi coordonatele creştin-naţionaliste, Statul păstrează metodele absolutiste, devenind monarhie sau republică totalitară cu aceleaşi râvniri hegemonice, expansioniste sau profanarea tezaurului spiritual creştin ortodox.

         Este foarte îndreptăţit, aşadar Saint-Just să afirme că: „Toate artele au produs lucruri minunate, numai arta guvernării a produs doar monştri.” (ibid. p. 9)

          Mercenarii politici contemporani utilizează exclusiv toate resursele de care dispun prin stratagemele puterii lor lipsite de scrupule.

          Sub pretextul <<raţiunii de Stat>>, ei încalcă flagrant legea naturală, bunul simţ şi legea morală divină. La această trudă, desigur pune umărul şi recomandările, precum şi încâlceala studiilor, care transpiră şi ele pas cu pas…, prin ei şi prin tehnocraţii înşişi.

           Aşadar, preocuparea de căpetenie a lor este subliniată prin tupeul şi mojicia de a păstra cu orice preţ pute-rea, chiar dacă miroase de la mare distanţă… Despre exercitarea puteri, a guvernării nemai fiind vorba, politica lor îi situează doar la nivelul concurenţei, corupţiei şi patimilor de proprietate (vezi: Năstase-4 case; Johanes-6 case, pardon mai puţin cu 2 deocamdată, ş.a.), patimilor de dominaţie,  patimilor de orgoliu stupid.

           Statul în ordinea lui firească, morală, ar trebui să slujească Naţiunii creştine, ocrotind poporul îndrumat de Biserică pe Calea Neamului, pe Calea lui Hristos. Pentru aceasta însă aleşii ar trebui să fie creştini drept măritori, călăuzitori, mărturisitori ai Adevărului şi jertfitori întru Dumnezeu şi Neam, apropiindu-se sau identificându-se cu lunga noastră perioadă de aur, voievodală.

           Politicienii democraţi nu sunt interesaţi de modele, de responsabilităţi, de îndatoriri, de popor, de arta şi regula Conducătorului, ci de o anume psihologie care-i face subtili în munca abilităţilor lor strânse în jocul ambiţiilor, antrenându-i într-un conflict interindividual cu cei care i-au ales, dar neîncetând să instituie domnia celui ce-şi este suficient sieşi.

 

          Mistificarea conceptului moral-creştin de guvernare, paralizează Statul în urcuşul său spre devenire naţionalist-creştină, care ar eradica din temelii: fără-de-legea, prostia, mişelia, grotescul, gogomănia, mitocănia, laşitatea, trădarea, perversitatea, fariseismul, imoralitatea, disimularea, manipularea, şarlatania, ciocoismul, mercenarismul, ocultismul, sectarismul, etc.

          Conducerea Statului revenit la forma tradiţioanală, voievodală, naţionalistă, precum şi politica guvernamentală trebuie asumată pe dimensiunea spiritualităţii monoteiste, pe măsura jertfei şi vocaţiei mistice a Neamului dacoromân, creştin-ortodox.

          Tocmai de aceea, conducerii se impune însuşiri, calităţi şi virtuţi speciale, care să-i confere o demnitate distinctă, aleasă, deosebită. aristocrată. Altfel, vorba lui Aristotel, uzurpăm: formele sănătoase de regim politic (monarhie, aristocraţie, plutocraţie), întronizând formele degenerate (tiranie, oligarhie, democraţie).

          În viziunea şi concepţia sa, Politeia lui Aristotel aşează Statul şi guvernarea alături, fără a mai desemna forma de guvernare a Statului, fiindcă oricum ele se înrudesc mai devreme sau mai târziu, nemai ţinând cont de maxima romană, reiterată de Hobbes, în De corpore politico: Salus populi suprema lex, salvarea poporului este legea supremă.

         Teoreticianul Bodin, identifică guvernarea ca pe un fel de reglementare poliţienească, care în concordanţă cu uzanţele istorice ce urmează, urcă spre mult râvnita poziţie de poliţie-regulament, nefiind  alceva decât oficialul act de guvernământ, care la noi s-a intensificat mai ales sub forma ei superioară… de represiune de cca. 7 decenii încoace.

          Schimbările politice prin gust acru şi rafinament opac conduc bezmetic spre acutele schimbări constituţionale, după modelul Medeei, care sfătuieşte fiicele lui Pelias, să-şi taie tatăl în bucăţi şi să-l pună la foc pentru a-şi recăpăta tinereţea. (Ovidius, Metamorfozele, VII, 3-4)  Cu alte cuvinte, ca la noi: să mutilezi spiritual poporul pentru a-i observa regenerarea biologică, fiind capabil de muncă şi asuprire fizic-spirituală fără limite, la infinit.

         Există o simetrie comună tuturor Statelor, conform căreia politica îşi are aproape aceleaşi principii, dar raţiunea de Stat este specifică fiecărui Stat, existând tendinţa ca Statul şi guvernarea să devină dacă nu identice, cel puţin sinonime, din punctul de vedere al utilizării intensive a ansamblului forţelor de asalt disponibile, trecându-se astfel de la forţa Dreptului la dreptul Forţei, ce se desfăşoară cu o stupoare înspăimântătoare, instalând violenţa în urzeala ţesăturilor lor  microdespotice.

        Raţionalismul statal într-o Naţiune creştină nu trebuie să fie contrar misticii ortodoxe a acesteia, ci să se asume ca întrupare a demnităţii spirituale, publice, naţionale.

         După mistica sfântului Dionisie Areopagitul, Guibert de Tournai, ilustrează celebrul tratat Eruditio regnum et principium, la 1259, în care orice organizare pământească trebuie să urmeze modelul cerului, de comuniune al Sfintei Treimi: principiul ordinii la toate nivelurile creaţiunii. (Cf. E. Gilson, La Philosophie de saint Bonaventure, Paris, Vrin, 1924, nota 1, p. 199. Noţiunea imago Dei aplicată regelui ţinea clar de similitudinea prin imitaţie; cf. W. Berges, Die Furstenspiegel des hohen und spăten Mittelalters, Leipzig, 1938, MGH, 2; ed. a II-a, Stuttgart, 1952, pp. 303-306)

          Ludovic al IX-lea, cel Sfânt (1226-1270) în persoana căruia s-a configurat o uimitoare conjuncţie de majestate regală şi smerenie creştină şi-a manifestat dorinţa de a întemeia o Academie cu misiunea de a constitui o vastă enciclopedie politică, aptă să stea la baza exercitării guvernării, conducerii. În demersul său este ajutat de Abatele Vincent de Beauvais şi lector regal. În monumentala sa lucrare Speculum majus (1256-1259), Abatele cristalizează imaginea principelui printr-o sinteză remarcabilă în De morali principis institutione (1260-1263). (Ipoteza formulată de Berges, op. cit, p.80, sprijinindu-se pe prologul la De morali principis institutione de Vicent de Beauvais, analiza pe care o face la p. 307, Cf. J. L. Goff, <<Portrait du roi ideal>>, pp.72-73. Academia Sfântului Ludovic funcţiona în celebra mănăstire Saint-Jacques, la cererea expresă a marelui maestru al Ordinului dominican Humbert de Romans (1254-1263).

             La noi, Academia ne-română din România…, prin aproape toţi baronii ştiinţificişti, supraaglomeraţi de onoruri, salarii şi idemnizaţii au ca manifestare un virulent şi permanent atac la adresa românismului şi creştinismului ortodox dacoromân.

 

   -Ce sunt tehnocraţii? întreabă un cetăţean turmentat de legi.

   -Nişte stârpituri academice! răspunde Agamiţă.

   -Dar Academia, atunci ce este?

   -O paternitate de tehnocraţi! răspunde Dandanache.

         Rectitudinea Academiei Române trebuie fundamentată triadic: pe o bază a moralei creştine, pe o dimensiune spirituală a culturii ortodoxe şi pe o profundă demnitate românească, astfel încât la rândul ei, alături de Sinodul Bisericii Ortodoxe Naţionale, asumate aceloraşi caracteristici şi sensuri fundamental-hristice, să poată impune ca principiu însuşi al Elitei politice, al artei guvernării: rectitudinea creştină ca formă de corectitudine morală, mistică, socială, pedagogică şi politică.

         Crescând numărul şi incapacitatea celor ce guvernează, crescând conflictul de interese din sânul unei oligarhii, îndulcindu-se setea de privilegii graţie funcţiilor, plus virusul corupţiei tot mai extins, se ajunge la un exces de tiranie, crescând astfel şi pericolul discordiei în sânul comunităţii.

           Pe guvernanţii de azi, de orice natură, fie democraţi, republicani, tehnocraţi, baroni, într-un cuvânt: impostori omnipotenţi şi omniprezenţi, nu-i interesează cunoaşterea finalităţii unui sistem politic, de folos naţiei pentru a guverna moral, ci cariera lor şi asigurarea ultraprosperă şi seculară a familiei scoasă şi salvată, din vâltoarea nenorocirilor publice cotidiene.

           Salvgardarea unui Stat nu constă într-o multitudine de legi, ci în guvernarea sub aura Adevărului unic ce se reflectă şi sub forma unei dreptăţi sociale şi a binelui obştesc.

             Corectarea legilor se face numai în lumina Adevărului dumnezeiesc, de către persoane autentic creştine, (conducător, lider, legislator, executor, consilier, etc.), astfel încât arta guvernării să fascineze deplin ca un exemplu de dreptate morală, înlesnindu-se armonia, spiritul şi netezindu-se Calea spre mântuire a poporului creştin.

             Elita spiritual-politică identificându-se cu Icoana neamului, crează premizele identificării şi ale comunităţii cu Elita.

             În comuniune cu Dumnezeu, cu crezul Bisericii lui Hristos, nu este de loc cu neputinţă a se ajunge la o astfel de guvernare care să imite Cerul, aşa cum a fost domnia Marelui Constantin şi a altora.

             Arta politică jucată ca un teatru seminar creştin, cum îşi dorea marele gânditor creştin Petre Ţuţea, poate avea o înrâurire pedagogic-ortodoxă esenţială în formarea ethos-ului naţional.

             Politicianul de azi, care se crede uneori şi român şi creştin nu poate substitui la nesfârşit chipul divin, hristic, cu masca lui Machiavelli, care subordonează morala, bunul simţ, cu necesitatea, fariseismul, justificând guvernarea ca normă a acţiunii politice prin minciună, prefăcătorie, viclenie, ură, corupţie: „să fii vulpe pentru ca să recunoşti cursele care ţi se întind şi să fii leu ca să-i sperii pe lupi.” (Machiavelli, Il Principe e Discorsi. Milano, Feltrinelli, 1984, cap. 15, p. 90)

             La fel se situa şi optica lui Jean Calvin, care confunda represiunea statală de tip poliţienesc (cel creat de el…) cu: „prima treaptă a unui sistem politic creştin.” (M. Walzer, Le Revolution des saints. Paris, Belin, col.„ Literature et politique, 1987, p. 63, Cf. Theodore de Beze:<<Adevăratul scop al poliţiilor bine instruite nu e liniştea în viaţa aceasta […], ci slava lui Dumnezeu, spre care trebuie să tindă chiar întreaga viaţă prezentă.”) (ibid. p. 108)

            În toate naţiile pământului sunt mercenari ai Apocalipsei, ateii-slujitori ai Statului-ateu, dar cu preponderenţă cei mai îndârjiţi în rău, în ură, în distrugerea armoniei creştine, în profanarea crezul naţionalist, în declanşarea conflictului duşmănos şi deschis dintre Naţiunea-creştină şi Statul-ateu sunt ateii-creştini, slujbaşii ateilor-necreştini din Naţiunile creştin-ortodoxe.

           În aproape toate naţiile pământului au existat câte un Nero sângeros, câte un Iorod ucigaş, câte un Iuda trădător şi vânzător de Hristos.

 

             Paradoxal, oamenii politici ai statelor respective (în afară de statul român modern şi contemporan) au minimalizat însuşirile nefaste ale personalităţilor lor negative, au căutat să nu pună în evidenţă faptele lor cele rele, crude, reprobabile, ucigaşe, antinaţionale, anticreştine, antiumane, pe când la noi s-a întâmplat exact invers: interlopi cu nume de politicieni, politicieni cu nume de interlopi, (după Dr. Mircea Mihordea), aşadar politicieni în majoritate covârşitoare obedienţi ai Ocultei Ecumeniste interne şi internaţionale, cu girul şi binecuvântarea Ierarhilor Bisericii Ortodoxe, cu acordul tacit al marilor ofiţeri ai Armatei Române, cu indiferenţa altor Lideri religioşi-confesionali sau a oamenilor de cultură, cu pasivitatea Dascălilor şi cu muţenia quasigenerală a poporului, au pornit prigoana tocmai împotriva celor mai Aleşi şi mai Bravi Fii ai Neamului Dacoromân: Eroi, Dascăli, Clerici, Genii, Martiri, Mărturisitori, Cuvioşi şi Sfinţi.

 

          Mercenarii Apocalipsei, politicienii pu-terii uită că toate persecuţiile pornite împotriva celor drepţi sfarmă temelia urii pe care se sprijină ei, călăii, declanşând efectul invers, de bumerang, cel al solidarizării poporului cu cei ce sunt prigoniţi. Încrederea poporului creşte aşadar proporţional cu truda autorităţilor politice de a-i reprima pe cei Chemaţi şi Aleşi spre a fi Elita Spirituală Naţionalist-Creştină, Călăuzitoare spre mântuire a Neamului nemuritor Dacoromân.

         Preocuparea lor machiavelică este aceea de a se menţine cât mai puternici în funcţie de forţa ca amploare a manipulării poporului şi de valeităţile lor de cucerire, de concurenţă, de corupţie, de patimi.

         Scopul permanent urmărit de ei nu este unul doctrinar al unei teleologii guvernamentale, ci cel practic, tautologic al puterii.

          Discipoli ai lui Machiavelli, care a substiruit prin doctrina sa în ilustrul şi funestul: Il Principe, problema clasică a scopurilor comunităţii cu mijloacele exercitării puterii, ciocoii aleşi, politicienii pu-terii alias mercenarii Apocalipsei, au ciopârţit turma, au sfâşiat familia, au pus tirul pe şcoală, au dinamitat biserica, au împroşcat armata, au dezonorat justiţia, au mocirlit sănătatea poporului şi în loc de călăuză au instaurat o permanentă ameninţare în comunitate stabilind un raport de ostilitate continuu, căci spunea acelaşi părinte al lor Machiavelli: << Uno guverno non e altro che tenere in modo i sudditi che non ti possono o debbano offendere>> („A guverna, înseamnă a-i pune pe supuşii tăi în incapacitatea de aţi face vreun rău.”)( Michel Senellart, Les arts de gouverner. Du regimen medieval au concept de gouvernement. Editions  du Seuil, mars 1995, p.16)

            Graţie raporturilor de forţă, graţie transformării politicii într-o tehnică dominantă a guvernării oculte, din lăuntru şi din afară, se atentează permanent la spiritualitatea creştină a Neamului, prin urmaşii odioşilor doctrinari comunişti: pentru că ştim sigur că tancurile au fost însoţite, în România, de: Istvan Foris, Jakob Roitman, Pantelei Bodnarenko, Sandor Magyarosi, Boris Grumberg, Dimitar Colev, Mihail Roller, Dome Adler, Sorin Moscovici, Iordan Dragan Rusev, Lev Oigenstein, Saul Bruckner, Ernest Neulander, Andrei Ianurievici Visinski, Serghei Nikonov, Moise Dulberger, Serghei Kavtaradze… Oare nu spuma politică românească a fost distrusă intenţionat datorită purităţii codului genetic?… Vreau să spun, şi nu parafrazez pe nimeni dar le amintesc nepoţilor citaţi anterior, că străbunii lor AU UCIS, AU UCIS, AU UCIS.” (Dr. Mircea Mihordea-Aerisirea, în Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 16)

 

           Politicienii pu-terii, ateii-statului ateu, mercenarii Apocalipsei Româneşti, domnesc peste un popor lipsit de sensuri, lipsit de scopuri, degenerându-l, turmentându-l, amputându-i demnitatea creştină voievodală, paralizându-i autoritatea tradiţiei ortodox-patristice naţionale şi universale, mistificându-i martirajul, sfinţenia, prin legi-fără-de-legi, precum 217/2015: Din ce noapte a minţii unora se întreabă scriitorul Lazăr Lădariu s-au născut unele prevederi de legi? Cine, de fapt, se află în spatele făcăturii penibile? Ce ascunde această lege, făcută pe genunchi, supervizată de Alexandru Florian, preşedintele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, pentru neacceptarea acelei fireşti înţelegeri şi receptări corecte, generale? Se ştie că legea aceasta mustind de stupidităţi şi interpretări, a fost năşită şi propusă de trei liberali: Crin Antonescu, cel mai somnoros parlamentar din istoria Senatului, el fiind cu năstruşnica idee, însoţit de George Scutaru şi Andrei Gerea, naşul gugumăniei.” (Valahia-Dacia Nemuritoare, Nr. 25-Septembrie 2015, p. 7)

       Legea 217 /2015, solemn proscrisă din Constituţie şi din Carta Drepturilor Omului este un atentat la adresa Libertăţii conştiinţei, apărată şi garantată de art. 29, al. 12.

   De fapt, LEGEA-FĂRĂ-DE-LEGE 217/2015, LEGIFEREAZĂ GENOCIDUL CONTRA UMANITĂŢII şi în mod expres CONTRA CREŞTINISMULUI şi ROMÂNISMULUI ORTODOX.

 

   Legea-antilege: Antonescu-Johannis legitimează fără-de-legea sentinţelor judecătoreşti programate de dictatura stalinistă.

 

       Faptul că nimeni nu a tras la răspundere nici măcar moral pe părinţii lor biologici sau ideologico-doctrinar privind HOLOCAUSTUL ROŞU care l-au declanşat asupra Naţiunii române, respectiv asupra Bisericii Ortodoxe, fiindcă toţi care au fost ucişi şi-au iertat călăii şi pe cei care au programat GENOCIDUL NAŢIONAL, iar cei care au supravieţuit demni şi dârji, dar în cârje, în spitale, în suferinţe neîntrerupte, în continuă supraveghere, într-o totală izolare şi desconsiderare, ba unii chiar caterisiţi de blândul Sinod, le-au plâns de milă ucigaşilor şi s-au rugat pentru ei la Bunul Dumnezeu pentru că: n-au ştiut ce fac…, când i-au acuzat, i-au condamnat, i-au profanat, i-au torturat, i-au denigrat, i-au omorât, i-au frânt, i-au ciopârţit, i-au mutilat, i-au ars de vii, i-au violat, i-au aruncat în gropi comune, i-au smuls din cărţi, din cultură, i-au dat jos din icoane, din ctitorii, i-au alungat din ţară, de pe pământ şi se căznesc astăzi progeniturile lor prin ordonanţă ori prin lege să-i zvârle chiar şi din Cer…

 

   Astfel că, progeniturile lor de orice natură: bio-psiho-politico-ocultă s-au năpustit cu o ură viscerală, înveninată, diabolică asupra demnităţii spiritului lor mistic-ortodox, asupra sacrificiului jertfelnic fără egal în istoria prigonirilor şi persecuţiilor Bisericii lui Hristos, asupra noastră ca fii creştini, pedagogici, spirituali şi duhovniceşti, asupra generaţiilor viitoare care vor avea tendinţa să se scuture de mişelia, mojicia, laşitatea şi trădarea acestor mercenari ai vânzării, care au transformat arta guvernării într-o conspiraţie a puterii lor.

 

       Am avut o istorie naţională multimilenară a Demnităţii în care Cânejii, Boierii, Voievozii, Domnitorii, nu s-au plecat niciunei seminţii.

      Voievozi care au murit pe câmpul de luptă apărând cu viaţa lor ţara.

       Vlădici binecuvântaţi de Dumnezeu, care au ctitorit lăcaşuri, şcoli, limba şi cultura spirituală a Neamului.

        Poeţi geniali care au cântat Patria în poemele lor de aur şi de suferinţă, fie pe meleaguri de basm, fie la Canal, Aiud, în toate temniţele comuniste.

        Scriitori şi Mărturisitori care au brodat cu gândul, cu dorul şi cu jertfa frumuseţea Naţiei şi sacrificiul ei.

         Pedagogi şi Dascăli care au format alţi dascăli şi pedagogi iluştri, eroi, genii, artişti, preoţi, conducători, ierarhi de seamă.

         Oameni politici de stat care nu s-au înconvoiat, n-au îngenuncheat, n-au trădat, n-au vândut şi n-au cerşit pe la porţi străine, duşmane şi râvnitoare la Moşia noastră.

          Mame care şi-a crescut odoarele dragi în dragostea de Dumnezeu şi de Neam, şi care la rându-le multe s-au jertfit pentru Adevăr.

          Elevi, Studenţi şi Fecioare care au luptat pe front, în munţi, în câmpii, în codrii, pe zăpezi sau în mlaştini, lăsând fie o mână, fie un picior, fie un ochi, fie un trup, fie o logodnă, fie o conştiinţă arestată în temniţele ateo-totalitare, ca Danie pentru Glia strămoşească.

           Monahi şi Monahii care au sfinţit pădurile, peşterile, pustiurile ori lăcaşurile cu conştiinţa, cu credinţa, cu fapta sau cu pana, slova, cazania şi liturghia trăirii lor.

            Ostaşi şi Ofiţeri care au făcut din curaj şi onoare stindar libertăţii şi biruinţei dreptăţii naţiei, iar cei mai mulţi sunt Sfinte Moaşte întregului nostru pământ sacru şi binecuvântat de Dumnezeu.

            Ţărani care au bătătorit cu dor Vatra Strămoşească  prin cugetul lor curat de înţelepciune, cu dreapta credinţă nezdruncinată, cu omenia proverbială, cu braţul înarmat şi tâmpla de veghe la hotare.

            Oameni de cultură, de Ştiinţă şi Academicieni Români care au adus un omagiu ales şi repetat lui Dumnezeu şi Neamului dacoromân prin operele lor nemuritoare…

 

        Dar, azi… azi aproape că ni s-a luat DARUL şi HARUL !

 

         Dacă, România Tainică, nu este a voastră, mercenarilor, ci a lui Dumenezeu, a Neamului şi a NOASTRĂ, a câtorva care am mai rămas ai Ei, atunci de ce vă ridicaţi împotriva a cea ce nu vă aparţine, legiuitori nelegiuiţi?

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

21 Nov
2015

Invitație la lansarea cărților: ARTUR SILVESTRI – Critica prozei vol.I-III

17 Nov
2015

53 de ani de la moartea martirică a Părintelui Daniil Sandu Tudor

Azi, 17 nov. 2015 se împlinesc 53 de ani de la moartea martirică (17.nov. 1962) în închisoarea din Aiud, a Părintelui Daniil Sandu Tudor, starețul de la Mânăstirea Rarău și întemeitorul ultimei mișcări de renaștere duhovnicească isihastă de răsunet, numită Rugul Aprins.

Părintele Daniil de la Rarău, poate fi socotit cel mare imnolog şi poet mistic român, un mărturisitor şi sfinţit mucenic, model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfinţenia vieţii sale a mărturisit credinţa ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieţii şi după mutarea la viaţa cea veşnică, prin sfârşitul său mucenicesc. Acestea ne întăresc credinţa că ieroschimonahul Daniil Tudor este în ceata Sfinţiţilor Mucenici, rugându-se pentru noi, păcătoşii. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăcinile Prea Curatei Maicii Tale, ale Părintelui Daniil de la Rarău şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Întâlnirea cu părintele Daniil – prin intermediul scrierilor sale – este o întâlnire de sărbătoare, directă şi rodnică, într-un prezent viu, sfinţitor. Întâlnirile cruciale, în ordinea Duhului, nu sunt întâlniri cu persoane prezente cu trupul printre noi. Ele au ceva de mesaj tulburător, de izbucnire în destinul propriu al unei chemări care te umple de bucurie şi de frică şi te subjugă prin afinităţi, admiraţie, evlavie. Sunt întâlniri care te obligă să mulţumeşti şi să dai mărturie despre ele, spre a împărtăşi darul şi altora, fie şi numai ca să nu-l pierzi şi ca să se înmulţească, aşa cum spunea părintele.

Un destin neobişnuit, în care străbate şi se manifestă cu putere Chemarea, de dincolo de fapte, oameni şi evenimente.
O astfel de viaţă este prin ea însăşi o pildă care îşi are, peste timp, rostul ei – acela de a fi transmisă şi de a lumina, mai departe, alte destine.
Nu e mai puţin adevărat că transformarea este, pentru un ochi profan, uimitoare. Cu atât mai mult se cuvine să recunoaştem şi să cinstim pe cel ce s-a învrednicit să fie Părintele ieroschimonah Daniil, Stareţul Sfintei Mănăstiri de la Rarău, în perioada 1953-1958, o perioadă de cumplită prigoană îndreptată asupra slujitorilor devotaţi ai Bisericii şi ai neamului românesc.
Jertfa ieroschimonahului Daniil este pilduitoare pentru tinerii intelectuali ai zilelor noastre şi trebuie să fie cunoascută tuturor în adâncimea ei de model cultural şi spiritual. Acesta este fermentul care a făcut săcrească dragostea şi recunoştinţa tuturor celor care s-au implicat în fărâ-ma ce hrăneşte duhurile noastre, în Rugul Aprins sau rugăciunea neîncetată a Maicii Domnului, redată poetic, în cel mai înalt grad, de Ieroschimonahul Daniil în Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu.
Din Acatistele Părintelui Daniil şi din celelalte scrieri, înţelegem căadevărata viaţă este viaţa liturgică, trăită în rugăciune, spovedanie şi Împărtăşirea cu Sfintele şi de Viaţă Făcătoarele lui Hristos Taine. Sănătatea este curăţia, sfinţirea sufletului şi a trupului, în Iisus Hristos – Domnul, în Sfântă Biserica Sa.
Fericiţi cei flămânzi şi însetoşaţi de sfinţenie, că ei se vor sătura. A avea foame şi sete de Dumnezeu, de Împărtăşire, de mărturisire, de iertare. Să fim dară, ca şi Părintele Daniil Tudor, oameni de dorinţă şi să suspinăm după izvoarele vieţii, după Pâinea Vieţii, aflată în Sfintele Taine.
Dar ca să ajungi să te rogi, să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, cu dragoste sfântă creştină, trebuie să cunoşti că iubirea de Dumnezeu este pe măsura cunoaşterii Lui, după cum ne învaţă Sfântul Teodor al Ierusalimului. Deci, ca să ajungem să-L iubim pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să-L cunoaştem. Cum să-L cunoaştem? Din textele Sfintelor Evanghelii, în general, din Sfintele Scripturi, din Psaltire, din scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru că scris este: Cercetaţi Scripturile (Ioan 5, 39).
Cercetarea este o lucrare a facultăţii noastre gânditoare şi a raţiunii noastre. Dar raţiunea, studiul, cercetarea nu sunt decât o treaptă, prima şi cea mai importantă. Pentru că în cercetare este începutul care ne face să putem ajunge la iubire. Iată Muntele Taborului! Ca să ajungi la lumină, la iubire, trebuie să intri în contemplaţie şi apoi să cunoşti bucuria candelei ce arde în focul Duhului Sfânt. Untdelemnul candelei inimii noastre este meditaţia, iar rugăciunea este flacăra Duhului Sfânt.
Sfinţenia ieroschimonahului se refectă în modul de receptare al poeziei sale mistice în inimile noastre cele iubitoare de unicul Adevăr al Vieţii, Iisus Hristos cel răstgnit şi înviat.
În profunda întelegere a misticii ce se descoperă doar sfinţilor, ieroschimonahul Daniil vede adevăratele semnificaţii ale simbolurilor Sfintei Cruci: Descoperirea Crucii Hristosului e marea enigmă a Lumii. Ea ne arată pentru veşnicie datul tragic al vieţii, chiar în dumnezeire. Chiar îndumnezeită, crucea noastră şi Crucea lui Hristos nu piere. Mântuitorul Lumii e numai o transfigurare a Crucii, o trecere de la Crucea morţii la Crucea Învierii.

(Aurelia Bălan Mihailovic – Rugul Aprins şi stareţul Daniil – Sandu Tudor)

Integral aici: http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/53-de-ani-de-la-moartea-martirica-parintelui-daniil-sandu-tudor/

15 Nov
2015

Părintele Adrian Făgețeanu

Pr. Adrian Făgețeanu (n. 16. 11. 1912, Deleni, (Cernăuți) – m. 27. 09. 2011, București)

,,Copil fiind, am întrebat-o pe mama mea: la ce spui mata cer? Câteodată spui că s-a ridicat soarele pe cer, altă dată spui că Dumnezeu este în cer. Care-i adevarul? “

Mi-a răspuns: ,,Cerul e acolo unde se face voia lui Dumnezeu

Numai cei care au capacitatea de a se jertfi pentru ceilalţi se mântuiesc.

 

Părintele Adrian Făgețeanu

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii