Cuvânt și iubire

  VASILE ILICA – de origine Bucovinean, veteran de război și membru al Soc. „M. Eminescu“ din Cernăuţi, ce după 1990, când a ieșit la pensie, și-a dedicat toată activitatea culegerii de date și informații cu privire la momentele dramatice cu care s-a confruntat populația din nordul Bucovinei în primul an de ocupație sovietică (1940–1941).

1. Curriculum vitae:

Născut la data de 11 Noiembrie 1924 în comuna Broscăuţii Noi – fostul judeţ Storojineţ din nordul Bucovinei. Cursurile primare le-am urmat în comuna natală, iar cele secundare la Liceul Regele Ferdinand I din oraşul Storojineţ, unde mă surprind două evenimente de mare importanţă istorică pentru nordul Bucovinei: 

– 28 iunie 1940 – prima cedare, când absolvisem 4 clase gimnaziale şi am urmat în perioada 1940–1941 un an de şcoală la şcoala generală înfiinţată de autorităţile sovietice la Storojineţ; 

– 25 martie 1944 – data când am absolvit cele 8 clase la Liceul Regele Ferdinand I din Storojineţ şi am luat calea refugiului în România în oraşul Timişoara, unde am susţinut examenul de bacalaureat. 

România fiind în plin război am fost înrolat în armată şi trimis la şcoala de ofiţeri de geniu din Bucureşti – Secţia Construcţii, pe care am absolvit-o în iunie 1946 cu gradul de sublocotenent.  În perioada iunie–octombrie 1944 mă găseam în zona operativă de la Găieşti-Ioneşti, unde era dizlocată şcoala de ofiţeri de geniu din Bucureşti, participând imediat după 23 august 1944 la unele acţiuni de dezarmare şi anihilare a unor unităţi germane în retragere. După trecerea în rezervă în 1949 am activat în cadrul diverselor întreprinderi de construcţii în calitate de şef de şantier sau şef de sector (la şantiere de anvergură mai mare) în zona judeţelor Baia Mare şi Bihor. Ultimii 25 de ani din cariera mea de constructor le-am prestat la Institutul Judeţean de Proiectare Bihor, unde m-am specializat în studii şi lucrări de sistematizare rurală şi teritorială în calitate de proiectant principal şi şef de colectiv de proiectare. După 1989, când am ieșit la pensie, am făcut dese călătorii în Basarabia şi nordul Bucovinei, ca membru şi activist cultural voluntar al Asociaţiei „Pro Basarabia şi Bucovina“ – Filiala Bihor, dedicându-mă acţiunilor de strângere a legăturilor cu românii din nordul Bucovinei şi ai celor de dincolo de Prut. În 1992 am devenit membru şi colaborator al Societăţii pentru Cultura Românească „Mihail Eminescu“ din Cernăuţi, căreia i-am donat o importantă bibliotecă de carte românească (cca. 2000 cărţi şi.reviste literare), pe care le-am moştenit de la unchiul meu Mihai Ilica, profesor de limba şi literatura română în oraşul Chişinău în perioada 1920–1943 (v. detalii în vol. „Bucovina abandonată“ – pag. 447–456). În desele deplasări făcute în nordul Bucovinei în perioada 1991–1998 m-am dedicat strângerii de materiale şi mărturii legate de evenimentele ce au avut loc în preajma datei de 1 aprilie 1941 lângă Fântâna Albă, acţiune ce s-a concretizat prin apariţia a unei serii de lucrări dedicate relatării unor evenimente dramatice de istorie trăită, cu care s-a confruntat populația din nordul Bucovinei chiar în primul an de ocupație sovietică. 

2. Cărți apărute în perioada 2000–2011 

1) Volumul „Fântâna Albă o mărtirie de sânge“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 1999, 320 pagini. Lucrarea a fost lansată la cel de al III-lea Congres al Intelectualității din Nordul Bucovinei (5 martie 2000); 

2) Volumul „Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2003, 477 pagini. Această lucrare a necesitat mai bine de 7 ani de documentare în rândul victimelor stalinismului, în diverse arhive și în presa timpului. După lansare, această carte a beneficiat de o frumoasă recenzie a ziaristei Maria Toacă intitulată „File sângerânde din cartea neagră a neamului“ publicată în revista Zorile Bucovinei, din 4 mai 2004; 

3) Volumul „Bucovina abandonată“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2010, 476 pagini. Această carte a fost lansată în cadrul simpozionului „Sărbătoarea cărții“, organizat de Societatea pentru cultură românească „Mihai Eminescu“ din Cernăuți, la data de 25 aprilie 2010, prilej cu care mi s-a acordat o diplomă de onoare; 

4) „Bucovina pe calea reîntregirii – 1775–1918“, 152 pagini – Editura „Provita“ din Cluj, lucrare închinată unirii Bucovinei din 1918 și distribuită studențilo și elevilor bucovineni și basarabeni ce au studiat în România. 

5) „Basarabia la întâlnire cu istoria – 1917–1918“ – Editura „Provita“ din Cluj, lucrare închinată unirii Basarabiei, ce de asemenea a fost distribuită studenților și elevilor din Bucovina și Basarabia. 

6) Volumul „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – episodul Nordul Bucovinei zonă de ocupație a URSS (1940–1991)“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea, 2011, 239 pagini, lucrare propusă a fi prezentată la simpozionul „70 de ani de la masacrul de lângă Fântâna Albă“ (31 martie 2011) – simpozion organizat de Societatea Golgota din Cernăuți.

Această carte a fost trimisă în prealabil Soc. „Golgota“ din Cernăuți spre a fi anunțată și prezentată la simpozionul din 31 martie 2011. Marea surpriză pentru autor a fost faptul că la prezentarea sa, la simpozionul respectiv i s-a comunicat că acest simpozion este dedicat în mod exclusiv victimelor de la Fântâna Albă, iar în programul simpozionului nu a fost prevăzut nici un fel de lansări de carte. Nu mi-a rămas nimic de făcut decât să împachetez cărțile cu care am venit, să părăsesc respectiva adunare și să trec pe la redacțiile de presă ce publică în limba română spre a mă plânge pentru modul neprincipial și totul nepoliticos în care am fost tratat. Într-o discuție avută cu Dl. V. Bâcu, președintele Soc. „M. Eminescu“ al cărei membru cotizant sunt încă din 1992, aceasta mi-a confirmat faptul că a fost chestionat de către organele SBU (organul de securitate al Ucrainei) asupra activității mele publicistice în regiunea Cernăuți și i s-a comunicat că atât titlul cât și conținutul cărții despre care se face vorbire sunt „provocatoare“. Personal nu am fost întrebat și nici nu mi s-au cerut vreo explicație din partea organelor respective. În primăvara anului 2012, potrivit unui obicei mai vechi de a sărbători Sf. Paști în Bucovina mea natală, pe data de 2 aprilie 2012 m-am prezentat la punctul vamal ucrainean „Porubnoe“ în drumul meu spre Cernăuți unde mi s-a comunicat că am „interdicție“ de intrare în Ucraina pe timp de cinci ani. Abia în acest moment am realizat faptul că această măsură luată de autoritățile ucrainene de la Cernăuți se constituie ca măsură de „represalii“ împotriva autorului cărții „Momente din istoria zbuciumată a Bucovinei – episodul: Nordul Bucovinei zonă de ocupație a URSS (1940–1991)“, lucrare în care pentru prima dată se publică un număr de șase liste, traduse în limba română, cu numele a 222 deținuți politici bucovineni ce se găseau în iunie 1941 în Închisoarea din Cernăuți, unde au fost condamnați la moarte și executați de către organele UKGB în perioada 28 iunie–3 iulie 1941. În acest fel s-a concretizat „răspunsul“ autorităților de la Cenăuți la efortul autorului de a aduce la cunoștința publică o crimă colectivă comisă de către regimul totalitar sovietic împotriva populației din nordul Bucovinei. Această măsură cu care s-a intervenit în noiembrie 2010 a fost luată de către reprezentanții a noii administrații instalate în 2009, respectiv Partidul Regiunilor a lui Iamucovici, care după cum se știe s-a instalat la conducerea Ucrainei cu sprijinul material și politic din partea Moscovei și deci nu putea permite anumite dezvăluiri „delicate“ cu privire la activitățile NKVD-ului din perioada de după 22 iunie 1941, când Reichul german a atacat URSS-ul punând în mișcare planul „Barbarossa“. Toate lansările ale cărților de mai sus au fost organizate de către Soc. „M. Eminescu“ în cadrul unor întruniri publice anunțate în prealabil în presa românească din regiunea Cernăuți. În general cărțile mele au fost apreciate în mod pozitiv de către cititorii din regiune, iar unele dintre ele au fost onorate cu diplome de onoare adresate autorului, iar studiile de mai sus sunt dedicate unor evenimente dramatice din istoria Bucovinei, despre care au scris și autori ucraineni. În egală măsură, masacrele acelui regim au fost condamnate chiar de către autoritățile statului ucrainean de după 1991. Îmi vine greu să cred că măsura interdicției de a intra în Ucraina este legată de publicarea unor lucrări asupra trecutului totalitar sovietic, despre care și în Ucriana s-au scris mii de alte lucrări. De altfel, toată lumea civilizată a condamnat masacrele regimului totalitar sovietic și nu văd motive pentru ca elucidarea unor asemenea evenimente să fie penalizată cu „interdicția“ de a intra în Ucraina. Sunt la vârsta de 88 de ani și îmi vine greu să cred că prezint vreun pericol pentru Ucraina. În consecință consider că faptul de a mi se interzice intrarea în Ucraina pentru efortul de elucidare a unor crime săvârșite de către regimul totalitar sovietic egalează cu dorința de a se „camufla“ și pe mai departe aceste crime, ce timp de 70 de ani nu au fost cunoscute, iar listele celor 222 de deținuți politici executați la Închisoarea din Cernăuți (în perioada 28 iunie–3 iulie 1941) pentru prima dată au fost traduse în limba română, publicate în cartea de mai sus și aduse la cunoștința opiniei publice din Bucovina și din România. În cazul când această strădanie a mea deranjează în momentul de față autoritățile ucrainene, iar intenția mea de a deconspira asemenea genocid comis împotriva unor membrii ai populației din nordul Bucovinei nu este bine venit, înseamnă că Ucraina nu mai este interesată de promovarea spiritului și a unor valori europene, iar măsura de „interdicție“ dictată împotriva persoanei mele în acest caz apare pe deplin justificată. În cazul când această concluzie a mea nu corespunde realităților din Ucraina și dacă această măsură a fost luată în urma unor informații greșit interpretate, atunci ar trebui să mi se comunice acest lucru în urma Contestației depuse la autoritățile din Cernăuți încă din data de 12 aprilie 2012. 7) Volumul „Bucovina noastră – Antologie istorică 1775–2010“ – Editura Imprimeria de Vest Oradea 2011, 695 pagini – lansată la 26 octombrie 2012 în cadrul unei manifestări culturale închinată „Toamnei Orădene“, manifestare găzduită de Casa de Cultură a Municipiului Oradea, prilej cu care a fost lansat și Nr. 3 (46) al revistei „Familia Română“ – revistă trimestrială de cultură și credință românească închinată solidarității românilor de pretutindeni, editată de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu“ din Baia Mare. Cu prilejul acestei lansări s-au produs două documente: 

• un DVD în care s-au înregistrat principalele momente artistice și luările de cuvânt ai participanților la această manifestare culturală,
• o diplomă de onoare acordată autorului cărții de mai sus de către Redacția revistei „Familia Română“ din Baia Mare, drept recunoaștere pentru contribuția sa în decursul anilor cu materiale și articole închinate spiritului de solidaritate cu români de pretutindeni.

Autorul volumului „Bucovina noastră – Antologie istorică 1775–2010“ și de data aceasta a rămas credincios modului de prezentare a coperții cărților scrise anterior, în sensul de a evidenția epocile istorice și stăpânirile cărora a aparținut Bucovina în decursul istoriei sale. Cuprinsul cărții se referă la o perioadă istorică de 235 de ani fiind împărțit pe capitole ce corespund epocilor prefigurate pe coperta cărții, iar scopul urmărit de prezenta lucrare este evocat în „Mottoul“ de pe prima pagină a cărții cu care se adresează tinerei generații de bucovineni ce din motive cunoscute nu a avut șansa de a fi informată cu obiectivitatea necesară despre trăirile fericite și nefericite ale înaintașilor săi. Fiecare capitol al cărții este însoțit de anexe în care se publică o serie întreagă de documente, memorandumuri, rezoluții și chiar tratate ce s-au produs în prioadele istorice respective însoțite și de unele imagini foto, aceasta spre a se ușura documentarea celor ce se vor apleca în viitor asupra cercetării a unor momente din istoria Bucovinei. În cele ce urmează se va trece succint în revistă principalele evenimente extrem de dureroase ce au avut loc chiar în primul an (1940–1941) de ocupație sovietică, evenimente ce fac parte din istoria trăită și de autorul acestor evocări. A. Masacrul de la cotul Prutului, în aval de Herța în apropierea satului Lunca în noaptea de 6/7 februarie 1941 De multă vreme o serie de istorici reclamă faptul că nu au fost publicate documente oficiale în legătură cu crimele comise de către regimul totalitar sovieetic împotriva populației din nordul Bucovinei și din Ținutul Herța. În legătură cu acest aspect al problematicii bucovinene țin să precizez faptul că documente oficiale s-au publicat doar în cazurile în care s-au pronunțat sentințe de către tribunalele militare ce au judecat unele acțiuni colective organizate cu scopul de a forța trecerea frontierei a URSS: – În noaptea de 6/7 februarie se semnalează încercarea de trecerea frontierei de stat al URSS în zona de la Lunca Prutului unde un grup de cca 400 de tineri români din satele Buda-Mahala, Ostrița-Mahala, Coteni, Boian, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor și Coravia, datorită presiunilor ce se făceau asupra lor de către primăriile respective spre a-i convinge să plece la muncă la diverse mine și șantiere de pe cuprinsul URSS, aceștia datorită suspiciunilor ce le aveau în legătură cu asemenea oferte au preferat să dea ascultare unui agent provocator trimis de NKVD, care s-a oferit să-i „ajute“ să treacă frontiera URSS spre România. Detalii în legătură cu acest eveniment s-au publicat în cartea de mai sus la pag. 75. Acest gest s-a soldat cu adevărată dramă umană: – din cei cca 400 ce au participat la această acțiune doar 57 au reușit să treacă frontiera în România (a se vedea mărturia lui Mihai Crăiuț din satul Ostrița Mahala, v. pag. 75) – din cei cca 150 de supraviețuitori ce au fost arestați pentru cercetări – 50 au fost condamnați de către Curtea Marțială a armatei a 12-a din Kiev, care prin sentința pronunțată la data de 31 martie 1941 a condamnat la moarte un număr de 12 deținuți, iar 38 au primit sentințe de câte 10 ani închisoare, cu pierderea tuturor drepturilor cetățenești și confiscarea averii fiind calificați trădători ai patriei socialiste (a se vedea art. semnat de Petru Grior la pag. 80). – din cei cca 200 de morți ce au fost îngropați în gropi comune chiar în lunca Prutului au fost recuperate cadavrele a 107 victime ce au fost înhumate în cimitirul satului Mahala în toamna anului 1941, când nordul Bucovinei a fost reocupat de către trupele române (a se vedea montajul foto de la pag. 86–87). B. Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – La data de 1 aprilie 1941 a avut loc marșul a cca 2.500 de români de pe valea Siretului Mic din raioanele Storojineț și Hliboca ce au dat crezare unor „zvonuri“ lansate cu scop de provocare ale NKVD-ului și a unităților de grăniceri din zona de frontieră cu România, cum că după repatrierea nemților din Basarabia și Bucovina în toamna anului 1940 a venit și rândul românilor să „beneficieze“ de dreptul de reîntregire a familiilor în urma anexării nordului Bucovinei de către URSS (a se vedea detalii la pag. 88). În cadrul acestui articol, s-a ținut seamă de materialele publicate de către ziaristul Ion Dominte în ziarul „Bucovina“ din Cernăuți într-o serie de articole din perioada februarie–mai 1942 a evenimentelor tragice de la Fântâna Albă. De asemenea s-a ținut seamă de materialele publicate de ziaristul ucrainean Micola Rubaneț în revista „Lindena i svit“ ce apare la Kiev, care într-o anchetă documentară din octombrie 1991 s-a ocupat de procesul intentat de către Tribunalul Militar, ce prin sentința Nr. 12969/1941 a condamnat un număr de 22 de deținuți politici participanți la manifestările din 1 aprilie 1941, la pedepse de 8 și 10 ani închisoare cu pierderea drepturilor cetățenești și confiscarea averii, iar o singură sentință de condamnare la moarte a lui Grijincu Vasile a lui Ion din Pătrăuții de Jos ce a fost hotărâtă de către o comisie specială din cadrul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne de la Moscova care în procesul-verbal Nr. 85 din 17 oct. 1942 precizează: „Grijincu Vasile Ivanovici pentru participare la ogrupă antisovietică și încercare de a trăda patria – să fie împușcat, iar avutul personal să fie confiscat.“

Detalii asupra acestui capitol au fost tratate în vol. „Martiri și mărturii din Nordul Bucovinei“ (v. pag. 79–124 și 307–317). Cât despre tragediile și coșmarul la care a fost supusă familia lui Grijincu Vasile acestea au fost relatate în vol. „Drum spre Golgota“ scris de către Dr. Docent Ilie Popescu și publicat la Editura „Moldova“ din Iași în 1994. Este demn de menționat faptul că Dl. Dr. Docent Ilie Popescu de la Universitatea din Cernăuți este fiul legitim a lui Vasile Grijincu din Pătrăuții de Jos, care avea doar vârsta de 7 ani când mama lui Veronica Popescu și încă 7 frați minori au fost ridicați în plină iarnă, din satul Pătrăuții de Jos – raionul Storojineț și duși în deportare în Kazacstan, unde au petrecut în chin și complită mizerie timp de doi ani (1946–1948). Un fragment din cuprinsul cărții „Drum spre Golgota“ a fost publicat în vol. „Martiri și mărturii din nordul Bucovinei“ la pag. 226–230. C. O mare dramă națională – marea deportare din noaptea de 12/13 iunie 1941 În noaptea de 12/13 iunie ca urmare a evenimentelor sângeroase ce s-au desfășurat la Lunca și Fântâna Albă și a anchetelor făcute de către comisii formate din activiștii ai partidului comunist de la comune și raioane care au stabilit liste de cetățeni ce au avut vreo legătură cu respectivele evenimente cu propunerea de a fi dizlocați în alte zone ale URSS, fiind considerați dușmani periculoși ai orânduirii sovietice. La întocmirea listelor respective s-a lucrat o perioadă de timp destul de îndelungată (1 aprilie–1 iunie 1941), iar această activitate se desfășura în cel mai strict secret. În stabilirea candidaților ce urmau să apară pe aceste liste se aveau în vedere următoarele priorități: – familii ce au avut vreo tangență cu demonstrațiile de protest legate de evenimentele sângeroase de la Lunca și Fântâna Albă; – familii ai căror membrii au făcut parte din partidele istorice de pe timpul României; – foștii primari, perceptori, jandarmi și comisari ce au lucrat în administrația românească; – familii a căror membrii se găseau concentrați în armata română; – familii de chiaburi și proprietari de pământ ce au fost declarați – dușmani ai poporului sovietic; – familii de țărani din comune – proprietari de căruțe și cai, ce s-au eschivat de la muncile voluntare în folos obștesc, ordonate de către primarii comunelor respective;

– mai intrau în discuție familii ce prin muncă cinstită au realizat gospodării prospere, ce stârneau invidia cozilor de topor de prin primării. Aceștia abia așteptau ca proprietarii respectivi sp fie „săltați“ din casele lor, ca să-și poată însuși bunurile rămase. De bună seamă listele erau extrem de variate, iar conținutul lor se modifica destul de des în funcție de unele „intervenții“ ce se făceau din partea unor persoane influențe interesate în a-și salva rudele sau prietenii de la deportare. De multe ori asemenea „aranjamente“ se rezolvau prin mită bănească. Pe data de 1 iunie 1941, operațiunea de întocmire a listelor a fost sistată și a început pregătirea concretă a acțiunii de deportare prin: – concentrarea mijloacelor de transport și a garniturilor de vagoane în reședințelor raionale, – concentrarea unităților de militari din cadrul NKVD-ului ce trebuiau să însoțească vagoanele cu deportați până la destinațiile respective. Toate aceste operațiuni era supravegheate cu mare strictețe de către comisiile de activiști ai partidului comunist-bolșevic. Mărturii în legătură cu desfășurarea transportului spre zonele de destinație, cât și modul cum se desfășurau muncile în unitățile agricole (colhozuri și sovhozuri) din localitățile de destinație s-au obținut de la supraviețuitorii ce s-au întors în perioada 1946–1950 din deportare (a se vedea vol. „Martiri și mărturii din nordul Bucovinei“ – cap. IV, pag. 215–265). D. Marea foamete din anii 1946–1947 o altă dramă națională Despre „marea foamete“ ce a băntuit în Basarabia și Bucovina în perioada 1946–1947 s-a vorbit în vol. „Martiri și mărturii din nordul Bucovinei“ (v. pag. 265–307). Ce trebuie reținut din conținutul cap. V din respectiva lucrare este faptul că autoritățile sovietice în urma unor cereri ale deportaților adresate tătucului Stalin, au început să permită reîntoarcerea acestora în localitățile de baștină din Bucovina cu intenția ascunsă că aceia ce nu au scombat în timpul perioadei de deportare își vor găsi sfârșitul în malaxorul foametei ce băntuia în Bucovina și Basarabia. În localitățile de baștină din Bucovina și din Basarabia autoritățile sovietice au început în prealabil o vastă acțiune de strângere, în contul unor datorii imaginare a ultimelor rămășițe de cereale ce mai existau prin gospodăriile oamenilor, cu scopul de a le complica la maximum existența, drept represalii pentru faptul că populația românească din nordul Bucovinei, în perioada 1941–1944 când provincia se găsea sub administrația românească ar fi colaborat cu autoritățile române.

Din mărturiile supraviețuitorilor rezultă încercările tragice la care au fost supuși locuitorii satelor bucovinene datorită tăvălugului foametei ce s-a revărsat asupra lor provocând mii de victime. aceste victime nu sunt evidențiate de nici un fel de statistică, deoarece autoritățile au considerat ca numeroasele decese ce s-au datorat foametei, au avut loc în localitățile de baștină fiind considerate drept „decese naturale“. Această tragedie națională prin care a trecut populația românească din nordul Bucovinei (de reținut faptul că această situație disperată a fost menținută de autorități în special în raioanele cu populație românească). Acest dezastru putea fi evitat deoarece URSS, în perioada la care ne referim, a primit ca ajutor umanitar din partea USA și a Canadei milioane de tone de grâu și porumb, dar nici un grăunte din aceste ajutoare nu a ajuns la populația înfometată din Basarabia și din nordul Bucovinei.

În completarea prezentei relatări considerăm necesar a prezenta următoarele materiale: 

1) Prefața la vol. „Fântâna Albă – o mărturie de sânge“, semnată de profesor Grigore C. Bostan – membru de Onoare al Academiei Române, în care se sugerează necesitatea de adâncire și completare a materialelor prezentate. 

2) Cap. „ARGUMENT“ din vol. „Martiri și mărturii din nordul Bucovinei“ cu prezentarea principalelor motivații, precum și unele declarații pe de-a dreptul șocante făcute de victime ce au supraviețuit suferințelor îndurate în gulagurile sovietice precum și abordarea unor noi capitole destinate corespondenței și recenziilor publicate pentru primul volum precum și folclorul bucovinenilor inspirat din tragediile datorate persecuțiilor staliniste. Un capitol special a fost destinat prezentării troițelor din diferite sate și localități pe care au fost gravate numele celor ce nu s-au mai întors din deportare.

3) Cuvânt de început la vol. „Martiri și mărturii din nordul Bucovinei“ (v. pag. 21) în care este prezentată și analizată modalitatea de abordare a fenomenelor, a documentelor precum și a mărturiilor șocante ale supraviețuitorilor ce au reușit să se întoarcă la băștină de unde au fost ridicați în urmă cu 5–6 ani, și transportați în vagoane de animale în zone în care supraviețuirea era considerată un adevărat miracol.

Întocmit la 15.01.2013 Vasile ILICA – veteran de război și membru al Soc. „M. Eminescu“ din Cernăuți.

https://sites.google.com/site/vasileilica1918/vasile-ilica

***

De citit și: http://basarabia-bucovina.info/2014/05/05/cercetatorul-vasile-ilica-interzis-in-ucraina-distins-cu-premiul-mile-carpenisan-pentru-curaj-si-excelenta-in-jurnalism-2014-de-catre-civic-media-si-basarabia-bucovina-info/

http://www.zorilebucovinei.com/news/show/1267/

P.S. În data de 20 octombrie 2015, bucovineanul patriot Vasile ILICA, a plecat în veșnicie. Liber și drept, alături de iubitorii de neam.

Urma să ne vedem…Dar, timpul…și vrerea Domnului…Rămas bun, prietene!

Mariana Gurza

AFORISME

DESPRE DOCTORI

Cândva era un doctor pentru toate bolile, azi sunt o mie de doctori pentru aceeași boală.

X

Nu există medici proști, ci boli incurabile.

X

Sunt boli clasice cunoscute și boli moderne care par novice. Dar să te ferească Domnul să te atingă.

X

Doctorul este Dumnezeul bolilor noastre.

X

Bolnavul închipuit nu trebuie să meargă la medic ci la teatru, scena îi oferă loc de joc.

x

Tehnica digitală te operează mai bine decât un chirurg.

x

Să nu-ți dea natura atâtea boli cu câte ești în stare să te înfrunți.

X

Și nebunia este o boală. Dovadă că se ia de la om la om.

X

S-a descoperit și medicina alternativă. Totul e să crezi în tainele vindecătoare ale naturii.

X

Există a o teorie după care omul pentru sine este cel mai bun doctor. Bolile îl contrazic.

x

Odată cu evoluția medicinii, se înmulțesc și bolile.

X

Vezi lumea la farmaciile policlinicilor care cumpără la medicamente la angro.

x

Medicul de azi înainte de a fi medic, este un bun dactilograf.

X

Tratamentele medicale se asociază cu muzica. Atenție însă la decibeli.

X

Medicina este o sursă bună de venit, dacă pacientul nu e prea bolnav și e destul de generos,

X

Am trăit vremuri când doctorul era o raritate. Dar bolile erau și atunci destule.

X

Un doctor de casă e o comoară.Te are în grijă până treci în lumea cealaltă

x.

Vindecarea ta nu depinde nici de doctor, nici de medicamente, ci

de Sfânta Treime din ceruri.

X

Nu te bucura de boala altuia. Cine știe când te atinge și pe tine.

X

Medicina s-a ramificat atât de mult încât pentru fieare tip de bacterie există laboratoare de studiu.

X

Mai curând ascultăm de o babă care toată  viața s-a doftortocit cu varză și usturoi decât un medic care îți prescrie Optalgin sau Akamol.

Harry Ross

Israel

19. 10. 82. D.

To be got after DUTA strike will end, otherwise the paper on L to be sent if case: Towards a Basic Latin Curricula in Romance Languages Teaching in India.

Formularul era în Caragiale (bibliofil). Talwar va traduce în hindi „Moftul român”. „manjak”am găsit pentru „moft”, dar istețul campion de judo vrea să-l menținem în românește. Voia aprobare pentru a lăsa „Mara, Mara” . Nu pentru Mahatma, în context de moft.

Tot el scrisese, în toiul grevei și al toncilitei mele, pe tablă „Domn, domn să-nălțăm” cu „Și-am plecat să colindomn”, de i-am discutat interpretarea pe colindomn și i-am salutat-o, chiar așa involuntară cum era. Apăruse și Chamchal, i-am trimis împreună la notice board să-și vadă numele tipărit pe coperta Latinitas.

Lumea, de prin karamchari, poate văzând și ziarul, văzându-se cu seriosul amenințați a nu-și primi salariul, începuse să-și facă apariția, dar își și pironea ochii în clasa mea, să se asigure că o țin. La fel, studenți din asociație, care s-au resemnat să mă mai bruieze. Ba, pe drum, ceafă subțiată – cum și ce, îi spun că n-am fost trimis pentru grevă, ci pentru studenți, ceea ce confirmă și-n ce-l privește.

Îl fitilesc că, pentru a preda acasă, are nevoie de aprobare de la vi-si. Dar, suflet filotim totdeauna, îi dau cheia: activitatea cercului Eminescu, nu spargere de grevă. Totdeauna am împărtășit propriile soluții cu dușmanii și ei au ținut-o pe-a lor, folosindu-se, însă, de mintea mea nemincinoasă, niciodată cu timp de moft.

M-am întâlnit cu Faruqi azi pe stradă și m-a întrebat, în stilul lui de bătrân clevetitor, dacă enjoy-ez greva. Arată mai bine decât acum patru ani. N-are nici vârstă și parcă i s-a topit gușa. Umbla cu o fată cu părul înroșit.

N-am auzit prea de multe ori de templele din Nathdwara și Tirupati, dar adesea de confuzia între trup și suflet și chiar plăcerea dependenței în orient, când ești bolnav. Aron Cotruș, din California, către Doina Misir, în halucinat duo. Nu atât eros cât poesis. Alternativa agoniei. Eroică, sintaxa iubirii.

Dragostele ardelenești au o mistică a vitalului. Poetul vitalizează gândul lui Dumnezeu întru erosul său cuplat rugăciunii. Lacrimile sale reale, în vecinătatea marelui ocean, îi dau o libertate nu numai lui dar și poemului. În parte datorat redescoperirii mistice de la distanță, a iubirii pure.

Goethe și Poe, încă nu se evocă pedant, dar cu Eminescu se absolutizează concretețea poeziei prin scrierea poemului la a 70-a moarte. Poetul poetului avea 69 de ani de viață. Anul de viață s-a dublat cu iubirea. Scrisoarea cu scrisoarea de răspuns.

O plimbare neinspirată la pani, care mi-au încățelat ura măgarului, cântându-mă scitic absolut în toate ocaziile, amenințând că nu-mi extinde șederea. Nici n-o mai doresc. Nu sunt de acord că el e lup și eu miel. Nu-l găsesc demn să lupt cu el. Am altă dharma.

El tulbură ape și așa tulburi, să vâneze cadavre. Nici metoda de a-l inhiba nu-mi pare potrivită – apelând la mai marele aceluia, care oricum nu-l are la stomac. Nu-mi văd șanse nici între ei, nici între ai mei. Ăsta e paradoxul, de care mă detașasem mai demult, că s-ar fi demodat, post-modern.

Nu-ți crede nimeni, nimeni. A fi mai singur ca Aron Cotruș. Asta e. Nu e singura maimuță care se strâmbă la tine și te scuipă. Ai încurcat-o. Fără motiv. Ai avut noroc. De aici încolo, nu mai ai nevoie de nimic. Rămâi de căruță într-o țară-abis. Cu nevastă și copil. Ieși târziu din letargie. N-ai încotro. O zi nu seamănă cu alta. Primitivii adevărați trebuie să fi avut mult mai bun simț.

Amicilor le-am ținut un contra-discurs. Aproape s-au scuzat, mai dezvăluindu-mi din turnătoriile ăluia în toate urechile. Pictura lor e pe ficat direct. Merg în tăcere cu Nana, pe calea întoarcerii. Nici ea nu mă întreabă de vorbă. Îmi spuse doar că citise și o carte cât stătusem acolo. Și eu care crezusem că se jucase cu Marcin. Cine nu e nebun? Ne excludem pe noi. Zadarnic.

20. 10. 82. D.

Eminescu și studenții mei, în sorbul grevei, au avut întâlnire și azi. Mi-am pierdut vocea. Îmi venea să tușesc. Respectul momentului, altfel obicei, mă oprea. Pentru clopotul de miezul nopții, am trimis în templu, oricare. Vocea recitatorului, prea tenorată. Iar am chemat clopotul, să-l dubleze.

Troheul și scurtimea de anushtub convin mai mult ca iambul și hexametrul. Le-am anunțat și mai scurtele latinități goliarde, pentru vineri. Eram cam singurii. Mă întreținusem și cu trecători. Vreo două subiecte: cum și de ce ne întâlnim; încă o dată despre stadiile învățării unei limbi străine, de la conversația intereselor imediate și neobligatorii de tradus, la sinonimia gramaticilor și apoi la vibrația superioară a culturii, cum mi se întâmpla, mai mult decât pentru examen, cu poemele lui Eminescu azi chiar.

Și clarificarea unor chestiuni puse de studenți, mereu de gramatică, iată că a verbului. Am luat mai apoi destule ziare, le-am răsfoit sub soare. Și-a oprit mașina neagră, parcă destipărită din lectura mea. M.C. interesându-se despre cât de bolnav am fost și ce am de gând cu viața. O urăsc. Urăsc viața pe care am avut-o murind.

Acum mă duc la fete. Te-am tradus. Dar nu ți-am mai arătat. Am trimis adevăraților colaboratori. Nu-ți face probleme. Pot ajunge ministru. Ziarele se îngreunează de poza mea muribundă, mințind – aproape o dușmancă. Numai cu vorba. Totuși, o femeie singură într-un imperiu defunct.

I-am lăsat revista românească din Toronto, cea în malayalam din Calicut și invitația-program din Aurangabad și i-am spus că dau o raită și mă întorc să iau xerocopiile. Am străbătut bazarul Camp-ului până la tejgheaua cu pește și manufaturierii de mobilă, apoi am luat-o pe strada largă, deși ascunsă, paralelă cu Mallroad.

Cartierul sportiv al poliției armate. Exercițiile de gimnastică ale copiilor recrutați pentru meserie sunt silențioase. Parcul de mașini, cât o junglă. Un vast teren verde peste drum. Mă voi fi însănătoșit, dar convalescența continuă. Închid, târziu, dreptunghiul, pe Mallroad, în bazar și iau plicul.

Nu înainte de a fi trebuit să iau aminte la o lucrare dactilografiată, multiplicată și titrată de Ram. Care așteaptă complimente. Zic, frumos. Nu-mi place. Nu-i plătesc? Apoi mă întorc – îmi dăduse alt plic. Îl am pe-al meu. Se lasă seara. India, India.

Fețe se mai miră văzându-mă placid una de-a lor. În „Tricolorul”, am paginat o carte de artă bizantină, romanul meu „Parinior”, iar pe verticală, „Alchimia asiatică” și „Maytryi”, de Mircea Eliade, cu autografele în facsimil respectiv pentru Șerban Cioculescu și Tudor Arghezi. Pe prima pagină a magazinului însă, sloganul răsună „Românii, apărători ai Europei”. Apărători de Asia…

după amiază convalescentă în kingsway camp azi s-a îmbolnăvit și lidia de dengue marcin mă atinsese pe burtă în semn de poftă bună la moș ajun ne-am ciorovăit ăi bătrâni cum să ne răzbunăm iar de dimineață unul din ei și-a inaugurat curajul de a mă atinge pe burta leprei mi-a scăzut raza de iradiere melancolică și de ciumat se întâmplă tot mai puțin cât petrecem într-o apă de-au trecut apele o apă de primitivitate colonializată de lal și crezută în inimile noastre azurată liberă refuz am spus în pași nu mă mai amestec mă întorc în fumul meu n-am foc aici probabil lucra lucra dengul în oasele ei și cartea citită de nana eu n-am înregistrat-o copiii ăștia spre zece ani nu-ți mai dau de trăit azi că încuie bicicleta să nu mai meargă birși cu ea cât e la școală stăpâna delegată nu ne mai dăm nici noi nimic nici în petec o frunte căzută pe o coapsă curioasă vorbisem la lăsatul serii de un măr doar seară s-a lăsat pe spălate și dornică oboseală mântuitoare de ce-am deschis ochii în plus la poza icoanei bizantine islamic de zgârcită în antichitățile cărnii purdah lipsește vehicolul textil al îmbrăcăminții hârtia gloriei socotelile zilelor ca și cum s-ar găsi la nemurire nici stiluri ale minții apucate nu chiar acum în oarecarea bălăbănire și astfel contemplație templul neterminat roșu de templu încurgând fleoștirea vizitei cum scrie și acolo turism nu mă gândesc mai la nimic și țeselându-și calul nici căruțașul nici calul nu mă invită în galop parcă numai eu aș merge și toți ceilalți se mișcă asemeni ochilor și ochii mei prin zadarnic întuneric și cald și reviste citite nu bharati o strigă pe amrita un ceai îmi va ține tovărășie acum acum în lumea umbrelor nedorite și pline de spleenul convalescenței

se bate se bate se bate și somnul și somnul și somnul pe căi pe căi pe căi se-aseamăn se-aseamăn se-aseamăm ci cumpăna ci cumpăna ci cumpăna căci între căci între căci între aramă vamă poarte moarte schimbă limbă vremea lui caragiale își permitea încă a fi comică înduioșându-ne în paralelul romantic iar în india reducându-ne partitură de rigoare fără glumă aproape și la tinerețe mai mult grea și desfundată bacovia bacovia bacovia ce într-una ne mai înecăm samskara cam dintru în început în comediile lui plumbuindu-ne de viitor latinitas de voie după nevoie sinucigașă lunecați medieval în vin prea vechi de noi nechemat în vasele de prea dinainte demult și voiculescu surâde bărbiei fundoiene cu drosileea pierduți dimpotrivă de kajuraho long beach ardelenesc cu dos de-encounter mițe fără numai ploiești și vindecate caligrafic și ion copilărie computerizat mitocănește pean cu bocca plină în reci arhei cristal argintul epigrafic în crusta zodiacului în vie să lase trenosul la tinerețe înspre neprevăzut poeții morți aceiași nainte de toți vecii lor că dacă mergi la dumnezeu nu vezi moartea întreb de ora douăsprezece la tropic palme transpirate la ghicitul de-andoaselea de curând am primit vești de la lacrimi uitate ne-au bucurat și ele cum urcau prin cenușă și nevăzutul sângele santa maria mică liniște bruiată de liniște cine ascultă orgă în india la etaj cel mai bach am auzit mersul trenurilor și acum orgă orgă orgă nu e nimic departe tot depărtându-ne o oarecare manie a similarității speciilor nu că ne scoate din sărit din sărite din sărite frumosul de exemplu e absolut absolutul nu e ce nu e e ce e nu e papagalul papagalul papagalul ce nu e ce e în capu lui

21. 10. 82. D.

Mi se spune că nu au mai văzut pe cineva să mă urască așa tare fără să-i fi făcut nimic. Ca la întreaga poveste – dar nu-i urmărisem fața – monologul s-a derulat monoton. Apoi a început al său prin a mărturisi că mă vede răscolit.

Voi fi fost așa după alte întâlniri ale noastre, o știusem până la obsesie, acum o observa cu voce tare și ne reuneam împotriva unui al treilea inamic ce-l atingea și pe el în vorbăria-detractare. Nu-mi fusese gândul, ca zilele trecute, la asimilarea celor doi. Eram sincer în singurătatea mea jignită. Răscolit, într-adevăr, iar începutul acesta mi-a făcut bine, păstrându-mă și-n ascultare, niciodată ironic.

Se înțelegea din morala lui, de țară – care are mulți dușmani, dar și mai mulți prieteni – că nu pot conta pe el întru ceva concret. Că am de suportat destinul și a nu-mi conveni să stau aici nu depinde de mine și nu rezolvă problema. Avem a ne spune și face datoria cu calm, prin metode ingenioase.

Am văzut apoi că se gândea la Latinitas etc. Iar cu cearta, dacă ne certăm noi doi – asta era. Și iar mi-a făcut bine exemplul, ca o mărturisire: și dumneata… un dumneata deodată mult mai convenabil ca orice dumneavoastră, denotând o discuție reală, în care un om bătrân, povestindu-și și boala de tensiune, poate alege orice formă de adresare către unul mai tânăr, iar alegând una mai familiară apropie mai la iuțeală…

…Dumneata vorbești cu voce ridicată o jumătate de oră și eu două ore. Asta e. Nu pot să fac mai mult după aia. Am rugat să-mi aprobe mașină de scris pentru „Latinitas” – i l-am trimis. -Sunt niște legi acum, vino aici și lucrează duminica.

Autobuz plin. La Regal, cu ochii după 780, văd din spate pe Satya. Îl ating pe umăr. O salut pe doamna. Scot din geantă lista cu adrese. Maestra în dramă sanscrită îmi arată că a venit autobuzul. Mă reped. Depărtându-ne de centru – stau și pe jumătate de loc -, cobor. Străbat convenția unei linii drepte, strada Palam.

Pe deal, un templu ca o biserică, în construcție. Artera Vasant se bifurcă. O apuc pe la dreapta, o reparcurg înapoi, spre stânga. Compar clădirile. A noastră e mai arătoasă ca multe. Nu în tagma celor pricopsite. Mă găsesc cu un cumsecade. Am în minte răscrucea, la dreapta cu West End, unde coborâsem. Încerc să uit rondurile de mai apoi.

Ca s-o regăsesc, cumsecade, harta lumii în românește. Mai mult oceane. Țările nu există decât în intensități presatabilite, pentru mine, iată că europene. Dar văd fiecare formă de relief și continentalitate. Ori insule acoperind abstracțiile unor doruri verticale de oriunde se nasc. Și fiecăruia îi pare leagănul lui centrul frumuseții lumii.

Incomparabilă, astfel, lumea nu există, doar iluziile de desubtul Țării de Foc la taclale cu Antarctica. Barosanul, cu scuze că proprietarul … negustorul de whyskey… voiajorașul din Hongkong… am venit și eu puțin mai înainte…iar în cap cu liniile rotunde… o față cu masca morții tatălui… pomană un pachet de țigări… convenții-linii drepte… vom înapoia bicicleta peste două săptămâni… Nana e disperată.

Următorul lui articol, declară conspirativ, va fi despre Horia. Închisese ușa la povestea sfârșitului unei vieți de dinainte de India. Luăm pagină cu pagină. Îi cer un comentariu la Stevens-Cuclin, detaliindu-i unele unghiuri. Nu câte la Horia, dar mai moderne.

Apoi o scrisoare lui Alf Lombard, răspuns la fragmentul de acolo. Bătrânele mele prietenii le numise bătrâne puice. Singurul curs tipărit mi-l confiscase D., însă-l făcuse cadou – și sentimental? – poetesei noastre. Greva i-a despărțit. Cine vrea universitatea nu vrea ori da greva, cine vrea cu adevărat greva, de data asta, nu nemulțumiții autentici, vrea universitatea.

O fantomă bună de plată. Numele e de formă. Fondul, de strigoi vaști, un fond de neacoperit și nenumit, ritmat de avataruri în schimbarea nerecunoașterii. Abia întâlnirea upanișadică, răcită de entuziasm prin speculație și voință neașteptată – deja circulă mănuși nearuncate de spadasinii, altfel lăsați în de ei, doar invitați la conștiința pozitivă, nu, negativă, a acceptării altor coduri.

Adică negând să se încumete în reafirmare în luptă, nu, conștiința pozitivă a ambelor părți ne apără moral de acuzații nihiliste. N-avem decât să nu băgăm de seamă când celălalt folosește conștiința valorilor tale și tu pe ale lui, ceea ce și faci, metodic. Din oportunism, dar și deschis tradiției numită de la sine spirituală. Ce spirituală, pentru simpla absență a contraspiritualității. Confortul tehnic? De-aia profesiunea eroilor nu stimulează nici conștiința pozitivă, nici alta. E treaba noastră.

memorii de-a doua oară a doua vechime când despre noi totul e sigur mai nimicul s-a cristalizat în harnașamentul meseriașilor le-am văzut o fotografie nu a lor a unuia dintre aceia de iertat prea târziu n-am avut răbdare nici bucurie nici loc la un loc să înțeleg a câta moarte se vădește am renunțat la confuzia morții cu dumnezeu la mijloc dacă privesc hepatita lui vinod și i-o comunic drept consolare lui ispas nepotrivesc numele și credința unui portar în poezie a unui poet în poartă unul venise cu ea din bathinda altul o primise pe loc am spus de indienii copii mai toți și copilul meu de aici acolo prin șapteșnouă ceea ce se cheamă amănunt biografic al hepatitei și peter a închis-o la părinți câteva luni în florida mai blond ca oricând cine a trădat hepatita a se verifica pe lista separată a sănătoșilor de ea din vicii nu o dată la o alegere nu sistematizez vastita mă gândesc exclusiv la istoria bătută injectată cu morfină continuu și-n pielea ei intru pe subiecte în care moartea nu mai contează doar lăsata tăierea sub limba de aur și ea de s-a scurtat timpul de s-ar sfârși în neînceputuri sigure lucruri mici particule hepatice formulând petele solare acum apuse și rememorând nici măcar o oboseală ceva o amintire de ipohondrie îmi scria că se uita într-una la poeți cred că se muia iarna și abia în primăvară mi-a răspuns cu la revedere peste un an la vară când s-ar putea să mai fiu în viață și într-adevăr tot aici pe moarte

22. 10. 82. D.

N-am murit, te iubesc. Încă două dintre celebrele doamne comuniste – pe una n-o cunoșteam – i se alăturaseră. Am observat adesea fete în trei. Grații să le fi numit. De ce țin clasele? Toate trei, fete serioase. Am surâs și m-am explicat cu apel la singura sinceritate – de la studenți, când și când – plus plictiseala de a nu-i întâlni, mai ales că ei mă vor.

Nu, nu-mi place mie acasă – mi s-a atras, apoi, altădată, atenția că vice-cancelarul trebuie să aprobe lecții acasă, cum de nu știam asta? Măcar să nu mă mai duc în clasă, ci pe iarbă, pe aici – arătând spre dhaba tibetană, nu, oricum în curtea dept. Bine, acolo voi pregăti show-ul meu, dar ce oferiți în schimb?

Orice – nu lucrăm mercantil – OK, țineți minte, cercul meu se numește Eminescu – știm – tu îmi vei accepta o clasă de latină cu studenți în spaniolă de la tine? – nu una, cinci – pe tine nu te cunosc, îmi place de tine, sper și ție de mine. Știți, am fost invitat la Aurangabad, aș vrea să merg la conferința aia.

E greu ca străin în India. Mi-am pierdut cinci ani din viață aici. Îmi pare rău, nu vreau să ofensez DUTA. Cererile ei sunt serioase, le respect. Dar pâinea mea sunt studenții. N-am venit pentru grevă. Ci pentru ei – buni, răi, cum or fi – bun, rău, cum oi fi și eu.

Plus că pierd studenți. Mă pomenesc după grevă cu mai puțini, și nu cei mai buni. Vedeți, relațiile cu străinii și drepturile lor ca servi ai universității nu sunt nicicând considerate. S-a făcut clasa de latină și mă supun. Îi voi muta, câțiva pași, din clasă în iarbă.

Sezonul continuității rituale, acum cel Durga Puja – comunitatea bengaleză din Delhi mă cheamă, prin studentul meu să iau parte aproape și la sacrificii. Oricum, duminică seara, undeva în apropiere de locuința mea, pe lângă Indraprastha College. Ramesh, iarăși, să merg cu el în Bahadur Garh. Ai vreo puja, vreo ocazie familială?

Altfel, ce e de văzut, gurdwara? Nu, templul? Ai pădure, da? Și deal, e verde? Nu e? O, la Jaipur mergem când vine Constantin. Bine, pe luni vorbim, prefer cu scuterul tău decât prin autobuze. Nu-ți face atâtea probleme cu pronunțarea românească. Ai citit bine. Nu mai tăcea când citim toți. Ai citit bine singur și poezia în latină, puțin pe românește. Nu trebuia să taci când ceilalți scandau.

N-avem nici teorie. De exemplu despre rimă, inexistentă acolo. Careva m-a întrebat ce e aia rimă? La ce atâtea întrebări? Facem spectacole în română, dar și în hindi. Lumea trebuie să înțeleagă. În ziarele indiene, exprimarea e concretă, cât mai clară, chiar dacă ideile se pot contrazice. Eu am scris ani de zile aproape neclar – asta e treaba mea. Împreună, avem datoria să ne fie clare și silabele, sunetele, tot, altfel vom fi bârfiți.

La școală, Vinod, auzind că este strike, s-a gândit că a fost lovit cineva. Nu știa ce e aia o grevă. Ceilalți i-au explicat că e sărbătoare, nu trebuie să meargă la clasă. Dacă el vrea să se ducă, ei îl vor lovi. Nu l-au lovit. A ajuns singur, plus directorul – nu știi că e grevă? – n-am nevoie – vrei școală? – da – bine.

Și a convocat profesorii toți, să-și țină lecțiile cu singurul școlar, să nu le repete zilele următoare. Și ei le-au ținut. Nu le-au mai repetat, oricât școlarii îi rugau mai apoi. Iar Vinod se amuza luându-și note de la tot ce se auzea, cerând amănunte, de la profesori, pe rând.

Acum e concentrat asupra poeziei Asiei, pentru Madras. Atunci era în districtul Bathinda. Ne gândim la insule și la Indonezia. El primise poezii mongole, chineze, eu îi dădusem câteva thay, dar în engleză. A și colaborat cu Virgilius scriind „sunt lacrimae rerum” ca „sunt lacrimal rerum”. Nu ne amuzasem că salve-le latin le e ministru.

Aud la radio, vai, că fiul lui Reagan e șomer și despre rachete balistice comuniste. Cam tot ca-n presa indiană. E vorba de acum douăzeci de ani și de Kennedy, de-i era drag de secretarele lui și învăța franceză. Era pe vremea strike-ului spart de nevinovatul până azi, prieten al meu, care-și recunoaște mai avansata opăceală când vedem cu disperare amenajarea versiunilor hindi.

Nana iubește și școala bătrânei nemțoaice, cât că venerabila o persecută. Măcar copiii bengalezi îi reproșează și ei că nu sunt liberi de Durga puja. Alte doamne au zis-o – oare xenofob? – că toată afacerea e a scoate bani de la părinți, nu atât educația, atât de trâmbițată, păcat.

Și mă cert cu Nansi, să fie discriminată românca și de indieni și de nemțoaică, eu n-aș dramatiza, ca și Nana. Nansi-și dă drumul, iese scandal, ne mai aruncă niște vorbe. Mai toată ziua am citit Dosoftei și-mi tot coc un capitolaș la notele literare românești în India, ferit din nefericire de sensul sufletului religios.

Și dacă vom fi pedepsiți a rămâne încă un an aici, voi mai tipări o carte la anul. Sărise Nansi, bine, să fie „Apucata”. Am câteva gânduri. Numai dacă rămânem încă un an, n-aș face-o, dar de consolare. Dicționarul ei aproape gata, după 11 luni de morânceală.

Și-mi pare rău că, exhaustată, nu se crede cât de cât, nu-și caută jertfa în zidul de cartoane. Îi sugerez să modeleze ceva în lut – o muncă în plus? Sare. Mă scuz. Îi dau dreptate. Că n-avem cum transporta ceramica. Se sparge, ca greva.

A, e alt subiect, al școlii. Vreau eu să sparg tăcerea discuției bătrânei și școlii ei. Nu-mi merge. Caut postul românesc. Alți scandalagii. Ce se înfoia și ăla ieri, cu dușmanii, împărțirea. Și aceea, cu școala, depinde de unghi.

23. 10. 82. D.

(R. 36). Fumez țigara, și nu în Vede, dintr-un foc, asemenea aprinsă, la început de Durga Puja și Dusshera. Stinsă în neființă, nemailăsându-te să te crezi, este prințesa bălaie, un paradox germano-indian. La încheierea cu moarte a poveștii tale indice. A tuturor poveștilor indice. Și a noastră.

În cetatea limbilor, înconjurați de ziduri aprinse, ce odă risipită, și cine i-ar da glas, ca Veneției? Poate spiritul nemaitransmisibil, tăiat, reîntors în vechile suflete neistovite, spre a refuza dintr-acolo orice pas. Ce e frumos din pârâtul, repetatul etern, cu o amintire mereu altfel, cu bucurie de noapte.

Nu-s tei, nici plopi în India, în Delhi. Doar în cartea ta. Ce s-a auzit o dată se preferă. Schimb registrul, cum ne împrejmuie, la distanță, cuvioșii rămași singuri. „Fata mamii, ce vrei tuuu?/ Colonel să-ți dea mamaa?/ nu, nu mămucă nuu, / colonelu-i colonel, / numa cismele de el, / nu, nuu, mămucă, nuu”.

„Filia, si vox tua / vellem te laudare / carnalem socium / vellem tibi dare. // Filia, vis militem / bene aqui tantem? / Nolo mater cara, / nolo mater cara / quia non sum sana. // Militer in belle / nunquam sunt in domo / et eorum gladii // et eorum gladii/ semper sunt acuti. // Filia vis monachum / bene kukulatum? / Nolo mater cara, / nolo mater cara / quia non sum sana. // Monachi post primam / currunt ad coquinam / panis eis dantur / caseum furantur. // Filia vis rusticum / nigro et turpissimum? / Nolo mater cara / nolo mater cara / quia non sum sana. // Rustici quadrati / sempre sunt irati / et eorum corda / et eorum corda / nunquam letabunda. // Filia, vis clericum / bene literatum? / Nolo mater cara / nolo mater cara / quia non sum sana. // Clericorum pueri / sempre sunt superbi / et eorum matres / et eorum matres / dicuntur meretrices. // Filia, vis scolarem / bene literatum? / Volo mater cara / quia iam sum sana”

Așa se întâmplă totdeauna, comentează studentul și se revoltă că la certificat se face mai mult Eminescu, transcriind la loc poemele-i.

O rimă barocă precum „Gange / falange”, în poezia romanică, privită din India mantrei-silabe „Om” evocă natya, teatrul.

Citiți într-o Indie modernă, de Kali-Yuga, psalmii românești ai mitropolitului Dosoftei retrezesc obsesia, nemaireligioasă pe de-a-ntregul, a asonanței „Domnul / omul”, cu un ochi mărit asupra lui „domn”, de vreme ce un student indian transcrisese pe tablă zilele trecute, în singurătate – speriat că se va generaliza greva universitarilor – „colindomn”, pentru „colindăm”.

„Domnul / omul”, în atâția dintre psalmi, în câte unul de mai multe ori, în toată poezia lui Dosoftei: „Precum ceriul și pământul / Fece Domnul cu cuvântul /…/ Mai apoi fece pre omul / Și-l închipui ca Domnul”. Un domn rugat altfel de la David la poetul dintâi – adi kavi – al limbii române, într-o noutate de temei.

Vizibil altfel de departe, din afară, de aici, înapoi în timpurile vedic-biblice-„n vremea feții tale”, ca de Brahma. „Ș-a zâce tot omul: / Mi-i maică Sionul, / Și-ntrânsă s-a naște om născut din Domnul”. Ca Șiva distrugând lumea cu o deschidere de ochi – „Că de zvânta-ț căutătură / S-ar face pizmașii ură”. Întru mântuire ca Vișnu – „Ascunzându-i în taină de viață / Să-i îndulcești cu zvânta ta față”

Fața însăși – „Strălucoarea zvintei fețe / De se-ntoarce la blândețe” -, oricât pur creștină, ori încreștinată, dublează memoria iluminării, până la „somnul de-a doua moarte”, ori în comunicare cu maha-nirvana. Dar convertind psalmii la simțirile sale și ale poporului său, văd prin umbra acestui Milost Dosoftei silueta lui Valmiki iscându-și Ramayana. Doar notez elogiul meu în preajma sărbătorii Diwali, ba Dussera, săptămâna viitoare arzând pe Ravana.

24. 10 82. D.

I-am acoperit ochii cu palmele. Privea transportat argintul Durgăi în fum de tămâi. În sunetul clopotelor din mâinile pandit-ului și ale tânărului brahmachari, Usha vedea, probabil pe Saraswati, dar împreună cu Durga și Lakshmi. Lansându-mi mâinile, eu îmi lăsasem ochii probabil spre Ganesh și Karti. Uitasem de Provin – acasă-i arătasem psalmii lui Dosoftei și acum încercam să apropii rugăciunile pentru Durga cu cele pentru Fecioara Maria. Văzusem câteva doamne de eleganță și exhibiție.

Mi-am înlăturat mâinile și Indranath s-a întors încă transportat. Nici nu știu dacă avusese de a face cu obiceiul ăsta în România. Oricum, Eliade știuse pe din afară Durga și o scrisese prin Cuvântul. Până să mă recunoască, am salutat-o pe Usha, plonjându-mi, la fel de neașteptat, buzele pe una din mâinile ei încrucișate.

M-am retras cu Indranath, din mulțime, după scaune, și-am discutat întâi de Sergiu Al-George, cu care cândva petrecuse câte două zile pe săptămână. El e la Hyderabad și-l vede și pe Vidyasagar, care se pensionează conferențiar, nu profesor, ceea ce îl doare, dar are fetele măritate bine.

Apare un bengalez – toți sunt bengalezi aici în afară de mine – mare călător și palmist, îmi spune Indranath (încă apăsat de palmele mele?). Se uită-n dreapta și-mi debitează romantismul, mai mult decât linia, extravaganța.

25. 10. 82. D.

Durga blondă eminesciană, în Chittra Rajanam, colonia bengaleză a Delhi-ului. Alături, totuși, în Shiva Mandir, brună, adânc în umbră. Asur, nemaiangrez, tot întunecat. Aud iar Kali, Kali, Maha Kali, cu finalul Oy Durga și pumnii de petale aruncate până la cele brațe ale dumnezoaiei.

Pe când în Connought Place, mama și fiii stau fiecare în vitrină. În dreapta – greșisem aseară – sunt Lakshmi, apoi Ganesh, în stânga, Saraswati cu un sitar și Kartikeya-Apollo. Tânărul din jertfa lor citește mantra ce-o auzisem liber în colonie. După ce, de trei ori, din focul unui vas, ne arsesem palmele și le dusesem, unii după alții, netezindu-ne părul și capetele. Mamele la copiii din brațe, mai ritual ca toți.

Darh, oferind focul ca pe un dans către mine, și apoi conversând despre Dumnezeu, primind cu Provin prasad de la copii. Trecând și pe la casa verișoarei lui, care alaltăieri a născut un băiat ce va primi, la un nam karan sanskar, nume numai peste vreo trei luni, și atunci îi va fi completat certificatul adevărat.

Shoba, crizele adânci ale țării, ale lumii, vor fi uitate, o lună, pentru dragul sărbătorii cum e, cum a rămas. E timp de câștig. Îi cunosc și tatăl și sora studentului meu, care nu și-a văzut Bengalul, dar s-a dedicat de Ashtmi, în alb, mamei Durga. Mai trec prin omdragostea lui Dosoftei mielușa Agni, înfocată în duhul Durgăi, pentru mine.

Aud OM, RIM, am uitat de Gaie, de junincă. Purtat cu leul și al meu cocon de rugă e foc mereu. „Închizând pe Agna/n casă-ntunecată, / Îi agonisiră casă luminată”, „În bou de-aramă și Pelaghia arsă” – „Și pe jidovi să-i lăsăm / Și altă jitie să ascultăm”. În zilele de Durga puja, Dusshera, Diwali, mă învârtesc prin conversația totală, dintru religie pe pământ, eu reconversând cu mitropolitul.

Ne vom duce la puja și mâine, în altă parte. Copiii colindă mai la rupere. Shalini și-a spart capul într-o joacă dintre case ce le programaseră. Se umblă în trei. Domnișoarele astea nu fumează. Una glumește și nu este înțeleasă de verișoară-sa – taică-tău mestecă pan dintotdeauna – peste doi ani se retrage – ce-ai cu țigara mea din țara ta.

Adevărat, nescriind în ziar nimic și azi despre greva noastră, înseamnă că se continuă. Mâine voi trece pe acolo, nu a spargere. Simt că instinctul grevei, revoltatul, se cuplează cu entuziasmul de fericire a supunerii către zei. Mă mir că vorbiți atât de unul Dumnezeu, cu ochii la miriadele de chipuri din hârtie machee, uneori cu portretele actorilor, după gust.

Dacă actorii joacă zei, de ce n-ar juca și zeii actori. De la o puja la alta, grupurile sunt mai bogate sau mai sărace. De ce par tinerii mai săraci, mai învinși? Floarea vârstei, mai surâzătoare. Podoabele tobelor de ce-i pun în umbră pe slăbănogii toboșari? Nu văd bine, aud un ritm cotropitor.

Îmi vorbesc aproape învățăturile. Nu mă schimb din tăcere în sporovăială. Călătorim lung. Ne risipim. Cu amintirea nopților, anilor. Cum de uită a bătrână să-și scoată chapalii din picioare când a pătruns în țarcul din fața altarului? După aarthi, generația o de-ramolește și pruncii dau să danseze.

Cu bengalezii, văd, obișnuiesc să vorbesc despre Eliade. Iar ei mă îndeamnă să văd Calcutta. Poate nu mă reped subit, fără instinctul ținutului pe loc. Ca-ntr-o opoziție mai dragă decât teza, pe neașteptate, ghicită și-n palmă. Lăsând arcul și mingea Asiadei, pe Appu, poienele pline de toate reclamele din lumea a treia. Dar acolo va fi târziu, ecourile pujei se vor fi stins și parcă aș pierde ce n-am atins.

Nana cântă raagas. Nansi o îngaimă. Armoniul s-a oprit. Pe semiîntuneric, papagalul nu obișnuiește să-și debiteze puținele cuvinte românești în iureșul de glasuri ale lui. Am auzit-o mai rar pa Mata ji. Alături, sus, am întârziat, unele amieze, în audiția Citrei, într-un gen mixt, clasic și folcloric, mereu ritual, deschis, energetic.

Nana se joacă prea destul să sară de extrema gravității – nemaiterestră – a clasicului pur, de o solemnitate învingând tristețea. Pălesc undele herziene, politizate de ură-Babel. O fi mai multă liniște la sat, dar orașul este (nu aveam subiect medical) spațiul cântecelor ei. Transportă așezările până la zei.

Mai mult auziți. Deși imaginea se închipuie. Dacă nu-și scufundă avatarul ăsta pentru ăla. E seară în de noi. Spre somn, de unde vin visele frumoase ca sunetele astea? Prin miriști mărginite de grâne dese. Pe sub pomi plini de poame. Rar cine n-a avut febra dengue.

Îmi pare bine să aud domnișoarele interesându-se de micuțul Marcin și îngrijorându-se de bătrânul Joseph. Ne ducem zilele din zori pînă în cântec, într-o tradiție de bunătate regăsită în replici și pași. Teatrul ne e epic ori tăcut, inundat și aprins de amintire.

Și totuși, în cântecul sanscrit al Nanei, chiar când master ji e de față, dar mai ales când repetă singură, pentru examen și pentru a balansa oarecarea xenofobie a nemțoaicei matusalemice, ținând partea micilor indieni, întru cultul dinastiei politice și a reminiscențelor antimontessoriene, încă europene și așa, cântecul Nanei răsună până în slănicurile ortodoxe dintre rugii sihlelor valahe-moldave-transilvane.

26. 10. 82. D

Ca mai ieri pierduți în blocul sudic, chiar dacă nu printre galadaris. Neschimbând nici noi numele ultimului tren neprins. Nici virginitatea vedetei Padmini. Ori prinții Virginiei Fass, în ocol de vrăjelniță și orbi la „Varnasharama Dharma” a lupilor de înaltă castă înveștiți în piele de miel. Scumpiți imaginar la regina textilelor. Ascultând jurământul kataburșilor – odinioară challengeri ai hoților-baghis din Chambal.

Cum amintește într-un today de acum doi ani Raj Chengappa – în fața sfântului arbore de neem, la începuturi pentru noroc și crimă, apoi pentru cinste pe împrumut de o plasă de pescuit răpusă de ploi grele. Și mânând-o în eterna cumpănă iarăși. Aflând cât costă un saree. Înainte oferindu-le soțiilor numai de furat. Cu nostalgia cinstitului acum, cântând bhajane.

Landappa Yellappa, înainte, dăruia, de Diwali, podoabe de aur și-i era rachiul ca ceaiul. Azi cu viețașii-lifers. Pușcăriile la modă. Py dezlagat înăuntru. Închidem nu ochii, clipa mică dosofteic-baudelairică. Ne alungăm la câte un padal nu numai de matriarhat. Câte mâini în aer, spre cele zece ale Durgăi.

La ce-am aștepta să ni se taie capul întru jertfă? Ne putem ajuta singuri îngrijindu-ne oasele pentru reconstrucția somnului următor. Or să sărim în mare din cer. Ca luceafărul. Ori din mare în cer, cât că forțați – „Intrând în mare Petră cu șepte, s-afundă / Ieși din ceri la Hristos dintr-a mării undă”.

Cu nimeni înăuntrul universității închise. Cu politică la gura lăcătuită și ea. Pentru poză și mit în revoltă. Medicamentându-ne cu pași înmărmurirea și carierismul contemplației sub soarele îndrăgitor de toți și moartea fragmentată în minciuna neajungerii nici de ea. Acestea nu ne fie uscături în sânge. Copacii tropicului rămân verzi și moi de le zicem palmieri-psalmi.

Netrecătoarei mela, răzbunătoare în efigii și la Moradabad, Aligarh, Behmai, Dehuli, Sadhupur, i s-ar fi încredințând rămașii jatavi și kori, kasai și qureishi, afară din Behad, pe calea Devi, la Mangla Kali Mandir, la podul Dadora lângă Ekdil în districtul Etawah, și Gaduri din Sethakoli și Ananthanayaki, și creștinii nagas, mizos, khasis, răpus vreun dada în poarta Lisadi nu departe de Shahagasha, apoi orice mayang și ohja vorbind angarani, ori 20, ori chakhesang, or kemungon, noaptea auzindu-se din junglă doar ngirtling în nesomnul numelor de femei Lalhmingliana, Lathalamuani din Khonoma, Nagutin, pomenindu-i pe Dobo, Pelesato, Arno, Khoto, același Chaitanya Kalbag, între mela și masacru îl las doar pentru o coincidentia eliadorum din propriile-mi intenții, întru „sălașul pre ape de repaos”, pretextual dosofteic, „unde-i întuneric și umbră de moarte” nemaimuzat de menehmnul-hijra ce vrea poate să-mi oprească apusul soarelui, neîndrăznind un pas de metru, doar dezvinovățindu-mi tăcerea, discriminat, ca surd și mut, de orbi și schilodiți, astfel vărsându-mă mereu în afara izvorului, unde m-a apucat Dumnezeu, în mela netrecătoare deodată și pentru noi, cu mințile împachetate în senzațiile nedezlegărilor la ce le-om citi?

Sursa: http://muzeulbucurestiului.ro/alaptarea-e-iubire.html

Recent, pe 15.10.2015 a avut loc un eveniment în premieră (mult aşteptat de altfel!): unul din tentaculele caracatiţei pe nume „corupţie” a fost puţin anihilat. Cu regret nu însă şi capul caracatiţei. Iată că DNA a trecut Prutul. După modelul României chiar din sediul parlamentului ex-premierul şi ex-preşedintele PLDM V. Filat a fost dus la CNA. Dea Domnul să nu se oprească aici această luptă cu corupţia, care a infectat mortal acest colţ de ţară pe nume Basarabia. Ar trebui să ne bucurăm de acest mult aşteptat moment însă ceva nu e bine, să nu fie o simplă reglare de conturi între cei trei Vlazi. Dacă nu va continua o presiune reală (nu numai mimarea ei) din partea societăţii civile carul cu această cucoană „corupţia” va sta pe loc.

Să facem un scurt istoric din declaraţiile celor doi lideri ai două partide componente ale AIE3 – V. Filat şi M. Lupu, partide care sunt vizate major în Furtul Secolului. Dacă vă mai amintiţi pe data de 24.06.2011 V. Filat declara: „Acesta (păpuşarul – n.n.) este Vlad Plahotniuc. El nu se linişteşte şi încearcă să-şi impună propria regulă, dar nu vom tolera. Noi vom face regulă şi la Franzeluţa, şi la Metal Feros, şi la Moldtelecom – vom face regulă în toate instituțiile”. Au trecut peste 4 ani şi nu au mai făcut regulă în instituțiile statului.

Pe data de 13 februarie orele 13 şi 13 minute V. Filat (pe atunci prim ministru) declara „Astăzi, suntem martorii unei campanii de sacrificare a intereselor statului în numele intereselor unei singure persoane obscure. Această persoană şi-a cumpărat un loc în politică, iar acum vrea să-şi cumpere o ţară. Pentru el astfel de noţiuni ca „statul de drept”, „democraţie”, „integrare europeană”, „bunăstarea cetăţenilor” sunt doar cuvinte fără de sens…Cei care au lansat această campanie urmăresc un singur scop – păstrarea/conservarea situației, în care procesul de integrare europeană se promovează doar la nivel de vorbe…Republica Moldova este sub asediul unei structuri oligarhice gata să ţină ostatici cetățenii, o întreagă ţară, numai pentru a-şi satisface propriile interese! Această stare de lucruri nu mai poate fi continuată. Pentru că pune sub semnul întrebării nu doar parcursul european al guvernării, pe care ni l-am asumat – de comun acord de altfel, dar și însăși existența statului de drept RM…”. Iată că „…această stare de lucruri …” mai continuă încă 2 ani şi 8 luni.

Pe data de 15 octombrie 2015 la orele 15 şi 15 min Vlad Filat ieșea cu o declarație la tribuna Parlamentului „…Îmi cer scuze de la părinții mei și de la familia mea că am fost complice în toată această perioadă (este cam târziu, mult prea târziu. De câte ori i s-a spus că poate deveni un erou naţional dacă reuşeşte să ne integreze în Europa! Până la urmă unde a ajuns?)…Aici păpușarul a mai reușit să facă un joc… Noi i-am oferit șansa să conducă totul în țara asta (să ne întrebăm: de ce i-ați oferit această șansă???)…Eu voi scrie dacă nu voi putea să vorbesc. Dacă voi vorbi, totul va sări în aer din acest sistem politic din Moldova. Și să sară totul în aer…Cu același succes domnule Voronin ar trebuie să fiți denunțat și dvs.”Cu cadouri, cu avioane, mese pompoase…”… Dacă vrei să scapi de dosare și probleme, scrii cerere de aderare la PDM. Dar să știți că eu nu voi adera la PD…Domnule Diacov, partidul nu a ajuns acolo unde și eu am pus umărul…”. Să sperăm că nu va tăcea.

Acum 6 ani nou investitul preşedinte al PDM M. Lupu declara: „Oamenii de afaceri Ignatenco și Plahotniuc fac parte din anturajul familiei Voronin și, împreună cu fiul lui Voronin, formează o „curte domnească””. „…Reținerea lui Vlad Filat e abia începutul…Vremea când parlamentarii, miniștrii nu se tem de nimic a trecut. Acesta e abia începutul” a declarat recent M. Lupu. „Da, V. Plahotniuc a depus o cerere de retragere din calitatea de prim-vicepreședinte și din calitatea de membru… Mitul că Plahotniuc este cel rău în Moldova nici nu trebuie explicat, de aceea se merge pe calea asta. Dacă oamenii vin în partid ca să se îmbogățească, atunci PDM nu este pentru ei, nu este locul lor la noi”, a mai spus liderul PDM M. Lupu.

Tare ași vrea să cred în ceea ce spune M. Lupu şi în faptul că el, personal, în calitate de preşedinte al PDM va pune umărul la stârpirea corupţiei. Dacă va face acest lucru va deveni erou naţional cum n-a dorit să devină V. Filat. Însă tare mă tem că dreptatea va rămâne în proverbul „Lupul părul îşi schimbă dar năravul ba”.

Acest început de luptă cu corupţia ar fi fost de bun augur dacă nu ar fi la mijloc un spectacol pur moldovenesc, dirijat din umbră de păpuşarul V. Plahotniuc (şi numele e predestinat!), care în ultima vreme este asociat cu un cardinal negru. De cu seară la şedinţa Consiliului Alianţei, şi cu o zi înainte la şedinţa Pactului Social, nimic nu prevestea furtuna, poate cu excepţia părăsirii şedinţei de către membrii Platformei DA tocmai în momentul când V. Filat a luat cuvântul. De ce nu au făcut acest lucru când au vorbit Lupu, Ghimpu? Poate acesta a fost un prim semn la ceea ce urma să se întâmple peste o zi. Probabil şi mizeria făcută de Usatâi în faţa sediului PLDM a făcut parte din acelaşi plan. Joi, 15 octombrie totul era pregătit pentru realizarea planului păpuşarului atât în interior cât şi în exterior. În exterior, Dodon şi Usatâi şi-au adus complicii (spuneau că vor fi vre-o 7000 dar au fost doar vre-o 500 de persoane (întâmplător m-am nimerit acolo în acel moment), unele cu funcţii speciale, care la comanda lui Usatâii au blocat bulevardul, la care s-au alăturat din partea PMAN vre-o mie de adepţi ai Platformei DA. Lozincile erau ”demisia lui Chetrari, a componenţei CECului, Jos Alianţa, Jos Filat ş.a.). În interior preşedintele parlamentului A. Candu (de altfel, finul lui V. Plahotniuc!) dă curs unui alt scenariu decât cel aprobat la Consiliu. Îl invită pe procurorul general Gurin (pregătit pentru acest scop din timp) care cere parlamentului să-l deposedeze pe V. Filat de imunitate. Culmea, unul dintre primii acuzatori ai lui Filat sare V. Voronin, cel care împreună cu Plahotniuc l-au făcut miliardar pe fecioraşul lui. Cu o repeziciune de invidiat, cu grave încălcări, în baza unor depoziţii a unui prim suspect în furtul Miliardului aflat în libertate I. Şor, V. Filat este deposedat de imunitate şi pe loc este dus la CNA.

Pentru a demonstra că sunt pentru elucidarea adevărului în furtul Miliardului parlamentarii ar trebui să aprobe proiectul de lege al dlui Iu. Leancă de a fi retrasă imunitatea tuturor parlamentarilor, cel puţin ai prezentului parlament care sunt într-o formă sau alta implicaţi în problemele legate de Furtul Secolului. Să-l vedem atunci pe bravul Voronin cum va cânta. Iar afară părtaşii lui Dodon şi Usatii, ca adevăraţi stăpâni, controlau maşinile parlamentarilor şi ale poliţiştilor (spre ruşinea poliţiştilor înjosiţi de nişte bandiţi), încălcând flagrant legile. Credeţi că li s-au deschis dosare, au fost cumva traşi la răspundere?

După acest circ atât cei din interiorul parlamentului cât şi din afara lui s-au liniştit rapid. Cei de afară s-au împrăştiat, uitând să mai ceară satisfacerea cerinţelor formulate mai sus. Era totul clar: planul lui Plahotniuc a fost realizat.

În final, m-am convins şi mai mult că în acest colţ de ţară totul e posibil, chiar şi imposibilul. Un tip certat cu legea şi bunul simţ, care şi-a cumpărat fotoliul de primar al or. Bălţi şi cu un altul – I. Dodon, baistruci ai lui Putin, fac ce doresc în Chişinău, şi nu sunt măcar admonestaţi. Platforma DA a fost folosită în răsturnarea lui Filat. Va cere ea mai hotărât (nu numai prin declaraţii şi lozinci goale!) debarcarea capului caracatiţei – V. Plahotniuc? Să vedem.

 

Dulgheru Valeriu

 

Am fost…

 

Am fost o lacrima în noapte…
O clipă ce-a trecut…pe un peron pustiu..
O pală a vântului rostită-n şoapte …
Sau poate-o rază  a soarelui în ruginiu…

 

Un gând…. printre altele pierdute…
În negura din noaptea crudelor visări…
Sau poate-un val venit pe-o punte,
A unei corabii, din pierdute zări. …

 

Dară aşa precum se stinge raza…
Unui soare obosit în asfinţit …
Am părăsit şi eu amiaza …
Căci iată… clipa nopţii a sosit.

 

Îmi voi înfrânge teama de-ntuneric…
Si voi pasii prin ceaţa dintre praguri…
Acolo unde nu-i nimic vremelnic …
Nu sunt dureri, lacrimi sau gânduri.

 

Am să-mi aşez pe valul mării capul,
Si gândul rătăcit îl voi lăsa să plece,
In braţul lui vreau să îmi fie patul,
Iar spuma lui, visu-mi să-l înece .

 

Să-mi cânte-n serile cu lună…
Miresele adâncurilor mării…
In unduiri de val ce-ngână,
Visele din pragul înserării .

 

Am să înalţ catarg din dor,
Corabia iubirii să o ducă…
In ceruri…în al stelelor pridvor,
Si veşnicia neuitării să aducă .

 

Din a mărilor corali voi da creeare,
O casă a visului ce am avut ,
Impodobind cu alge la intrare
A fericirii uşa,ce-n spume s-a născut.

 

Acolo…vom trăi o veşnicie…
În susurul izvoarelor de dor…
Acolo nimeni n-o să ne mai stie ,
Vom fi doar noi şi cântul nimfelor .

 

Franko Sicra
Ravenna

18 octombrie 2015

La mulți ani!

 

PENTRU TINE, IOANA

 

„Binecuvântarea lui Dumnezeu”

eşti aici,

ceva dinlăutrul meu

care mă sprijină.

Vei ajunge lanul meu de grâu,

cu maci înfloriţi,

în care mă voi pierde

ca să renasc

în clipa viitoare,

Maica Preacurată va fi cu tine,

clipă a mea

de fluture cu aripi de înger!

 

 

Mariana Gurza