VĂ MULŢUMESC, PRIETENI
(Gabrielei Victoria Mnerie)
Din senin s-a iscat iubirea,
în senin s-a întors!
Asta v-am spus vouă,
prieteni ai mei,
când mi-aţi arătat cerul
şi stele,
când mi-aţi adunat lacrimile,
în potire de crini,
când din nori rătăciţi,
pe drumul meu
plin de poeme,
se vor ivi cohorte
de îngerii şi-şi vor
lăsa aripile
peste singurătatea mea,
acum,
la sfârșit de drum…
Mariana Gurza
17 octombrie 2015
La mulți ani!
Maria cea Mică…
(Pentru Maria Miculescu-Drăgilă)
Maria cea Mică, așa am să-ți spun
Nu mai am timp să văd cum mai crești
Cu ochi-ți privind parcă-asculți din povesti
Păstra-voi imagini în ultimul drum
Cu tine în brațe-o bunică zâmbind
Cu ochi ce trădează-a iubirii parfum
Cu-n gând spre Fecioară, încet murmurând
”Ai grijă Prea Sfântă, de unicul prunc
S-o văd pe Maria, cum crește râzând
Cum face năzbâtii, cum noi toți iertând
Cum viața-i se umple cu numele-Ți Sfânt
Fecioară și Mamă-ntre Cer și Pământ…”
Boris David
17 octombrie 2014
Icoana Maicii Domnului „Izbăvitoarea” („Eliberatoarea”) sărbătorită pe 17 octomb.
18. 9. 82 D.
Nu mai știi de cine să nu cotcodăcești, par egzamplu, cocorii. Pauză, maestre. Mașin karab. Plătește Gică. Studenții au venit în D5 cu vicepreședintele, apoi președintele lor. Nu unul de-al lor s-a căcat în clasă. Cei de la cursurile de seară, de la rusă, spune Yogi. Preș-ul, nu, că ceaprasii…
Am intrat pe la francezi, le-am recitat Eulalii, a la urdu, Sur le pont d‘Avignon, Malbrough s‘en va-t-en guerre. I-am invitat la latină. Bulgarul ar fi văzut numai ieri anunțul și că mă felicită – „măi, măi”, are idee de română. Se îndoiește că studenții indieni ar putea scrie un eseu – exact ce vreau eu să impun dintotdeauna.
Ieri? Prin gardul încă verde, focuri aprinse de grădinari din târșuri tăiate – așa să te înveți și tu , Nana, să pictezi culoarea focului. Pinguinii cred că oamenii sunt tot pinguini, le-a spus profesoara de hindi. Am vorbit așa mult, că am și ajuns.
19. 9. 82. D.
Ființe divine în Bharat: Sais, Babas, Maharishis, Munis, Swamis, Gurus, Bhagawans, Mahants, Matas, Mais. – Vă interesează șahul? – Da, e sanscrit. Tatăl meu e interesat și el. Unde e? – În U.P – A fost afectat de inundații? – A murit. A murit și el și mama mea, și soția mea, am un băiat și o fată. Mă interesează șahul, dar nu am timp, am timp numai prntru muzică. Tatăl meu are voce, mama a murit.
Numele efortului s-ar putea să fie fie gratuitate, fie aventură. De ce mi-e dor de Constantin Noica? Pentru că e unul din cei mai liberi robi marelui gând? Pentru că vreau să-l văd și să-l confirm după ani? Pentru că aștept reînnoirea încurajărilor de odinioară? Pentru că a rămas tot mai singur de discipoli? Să schimbăm iluzii? Să reconsacrăm tinereți și copilării? Să uităm de cantitate?
Nansi a lucrat două coperți Nehru. Nana și-a terminat repede lecțiile, să vadă „Dunya”. Eu am dactilografiat 180 de rânduri în latină din Lucretius, Ovidius, Martial, Persicos, Lucilius, Juvenal, Diomedes. Birshi, noul cook, și-a lucrat toată duminica împletitura din sfoară a patului-charpai, în care se va odihni după-amiezele. Să-i fi spus de orice, nu-l interesa. Îndemânare nepaleză. Patul era o yantră. Mâinile lui, tantre..
Sangeet upanishad. Pianista, că dacă nu ne deranjează cântând zi și noapte. Și acum, la radio, fără pian. Gloria indianității, forța muzicalității spirituale. Deșertul duminicii dinspre Rajasthan. Frumusețea este în relații… neavându-le… izolare-n galaxie.
Luni 20. 9. 82. D.
Directorul Bibliotecii Congresului American – filiala din Delhi – îmi scrie că mi se cumpără 18 exemplare din Ardhanarisvara. Imediat după curs, m-am dus în Jawahar Nagar s-o pasez publisher-ului – nu al cărților mele, al lui Eminescu: luând bani pe ale mele, să se simtă stimulat, plătit, și să-l publice pe Eminescu. Cum trecem din sărăcie în sărăcie, nu știu ce va zice nici Nansi.
Bunii noștri daci aveau motive să fie antilatini. Străbunii noștri romani ne vor fi insuflat, via Bizanț, o sinucigașă resemnare, totuși ne-anti-latină. Ca a constantinopolei filoturce. După-aia, istoria românească împinsă între ortodoxiile antilatine moderne cu acul din Peloponez în Kamciatka. Drame mari în ținuturi mici cu oameni voinici, construcții de munți nedislocate de înotătorii în timp.
Leela, distinsă, după cărți, pentru NSD, „on approval”. !8 cărți se cumpără în biblioteci americane; cu timpul, tot atâtea în India; în România? poate nici una. Ce hindustanism în balcani? Gheorghe Moceanu în Bombay și Calcutta în 1886. Noesis. Conflictul greco-latin În Bizanț. Ambivalența Indiei. Petrarca și ignoranța. Ce vesel voi fi după moarte a scrie latinește în India.
21. 9. 82. D.
Teorie Nansi că e simptom de nebunie neputința de a mă opri din dactilografierea Latinitas-ului. Pot avea un scurt. Pare a vorbi serios. Mâncăm. Mă culc. Visez gogoși latine. Loyd și-a trimis omul provenind din Badrinath – își laudă compania, apoi o înjură (ia 400 pe lună) – că a făcut cerere pentru Golf – un frate i-a murit în 62 contra chinezilor – băiatul soră-sii n-a fost admis în Delhi, record prost – abia în Meerut, unde plătește 500 pe lună. Bem ceai.
22 sept. 82. D.
Miercure Latinitas, ca tot septembrie. De dimineață, înainte de clasă, acostat de noua „rusoaică”, Nila Kashui – profund simpatetici. Clasă-rupere-de-oase, ca de muzică. Cei de la compania Loyd au luat-o și pe Frumoasa. A rămas Frumosul, disperat de singurătate. Nana a bârfit cu Nansi pe toată lumea.
Nansi crede că a fost altădată de prin nordul Indiei ori sudul Chinei, după meticulozitate. S-ar angaja, un an, să scrie de mână și să deseneze basmul dragonului, dacă i-ar fi colecționat, cu plată, cât să putem merge acasă. S-a luat boala proiectelor mele.
23. 9. 82. D.
(Room 36) Printre monștri morți, scormonesc pe-ai mei – ai tăi? – murind (eu) la nașterea lor, ca Zeus, ca Brahma ș.c.l. Număr monștrii ăștia ca pe steaguri, ca și cum n-ar fi existat nicicând. Ierarhie cât să iasă din pușcărie, din malarie.
Iar pariez pe Urmuz. Din obicei. Apucata și ea. Ce să-i zic ăstuia interesat dacă am vreun conflict. Ei, zic, în Europa romantică e moartea, eu l-am pus pe Ganesh, înțelepciune. Văd iar, toate discuțiile mele sunt monologuri. Știu teatrul gol. Chiar tu, Caragiale, răsari din același teatru în măștile actorilor generației noastre risipite. Am fost aseară la Noica, am vorbit despre…
27. 9. 82. D.
De trei zile zac în boală, Nansi de cinci, Nana de patru. Toți. Nici jurnal, nici nimic. Azi, la clasă, târâș. Nansi, împotrivă. Mă pomenesc, la un timp, cu R și Ș + M. Mă găsiseră, via dept. după ce văzuseră lacăt la D14. Se temuseră de spital. Tocamai măgarul le spusese că nu, nu-s bolnav, ci m-a văzut la ore, că cooperează foarte greu cu mine. Mi-au luat mașina de scris și-au plecat.
28. 9. 82. D.
tu vrei să mergi în partea cealaltă a rărăsitului, nu te duce, omoară-ți tatăl și otrăvește câinii cu el
Dogiți – mă corectezi, dogite – la voce, eunucii vorbesc între ei de cinci șase ori pe an pe la ușile de aici. Dansează cu desfrâu pe alei chinuindu-și sariurile, se iau la ceartă și izbucnesc în isterie. Nu sunt însoțiți de băieții pe care i-au răpit și scopit pentru a-și înmulți secta.
Ne păzim și fetele. Ăștilalți au plecat de bună voie la studii, ani de zile, necum să se scopească, s-au însurat pe-acolo, părăsind, e drept, femei și copii, nu pentru că asta e moda noii lui mame, nici că până și eunucii ezită să fure corcituri, dar, straniu, ei s-au transformat complet o dată, de două ori, totdeauna ajungi la capătul procesului la care nu luau parte decât cu pielea și dansul, da,
eunucii se umflau din altă parte în vânturile deșerturilor, extinse. Nu mai exista pământ ori popor decât pentru a-l oferi răpitorilor, încât eunucii cinstiți s-ar fi simțit dezonorați de preceptele lor mistice, netrădătoare de comunitate și omenie.
Deci, eunucii, politici, dogiți la voce, nu cântă, abia de ating unele țipete, tot vocabularul reducându-li-se la slogane de împrumut, nemai vii mai nicăieri. Cu ele vor să facă lumea să le joace dinainte, ca până la urmă, dacă nu s-o nimeri să se lanseze în profesiunea eunucilor adevărați să fure copii și să-i facă revoluționari.
30. 9. 82. D.
(Room 36) Să nu fie aici personajele? Un eu dramatizat. Comedia simpatiei. Ce e mai odios e topul. Dandanache e cuvânt indian – îmi bat nevasta, martorul sare și-mi strigă: „Dandanate”.
Nu e nimeni bolnav. Numai Ion. Râdem în sănătate. Plângem că nu suntem bolnavi de ceva dureros. Mai văzuși… N-avem somn și ni se pare sfârșitul pământului. Nici mafia staff car nu mai e pe Chhatra. Nici chiar eunucii n-au venit la datoria de răpit copilași. Ăștia au și crescut, li s-a dat viză, bilet, tot. Încotro? Murdar în urdu.
De dimineață, G. C., curios, aparent, de povestea mea. Mai apoi, în clasă, alt blond vine și stă lângă mine, expansiv, în bancă – nu primise, un timp, viza, apoi n-avusese loc în avion, zbor după zbor, până aflase, cu opt ore înainte, într-o duminică, gata n-au mai avut timp de vodcă. Feciorul și l-au lăsat, e într-a 9-a. Ce-o fi descărcarea asta în fața mea?
Dezavantajul concediului, spune el. Eu, să oftez. O fi chestie de program sau s-o fi răcorind omul personal? Că doar n-o fi primit, în schimbul vizei, vreo misie privindu-mă. E ăla acolo, așa și pe dincolo – plec eu, își pierd și ăștia pâinea.
Bhatnagar îmi trimite pentru decembrie viitor invitația „350. The Head, Department, of Romanian / Delhi University, Delhi”. Nansi e pozitivă. Tot pe atunci urmează însă să vină și Mateeascu să-l duc la Ajanta și Ellora, ce izbândă ar fi. Îmi lipsește mașina de scris ca o mână: am numai degetele.
1 octombrie 1982 D.
Dimineață, prima venită, Manju, i-am dat Ciopraga. Apoi Raj. Apoi Ritu Nanda și Rashmi, plus vreun băiat. Vibha, repezită: „Dr. Anca, ții clasa?” M-am făcut că nu înțeleg… „E grevă. Ieri a fost multă violență-n camp”. M-am uitat lung la ea în timp ce-i ordona, fără menajamente, lui Mirza: „Nu ții orele azi”. „De ce să nu le țin?” Îmi mai aruncase că și Kokh.
Am intrat în clasă, spunându-i că-mi pare rău de violență, eu îmi aștept studenții, îi respect, stau de vorbă cu ei. Arun, cu un prieten (cred c-o să-l pic, le-am spus-o), intră de-a-mboulea, să bruieze clasa – o anunță impertinent. Îi dau o carte de latină și-l calmez.
La plecarea spre facultate, îl întâlnisem posomorât. Karamcharis-ii, în noapte, cu tobe și făclii, au extins procesiunea în compound-ul nostru, spre miezul nopții – din cauza lui, s-a zis.
Sirivastava, că m-au căutat de la Oxford House. M-am dus, după clasă, cu 19 Ardhanarisvara și, pentru orice eventualitate, 15 Parinior – voiau 18 exemplare din Parinior. M-am întors după încă trei și scrisoare cu antetul meu. Mi le-au plătit, pe recipisă, și cele 18 Ardhanarisvara, că o plătise – acum, d-l Vachia o și răsfoia.
Am înconjurat Connought Place-ul după plăcintă pentru Nana. La Nirula se face, dar n-avea, am luat mai multe neamuri de prăjituri care au bucurat-o. Aseară, cu polonezii, isterie provocată de scrisoarea mea cu dediplomatizarea, și-n ce-i privea, după cinci ani acolo. Se discuta în dodii, fumau și ei. Am recuperat scrisoarea, mi-a dat-o tot madame P. – ca și cum nu i-o dăduse bărbatului ei. Perfect.
Nansi – salată de vinete, roșii, castraveți acri – fericire. Că să-mi iau blugi, c-au venit bani pe neașteptate. Și „Latinitas”! Aș mai avea de dactilo și-l aștept pe Vinod, dar pot multiplica ce am gata. Nepaginat, nu. Mașina lui Shiv, în pericol. La 38 de ani trecuți, îmbrac primii jeans – indieni – cu bani încasați de la Biblioteca Congresului American pe 18 ex. din Parinior. Manevra lui Nansi.
3 oct. 82. D.
Duminică buddhistă – „The Impact of Buddhism on Indian Thought”, titlu criticat de Kapila Vatsyayan, inaugurând. Prezident chinez – Mang – bikkhu. Kapila a citit mult Eminescu, zice, să ne și vedem. După pauză, trei paper-e. Vorbesc ultimul despre Eminescu și Brâncuși, despre apelul personal al lui Buddha. Buddhiștii de aripă chineză își fac simțită prezența. Partea Indiei – historico-speculativă, panhinduistă.
Dezbaterile buddhiste au totdeauna ceva înalt, un absolut la scară umană, o strălucire a minții compasionate. Gândind și acționând întru Eminescu pe un asemenea context, simt și o anume epuizare. După seminar, după miezul nopții, cotrobăisem prin caiete după „Brahma” de R. W. Emerson, să-l public pe o pagină cu Gertrude Emerson a noastră. M-am vârât în bibliotecă și l-am copiat, redescoperind persoana I a poemului – posibilă speculare în „Heautontimorumenos” baudelaire-an.
mi s-a dus tinerețea în afara lumii
la ce și unde vreau să mă întorc
neștiut muribund neurât cât să mor
de mâinile candide în ce mă privește
orice-aș spune nici eu nu mă pot auzi
decât o milă pierdută în singurătatea
somnului pe cealaltă parte a ființei
niciodată trezită să adoarmă pe veci
am sfârșit un drum de neant povestea
la capăt e fără păsare de cine
pe cine aduce din bătrâni în gol
ce mi-a mai rămas de-acum mai
demult îmi păruse frica și ținta
numai că mă îngrozesc văzând a fi altceva
jumătatea vieții fără naștere fără moarte
prin pieritoare certuri de temperamente
naționale înlocuite cu inspirații de dezbin
febră buddhistă pe tropic awarding
circumambulațiunea în limbi asiatice
din altă lume nu mai pui problema altei lumi
e o întrebare nemaiortografiată precum
sunt organele de viziune părăsite
în țărâna mamă cu sfârșite mângâieri
ore de noapte plumbuite de lună
târziu e târziu și pentru deranjamente
căderea abia îndulcește destinul și-l
dizolvă în sângele uitat în iertare
4. oct. 82. D.
Grevele instigate de dușmani interni plătiți din nord, dar și mișcate de frumusețea libertății etern mizere, momentan dereligioasă. Clasa de dimineață, cu așteptarea de cheie, pentru facultate, în ireal – de altfel, am citit „Poveste indică” a prințesei indiene bălaie. Prem Singh zice că ei ar fi introdus, cândva, la lingvistică, un curs de latină, dar nimeni nu l-a urmat niciodată. În formula mea, crede că se va putea face.
5. 10. 82. D.
Perversă compensație – sistemele perfect represive instigă, în afara lor, la practicarea libertăților represate înăuntrul lor. Parcă spre a ironiza celelalte sisteme pe care le sapă prin turburările provocate, de neimaginat în propriile interioare.
Se pare că au aranjat o ședință fără invitarea mea. Tot nu știam cum aș evita-o, spre binele ambelor părți. Neplata salariului, la străini inclusiv, liricizează diplomatic hazardul. Nu știi din care parte vin violențele autentice. Violați de serviciu. Ceasul merge încet și repede. Vremea e de aur. A-ți păstra calmul, ce geniu îți trebuie. Și abia tot îți spargi capul.
6. 10. 82. D.
Cu febra virală, aproape ne-am lăsat de teatru. Eunucii nici n-au nevoie să fie jucați, vin în persoană, în greacă și latină. Nopțile aprind torțe, bat tobe. E toamnă. Se găsesc cu copiii răpiți, îi cară în cârcă.
Strigă zindabad și mordabad, dar și vorbește românește și latinește după mine. Bombăne că nu a fost anunțat de ședință. A fost pus într-o oală cu mine, represat, din prietenia ce mi-o poartă. Mi s-a golit teatrul. Estul vestului cu Brecht-ul. Relația cu mine însumi mi-o cășună printre eunuci. Niciodată uz de logică. Masca religiei e ciuruită. Joi 7 octombrie, grindină-n India. Tunet și torent. Ouă de bulbule scăpate printre fișteici de apă.
Ne vom atrage visul sobelor inexistente. Vin nunțile. Vine Dussera. Vine Diwali. Nimicnicit Crăciunul. Apoi Holi, cu Basant și Vasant. Ai noștri par mai puțin excesivi în afara lor. Conservatorism modernist, polemism defensiv.
Duminică, 10 oct. 82.
Dacă mă culcam sub câte un țânțar, era tocmai pentru a mă întoarce la literele seci, complet nefilosofice. De ce mă întrebase criticul indian, citind Parinior, dacă nu mă sufoc? Poate că da, regretându-mi ignoranța în tehnicile sinuciderii. M-am întors la litere, nădăjduind în vreo transparență a lor, în loc să învăț cum să nu mă sufoc.
Fetele dormeau în camerele alăturate. Am ieșit pe sub scara din spate, în câmpul de joacă al copiilor, cu ochii la cer, la fulgere și la norii alburii din care a ieșit luna. Se auzeau, în oraș, ca totdeauna, cântece devoționale. Iarba era deasă sub tălpi, înaltă, vag înrourată. Am încercat să privesc luna și norii ca pe literele din coșmare, sperând să le ia locul.
Literele s-au rescris în șiruri mai lungi, însă tot fără a exprima nimic. Numai polipi la care te concentrai. Fulgerele acoperiseră tot spațiul vizibil. Nansi se dusese la Nana, vorbeau, o întorsese cu fața la perete. Eu trepădam prin toate camerele, parcă îmbrâncit de șerpimea fulgerelor. Sub scară, începuse să plouă. Frânghiile patului lui Birshi erau ude. Jocul de lumini era la fel de apăsător ca al literelor, la fel de gol.
Mi-am masat gâtul cu viks, am înghițit cu greu apă cu disprin – ce-avusesem în casă de cu sâmbătă seara. Cam așa ne petrecusem în India toate sâmbetele seara, toate zilele. Și am vrut să mă întorc la litere, să scap de fulgere, cu speranța că voi mai apuca ziua.
Nu mai puteam înghiți: am luat literele, cuvintele, rândurile fără sens, încă o dată la rând, suspendându-mi mintea de ele, acum când teoriile pe care le delirasem de-a lungul nopții, unele despre umor și sufocare, altele despre sufocare și educație, altele despre ce e bine să scrii și ce rău să nu scrii. Dacă scrii, să faci. Dacă faci, totul pe o grozavă varietate, deșertăciune.
Cândva, accesul la marile forțe se mai petrecea. Nu țineau speculațiile că, sufocat, nu mai miști împotriva fulgerelor, dar cu ele. Am văzut ziare, ca-n toate diminețile. Ne-am povestit la breakfast impresiile de noapte, cu umor.. Nansi și Nana s-au dus după medicamente, apoi au mers de-au reparat iar bicicleta.
Eu aproape că jurasem să nu zic nimic despre sufocarea din noaptea asta. Poți să știi dacă nu se va întrista cineva? Am uitat frazele matematice ale sufocării. O scrisoare dizolvată în supraviețuire. Cine n-are dureri? Cui nu-i ajung numai ale lui? Ale altora îl nepotrivește. Dă, Doamne, să mor ziua. Azi?
11. 10. 1982. D.
Hortensia – delir trei nopți – al treilea ochi, abces pe amigdală – intersufocări – gata cu scrisul – pe partea ailaltă a Dunării – Beckett sufocant – nu-mi aud vocea – să rup tot ce-am scris. Mi-am pierdut viața în toate felurile, dar mai ales scriind, amăgindu-mă. Are dreptate Vinod să nu scoată carte. Mai citesc Hortensia.
12. 10. 82.
Ionel Teodoreanu e trist. Îmi atârn gâlcile de corespondența lui Olahus. Akalii scoțându-și săbiile și kirpan-ele, murind întru Anandpur Sahib. Tot la o bătălie de stradă între akali – atunci cu alți sikh-iți, acum cu poliția – am plecat prima dată din India.
13. 10. 82.
Mai cumplită noaptea a patra – mi-am isprăvit negările de sine și de străini. Ionel s-a rescris. Caz de patrie al lui Olahus către Erasm, respingerea Brabantului de către Erasm. Disprinul m-a aruncat în nerecunoașterea lucrurilor. Era să mor de-o pătură. Am delirat într-o limbă de altă vârstă. De-aia am sărit direct pe ușă afară.
Nansi s-a înființat cu numele Dr. P. Saharia, E.N. T. Specialist, Safdarjang Hospital, E.N.T. Department. Vecinul nostru ne fixase întânire, 9 a. m., în extrema cealaltă a orașului, peste nici o oră. Nansi, entuziastă. N-am zis nimic, nu puteam vorbi de gât. Ne-am suit într-un scuter pe Chhatra. Îmi arăta Delhi frumos. Zi de aur. Îmi ziceam, noaptea asta mă spânzur de ventilator, și-i las un bilet „Merci, că mi-ai arătat ieri Delhi”.
Doctorul nu venise, a apărut curând și a întrebat dacă sunt prof. Anca. Ne-a poftit. În principiu, cu doctorii ai, la prima întâlnire, tentația să te împrietenești. El copilărise în Maurice Nagar, tată-său fiind prof. la Dept. de chimie al universității noastre. Ne-a oferit gratis medicamente. Îi spusesem: m-aș sinucide – dr. Anca, mai sunt multe lucruri frumoase de văzut.
Mi-a schimbat, dacă nu gâtul, mintea. Mi-a apărut Delhi cu adevărat fascinant – în bățoșenia arhitecturii celui nou, în tumultul masei de trupuri ale celui vechi. Oamenii ăștia au toți dureri cum am eu acum? Ba, scuteristul a oprit într-un loc gol în Boat Club, și-a cumpărat, pe 15 paise, două pahare cu apă – cum o mai bea! N-am mai avut plăcerea de 5 zile.
Coșmare de zi, mai oarecari. Vești bune, Nana a trecut de azi în clasa a patra, la d-na Gauba. E fericită. Până la urmă, singurele două neindience de acolo s-au înghițit. Își permit. Toți copiii din compound – și papagalul – pronunță perfect latinește-românește „Frumosul”, cățelul nostru cu ochi și picioare strâmbe.
Așa izolat cu totul în jurul unei amigdale total inflamate, mai aud, deodată cu interes, strigătele de grevă ale confraților mei – cum s-a nimerit. Și eu, care nu pot nici să vorbesc. Dar zilele și-au găsit rutina, poate și-or găsi-o și nopțile.
Am intrat în aste două boli cu un trup mai mare, voi ieși cu un suflet mai mare? Trei doctori mi-au văzut abcesul din gât: Roy, Dalala, Saharia. În asemenea situații, nu mai ești în India, nicăieri. Până-ți reamintesc de multele frumuseți din jur. Nansi și Nana vor veni cu ultimele stencile din Latinitas, mâine seară avem cărticica. Știu că am vrut să nu mor până n-o văd.
15. 10. 82. D.
Nana i-a scris, până spre miezul nopții, o scrisoare Măriucăi: „Dragă Mriuca, / Eu am trecut două clase într-un an. De două zile, sunt în clasa a IV-a, în sfârșit. La 1 noiembrie luăm vacanța de toamnă. Vacanța mare începe în 15 mai și se termină la 15 iulie. În ianuarie, o să dau examen de admitere în clasa a V-a, la o școală care se cheamă Queen Mary.
Eu am învățat să merg pe bicicletă și fără o mână, de-aia sunt plină de julituri. Acum vremea s-a făcut frumoasă și mă joc tot timpul liber pe afară. Pentru 11 zile, noi facem o piesă la școală, așa că tovarășa nu ne dă lecții pentru acasă. Nici măcar în clasă nu ne dă să lucrăm. Astăzi, eu m-am jucat toată ziua, și la școală, și acasă.
Te rog să mă scuzi dacă am făcut greșeli, că eu știu să scriu în engleză și hindi. Mi-am făcut găuri la urechi și mama mi-a luat niște cercei de șase lei, adică rupii. Te rog să-mi scrii și mie ce mai este pe la școala noastră și cu cine te joci tu.
De două ori pe săptămână, vine profesorul de muzică și, împreună cu trei fete, învățăm muzică clasică indiană. Notele muzicale aici se cheamă Sa, Re, Ga, Ma, Pa, Dha, Ni, Sa. În hindi se scrie a așa /…/. Totodată învățăm să cântăm și la armoniu. Dacă nu reușim să plecăm anul viitor, o să învăț să cânt la sitar.
Și acum să îți scriu în hindi, ca să vezi cam cum arată alfabetul pe care a trebuit să-l învăț /…/ (asta înseamnă ‘maimuțele sunt animale… mie mi-e sete… și noi suntem animale… iepurele mănâncă morcovi… eu beau apă din pahar.‘
Și acum să-ți scriu și ceva în engleză: How are you? Are you fine? Last time you told me to write you something in English. So, look, I have written to you in Romanian in Hindi and in English too. Cu drag, Nana. Aștept răspuns curând.. Nana 14. 10. 82.”
Plec pe sub soare, prin grevă, la poștă, mă întorc – nu-mi ajung banii -, iar la poștă. Trec pe la dept. Pustiu. Clasa mea, deschisă. Grajd. Iau de la dispecerat o Tribună și o Scânteie. Acasă, citim din Lincă și Marquez (1949), apoi scrisoarea de o noapte și o zi a lui Nansi către Gabi, cu viața noastră pe aici. Văd că bani cam cât cu tipăriturile mele se duc pe grădină. Mă concurează florile.
Astăzi s-a închis un joc involuntar, am reprimit cărți ale mele trimise pe numele Charles Carlton, la Univ. din Rochester. Această Univ. este în America. Eu am scris Noua Zeelandă, unde se și află Carlton, dar la Waikato or so. Mi-ar fi răspuns frumos, am ocolit o amabilitate. Nu mai trimit. Am impresia că s-a scumpit poșta.
Mă despart de ampicilină și de cărăușia ei fericită pentru mine, de-am ritualizat-o până la neglijență. Voi trece la hostacycline, primită de la dr. Saharia. De la vișiniu, la citron – dar înăuntru, aceeași zăpadă complice. Ieri, declanșarea convalescenței venise cu sărbătoare de scrisori și hâc diplomatic. De dimineață, citeam editorialul din Times of India despre Gdansk, când s-a înființat Marek, de-am tăinuit ca-n Sadoveanu.
Ne tulbură egal cumplițenia și perversiunea semenilor și vremurilor. De fapt, nu mai transcriu – nici n-am făcut-o – amănunte ale conversațiilor noastre ultrasecrete și defensive. El interpretează, eu contemplu. Ne resemnăm împreună.
Dacă-mi trece boala, ce urmează? Boala e o supraprofesie, dublă – viață și moarte. Oglinda lui Marquez, numai cu cel dinăuntru sângerat de brici, și toată povestea nu se clarifică, fie-n rănirile vizibile și inexistente, fie în continua căscare a…
Am întrerupt primul prânz fără frică. Să ai ce să mănânci e problema lumii. Să poți să mănânci puținul-multul pe care-l ai… Dar ce atâta vorbă? Mai ales că Nansi repetă că de ce n-are gust peștele-n India. Crezuse că n-are nici creieri, dar i-a găsit, foarte ascunși, mai apoi.
Cam pe când eu mă gândeam la o carte „A”, pentru genitiv, tot repetându-mi „A minților”. Ceea ce n-ar mai fi fost nici dodie, nici existență. Pe urmă mă bruiasem cu verbul neajunsului ajuns – a ajuns. Mă voi fi cramponat de A-ul solicitat placid de ENT-iști, ori, și mai probabil, a-ul de care n-am mai trecut și m-am călătorit la primul prânz. Aș fi zis „a sângelui”? Am mâncat-uitat.
Pe vremea bolii, am ratat – neîncepându-l, un poem. Dacă studenții mi s-au îndrăgostit de glossă – în refrene ale ființării – în suferindul care ești dar și nu ești – în surâzătorul care astfel nu mai vezi ce vede nu mai știu cine. Personajele-ipostaze, poate apollinairiene muzicalizând ecoul zgomotelor de suferință. Și azi ratai un poem, în mers, călcându-mă.
Ursarii pe cisme băieții pe tălpici cam politic în confuzia stărilor de dedesubt pe fondul retorismelor vocale, microfonate, ale karamcharilor, de-acum manieriști și absoluți în cronicizarea grevei și cererii lor pline de necaz, viață, bărbăție, gratuitate – dar cine știe? Și ce universitate stă-n mătură?
Am a mă concentra pe selecția pentru Indian Literature, scoasă din Latinitas. Va fi o operație de o oră. Și ora există. Câte uși de automobile voi fi auzind bușindu-se zilnic în alee. Alee englezească. Scări pentru servanți, niciodată fără servanți.
Pe caietele Nanei, Gandhi spunând intangibilitatea/
Aș vrea să croiesc proiecte de rezistență, dar toate îmi par inutile. Mă văd cu Latika Lahiri și-i ridic în slăvi departamentul lor de studii buddhiste, după ultima conferință națională. Dar cum te poți detașa de durerea fizică? Da, mă vedea redus după boală. A nimerit-o nu numai cu slăbirea, dar și împuținarea emanației pe care am dedus și eu din când în când că o purtam de pe undeva.
Eu n-am început bine în literatură. Așa trebuia să sfârșesc. Acum, încotro? După ratarea nuvelei-roman „Apucata”, gândul unei piese m-a părăsit și el. Să fi căutând fețe-moire? Îmi pare rău că am înapoiat malualul de greacă al lui Palmer. Avea și comparații sanscrite.
I-ar fi plăcut trebăluirea și lui Erasm, ori Kierkegaard. Noica ar fi găsit târzie și departe, aici în India, îmbrățișarea lui Platon. Adulmec lecturi-medicament (nu aliment – vorbe noiciene). Îmi lipsește biblia, care e numai la douăzeci de metri, dar nu pentru a o citi. Îmi apare nemuritor perversă religia atribuindu-și, ca politica, totalitatea
scrisoarea vieții neexpediată s-a scumpit poșta iar trei perechi de vitamina c imediat peste hostacyclină doica zilei urmează fața picsului deasupra feței picsului de argint berbecul împunge diamantul tradus din norvegiană de-mi înțeleg trecutul străin adică străinul trecutului muzical latră prietenul câinelui apos după-amiaza de aureolă ațipită și gâturi de păsări își extind amintirea delirului claxoane orice suprarealism e sonor l-aș fi vrut al bolilor cadavrelor fie cele din timpul vieții fie avataruri cioara suprema prietenă a prăjelii liberate într-un timp se golește haosul liniștii săptămâna gregară se încheagă în gât
Cu Nana, în Wood Land. Pe drum, Morgy și amicii ei, hung., de-am vorbit de arhiepiscopul Olahus – ea mai decentă, el, pe schizofrenie, avea un râs. Le-am spus că, în agonie, ca neistoric, dar scriitor, am descoperit o plăcere în ambiguitățile atât de dureros politizate secole. Fata lor, mai delicată decât bruta de fiu. Se educă oare atât de serios ura din prunci?
Știuseră c-am fost bolnav. I-am împins spre Aurangabad. Eu le spun totdeauna, la toți, profesionalități, sincer internaționalist și colegial, în timp ce ei sapă ca-n cele mai mușuroioase provincii. Poate-mi plăteam învierea de data asta.
Na, că jucăm cărți. Nansi zice: das (pentru zece) – îl iau de amic și zic: Surjit, iar Nana: d-l Gupta. Și toate cărțile ni s-au făcut vecinii. Și râdeam, de ne mai gândeam și ce-or fi zicând. Când, NN se rostise. El văzuse, mirosise joc de cărți – marele leader al clubului de bridge din părție noastre.
Apare și d-l Gupta. Îi mulțumesc pentru relația cu dr. Saharia. Găsește că de mulțumit am a mulțumi celui de sus și arată spre el. Bate Platagica cu 53, urmează Nana cu 50 și eu cu 46. Cât ne părăsise fata, făcusem și-un poker pe paise – i le luasem pe toate Platagicii.
16. 10. 82. D.
Noapte adevărată. Au dreptate americanii să creadă în întuneric. JRD Tata ar zbura la 78 de ani. Cei 25. 000 de akali nu părăsesc pușcăriile, nerespectând ordinul de eliberare. Gabi a nu mai aduce aminte de mama. Nepoții lui Caragiale a se înmulți. Regele munte a-și astupa zăpezile.
E parcă deranjantă sănătatea după o pupătură a unei necunoscute și apoi uitată vizitatoare de forță. Sărutul ei îl voi putea răzbuna? Patiile celelalte, respinse pe atunci, vor năvăli în revanșă? Trăim din lovituri la concurență? Suntem, fiecare, maeștri ai sinuciderii?
Am, poate dintotdeauna, oroarea murdăritorilor țării noastre, indiferent de unde și pe ce motiv. Îi găsesc vorbindu-se, de fapt, numai între ei, de pe diferite ordine-dezordini. În timp ce firea și supraviețuirea românești curg sânge neumblat în vine eterne. Așa că dacă a uitat a se dezice de mama, surata noastră i-a luat, cu sufletul ei puternic, locul.
Rima de materialitate ortodox-românească a lui Dosoftei, întreaga prozodie, dedusă din corzile psaltirii și ceterei ascultată nu după veacuri, ci reatinse în vână specifică, resping evaluarea criterială, estetică, lingvistică pur și simplu. Nici a te rima însuți, cum face el, cu metronimia – indicibilă deodată: Domnul/omul, nu te va păstra, asemeni, în suferința de laudă a pământului, de unde să judeci frumusețea theodidactică.
Neidentificându-te, nici răpindu-te în afara-i, rescriitorul unui model imaginar și scriitorul realului pur, împiedicat în limbaju-i asintactic nu te alungă, nu te atrage, în termenii vreunei muze. Poate nici nu te împinge metropolitan ca pe un călugăr spre expresie. Ori nu te preferă altul. Ai a te căuta nu în el și în versurile lui, nici întru psalmistul dintâi, dar între trecerea psalmistului absolut în confundarea cu Dumnezeu. O psaltire a sângelui românesc pe cruce?
Unde-mi sunt anii de frenezie pârvaniană? Poate refuz centenarul propagandist, nesincer. Mi-am pierdut, nu de bună voie, și simțul-Indiei-de-departe. Care e și al lui Pârvan, căzut în geografie de relief exclusiv politic, nepârvanian. Ce-aș putea încerca și unde? Dept de istorie ținând de alte steaguri. La filosofie, mai degrabă? Buddhismul s-a epuizat prin conferința de acum două săptămâni.
Ori l-am uitat, ori nu-i mai rezist, ori e el acolo, în substanța imutabilă – nici cu arheologia? Oi fi scris doar subordonate despre guru – getolog, epistemolog. Eu l-am crezut totdeauna și l-am sfidat, în asta, pe Blaga cu străvechii lui inși upanișadici, alții decât geții.
Iar din păcătosul Pompiliu C., am ținut moneda Baudelaire-Pârvan. Știu că l-am tăcut pe Pârvan jucând șah cu un discipol din a doua generație de pârvanieni, Petre Diaconu. Doar manuscrisele celor din prima generație, de la cursuri libere. De exemplu, despre uciderea timpului din tine ca soluție a mântuirii.
17. 10. 82. D.
Tucci are o casă pe un deal, în afara Romei, greu de ajuns la el, zice Satya, fostul meu decan, acum guest Professor of Sanskrit la Tubingen. Îl îndemn spre Franco Lombardi și Eliade. Conversăm despre România, pe care vrea s-o vadă… Bop-Eminescu, Buddha-Ioasaf (a treia „idee” mi-a fugit până după plecarea de la el, din Roop Nagar).
I-am citit traducerea mea din Thai Desh Vilasha, el dublându-mă deodată în originalu-i sanscrit. Citeam, evident, din Latinitas. Doamna vorbea cu Doamna. Nana se subtilizase la televizor. Satya își are adresa scrisă pe poartă în sanscrită (Nagendra, în hindi). Un Gansesh – Appu, în diagonală, cu portretul lor, oranjul domină.
Cumpărăm un raft pe tocmeală și un pahar de apă. Că bambusul și costă 10 rupii și o lungă poveste. Cu care walla să nu te tocmești? Se simte jignit dacă n-o faci și-i dai cât cere – jignit că nu se gândise să exagereze la infinit?
Lali și-a luat slujbă de secretar și telefon de mână. Venise de dimineață cu Anmol și Dipsheka – vom merge diseară la chong la tibetani, pe Jamuna. O mașină oprește în T-ul aleei, doi urcă și coboară dinspre fostul nostru apartament, apoi vin în D5. Unul e Talvar, că unde i-am tipărit numele? Cât costă?
Și ca polonist, mai ales, Mihai Mitu se dedică, din Lvov încă, lui Johan Buday, cum îl renumește infrabiografic pe exilatul Ioan Budai. Îmi sensibilizează prietenia cu polonezii de aici, a căror fire le-o recunosc în cultură, de la Jan Kochanowski la Ignacy Krasicki și mai napoi – dar mă las condus de atmosfera sugerată a Galiției goliardizată de circumstanță.
E concluzia la Parpanghel (- Papagheno) cântând de libovie, care-l onorează pe lunganul cu buze groase: „Pus pe note, ar semăna, credem, cu o cantată maiestoasă și gravă, punctată din loc în loc cu accente ludice de singspiel mozartian și încheiată cu un tulburător allegro vivace, ca în corul final din Simfonia a IX-a a lui Beethoven…”
Plus delirul de stirpe Carmian Burana ce-mi întoarce familiarul Purana, neistovitul, în lumea epică de după Vede și Upanișade. Ori temperatura clasică încrepită între bucățile de erudiție și fior al generalizărilor. Ce este să fii în altă parte, cu câtă nouă spaimă te lași, în felul tău, acaparat de valorile locului spre a le vărsa în comparație cu cele din partea ta.
Precât și echivalența părților întru ireductibilă dublă înfocare te poartă deodată și-n lumea largă și-n veciile propriului mormânt, reflex al patriei. Utilizarea minții și sufletului în pline alcătuiri, pe măsura zonei-destin, înnobilează, cu acte, deci, însuși elogiul care este istoria istoriei, una cu frumusețea frumosului, metamorfoza unicului.
N-am ajuns până la urmă azi la tibetani, la chong, cu Lali, care a venit după lăsarea nopții, spunându-ne, într-o doară, că prietenul unui vecin de-al lui, scientist, într-o noapte, nu s-a mai întors de acolo și l-au găsit după patru zile la mortărie, fără judecată. Atâta-i trebuia lui Nansi.
Citisem (dalit, ticas, penis-envy-Freud, nora văduvă, soacra la fel), altceva e să stai de vorbă, nu informații, filosofie: „fabricanții de lichior sunt criminali”; „riot-urile sunt întreținute de guvern după modelul englez – divide și guvernează”; „nevestele își denunță soții de-a lungul întregii vieți la poliție”. Era și mina lui, pe sub ochelari, ca-n telescop, de l-am îndemnat, măcar după ce se-nsoară, s-o lase mai încet cu atâtea rele, să le vadă și pe cele bune.
La sfârșit, s-a scuzat iar că n-am mai mers acolo. Nu-i nimic, i-am replicat, murim data viitoare. Ne sfătuisem și despre greva karamchar-ilor și teacher-ilor. Cum m-au chemat studenții și mă simt obligat, cu inima, să nu-i refuz, și voi merge la clasă. Rămâne pe a mea, mai mult nu se amestecă.
A crea o identitate, anominală totuși, în inerția anomiei de obște, presupune probabil a o distruge pe cea reală, ca într-o sinucidere ori o literatură. Persoana întâi ațâță fie nostalgia personajului real, fie suspiciunea față de spusele celui fictiv. Într-o disimetrie care să mascheze experimentul și să demascheze ceea ce, deși știe toată lumea, se reimpune prin ton – al cui? Să zicem, al pretinsei funcții înalte, fixată după cortină.
Atunci cine ar putea fi – și cât cuprinde -, după demonstrația-i, o înghițitură? Exagerarea e o metaforă? Cine are stilul ăsta de a vorbi? Plus, cine prinde un ton de indignare diminuat prin apel susținut numai de patetismul argumentelor? Și ele cunoscute, dar atribuibile, nu cuiva – dacă ambiguitatea, poate toată, a rămas la nivelul persoanei -, nici, neapărat, celui ce ascultă. Stilul fiind politic în accepția polit0icii denunțate?
Altfel, fără coerența studiată, s-ar auzi un delir, legitim anonim. Un challanger himeric? Un tehnician al machiajului, sau riscului sau aventurii, sau al ceasului al doisprezecelea? Un bolnav incurabil? O promisiune, o așteptare? Nu e snobism al anonimului. Nici un paradox. De ce analfabetismul și apoi educația tuturor și deci nepotrivirea acelorași slogane în evoluția audienței? Demult, corespondentul anonim să fi semnat un text mult mai scurt și, prin semnătură, să fi ajuns funcție?
18. 10. 82. D.
Cânta, am înțeles că singur, de zguduia zidurile aproape pustii ale limbilor străine. Era clar, în clasa mea, de-am răspuns în antifon „Talvar”. Nu era ăsta, ci Minotaurul Negi. Ca-n transă. A continuat. Apoi mi-a povestit într-o engleză împleticită, încât a dat-o pe hindi: el mă întrebase ce e viața, ce e moartea, unde se duce omul după moarte…
Fusese Mister Mansoori, dar trebuise să stea opt ore în shop-ul lui taică-său. Se îngrășase. Acum răspundea el, că viața înseamnă bani. Nimeni n-are respect dacă n-ai în buzunar. Și moartea, că mi-a murit unchiul și mi-a lăsat 21 de lakhs de rupii, de-aia-l iubesc – pe cine? – 21 de lakhs.
Și-ncepuse să-mi spună o poveste în hindi. M-am repezit alături, după ziare. Au apărut Provin și Ramesh. Că m-au așteptat. Am pus în notice board coperta Latinitas, cu o mică conferință de presă pentru toată suflarea prezentă în pofida grevei, iar mai apoi ne-am reunit upanishadic pentru o oră.
Negi se fofilase. Am schimbat adresele. Unul, Bahadur Garh, lângă Bara Gurdwara. Altul, în New Delhi, lângă gară. În oficiu, ne-au fost refuzate adresele colegilor lor. Filosofie. La sfârșit, Provin a scris pe tablă: „Romanian Student, / Please come in shedule timings in the class for a cultural show of our Eminescu Circle”. O gândise cât să nu fie ștearsă de greviști.
Ramesh aranjase vizita la Kurukshetra, via Karnal. Iar azi mă voia în Bahadur Garh. Oricum, m-a însoțit până acasă. N-a intrat, numai să vadă unde stau.
„Ți-o dau, ți-o dau”. Câte luni să fie, dacă e să-l cred pe Nag? Kapila mi-a spus că a citit mult Eminescu și ciornele sunt gata, trebuie numai să le transcrie. Mă invitase să ne vedem, după ce-mi auzise, în două vorbe, zbuciumul. Deci separat de prefață.
C-am vorbit cu secretarul și cu mama ei, premiată, încât știu unde se (mă?) află, ca străin chiar din România. N-o să aibă bănuielile ce determinaseră întâlnirea, pe acest timp de grevă, dar se poate gândi la prefață. Trebuie să insist și chiar astă-seară (secretarul), nu la prânz (mama).
Altfel, bătrânul Nag se regăsise Singh (- Leu) în jump-ul pentru ordinul de plată de la Biblioteca Congresului American. A înțeles ce s-a întâmplat, iar eu i-am adăugat, poate dur, că interesul meu, pe care-l cunoaște, e să-mi circule cărțile (nu, adică, neapărat vânzarea). S-a înfăinat. Asta-mi lipsea. De nu m-aș lăsa pe atât.
Pe urmă, românește, măgărindu-i elegant pe diplomați, prin drăguța de G., că nu-și țin promisiunile – cum am fost noi bolnavi – ea răspunsese că e greu la promisiuni, iar la boli că i-au sărit pe ei, personal.
Îmi dau foc la unghii. Începe să miroase a carne arsă. N-am găsit, de ore, formularul pentru Aurangabad, îl și completasem. Nu poate fi ăsta motivul – poate dimpotrivă – înveselit și de dosul fotografiei cu semnăturile participanților. La care Nana și-a adăugat-o, firesc, pe-a ei – ca pe picturi. Sublimă ideea ei cu fețele geometrice. Trebuie să vină de la școală.
De vină n-au cum fi – nici pentru unii – amuzantele procesiuni sociale, de la făcutul de ziuă până la făcliile aprinse, licurind în pași de rituală îndelungare, în șir foarte indian, cât că provocatorii pot fi externi. Iar din partea studenților, tocmai că văd un dor cam românesc la ei, de a ne întâlni. Nu neapărat de capitole tehnice, cât pentru o continuitate-tensiune de vederi. Vai, mai mult ale mele și totuși.
Îmi dau foc la unghii. Ce greu îl mai iau. Ard tot mai înainte. Ca alternativă la căutarea formularului, neștiința grevelor. Și dragostea tinerimii din plaiul meu, pe un fel de vârf prea plat, prea ciupercă. Mi-o fi să mă adăpostesc măcar sub fum.
Ce de mai și fumez. Chiar unghii oricât de grețoase. Și beau un vin nesanscrit. Cum îi amintisem ieri. Dar cu sanscriții. Ei înțelegându-mă înaintea tuturora. Și nici forțându-mă să-i urmez, cumva, într-un balans, de care parcă și eu știusem. Cu detașarea ignorantului, a acelui ce dându-și foc la unghii, dintr-o bucată, a uitat să și le taie mai înainte. Ba focul însuși era destinat țigării, într-un timp fără charas ori unghii, fără fum, foc și miros.
Aforisme
De optzeci de ani, n-am pus mâna pe abecedar și tot țin minte toate literele care m-au făcut scriitor.
X
Rușinea e un sentiment cu care au supraviețuit generații întregi de hoțomani.
X
Omul a descoperit planeta cu mii de ani după naștere.
X
Ne bucurăm de orice cadou pentru că nu ne costă nimic.
X
Unii trăiesc din amintiri, alții din bani peșini.
X
După ce călcăm alături, ne dăm seama că și drumurile laterale au farmecul lor.
X
Frumosul se vinde singur.
X
În calea păcatelor nu sunt bariere
X
Viața merge înainte în ciuda unor rupturi pasagere.
X
Omul supraviețuiește celor mai mari erori.
X
Mai curând reziști unei furtuni decât unei iubiri răpitoare.
X
Omul se mulțumeste și cu o coajă de pâine, dar nu refuză un prânz regal.
X
Sunt mii de plăceri omenești, dar plăcerea supremă doar la femeie găsești.
x
Trăim clipe care n-au nume pentru că valorează cât o lume.
X
Luxul a creat o nouă clasă socială: distinsă, bogată și năzuroasă.
X
Stilul face epoca.
X
Sădită într-o poezie, floarea trăiește o veșnicie.
X
Cine l-a văzut pe Dumnezeu când a creat pământul și cerul și apele? Avem nevoie de un singur martor.
Harry Ross
Israel
„Nimeni nu este așa de nebun încât, pus să aleagă, va alege războiul, nu pacea.
În timp de pace, copiii își îngroapă părinții.
În război, părinții își îngroapă copiii.”
Herodot
„Ne scăldăm toţi în minciuni;/ cu minciuni încercăm să ne salvăm din încrengătura altor minciuni./ Adevărul nu ne mai este demult prieten!… ” Așa îmi începeam cândva un poem…
Dacă există termenul de Diplomaţie ca fiind „arta şi practica de a purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor naţiuni sau grupuri diverse”, ajutând la stabilirea unui climat liniștit, trist este că nu totdeauna partenerii respectă convențiile. În diplomație intervine deseori minciuna, ca o afirmație contrazisă de observație, realitate, sau de bun simț. Iar minciuna produce de cele mai multe ori confuzie, oferă false speranțe și este, până la demascarea ei, în favoarea celui care o practică. Există diferite feluri de minciuni, printre care putem enumera: minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui individ sau a unei mulțimi, cu posibilitatea manipulării intențiilor și comportamentelor altora în favoarea unui singur individ; minciuna contextuală în care se afirmă doar o parte a adevărului, știind că sunt necesare unele informații, dar și faptul că fară informații, nu poate fi crezut cel ce minte. Cei care primesc aceste date mincinoase nu le înțeleg, alteori le acceptă pentru a cunoaște in extenso problemele, bazându-se pe spusele elvețianului Carl Gustav Jung (1875-1961): „Cunoaşterea nu se bazează doar pe adevăr, ci şi pe eroare”, urmând a se face ulterior o analiză amănunțită și eficientă, întrucât eroarea este rezultanta unei judecăți strâmbe.
Pentru filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) cunoașterea începe cu senzația care trebuie înțeleasă, prelucrată, gândită, calculată, judecată, aceasta ducând în final la un calcul aritmetic, cel de a aduna și scădea, a cântări pierderile și câștigul. Multe greșeli – păcate – sunt date în vileag, unele de natură fizică, dar și multe de natură spirituală, precum: dușmănia, cearta, egoismul, invidia, orgoliul, minciuna. Gândul rău, se spune, vine sub diferite feluri de patimi, printre care gândul de slavă, de putere care include mânia.
Hobbes consideră binele și răul noțiuni relative, ele fiind în funție de persoană, loc, împrejurări, bine fiind în final ceea ce folosește vieții în comun, răul – ceea ce strică acestei vieti. Politica o consideră a fi o știință rațională, la fel cu geometria; datorită faptului că oamenii s-au născut egali, ei se bucură de acea egalitate a şansei de a-şi atinge scopul, de regulă, propria conservare. Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei caută să-i distrugă și să-i supună pe ceilalți, domnind astfel un război al fiecăruia cu ceilalți, pe baza adevărului brutal – „Homo homini lupus” – lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameni în fiare – și care, cum am mai spus, naște pasiuni, concurență, dorință de glorie. Și interesantă este afirmația: „din moment ce nu dispun de o putere comună care să-i țină la respect, ei continuă să se afle într-o stare de război”.
Înșelate pot fi masele în istorie, afirma filosoful nostru Petre Țuțea (1902-1991) în cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu”, specificând că există două concepții asupra istoriei, una că oamenii mari fac istorie, și alta că masele fac istorie, în democrație personalitățile fiind desemnate de mulțimi. „Popoarele sunt ca pădurile în care găsești copaci viguroși, cioturi, plante chircite și hoituri. Privită din afară pădurea este grandioasă. Popoarele nu sunt suma indivizilor care le compun la un moment dat. Ele trebuie privite ca întreguri țesute din trecut, prezent și viitor.”
După gândirea filosofului german G.W.F. Hegel (1770-1831) rațiunea guvernează lumea și ea se realizează în istorie; obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său și, în concluzie, afirmă că Dumnezeu face istoria: „Istoria este dezvoltarea naturii lui Dumnzeu într-un anumit element particular […] Trebuie să vină în sfârșit timpul ca producția bogată a rațiunii creatoare, care este istoria universală, să fie înțeleasă. Înțelegerea noastră căuta să găsească teza centrală, după care ceea ce este intenționat de înțelepciunea veșnică, a apărut pe terenul spiritului real și în această măsură studiul nostru este o teodicee”- (existența răului, a nedreptății în lume, nu infirmă bunătatea divină).
Scriitorul și publicistul austriac Stefan Zweig (1881-1942), în cartea „Lumea de ieri: Amintirile unui eupopean” – (memorii postume) – are observații foarte interesante: „…reflectând în liniște, te-ntrebi de ce a intrat Europa în 1914 în război, nu găsești nici un argument de origine rațională, și nici măcar un motiv. Nu era vorba de nici un fel de idei, erau în discuție doar micile probleme de frontieră; nu pot explica fenomenul decât prin acest surplus de forță, urmarea tragică a acelei energii interne care se acumulase în acești patruzeci de ani de pace, și care voia să se descarce cu violență. Fiecare stat se trezise peste noapte că este puternic, fiecare voia și mai mult, și fiecare voia ceva de la celălalte. […] fiecare credea că în ultimul minut celălalt va bate în retragere; așa își începură diplomații jocul lor de reciprocă tragere pe sfoară […] Încă nu izbucnise panica, dar mocnea o permanentă neliniște […] Era oare posibil ca războiul să se abată asupra noastră fără ca noi să știm de ce și pentru ce?”
Orice am spune, situațiile se repetă în viața oamenilor, dar și a națiunilor – „voite de Dumnezeu”. Sunt acele „clișee” de care vorbea și Petre Țuțea, datorate confuziilor din cauza neputinței spirituale în gereral și a prostiei. Mihail Kogâlniceanu (1817-1891), omul politic român de orientare liberală, ne amintește tot Petre Țuțea, recomanda măsura în actele spiritului înnoitor: „Nici încremenire în tiparele trecutului, nici anularea lor”, învrăjbirea însă, fiind „calea sigură către cimitirul istoriei”.
În afara minciunei, în politică, ca și în viața curentă a oamenilor, intervine perfidia, definită în dicționar ca fiind „o trăsătură de caracter, faptă, manifestare care denotă răutate, viclenie, necinste, în ciuda aparențelor binevoitoare”. Am citat cândva cuvintele lui Lenin, spuse la vremea sa, pentru exemplificarea definiției din dicționar: „Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bază este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste”.
Foarte apropiată acestui defect al caracterului este perversitatea, termen provenit de la cuvântul latin „perverto”, care înseamnă a ruina, a distruge, a face rău. Conform unui dicționar – „Caracter pervers; imoralitate; depravare; corupție”. Când s-a apelat la mai multe dicționare, s-a ajuns la concluzia că perversiunea reprezintă schimbarea binelui în rău, cu scopul de a corupe, pentru a-și putea satisface interesele. Schimbarea convingerilor și purtării este favorizată de falsele valori ale societății moderne, comportamentul așa-zis „pervers” a devenit tot mai răspândit.
Este un fapt recunoscut că viața socială modelează trăsăturile de caracter individuale. Dacă secolele trecute, puritane și moraliste, cunoșteau sentimente de rușine și vinovăție, iată că societatea actuală, prin permisivitate și egoism, favorizează perversitatea. Se ridică oamenii fără caracter, imorali, vanitoși care odată intrați în politică, fac orice pentru a se menține, a nu ajunge a fi judecați, luând în brațe o idee care perturbă liniștea omenirii, și invocând o falsă aducere de bine. Ar fi necesar să fim conștienți că există o parte de vină în tolerarea unor astfel de caractere și mai ales trebuie să înțelegem că avem dreptul să ne opunem acestor perversități politice, celor care încearcă minciuna, manipularea.
Aș rezuma în modul următor gândirea rațională, diplomatică a Fericitului Augustin (354-430): Dacă observi totul cu răbdare, începi și termini prin a suporta; dacă suporți, înseamnă că tolerezi; dacă tolerezi înseamnă că și accepți, și dacă accepți ceea ce ai văzut, înseamnă că vei fi, în cele din urmă, de acord (îți vei exprima acordul!).
Trăim într-un climat haotic. Nu se mai ține cont de legi, de convenții, se acționează cu o totală ignorare a lor, cu motivații false, perfide. Dacă un lider își permite o atfel de atitudine, ce să mai vorbim de efectul asupra celorlalți membri ai societății? Care este cauza, ce îl determină la o astfel de acțiune, premeditată, camuflată și prea puțin plauzibilă? Competiția exagerată din zilele noastre predispune la lipsa de scrupule, urmărindu-se avantaje care au o bază materială și totodată satisfacerea unor orgolii.
Sigur că nu trebuie să devenim obsedați și să ne gândim că suntem înconjurați numai de oameni care ne vor răul. Sunt și oameni bine intenționați, puși în fața unor probleme noi pe care încearcă să le rezolve spre binele și liniștirea oamenilor, însă situația la care s-a ajuns trebuie să facă pe fiecare să gândească și să devină mai atent față de conduita perversă a unora, deoarece perverșii fac rău voluntar pentru a-și atinge scopurile, iar suferința celorlalți le este indiferentă. Perverșii nu sunt capabili de sentimente asemenea unui om obișnuit. Întrebarea este: pot fi numiți nebuni dacă înțeleg că fac rău? Oricum, ei nu au remușcări. A-i ține la distanță este cea mai înțeleaptă metodă. Dar cât timp pot fi ținuți la distanță? Aici instinctul, judecata, inteligența, cred că trebuie să acționeze.
Filosoful francez Henry Bergson (1859-1941) a analizat instinctul, inteligența și intuiția, spunând că inteligența prin intermediul științei care este opera ei, ne va oferi din ce în ce mai complet secretul operațiilor fizice. Ea se învârte imprejurul vieții, luând din afară, cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect pe care îl atrage la sine, în loc de a intra în el. Dar în interiorul vieții ne-ar putea conduce intuiția, instinct devenit dezinteresat, capabil de a reflecta asupra obiectului său și de a-l extinde în mod indefinit. Dacă ea depășește inteligența, „totuși de la inteligență îi va veni zguduitura ce o va fi făcut să urce la punctul care este. Fără inteligență, ea va fi rămas, sub forma de instinct, mărginită la obiectul special care o interesează în mod practic, și exteriorizată de el în mișcări de locomoție”.
Nu putem să nu simțim violența, cruzimea, egoismul, minciuna și perfidia și să rămânem pasivi în fața acestei realități.
Deocamdată unui rău i s-a răspuns cu un alt rău și acestui alt rău urmează să i se răspundă cu un rău și mai mare. Deie Domnul să nu fie așa!
Vavila Popovici – Carolina de Nord
„În acest notabil loc, / Mai ceva decât un ring,
Guvernanţii mint cu foc, /Opozanţii mint de sting”.
(C. Tone. Scena politică)
Scriam ceva timp în urmă că toamna aceasta va fi una fierbinte însă nu mi-am imaginat că va fi atât de fierbinte. Acum ne aflăm practic pe un butoi cu pulbere gata să explodeze în orice moment. Corabia guvernării compromisă serios din interior de furtul Secolului, în care au fost implicaţi cei din vârful puterii, cel mai des nominalizaţi fiind Plahotniuc şi Filat (dar şi M. Ghimpu apare tot mai des drept complice!), este serios zdruncinată din exterior. Megafurtul Secolului, dar în special modul obraznic cum a fost înfăptuit, a scos zecile de mii de protestatari în Piaţa Marii Adunări Naţionale, care protestează deja de peste o jumătate de an. Deoarece furturile au avut loc încă din a doua jumătate a ultimului deceniu al sec. XX şi, în special, din a. 2004 (lucru menţionat de mai mulţi oficiali) ca să fim corecţi pe lângă cei doi ar trebui să fie nominalizaţi şi alţi actori (poate mai importanţi!) ai furtului, precum familia Voronin, care l-a făcut miliardar pe fiul ex-preşedintelui O. Voronin, pe Z. Greceanîi şi O. Dodon, pe timpul guvernării cărora (în funcţii de prim ministru şi miniştri ai Finanţelor) O. Voronin în parteneriat cu V. Plahotniuc au devenit miliardari, iar familiile Greceanîi şi Dodon au devenit milionari prosperi, I. Şor unul din cei mai nominalizaţi în raportul Kroll. Cu pufuşor pe botişor în acest megafurt sunt şi unii dintre cei care strigă în Piaţă sau avocaţii lor. Verii Ţopa sunt implicaţi direct în acest furt. Victor Ţopa, pe când era director al Administrației de Stat a Aviației Civile în anul 2000 „…a intrat în posesia a 49 la sută din acţiunile companiei de stat Air Moldova” spune Gabriel Călin, fost jurnalist la postul Jurnal TV. Viorel Țopa, prim-vicepreședinte al Mișcării Populare Antimafie (!!!), director al BEM-ului în perioada 1999-2001, în ianuarie 2012 a fost condamnat la 8 ani de închisoare după ce a fost găsit vinovat de „…prejudicierea Băncii de Economii cu 11 milioane de lei”, credite acordate Companiei „Air Moldova International” condusă în acea perioadă de Victor Ţopa, care nu a mai rambursat însă creditele împrumutate. De asemenea, „…Viorel Ţopa intră ilegal, prin delapidare, în posesia unui „comision” de 400.000 de dolari, acordat pentru un credit despre care se ştia din start că nu va fi stins, iar BEM a rămas şi fără 1. 000. 000 de USD, şi fără gajul retras ilegal de către Viorel Ţopa” (Gabriel Călin).
Un alt tip care deja de peste doi ani tulbură apele în Basarabia este R. Usatîi. Băgat prea mult în seamă, fără şcoală, fără cei şapte ani de acasă, agramat dar plin de sine, această coadă de topor pe nume Renato Usatîi (o corcitură cu prenume european şi nume asiatic (rusesc)), catapultat (ştim noi de cine!) în politica basarabeană pentru a tulbura apele (în cel mai prost caz pentru Rusia) sau pentru a reorienta (împreună cu alte partide proruseşti, numite impropriu de stânga (impropriu fiindcă includ ca membri de partid milionari!)) acest colţ de ţară spre vectorul euroasiatic, din păcate, pe valul acestor tulburări şi din prostia (oare numai prostie!) liderilor Platformei DA, acest pezevenchi are şanse de a-şi cumpăra în continuare şi postul de preşedinte al acestui colţ de ţară precum şi-a cumpărat postul de primar de Bălţi. Acestui controversat R. Usatîi (cu un număr de dosare mai mare decât vârsta lui!), implicat în afaceri dubioase şi în unele scheme frauduloase de spălare a banilor ruseşti prin băncile moldoveneşti (la vârsta lui de doar 37 de ani este milionar prosper, se laudă cu un Rolls-Royce Wraith în valoare de 340 de mii de euro și a unor terenuri şi apartamente în Moscova și Chișinău!!!), înconjurat de persoane implicate în mod direct la jefuirea BEM-ului (de exemplu, Vitalii Cebanu, care a candidat în Chişinău la consilier pe listele partidului lui Usatîi „…a luat în a. 2007 un credit de la BEM în valoare de 7 mln lei” (Iu. Chirinciuc, deputat în parlament)) pe care nu l-a mai întors, trebuie să-i fie scoasă la lumină adevărata faţă.
Cum au putut ei, coțcarii „…Cu trei clase terminate / Cu trei case înălţate / Trei maşini, vilă la munte / Un castel peste hotare…” (vorba lui Tache Bârcă, umorist basarabean) să-şi bage mâna păroasă în buzunarul nevoiașilor, care abia leagă tei de curmei: al bătrânilor cu pensii de 700 de lei (sub 35 euro) echivalente cu plata cu ora în ţările civilizate, al celor cu salarii sub 2000 de lei?
Tot mai mulţi politologi vorbesc despre o situaţie revoluţionară în Basarabia. Despre această aşa zisă „situaţie revoluţionară” vorbesc tot mai des protestatarii Platformei DA dar şi adepţii lui Dodon şi Usatîi (de ce ne-am mai mira de „năzdrăvăniile” acestor nepoţi ai lui Ilici!), argumentând-o cu cunoscuta teză a lui Lenin că „vârfurile nu mai pot guverna iar cei de jos nu mai doresc să fie guvernaţi aşa”. Cerinţele ambelor tabere (Platforma Da şi Dodon+Usatîi sau invers!) coincid în mare: demisia guvernării actuale. Unele elemente ale acestei situaţii revoluţionare au fost demonstrate în protestele din 4 octombrie când un grup de persoane cu minţile fierbinţi asistaţi de provocatori au încercat să pătrundă în clădirea parlamentul, creând pericolul real de repetare a evenimentelor din 7 aprilie 2009. Apoi acelaşi grup a încercat să pătrundă în unul dintre furnicarele firmelor oligarhului (mai corect plutocratului, care conform Dex înseamnă „…puterea politică şi economică în stat este concentrată în mâinile celor mai bogaţi”) Plahotniuc CBC. Alarmant este faptul că în înregistrările video se observă cum unul dintre cei care trebuia să-i tempereze pe provocatori (un combatant) singur forţa rândurile poliţiştilor. Situaţia poate ieşi în orice moment de sub controlul Platformei DA (dacă acest control mai este exercitat de Platformă!), cu atât mai mult că conducerea ei este una amorfă, fără lideri capabili să conducă masele (îl priveam la protestele de pe 4 octombrie la Jurnal TV în emisiunea în direct din faţa CBC (vizionată de sute de mii de telespectatori!) pe unul din lideri V. Dolganiuc care cu o sticlă de apă într-o mână şi cu megafonul în alta molfăia ceva permanent, iar în intervale mai scanda la megafon câte o lozincă! Se mai întreabă de ce intelectualii nu-i susţin!
Este deosebit de periculos acum acest tandem „Platforma Da şi Dodon+Usatîi”. Interesul lui Dodon şi Usatîi este foarte clar: să-i susţină pe cei din Platforma DA în lupta lor împotriva guvernării, în debarcarea Alianţei; să-i împingă spre acţiuni radicale pentru a crea haos care să ducă la alegeri anticipate, în care vor cu mâinile celor din Platformă să-şi atingă scopul – revenirea la putere şi readucerea mioarei rătăcite în ţarcul rusesc. Este la mintea cucoşului că fără un partid propriu bine pus la punct (în 3-5 luni nu faci un partid care să preia puterea!) nu ai nicio şansă de a valorifica victoria în folosul tău. Tot atât de clar este şi faptul că în acest caz beneficiarul acestei victorii va fi stânga prorusească în frunte cu Dodon şi Usatîi. Orice ar declara liderii Platformei ei vor fi cei care îi vor aduce la putere pe agenţii lui Putin la puterea mult jinduită pentru a pune definitiv capacul pe sicriul „vectorului proeuropean”.
Ce ar trebui de făcut? În această situaţie (miliardul furat fără perspective clare de a fi întors înapoi (măcar parţial!), vectorul proeuropean în reală primejdie) este foarte greu a da sfaturi. Riscând de a fi considerat naiv încerc să apelez la raţiunea (dacă o mai au!) celor de care depinde evitarea colapsului şi căderea în haos. Nu voi apela la raţiunea lui Dodon, Greceanîi şi Usatîi, nu din cauza că ar fi lipsiţi de ea dar din considerentul că ei fac ceea ce fac în mod conştient, îndeplinind planul stăpânilor. Aşi apela la raţiunea celorlalţi actori de pe scena politică basarabeană. În primul rând cred că lipsa unui dialog între protestatarii Platformei DA şi guvernare este extrem de periculos. De lipsa lui sunt vinovate ambele părţi: guvernarea – pentru eschivarea de la contact şi Platforma DA – pentru înaintarea unor cerinţe ultimative cu şanse infime de realizare. Pentru a ieşi mai puţin şifonaţi din această situaţie şi a obţine realizarea măcar parţială a revendicărilor înaintate (în primul rând legate de întoarcerea miliardului şi pedepsirea hoţilor) liderii Platformei DA trebuie să fie mai conciliabili. În primul rând să fie exclusă cerinţa de bază a lor de debarcare a guvernării. În acest haos creat sunt foarte periculoase astfel de jocuri. Cu o nouă guvernare Dodonist-Usatistă (în pofida declaraţiilor lor populiste de luptă cu oligarhii ei singuri fiind oligarhi!) nu va fi întors miliardul şi nici hoţii nu vor fi puşi la dubă (este exemplul hoţului miliardelor furate în Ucraina V. Ianucovîci, care cu concursul mentorului său V. Putin, se află bine mersi la libertate în Rusia!). Cu această guvernare aşa cum este extrem de compromisă aflată însă sub controlul tot mai riguros al partenerilor europeni şi al societăţii civile, exercitat prin Platforma DA, prin investigaţiile companiei Kroll, care şi-a început recent activitatea în faza a doua, mai există şanse să fie adus (parţial) miliardul furat înapoi, să fie puşi la dubă hoţii (măcar unii din ei).
Ce ar trebui să facă cei de la guvernare? Să nu încurce investigaţiilor furtului Secolului şi să execute orice sentinţă de judecată (cum se face actualmente în România!). Situaţia celor de la guvernare este extrem de ambiguă şi dificilă. Aflaţi între ciocan şi nicovală (presiunea internă şi externă tot mai dură) măcar din instinctul de supravieţuire şi dacă îşi mai amintesc măcar puţin de promisiunile preelectorale trebuie să întreprindă careva paşi. Să începem de la PLDM, care încă mai reprezintă stâlpul Alianţei. Pentru scoaterea acestui colţ de ţară atât de prost guvernat din impasul creat şi salvarea partidului de la dispariţia iminentă în viitorul apropiat cel mai bun pas al dlui V. Filat ar fi retragerea din postul de preşedinte al PLDM (măcar pentru perioada investigaţiilor companiei Kroll) şi alegerea unui nou preşedinte capabil să stopeze declinul partidului. Acest pas, de altfel nu uşor pentru dl V. Filat, va fi la sigur apreciat de popor (dacă e să facem apel la el). Cel puţin va fi evitată dispariţia acestui partid atât de promiţător la începuturi aşa cum s-a întâmplat cu PPCD-ul lui Roşca şi PFD.
Partidul Democrat are şi el problema sa partinică: V. Plahotniuc. Cel mai bun lucru pentru partid acum, când şi acest partid se află în declin, este ca V. Plahotniuc să se retragă din partid aşa cum s-a retras din rândurile parlamentarilor şi să se realizeze reformarea stângii chiar prin fuzionarea cu PCRM, despre care se vorbeşte prin culise. Nu sunt adeptul întăririi stângii însă ea real există, există segmentul ei electoral. Această reformare cu o formaţiune care s-a debarasat de talibani (Tkaciuk, Dodon, Ceban, Petrenko, Muntean ş.a.) ar putea reduce influenţa pe acest segment a lui Dodon şi Usatîi.
Şi Partidul Liberal va ieşi şifonat din această situaţie. Chiar dacă este privit drept salvatorul Capitalei (să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat acum dacă Capitala încăpea pe mâinile lui Dodon!), chiar dacă nu a participat la furtul Secolului pentru unele acţiuni incorecte (de ex. sprijinirea până în ultimul moment a lui Drăguţanu!) deseori numele lui M. Ghimpu apare alături de altele, fapt ce a compromis serios imaginea partidului. Pentru salvarea lui în viitoarele alegeri este strict necesară reformarea partidului şi aducerea în fruntea lui a tânărului, mai echilibratului Dorin Chirtoacă. Acest pas va fi înţeles corect de electoratul de dreapta şi de unii de centru-dreapta (în special, pe fundalul degradării PLDM).
Un alt pas deosebit de important ar fi fortificarea dreptei şi centru-dreptei. După atâtea găinării politice şi financiare PLDM nu mai are şansa de a fi stâlpul unor viitoare alianţe democrate proeuropene. Cu regret nici puzderia de partiduţe extraparlamentare pe aceste segmente nu este în stare să rezolve această problemă. O şansă de salvare a acestor segmente ar fi fortificarea Partidului Popular European (PPE) fondat de ex-prim ministrul, autorul semnării celor trei acorduri extrem de importante pentru cursul proeuropean al acestei frânturi de popor, dl Iurie Leancă, susţinut major din exterior. Pregătirea pe care o are şi calităţile personale ne face să credem că poate fi persoana care să coaguleze aceste forţe. Seriozitatea partidului a fost demonstrată chiar în alegerile locale generale trecute când la doar câteva luni de la formare blocul „Iurie Leancă” a luat un scor chiar foarte bun. Părerea mea este ca toţi cei dezamăgiţi să-şi orienteze atenția spre acest partid promiţător (ar fi foarte binevenită dna Maia Sandu, dl Ion Sturza!), iar conducerea lui să ducă o politică echilibrată cu accent pe democrația internă de partid (lipsă în majoritatea partidelor fapt ce le-a condus la acest final prost). Se pare că suntem foarte aproape de ceasul al doisprezecelea. Să ne lumineze Dumnezeu!
Valeriu Dulgheru
În fiecare dimineaţă, tot românul ar trebui să se aşeze în faţa oglinzii, să-şi găsească lămurit obrazul în apele de cleştar, şi după ce şi-a recunoscut bine mutra, să-şi trântească singur o serie de palme măreţe, strigându-şi în plinul feţei: “Sfârşeşte cu naivitatea prostănacule, nu mai crede în oameni politici. Minciuna lor nu te poate salva. Pătrunde-te odată de acest adevăr.”
Drept încheiere, o ploaie de noi palme ar fi nimerită, fiindcă românul e copilăros şi memoria o are scurtă.
În fiecare dimineaţă aşa ar fi să facă. Poate înţelepciunea aceasta practică, de Nastratin Hoge, îl va tămădui de ceea ce atâtea desamăgiri şi trădări nu l-au putut lecui.
Poate ne vom convinge într-o zi, după un astfel de regim solid, că lipsa de tărie, de curaj moral, în timp de pace, este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război. Să tot repetăm şi să învăţăm bine gîndul acesta.
Toată marea ipocrizie politică, toată demagogia sinistră a vieţii noastre publice, dacă a reuşit şi încă va reuşi să conducă destinul ţării acesteia se datoreşte siguranţei nesdruncinate pe care fiecare politicianist o are în complicitatea gratuită şi naivă a poporului, sau mai tehnic spus, a masselor electorale, care pot fi oricând ameţite cu puţină făgăduială şi vorbă sunătoare “democratică”.
Această caragelească stare de suflet a poporului nostru asigură peste tot, sub toate formele, triumful falselor valori.
Cetăţeanul român nu mai reacţionează faţă de nicio nedreptate, nu se mai apără, lasă să se întindă abuzurile cu o indiferenţă criminală. Totul rămâne în seama anchetelor parlamentare.
Buna-credinţă şi avântul neinteresat al poporului e la îndemâna şi placul oricărui descreierat cu ifos de club sau culoare politică.
Din pricina aceasta, profanatorii generozităţii româneşti, a entuziasmului popular, s-au înmulţit în chip înspăimântător. În fiecare zi, ei fac câte un partid, născocesc un program sau un ideal.
Câte iniţiative şi avânturi nu au fost trezite, câte nădejdi nu au fost aţâţate, câte năzuinţe nu au fost aprinse, în lung şi lat de ţară, de la vlădică şi pînă la opincă, numai pentru douăzeci şi patru de ore?
Vremuri noi, lumi noi sunt propovăduite azi în chip idealist, înflăcărat, ca a doua zi o glumă de cafenea sau o intrigă să descopere că totul nu a fost înscenat decât pentru a servi de trambulină la un post de onoare sau venirea la “putere” a maiestosului orator.
Din pricina acestei lipse totale de simţ critic popular, din pricina acestei credulităţi condamnabile, toate adevărurile mari, toate problemele vitale ale acestui neam sunt numai nişte sărmane văluri de paradă bune pentru ca toţi aventurierii să poată să-şi ascundă propriile lor pofte, pasiuni, interese, trădări sau crime.
Nu ne mai putem prin urmare mira de lipsa de răsunet şi sobstanţă pe care o idee sau o iniţiativă sănătoasă şi serioasă o poate avea. Lucruri de acestea sunt sortite să nu reuşească niciodată la noi.
Atâtea ticuri rele avem, atâta dezamăgire am încercat, atâta minciună trăim, atăţia nori de mârşevie şi bădărănie au acoperit cerul nostru spiritual, îcât e aproape o neruşinare să îndrăzneşti să cauţi să afli sau să arăţi altora faţa cea adevărată a Adevărului.
Şi chiar de ai lua această iniţiativă nesăbuită, ai plictisi repede pe toată lumea, fiind socotit drept flaşnetar moralist şi nesuferit. Şi vei pica repede-în laţul celor pe care îi ţinteşti fără voie.
Trebuie totuşi să ne încăpăţânăm şi să stăruim în acest adevăr simplu, care să pătrundă obsedant, peste tot, aşa cum o reclamă banală de ciorapi sau de pastă de dinţi pătrunde: Lipsa de tărie civică, de curaj moral, în timp de pace este asemănătoare cu fuga din faţa inamicului în timp de război.
Încă o dată, de mii de ori.
Repetînd acest adevăr în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii, aplicând lecţia lui Nastratin Hogea, care de câte ori îşi trimitea copilul cu ulciorul la apă îi trăgea mai nainte o palmă pentru ca să-şi aducă aminte să nu-l spargă, tot aşa şi bietul român poate se va învăţa să fie cetăţean treaz. Pînă atunci nimic nu se va schimba în ţara aceasta care trăieşte şi se învîrteşte într-un cerc viţios de moarte.
Şi dacă rândurile aceste sunt scrise ca o parabolă de Nastratin şi nu pomenesc niciun nume, nu înseamnă că nu sunt potrivite zilei, prietene.
(Editorial publicat în Credinţa, An III, nr. 396 – 26 martie 1935.)
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
