Cuvânt și iubire

31 mai 1982 Delhi.

Azi, o junincă zăcea moartă de căldură pe strada tipografiei. Le voi lipsi vreodată localnicilor, îmi pare. Și ei mie. Nu numai grasa. Morarii, narghiliștii, negustorii, industriașii, uscătoarele de bălegar, vacile, băieții mulgându-le, brhamachari-ul dormind cu ele.

Nu numai lumea vie și spațiul. Vremea gulmoharilor în floare de incendiu. Pălind apoi cu galbenul și verdele. Dar însăși viața, undele vieții mele, nelămurite și înflăcărate, poate zadarnic, poate întru o continuitate nu numai de sine.

14 iunie 1982. Delhi.

Alaltăieri, începută upanișada pentru Ganesh, coronă de corone, 14 x 14 x 14 (o sută nouăzeci și șase de sonete). Ieri, ziua de naștere a Nanei. După ce plecaseră invitații, ne-am amintit cele opt aniversări ale ei dinainte.

Prima, în Ferentari ne-a tras Felicia în piept cu turta. I-am rupt fetei pe creștet un blat de tort. Ea a ales o oglindă, o agendă și banii. A doua și a treia și a patra aniversare, în Berceni. A cincea, în Dharamsala, Himalaia. A șasea în Berceni, a șaptea în Berceni, a opta și a noua în Delhi. A zecea? Botezul ne rămâne cel mai de neuitat.

Temele politice sunt aceleași cu anii, fie și schimbând actorii. Există o scârbă de strugurii acri ai politicii. Coptura a țâșnit din călcâi pe perete. Holika necolorată, rece. Mergem până la urmă toți la Constitution Club, pentru Titulescu. L-am invitat și pe Maurya, care era cu Vibha. Plouă iar.

15. 06. 82. D.

Grădini suspendate în pustiul steagurilor. Se pare că a început focul în Falkland. Cultul focului? Sărăcia vieții, inexplicabilă fără bogăția în reîncarnări a morții? Dar Bebe e rău cu doctorii și mai răi. Ei nu ne citesc compozițiile, nici nu se uită la sweet cigarettes ale noastre. N-ar scoate limba săsească jidocească rumânească.

„Arată-mi mâinile”. Stau prost. Cine stă bine? Despre cine vorbești? Voiai să spun în stradă? Caută sacoșa cu Ganesh. „Arată mâinile amândouă odată”. Tușește. Ventilator. Lăsatele. Cele mai grele. Ce credea ea Marioara?

Șah pe balcon. Cafeaua săsoaică. Bismarkerii. Dâmbovițenii. „Dă-ți chiloții jos”. „Ce vrei să vezi?” Pui piesele? Le pun, ce să fac. S-a mai întărit ăsta. „Curvele, ce fac curvili?” Ventilator. Ah, mai sunt două. Hai, mă, vii, că mi-e urât singură. Pune piesele. Mi-e urât. Nu ți-e. Ba da. De ce? Să le pui.

1 iulie 1982 D.

Tradus „Draculienii” de Zama. Pentru copii, merge. Dear Zama, te-am tradus direct la mașină, așa că plătește un pic mai bine gagica de-l va redactilografia să colaboreze în limba ei. Eu tocmai aveam mașina de înapoiat, când am primit synposisul tău, am lucrat sub stress. Mai și bătusem un întreg roman în românește, așa că vezi că am pus chiar și son pentru sun și sun pentru son.

Acuma să vezi că ne-a ajuns pe noi rahatul – ne înhămăm la el pe rând. Nu e nimic nou, doar că ne-a zborșit căldura dementă din iunie. Și toată atmosfera asta de exil, mai împuțit ca al tău. Căci ne fut și românii și indienii cu pula îndoită. Numai de America n-am mai avea chef. Să înghițim ce înghiți tu. Am completat o aplicație pentru Australia. Ne trage ața și spre Bulă – de ce ne-ar strânge alții de coaie, mai ales ale fetelor?

Îți urăm noroc cu synopsisul ăsta la concurență cu mihnii noștri dracologi. Scenele sunt plastice, epicul curge băsmuit. Totuși, istoria e periculoasă. Patric (scris dinadins cu c) te conține și pe tine și pe mine. Eu am copilărit într-un atelier – Her Herman nu e numai Melville, dar și d-l Dulea, meșterul nenorociților de unici. N-ai observat, în synposis că te numesc?

Îți spuneam că mi-am dactilografiat un roman, Upasonhind. E un sonet-roman (paisprezece sonete de sonete), în două upanișade. Prima, de nouă sonete de sonete – „Ganesh” (dumnezeul elefant) -, a doua, de cinci sonete de sonete, „Departe”. Eres, Parinior, Upasonhind, într-o trilogie-roman.

Parasnis vrea să scriem o carte împreună. I-am cerut teza. A zis: despre teatru. Am și eu „Sculptorul și actorul”. Ar fi cazul să isprăvesc ideea indo-latinității în poezie, o ediție cu contribuții proprie ale amândorura. După Divyagraha, o coborâre în modernitate și mai în generație. Dacă m-aș ține numai de proiecte profunde, cu bătaie lungă…?

2 iulie 1982 D.

Anomie, acedie, acrilie. Se adună iar combinațiile de iluzii. Antiprofesionismul totalitarismului, totalitarismul preofesioniștilor. Imposibila însingurare de monstru regenerează. Se ocupă clasicii de prostie ca de dumnezeire?

3 iulie 1982 Delhi

Panciu? N-auzisem. Vin mult n-ar fi destins atâta, nu pe mine. Încă o dată, amuzat de teroare. Va să zică așa, adică tu. N-am mai comentat. Ejaculația se produsese. Alături. Oricum. De acum, se prescrie probabil în meserie. Era rândul frigidității mele să se mai lase, de spaimă. Ori de amuzament. Căci nu m-a atacat și nu m-a racolat, vai, nimeni. Cât să coborâm. Să fim serioși. E dreptul meu să-mi fie frică în halul în care sunt tratat de ambele părți.

Mă găsise în bibliotecă, după o destul de lungă așteptare acasă, cu cafea. Adusesem un pachet de la o prietenă a lui Nansi și până la urmă acceptase să trimită altul în schimb, „ca între oameni”. O mai lolăia să scrie și un mesaj, ceea ce prelungea intimația ca și codificată.

Am convenit să facem expoziție, donație și film în dept., în jur de 15 august. În cutie, văzusem o scrisoare de la Alexe. Am lăsat-o. Am luat-o mai apoi. Pe invers, ăsta vrea să eroifice munca noastră în India. De-ar mai avea pe cine. Șantajul e al vieții. Vrem să obținem bani de drum? Așa, așa. Și știusem că nu. Și nu, și nu o să rămână, dar astea sunt metodele. Să fi fost indiferent de necolaborare?

Știusem că n-a venit din întâmplare la adresa noastră. Mă căutase, după G. și V., numai el în bibliotecă. Rară, dacă nu unică ocazie de a intra acolo. Revenisem. Cum de a acceptat să plece cum venise?

Aflu că trecuse o jumătate de oră până, nerăbdător, plecase la bibliotecă. A vrut să prindă și papagalul. L-a mușcat. Nansi i-a dat Dettol. Nana era jos. Sunt gelos. Toată pănciuiala și nu voi ști niciodată ce vor ăștia. Cât sunt, în fond, cât pot fi de represivi și de ce? Dar uite-mă gelos. Mi-l amintesc cu J., cu N. Își face meseria cu plăcere – și cu femeile.

Dar gelozia e mai bună ca groaza de Panciu. Diferența de limbaj nu mai contează aici. Sunt gelos. Măcar că pot ieși vorbe, gânduri ale mele. Mă și întorc într-o singurătate inexpugnabilă. Asediați, de cine, toată viața? Nu există dialog. Atunci? Gelozie. Abelard la început de index.

Se află răpitori. Autorăpitori. Cu împuținarea de-răpiților. Pound nu-l menționează pe Baudelaire. Să fi gândit atât de dantesc? Latinii, cu puțin Horatius. Dilema obligației de a tăcea și, netăcând, să te vezi de-adevărat represat de vizitatorul obsedat sexual.

Duminică 4 iulie 1982 D.

Cădere, amândoi. Nana, liberă. Migrenă, după palmistry. Mai apoi, Nansi, revelator, vrând și ea la editură. Reenergizare. Lecturi din absurd și vital. Vizită Lila. Trecerea duminicii, tot mai problematică. Nu ne-am revenit din surpriza atacului de ieri cu scopul de a răspunde dacă am fost atacat. Memoria critică a cunoștințelor și mofturile lor.

Mâine, voi aranja cărți, vom mai citi. Vom traduce un pic? Dalai Lama, în patrie. Columbia cu bine. Fiecare zi se însumează unui nonsens. Din care, făcând parte, lumea va lua aminte, chiar dacă nu în cântece de lume.

Cabaretismul antipropagandei. Ciceronism. Contra, la fel. Oglinzi urinate de ambele părți. Oglinzi ne vedem și noi aici, și ne urinăm, când discret, când delirant. Și mai ruinantă nădușeala cauzată de crima tropicală strangulându-ne.

5 iulie 82

Mitică D-zeu venise la o conferință religioasă. Așteptam un swami care întârzia. Am ieșit cu Nansi, drum lung. Făcusem de o riksha-camion. Am fost opriți de o barieră. M. D. ședea în lotus, în țărână, îmbrăcat într-o courta paijama albă. Într-un timp, se retrăgea în porumb. Reapărând, îi vorbisem protocolar – de aici coșmarul – despre relația mea cu F. Z.

„Știu, răspunsese, dar d-ta ai un dicteu automat”. „E al meu… e rău?” Niciun răspuns. Argumentam, în minte, că, în afară, nu sunt ca toată lumea. Am schimbat vorba. N-am mai ajuns să-l întreb ce șanse am să-mi recapăt job-ul. Cele 42 de grade mă alergisaseră la roșu. Morți în Chandigarh.

Madame A. M., ieri în I.E. Sentimentalism pe 100 de copii polonezi refugiați în 40 în India. Această ziaristă își minimalizează țara prin propriile complexe individualiste și socialismele de călătorie. Ar fi aberant s-o întâlnesc, mai ceva decât pe M. C., paradoxala noastră mașteră maghiarizată.

Citim WATT de Beckett. 1945. Ne muiem zbuciumul. Papagalul și privighetorile de zi comunică. Trăim când ca Watt, când ca Mallory. Să fi dat Irlanda cei mai mari scriitori? Dar zbuciumul ne e neirlandez. Insula noastră, cu moruni. Nansi s-a dus să cumpere pâine. Un claxon. De ce să nu ne înecăm?

6. 7. 82 D.

S-au revoltat studenții, tot încălziți. Revolta indiană: temperament și climă. Ieri, ziarele au povestit vizita d-nei P.M. Indira Gandhi la d-na Sen – să-i fi împlinit 93? Noi i-am fost musafiri la ceai anul trecut știind-o de 92.

10. 07. 82 Delhi

Dr. Karan Singh, M. P. (Lok Sabha) îmi mulțumește , în câteva rânduri, pentru „second book”. Matematicianul cu opera furată a ajuns în casa de nebuni. Jim la Rusalim. Dostoievski cu Beckett, Margaret cu Elisabeth. Pocha e spălatul pe jos al cimentului tropical. Orientalismul rimează cu toamna. Shiva și Ganesh ne-au bucurat de mai multe ori ca alții. Pe nebăgate de seamă.

11. 07. 82. D.

În ziare, Ms. Jenny: 5000, pentru o fată, vârsta micșorată (30), nepublicitarea pe motive de acoperire înaltă ne-o fac suspectă de a fi cea pe care am cunoscut-o de la diplomații români, ca rusoaică-româncă-indiancă, cu afaceri în Germania. Câte Ms. Jenny să fie în India? Neliniștită curiozitate.

Ce-ar fi Rigveda fără vaci? Copii puțini în sanscrită. Divinizate sunt vârstele mici ale animalelor sacrosancte ori jertfite. Puja copiilor. Șiruri de puieți de eucalipt. Bananierii mereu fragezi. Pipalii venerabili. Cui se vor fi comunicând primordial copacii. Străină ființă și omul pe pământ, străin și față de sine.

Vorbă. Papagalul ronțăie din plastic. Cele patru privighetori au zburat prin casă, întorcându-se singure în colivie. Nansi face clătite. Avem o litră de whiskey punjabi. Miezul nopții ne fericește claustrarea. Viață trimisă, primită prin scrisori. Rutină parapsihologică și grafomană. De unde începe Dumnezeu?

Numai ce cunoști și nu cunoști ce-ai vrea să cunoști. Și-ai cunoscut în fugă, ori te-ai retras, cu noroc, din dârdoră. Modelele, belele. Alternativa? Ce-o fi o fi împotrivă. Foamea modelează hrana. Familia, o yoga. Meditație. Numai călătorii între noi.

12. 07. 82. D.

Vecinul nostru de jos, campion al spațialității agresive: „one of the Capital’s most tenacious believers in UFOs is Mr. Sudesh Kumar Trikha of Delhi University’s department of physics and astrophysics”… „He blamed a UFO for causing the tornado that ripped through the main campus on March 17, 1980. Thirty-two people were killed in that ‘celestial’ visitor, if that was what it was. Mr. T. however, sticks to his guns. He says he scanned immediately after the tornado and found a radioactive level higher than normal”.

N-a zis niciun cuvânt când i-am spus, în curtea universității, de articol. În dept., ziare. O scrisoare de la Nissim Ezechiel, din Bombay – traducerile n-ar face sens. În „S”, pe p. 1 și 3, teatrul de păpuși Baldev, în rolul lui Vasilache, N. C. Antiprop. face din credincioși un popor al lui Ilie. Sfârșeală generală. Centru M.E., parcă la N.Y. Lectorat probabil în Waseda, la Tokyo. Anapurna ne dă de mâncare.

13. 07. 82 D.

Nana. E mai bine când începe școala, ai mai puțin homework, așa că-l pot termina mai repede, mai ales vineri. Pe mine mă mănâncă mâinile. India e țară de băieți. România, de fete. Sunt multe țări numai de fete, de ex. Asia, Polonia, cred, Japonia. Italia – băieți. În toată lumea sunt țări numai de femei, pot fi? Și fetițele pot să fie băieți

Nume. E un oraș. Îi încercăm numele. Îl tot completăm cu priviri oarbe, urcați pe terasă în apus, spre norii apropiatului muson. Principiul e nu de a ieși în oraș, poate spre sine. A-i completa numele fie și schimbându-l. N-avem nevoie de noi, alții să aibă nevoie de noi.

Rosa. Îi trimisesem vorbă, cu un pliant. Am primit, peste un an, recomandata Rosei. Unde ne-om fi confesând noi, se confesează și alții. Ne-om fi dărâmând noi, ne dărâmă și alții. Ne-om fi uitând noi, ne uită și alții. Nu ne înțeleg și alții, înțelege-i-vom noi? Lista de avataruri n-a mai fost expediată.

Păsări. Înaintea musonului, încă își fac în casă cuiburi, să clocească. Instinctele lor pierdute nu ne educă spre recâștigarea alor noastre. Cioara neagră sunt eu. Penele de vultur, pe podea. Papagalul fluieră ce-a auzit. Unde ne e canarul? Cocoși, pitici, iepuri, câini, pisici, mai demult, vaci și cai, porci și oi. Amintiri de gheare pe antene legănate.

14. 07. 82 D.

Beckett? El e… Mlaștina încă străvezie a văzduhului, la început de muson, asigură că nici amurgul nu va lumina. Între Bandusia și Helespont mă apărasem de Ovidiu cu sonete și Rithusamhara de Kalidasa. Oranj în minte. Stâlp Buddha. Stâlp Vishnu. Stâlp Lume. Nadirul n-are corespondent.

Toată ziua n-a fost soare. Amurgul e cu el. Ciorile, șchioapele omletei. Pisicile se învrednicesc să mănânce mâncarea câinilor. Ne digerăm unii pe alții întru muson. O iau picioarele la fugă, le luăm la spinare. Ne va ferici eczema cerului pe față. Ochi, piedică altui ochi. Elefanți și sori, jumătăți.

15. 07. 82.

Vorbind, cu Nana, limbi gen Watt. Joyce, îndeosebi partea a treia, parcă omițând considerațiile de ordin estetic de aici, mistic în Molloy et comp. Timpul ne-a invadat în chip de smârc luminat. Contururile se amestecă. Din păsări, se lansează ciorile. Dintre ambulanți, cei înceți. Comunicația se desemnifică. Să nu ai încotro, ce fericire.

16. 07. 82. D.

Yashpal Kapoor îmi scrie că vor fi recenzate cărțile mele în „National Herald”. Kushwant Singh, de la Hindustan Times, și-a uitat promisiunea. Vinod mi-a luat interviu și press-release pentru America. Keshav Malik va face loc, mai devreme sau mai târziu în Indian Literature, la „recenzii”. La fel, Book Reviews. Sigur, Alexe, la el, în Detroit, și poate și la alții. Ashok, renegatul, că, de la UNI, redactorul de știri va scrie. N-a fost chiar degeaba publicarea.

Trei pentru de la diplomă vor apărea la test. Presa lui Giani. Popularitatea personală s-ar putea să nu-mi scadă, totuși, oricâtă organizare adversă e în curs. Nostalgia lui Watt. Nana a rupt un buchet de crini-păianjen pentru maică-sa. De dimineață, grădinarul lui Gupta, cățărat într-un copac, rupsese și el flori tot albe. Gulmoharii au mai sângerat. E vremea verdelui întunecos cu norii.

În prima zi, studențimea, perechi și pâlcuri. Bătăi în joacă, mâine serios? Motilal m-ar tipări, totuși: de ce mă feresc de casele mari, de Paris? De ce-mi iese din părere înainte de a-mi intra America? Sunt altele tărâmurile iluziei – mă voi fi aflând măcar în ele?

A. K. Warder, revelator pali? Oamenii buni se văd de departe, ca Himalaia. De ce Buddha, în vizită la Brahma? Călugărițele și călugării pasiunilor comune și comun părăsite. Itihas-izarea formalului ca o conștiință a lui? Aceiași nori vizibili întru imaginarii elefanți ți trecuții lotuși?

21. 07. 82. D.

În bibliotecă, fără ventilație. Romanța sanscrită, în adâncire – Bana, Subandhu. Mult Kalidasa, încă (fals tradus?) În dept., babilonie cu accent scit. În universitățile indiene, se mai vorbește încă de tulburările cauzate cu 20 de ani în urmă de americani angajați în universități, și se face paralelă cu activitatea rușilor în prezent.

Rusa se predă în toate statele Indiei, cu profesori din Uniunea Sovietică. La Trivandrum, Ujjain, Meerut, Aurangabad, Indore etc., și 5-10 în capitală. Cadrele didactice indiene au protestat împotriva prezenței lor atât de intense, pe motiv că nu mai pot ele fi angajate. Româna se discută ca limbă balcanică. Consulul cultural sovietic și-a exprimat deschis indispoziția că se predă și româna.

Proteste de clarificare imposibilă. Fungusul lui Joyce. Infernul indirect. Seriozitatea amintirii. Kuskum vine cu bicicleta. Nu-i mai place să fiarbă laptele, dar azi a venit la timp. Din contre-jour, femeie cu zece copii. Ne contagiază musonul?

Romanțe în vast cimitir, la concurență cu istorii tăiate academic – ficțiune de sămânță – în tomuri interpretative. Prea-vechiul și prea-noul în kitsch-uri editoriale enorme. Unde e katha, unde satya? Numai Shiva? Katha el s-o inspire? Am citit ieri mai mult și mai puțin decât un exil?

Abandon epic, anti-katha? Asta să fie? Apo-katha? Apucata, zice Nansi. Nu există acces la adevăr, nici la povestea lui. Păcat că nu am o mașină de scris. Mi s-a luat de caiete. A nu picta, a nu cânta, a nu vorbi decât în dodii. Atunci? De ce nu m-aș sinucide?

Un scenariu Vetala, o transcriere după Subandhu. E noapte. Povestește vampirul. Poetica Apucatei se va înfiripa din noaptea vampirului, singura altă ființă mântuitoare. Alte personaje? Întâmplări, întâlniri, despărțiri. Misterul? Out. Liber de personaje și mister, de eu și fantezie. Construcție? Neconstructivă: în jos. N-au decât să-și creeze ele companie. Tangent la o lume destul de reală, de consemnată, măcar și India. Un irlandez pe nume Jack alt irlandez o irlandeză –

lumina stinsă pe terasă mă uit sub ploaie la oranj prin nimul negru ochi oranj de s-ar uita la fel terasei și Apucata speriată s-ar irlandez uita și ea și ce din text ne punea jos pe ne citite coborâm ea mă întreabă dacă văd pe scară să cobor

Tot întuneric pe balcon,

la lumânare lapte dinner e rândul ei să ne prepare când izbucnește și lumina în case pe alee sărim de bucurie ascultăm în timp ce ne-alăptăm at least Lili și Aba mai devreme venise Yogi mai târziu când fierb să bem și apa pe scula de la nemți a Liliei Kuljit și Sani și-ncă unu să mă îmbrac îmi pun în neorânduială pălăria număr sardari ofer țigări și un glosar iar fierb apoi aud în dormitor newestern saranghi mi-e-n gând siesta literară ce nu-mi mai pare adevăr găsesc și hrana lângă climă povestea cu noroc de cântec așa-mi opresc din agonie cu prenotare timp prea scurt pentru povestea transpoveste pârâul rece curge altfel fără pescar și pescăriții îi voi închipui puțin nu-mi vine mai bine din balada lui a fi să las ce e o amintire post-mortem sau așa ceva cu vămi fie rearanjate în ritm idilic apoi multijalnic apoi epistolar memoriu pe urmă speculații de bun simț întru politică dar mai ales cum cumpăr tot c-o rupie pachetul de țigări de la un ciung cu zece paise mai scump de la băcan cu douăzeci de la copii dar asta va părea culoare dacă nu se va întări în ce-a trecut ce vine și se duce fără a mă spăla cu totul de poveste cum c-am trăit nu numai viață nu numai fete în Miranda musonul nu am simbolizat nici text o katha mereu de laudă cu Apucata îmi pare rău și nu de cine aud sirena sper cu ploaia se înfrățiră pompierii aud și clopote sirena câștigă și-i departe tot în ureche și departe începe flautul cu ceartă noaptea asta cu te rog frumos pe ton dojenitor isteric contra flaut flautul de-l auzim când adormim la radio nu numai tot sufletul ce-adoarme fierbe apa gentlemen încerc morala de ce-am scris când voi fi scris ce-am scris ce-oi scrie testamentul o mie unu am câteva sute într-adevăr și-l înmulțesc sfânt ajutat de cine mi-i dogmă nici doar dificultate spre a nu-i zice zero de-o viață-al vieții fumul pe care apa îl împinge când gâlgâie pe cât în jos și împrejur doar ploile musonului mi-l țin

Puc o iubește pe Puca de când erau copii. Puca pe Puc nu-l iubește nici în ziua de azi. Această introducere ne scutește de multe dialoguri, ritmuri, dureri – intrăm într-un subiect intermediar. Atât mai lipsea să-l fi iubit și Puca pe Puc. Subiectul ne depășea.

Iar dacă vreți să știți de unde știu că Puca nu-l iubește pe Puc, v-aș putea spune că eu sunt Puca. Iar dacă v-ar interesa cum de am aflat că Puc mă iubește, v-aș putea mărturisi, la sfârșit, că eu sunt Puc. Cineva trebuie să fiu din cei doi care se iubesc și nu se iubesc.

Nu vreau să vorbesc de ură, dar Puc o omoară pe Puca la naștere și rămâne orfan. Drept care , uneori, ba chiar toată viața, o iubește. Pe scurt, Puc o iubește pe Puca de când ea, dându-i naștere, a murit. Ori l-a omorât înainte de a se naște el. L-a tras înapoi și s-a născut ea.

Dar, ca doi gemeni, nu s-au putut despărți cu adevărat. S-au tras etern unul pe altul înapoi, până spre bătrânețe, când își sporiseră neamul la răboj. Pe răboj, ca pe o palmă fără linia vieții, roșul se intensifică. Li se amestecă și li se încheagă sângele în cap.

Suntem în preajma festivalului suprem, pe care-l vom omite din secularism. Vom reține altfel de caractere, pe invers. În loc de renaștere, o pre-naștere ceva. Se cheamă că am uitat părinții dintâi. De katha-Apucata nu ne interesează. Parcă ar fi alta, mai bătrână decât e, mai moartă decât alte moarte: s-a întâmplat în același timp cu nașterea lui Puc ori Puca. Și nu mai putea naște la vârsta ei.

22. 07. 82

Vedeți mătasea fumuriedezgolind un gât transmigrat în piept și înapoi după cum Apucata, în ușă, își mișcă mâna cu mătasea în degete, printre cele patru cozi, trei la câte trei grupuri de limbi, a patra la plata taxelor. Discuția are loc. S-a încheiat. Mătasea se depărtează. În ușa a cincea. Vin alte uși de încăperi goale în care ne vedem un timp de întrebări și răspunsuri. Afară toarnă.

Avansații definitiv schimbă saluturi bine regizate, și totuși sincere, de temperament și bune amintiri. Asta să se tot tragă, de ani de zile, de la exceptarea celibatarilor, necăsătoriților într-o băltoacă pură, de perechi de neîmplinit, prea sunt mai mulți băieți, și cuplurile de homosexuali au scăzut, aparent, de câteva termene, cu îmbătrânirea maeștrilor.

De aceea, Apucata aduce o vedere de mitologie pe viu. Cu ea, în climax, atrăgând, în maniere, o renaștere de bun gust. Dincolo de toate ambiguitățile și inscrupolozitatea seducției. Împotriva, dacă nu a oricui și a cui trebuie, măcar și în sine. Pe ploaie. Între a te întâlni nu să dai și să iei, acolo în ușă.

Dezumbrit, când o întindere a unui punct fix, în spate, sub omoplatul stâng, mărturisit întâi șefului, atât de popular, ca un maharaja, printre toți, schimbă soarta ușilor. Ca de ploaie, cozile se unesc a doua oară și tineretul, în grabă, masează cu degetele punctul fix al Apucatei. Uneori împingându-se nerăbdători între ei, să ajungă mai repede.

Alții dând semne de plictis, dar neîndrăznind să se retragă. Fetele reclamând și ele câte-o întindere, în diferite puncte. Vorbim de punctul polonez în franțuzește, dar înțelegem cu greu de ce, căzute pe ciment, trupurile palide ale unor înaintașe s-au acoperit de cămăși, pantaloni, turbane, spre a-și limpezi drumul. Curând, în perfectă ordine, indecși și polici masând punctul de pe spinarea Apucatei. Care, într-o zi două, va reveni la mătasea de peste gât-piept, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O cunoaștem.

Poate să-și mute și punctul fix, dedublându-l întru doi fluturi ieșind din nimfă, împerechindu-se și murind în mătasea ei, altfel, vesperală, cum s-a văzut. Cu tot flamenco și bharatnatyam, Puca nu se bucurase de niciun petic din sariul Apucatei. Că te miri cum se mai știa, mutându-se de la o coadă la alta.

În căutarea ei, spre a masa punctul fix al Apucatei, împreună. Lasă evidența contagioasă ca așteptarea optimistă a unui poștaș de către sine însuși. După ce totul se va fi terminat, anunțat, ștampilat. Intimat, tenorat, achitat.

Șase frânghii se desfac într-un con cu gura în jos, de o parte. Alt con, în față, purtat pe umăr de bâta care unește vârfurile conurilor. Cam la punctul unde se sprijină lemnul pe umăr, se poate imagina punctul fix al Apucatei.

Puc încă o iubește pe Puca. Știe că nu e voie. Că el nu e frumos. Că ea n-are zestre. Că părinții lor nu s-au cunoscut, acolo, în pântec. Fie, a ieșit, dragă, soarele. Ne aflăm la începutul cultului gol, mai gol. Umiditate-aer, primordialitate-spate, împletitură-țesut, punct fix. Apucata are migrenă. Migrenă-rut. Care s-au perindat pe la ghișeu. Vai, și Puc. Dar era, voia să fie, cu Puca. Reporturi contradictorii. Politizare. Seceriș. Fertilitate de aur, parcă. Stanțe. Imperiu-coadă. Desperechere.

Între corpul Apucatei și corpul Apucatei, între mătase și punctul fix, pe cablul electric, ia uită-te, ce pasăre verde, uite, uite. Roz prin verde, fluturi albi, verzi în urmă, nedevorați, ar fi prea mulți. Muște – nădușeală – din ușă – nu vii înăuntru – ce cald e – ah, ce cald e – nu pot să mișc mâna ailaltă

… și a luat apa musonului pe o floare, profitând că șeful se retrăsese la toaletă, unde avea simultan reprezentarea ziaristică – antireligioasă – antitoți – a magnificenței extratușate, exprovinciale – dacă e cazul cu întoarcerea la natură prin nord, nu prin dreptul ușii ascunse – un principiu – un zmeu – zmeul zmeilor cu-a lui, nu cu Apucata, ea tocmai și-a unduit mătasea, întrebând, să se afle în treabă, doar numai chestiile astea nu mai sunt pe viață și pe moarte.

E drept, anumite gemete neatribuibile, dinspre Himalaia, se servesc în scris – inland – a zăcea pe sub stinghii – situația hormonilor nu e aceeași de la expediere, iar destinația întârzie să devină conștientă pentru timp mai îndelung decât îi trebuie misionarului – atins cu piciorul pe picior – spre a categorisi – dar parcă scrii – n-am deschis, că nu și l-a mutat de sub stinghii, i-o fi plăcut și lui, capucinul.

Documentele s-au risipit vărsate în neorânduiala musonului. Nume. Cuvinte. Când se întoarce șeful, le trece în jurnal, un caiet format foarte mare. Episodul de dimineață se va uita neobservat. Aici e secretul – să ne fi petrecut dimineața în neeveniment. Ca nefluturii. Omul e ființă lungă.

Apucata pare chiar înaltă bine, cum stă în picioare, la ușa a cincea. N-o vede nimeni stând în cap, și ținta ar fi tot mijlocie – dacă excludem punctul fix, fără aprobarea ei. Trebuie admis, la urma urmei, că punctul fix de-l masam cu toții – mii și milioane, Puc și Puca – era toată Apucata, ea era fixă. Credeam, unii, că, într-adevăr, nu mai putea aproape nici să respire.

Lordul Zidar o prevăzuse de la început în ritualul, altfel contrar, al copacilor netulburați cea mai mare a timpului. Cu toate că ei nu pot fi numiți ficși. Durează de prea demult și până prea târziu peste valul cozilor noastre s-o masăm pe Apucata.

Am început să ne scoatem cămășile, care aveam. „Era mai bine ca acum douăzeci de ani”, zice cadavrul de pe umărul lui Puc. Numai Apucata știe să râdă, adică să ofere, cu unda mătăsii, și un surâs de pudră sub umbrelă. Unii îl preiau, se încaieră pe el și-l vâră-n cur și-l bubuie în parașute salvatoare. Concursul se câștigă cu ajutorul microfoanelor. Unii se retrag, pentru că le-a sosit rândul să maseze.

Procesiunea la ușa toaletei Unicului – nu a lor ori a lor – dar și ei și ele încalcă semnătura gestetner-ului și intră în politică – „nu mai ești tu, sunt eu, noi l-am pus, pe tine te-am încuiat cu lacătul în căcat”. Sloganele decad în intern. O răpăială de bășini. Nu interesează ce e înăuntru. Lăcătușii personali n-au loc și se cacă pe ei.

Mai toți au intrat în mrejele Apucatei și s-au integrat, din conștiință, rândurilor-rândurilor ce văluresc spre punctul ei fix, îndeletnicindu-se cu pile și clești, cu nivelarea cucuielor și gâlmelor înnăscute din cefele și creștetele fraților devoți.

Nu ne mai mișcăm și asta ne doare. Nodurile, ciupercile, foamea, iadul. Puc știm că nu se lasă. Iubește. Ce măgar. Dar și Puca. N-are de gând să i-o reteze odată pentru totdeauna. S-au dus vremurile alea. Nu cred.

O naștere petrecută dimineața asta la coada cozilor de la ușa a cincea, cu speranța de a ajunge, cândva, tot în epoca noastră, Kali Yuga, să atingem punctul fix al Apucatei – această naștere, parțial soldată cu amor…

Cafea plus ceai – plus apă – plus cafea – plus ceai, sare, cold drink – Apucata n-are când și cum să-le soarbă – piper, ardei, boia – un lac de sulf – o carieră de amintire de când am masat punctul fix al Apucatei.

Se plângea, totuși, că am lăsat-o să moară singură. Toți murim singuri, îndrugam în gând. La trei sferturi ni se făcuse rău. Greșeam cu soarele de pe umbrelă. Nu mai era potop. Ce ne trebuia? Ea ne trebuia. Cât că n-o știusem răscolindu-ne toate visele, fără milă. Și de-aia aveam să ne naștem gata aruncați, gata morți.

Și păsările? Taxiul – Pălăria. Palmierul refuză să mai crească în oala x. Mai presus de ce, de cine? Fixă coada șopârlei mâncate de scorpionii la care ea mănâncă. Ce se spune când termini de cusut? Învață-mă papagaleasca, maimuțeasca. Ce ne-ai adus aici, nenicule? Îmi pare rău. Vino-ți în furnică.

Apucatei, tot una. Timpul nu-i trece. L-a apucat pe șef pântecăraia. S-au organizat, în timpul procesiunii, pichete de ajutor. S-au ivit sisteme. Cum să vomiți când n-a ce. Liniște. Sus. O culme. Cum aș putea-o descrie pe Apucata? Niciodată alt neam. Tot un avatar. Tras pe sfoară de săbii și de foc.

Claxoane. Ciritpit. Abstinență de nevoie. Ce-aș putea spăla cu amețeala indusă? Aveam un chef și nu realizam că aveam un chef. Dar mă îngrozeam că s-ar afla că n-am chef – nu absolutul, nu relativul – porunca Apucatei.

De-a lungul vremurilor și acestei dimineți, adevărul este că mai nimeni n-o băga în seamă cu adevărat pe Apucata, și e păcat. Poate doar lume ca Puc și Puca, din când în când, cum s-ar spune, de disperare personală,, mai mult de inimă albastră. Se curtau în felul lor nedemocratic la coadă la Apucata.

Spatele acesteia-neted-lotus nu se concavizase. Căra mângâierea ultimă a toatei suflări. Muzică – astmă – orgă – viață de instrumente. Mereu excitată de voalul smuls de Apucata de pe gât-oieptul ei, de cochetărie, din perioada encounter-ului ei cu șeful în ușa a cincea. Iar asta n-a fost Apucata. Numai Puc și Puca.

25. 04. 82. D.

Aveam să mă văd cu președintele, fusesem anunțat. Dar era ocupat cu niște copii, într-o încăpere, stând toți pe jos. Iar mai apoi, eu am rătăcit pe scări, printre etaje. În fine, sărind cu copiii, din copac în copac, până într-unul cu crengile înalte. O fată anina alături, nu-i nimic, gen Popeyee. Stufosul rămuriș a plonjat, cum gândisem, lin și imediat, până am călcat pământul. „Ce operativitate”, a zis codana.

Alte întâmplări, cu mulți țânțari, și sexuale, pe trezie. Pe zi, târziu, trei crai, două fiice ale unuia. Le zic, fără răspuns, „Hristos a înviat!” Discutăm, peste o oră, propunerile mele către Suzana Gâdea și sărind la Academia Eminescu și la cartea mea, la vorbe precum „bani să apară”.

Două burse la Agra, argumentate favorabil, spre a nu se mai pierde ca în toți anii. Nici indienii nu trimit în România, acuzând transportul, ce trebuie suportat de bursieri. Din Sri Lanka, ar fi 18 studenți în România, nici unul din India. Se discută chiar acum, între altele, linie aeriană București-Delhi (sau Bombay).

Aprobarea mea românească pe patru ani se pare că rămâne. Nu există program de schimburi, doar cu Acord din 67. Reciprocitatea fără bani se agreează, nu și reciprocii. În jurul meu e rost de represiune. Nansi asistă decent la poveste.

Ancademia va fi. Vinod e numit în Lumea „un mare prieten al României”: doar se mirase la comentariul meu că Raja Rao n-avusese de unde ști de Eminescu, spunând că, prin mine, el știe atâta, încât îi pare că toată India are idee.

Tehnica luatului cu frumosul n-are decât să ascundă pușcării. Opoziția sinucidere-academie e de azi. Rush-ul lor să secularizeze devoțiunea mea e, ca de obicei, imbecil. Datele acestei descinderi, cu whiskey, sunt prea cumsecade să nu fi avut dedesubturi nedeclarate. Confuzia li se diluează într-o poză de bonomie a curajului de a asculta o glumă.

N-au decât să nege, dar le-am dat totdeauna ocazia să facă o diplomație mai proaspătă, deși gratuită, întorcându-se împotriva propriilor dogme de serviciu. N-o să isprăvesc nimic cu ei și, din cauza lor, nimic cu nimeni. Aprobarea mai flutură ca o gheață efemerizată de față.

Jucăm cu cărți de aer. Nu e prea rău. Vom ajunge în cer, nedeghizați. Paravanul nostru acoperă o prăbușire interioară, nu politico-morală, dar mistică. Un straniu, internațional consens ne reține aceiași – înapoi, un etern înapoi – în iad, în inexperiment. Poate nu ne-a fost scris mai mult.

Nu e numai duminica asta, a Tomii. Scriu cum nu vorbesc și nici cu gândul nu gândesc, și nu pot face cum am vorbit, cum am scris. De-aia cărțile astea îmi rămân de căldură pe tot veacul. Rod de ani și luni. Puțin și simbolic. Un stop cardiac în plus. O sinucidere copertată antum. Iar întrucât descinderea de duminica Tomii ar fi o școală completă, nimeni din cei trei nu va avea nerușinarea s-o recunoască, din păcate.

Doar în cazul vreunei întorsături tari. Și nu din partea mea, care sunt condamnat la constanță în mărunțirea de sine. Situația de a fi consultat oarecum împotriva opresorilor tăi, de față cu ei, și, apoi, executat pe temeiul celor ce le-ai zis, apare cu haz. O treabă în plus, tot a lor – ce multă au deci: lichidarea ta subsemnată.

E un semn (și o cauză) că vechea fervoare antidiplomatică m-a părăsit. A crede că miticii nu știu mai nimic de pe acasă, dar a mă vedea ciuruit în fel și chip când mi-e lumea mai dragă – prin lume înțeleg exact țara -, revin și, apărându-mă, contaminat, încep să-mi năzăresc o cunoaștere de acest tip, prin victime identificate cu ceea ce lor le dă să mănânce (eu fiind vărsat în altă cantină, pe tropic).

Mai e sărăcia cumplită care ne-a potopit. Turmentantă. Îmblânzitoare? Niciodată. Dacă poți să (te) hotărăști în vreun fel? Ce depresiv, oricum. Și atunci, ducă-se cu Dumnezeu și duminica asta.

Trei bursieri români, selectați de indieni: „bine-înțeles că nu le-am dat” (pașapoarte). O imensă ținere. Ținere fără reținere. „Fii mediocru, ca noi”. Are dreptate năimitul bursier disident de și-a pierdut urma cu blestem. Înțelegerea Indiei, ce masonerie (imposibilă?) Am zis, zadarnic, Ilexim. În fond, n-am discutat nimic, tot una.

Prima, toată impresia – upanișadic vorbind -, fiecare mai acoperindu-și un fond de sinceritate ancestrală, bună. O noimă, fie, și-ntr-o asemenea descindere. Și-au plătit benzina, au adus băutură – aparențele, OK. Mi-am încheiat deci săptămâna, nu vineri seară, la Raja Rao, dar azi, acasă. Ori am început una nouă, mai amețită de posibile aberații din capete patrate.

Mai seamănă, apoi, povestea a psihologie. A noastră și a lor. Parcă am încerca fiecare câte ceva. Obligațiile sunt în unic sens și cvasinecunoscute părților. Persoana întâi e jenantă (de-aia o folosesc copios). Planurile rămân abstracte: propunerile mele către SG, ce putem face concret? Alea s-au dus pe copcă din capul locului. Ancademia nu-i face încă să râdă.

Miliardari voind să-și publice, pentru glorie, cărți în România. Oul unor tipăriri mutuale. Încă o dată, program inexistent. Discutăm în spatele Mayei. De-aici, n-arată rău. Ne confundăm și între noi. Nu ne mai vrem nici binele, nici răul, sentimentele fiind, din principiu și din totdeauna, reduse la absurd.

Suntem numai actorii figuranți ai unei drame de proporții și parcă ne-am bucura măcar de tălăzuirea ei. O anume acceptare a pozițiilor relative încă ne amăgește spre absolut. Dacă nici unul din noi n-ar pune nimic la inimă am fi toți la fel de fericiți, cel puțin unul, poate doi, trei ori toți. Ne înțelegem așadar. Înțelesurile le complicăm fiecare în felul nostru, ceea ce e un pas.

În fond, ce-ți poți dori decât, atunci cân pur și simplu stai de vorbă, să nu-ți mai fie frică de humoroșii, aceiași interlocutori. Nu mi-a mai fost niciun moment frică. Fie c-aș fi fost și pierdut. Pentru cine, pentru ce? Mă va fi călcat ceva libertate lunatică, năclăită de hazardul izolării și neieșirilor religios-păcătoase. Atmosfera enormă nu ni se scade eului. Orice pas, a la long?

Eminescu chair, pretutindeni, aici. Va fi nevoie de timp pentru orice început, dar fără început? Nansi-mi cobise că aici vor fi chițibușurile. O lăsasem. Polonia pe când Italia? Argumentez latinitate-catolicitate și arunc despre o carte profundă, că n-am venit să mă joc. Și chiar dacă mă joc, mă gândesc acum, cu câtă tristețe n-o fac?

Sărac și totuși neflămând, mai ales pentru că liber. Libertatea noastră în India are de a face, măcar și în joacă, cu Dumnezeu. Cât de nereligioasă relație. Și tocmai de-aia cât de irepresibilă. Nici nu mai știm că dumnezeu este iubire ori orice altceva. Ne ducem cu el locului. Timpul ni se întoarce în el.

Raja m-a impresionat în apologia liniștii. A concurat toți swamii. N-a înjurat vreun punct cardinal, chiar exacerbând leagănu-și, de circumstanță. Fanatici nici fanarioții. Zarva de cuvinte doar simptomatologică. Aproape nesperată individualizare în mai mult de unul, mai puțin de doi. Simbolurile ce ne animă diferă, dar efectele lor ne reunesc.

Nu este vorba de prietenie. Efectul nu e neprietenesc, poate cauza. Nici distracție, dimpotrivă, dar vorbele nu ni le alegem ca la interogatoriu. Nu e vorba de vreun profesionalism propriu-zis, dar nici mica meserie în slujba puterii nu respinge câte o urmă de formație reconstituibilă comisionar. Nu e vorba de tachinarea urduroasă de odinioară și, totuși, ce altceva mai rafinat?

Papagalul îmi face scandal ca și cum eu le-am alungat pe Nana și mai ales pe Nansi. Lipsind de la spectacolul Nanei, mă doare, dar se bârfește îndeajuns cu neparticiparea și a ei, încât mi-am făcut lenea o cumințenie de a rămâne în singurătatea casei.

în țara filmelor indiene poate India

ne apropiam de sfârșitul veacului douăzeci

prin vechiul Delhi uneori ne întrebasem la ce

trebuisem acestui secol în semn de

dispreț pentru singura stare în eleganță

în satul în orașul în muntele nașterii

e limpedele filmelor pe nevăzute cât

suntem de undeva într-o haină de piele

de o singură piele nudă și arsă natural

de sărutul suprapuselor adulteratelor mame

de la maya noastră la maya una cu Brahma

se trece prin moarte și noi nu ne pricepem

să ne reîncarnăm până în epoca modernă

doar de mult când ne visăm la boală

dar am mai trăit poate în India după

ce nu murisem cum ceasul adăstase

în cumpenele acelea nemaiexcelând intim

cum ne tot închipuim la convalescență

ne declarăm avalanșe de iluzie în fața

înspăimântatelor efigii ce ne-au primit

și mergem în plimbare care pe unde Dumnezeu

ne pierde din vedere fluierând a pagubă

de sus

Stimate Domnule Profesor Eliade,

Dr. Kapila Watsyayan, cu care v-ați văzut în tomnă, în America, și eu vă propunem să acceptați a fi președintele Academiei Internaționale Eminescu, pe care o intenționăm în India, pentru început, cu izvor universitar, în jurul studiilor românești înfiripate aici (Divyagraha) și a Amintirii Dv. întru Eminescu. Toată India vă cunoaște, zice Dr. Kapila Watsyayan.

Evident, acceptarea Dv. ar oferi o șansă celor ca mine, supraviețuind mai profundului SALG, dar dedicându-i-se, ca fumătorii rămași fără chibrituri și aprinzându-și unii de la alții, noaptea pe cer. Domnule, Domnule Eliade, de când suntem în India, veacuri v-am povestit, lăsându-i și pe alții să vă citească.

Am cântat „Hristos a înviat!” într-un mandir al Arya Samaj. Nu am avut la îndemână cele ce ați scris despre Maharishi Dayananda Saraswati. Cei din samaj colecționează tot ce s-a spus despre tânărul lor Luther. Un articol de Aurobindo l-au copertat într-o carte minusculă, de câteva pagini. Imediat ce ați fi de acord, aș simți elanul de a vă propune, de data aceea substanțial, ce se poate face aici în materie de publicații, conferințe, upanișade Eminescu. Vi se va părea romantică eminescianizarea indologică într-o vreme de tremurate răspântii. Și totuși, peste mări și țări, vă văd înconjurat de savanți și creatori indieni, într-o bună zi, în toamna asta, după muson, când ați reinaugura numele lui Eminescu. Visez? Ajutați-mă să mă trezesc.

Hristos a înviat!

26. 04. 82. Delhi

mai răi decât țânțarii n-am cunoscut în noapte

te hărtănesc în nume prin sânge și aluate

sari ars reanimarea otrăvii ți-o consorți

tămâi oftate acru scăpând gelos la morți

atunci îți știi momentul când oftică și cancer

politică romanță s-au dus demult pe Gange

te perpeli orb în juru-ți la stop de rostogol

secându-ți cu ficații un fel de protocol

ce-au fost în altă viață de am avut relații

din oștile adverse dam ordin înțepați-i

27. 04. 82. D.

Jakob Sloan s-a dus acasă, pierzând amândoi șansa (jumătate sionistă, jumătate invers) de a ne întâlni întru Constituția Terrei. I-aș scrie o scrisoare, în minte cu Titulescu. O nouă profanare? Vreo plutire în nonsensul absolut, provocator la yoga sinuciderii formale?

Mă pregătisem să mă întâlnesc cu Patric. Sunt tatăl lui. Îl aștept, numindu-l Petrică. Nu s-a născut. A fost o fată. Patric se răzbună, nevrând să se nască nici fictiv? Dar ce personaj fictiv are nevoie de naștere? În ficțiune, nașterea plictisește – moartea corespunde nașterii.

Nicolae Titulescu: “Effets des actes à titre gratuit, consentis sans le regime de communauté, soit par la femme seul, soit par les deux conjoints au profit d’un enfant du premier lit, d’un enfant commun ou d’un tiers” (1903 – N. T.). Essqi sur une théorie générale des droits éventuels (1905, Ph. D., N.T.). „Romania’s Heart”. „Transylvanie is the cradle which has protected her childhood, it is the school which has formed her nation, it is the charm which has maintained its life”.

În Jawahar, sunt gata să întârzii pentru aparatul de filmat al lui S.: narghiliștii, vacile, călcătoarele de rufe, grasele, dughenele, templul, generațiile. Chemare de urgență, neonorată, la dept. Lucrurile și miturile de nu ne-ar domina. Dumnezeu tot are grijă.

28. 04. 82. D.

Patric spune și gândește nu atât povestea lui, nici a omului (la 10 ani), nici atât a prietenilor de singurătate. Nansi îl crede unic. Seara, mă tem de confuzia cu alți delincvenți. Mult vis, ceva frică, destulă speranță.

29. 04. 82. D.

Ajută-mă, Doamne, Patric să fie un Emile de Rousseau. Copilul n-are să se topească în cântecul lui de mare. Arta simbolului în imagine. Ținea al nostru un speach, maimuțărit de cineva din protocol de o schimă-n publicul universului.

Dădusem să plâng văzând că și al țării noaster va să se ridice, redus prin încăperi și de pe orice ecran. Mai apoi, spre a asista la o mitocănie a unui puțoi căutat de președintele gazdă – cam visez președinți nopțile, unde aud ce aud, citesc ce citesc, regret ce regret, în nonsens și neputință a mai marilor. De le-aș putea evita, într-o reflectare nouă.

Mi se pare prea mult, într-o noapte, să dai tot, virginitatea, pentru totdeauna. Am realizat că suntem unul pentru altul și împreună, prima dată în viață, la Cambridge. Altfel, nu eram sigură pe el, pe acest bărbat singuratic al meu. Și mie-mi place să fiu uneori singură, independentă. Religia ține de înapoiere, de tradiție, iar noi trăim într-o vreme modernă. Sunt lucruri intime, de nediscutat. Frigiditatea nu e o boală, e o șansă, să poți trăi singură, ce fericire.

Începusem despre guru bhai, între poeți, pe exemplul Alaudin Khan-Ravi Shankar. Cum îi făcuse loc pe lângă maestrul rajei Gwalior-ului, aruncându-se înaintea trăsurii aceluia. Și el îl ascultase, în fine, îl pusese să cânte la sitar ce știe. Ce fericire. Dar cu stânga, și nu era stângaci. Și totuși Ravi a reușit. Că a divorțat de sora lui Alaudin e altă poveste.

Nana știe (de la noi?) că va împlini 12 ani când vom pleca de aici. La 11 ani, îi spun, o să joace pe Patric. Îl văzusem, cum își dorise, la mare. Mașina veche se va scufunda în oceanul fără fund. Patric e o intenție vădit nedelincventă, purtat însă de Probation Officer în Juvenile Court pentru fapta sa (mașină furată, conducere ilegală, eventual distrugere – scufundarea proprietății). Să fie judecat de vreun zeu marin, complice, căruia el îi adusese ofrandă?

30. 04.

Patric e ca și născut. Mrs. Alice, P.O., îl va recupera cu Patrol din ocean, iar acasă, interviul se va transforma în psihodramă prelungită. Patric va avea multe roluri, consumându-și fantezia solitară și întrecându-și într-o sociabilitate purificată amicii. Am câteva personaje în minte, am schema, am teatrul. După committee-ul de azi, după prânz, pe cai.

ce tot ascult tăiat oranj acum cinci ore patru trei

Patric e liber fingerprinted în psihodramă râde râs

plâns plânge râde râs plâns plânge haide frate

sfiiți bătrâni cu pești adulți în visuri zgomotoase

tot noi îi vom juca pân’ se trezesc să tot asculte

În Jawahar, reinvitat diseară pentru alte spalturi. În dept., ca de obicei, discriminare. Cu Popov, despre educația fiicelor noastre în India. Marek îl are bolnav pe Martin. Cernomoreț, după nume, s-a născut într-un sat lângă Marea Neagră, în Ucraina. La Odessa și Yalta, chiria e mare vara. Încă o recepție-ceai, la decan, abandonată.

Cu Nana. – Un băiat de zece ani voia să vadă marea. Îl tot ruga pe taică-său să-l ducă la Santa-Monica. Taică-su nu a vrut să-l ia și atunci el a furat o mașină și s-a dus la mare cu ea. – Nici n-a fost în stare să pună frâna când a ajuns în fața mării, astfel că mașina a intrat în apă. – Taică-său a venit și l-a scos din apă. – Dar era la servici, așa că l-a scos din apă un polițist.

De ce-ai furat, poliția zice, de ce-ai furat mașina, că taică-tu are o mașină. – Mașina lui tata a luat-o el la servici, mama nu e acasă, iar mașina asta e a unor prieteni ai mei. Care prieteni, zice polițistul, nu văd aici niciun prieten, ești singur, un copil mic. De ce te-ai apucat să conduci mașina, cine ți-a dat voie, n-ai văzut niciodată marea? – Păi tata niciodată nu mă ia la mare, nici mama. – Și asta înseamnă că tu trebuie să furi o mașină și să te duci la mare? Dacă nu veneam să te ridic, mureai.

Să nu te mai duci niciodată, și dacă te mai duci vreodată cu mașina altcuiva, sau fără părinți nici cu mașina ta nu poți să te duci, și dacă te duci a doua oară, la școala de corecție cu tine. – Du-te acasă. – Nu știu să ajung. – Atuncea de ce-ai venit? Hai că eu știu să conduc mai bine mașina ca tine. Te duc acasă și eu merg să-i dau mașina prietenului tău.

Nana a pictat două balene albe pe pânză superalbastră. Aseară ar fi discutat cu Nansi în amănunt despre reîncarnare. Întâi, copilul ar fi vrut să rămână la opt ani, apoi la 16. Azi am numit diferite părți ale corpului puncte cardinale. La dinner, aruncăm chestia cu pisica moartă și ne distrăm ca proștii.

Cu Bhose, funcționar la dept., la un proverb englez despre niciodată prea bătrân, i-am replicat, a la Parhon, că îmbătrânim începând din pântecele mamei. La care el mi-a reamintit că, adevărat, acolo Arjuna a învățat multe lucruri. Am salutat-o și pe spaniolista, fată de parlamentar, cu soțul la … Buenos Aires? Iar ea: Las Islas Malvinas, necum Falkland. Oare, urbanității democratice să i se opună o moralitate pervertită a totalitarismului? Doamne, ajută-mi să-l scriu pe Patric. Și fiul tău a fost copil.

1 mai 1982 Delhi

Bălăbănind o depresie nez, băut la miezul nopții, până la trei, cu grețuri, dimineața se mai limpezise cu lumină. Am conversat la breakfast despre niște papagali vorbind franțuzește. Și am mai făcut astrologie pe gluma corpului: gura – Lira, urechea –Orion, Back-ul – Carul Mare (Ursa), burta – Cloșca cu Pui, dinții – Rarița, țâțele – Calea Lactee.

2 mai 1982. Delhi.

Sunt finaluri de destine și este Parinior. Aseară, altfel, la Dragona cu familia, la insistența Nanei. Polonezii au lăsat-o baltă, așteptând, excitați, un diplomat de-al lor, anunțat prin surpriză. Dragona, goală. Abia un teenager din McLoud Ganj. Sora lui runs hotelul Kailash, acolo sus – îl rugăm să ne rezerve în iunie o cameră. Din nou la Dalai Lama.

3 mai 82. D.

Drum prin căldurile mamei India, pe toată Chhatra, prin Kamla până-n Jawahar și înapoi, printre schele de nuntă. Careva, în autobuz, pe scară, cu amândouă picioarele în aer. Văd lume care nu mă mai recunoaște fără barbă ori mustață. Febra atmosferei încruntă fețele pe dinăuntru.

Pe asemenea căldură nu e de pus la îndoială sinceritatea vizitatorilor. URT și Vinod. Eminescu apare vara asta în sanscrită. Cum n-am vorbi? Vom traduce mantre. Aștept răspuns de la Eliade. Vizitele de după amiază, și mai fantomatice.

4 mai 82

Punem în cârca iadului luminos al Delhi-ului vara închegarea voințelor noastre. Fantezia însăși să fie de domeniul frigului însemnând un vis de ardere care odată petrecut incinerează ființa fără gânduri? Căci de aici nu am vrea să ne fie frig – însăși amintirea blândei ierni se strecoară neconsolant – ba n-am vrea nici să nu ne mai fie cald, nimic. Să fie un extaz?

Sentimentul de ofertă către alții s-a baricadat. Și ce e creația decât o violare răcoroasă a căldurii stătute din sfârșitele ruguri de incinerare? Poate orice ai face acum, totuși, s-ar resimți de un cult mai ales realizabil în afara ta. Nana pictează realul dincolo de vârsta primelor nesomnuri.

Scrisoare din Dunedin de la Bob. Șapte coline, ca sub Roma. Să călătorești o lume până acolo, ca-n propriul suflet. Nana – Patric pleacă iarna după melci. E frig și el îi cântă melc-melc codobelc. Scoate coarnele și îngheață. Apoi tot copilul plânge. Melc nătâng, melc nătâng.

Bob spune că oile împiedică iarba a crește prea înaltă. Nana, răsfoind cu mamă-sa cartea Dunedin-ului: vreau să mergem în țara asta definitiv. Nansi: eu sunt popă bhutanez și am voie să oftez. Nana: Patric s-a dus cu vaporul pe mare. Singur. El nu știa să conducă vaporul. Îl conducea prost. Și zicea: ce dacă îl conduc prost, ba îl conduc foarte bine pentru un copil.

Un copil nu trebuie să știe să conducă nici un avion, nici un elicopter, nici un vapor, nici o barcă, nimic, nici un camion, nici o mașină, nimic, până se face mare. După ce se face mare, poate să conducă orice vrea el. Și un helicopter, și un avion și o barcă, tot. Da! Chiar dacă vrea să aibă o balenă, poate să o conducă și pe ea. Dacă balena îi zice: pleacă de-aici, el o să-i zică: nu, n-am să plec de-aici.

Când se ducea acasă, totdeauna lua o bătaie. Și când se ducea să conducă vaporul, trebuia să-l repare, pentru că el nu știa să-l conducă. Știa să-l repare, pentru că a stat un timp la taică-său la serviciu la mecanică și a învățat cum să demonteze și să monteze la loc tot, tot.

Într-o zi, o balenă a sărit în vapor. Când Patric striga „ajutor”, un rechin a apărut și s-a speriat și mai tare și a zis „ajutor! ajutor!”. A strigat așa de tare ajutor că au auzit polițistul și maică-sa (de când cu mașina). Amândoi au fugit repede s salveze. Au luat o barcă specială, să-l aducă, să-l tragă cu alt vapor, și cu un avion, pe mal.

Că tractorul nu poate să înoate. Ca avionul. Pentru că sunt niște avioane care pot să înoate și se numesc submarine. Sunt unele avioane mari care au niște chestii de-alea mari, așa – cu avioane de-alea se duc să ia vaporul din mare.

A venit maică-sa și l-a luat acasă. I-a dat o mamă de bătaie, jap, jap, jaaap. Și când se ducea să-l ia de pe mare, a venit o furtună. Maică-sa a fugit și mai tare, și mai tare, să-l ia pe Patric din mare. L-a luat acasă și i-a dat un pumn în gură și i-au sărit toți dinții. Și atunci, Patric i-a cântat un cântec:

seara când se lasă luna…

Când s-a făcut Patric mare, s-a dus la minerie, să minerească. A găsit mult aur. Și a făcut o gaură din București până în Oceanul Atlantic. Și prin gaura aia s-a dus cu vaporul până în Atlantic și s-a făcut marinar. Acum știa să conducă vaporul foarte bine, dar el a vrut o chestie. Voia să aibă pasageri și să ia bani. Avea și aur și i-ar fi dat oricui venea o piatră mică de aur.

Și într-o zi, când au aflat oamenii că se ia câte-o piatră de aur, toți au venit în vaporul ăla, de câte două-trei ori. Dar el totdeauna scotea aur din mină pentru că era și miner și marinar. Și nu i se termina aurul niciodată. Și a reușit să aibă pasageri în vaporul lui.

Eu îți mai dictez o pagină. Ai scris? Pe urmă, au venit și mai mulți pasageri, și mai mulți, și mai mulți. Și nu mai încăpeau în vapor. Și el a trebuit să lege o sută de vapoare unele de altele, ca să-i ia pe toți în Dunedin. Din Dunedin, în India. Din India, în România. Din România, în Dunedin.

Pe lumea aia era un singur vapor, acesta. Când venea el cu ei, lângă ocean, în o sută de cabane, iată o sută de delfini strigând în gura mare „salvați-ne”. Și mai tare. Unii pasageri au sărit în mare și au înotat până la mal, unii au murit. Doar căpitanul a rămas. Ceilalți, ba morți, ba leșinați, ba cât să cadă-n mare. Așa că toți strigau după ajutor.

Și unul a legat toate vapoarele și le-a dus la mal. Numele lui era Gulliver. Și Patric conducea vaporul. Nu i s-a întâmplat nimic, decât că era puțin beat. Și-n sfârșit, a ajuns la mal. A legat vaporul și s-a dus să se odihnească în cabană.

Delfinii nu erau acasă. Când au venit l-au găsit pe Patric dormind în patul lor, în casa lor. Dar era o masă mare și pusese barca pe ea. Gulliver a venit și el, cu bagaje, cu barca. S-a rupt masa. S-a rupt și patul, cu amândoi, și Patric și Gulliver. Au căzut pe jos și casa s-a dărâmat.

Delfinii s-au dus în România și și-au făcut o casă numai pentru ei. Curând s-au însurat, au făcut copii și au stat în aceeași casă. Dar și copiii lor s-au însurat tot în casa aia. Casa era o barcă mare, mai mare ca un vapor. Personae: Wolfgang-Amadeus, Jean-Jacques, Gigi-Noni, Johnathan-Ionesco, Emile-Gulliver, Dan-France.

se apropie o liniște cu păduri de iarnă de la antipod

odată scoțieni lângă biserică neaoși tunzători de oi

amurguri de burguri minarea pinguinilor

mina de aur a Nanei explozivă

nescris Patric ne al tatuajului

de ne-am aventura ca de dimineață și la amiază

în sinele descoperit dintr-o noapte tabu

înnăscutul suflet o aparență de desăvârșire bate departe de miracole cu opoziția

și nu am adormi împreunați singurătății

și mai certați de nu s-ar amesteca pierderile

cu orele parohial păcătuite și anomic

5 mai 1982 . Delhi.

Patric în Insula Pinguinilor, Nana.

La presa conflictelor, abundentă aici, abstrasă în patrie, te simți: critic (informația e părtinitoare, otrăvită împotriva celeilalte părți, deși implicațiile sunt tot atâtea contradicții); neimplicat (oricare ți-ar fi gândurile ți le știi aceleași cu ale celorlalți comunicatori baudelaire-ene,dar și respins și respingând ceea ce impresionându-te îți e numai în afară, dar în mâinile puternicilor greșelii, regalității imposibilului adevăr); înfrânt (proiectele abia înfiripate aproape ți le părăsești, ca și cum ar avea, ar putea avea vreo legătură cu evenimentele; îți revii într-o renunțare aparent de bună voie, pe filosofii fataliste; te vezi autoanihilându-te în nonsensul absolut; îți arunci etichete de a fi din partea înfrântă – religie, prohibiție, prigonire – și tot sufletul îți expiră un oftat de speranță necrezută; mesajele de puritate ori curaj, fantezie ori bunătate ți se autoamuțesc la gălăgia parcă tot dinăuntru a unor tentații convenite a fi de rușine).

O zi plină, cea de ieri, ca noaptea când plină e lună, iar apoi, următoarele, nu te mai interesează. Relațiile dintre o zi și altă zi, cât de misterioase (dacă există). Zilele noastre, o expresie de vii și morți. Ziua mea nu există. Dar eu? Fără zi, cum aș putea exista în zilele noastre? Ieri? S-a dus.

Iar azi abia știu – cum nu știusem ieri – că ieri trăiam în noroc și înfocare, cu alte conversații decât înainte și după, în altă natură a izolării și împărtășirii ei. Ascult recitalul papagalului ca și ieri, când nu-l băgam în seamă. Diminețile devreme își drege repertoriul. Nana se mai ia cu el, noi mai puțin. Nansi cu pantomima, hrana și educația. Eu cu amuzamentul sobru, de circumstanță. E singur în gangarismele lui.

Nansi s-a dus la bancă, în urma unei discuții despre numeroși wallași care-ți intră în casă. În cazul negustorului de broderii de pe lângă Calcutta – care vine să-și ia banii pentru lucrurile comandate în februarie și aduse aseară – intră în joc și nebunia femeilor după albituri pentru fiicele lor.

Eu am de gând să mă reped la biblioteci pentru Rousseau, Melville, Swift, France. Speranța pentru Patric e Nana. Jocul se extinde în timp. Zilele ei ne par singurele realități în care ne vădim. Deci sentimentul lucrului și lucrul însuși i se datorează. Că aș exploata-o, numesc și asta educație.

Oboseala de după o fantezie liberă, conștientă că-mi vine-n ajutor, numai ea îmbinând credința cu imaginația, sensurile rămânându-mi mie spre a i le păstra fie și de zestre, acea oboseală măcar o observă. Și mă poate face vinovat, pedepsindu-mă cu odihna și, astfel, acceptând-o și pentru ea. Copiii ăștia altfel nu s-ar odihni.

Am idiosincrazie pentru odihna părinților. Odihna morții n-o iau în seamă, necăzându-le în câmpul de joc. Umorul negru al copiilor e pastelat, probabil mai multă umbră intrând în surpriza la schimbări – a căzut, doamne, un pui din cuib… vai, un pui a căzut în ligheanul cu apă, azi-noapte și s-a înecat… îmi place aici, mergem și stăm doi ani, stăm toată viața, mai bine…

Dunedinul a intrat și în versiunea ei la Patric. Dictarea, față de anul trecut, și-a părăsit eroul vultur, pentru un băiat. Doar metamorfozele magice, când și când, retrimițând la inspirațiile de la șapte ani și jumătate. De-acum probabil ne hălăduim în neamul omenesc copilăresc, nestrăin nici unuia din câte pot fi imaginate.

Plinătatea zilei de ieri, un fel de balans între oase și nervi, pe vechiul pod refolosit ca din întâmplare, al, poate, cărnii, poate senzualității, poate defulării, poate carpe diem. Și totuși mai mult de la sine. Jocul de cuvinte și tentative intelectuale ne vor fi epuizat. Crezusem, fie și din goana falsă de a fi înțeleși, dacă nu iubiți.

Nana. În insula Pinguinilor se afla un băiat pe nume Patric. Acesta totdeauna se juca cu pinguinii. El și pinguinul Falkland au plecat pe insula Falkland din Dunedin. Buni prieteni, au plecat cu avionul, noaptea la patru, când mamele lor dormeau. Și când s-au trezit, părinții lor nu i-au găsit acasă.

S-au dus ei în Falkland să-i caute, dar șmecherii s-au cărat în America de Sud. Apoi s-au dus în America de Nord. Părinții nu i-au găsit nici acolo. Și așa s-au dus în toate țările. Au obosit și s-au întors în țara lor. Patric și pinguinul Falkland au venit singuri acasă, când erau bătrâni, bătrâni, bătrâni, cât pe-aci să moară.

Citim Nineteen Eighty-Four de Orwell, winstonizați în Big Brother încălecat peste Big Son (al poprului nostru). Când, vine-n vizită, Ngawang Tempa, tânărul tibetan din McLoud Ganj, care vrea să se facă învățător al copiilor tibetani. În tibetană, „frate” se spune „chocho”.

Am citit presă (anti)românească. Patric nescris, aproape mi-e frică pentru el. În biblioteca universității noastre, n-am găsit nimic din Rousseau – căutam Emile. Necum Pascal. Ion-Escu, Jean-Jack, Amadeus-Ladino, Dorly-Rima, Blue-George, Neroporus. Jane Welljane.

6. 05. 82. D.

Măreția Indiei nu stă poate nici în suta de milioane de submizeri dizolvați în dumnezeire și templu de praf. Poate nici în infinitatea naturii pe scena căreia se joacă drame eterne într-un joc de esență decorativ-muzicală și mistic-consolatoare. Poate nici în magnificarea conceptelor sanscrite odată cu cele politice. Dar în realitatea ritmului ei cosmic bătând în toate viețile încât, sosind din pământ, te prevezi deodată întorcându-te în foc, și nu al gheenei.

Ai tăi n-au decât să te plângă, ori să te fericească, așa le răspunzi și tu, după datină. Ai vrea să lași, aiurea, ca de la tine, ceva din propriul sentiment al Indiei, al timpului forjat în mantre și gesturi niciunul neritual. M-am gândit la nunta prietenului meu Chattopadyay, de la J.N.U.

7 mai 1982 D.

Real wlks. Un cooli și sacul său din josul spinării. Copiii aruncând cu pietre să doboare flori din gulmohar: mai dornici decât de mango înainte de a se coace. Africanii. Fetele. Meditația transcendentală din România Anetei Spornic. Că aș arăta ca un actor american: ecou la duelul meu cu maestrul Raja Rao – că nu m-ar fi luat în serios.

La ora prânzului e rândul giuvaergiului Mahmood. Are 26 de ani, deci, deocamdtă, o singură nevastă, fără copii, urmând, după legea islamică, să-și împlinească dreptul la încă trei. Vine din Jaipur, dar și din Cavalay Lane, la doi pași, trimis de Marek, cu două rânduri de recomandare scrise pe carnetul de afaceri al musulmanului din Rajasthan.

Nansi examinează lapis-lazuli, pe care șlefuitorul le numește „Kabul”. Fiersesem apă și pusesem în cești zahărul și cafeaua, când m-a dislocat Zarina și am venit să continui „Ameino”, povestea-film a lui Patric.

Cafelele le-a dus Zarina. Când trece Nana, îi fac scandal, că aici nu e bazar.Dacă e, eu nu fac cafele pentru turci. Și schimb calimera, nu mai vorbesc cu ele, dacă sunt nebune numai după pietre. Nansi mi-a trimis cafeaua ei prin Nana. N-am mai refuzat, ca să n-o lungesc cu acest teatru.

Furios pe plonezi că trimit bijutieri, deși femeile numai asta așteaptă. E un ritual peste tot, aici în culme. Născute pentru pietre prețioase, femeile iau în serios orice lucru de eternitate. Slăbiciuni aurite. Licăre avatare. Nu e nimic de făcut. Să-și fi tăiat polonezii craca cu mine? O să-mi treacă. Ba-mi vine-n minte și Sergiua Al-George.

Nana îi ia partea lui Nansi: pietrele educă estetic, și eu stric. Formele reținute de Nansi sunt subțiratice, sculptural-spirituale. Îi vor fi de ajutor, luminiscente. E vineri. Nor. Orice dusă e o venită.

Aud pe Ierunca eterizând pe Noica. La acesta e seriozitatea, poate un alt Nae Ionescu. Peste orice amintire a pușcăriilor și republici platoniene. Umor răsturnat, până peste tragic, în ontologia-i. Mi-a fost guru. În paradis, zicea.

8 mai 1982. D.

Spre bancă, Esaulov, cu o pălărie, ca a mea, spre care arăt, asemănându-le. La care, vai, el și-o ridică, poate înțelegându-mă a-i fi comandat. Mi-o ridic și eu, atât de târziu, atât de al doilea, și conversăm despre cărțile noastre. I se pare foarte rea recenzia la romanul lui publicată în Indian Express. C-ar fi venit din partea unui prieten a fostei lui soții.

9 mai 82 D.

Ziare de duminică. O fată musulmană de la NSD ia LSD. Mă urmărește caducitatea presei, fie și adevărate, pentru a nu mai vorbi de cea ucisă de decenii la noi. „Ameino”, schimbat pe „Moksha” și Patric, în curs de abandonare, pentru un nume gen Rob.

a-mi interzice ura pe cât îmi e interzisă iubirea

mort pe cât toată viața am fost purtat în agonie

întoarceri pe alte părți ale nonsensului înnăscut

paralizat de noroc fără minte de minte fără noroc

de mult nu mai e nimic de imitat în materie de mers

se supără orbii de mai răul clarvăzătorilor de tot

am aflat că influență înseamnă îndeobște guturai

genial se cheamă un personaj bine dispus

trecerea timpului îmi va fi eseu exotica naștere

moarte fără generație nici durere nici suspin mă uit

spre golul cuvintelor ce-au împins mintea în sine

10 mai 82 D.

Peter H. scrie din Florida, unde se tratează de hepatită încasată aici. Ted, neîncurajator pentru Columbia. Michiganul e pe butuci. O imagine hepatică pentru academicieni. Vine rândul regizoilor. Tocmai trebuie să vină Nana. Ea și-a învins hepatita și poate toate celelalte.

13 mai 82 D.

Comuniunea Românească a lui Gicu Alexe publică, integral, paper-ul meu de la Aurangabad. Aseară, Nana: „Eminescu a murit”. „Da, când era ca mine, dar el n-avea nevastă și copil”. Dar spunându-i o biografie, a trebuit să ajung repede la Veronica. Ea ne-a ținut o prelegere despre Maria Tereza.

15. 05. 82. D.

Vinod a fost la seara Pritam, oferindu-i Ardhanarisvara mea. Se vrea distributor, excitat de 50%. „Poetry” din Londra are un exemplar cu explicații. Bushan a apreciat versiunea sanscrită.

18. 05. 81. D.

A. P. Sirivastava, directorul Bibliotecii Universității Delhi, îi scrie lui O.P. Trikha, directorul Bibliotecii Congresului American, de aici: My Dear OP, / Dr. Anca is a visiting lecturer of Romanian language in our University. He is also an indologist. He has written a book of Poems by name ARDHNARISVARA. He has published it himself. We have purchased two copies of this book for our University Library. / May be the Library of Congress be interested in acquiring necessary number of copies of this book. I am enclosing a copy of table of contents and requesting Dr. Anca to meet you. / With regards. / Yours sincerely / APS.

Am întâlnit-o, la el, și pe Dr. Rupmany, sanscritolog, decăniță la Noncollegiati, care mă știa de sanscritolog. Era și Marek. Plus o bibliotecară plăcut bâlbâită. Ceai.

„…niciodată nu mă uit la începuturi, ci la sfârşituri”

(Baltasar Gracián)

 

Au trecut peste două sute de zile de când au fost demarate acţiunile de protest ale Platformei DA. Este suficient timp pentru a face unele totaluri (guvernele îşi fac dările de seama la 100 de zile de guvernare). Nu ştiu dacă va putea fi găsit vreun om (în afară de cei cu pufuşor pe botişor!) care să nu dorească întoarcerea Miliardului şi punerea la răcoare a vinovaților de comiterea acestui megafurt. Şi eu îmi doresc cu ardoare să se întâmple acest lucru, această dreptate, fiindcă hoţomanii au furat şi din buzunarul meu, dar în primul rând, ceea este de neiertat, au luat pâinea de la gurile copiilor, bătrânilor, persoanelor neajutorate. Dar cum să faci acest lucru? Ceea ce propune Platforma DA nu-mi inspiră încredere şi am argumentele mele, pe care le consider destul de ponderabile.

Nu este meritul Platforme DA că în stradă au ieşit la protest sute de mii de protestatari. Conducerea Platformei DA era de la început o construcţie amorfă, fără lideri distincţi. Ei bine liderul (liderii) se puteau forma pe parcurs. Nu s-a întâmplat acest lucru. De la bun început liderii PCDA au declarat că nu vor accepta partide la protest. Iniţiativă salutabilă, dacă luăm în consideraţie că liderii recunoscuţi ai partidelor de la guvernare sunt pătaţi sau complici ai Megafurtului, iar partidele extraparlamentare sunt în mare parte nesemnificative ca pondere, lucru demonstrat de alegerile din ultimii 6 ani. Din păcate ei nu i-au acceptat nici pe intelectuali (cu mici excepţii). Erau momente (am participat la primele proteste ale PCDA, cu excepţia ultimului din 6 septembrie) când nu aveau cine vorbi la tribună, iar cei care ieşeau la tribună nu întotdeauna aveau un mesaj de transmis zecilor de mii de protestatari veniţi din diferite colţuri ale acestul colţ de ţară. Mi-a rămas în memorie infantilismul liderilor care la unul din mitinguri din ajunul alegerilor locale chemau mulţimea să nu voteze reprezentanţii „partidelor oligarhice” de la guvernare, uitând să le spună pe cine însă să voteze. Dacă la o bună organizare iar fi îndemnat pe cei din PMAN să se ducă acasă, să-şi aleagă un candidat independent necorupt, curat, pe care să-l susţină în alegeri, acum am fi avut un alt tablou al alegerilor locale: cel puţin o jumătate sau mai mult din cei aleşi ar fi fost independenţi. Aceştia ar fi fost un sprijin real în eventuale alegeri parlamentare (ordinare sau anticipate) pentru PCDA. De ce nu au făcut acest lucru? Să fie doar o scăpare a liderilor PCDA?

Acum după mai mult de 200 de zile ale protestelor putem observa nişte lucruri care intră în discordanţă cu declaraţiile PCDA. În alegerile locale recente chemările liderilor din piaţă au avut un rezultat tocmai contrar. La Orhei a fost ales cu majoritate absolută de voturi unul din inculpaţii în furtul Miliardului – controversatul I. Şor, iar la Bălţi – cu o majoritate zdrobitoare – un alt personaj controversat catapultat din afară în marea politică moldovenească – R. Usatîi. Dacă primul nu se prea aude (şi-a luat bombonica şi s-a liniştit) ultimul, mandatat cu o atat de mare încredere, devine tot mai obraznic, ţinteşte la postul de preşedinte al Republicii!!! (are toate şansele să-şi atingă visul (sau scopul mentorilor săi din Kremlin!) în cazul unei victorii a stângii (de altfel, destul de reale în contextul geopolitic de astăzi!)). Sau mai recent – demisia guvernatorului Băncii Naţionale – D. Drăguţan, dorită cu atâta ardoare anume acum atât de PCDA (considerat un  succes al ei) cât şi de oligarhii implicaţi în furtul Secolului. Demisia lui Drăguţan, care în opinia multora a fost cel mai slab guvernator în perioada de independenţă, a zădărnicit încheierea unui nou acord cu FMI, angajarea companiei Kroll pentru a doua etapă de investigare a furtului Miliardului (de menţionat că şi anterior demisia guvernului Gaburici cu doar câteva zile de venirea delegaţiei FMI în Republica Moldova a zădărnicit încheierea unui nou memorandum, de care Basarabia are acum strictă nevoie.

Să fie întâmplătoare această coincidenţă? Nu cred. L-am auzit pe liderul PCDA A. Nastase

(printre altele avocatul controversaților oameni de afaceri (de fapt aceiași oligarhi) Viorel și Victor Țopa), declarând în repetate rânduri că nu avem nevoie de investigaţiile companiei Kroll. Dacă nu ar fi nişte interese de grup aceasta ar însemna cea mai mare prostie. În situaţia când această caracatiţă financiară a cuprins în tentaculele ei mai tot vârful societăţii (chiar şi unii politicieni, în care o parte dintre noi mai credeam fără rezerve, s-au murdărit de la acest miliard furat!), când doar cineva din afară cu un interes clar material (compania Kroll va câştigă un anumit procent din ceea ce reuşeşte să aducă acasă din banii ascunşi prin diferite scheme dubioase în diferite părţi ale lumii, aducând şi numele hoţilor!). De menţionat că la servicii din afară au apelat state mult mai puţin corupte cum ar fi statele Baltice. De ce oare la noi ca la nimeni? Oare nu din motivul că această companie Kroll, unica capabilă să aducă măcar parţial miliardul furat acasă, săpând adânc nu va face deosebire între hoţii Plahotniuc, Filat, verii Ţopa, Dodon, Greceanîi, Voronin ş.a. De exemplu, au încetat să mai vorbească despre cazul Aeroport, unde a avut loc privatizarea frauduloasă a unui important pachet de acţiuni de la AirMoldova, condusă pe timpuri de Victor Ţopa, conform datelor luate de pe situl oficial german, au luat credite de mai multe milioane de lei de la BEM, pe care o administrau tot ei, fără să-i mai întoarcă. Sunt tot mai multe dovezi de foste sau actuale legături ale verilor Ţopa cu uni oligarhi din guvernarea actuală.

Gândind cu raţiunea nu numai cu inima să facem o analiză la rece (dacă nu avem o ţinere de minte scurtă). Liderii Platformei DA, cu foarte puține excepții, sunt sunt reprezentanţi ai unor foste clase politice moldovenești. Unii dintre ei au participat destul de recent la guvernare (cum e Angela Aramă), alții au fost la conducere în vremuri mai timpurii (Valentin Dolganiuc). Unii dintre membrii fondatori ai PCDA (Vasile și Andrei Năstase) sunt considerați a fi apropiați de anumite cercuri private de interes (Viorel și Victor Țopa). Putem observa distinct aripa PPCD-istă a DA-ului – V. Nastase, A. Aramă şi V. Dolganiuc, membri ai staff ului lui Iu. Roşca de altă dată. Chiar şi bossul, mare cunoscător al manifestărilor de stradă, la un anumit moment îşi propusese serviciile Platformei. Să ne amintim că marele luptător cu „televiziunile lui Plahotniuc” V. Năstase împreună cu Iu. Roșva și V. Voronin au intrat în sediile AntenaC și EuroTV în anii 2005 – 2006 şi i-au dat afară pe jurnaliști, au făcut după aceea propagandă ani de zile. S. Mocanu, care a fost consilier pe probleme speciale al lui Vladimir Voronin, dânsul este salvatorul națiunii? Ei pe noi să ne salveze astăzi de mafie și oligarhi?

Când balonul se va dezumfla deziluzia va fi catastrofală. Îmi pare rău de unii care au crezut, într-adevăr, în scopurile nobile ale liderilor Platformei DA, precum odinioară au crezut sincer în declaraţiile lui Roşca. Cum să-i mai scoţi pe oameni în stradă pentru a rezolva într-adevăr problemele lor când va trece şi această următoare mare iluzie protestatară? Nu observaţi atitudinea vădit antiromânească a PCDA (a se vedea cazul maltratării unioniştilor în PMAN pe 6 septembrie şi lipsa cu desăvârşire a declaraţiilor unioniste!) şi, dimpotrivă, un anumit ataşament faţă de Petrenko şi Dodon. Au fost unele apeluri ale unor lideri ai PCDA, inclusiv a verilor Ţopa, de eliberare a lui Petrenko şi asociaţilor săi din gruparea teroristă Antifa, motivând încălcarea drepturilor omului. Culmea. Oamenii serviciilor de ordine găsesc arsenale de armament, pregătite pentru organizarea uni maidan în Chişinău, iar aceşti apărători ai drepturilor omului ar dori să se audă împuşcături pe străzile Chişinăului. Ei ar trebui să ştie că chiar armele neîncărcate în anumite condiţii pot să împuşte. Chiar şi zonele de influenţă din Centru liderii PCDA le-au împărțit cu Dodon şi Usatîi.

Mă miră însă că chiar unii din cei cu capacităţi de analiză au căzut în capcană (precum altă dată căzuseră în capcanele lui Iu. Roşca!), refuzând să modeleze situațiile posibile de după alegerile anticipate. Avem trista amintire despre protestele organizate de Iu. Roşca însă am demonstrat încă o dată că nu ne învățăm din eșecuri, că le repetăm în continuare.

Acum liderii PCDA se întreabă de ce intelectualii lipsesc din PMAN. Ei ar dori să-i vadă doar ca umplutură fără să le permită să participe în luarea deciziilor. Dacă intelectualii ar fi fost admişi în luarea deciziilor sunt sigur că rezultatele ar fi fost cu totul altele. Să-i huiduiești pe un Eugeniu Doga (cel mai mare compozitor român în viaţă!), pe un Nicolae Dabija, numit de intelectualii din România (nu şi de colegii săi din Basarabia bolnavi de ranchiună şi invidie) un clasic al literaturii române în viaţă, cum s-a întâmplat în ultima duminică înainte de alegerile primarului general, este un lucru ieşit din comun. Nu-i poţi compara pe actualii lideri ai PCDA A. Nastase, V. Năstase, V. Dolganiuc, A. Arama şi chiar pe I. Boţan cu tribunii de altă dată (cu toate criticile venite, deseori nemeritat, asupra lor): M. Druc, L. Lari, L. Istrati, N. Dabija, I. Hadârcă, V. Nedelciuc, chiar şi V. Matei la începuturi, care din păcate ulterior a lunecat pe o pantă periculoasă şi a dispărut din politică împreună cu un partid foarte promiţător!

Nu sunt împotriva protestelor ca atare ci împotriva celor manipulate. Ele sunt necesare şi acum pentru a impune conducerea actuală sub monitorizarea tot mai dură a organismelor internaţionale să facă lumină în cazul Miliardului furat. Este o cale mult mai reală decât demisia guvernării care va conduce neapărat la aducerea la putere a unor forţe proestice. În acest caz va fi imposibilă orice investigare a miliardului furat. O experienţă amară au avut vecinii noştri ucraineni, cărora Rusia le impusese regimul oligarhic corupt al lui Ianucovîci. Noi trebuie să continuăm cu orice preţ orientarea proeuropeană, în cadrul căreia ca şi fraţii noştri din România care au creat un sistem juridic perfect, am avea toate şansele de creare a unui adevărat sistem juridic, care va permite repatrierea măcar parţială a Miliardului furat şi instaurarea dictaturii legii în acest colţ de ţară prea mult timp supus experimentelor.

Valeriu Dulgheru

 

„Credința face ceea ce omul și legea nu pot face.” – Sfântul Ioan Gură de Aur

 

 

   Cu câțiva ani în urmă am citit cartea politicianului francez Jean-Bernard Raimond, intitulată „Ioan –Paul II – Un Papă în inima istoriei”. Autorul îi conferea expresia de „profet înarmat”, desigur fiind vorba de arme despre care vorbea Sfântul Pavel efesenilor (cf. Ef 6, 14-17) : „Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcându-vă cu paloșul dreptății; Și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii; În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile cele arzătoare ale vicleanului; Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.”

  Trebuie să recunoaștem că face parte din dreptul și puterea unui Papă de a veghea asupra ordinii internaționale, neavând nimic comun cu armatele națiunilor, fiind o diplomație pontificală legată de statele și organizațiile internaționale.

   Personalitatea de excepție a lui Ioan-Paul II a fost plămădită din simplitate, verticalitate, coerență spirituală și filosofică. A fost un Apostol al libertății și al adevărului, pătruns de o credință profundă, aproape mistică, a fost cel care a izbutit să schimbe cursul istoriei la răscrucea a doua milenii. Ierarhul polonez a ajutat eficient pe cei care au luptat pentru libertate, iar „Solidaritatea” a reușit în final să cucerească libertatea mult dorită, să înfrângă comunismul.

   Să ne amintim câteva din rostirile de început ale cuvântărilor sale, rostite la sosirea în țara noastră – România -, în anul 1999: „Țară-punte între Orient și Occident, în pragul unui nou mileniu, întemeiază-ți viitorul mai departe pe stânca Evangheliei”; „O crescândă înțelegere între ortodocși, catolici și protestanți să fie fermentul de unitate și de concordie în interiorul patriei voastre”; „După patruzeci de ani de comunism ateu sunteți chemați să făuriți o artă de a trăi împreună”; „Tineri, intrați în noul mileniu cu « visul » lui Dumnezeu!”.

   Iată că și în zilele noastre lumea se confruntă cu situații care o amenință, iar înalții prelați nu pot rămâne în afara politicii, așa cum ne imaginam cândva, unii dintre noi, că ar fi normal, întrucât cele ce se întâmplă pe planetă afectează viețile a milioane de oameni. Liniștea fragilă, așa cum era ea, ne dădea totuși o siguranță, până la tulburarea acestei liniști, provocate de dorința de expansionism, politică aplicată de către conducători cu manifestări tiranice, în plus terorismul islamist ivit, războaiele civile, exoduri ale populației terorizate, disperate, indiferența față de natura înconjurătoare de pe planeta noastră care ne influențează viața.

   Papa Francisc, al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice din data alegerii sale în 2013 de către conclavul cardinalilor, primul papă originar de pe continentul american (născut la Buenos Aires), se află într-o vizită de șase zile în Statele Unite ale Americii. Se menționează că este a cincea vizită la New York a unui papă, vizita din 1965 considerată a fi prima, când Papa Paul al VI-a, devenit primul Vicar al lui Hristos, a vizitat New York.

   Miercuri 23 septembrie 2015 Papa Francisc a aterizat pe Aeroportul Internațional John F. Kennedy, a fost așteptat de lideri ai Bisericii, precum și de președintele Statelor Unite Barack Obama, însoțit de soția sa. Mulțimea s-a bucurat. A parcurs lungul drum pe Fifth Avenue, în picioare, în partea din spate a automobilului special construit pentru deplasarea Papei (Papamobil). A doua zi dimineața a avut loc adevărata și deosebita ceremonie oficială de primire la Casa Albă, la care au ținut discursuri președintele Obama și Papa Francisc. Ziua următoare Papa a vizitat Congresul Statelor Unite, unde a ținut un discurs. „Lumea noastră a devenit din ce în ce mai mult un spațiu al conflictelor, al urii și atrocităților brutale comise în numele religiei. Lumea noastră se confruntă cu o criză a refugiaților de o magnitudine care nu a mai fost de la al II-lea Război Mondial (…) Astăzi vă întreb ce trebuie să facem unii pentru alții. Idealul acestei organizații este să trăim în pace și în spiritul justiției”, a rostit Papa.

   Joi seara a fost așteptat de credincioși în Biserica Sfântului Patrick (St. Patrick’s Cathedral) situată pe  bulevardul Fifth Avenue, pentru a participa la slujba de seară. Papa a primit un buchet de flori pe care l-a așezat la icoana Maicii Domnului –Pieta – din fața Altarului.

   Întrucât am vizitat această Biserică, clădire impunătoare, cu câțiva ani în urmă și am scris despre ea, reamintesc că este decorată în stil gotic, din marmură de culoare deschisă, construită între anii 1858-1878 și renovată între anii 1927 și 1931; este una dintre cele mai mari catedrale, a doua ca mărime după Biserica Sfântul Petru din Roma. Verticalitatea liniilor este accentuată de contraforturile laterale, terminate cu turnulețe sculptate. Bolta cu ogivă și nervuri dă frumusețea caracteristică acestor biserici. Stilul gotic al catedralei se dezvăluie vădit prin liniile verticale – arhitecții gotici fiind cei îndrăgostiți de verticalitate -, bolțile cu nervuri și formele ascuțite fiind create în scopul echilibrării tensiunilor construcției, problemele care țin de raționalitate fiind încununate cu cele estetice. În interior catedralele gotice corespund planului bisericii romane, cu trei nave, deosebindu-se în construcție prin folosirea bolții pe arcuri ogivale și însumând mai multe stiluri, predominând totuși cel gotic. Spre deosebire de acesta, stilul romanic se relevă prin bolta semicirculară, ziduri groase și stâlpi masivi, ferestre înguste, linii orizontale, contraforturi. De fapt, toate stilurile arhitecturale cunosc excepții; de cele mai multe ori oamenii care au construit n-au respectat întru totul planurile și au pus câte ceva din imaginația lor proprie, fiind oameni iubitori de frumos, plini de idei și credință în Dumnezeu. Aici pot fi admirate picturi italiene, sculpturi, tapiserii, icoane, candelabre din cristal de Boemia. De jur-împrejurul scaunelor se află nișe iluminate în interior; în fiecare dintre aceste nișe (capele separate) este așezată câte o statuie a unui sfânt venerat (sunt peste douăzeci de statui), despre a cărui viață poți citi pe o placă fixată în stânga nișei. În față, în partea dreaptă, este fixat un panou în trepte cu lăcașuri pentru lumânări. Orga catedralei are peste 9000 de tuburi. Vitraliile sunt foarte frumoase. Întotdeauna acestea bucură. Lumina colorată revărsată în biserici, în timpul zilei emoționează. Această artă a sticlei colorate cunoscută din Antichitate, s-a născut din remarcile oamenilor privind splendoarea razelor de soare care intrau prin ferestrele multicolore. Pe atunci vopseaua era doar aplicată pe sticlă, mai târziu au fost topite împreună.

   Slujba a început cu vocea minunată a unui tenor, acompaniat de cor și orgă. Timp de închinăciune, momente de comunicare cu cei de sus, din lumea nevăzută… Papa cu suita clericilor s-a aflat în naosul Bisericii –  partea principală a bisericii, dintre altar și pronaos, a cărei denumire vine de la arcadele ce se curbau pentru a se încrucișa pe bolta plafonului și care semănau cu coca unui vapor răsturnat, de unde numele de „navă“.

   Am ascultat frumoasa slujbă, gândind că fiecare biserică din lume are destinul său, personalitatea sa. Iar noi avem nevoie de Biserică, pentru că avem nevoie de credință și de rugăciune.

   Mai târziu Papa a vorbit în fața plenului reunit al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, folosindu-și poziția sa de lider al unei instituții vechi de 2.000 de ani, cu peste un miliard de adepți, pentru a ajuta la schimbarea la nivel mondial a politicii, spre binele omenirii. Papa Francisc a  vorbit despre ceea ce va rămâne în urma noastră având în vedere că trăim într-o lume „a conflictelor”, dar și despre criza imigranților, urmând ca după discursul de la Adunarea Generală ONU, la care participau 154 de lideri mondiali, printre care și președintele Țării noastre – România -, să meargă la „Ground Zero”, locul turnurilor prăbușite pe 11 septembrie 2001. „Lumea noastră a devenit din ce în ce mai mult un spațiu al conflictelor, al urii și atrocităților brutale comise în numele religiei. Lumea noastră se confruntă cu o criză a refugiaților de o magnitudine care nu a mai fost de la al II-lea Război Mondial (…) Astăzi vă întreb ce trebuie să facem unii pentru alții. Idealul acestei organizații este să trăim în pace și în spiritul justiției”, a declarat Papa.

   M-am gândit în acea clipă la spusele unui scriitor, cum oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare la rang de sentiment legitim, călcând legile Divinității, fără a le fi teamă de consecințe.

   În încheierea discursului a binecuvântat adunarea și i-a rugat pe participanți să se roage pentru el : „Pentru cei care nu au credință, îi rog să îmi dorească tot binele. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți. Vă mulțumesc!”, a mai adăugat suveranul pontif.

   La ora când scriu acest scurt articol, vizita Papei continuă. În această seară s-a încheiat Mesa în Madison Square Garden, Pontiful exclamând, în spaniolă: „Dumnezeu este viu în orașele noastre!” și cei 24.000 de credincioși participanți, profund emoționați, au izbucnit în aplauze, gest, se pare, neobișnuit la Mese.

   Am rămas pe gânduri… Licăreau cuvintele părintelui ortodox  Iustin Miron, de la Mănăstirea Oașa din Ardealul țării noastre: „Prin credință poți să întorci totul în favoarea ta. Răul vine numai din interior. Răul exterior nu poate să te afecteze decât dacă are corespondent în interior”. 

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

6. 04. 82. Mahavir Jayanti.
Spre orbire. Mama fetei răpite de socri și bătrânul virgin îmi arată calea spre mine, pipăindu-mă – că ard, că e altceva, că discutăm mai târziu. Țip la ei că sunt străin. Stau în sarwanga. Revin. Soția mea e calmă grație poziției stelelor. “La ce să lucreze” – către blonda din smeu – scandal “ești măritată prost”, “nu mă reprezinți”, iar în gând: “degeaba te-ai născut și ai crescut în capitală, ai nervi de pădure”.
Ori cam așa, cu cerebel de ardei, în delir, vreo oră, poate mai mult. Țipăt de străin. Balaurul, premiu. Fantezia unui prinț proteic îmi aureolează oricum nevasta și n-am decât să mă simt un frate călugăr întru ea când, hinduist, în capul meu, bârfa o ardhanarisvarizează și pe partea căderilor mele personal mortale.
Fără amenințări, doar a trecut o vreme. Mahavir înfurtunat – natura în microsinucidere îi contrazice pe jainii nuzi din marțea cu străzi pustii și seara stormite. Delhi.

7. 04. 82. Delhi.

Adoram porțelanul din mâinile copiilor de fum. Le adresam soarele și ei îl întorceau în glasuri. Turiștii îl îmbrățișau pe Ganesh, povestindu-și preferințele religioase. O călătoare din Nantes nu știe unde se află Seez, în Midi? Ieri, Nana: dacă e așa de greu (de dactilografiat cartea lui Nansi), de ce te-ai mai apucat?
S., îți trimit de un film mare, scris acum zece ani de Nansi, într-o doară. Ca o presimțire, căci ochiul blestemat al Prințului există la fel de distrugător la Șiva. Pe urmă, Sita este aici biata femeie răpită pentru frumuseța și curăția ei de (smeul) Ravana. Bombă e balaurul cel bun, simbolul Bhutanului, care o agreează acum pe Nansi.
Pe dosul totalitarismului ar fi la modă de tot și, aici, nerusește. Ce-ar mai lipsi ar fi să-l joace Orson Wells pe Spiritul Pământului. Neapărat pune-l în circulație, măcar pentru televiziune, și spune-ne orice-a ieșit.
Dactilografiind „Prințul cel Trist”, conducând examene, luând leapșa căldurii care s-a lăsat, s-ar zice că am uitat comanda. Nu. Pe puști îl cheamă Patric. Mă scald în cărți sociale și juridice americane. Îl scriu zilele astea, mi-am găsit eroul prin Delhi, ca și-n Polkland, la modă. Veritabili patricieni. Să știi că, la zece ani, eram într-un tribunal, la divorțul părinților mei.
Ia nu te mai lăuda cu America și filmangiii ei. Zilele astea am simțit că ne mănâncă Australia, sau România. Vouă vă e ușor să ne vedeți în India bine merci. Sictir, frate-meu, crăpăm fără urmă și la sigur. Uneori ne înfuriem sinucigaș între noi și nu știm ce capitol de nebunie o fi, dar nici nu ne mai facem bine, cu trei luni de iad în față. De-aia am ajuns să mă consolez scriind jurnalul unui soț înșelat (în numele lui Dumnezeu tatăl). Dacă ai ști ce frică mi-e să nu mă fută indiencele.
Neavând partea cu afacerile, îți dau adresa unei blonde născută și crescută în Kiev, măritată la 20 de ani în București, cu un diplomat, care a lăsat-o în 64, la schimbarea macazului (în aparență). Se află de cinci ani aici, rezidentă permanentă, cu o companie de artizanat textil, export-import. M-a întrebat dacă știu pe cineva interesat, în stil mare.
Patric – „Blue Point”, dar și „Ziua Măiestrei” le putem tipări aici, sub semnătura amândorura. Să începem cu Patric, vreo 30-50 pagini, o cărțulie în 500 ex. – una cinci sute sorineți only, inclusiv expedierea cu vaporul a o sută-două ex. Trei scenarii, o carte de peste o sută pagini, about 500 ori mai mult. Mi-a trimis cineva prin cec, de acolo, treizeci – Chartered Bank, New Delhi, foarte simplu. Vezi că îți dedic romanul, să-l faci film (Parinior). Îl primești în vreo lună, după ce, mai înainte, vei avea poemele – Ardhanarisvara (în traducere: jumătate femeie, jumătate dumnezeu).
Trebuie să lucrez, scuză-mă. Ce păcat că nu poți veni mai devreme de un an jumate, noi nefiind siguri că rezistăm atâta. E o golgotă de nepovestit în scrisori. A, sunt publicitat insistent în România. Mă dorește Suzana, ah.
O poezie în sanscrită pentru România, de URT. Nase își sărbătorește 70, dorindu-ne și pe noi. Cald. Îmi spui, 7 e ziua ta. Eu zic, da, Ganesh. Apoi „La Geante”, în Baudelaire. Vine seara. Prințul, trimis în Los A. Întâlnit Satya, vrea în România. Mâine-seară, totul tipo-gata. Nana îmi vorbește de Mahavir (sadhu). Insistă pentru un coconot.

chiar cu adevărat de adoram
porțelanul din mâinile
copiilor de fum
sub luna plină
mă sting
neporțelan
și toată ziua numai adorare
o miercuri
abia îmi învie reortodox
statuia catolică
în Chhatra

zilele astea numai o zi nici una
e noapte Asie Sud auscultație
mi-a trecut mirarea și poeții locului
mi-o înapoiază în sunete necunoscute
de demult ori de prea devreme întru nicicând
desenatul nu înotul nu ruptul florilor
albastru brahmanic până la Mathura
lecțiile de închinăciune după refuzul iertăciunii
puțin înainte de miezul nopții nicio grădină

8.04. 82. Delhi

Stimate Domnule Profesor Vidyasagar Dayal,

Ne-ați adus o mare bucurie, mie și familiei mele, scriindu-ne în românește. Primisem o scrisoare și de la d-l prof. Suraj Singh, în engleză. Tot în românește, însă, ne scrie d-na Amita Bhose. Apoi, o d-nă prof. de sanscrită, vecină cu noi aici, scrie chiar versuri în limba lui Eminescu.

Tocmai s-au încheiat examenele, așa că am mai conversat în această limbă cu studenții. Unul a obținut, la două probe, punctajul maxim, ca un semn că româna nu e grea pentru vorbitorii de limbi indiene.

Vedeți Dv., noi am venit, prima oară, pentru doi ani, în 1977, apoi, din nou, în ianuarie 1981, în principiu, pentru încă patru ani. Copilul nostru avea patru ani, la venire, acum are aproape nouă – cea mai mare parte a copilăriei și-a trăit-o în India. E o indiancă. Vorbește hindi și engleză. Sufletul îi vibrează la spiritul sfintei Dv. patrii. La fel și noi, chiar dacă mai bătrâni, mai îndărătnici.

Desigur, trebuie să ne vedem, spre a ne mărturisi revelațiile. Vă mulțumim pentru invitație, în Hyderabad. Ne gândim, poate, în octombrie viitor, acum, căldura oprindu-ne aici în nord.

Dicționarul Dv. e un monument unic. Biblioteca Dept. M.E.L., în care predau, deține circa 20 de exemplare din toată seria. Lucrăm, la clasă, cu el. Din păcate, studenții urmează un part-time course, cam facultativ, și nu facem traduceri și cercetare propriu-zise. Sunt și excepții fericite.

Poate ați aflat vestea tristă a încetării din viață a Dr. Sergiu Al-George. El a fost în octombrie-noiembrie 1981 în India. A plecat de aici spre București în 4 noiembrie și a murit vorbind la telefon în 11 noiembrie – stop cardiac.

Am vorbit mult despre Dv. Vă stima nespus de mult și își amintea vizita la Dv., în Hyderabad. D-na Al-George ne-a scris că „Secolul 20” lucrează la un număr special dedicat memoriei lui Salg. Vă rugăm mult, faceți efortul și trimiteți-i câteva rânduri (sau pagini) în română (sau engleză) despre vizita lui S. AL. G. La Dv. Ar consola-o și, eventual, le-ar împărtăși și publicului.

Vă trimit în câteva zile o carte literară a mea, în engleză, hindi și sanskrită.

Cu mult respect și admirație, Vă urăm Dv. și familiei Dv. sănătate, împlinirea tuturor dorințelor!

9. 04. 82. Delhi.

Tăică-meu mă numește, în scrisoarea primită azi, terorist hidos – pentru că o revistă literară mi-a publicat poza cu barbă (o tăiasem). A reține mustața ar fi răul mai mic? Întru nerecunoaștere, dar și nerecunoștință, a mea, iar din parte-i, o pledoarie contra soției mele, aflată acum cu copila în târg. Încât, de câteva minute, mi-am tăiat și mustața de peste un an. O să iasă scandal.

10. 04. 82. Delhi.

Ea, Nana, că să luăm și o nucă de cocos. Eu nu, ea da. Asta e ca un cap de om pletos, dar mai tare ca un cap de b. Sparge-o dacă poți. Disperare. Ajutor de la vecini. Nuca are înăuntru apă – mă gândeam la vreo bere – vreo juma de kil. Și o căptușeală rotundă, albă, groasă de un cm, de miez. Mamă, ce-i place. Nu și lui Nansi, mie da.

Vă anunț în secret că-mi voi tăia mustața – va crește la loc. Fac 38 în 12. S-a dus tinerețea. Dar Nana face-n iunie de-abia 9. Pribegiți aici, am dorit de vârstele străvechi ale sărbătorilor noastre, îndeosebi de iarnă.

Ne-a prins de pe urmă, apoi, seriosul. Sobrietatea e plictisitoare, dar, vorba matale, internaționalmente obligatorie. Măcar în universități, când și când, științific, mă bătea gândul unei catedre de umor. Să râzi, ce știință, dar să surâzi!

Când primești rândurile astea, dragă tată, răspunde-mi ca de ziua mea. Unde sunt ele țuicile-alea, de care ziceam că nu mi-e dor, mămico? Și vinul din damigene, dragă mamaie? Căci, Viorico, am ajuns să beau ca tine: nimic.

Am mai vorbit despre tata-mare Mărin, neamurile mamei-mari Gherghina, unchii și fratele matale. Pune pe hârtie, cât îți aduci aminte și poți deduce, arborele nostru genealogic de țărani. Nu te întrb pentru vreo glorie și pentru a face caz, însă dacă India te îndeamnă și te învață ceva, este despre sine: cine ești?

Cum matale ești foarte organizat în redactare, scrisoarea aceea îmi va da un autentic sentiment de cunoaștere de sine românească, în India. Și e și o corespondență angajantă. Adică, probabil, cum scriu mult, tot timpul, mă voi retranșa, ca din întâmplare, pe zone mai profunde. Prima oară când am venit în India, mă atrăgea irepresibil dumnezeirea, ca poet. Acum, umanitatea. Se pare că voi face pași în educație, zăpăcit cum m-ați știut.

Pe plajă, într-o seară, să se fi retras în templu, la întâlnirea cu fantoma bărboasă, dar și destul de reîncarnată, a celui ce-i spusesem că am fost chiar eu? Nu știu niciodată cum se petrec lucrurile, de-aia le idealizez. După cum aș putea să ucid ori să mă las ucis în timp ce eu înșel.

peștera muierii manushi gahanam

genunea leagănului născător

stăm de vorbă în timp ce Shelling citește Gita

cădem de acord asupra masculinității soarelui

fără a fi natură nici întru dumnezeu

până a ne compara cu moartea albinelor

femei mai ușoare decât aripile papagalilor scăpați din colivie

frigidități în dans de pinguin britanic altfel tot condor

din trei oceane două erau ale mele pline de sirene

să ajung la ele treceam prin Taora

apoi prin Peștera Muierii la marea

cea mare

cu o singură insulă

de pornire spre oceanele mele proprii

ale lui Patric Buonaventura

Buonvento

11. 04. 82. Delhi.

Am intrat în vacanță până în 20 iulie. Vom rămâne toată vara – și ce vară, ți-am mai spus, 45 de grade – închiși în casă. În restul anului, suntem închiși în acest sat imens, olimpic, inspirator, care este campusul universității din Delhi, conectat cu multe cartiere și bazaruri ale străvechiului oraș. Negustorii sunt, pentru toate produsele, și ambulanți. Apartamentul nostru este într-un cvratal locuit de profesori foarte onorabili, cu mulți aflându-ne în termeni de amiciție.

Am observat că, de departe, ai un respect și chiar admirație pentru India, pentru filmele ei. De aici, țara e mai mult detestată de tineri drumeți din toate colțurile lumii. Și eu am excelat în bune sentimente, sincere, pentru indieni, neamestecându-mă în oficialitatea birocratică, xenofobă, cu sufletul pur, deschis, aparent copilăresc, al multelor cunoștințe pe care le avem aici.

După toate cele, a cunoaște și a iubi sufletul indian înseamnă a te adânci în drumul spre o lume – căci lumea există și-n lauda ei, nediscrminată. India mi-a apărut mai puternică în oferta de libertate pentru indivizi. Și totuși, ce paradox, aici tradițiile ucid. Căsătoriile sunt aranjate de părinții tinerilor (apoi drame, sinucideri, la ordinea zilei); barierele dintre cele patru caste, subîmpărțite la infinit, sunt de netrecut, într-adevăr (de-aia convertiri neefective la creștinism – isaia, islamism, buddhism, religii necasteiste); banul, cu divinitatea lui, Lakshmi, stă în capul vieții și zeităților.

E ușor să asiști, să țipi chiar, în fața unui spectacol social față de care infernul creștin e o idilică fantezie (aici e iadul, am auzit pe un lucrător la ambasadă, prima oară, cu mașina, prin oraș). Și mai greu să te identifici, să trăiești autentic într-o lume atât de diferită, inegală. Și totuși, emanând, vii, forțe, credințe, maniere milenare.

Sigur, în lume nu se poate fără Asia. La fel, în sufletul omului. Uită-te la țigani, care au plecat cândva din unele regiuni indiene. Indienilor, celor mai mulți, nu le e rușine, dimpotrivă, să-i considere frații lor. Sunt frați și frați, aici mai mulți și de mai multe feluri. Dar te reconfortează o toleranță la scara unui continent, câtă vreme, cea mai greu de atins, a individului, ți se vede pusă la încercare.

Aș fi vrut să-ți dau exemple, întâmplări din viața asta de aici, din viața indiană. Căci ne-am indianizat, sperăm, în bine. Am făcut o plimbare cu Nana azi, ea având o șapcă pe care scria „V.I.P.”, Very Important Person, Persoană foarte importantă. Zice: boul ăla a citit și el ce scrie pe șapca mea. Știi că aici vacile sunt sfinte, merg nestingherite pe străzi (uneori, neocrotite real) – ca să traversezi, iei o vacă într-o parte, alta în partea cealaltă.

E vremea fătatului. Ce fascinanți sunt vițeii, ținuți în brațe de copii, odată cu pământul, în sunetul muzicii de templu și de film. Na, că apăru bulgarul, mă întreabă nu știu ce. Iar mâine facem sindrofie, a doua oară de când am venit. Am cumpărat bere, am comandat înghețată, lucruri de ronțăit. Îmi serbează familia, cu profesorimea din jur, 38-ul. Probabil nu închei niciodată scrisoarea mea.

12 aprilie 1982, Delhi

ce mai ai ce nu mai ai

ce mai ai cu mine Dumnezeule

când vom uita unii de alții

la fel

la fel cum am uitat de tine

și tu de noi

în timp ce amintirea se îndesește

ce întuneric în viață

ce amintiri ce întuneric

de amintiri ce mai ai

Magdalena a murit Hristos

Hristos a înviat

iertare idolilor ce te rod

anume

zburătăcindu-te din coada de pian

dansând

în Arya

Beteilles, Shivaramayas, Keynas, Urmila, Margaret (N.N., pe zi). Paște papistaș. Ziua mea în India. Cadouri. 38 de lumânări aprinse-stinse, prima oară în viață. Mulți ani trăiască, în română și în poloneză. De ce și polonezul și ungurul își aduc aminte, aici, că au sânge românesc? Nana are patriotism de mine. Am intrat în ziua de naștere parolată de copilul meu.

13. 04. 82. D.

Pe jos, Sanskrit Sansthan. R. K. Sharma, în Mexic. Secretarul lui, Vinod, nu mă recunoaște fără barbă. Ei n-au aflat de moartea lui Salg și l-au numit vicepreședinte al asociației lor internaționale. Obțin cartea-listă a delegaților conferinței mondiale – a 5-a – din toamna trecută, de la Varanasi, printre care se află Sergiu.

Moartea lui va afecta, probabil, mai mult decât acasă, comunitatea internațională sanscrită. Și n-a vacantat pentru România un loc în ea. Deși mă gândesc să campaniez pentru Traian Costa ori pentru Theban. Se va crede că-mi doresc eu însumi un bilet de intrare. Nu. Nu sunt și, mai ales, nu vreau să fiu un sanscritolog aprofundând spre moarte ca Sergiu. Îmi rămân zările poetului, de unde n-am decât să fiu vânat în fel și chip de atmosferele coagula(n)te.

Mi se întâmplă, duminica viitoare, să vorbesc în Arya Samaj. Reînvierea hinduismului nu e problema mea. Dar nici în creștinism n-am fost de partea Arhanghelului. Comunicabilitatea religioasă încă inspiră. Creștina care ne ajută a fost dată afară, de paște, de bărbatul ei băut, iar a doua zi, patronul ei hindus a dat-o afară cu toată familia.

18.04.82

Paște indian. La 4 pm, în templul Aryei Samaj, din Shakti Nagar, așteptat, în lotus, de oamenii casei, plus swami Vidyananda, un sanyasin. Acesta crede pe Jati, care crezuse pe D. S. Kotari că Rigveda nu e un tratat de religie, ci de fizică. Soră religiei, filosofia e soră și cu religia. Câinele din brațele unei femei frumoase, în mașină, ar fi avut o existență anterioară mai nepăcătoasă ca leprosul.

Careva dorea să audă, doar, românește:

Hristos a înviat din morți

Cu moartea pre moarte călcând

Și celor din mormânturi

Viață dăruindu-le

Templul reverbera delicat sunete pe care nu le mai inhibam. Toată fervoarea mărturisită, chiar și întru Dayananda, săptămâna asta, se rezolva într-o ecuație creștino-hindusă nemisionară, cu dor românesc în vastitatea vedică. Sergiu Al-George, Vasile Văduva, părinții duși și-au făcut drumul sufletului, din mormântul lor, prin Shakti Nagar.

Am conversat vreun ceas și jumătate, apoi, mantrele focului, întâi împreună cu cinci-șase bătrâni, vedete vedice. Apoi cu tineri, mai necântăreți, hrănind focul. Eu, cu mâna închisă, cu dosul palmei înainte, sunt sfătuit ferm să deschid palma și să ofer din față, cer la cer, grăunțele. Recitând într-una, revenind la Gayatri, lăsându-ne în specială revărsare de shanti. Trecuseră trei ore, petrecute acolo, în templu.

Ardhanarisvara. Ore de dedicație scrise pe carte, vreo 50. Mai mult: Hristos a înviat din India – cu dor din India – with high respect and admiration – to my brother unto Ardhawalaharia (Vinod)… Plicuri: Romulus Vulcănescu, S. Tăbăraș, D. Al-George, S. Bhan Singh, A. Amrung, S. K. Das, I. Iuga, V. Seth, N. Zberea, Bob & Rose, R. Mathur, P. Hook, M. Eliade, I. Andreiță, S. Stratilat, Liviu Ciulei, M. Șora, C. Mateescu, T. Geoabă, Noana, I. Anca, G. Alexe, Rosa del C. Urmează: Karan Singh, M. R. Anand, D.S. Deshpande, O. N. Sharma, R. Creeley, Em. Bratu, E. Becescu, J. Leblan, Hendrik de Y., G. Bach, L. Pirracini, G. Bryant, I. Chaudhuri, Nagendra, K. Srinivas, A. Sabbattini.

Respected Mrs. President Amrung, Thank you for your letter and poem. I propose for advisory board, prof. Satya Vrat Shastry, Dean, Arts Faculty, Delhi University, India. He wrote many books in Sanskrit, one on Thailand, being translated into Thay by the Princess of Thailand, Sirindhorn, his former student.

19. 04. 82, Delhi.

îmi dau drumul neasigurat pe o zăpadă înghițită de monștri

mi-e groază de a-i hrăni și a mă transforma în ei

mai încins rugul ce alți maniaci mi-l tot coc mai încins de suflarea mea

toată lumea se dă mormânt și ți se oferă cu bunătate din ascunzime

scufundat în amintiri dădace dragon pe popor dedesubt de Pacific

Un grup de tineri, la intrarea spre Tagore Hall, se distrau, ca de obicei, la spectacolele gratuite ale străzii. Între ei și mine vedeam, ridicându-se și coborând, un T imens, cățea de măturat cimentul universitar. Doi cai roșii, de talie mijlocie, se urmau în direcția mea, cel dinspre teist fiind ținta loviturilor t-ului său, ca balanța unei sonde de petrol.

Trecusem de cai și poate voioșia tinerilor m-a făcut să mă întorc, cu privirile lor, să revăd cuplul cailor, astfel, mânat ori alungat. Calul bătut avea gesturi disperate, îndărătnice, păstrându-și mereu aceeași distanță, cât să atingă iapa din față. Dedesubtul burții, falusul erect i se împleticea fără control și speranță, în timp ce sacadările t-ului se isterizau asupra lui.

Iapa însăși se ținea dinainte, automatic, nebătută, așteptând ceea ce fala calului semnaliza înspăimântată. Cai nu se mai vedeau, eclipsați de zid. Doar t-ul, tot mai iuțit asupra înfirbântatului armăsar. Tinerii rămăseseră în același unghi și nu se deplasaseră cât să privească ce se va întâmpla în continuare.

Văzusem cândva un armăsar alb, de două ori mai mare decât micuța pereche sângerie, luându-și zborul de lebădă asupra iepelor la cișmeaua Virginiei, din satul nostru. Apoi, în Bărăgan, calul care căra căruța de apă, pe când ședea, în ochii noștri de studenți și studente la porumb, își exhiba netulburat fala, și noi care beam apă, care mâncam…

Sublimă sexualitate, dar vrăbiile, porumbeii, până și veverițele mă contraziseseră în act. Pisicile și câinii se descurcă mai ușor decât caii, mai greu decât ființele mici? Insectele sunt ucise nu pentru păcate din actuala viață, dar pe când vor fi fost cai roșii în curtea Tutorial Building-ului Tagore.

20. 04. 82. Delhi.

Joi, la 12, la Shastri Bhavan, cu K. W, o drăguță sus. Alții, în ședințe. Alții vor trece pe la noi – le-am spus să și cumpere cartea. Vatsyayan, Parthasarathi – highlight-urile mele săptămâna asta? Vedem. Mă duc să cumpăr plicuri în Kamla. Faza a doua de poștă e azi, apropiindu-mă de final.

Vizită în Ansari Road, la Oxford University Press. R. Parthasathi mă așteaptă. Arată ca un adevărat poet și gândește exact, oarecum fără aceeași capacitate a figurii de se lumina. Gândește, deci, în scris, tragic, vorbește practic, informat. Chiar despre București, cu deosebirea că Praga are catedră de tamilă, face, într-un cuvânt, dovada intelectualismului indian.

Subiectele s-au îndesit, după ce Enescu (ori Ionescu?) i se pare cel mai cunoscut român. Numele lui Eminescu, i-am spus, e o academie. Aproape că se imagina, îmi închipuiam eu, predând tamilă la Iași. Lingvismul poeților e universalizant până la muțenia renăscătoare.

Alok Rajachondhuri se interesa cât rămânem exact în India, având nevoie de serviciile grafice ale lui Nansi. Câte exemplare din cartea mea am de pus în vânzare, că el se va gândi. Dacă vreau un ceai. Tocmai m-am întâlnit cu un poet. Femeile mironosițe, și ele, într-o atmosferă poate reminiscent europeană, presimțit panhindusă.

N-am decât să cred că, pentru un timp, Ardhanarisvara îmi va da iluzia tradițională de care toți avem nevoie. Lapte fiert. Nana, în rol de husband. Ospăț cu mango. Hristos a înviat! OUP, ca un noroc de rezonabilitate. Papagalul Jean cârâie mai ales la vocea lui Nansi, pupăcioasă, și la scârțâitul ușii frigiderului.

21. 04. 82. Delhi.

Primit trei pachete de cărți – istoria teatrului, opere de Eftimiu, Minulescu, Panait Istrati… Noi: Etnogeneza românilor de I. I. Russu, The Personality of Romanian Literature de C. Ciopraga, cel puțin două cărți semantico-semiotice. Ce om de aur dacic, I.I. Russu. Cărțile și scrisorile, ce intimații.

Uneori, holismul ține de cald și de răcoare, împotriva iluziei morții. Alteori, noi părem, dintr-o subită rezonabilitate, fără învățul manigomiei, înfrânt de bună voie, dincolo de push-ul depresiunii. Media e o pierdere anunțată invers, ori pași adevărați, deziși la o adică, în numele parcă al dușmanilor. Nu e nimic de făcut, orice făcut e gata desfăcut prin voia condiției de toată ziua și noaptea.

Bucuriile scârțâie cobitor, dar răceala creștină și ea ne mișcă în direcții-surpriză. O licențiere continuă, codul mamă – toți le avem moarte. Dar există o mamă care este moartea însăși. A celor ce încă n-au murit, dar simt că nu mai sunt lăsați să trăiască. Din pandaliile acelei mame pe care și fiii sunt deodată de înțeles că o părăsesc. E o mistică inversă pentru multe feluri de individualități. Nu familiaritatea cu cumplita mamă, cât mărturisirea filicidului de nemaisuportat și mereu mai înnebunitor.

Lucruri despre viața noastră în India putem spune mai mult în scrisori. Nouă înșine ni le tăcem. De ce? În scrisori, descriem relația noastră cu noi și cu ei de departe, încercând o familiarizare a lor – spre a ne elibera pe noi? – cu ambientul nostru crezut de ei special, exotic. Ei nu ne răspund altfel. Ceea ce ne ocolim, de predilecție, sunt revoltele. Domolite la simpla aplecare la gândul unei scrisori. Ce convenție discretă…

Deci indiscrețiile ni le rostim într-un context multiplu cenzurat, în etaje paralele intimității. Într-adevăr, intimitatea unui străin e o ficțiune ce nici nu se mai poate scrie, probabil nici gândi. Cât despre o eventuală străinătate a intimității, atunci parcă te-ai afla singur în nimic. Bogat în impulsuri de stingere și gust al stării pe loc imposibile.

Nu e, nu poate fi o călătorie, de aceea trebuie numită călătoria prin excelență. Păcatele se vaporizează. Conștiința se neagă. Pe urmă, vin contradicțiile ce fuseseră ale predestinării, îmblânzite de un dumnezeu concluziv, împăciuitor. Rare încurajări, din hazard, din ritualuri și mit.

Nu există ceva așteptat de o viață până se petrece, iar odată întâmplat, altă aranjare a lumii își face jocul. Cum să-ți ții cumpătul într-o lume în care n-ai nevoie de el, te împiedici în stufurile lui. Psihologiile se sfărâmă în sufletul cosmic. Dacă moartea își pierde din importanță, probabil alte momente, nu nașterea, se intensifică.

Greutatea lui Dumnezeu se suportă pe o plută atât de pestriță, mahapsihologică. Sufletul tău e trist tot timpul, cum tot timpul și tu ești în alt și alt avatar. Coincidența perpetuă a nașterii și morții îți spulberă dorurile de alte tristeți și senzații. Te lași în contemplația umbritoare a propriei ființe, în culorile ritualizate muzical ale sărbătorilor.

Nu am serbat paștele cu ouă roșii. Ceva s-a prăvălit, dinspre o bătrânețe confortată ancestral, în ce ne privește: ne simțim numai verticala înnăscută. Conversiunea ei ar canceriza tristețea, oricum omniprezentă. Ce vreau să scriu aici nu e dintr-o cronică peronală, nici dintr-o deșirare liric-speculativă.

Ca o datorie de a nu exprima inutil și, deci, frumos. Ca un ocol al ideilor mari și mici, o caligrafiere de orice din ceva fără adresă. O minus-scrisoare. Tentația e a lui Dumnezeu. Nu se poate spune. Povestea e nesfârșită, de neascultat. Iar adevărul lui aici ar fi nepregândit. Ceea ce încă n-ar fi rău, dar la ce?

Simt puținele lucruri filosofice achiziționate de-a lungul timpului apăsându-mă disproporționat de tare. Cel mai dubios, existența de restricție creștină, intim universal religioasă. Cum ni s-a învederat duminica trecută, de Înviere, combinată cu Hawan. Partea păgână, a libertății prin proverbe, prin tabu-uri, prin diferențe, încă îmi dă sentimentul represiunii.

Când ți se pare a fi avut cea mai frumoasă zi, ai existat și ai gândit cel mai puțin prin tine însuți. Te-ai nimerit în mituri exterioare. Sinele e devastant de orb, de imobil, de Shiva. Drumul acela în afară, nonsensul întregii vieți? Iluzia sensului unui drum – prin alții -, simplă combustie a energiei în de ea consumată prin delegare. Pusă pe seama faptelor bune, mereu ale altor existențe?

Existența asta, numai și numai asigurarea sinelui ei pentru rândul viitor. Chit că neamintit și, într-adevăr, la ce? Amintirea se bagă prea mult unde nu-i fierbe oala. Au puhoit țânțarii. Iar Macedon? Nici nu te poți simți scutit din bună-voia destinului fizic.

22. 04. 82. D.

Ofer lui Keshav Malik pagina de traduceri, deschisă cu el, și cartea Ardhanarisvara. Discutăm subiecte dansând pe un ring clarobsur de responsabilitate karmică. Mie părându-mi rău de Baudelaire în India, îmi spune că-n dimineața asta a citit din Baudelaire. Îi stă bine așa unui critic plastic (a dedicat un poem lui Brâncuși, mi-l va trimite).

Cu ani în urmă, un număr românesc din „Indian Literature” a fost îngrijit de fata fostului ambasador în România, Kilnani. Am precugetat unul nou. Cât despre scriptiuri proprii, pentru screen, a surâs, în fine, la faima din „Jurnalul unui soț înșelat”, „Povestiri pentru un băiat polonez”, „Patric”. I-am spus câte ceva despre cartea Nanei, ca și, mai înainte, de „Pe Gange”. Papermind, un termen pe care l-a reținut.

Primise azi o vedere din Canada, de la George Bodeuț. Exilurile le judecăm ca opere individuale, represate după un sistem unic. Îi pare fezabilă academia Eminescu și mă încurajează să discut cu sora lui, Kapila Vatsyayan, cu care am întâlnire peste o oră. Mama lor a primit, tot azi, un premiu.

El îmi oferă „26 Poems”, ultimul număr din Indian Literature și un off-print al unui eseu de el. Bem cafea, fără zahăr, cu lapte, după gustul lui. Se bea și aici. Nu așa de literar, sunt de părere. Dacă m-aș duce la Calcutta, n-aș nimeri ușor în cercuri literare, nici acolo. Corespondență? Da.

Din Sahitya Academi, la Shastri Bhavan o familiaritate. A treia vizită. A patra? Cum de nu ne-am întâlnit, îmi spune Kapila Watsyayan, dacă sunt din 77 aici? Vede cartea, îi spun de ajutor, freamătă important. Curând îi arăt scris de mână, în anticameră: „President, Kapila Watsyayan – Eminescu International Akademy”. Nu vrea, fremătând altfel. Dar mă ajută cât poate.

Știu, zic, faceți politică, dar mai ales cultură. N-am venit pentru lucruri copilărești. S-a întâlnit cu Eliade la Chicago, în toamnă. El, dacă ar fi de acord, ar fi cel mai bun președinte. O zisese înainte de a-mi fi spus eu intenția. Reține încă patru exemplare din Ardhanarisvara, pentru recenzii. Ne vom revedea. Îmi oferă trei publicații ale sale. Fosta dansatoare trăiește sanscrit. Ne despărțim în urarea ei „God bless you!”

Serile care vin, până duminică, spectacol, spre stupoarea lui Nansi. Se repetă „Bharat and Shakti”. Nana e the husband. Radha îi comentase ieri rolul: da, dar are nume de copil. Nana are alte entuziasme, după ce suferise amar de teama de a nu fi distribuită. „Dacă d-na Gauba ar fi în locul meu și eu nu i-aș da niciun rol?”

Sfântul Gheorghe, 23. 04. 82. Delhi.

Nansi, la editură. Lecturi familie. Flori, URT. Desene, Nana, Radha, Tara. Pe datorie. Nana, la spectacol. Eu, cu mini-bus-ul în Connought Place. Cu 200 în Teen Murti. Cu 58, la IIC.

Raja Rao: „Our concept on word”. Et. I. Lume multă. Kapila Watsyayan, introducere. Oratorul și-a deschis pledoaria asupra sculpturii ca spațiu și, analogic, vorbirea ca liniște, cu argumente din Paul Valery și, curând, sadhana of Shabda-Brahman- Purushasukta, tapas, moksha, mantra (vibrație a unor sunete). Crearea unui poem, articularea unei liniști (cantități) necunoscute.

Întrebări de lingvistică, filosofie. Wordsworth. Kapila W. mă invită, de departe (mă apropiasem), să spun ceva (mă introdusese deja la Raja Rao, ca unul care a scris despre Eminescu). Mă așez lângă orator și spun că m-am gândit, odată cu el, la Paul Valery și, într-adevăr, pentru prima oară în viață, am avut sentimentul măreției, forței lui Valery (în India), Mon Faust.

Valery a scris și despre dans. Dansul e reprezentabil ca liniște a muzicii, dar liniștea cum se poate reprezenta? M-am gândit și la doctrina poetului sculptor, a lui Ezra Pound. Am înțeles că shabda-brahman e cuvântul, dar liniștea? Care e actualitatea cuvântului? Raja Rao: actualitatea cuvântului e liniștea.

Și m-am retras la locul meu. Ezra Pound a mai venit apoi în discuție. Frumos, Rao a citat din Dante în italiană. Exilul-izolarea-liniștea îi păreau esențiale la Dante ori da Vinci. Cu Ardhanarisvara mea în față (i-o lăsasem), a pornit o distinsă reamintire a cuplului Shiva-Parvati, dansul tandava văzându-l ca pe o mișcare a liniștii.

politica de după înviere

mirarea bucuriei impalpabile

subțirimea intelectului înrămurat

ce mai e scăpătarea în secetă

a patrulelor de pe cer pe ploaie

ai dreptate e mult praf în India

i-am scris autorului lui un rând

de-aș avea somn și somnul de

ar avea parte de nedecapitare de

chipuri acum departe totuși nu

numai cele din Maurice Kamla Jawahar

căci n-am început să mi le amintesc

să le suprarealizez deci mă sperii

de a nu mai fi între ai mei

palpabilii nașterii nunții morții

ci printre acești frați de o altă viață

totuși singura și numai a lor în visul meu

astfel zilele repetate nopțile

departe viețile inse de insul mort lor

cronica vedeniilor acutizează văzul

plâns în tratak-ul picajului astral

topit pe speranța ocupată de câini

îi ung și-i sar să nu-i calc pe râie

strigat întru demonstrare contrastului

celui de prea departe ca de nicăieri

cu bhaii pretutindeni de aproape

ajutat de cosmopolitismul impotenței și prostituției

până seara mai consum isterie universală

mă bârfesc în ritualuri de altă credință

și mă bucur zadarnic de conștiința infernului

„Voir pour prévoir, prévoir pour prévenir.”

( A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni)

 – Auguste Comte

   Sociologul și filosoful francez Auguste Comte (1798-1857) a fost fondatorul filosofiei pozitivismului, filosofie care nu mai căuta explicarea cauzelor ascunse ale fenomenelor, ci se mulțumea cu studiul datelor experienței, „a vedea pentru a prevedea” fiind scopul științelor pozitive, științe pe care Comte le orânduia astfel: matematica, astronomia, fizica, chimia și biologia socială. Scopul ultim al filosofiei pozitive ar fi cel de natură practică – progresul umanității -, umanitate pe care el o iubea cu pasiune mistică. Progresul, în concepția lui, se poate realiza prin educație care, duce la o reformă sufletească, în sensul spiritului pozitiv dorit. Comte punea accent pe sentimentul social prin care altruismul trebuie să ia locul egoismului, pe ordine și progres, progresul urmărind îmbunătățirea continuă a propriei noastre naturi, a diferențierii umanității noastre de simpla animalitate.

   Pentru a face o cât de succintă analiză a termenilor folosiți de filosof, vom spune că a vedea înseamnă a percepe imaginile cu ajutorul simțului vederii. Din punct de vedere anatomic, cu organul vederii care este ochiul, noi vedem lumea din jurul nostru. Imaginile sunt captate de către ochi și sunt transmise pe căi optice la creier. Cândva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe lângă perechea de ochi pe care ne-am obișnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, așezat în creștet. Acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate și chiar omul are ascuns adânc în creier un organ special, încă prea puțin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi. El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezintă fotosensibilitate, putând deosebi lumina de întuneric. Perceperea cantității de lumină are un rol în modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) și sezonier. Este vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ așezat aproape în centrul creierului, un rest al celui de-al treilea ochi, o parte foarte enigmatică a corpului nostru.

   Se spune că un conducător trebuie să aibă funcțional cel de al treilea ochi. Nu ar fi chiar o figură de stil! Un poet scrie frumos: „Al treilea ochi ascuns e veșnic deschis. Nu are pleoapa care să-l odihnească sub aripa sa.” Metafizic și esoteric este conceput ca ochi interior, în anumite tradiții spirituale. Se crede că ar fi poarta care conduce spre ținutul interior al omului, către locurile conștiinței superioare. În spiritualitatea modernă simbolizează starea de iluminare, o semnificație spirituală sau psihologică intens personală. Lui i se atribuie de către unii viziunea, clarviziunea, visele, presimțirile etc, iar oamenii care pretind sau dovedesc că au dezvoltat capacitatea de a-și folosi al treilea ochi sunt deseori numiți profeți. Să nu mergem atât de departe, să nu avem pretenția unor oameni capabili de a profeți, dar a unor oameni cu un intelect superior, care să poată cântări și aprecia deciziile necesare. Poate este necesar a ne racorda mai întâi la energia iubirii, urmărind schimbările ce se produc în noi; vom simți ce este bine de făcut și atunci ne vom da seama cât poate cântări valoarea acestui ochi.

   A prevedea, spune dicționarul, înseamnă a deduce din fapte care precedă, evoluția evenimentelor viitoare, a avea intuiția celor ce urmează să se întâmple, a presimți, chiar a reflecta asupra unor întâmplări. În activitatea previzională există astăzi metode și tehnici de diferite tipuri, ele fiind un mod de cercetare și cunoaștere a realității pentru a anticipa o acțiune viitoare pe baza unor criterii de raționalitate. Aceste metode au fost bine puse la punct, ca atare există un întreg studiu matematic și logic în ceea ce le privește.

    Nu intrăm în aceste amănunte, dar este necesar să accentuăm faptul că a te strădui a cunoaște și a ști, pentru a ajunge cu adevărat a cunoaște și a ști, este caracterul principal al științei, al celei mai înalte cunoștințe. Ceea ce poate fi cunoscut în felul cel mai înalt, sunt principiile și cauzele, prin ele și plecând de la ele, ne sunt cunoscute celelalte lucruri, și nu invers. Știința cea mai înaltă și care este superioară oricărei științe subordonate, este aceea care cunoaște în vederea cărui scop trebuie să acționezi, să faci ceva. Și acest scop este binele fiecărei ființe, binele societății în care trăim, binele întregii naturi. De la acest principiu este necesar să se pornească. Teologul și filosoful umanist italian Giordano Bruno (1548-1600), ars pe rug pentru convingerea sa asupra infinității lumii, spunea că „Mizeria, durerea și moartea privesc numai părți ale universului, nu întregul lui”, ca atare, asupra acestor părți trebuie să ne îndreptăm privirea, gândirea, judecata. Filosoful raționalist francez Nicolas Malebranche (1638-1715), cel care spunea  că suntem făcuți pentru a-l cunoaște și a-l iubi pe Dumnezeu, afirma că eroarea este cauza mizeriei oamenilor, este răul adus pe lume și trebuie făcut totul pentru evitarea lui. Numai astfel putem nădăjdui într-o viață fericită. Suntem cu toții ființe și este necesar să luptăm pentru o existență demnă.

    Orice fenomen are o cauză externă. Cauza trebuie bine cunoscută, pentru a nu se comite alte erori. Mulți specialiști au făcut studii privind erorile umane, proveniența și cauzele lor. Cert este faptul că erorile produc atât prejudicii umane cât și costuri economice. Ele pot fi făcute din mai multe cauze, de exemplu poate fi o deviație a codului sau a comportamentului, o deviație neintenționată de la adevăr, ignoranța, dar și orgoliul nemăsurat, un accident care face să eșueze buna intenție etc. Erorile apar numai în acțiunea orientată înspre un scop care poate fi bun sau rău. Normal, dacă nu există un scop al acțiunii, atunci nu se poate vorbi de criterii de judecare a unei acțiuni ca fiind corectă sau eronată. Problema ar fi dacă se uzează de aceste criterii de judecată și se iau măsuri, sau sunt lăsate la voia întâmplării, fiind greu de judecat sau periculos de intervenit, de acționat. Cert este că o cauză a erorii există întotdeauna. Și erorile pot forma un lanț. Poate de aceea este bine a vedea din timp, pentru a putea prevedea efectele.

   Eroarea este definită de mulți ca fiind o acțiune în afara toleranței, o deviere de la normalitate. Se greșește din rigiditate, din egoism, din vanitate etc. Eroarea, se mai spune că, poate fi potențial evitată dacă „circumstanțele apariției ei se află sub controlul utilizatorului (autorul erorii)”.

   Important este ca înainte de a se lua o hotărâre când am sesizat o eroare, să rămânem relativi față de o situație. Dar, această relativitate are un timp limitat, întrucât amânarea, precum și o hotărâre precipitată, pot duce la alte erori și mai grave și erorile se răsfrâng asupra mulțimii.

   În societate apar stări noi, în lume apar puncte critice ale istoriei determinate fiecare de către o cauză,   „cauza fiind principiul schimbării sau al repaosului”, după gândirea lui Aristotel, urmând efectul, care trebuie gândit, studiat și urmărit cu interes. Matematicianul, fizicianul, filosoful francez Blaise Pascal (1623-1662) considera gândirea a fi măreția omului. Toată demnitatea omului ar consta în gândire și „de la acest punct trebuie să ne înălțăm și nu de la spațiu sau timp”. Să ne străduim a gândi bine, fiindcă „omul poate fi monstru, dar poate fi și sfânt”.

   Nu trebuie să uităm că Divinitatea – Inteligența supremă – testează dragostea noastră, respectarea sau respingerea legilor divine, conform libertății date nouă. Universul este constituit armonic, mișcarea sa este ritmică făcându-se după o curbă sinusoidală în care alternează repausul cu activitatea, respectiv regresul cu progresul. Din când în când se schimbă lumea și trebuie, cred, să acceptăm acest fapt, să ne străduim ca schimbarea să se facă în scopul binelui. Să deschidem ochii larg și să vedem pentru a prevedea și acționa în sensul bun al vieții.

   Toleranța este respectul, acceptarea unei situații, aprecierea celor de lângă noi, este o exprimare a calității noastre de ființe umane. Ea se face cu deschiderea spiritului, comunicare și libertate de gândire, cu credința în bine. Toleranța este considerată ca o necesitate politică și juridică, o virtute care face ca pacea să fie posibilă și care evită confruntări, războaie. Unii o consideră slăbiciune, indulgență, desigur din egoism, din pofta de apărare a bunurilor pe care le au. Omului trebuie să-i găsești și să-i arăți calea spre fericire și să nu accepți ca el să sufere. De aceea trebuie văzute, cunoscute cauzele, a prevedea efectele și a lua în considerație interesul cu caracter uman, logic și rațional.

   Să nu uităm că religii sunt multe și ele trebuie respectate, că Divinitatea este una singură pentru noi toți, că aria religioasă face parte din umanitatea ființei noastre. Și totul revine la Iubire. Gesturile de iubire rezolvă problemele și transformă totul în bine. Albert Einstein scria într-o scrisoare adresată fiicei lui: „Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel putin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este Iubirea”.

   Simțurile ne ajută în a detecta lucrurile exterioare, fenomenele care au loc. Există însă și rațiunea, întrucât lucrurile exterioare sunt definite prin intermediul rațiunii care examinează și alege, hotărăște, înclinată fiind spre alegerea binelui. Se face, în acest sens, o distincție clară între liber arbitru și libertate. A avea liber arbitru înseamnă a deține facultatea de a alege, în timp ce libertatea este o stare a voinței ce înclină spre bine adică spre legile divine. Dacă omul nu are înclinație spre bine, el pierde libertatea dar își păstrează liberul arbitru. Théodule-Armand Ribot (1839-1916), considerat drept părintele psihologiei științifice franceze, este cunoscut pentru studiul psihologiei sentimentelor. El a demonstrat  existența la om a unei logici de o cu totul altă structură decât logica rațională și pe care o numea logică sentimentală, între logica rațională și logica sentimentelor neexistând ruptură, deoarece amândouă sunt produse ale naturii umane și au o utilitate comună.

   Ajungând la situația actuală, la realitatea în fața căreia ne găsim, o realitate grea și încurcată, când  mii de oameni fug de pe un pământ spre altul, pentru salvarea vieții lor și a copiilor, ne dăm seama că nu de bine fug, ci din calea răului, oamenii își riscă viața, iar noi urlăm că nu-i vrem, îi umilim, îi bruscăm, le facem garduri, ziduri, ne apărăm în acest mod pământul, țara. Amintesc ce spunea Giordano Bruno: „Omenirea este înconjurată cu ziduri de frică, de aceea este meschină, măruntă și trădătoare”. Nu mai contează nici rațiunea, nici sentimentul, compasiunea, omenia din noi a plecat, binele este și el alungat. Nu ne gândim că facem un rău care poate aduce unul și mai mare, adică lipsa totală a echilibrului acestei lumi? Mulți dintre noi sunt în necunoștință de cauză, comitem judecăți egoiste, răutăți. Erori s-au făcut, cred, tocmai prin faptul că nu s-a văzut bine cine a destabilizat lumea, nu s-a prevăzut, sau poate s-a omis cauza și nu s-a acționat asupra ei de teama unui dezechilibru și mai mare, dar cum spun și filosofii: „Eroarea poate fi potențial evitată, dacă circumstanțele apariției ei se află sub controlul utilizatorului (autorul erorii)”. Se poate gândi și acum la soluționarea în bune condițiuni a acestei migrații, o adevărată criză a  refugiaților, a se corecta niște greșeli, neprevederi. Niciodată nu este târziu pentru a face bine și a aduce picul de fericire în sufletele oamenilor. Construcția binelui de abia de aici înainte va putea fi făcută. Și este mult de lucru! Dar trebuie să acceptăm că odată produs un rău, lumea s-a mișcat și nu putem sta indiferenți, să ne facem că nu vedem!  „Plăcerea oamenilor cu adevărat mari  e să facă oamenii fericiți”, spunea tot Pascal.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

Filmul meu ca martor al realității

(sau Filmul meu, Nebuna lui Coșbuc)

Abundența tehnologică ne îndreaptă spre o redefinire a realității. Suntem obligați azi să explicăm realitatea în diferite feluri. Dacă în anii ’60 Jean Rouch a inventat cineveriteul, pentru ilustrarea adevărului, azi lucrurile se schimbă, avem un alt fel de adevăr, un adevăr care nu  mai depinde de bani ca să-l cauți, ca să-l explici, un adevăr dictat de finanțatori și contabili e un adevăr natural. De acum încolo adevărul se desprinde de aceste forțe și intră în nișa sa pură, liber și independent de forțele dinafară. Faptele nu mai crează adevărul, ele crează norme, nu clarifică adevărul. Așadar trebuie găsite alte căi prin care să aflăm adevărul. Adevărul nu poate fi arătat cu sume mari de bani (cu cât ai mai mulți bani cu atât adevărul e mai adevărat). Sumele mari rezolvă aparent problema, însă crează doar iluzia de adevăr. Muntele poate fi adus la Mahomed în curte cu banii lui însă acesta nu e adevăratul munte ci doar o iluzie, o imitație. America (oricât ați încerca) nu poate fi adusă în Europa, ea poate fi imitată doar. Dacă vrei adevărata experiență americană trebuie să trăiești în ea. Dacă vreți adevărul despre țara mea și locurile trăirilor mele îl puteți avea doar trăind în ea sau vizionând filmele artiștilor locali. Adevărul din ele nu va putea fi niciodată reprodus de cineastul din afară. Arta reprezentării adevărului din filmul meu nu poate fi egalată de Hollywood. Hollywoodul nu este izvorul artei cinematografice. El poate ajuta artiștii să se exprime, însă, în genere el a fost creat și finanțat ca mașină propagandistică de manipulare a maselor, o mașină de creat iluzii și senzații. Este un fel de “organizație de partid” care protejează capitalismul. Artiștii au răzbit singuri și când nu au mai putut, au fost acaparați de sistem. Hollywoodul poate produce adevărate piese de artă, însă azi nu e interesat în adevăr ci doar în manipularea și senzaționalizarea lui. Este ca un centru fotografic care folosește tot felul de mecanisme și tehnici pentru a scoate imagini care să imite aproape perfect realitatea și să creeze adevăruri credibile, însă asta nu e artă, ci înseamnă perfecționarea tehnologiei reproducerii adevărului. Nu-i poți perfecționa pe Van Gogh, Picasso, Salvador Dali, Rubens, Van Eyck,  Rodin, Monet, Donatello, Turner, Da Vinci, Rembrandt, Michelangelo, Grigorescu etc. i-am enumarat ca să vă arat că ei sunt mulți și ei sunt unici. Arta produce “originali”! Viața pe care o trăim azi e complet fabricată. E improvizată la maximum. Exagerată! Umflată! Abuzată! (Buze îngrășate, țâțe de plastic, mașini cocoșate, case strâmbe, oameni stau unii lângă alții și comunică prin telefon mobil etc.) Nu intenționez să jignesc pe nimeni, doar încerc să explic o rupere de natural și realitate și îndreptarea spre caricatură a omului. Incapacitatea de a mai identifica adevărul.

Filmul Drumul nostru e un monument pe care îl dedic tuturor celor care au lucrat, trăit și sacrificat în minele de uraniu ale Exploatarii Miniere din Banat, Oravița. Filmările au început în 1974, s-au încheiat în anul 2000 și prezentat în premieră în 2006 la Melbourne CH31 TV și apoi recunoscut de lumea academică americană în New York și Los Angeles, iar în România de elita intelectualității in Vaslui. După 30 de ani, începând montajul filmului am avut impresia că trec prin holocaustul celui de-al doilea război mondial. Că eu începusem filmările având ca temă sărbătoarea a 25 de ani de minerit în zona Banatului și priveam îndurerat la bucuria pe care o aveam atunci de a sărbători aceste locuri și condiții. Sigur că pentru noi era raiul pe pământ. Nu cunoșteam un altul. Priveam adevărul.

După revoluția din ’89 am crezut că lucrurile se vor limpezi, iar cei din holocaust vor fi recompensați, însă după nu lung timp am realizat că vinovații au fost înlocuiți și am pierdut totul, am înțeles că acest film trebuie să confrunte minciuna și pe vânzători, am înțeles că trădători sunt aceiași oameni dinainte, doar că și-au schimbat hainele, am înțeles că dacă sunt aceiași oameni la conducere nici societatea nu se va schimba și atunci oamenii vor suferi mai greu sau chiar mai rău. Am început să mă întreb ce naiba îi face pe acești răufăcători să triumfe în crimă, să-și batjocorească frații, acești oameni și aceste locuri. De ce atâta egoism și vânzare de neam? Și am concluzionat că ei sunt ca niște animale egoiste, sunt ca struțul: își bagă capul în pământ și trăiesc cu impresia că nu-i vede nimeni. Își fură căciula singuri. Se mint pe ei înșiși. Adică suntem conduși de mincinoși. Numai unul care minte de mic poate la maturitate să doarmă liniștit. O comunitate mințită încontinuu de conducătorii ei se molipsește după un anumit timp și se complace, devenind complice. Când comunitatea acceptă minciuna ca normă, totul e pierdut și atunci te gândești că numai un Gheorghe Doja îi mai poate salva, să le scoată minciuna din AND. În Holocaustul de atunci era mai multă fericire și speranță decât există azi în zonă. Și nu numai în zona Banatulul dar în toată Europa lucrurile sunt atât de tensionate încât îmi aduce aminte de timpurile Germaniei în care Hitler a venit la putere. Îmi vine să cred (și sper să nu greșesc) că singura salvare a Europei sunt țările foste comuniste, care au încă oameni treji, intelectualitate capabilă de manevre umane, raționale care încă nu au fost spălate de tot la creier de propaganda corporatistă care a înlocuit foarte profesional dictatura comunistă. Intenționat am lăsat filmul fără povestitor ca să las imaginile să dea voce glasului dumeavoastră, să dea voce vieții trăite de spectator în acele timpuri. Locurile din film sunt foarte bogate în memorie, în istorie. Am lăsat camera, montajul, dialogurile și muzica și, în mod special tăcerea să dialogheze cu trecutul din noi, să ne facă să vedem că e vorba de viața noastră. Că atât părinții cât si copiii sunt viața noastră și nu-i putem trăda, nu avem voie să ne mințim. Mișcările mele de cameră cu direcții clare sau ezitări, cu ieșiri din claritate sau transfocări sunt parte din dialogul meu cu istoria și cu dumneavoastră, cu trăirile dumneavoastră. Suntem o “horă”! Noi, ca națiune suntem un tot și contribuim la sănătatea și trăinicia ei. La dăinuire! Filmul lasă loc (să intre în el) să se împletească cu povestea fiecăruia dintre noi. Ne dă și spațiu să medităm între momente ca indivizi și exprimă în același timp visul nostru colectiv.

Drumul nostru e o piesă istorică. Multe din lucruri, locuri și oameni nu mai există însă cei care mai sunt, vor lăcrima că au trecut printr-o mare aventură (ca să nu-i zic experiment) și au supraviețuit.

Acum lucrez la un film a cărei acțiune se petrece în orașele Timișoara și Arad. ”Tot pe drum, pe drum, pe drum și acasă nici de cum”, sunt versurile unui cântec popular. Îl însoțesc pe tata într-o călătorie pe jos, prin gări și peste poduri, pe străzi largi, minunate, pe căi ferate cu trenul și tranvaiul. Pornim de lângă catedrală, în anul 2000 pe jos, pe străduțe înguste și potecuțe înghețe pe malul canalului Bega, până la gară, de unde luăm trenul de Arad. Sunt tot felul de peripeții și trăiri în timpul călătoriei, cu oameni care își manifestă nemulțumirile față de noul nivel de trai. Un film realist care nu urmărește nici o agendă politică, sunt momente, scenarii și priveliști care nu mai există astăzi dar care vor trezi amintire în sufletele celor ce le-au trăit și iubit. Amândouă orașele sunt superbe, la fel și oamenii glumeți și zgribuliți de frig, însă plini de încredere și speranță. Am iubit și iubesc foarte mult aceste două orașe!

Aradul mi-a dat primul meu aparat de filmat, Meopta, iar Timișoara primul meu premiu substanțial: Medalia de bronz, premiul 3 pentru filmul Visul.

Ciudanovița, Bocșa, Oravița, Timișoara, Arad sunt orașe care vor muri cu mine, au fost rampa mea de lansare cinematografică.

Pentru mine România nu sunt granițele, o demarcare sau un teren, pentru mine România este EA, MAMA și mă doare atunci când este hulită și batjocorită. Am ajuns să o tratăm ca pe nebuna din Nebuna lui Coșbuc. Saraca mamă! Voi străinilor, voi tineri naivi, voi conți, voi domni nebuni, voi știți povestea ei? Politicenii de azi ne interzic s-o mai iubim și-i dureros! Râd toți de noi!!

Am filmat toată viața locurile pe care le-am iubit și respectat. Am filmat viața și sufletele de lângă mine. Nu am făcut filme de comandă, comanda pentru orice profesionist e o corvoadă. El trebuie să raționalizeze idei și cost și atunci filmul se adresează unui anumit grup de spectatori, ori eu dansez emoțional cu locurile și istoria lor. Eu iubesc acest dans, mă sint ca la o reuniune școlară în care doamna dirigintă elegant îmbrăcată, cu eșarfă la gât și plăcut parfumată mă invită la dans, mă invită să gust din acest nobil frumos, de aceea când îl împlinesc devine artă. Frumusețea adevărată trebuie scoasă și împărtașită. Dacă și alții iubesc alături de mine, atunci e confirmare, binecuvântare. Acesta e artistul și toți avem potențialul de a fi.

Artistul nu e un martor mort, un cui în perete, ci este un arheolog sincer și pasionat care cu grijă descoperă comoara. E ca un șarpe încolăcit în așteptare. Toate înghețările mele de cadru sunt arestări ale adevărului. Adevărul e ca mercurul, alunecă cu ușurință din fața ochilor. Adevărul e căprioara speriată din cartea cu povești. Nu-i știm povestea, însă avem datoria s-o aflăm.

Pentru mine, filmul (monumentul) e povestea nebunei, e Nebuna lui Coșbuc în care poetul ne aduce aminte să n-o judecăm pe mama.

Judecând-o pe ea, ne judecăm pe noi. Ne judecăm viața. Altcum am trăit degeaba.

 

Ben Todică, Melbourne/Australia 2015