10. 02. 82. Delhi
Scânteia, Contemporanul, România literară, Tribuna, Flacăra. Picturi din Bihar în sala “Arghezi”. Sandu şi Gogu, redactori ai caietelor “Inedit”, seria românească. Eliade, la mijloc de codru des. Propagandă fără poale. O dramă cu aparenţe groteşti. Studenţii de franceză mă caută, probabil sâmbătă, vom citi din Proust.
11. 02. 82. Delhi.
Akaash Ganga, Series No 10, March 1982, Delhi. “încep mările să fiarbă”. Scrisori: Ion Anca, Amrung, Claudette, Nilima. Scânteia (exagerat), Tribuna (exotic). URT vrea o carte Divyagrahah, cu introducere de mine, interesându-se şi de costuri. M. vine cu cinci invitaţii. Lalit, 15 (vor face studenţii mei afişe), anulând vizita mea cu studentul la ea, în biroul de şefă fără secretar, din cauza grevei (mâine, A. C.). Şpalturile la “India in Romanian”, gata – pagini mâine seară la Guild? A.K.T.: “E gata Inedited, numărul 2?”
12. 02. 82. Delhi.
Clasă cu ziare româneşti. Petrică Enache e în Franţa. Ceva despre popor şi dialectica creşterii rolului partidului. Căruntul Nag publică, foto-offset, Divyagraha una-două – e contra sanscritologilor consacraţi, vrea new-comers, condiţionând să fiu de acord cu o prefaţă de Kapila Vatsyayan. Spre divorţata asta merg multe confidenţe.
Am dat tipografului corecturile (îl revăd mâine, pentru pagini) şi romanul, apoi am cumpărat un kg de zahăr care s-a vărsat în şopronul de ziare (păcătuisem: Confidential adviser). E ceaţă. Citesc cu Nansi jalnica apologie a masturbaţiei feminine şi a lesbianismului.
M-aş duce, şi parcă nu, la Book-Fair. Mi-e frică de Mudrika. Iată că vin Tara şi Radha să-i ceară Nanei bubble-gum şi se vor juca împreună.
13. 02. 82. Delhi.
Păcatul italian: sonindiile. Păcatul francez: predarea aceastei limbi, azi, studenţilor de la advanced diploma (anul III) – Roger Caillois, Margueritte Yourcenar, Albert Camus, Gauillaume Apollinaire. Am citit, respectiv, Hugo, Zola, Colette, Camus – ce le-a dat profesorul. Vorbesc bine franceză. Le-a plăcut să mă întâlnescă, poate şi pentru că mi-am dat proprii mei studenţi afară (aproape au făcut scandal). Preşedintele lor voia să-mi arate un paper.
Decanul m-a chemat, călătorind, cu templul hindus, citind inscripţii sanscrite în Thailanda, proiectând o versiune sanscrită a constituţiei federaţiei pământului. În Kamla, am găsit „India in Romanian”, gata; mă tot văd tras spre Buddha. Ca tot românul? 200 de exemplare mă costă 200 de rupii, plus poşta. Luni, las la tipar sonindiile. Studenţii în româna au test, cei de franceză mă vor asalta marţi.
15. 02. 82. D.
Cel puţin TOI nu înregistrază conferinţa “Brâncuşi în India”, nu ştiu de celelalte. Testul 5+5 şi o scuză, tot de la diplomă (mai interesaţi?). Magazin istoric, România pitorească, primul număr al publicaţiei A.F. de pedagogia limbii. Un catalog de editură de la Varanasi, scrisoare de la S. Day, să ţin o conferinţă în 19 februarie, la 12, în aceeaşi zi cu Florence Hetzler. Încurcătură.
Arun Kumar, preşedintele asociaţiei studenţilor, în clasa de franceză, a lipit afiş dactilografiat despre F. H. cu Brâncuşi, la noi în universitate. De mâine într-o săptămână le-am promis o lecţie de franceză.
Florence M. Hetzler trebuie să-l fi păcălit ca vârstă, pe Al. Cât despre citarea ei, recitată de ea, astă-seară, o amabilitate în consecinţă. Spunându-i, public, o perfectă brâncuşoloagă, n-am minţit. Ea vorbeşte americăneşte cu sufletul lui Brâncuşi, exactă la nebunie, agrandisând cu sinceritate spiritul românesc în India.
Simptomatic, diplomaţii n-au înţeles nimic, cum nici din Brâncuşi însuşi. Indienii din audienţă îl ştiau din conotaţiile speculative atribuind umbra copacilor mari lui Marpa şi lui Rodin într-un acelaşi univers.
E o preoteasă a duhului. Pedalează pe masculinitate (fie şi homosexuală). Este îndumnezeită totdeodată – teatralizează a la Eliade. Nu pronunţă indieneşte, da, româneşte. Informaţiile estetico-bancare se misteriorizează într-un ermetism mioritic. Ce nebună… Niciun român n-ar fi, în afara-i, atât de românesc şi neromânesc, pozeur şi trist, apăsat şi eliberator.
Vorbea din gât, uite aşa, comentează Nana. Intelectualitatea disimulată trebuie să-i fi făcut lecţiile la matematică, ajunşi acasă, dar a citit şi la engleză. Pentru cultul de bun simţ prilejuit de Brâncuşi, seara asta e fără sfârşit. Personajele care ne-am aflat în Biblioteca Lalit Kala Academy, pieritoare cum vom fi, worship-am toate, în felul nostru, propria condiţie şi ranchiună de a fi. O pagină vorbită-n americăneşte, cu conţinut transromânizat.
Nansi-mi spune că nimic din ce-ar fi putut face cu banii munciţi de ea pentru ea însăşi nu i-ar fi produs fericire atât de mare ca mie publicarea romanului scris (tradus) astă-vară şi rămâne la ofertă. N-am decât să mulţumesc, cu adevărat, lui Dumnezeu că i-a ajutat ei să-mi ajute mie, cum nu ştiu dacă eu aş fi fost în stare să mi-o, să i-o fac.
wounds Rani many lives after the love
falls self-killings from the after-noons
oranges shared by Ardhnarishvara
a little later in lieu of lioness Surya
wounding us from nowhere so runningly
17. 02. 82. Delhi
Clasă fără lumină, post-test. Gata “Pe Gange”. Comandată: 1. “Soninds” 2 “Maiastra and other Poems” (carte incluzând versiuni sanscrite) 3 “Roamnce at Parinior” (eres 2). Lovitură de maestru azi? Rasa-dhvani pentru Correspondences – tomurile sanscrite alese (uneori sugerate de mine). Revărsare de luceafăr. Deja Baudelaire, Eminescu, Shakespeare, voi găsi Dante, Camoens, am Dario. Mai caut Tagore, în locul lui Aurobindo, dacă nu Madhusudhan. Cu versiunile originale, şapte limbi şi sanscrita. Încheind o cărticică: mică în absolut. Se va şti pretutindeni?
Sanscritizarea modernităţii, cel puţin mie, nu-mi linişteşte nervii, dimpotrivă, îmi întregeşte un entuziasm nu numai al meu, poate. În pofida pozei pe care o car şi o strig, olteneşte, walla, voi fi fiind nu modern, atât de puţin modern, în acelaşi timp, cât vreau să conving intimităţile uneori sanscrite? Iar înţelesul directitudinii clasice nu-mi e măcinat de muzicalităţi de neînchpuit? Sonetto Sanscrito.
Trec la conferinţa mea de poimâine de la JNU. De ce nu-i acord nicio importanţă? Prea familiarul subiect? N-am decât să fiu bun – e tot una? Poate nu. N-am decât să-mi las propriile urechi deschise şi în atac.
Conferinţa avansa cu bere. Plonezii, cu micul W. – superblondul Bharat. Odată ras, Ch. mă detronase a fi Tagore, numindu-se pe el, spânul, iar pe mine comutându-mă pe Subhash Chandra Bosh. Apăruse şi Vinod, cu camera. O văzuse pe F. H, îi cântase de spieghia şi venise după o copie, să i-o dea el mâine- mai bine – călugăriţele cu călugării, nebunele cu nebunii. Atâta, că n-ar vrea o branch(ă) în Maharani Bagh, ca să nu facă zece lucruri acolo.
Fernandez îl cunoscuse pe Walensa, comparându-l pe polonez cu Mahatma, acela declarându-se un om modest. Marele meu student mă bârfeşte cu frisoane, că nu l-am primit la test. Ba bine că mi-a trimis şi cerere. O fi cineva sănătos, n-o fi, dar nici aşa putoare precoce. Bietul M., ce refuzase locul meu, nerâvnit de nimeni, mai ales de mine, după imbecilitatea înghiţită.
Hop, M.C., acum trăgând ca de mine să i-o văd pe F. H. Bas. Mi-a plăcut surpriza ei auzind de propria-mi conferinţă la JNU (Jhawaharlal Nehru University), unde toţi ar fi marxişti. Îşi urăşte fiica, îi iubeşte numai pe evrei, cei mai mari artişti, savanţi şi ocrotitori ai artei. Discutăm în profund dezacord, cu o oarecare plăcere reciproc masochistă. Să ne fie de bine.
18. 02. 81. Delhi. Joi.
Scrisă conferinţa pentru mâine la JNU, cu ideea-comparaţie că a preda româna în India este ca şi cum ţi-ai aminti cuvintele unui sculptor, ale lui Brâncuşi. Ceai cu Marek, dimineaţă. Rom la prânz. De ce ne-o fi atât de frică? O traducere-n hindi, de el, din Broniewski, ce întins să i-so public. Vom traduce-o-n hindi, aşa, şi pe Amrung. Recitite sonetele englezeşti ale mele, cu dispreţ – cumpliă e desumflarea de propria iluzie. De-aia ne e frică.
11. 02. 82.
Se simplifică măgăriile mici printr-una radicală. Aia e anxioasă să mă vadă, ba încă. Şi-aşa ziarele, nimic despre noi, de ceilalţi pline. Abia-mi vin în ape. Ce ipocrizie să-ţi iei pe Dumnezeu asociat. Ziarul Dumnezeu, nepublicat, l-aş citi, a la India Today, pe răsfoite.
Dragă, Doamne, dar eu sunt cu ochii îndureraţi : de ce nu văd, de ce nu se vede? O limbă română şi nimic mai mult? Printre panoplii de mercenariat conservator? Într-un liberalism dictatorial şi totuşi fantomă? Norocul românilor cu Fred, unul mai puţin acolo, mai mult în India, s-o fericească, fără naţiune. Cu ce bate Dumnezeu dacă vă voi fi făcând vinovaţi de vorbă proastă?
S-au înfiinţat în maşină verde şi curând plecam, via Mashih, în oficiul, gol, al visiului. Peste o oră, prin “aici (parcă) e iadul” (Ispas din Bucur Obor). Pe la Cleridges (magnetul vechiului). Conferinţa, ca o limbă de moarte. Aparent bine primită, cu interes pentru latina populară. Juse, în audienţă. Şi Antonio şi Csaba, alţi spanioli, studenţime şi în picioare.
Expoziţie, două filme, conferinţă, discuţii, aranjamente, cafea, biscuiţi. Mă varsă organizatoricii şoricii în Connought Place, unde mă învârtesc cu ancora într-o librărie, apoi intru, pentru a evita întâlnirea de fals pariniorat cu Florence Hetzler, la filmul Joshi.
Unde, înainte de interval, Kierkegaard redivivat: femeia fatală, una dintre ele, alta, va muri îngropată în monede, după ce-şi împuşcase sedusul Joshi. Actriţa dansează minute de lascivitate indiană, depresată dar şi specifică. Odată împuşcată, dansul morţii, nestrindbergian, provoacă isteria de încânt a unei săli felliniene. Alte minute până, sub cortină, clovnul kierkegaardian, în avatar feminin, se stinge.
Mă întorc într-un autobuz înghesuit. Americanca tocmai a plecat, slavă domnului, chipurile, şi regretându-mă. Polonezii sunt în vizită – cu legea marţială, n-au voie să părăsească nici Delhi. Ashok se infiltrează să-mi ceară ştampilele fostului “Inedited”, din care pe cea cu numele meu o sfărâm în picioare şi-l dau afară, chemându-l la clasă.
Citim apoi regulamentul lectoratelor din străinătate, un document birocratic, eliberator de sinistrele confuzii şi mai birocratice, securiste, ale ambasadelor. Se câştigă enorm în individualitate şi iniţiativă nemaifurgăsită de mitici, plus batjocorită pe neve. Astfel, am lucrat avant la lettre şi, din fericire, hârtia asta nu-mi dă peste picioare, dimpotrivă. Nici ajutându-mă, evident, ceea ce este, poate, un dimpotrivă.
Impotenţii, deodată, să te îndemne să-ţi expui potenţa, pe care vor anihila-o. Ca totdeauna – ce tradiţie. Voi bea cafea. Mă ustură numai stângul. Însăşi viaţa parcă mi s-ar aşeza, indiferenţi la de-acum străvechi-metabolicele primejdii. Scumpirea ziarelor şi revistelor cu 150%, neoproletcultism? O să mă doară capul, cum? Confuzia e vastă şi eu rămân, asemeni celor mai mulţi, în vizuină.
20. 02. 82. D.
Peste nimicul din întâmplările coşmarelor, cu imediateţea şi spaima simplităţii, răpind-o gratuit dar şi dorind-o în jug mai departe. Sport nepăcătos. Poate neprofanatoare împărtăşire. Sârmele transoceanice femurale. Inimaginabilitatea diminutivului pre şi post mogul pătrunzând în sufletul foilor de ceapă.
În orice pod, dumnezeule. Se duce dracului păcatul. Şi nu chiar în nonsens. Lupta pentru balansul neghicit se mai duce, citabilă, pe dosul degetelor. Studentului la spaniolă ce-mi ghicea în liniile palmei o inconstanţă, o zgârcenie, nebusiness-ul dar jobismul şi nevoia de a trage pentru fiece lucru, arătându-mi-se un peşte cu gura căscată la temeiul palmei, îi întrerupsesem povestea cu povestea lui don Miguel, după Lepanto, cum nu i-ar mai putea ghici în mâna pierdută.
Sardarul – am văzut puţini sardari 7 – nu i-am zis. A vorbit de Fielding, iar împreună, de la picaro la swami, dar curând, pentru aproape două ore mă întorsesem în Kamla, unde tipograful mă amânase iar. A tăclăluit cu ghicitorul, iar reîntâlnindu-ne m-a ameninţat că mă va vizita seara, pentru italiană.
De aur fie nunta-n stradă
mâna pierdută la Lepanto
palmistul are ce să vadă
de-un caracter în esperanto
o nupţială moarte pradă
îmbrăţişato smulso planto
în raza nunţii de pe stradă
ochită lance Rosinanto
peste un pas e noapte-n faţă
să se cunoască nevăzuţii
la auruşă pe mustaţă
trezindu-se ciupiţi recruţii
de aur fie nunta-n stradă
o nupţială moarte pradă
Atracţia unei iluzorii profunzimi legată de păcat? Poimâine, Shivratri, cu ce inspiraţie, cu care închinătoare? Satya thai-zează sanscrit. Rani şi-a imprimat religiozitatea – înnăscută, ori de etichetă?
21. 02. 82. Delhi.
Revelaţie? După “Maiastra and other poems”, “Poems of Parinior”, “A Deux”, de cu noapte, mă gândisem, pentru poeme, la titlul Ardhanarisvara. Eventual, pe pagina de titlu, Ardhanarisvara Poems of Parinior. Pe copertă pot avea şi titlul în sanscrită. Nansi sare la scandal, că s-ar opune indienii. Cred că dimpotrivă. Nu, că un străin le ia zeul. Nu li-l ia, li-l redă, plus via Plato. Plus că totul e cuplu. Şi sonnindia, unde nu ştii cât de masculin îi e, ca jumătate, Indiei, sonetul.
22.02. 82.
Baudelaire – Rasadhvanya – “Correspondences”. Sună adânc. Nu încă “Veneţia”. Pe Shakespeare, cu Dante. Din Almora, un “January 1982”, semnat Gertrude Emmerson Sen. În aprilie, un “Akash Ganga” va conţine, împreună cu “Eminescu – Rasdhvanya – Veneţia”, Thai, Polonia, Meşterul. “Sonind”, merg la trei după spalturi. La un an după “Ek shanti”, încă o publicaţie de poezie.
Nitu îi scrie Nanei. Fiecare iubeşte, la concurenţă, câinii himalaieni. Vrăbiile îşi fac iar cuiburi să puiască. Cele patru mărunţele ale lui Nansi, din colivie, ţârâie delicat în ziua căsătoriei lordului Shiva cu Parvati, devenită după Shivratri (mahashivratri) Shakti, mama universului. Parcă nu vom distruge cuiburi.
O dilemă insurmontabilă, “sonninds” schimbate deliberat de tipografi în “sonhinds”. Dublu “n” nu-mi trebuie nici în română, de engleză nu-mi pasă atâta, iar cu “Jai Hind” în minte, şi Nansi e de acord cu oferta hazardului obiectiv.
Sâmbătă 27. 02. 82. Delhi.
“Course libre de langues et literatures romances” – deschis cu studenţii de anul III, franceză – o trecere în revistă a unor autori de secol 20 din Franţa, apoi Elveţia (Amiel, bisexualitatea toamnei), Belgia (Michaux), Canada, Africa (Senghor). Ploua, Max Jacob “La pluie”.
Le-am dat studenţilor de franceză ai cursului meu liber de limbi şi literaturi romanice, pentru sâmbătă, să pregătească fiecare o comunicare de cinci minute pe subiectele: l’existentialisme romance en perspective indienne; culture et etre; de picaro a swami. Rezervându-mi mie sonetul sanskrit-latin, cu analiză Correspndences, plus comentariul altor sonete romanice. ( “Sanskrit-Romance Sonnet”).
Eminescu, Baudelaire, Shakespeare în sanscrită. Ce ashwameda să fac? Mrichkaticam (jucătorul de cărţi) al lui Shudrak parcă m-ar atrage. Mai petronian decât Pandavii, Nala ori Draupadi (ca sorandari). În exilul lor temporar, avataric aproape. Iar tirth-yatri-i şi swami-i încă nu ştiu cum să-i întâlnesc cu neisprăviţii de picaros. Şi totuşi, până sâmbătă… Îmi pun motto din Raghuvamsa de Kalidasa – întâiul vers al invocaţiei:
vagarthaviva sampratau vagartha pratippattaye
jagatah pitaran vande parvatiparamesvaran
1. 03. 82. Delhi.
De 1 martie, primită cartea Urmilei asupra dharma în Mahbharata. Pe afară, furtună cu fulgere şi trăznete şi basmul Rodicăi. Mustaţa mea îşi râde de moarte. Ceaiul leşină polul burţii. E o lume de fiert lapte nemuls, nepăscut şi prior eternului întuneric.
Miercuri 3 martie, 1982. Delhi.
Treceam împreună, după o ploaie, prin gara şi oraşul de munte Li. Soţia şi fiica mea se ocupau de bagaje, probabil şi de locuinţă, bilete. Eram atât de încrezător în talentele lor de călătorie încât, deşi nu ne-am văzut în vremea acelui pasaj, nu m-am îngrijorat nicio clipă. Ba chiar rătăcind printr-un tren ori printr-o clădire să le spun ceva şi, negăsindu-le, încă am realizat că nu s-a întâmplat nimic de speriat.
Am mers pe jos, în înserare, printre hangare şi locuri cu ceai de-l repicau unii, ca într-o taină, şi-mi mai spuneam că din Li în oraşul pe care-l căutam, templul acela, şi care se numea cum îl numeam eu, în schimbare după noi considerente, localitatea mea şi a unor prieteni ai lor era, se afla, parcă şi aştepta… iar aici înseşi explicaţiile lor au trecut de la unul la altul, ceaiului şi norilor, locuitorilor din industrie, unor femei, fiicei şi soţiei mele.
Începusem să fiu încântat nu atât de depărtarea tot mai sinuoasă din informaţiile despre destinaţia întrebată, deşi mă complăceam needucat, dacă nu chiar antisistematic. Dar mă simţeam, cu numele schimbător al acelor întâmplări şi discuţii, cum probabil şi picăturile Pacificului şi-or fi simţind uneori un nume al întregului ocean mişcător prin ele şi prin ele încremenit.
Însă ploaia, apele spălaseră nefertilitatea şi seara se prelungea a ceai şi ceaiuri vegetale, flancate de coline păduratice întru dumnezeu dintr-un fel de surâsuri. Fie ce n-o fi, locul ăla îmi era simplu hărăzit. Drumul spre el oricum ar fi fost, uite cât de armonios se petrece în vorbe puţine, nesonore, în repicaj. Şi m-am gândit chiar să-mi iau gândul de la el.
Introducerea în Eminescu mi-o văd întreruptă de zece cărţi de înapoiat la bibliotecă – baroc, antiromantism, dystopie. Le fişez sec în caietul paralel 3.
5. 03. 1982
Puii de tigru au îmbrăcat paltonaşul Tarei. Când Radha a apărut să-şi caute sora, i-a văzut paltonul şi a luat cu ea puii acasă, crezându-i Tara. S-au jucat toţi copiii, venise şi Tara. Dar când a apărut tigroaica, mama puilor, copiii au dispărut prin case.
Tara asta se ţine mare, la patru ani, lăudându-se că de Crăciunul următor face cinci. Numărăm până îmbătrânim. Ea zice că se opreşte la 30, o sperii cu 90. Vrea apă. Vine Andre. Mai discutasem de vânt, care şi la ei deschide uşa.
5. 03. 82.
Schimbate cărţile de la bibliotecă. De dimineaţă, Mioriţa şi Eminescu, celor de la certificat şi diplomă în română. Plus unul de la franceză transcriind franglais. Apoi cu Tara, apoi cu cărţile. Găsesc acasă o scrisoare de la dept., despre “likely” să mi se extindă slujba aici, în 82-83. Ia să plecăm, domnule. Unde?
Drum forţat de Nana + Radha în Kamla şi Jawahar. Poză cu şapcă. Jumătate din “Radha”, culeasă (zece pagini, 7 – 16), plus sonhind-urile (57 – 64), aranjate pentru tipar. Cartea Ardhanarisvara va fi, cred, gata în martie. După 76, deci la alţi 6 ani interval, a patra carte de literatură, în 14 ani de la debut. Restul, efort de supravieţuire. Apoi, Parinior. Recitesc spaltul.
6. 03. 82.
Clasă de existenţialism literar în franceză. Voi mai fi vorbit vreodată atâta franţuzeşte? A fost al patrulea curs anul ăsta. De încheiere, au plănuit să mă cadorisească. În Kamla.
Committee, cu clasicul, netrebnicul scandal. Go Go, Lolita, Private Life, Mid Night – care aşa şi-n realitate. Vinod, venit din Calcutta, unde Pritish şi P. Lal l-au evitat. Detalii, până cădem pe coperţile la Ardhanarisvara şi Parinior, pe care i le-am încredinţat. “Cine e Anca?” (F. Hetzler). Bineee. Rău. Oboseală. Bine că s-a dus sâmbăta.
7. 03. 82. D.
Ieri am căscat gura îndelung, în Roop Nagar, la demolarea unei case cu coloane, a unei coloane de la etaj sprijinind terasa. O vilă cu zeci de încăperi şi aspect venerabil în toate privinţele. Stătusem multe zile la rând ţinuit de pulberea caselor cu coloane, fără etaj, de pe Uranus, demolate altfel, industrial, în 1980.
Un copac tuns de ramuri. O cruce cu mai multe memorii. Din ciudat de multe surse, desfundări ale imposturii magice – de la dumnezeu la sex şi glorie – se interpun unei vieţi împărţite în săptămâni – valoarea duminicii să fie înnăscută?
Realism casteist. Epicul şi fantasticul de bazar. Nonintenţionalitatea paranoiei-masturbaţiei-disperării? Discurul premeditat al celui mai bun student de franceză asupra existenţialismului: trăiesc pentru că trăieşte tatăl meu, bunicul meu, îmi pare rău că sunt indian. (Toţi suntem indieni, am replicat). Vreau să călătoresc (să fii nomad? Keyserling), o să mă însor, o să mor, viaţa n-are sens..
Următorul student, pe invers, studiind ştiinţe, optimist – m-a făcut, reflex, să-i întind cartea în franeză ce-mi mai rămăsese. Anon a citit un articol de dicţionar despre existenţialism, iar un nou venit, mai în vârstă, a vorbit despre cinema, oferindu-mi pretext ce concluzie asupra teatrului lumii, morţii lui dumnezeu, adulterul poeţilor, unicitatea lui Camus, existenţa obiectivă a lui Sartre, 68-ul.
Începusem cu Baumarchais, în particular. Finalul era încă voit figaroman, chiar figarogod. În locul picaro-ului, figaro-ul. În locul proprietarului swami, Bhagawan. Martin, Lidia, Marek, au primit o scrisoare de acasă, via Occident.
8. 03. 82. Delhi.
Ce trist era Kalidasa, se spune. Chiar dacă nu se ştie când a trăit. Tristeţea îi este dovedită. Şi nu ştiu cui îi este dovedită existenţa, în afară de dumnezeu, fără tristeţe. Nansi a adus de la Jamma Masjid un nou pui de papagal. Memna propune să-i zicem Mithu (dulce). Nansi: Tushi (bhutaneză). Tot Memna, că ditamai profesoara de sanscrită poate învăţa un papagal.
9. 03. 82. D.
În TOI, articol despre România platnică, chiscovatnică. Plantagenet sau Piranda sau Cipi sau Goguţă sau Gore sau Tomiţă – noul pui de papagal – al mâncării, căldurii corporale, ataşamentului nemaizburător. Cât numai păcatele se învaţă şi se amestecă de la popor la popor. Dezavantajaţi copiii celor zece milioane de refugiaţi. Slogăneală. Ganeshan cu filmul în parlament. Consiliul presei. Fişez în caietul 3.
L-am întâlnit, dacă nu mă înşel, pe David O. Ross Jr. la congresul latiniştilor din Bucureşti. Cartea lui despre poezia augustană are idei gigantice. Îmi amintesc un bătrân scurt şi gros, în baston, conversând în latină, la lunch şi pretutindeni. El însuşi, spunea – un poet. El să fie?
După ani – cădere? – congresul parlamentului mondial. Dar mult mă consumă eseul “Eminescu în sanscrită”. Augustani outsideri. Catullus-Kalidasa, Ennius-Eminescu. Polimetrii avatare, împărătşire din timpul universal al agoniei.
Din an trecut vin zilele altei
petreceri pe tropic trop ruptul
cine e în memorie fără voie acelaşi
întâmpină din Calcutta comanda broderiei
probabil muribundul design în
maşina asudată bengal îl traduce
devastat mohamedic interogatio
în anotimpul scos din previziune
astfel în anul al doilea prin Hindustan seara
în aşteptare pedalele lotusului apăsate
învârteau poziţia planetelor cu un cord minus
imperiile oricare incinerate sub oceane
refuzul
metrului
sanscrit
Catullus
antantă pe tăcute
orientalie de interior
alai de piane pe Appia
Atlanta sângerează din nas
mă închei la palmierul stâng
printre bunyani din Ujjain în sus
se poate ghici cum e noaptea
când e noaptea nopţilor altei
petreceri
pe
tropic în memoria muribundului design
Datoriile băneşti externe ale României, scuzate azi, în The Times of India. Datoriile interne moral-politice, elogiate de Scânteia, ca binefaceri coloniale. În preajma întâlnirii ameninţătoare, pe o linie, a tuturor planetelor, am avut noroc la şah, revanşându-mă la Nansi, 2 – 0, şi Sudeep, 2 – 1 – ăsta avea frisoanr şi mustaţă.
Mă apropii de conferinţă: dincotro – xenofobie, dacă nu din smârcul superiorist al falşilor imperiali, umflându-se doar pe sine şi abia de-şi mai văd umbra drept altceva, consumabil. Mi-ar părea rău ca întâlnirea planetelor să fie cu neutron. Mărunţirea lumii prin selfgrandoarea mărginilor.
10. 03. 82. Delhi.
Dunărea şi Ovidiu sfârşesc unul lângă altul. Kingsway Camp va fremăta la fel peste o sută de ani. Şi Moşii, fie demolaţi. Acasă, servantul anglo-bengalezilor adusese această scrisoare de la Florence Hetzler către Margaret Chatterjee.
March 1, 1982. Dear Margaret, I am most happy for my visit in India. Loved it and its people. Thank you for all you did for me during my visit.
This will be a quick note, because I havea 4 classes today, but I want you to know of my happiness. I am sorry to have called you so many times on that Thursday night, and again from the airport on Friday night, about George, bur I was truly worried when he did not return, as was his charming wife, I am sure.
I had brought with me from New York so much material to share with him, and had looked forward to share with him his thoughts on Brancusi and on Indore. I had to carry these papers home with me. About two pounds of it. But not seeing George, and wondering why he did not come to the meeting you arranged, was a disappointment. I had canceled all commitments that Thursday except the lecture at the University in order to speak with him. That was too bad, because I really only had four days in Delhi, and have saved most of 1 day to see him. We had so much to talk about.
I do hope that he was OK and that he did not get stuck in a transportation problem. He was aware of our scheduled meeting, was he not? Do tell him that I was sorry not to meet him. That would have been a highlight for both of us, I think.
I send you warmest regards. Cordially. Florence.
Hârtia pe care scrie e cu antetul welcome group, Roma International din Aurangabad, oraşul gloriei mele, după Indore, în 1977. “Josh” e filmul “violent” pe care l-am văzut în ziua aia. Acum, scrisoarea de la J.N. University mă ajută să desetez diplomatismul, margaretismul, nonestismul. Slavă domnului, scoţianul şi compatrimanul ei Gilbert Highet scoate Rusia din Est şi şi-o pune busuioc la sân.
Busuiocul Florence, deodată Brâncuşi şi 4 clase! Lasă, domnişoară, lasă, nu-mi aduc aminte, o lună, două, şi mai mult te crezusem altfel? Şi prietenei tale îi încheiai înainte cu “most cordially”, acum ai dezmoştenit-o şi pe ea.
Ce baie tristă, fals clasică, oxoniană, transatlantică, departe, vere, departe. Orzari – Humuleşti – Berceni – Flaminia – Trastevere – Maurice Nagar – Mallroad. Minus hoteluri: Napoca, Haţeg, Hunedoara, Giurgiu, Vaslui, Satu-Mare, Oradea, Baia-Mare, Târgu-Jiu, Craiova, Slobozia, Constanţa, Mangalia, Râmnicu-Vâlcea, Horezu, Voineasa, Sighişoara, Alba-Iulia, Iaşi, Suceava, Tulcea, Timişoara, Roma, Delhi, Indore, Almora, Karachi, Sheremetievo, Braşov, Târnăveni, Cernica, Slănic-Muscel, Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeş, Târgovişte, Găeşti, Bercioiu-Ruda, Pizda-Mamii.
12. 03. 82. Delhi.
Două zile de clarităţi ale cerului mai presus decât zăvoiul greco-roman cârmit spre vest. Fiinţa se debalansează şi Noica poate face gargară contra schizo-freniei vestice în România literară, în marginea puberului Eliade. Iordan, de pe Sofia, şi el căscând gura de nouăzeci (şi un Zaciu) de ori în Koln, pagini mai încolo, de unde ea îl aşteaptă pe luceafăr şi nu el, încă într-un ungher. Contemporanul, împlinind suta, se trage pe un 18 de pădure în Sion, iar Tribuna face o păşune şi-l pune pe Baudelaire să pască tot ca-n codru. Plus Scânteia, fasciştii şi cultiştii, unii în atac, alţii în apărare, la fel de clasicamente închişi – în braţele niciunora nu e loc, iar izolarea le-ar excita cruzimea mutuală.
Tărâm de pocnete. Fotograful din Kamla Nagar, că să-mi mărească snap-ul cu şapcă şi mustaţă, deodată mă văd copertă întreagă, fotografia tricefală a lui Agarici şi poc! aud un stâlp în creştet, să-l dărâm, îl înjur, nu pe Agarici, rămân la intenţie, şi Nansi nu se opune, acasă.
Papagalul cere banană, dar n-o mănâncă. I-am adus şi grăunţe. O bătrână doamnă s-a speriat când numai am vrut să-i cer sfatul şi-mi urmărea mâna care probabil desena în aer un papagal. Trei partide de şah cu creştetul spart, una lui Nansi.
Cu studenţii, în biblioteca departamentului – cărţile româneşti tind să deţină întâietatea, nu numai cantitativă. Belşug de dicţionare, istorii şi ilustraţii. E o ancoră ce mă face mai greu transportabil – cu totul – la Jawaharlal Nehru University, oricât standardul acolo e mai înalt, plus hashish şi marxism.
Încă două zile de cursuri, mâine şi răspoimâine, apoi examenele. O limbă amatoristă, a dacilor, sfârşeşte în sanscrită, după ureche, ca la Timişoara. Dusă iarna, nu şi oboseala non-vestului. Proiecte non-Kashmir. Delirul-poem al dicţionarului de rime al lui Eminescu. Pluralul dactilic în spiritul limbii române.
numindu-mă latin şi alt imam urmându-mi
în hind gerund afară de metrii la
două pustietoare clarităţi în cer prin Kamla
capul mi-am spart plin de amici sub doage
i-am pălmuit aproape printre firele de păr
dezmăciucindu-se în hazul funerarelor
imaginaţii clasice-n prisos de marmoră
vibrând fisurile din iad în rai rotund
n-am schimbat metrul sunt palmier sfârşit
scriindu-şi memoriile pe o frunză uscată
de vânturile libere imaginare printre planete
Doamne Dumnezeule mare
nu mai am cuvinte nici
pentru tine
dulce
mai degrabă moarte mângâiere de ieri
până mâine sâmbătă treisprezece martie
Indian
aici e târziu şi în româneşte şi în sanscrită
13.03. 82. Delhi
papagalul melancolic pe dos
oameni treziţi la sport
nu
el îşi posomorăşte aripile
înapoi aur
al vieţii
la umbra-i
Ungurul îmi spune că vrea să mă vadă decanul. În Jawahar Nagar, tipărită partea a doua din
“Radha”. Mai trec pe la facultate, mă văd cu Marek, depresionatul. Acasă, Nansi şi Nana, gata să plece la Jain Temple să caute de sănătate papagalul posomorât. De ieri, sunt lovit în cap.
“Radha” mea, din 1977, este jayadeva-istă şi totuşi modernă, a la Catullus. Neoterică şi în cheie proprie. Aproape o înţeleg şi după doi ani. Mă întreb dacă legendar idealizata căsătorie a lui Jayadeva, ca şi eşecul lui Catullus nu au fost absolutizate extrabiografic. Păcatele primului şi superamiciţia celuilalt trebuie să fi existat. O supunere şi o scrisoare intră în scenă.
Neparticipare-avalanşă. Sergiu, sanscrită. La decan, cu Nana. Salutată Margaret, că “sonhind, ce frumos”. În Kamla, mâine, alte opt pagini din Ardhanarisvara. Acasă, o scrisoare de la Rosa del Conte.
Roma 22. 2. 1982
Cortese Collega,
il gentile invio della versione della emineschiana “Epistola Prima” e l’ipotetico invito alla discussione del Suo dottorato recano la data di un anno fa (Nuova Delhi, 22. 2. 1981).
La risposta – a un anno di distanza – Le dice che il pensiero non e venute mai meno, se mi ha accompagnato per tanto tempo, senza dileguarsi nel silenzio dei fatti e dei sentimenti destinati a restare senz’eco.
Le assicuro invece che il lungo tempo trascorso non toglie nulla a la vivacita del mio compiacimento per quanto Lei e riuscito a fare, restituendo, attraverso la lingua, il grande Eminescu a la cultura cui – meditamente o no – il Poeta tanto deve, sia della sua formazione spirituale, sia delle sue scelte esistenziali.
Mi tenga informata delle sue iniziative, con la certezza de procurarmi motivo di profonda soddisfazione: Lei sa quanto io sia legata alla fortuna nel mondo di quel grande poeta, tanto grande quanto sfortunato.
Augurandole ‘spor la muncă’, La saluto molto cordialmente, anche a nome dell’amica cui fu affidato il Suo ricordo per me, la professoressa Edvige Bestazzi.
Mi abia
Sua
Rosa Del Conte
13. 03. 82. Delhi.
Papagalul, care nici n-apucase bine să se numească Tomiţă (Caragiu) a murit. Zadarnic l-au medicamentat jainii. Nansi l-a pus într-o pungă de fructe şi l-a dus afară. Pe Nana o gonise din casă. Papagalul găsit, mâncat de mâţă la Dharamsala, în 1978, a îndurerat-o cel mai mult. Acum a refuzat să mănânce şi a plâns, ca-n Savitri.
Printre certuri, una pe tema Academiei Eminescu. Grădina lui Akademos. Domnilor, e o greşeală de tipar, nu o academie, o ancademie. Doamne, vezi-mă că pe tine te slăvesc şi pe Eminescu. Vinod s-a brâncuşomaniat.
14. 03. 82. Delhi.
Papa ar încerca să învie uniatismul transilvan. Sigur, înainte de război, românii aveau mai puţine complexe. Chiar exilul, ca fenomen post-bellic, pare spăsit, pe româneşte, faţă de al altora. Mândria de sine, înlocuită cu frăţii de inferioritate.
viţei viţeluşe juninci dumane
pe asfalt printre ziduri spre ieslea cerească
visând încurături dar ochii liniştii
sunt ai lor şi noi ne petrecem
nerecunoscători pentru gesturile de pe pământ
15. 03. 82. Delhi.
De când mi-a scris, acum două zile, Rosa del Conte, cochetez cu gândul să-i dedic ei Ardhanarisvara. Nu ştiu exact de ce nu o voi face. Probabil îmi lipseşte o pagină. Şi totuşi, o dedicaţie românească, din India, unei italience întru Eminescu.
S-a pus căldura, Sergiu, azi ţi-ar fi plăcut în India. Moartea ta ne-a devenit maestru. Seara, Lamba, cu policele stâng tăiat în sticlă. Apologia Italiei, din partea mea, a islamului, din partea lui – talak, talak, talak, şi eşti divorţat. Că să mergem la Amrita Pritam.
Limba română a oficialităţii, asemeni zidului din Berlin, desparte vorbitori purecaţi în căptuşală – cu palavre de triumf – şi cei ţupăiţi, cu nouăşnouă de oca de fier până în exil. Ovid exilat din Roma în Tomi, acum ce romi în Toma? Iar Lamba îmi cobeşte cetăţenie indiană.
Acasă nu existam politic. În jungla liberă de aici, centrul doinei mi se preface în ţeapă. Va fi existând şi altceva? Dacă aş exclude orice altă temă, în afară de iubire – iubirea iubirii, iubirea urii – aş muri mai repede, aş rezolva problema (a mea sau a cui?) să fi simţind, din senin, aplecarea de a-ţi izbi capul de orice vârf ascuţit?
şi nu mai scriu versuri când vreau să scriu versuri
citesc în conversaţii latine în rime foste mantre
conferenţiez în patru labe de Vatican
relaxing pe întinsele oasele înfăinoasele
numărând oile versurile ieşirile din strofă
citind dicţionarul de rime al lui Mihai Eminescu
16. 03. 82. Delhi.
Nonsens, repetă sardarul. 44, dar se simte ca un copil – interesul pentru sanscrită scăzut, ca şi preţul aurului. Gdansk, botez de victorie. Ce Chină, Charlie. Pe unde ne va găsi războiul? Moartea? Capul lovit ce mă consolează cu un pas. Evoluţia spre muţenie.
17. 03. 82. Delhi.
Lumea vine la consultaţii mai dihai decât la cursurile normale. Soarele germinator de azi sărbătoreşte călătorii prin viaţă. Viaţa se răzbună pe calamităţile de ieri şi de mâine. Nansi a mai adus un papagal, de-i zicem Janeee.
Nicolae Titulescu, la India International Centre. Onanist ori nu, dragă Petrică Ţuţea, că-i mirosea ori nu Orientul, uite-l că a trecut, după moarte, nu numai de Cairo, dar şi de tot Islamul.
centrul de partid tânărul Kimnicu
se umflase în noaptea aia Sâmnicu
pe strada Nicolae Titulescu peste zece ani
Soren Kierkegaard printre copenhagani
de ce n-am fi fost fericiţi în Găeşti o poloneză
era născută tot acolo şi măritată doar peste faleză
pompierii făceau exerciţii cu grenada
şi furam nuci de la Necşoiu cântând în gând Granada
Aspasia se plimba prin Jan Path
când la răzoarele de ceapă o am aşteptat
semenă Radhei din ce veac
se umflase luna în noaptea aia pe Feleac
18. 03. 82. Delhi.
Vin studenţi şi de la alte clase. S-a lăsat căldura. Nansi vrea să mergem la Dragona. Regele Bhutanului (ea i-a desenat portretul), în Delhi. Voi pune un motto din scrisoarea Rosei Del Conte, nededicându-i totuşi nu ştiu de ce – cartea. Nansi, că da. Adaug dedicaţia, lipsind şi mai mult cartea de albitură. Toate publicaţiile mele din India sunt, tipografic, sufocante.
19. 03. 82. Delhi.
Este 11.30 am. Nu mă doare încă dovleacul. Vijay îşi lăsase barbă, după modelul meu, doar mustaţă, când aşa am început eu să mă port. Harjinder – înseamnă Ropot – are 19 ani jumate, face aeronautică, vrusese germană ori franceză, a fost orientat spre română, nu regretă. Absenţii sunt căutaţi de amicii lor. Văzută Radhica Lahiri, în cheie chineză, o să se ocupe de o recenzie, zice, când va primi cartea.
20. 03. 82. Delhi
Lui nea Mircea îi tremură mâna. Mă întreb dacă va onora Academia Eminescu, în calitate de preşedinte.
10. 02. 82. Delhi
Scânteia, Contemporanul, România literară, Tribuna, Flacăra. Picturi din Bihar în sala “Arghezi”. Sandu şi Gogu, redactori ai caietelor “Inedit”, seria românească. Eliade, la mijloc de codru des. Propagandă fără poale. O dramă cu aparenţe groteşti. Studenţii de franceză mă caută, probabil sâmbătă, vom citi din Proust.
11. 02. 82. Delhi.
Akaash Ganga, Series No 10, March 1982, Delhi. “încep mările să fiarbă”. Scrisori: Ion Anca, Amrung, Claudette, Nilima. Scânteia (exagerat), Tribuna (exotic). URT vrea o carte Divyagrahah, cu introducere de mine, interesându-se şi de costuri. M. vine cu cinci invitaţii. Lalit, 15 (vor face studenţii mei afişe), anulând vizita mea cu studentul la ea, în biroul de şefă fără secretar, din cauza grevei (mâine, A. C.). Şpalturile la “India in Romanian”, gata – pagini mâine seară la Guild? A.K.T.: “E gata Inedited, numărul 2?”
12. 02. 82. Delhi.
Clasă cu ziare româneşti. Petrică Enache e în Franţa. Ceva despre popor şi dialectica creşterii rolului partidului. Căruntul Nag publică, foto-offset, Divyagraha una-două – e contra sanscritologilor consacraţi, vrea new-comers, condiţionând să fiu de acord cu o prefaţă de Kapila Vatsyayan. Spre divorţata asta merg multe confidenţe.
Am dat tipografului corecturile (îl revăd mâine, pentru pagini) şi romanul, apoi am cumpărat un kg de zahăr care s-a vărsat în şopronul de ziare (păcătuisem: Confidential adviser). E ceaţă. Citesc cu Nansi jalnica apologie a masturbaţiei feminine şi a lesbianismului.
M-aş duce, şi parcă nu, la Book-Fair. Mi-e frică de Mudrika. Iată că vin Tara şi Radha să-i ceară Nanei bubble-gum şi se vor juca împreună.
13. 02. 82. Delhi.
Păcatul italian: sonindiile. Păcatul francez: predarea aceastei limbi, azi, studenţilor de la advanced diploma (anul III) – Roger Caillois, Margueritte Yourcenar, Albert Camus, Gauillaume Apollinaire. Am citit, respectiv, Hugo, Zola, Colette, Camus – ce le-a dat profesorul. Vorbesc bine franceză. Le-a plăcut să mă întâlnescă, poate şi pentru că mi-am dat proprii mei studenţi afară (aproape au făcut scandal). Preşedintele lor voia să-mi arate un paper.
Decanul m-a chemat, călătorind, cu templul hindus, citind inscripţii sanscrite în Thailanda, proiectând o versiune sanscrită a constituţiei federaţiei pământului. În Kamla, am găsit „India in Romanian”, gata; mă tot văd tras spre Buddha. Ca tot românul? 200 de exemplare mă costă 200 de rupii, plus poşta. Luni, las la tipar sonindiile. Studenţii în româna au test, cei de franceză mă vor asalta marţi.
15. 02. 82. D.
Cel puţin TOI nu înregistrază conferinţa “Brâncuşi în India”, nu ştiu de celelalte. Testul 5+5 şi o scuză, tot de la diplomă (mai interesaţi?). Magazin istoric, România pitorească, primul număr al publicaţiei A.F. de pedagogia limbii. Un catalog de editură de la Varanasi, scrisoare de la S. Day, să ţin o conferinţă în 19 februarie, la 12, în aceeaşi zi cu Florence Hetzler. Încurcătură.
Arun Kumar, preşedintele asociaţiei studenţilor, în clasa de franceză, a lipit afiş dactilografiat despre F. H. cu Brâncuşi, la noi în universitate. De mâine într-o săptămână le-am promis o lecţie de franceză.
Florence M. Hetzler trebuie să-l fi păcălit ca vârstă, pe Al. Cât despre citarea ei, recitată de ea, astă-seară, o amabilitate în consecinţă. Spunându-i, public, o perfectă brâncuşoloagă, n-am minţit. Ea vorbeşte americăneşte cu sufletul lui Brâncuşi, exactă la nebunie, agrandisând cu sinceritate spiritul românesc în India.
Simptomatic, diplomaţii n-au înţeles nimic, cum nici din Brâncuşi însuşi. Indienii din audienţă îl ştiau din conotaţiile speculative atribuind umbra copacilor mari lui Marpa şi lui Rodin într-un acelaşi univers.
E o preoteasă a duhului. Pedalează pe masculinitate (fie şi homosexuală). Este îndumnezeită totdeodată – teatralizează a la Eliade. Nu pronunţă indieneşte, da, româneşte. Informaţiile estetico-bancare se misteriorizează într-un ermetism mioritic. Ce nebună… Niciun român n-ar fi, în afara-i, atât de românesc şi neromânesc, pozeur şi trist, apăsat şi eliberator.
Vorbea din gât, uite aşa, comentează Nana. Intelectualitatea disimulată trebuie să-i fi făcut lecţiile la matematică, ajunşi acasă, dar a citit şi la engleză. Pentru cultul de bun simţ prilejuit de Brâncuşi, seara asta e fără sfârşit. Personajele care ne-am aflat în Biblioteca Lalit Kala Academy, pieritoare cum vom fi, worship-am toate, în felul nostru, propria condiţie şi ranchiună de a fi. O pagină vorbită-n americăneşte, cu conţinut transromânizat.
Nansi-mi spune că nimic din ce-ar fi putut face cu banii munciţi de ea pentru ea însăşi nu i-ar fi produs fericire atât de mare ca mie publicarea romanului scris (tradus) astă-vară şi rămâne la ofertă. N-am decât să mulţumesc, cu adevărat, lui Dumnezeu că i-a ajutat ei să-mi ajute mie, cum nu ştiu dacă eu aş fi fost în stare să mi-o, să i-o fac.
wounds Rani many lives after the love
falls self-killings from the after-noons
oranges shared by Ardhnarishvara
a little later in lieu of lioness Surya
wounding us from nowhere so runningly
17. 02. 82. Delhi
Clasă fără lumină, post-test. Gata “Pe Gange”. Comandată: 1. “Soninds” 2 “Maiastra and other Poems” (carte incluzând versiuni sanscrite) 3 “Roamnce at Parinior” (eres 2). Lovitură de maestru azi? Rasa-dhvani pentru Correspondences – tomurile sanscrite alese (uneori sugerate de mine). Revărsare de luceafăr. Deja Baudelaire, Eminescu, Shakespeare, voi găsi Dante, Camoens, am Dario. Mai caut Tagore, în locul lui Aurobindo, dacă nu Madhusudhan. Cu versiunile originale, şapte limbi şi sanscrita. Încheind o cărticică: mică în absolut. Se va şti pretutindeni?
Sanscritizarea modernităţii, cel puţin mie, nu-mi linişteşte nervii, dimpotrivă, îmi întregeşte un entuziasm nu numai al meu, poate. În pofida pozei pe care o car şi o strig, olteneşte, walla, voi fi fiind nu modern, atât de puţin modern, în acelaşi timp, cât vreau să conving intimităţile uneori sanscrite? Iar înţelesul directitudinii clasice nu-mi e măcinat de muzicalităţi de neînchpuit? Sonetto Sanscrito.
Trec la conferinţa mea de poimâine de la JNU. De ce nu-i acord nicio importanţă? Prea familiarul subiect? N-am decât să fiu bun – e tot una? Poate nu. N-am decât să-mi las propriile urechi deschise şi în atac.
Conferinţa avansa cu bere. Plonezii, cu micul W. – superblondul Bharat. Odată ras, Ch. mă detronase a fi Tagore, numindu-se pe el, spânul, iar pe mine comutându-mă pe Subhash Chandra Bosh. Apăruse şi Vinod, cu camera. O văzuse pe F. H, îi cântase de spieghia şi venise după o copie, să i-o dea el mâine- mai bine – călugăriţele cu călugării, nebunele cu nebunii. Atâta, că n-ar vrea o branch(ă) în Maharani Bagh, ca să nu facă zece lucruri acolo.
Fernandez îl cunoscuse pe Walensa, comparându-l pe polonez cu Mahatma, acela declarându-se un om modest. Marele meu student mă bârfeşte cu frisoane, că nu l-am primit la test. Ba bine că mi-a trimis şi cerere. O fi cineva sănătos, n-o fi, dar nici aşa putoare precoce. Bietul M., ce refuzase locul meu, nerâvnit de nimeni, mai ales de mine, după imbecilitatea înghiţită.
Hop, M.C., acum trăgând ca de mine să i-o văd pe F. H. Bas. Mi-a plăcut surpriza ei auzind de propria-mi conferinţă la JNU (Jhawaharlal Nehru University), unde toţi ar fi marxişti. Îşi urăşte fiica, îi iubeşte numai pe evrei, cei mai mari artişti, savanţi şi ocrotitori ai artei. Discutăm în profund dezacord, cu o oarecare plăcere reciproc masochistă. Să ne fie de bine.
18. 02. 81. Delhi. Joi.
Scrisă conferinţa pentru mâine la JNU, cu ideea-comparaţie că a preda româna în India este ca şi cum ţi-ai aminti cuvintele unui sculptor, ale lui Brâncuşi. Ceai cu Marek, dimineaţă. Rom la prânz. De ce ne-o fi atât de frică? O traducere-n hindi, de el, din Broniewski, ce întins să i-so public. Vom traduce-o-n hindi, aşa, şi pe Amrung. Recitite sonetele englezeşti ale mele, cu dispreţ – cumpliă e desumflarea de propria iluzie. De-aia ne e frică.
11. 02. 82.
Se simplifică măgăriile mici printr-una radicală. Aia e anxioasă să mă vadă, ba încă. Şi-aşa ziarele, nimic despre noi, de ceilalţi pline. Abia-mi vin în ape. Ce ipocrizie să-ţi iei pe Dumnezeu asociat. Ziarul Dumnezeu, nepublicat, l-aş citi, a la India Today, pe răsfoite.
Dragă, Doamne, dar eu sunt cu ochii îndureraţi : de ce nu văd, de ce nu se vede? O limbă română şi nimic mai mult? Printre panoplii de mercenariat conservator? Într-un liberalism dictatorial şi totuşi fantomă? Norocul românilor cu Fred, unul mai puţin acolo, mai mult în India, s-o fericească, fără naţiune. Cu ce bate Dumnezeu dacă vă voi fi făcând vinovaţi de vorbă proastă?
S-au înfiinţat în maşină verde şi curând plecam, via Mashih, în oficiul, gol, al visiului. Peste o oră, prin “aici (parcă) e iadul” (Ispas din Bucur Obor). Pe la Cleridges (magnetul vechiului). Conferinţa, ca o limbă de moarte. Aparent bine primită, cu interes pentru latina populară. Juse, în audienţă. Şi Antonio şi Csaba, alţi spanioli, studenţime şi în picioare.
Expoziţie, două filme, conferinţă, discuţii, aranjamente, cafea, biscuiţi. Mă varsă organizatoricii şoricii în Connought Place, unde mă învârtesc cu ancora într-o librărie, apoi intru, pentru a evita întâlnirea de fals pariniorat cu Florence Hetzler, la filmul Joshi.
Unde, înainte de interval, Kierkegaard redivivat: femeia fatală, una dintre ele, alta, va muri îngropată în monede, după ce-şi împuşcase sedusul Joshi. Actriţa dansează minute de lascivitate indiană, depresată dar şi specifică. Odată împuşcată, dansul morţii, nestrindbergian, provoacă isteria de încânt a unei săli felliniene. Alte minute până, sub cortină, clovnul kierkegaardian, în avatar feminin, se stinge.
Mă întorc într-un autobuz înghesuit. Americanca tocmai a plecat, slavă domnului, chipurile, şi regretându-mă. Polonezii sunt în vizită – cu legea marţială, n-au voie să părăsească nici Delhi. Ashok se infiltrează să-mi ceară ştampilele fostului “Inedited”, din care pe cea cu numele meu o sfărâm în picioare şi-l dau afară, chemându-l la clasă.
Citim apoi regulamentul lectoratelor din străinătate, un document birocratic, eliberator de sinistrele confuzii şi mai birocratice, securiste, ale ambasadelor. Se câştigă enorm în individualitate şi iniţiativă nemaifurgăsită de mitici, plus batjocorită pe neve. Astfel, am lucrat avant la lettre şi, din fericire, hârtia asta nu-mi dă peste picioare, dimpotrivă. Nici ajutându-mă, evident, ceea ce este, poate, un dimpotrivă.
Impotenţii, deodată, să te îndemne să-ţi expui potenţa, pe care vor anihila-o. Ca totdeauna – ce tradiţie. Voi bea cafea. Mă ustură numai stângul. Însăşi viaţa parcă mi s-ar aşeza, indiferenţi la de-acum străvechi-metabolicele primejdii. Scumpirea ziarelor şi revistelor cu 150%, neoproletcultism? O să mă doară capul, cum? Confuzia e vastă şi eu rămân, asemeni celor mai mulţi, în vizuină.
20. 02. 82. D.
Peste nimicul din întâmplările coşmarelor, cu imediateţea şi spaima simplităţii, răpind-o gratuit dar şi dorind-o în jug mai departe. Sport nepăcătos. Poate neprofanatoare împărtăşire. Sârmele transoceanice femurale. Inimaginabilitatea diminutivului pre şi post mogul pătrunzând în sufletul foilor de ceapă.
În orice pod, dumnezeule. Se duce dracului păcatul. Şi nu chiar în nonsens. Lupta pentru balansul neghicit se mai duce, citabilă, pe dosul degetelor. Studentului la spaniolă ce-mi ghicea în liniile palmei o inconstanţă, o zgârcenie, nebusiness-ul dar jobismul şi nevoia de a trage pentru fiece lucru, arătându-mi-se un peşte cu gura căscată la temeiul palmei, îi întrerupsesem povestea cu povestea lui don Miguel, după Lepanto, cum nu i-ar mai putea ghici în mâna pierdută.
Sardarul – am văzut puţini sardari 7 – nu i-am zis. A vorbit de Fielding, iar împreună, de la picaro la swami, dar curând, pentru aproape două ore mă întorsesem în Kamla, unde tipograful mă amânase iar. A tăclăluit cu ghicitorul, iar reîntâlnindu-ne m-a ameninţat că mă va vizita seara, pentru italiană.
De aur fie nunta-n stradă
mâna pierdută la Lepanto
palmistul are ce să vadă
de-un caracter în esperanto
o nupţială moarte pradă
îmbrăţişato smulso planto
în raza nunţii de pe stradă
ochită lance Rosinanto
peste un pas e noapte-n faţă
să se cunoască nevăzuţii
la auruşă pe mustaţă
trezindu-se ciupiţi recruţii
de aur fie nunta-n stradă
o nupţială moarte pradă
Atracţia unei iluzorii profunzimi legată de păcat? Poimâine, Shivratri, cu ce inspiraţie, cu care închinătoare? Satya thai-zează sanscrit. Rani şi-a imprimat religiozitatea – înnăscută, ori de etichetă?
21. 02. 82. Delhi.
Revelaţie? După “Maiastra and other poems”, “Poems of Parinior”, “A Deux”, de cu noapte, mă gândisem, pentru poeme, la titlul Ardhanarisvara. Eventual, pe pagina de titlu, Ardhanarisvara Poems of Parinior. Pe copertă pot avea şi titlul în sanscrită. Nansi sare la scandal, că s-ar opune indienii. Cred că dimpotrivă. Nu, că un străin le ia zeul. Nu li-l ia, li-l redă, plus via Plato. Plus că totul e cuplu. Şi sonnindia, unde nu ştii cât de masculin îi e, ca jumătate, Indiei, sonetul.
22.02. 82.
Baudelaire – Rasadhvanya – “Correspondences”. Sună adânc. Nu încă “Veneţia”. Pe Shakespeare, cu Dante. Din Almora, un “January 1982”, semnat Gertrude Emmerson Sen. În aprilie, un “Akash Ganga” va conţine, împreună cu “Eminescu – Rasdhvanya – Veneţia”, Thai, Polonia, Meşterul. “Sonind”, merg la trei după spalturi. La un an după “Ek shanti”, încă o publicaţie de poezie.
Nitu îi scrie Nanei. Fiecare iubeşte, la concurenţă, câinii himalaieni. Vrăbiile îşi fac iar cuiburi să puiască. Cele patru mărunţele ale lui Nansi, din colivie, ţârâie delicat în ziua căsătoriei lordului Shiva cu Parvati, devenită după Shivratri (mahashivratri) Shakti, mama universului. Parcă nu vom distruge cuiburi.
O dilemă insurmontabilă, “sonninds” schimbate deliberat de tipografi în “sonhinds”. Dublu “n” nu-mi trebuie nici în română, de engleză nu-mi pasă atâta, iar cu “Jai Hind” în minte, şi Nansi e de acord cu oferta hazardului obiectiv.
Sâmbătă 27. 02. 82. Delhi.
“Course libre de langues et literatures romances” – deschis cu studenţii de anul III, franceză – o trecere în revistă a unor autori de secol 20 din Franţa, apoi Elveţia (Amiel, bisexualitatea toamnei), Belgia (Michaux), Canada, Africa (Senghor). Ploua, Max Jacob “La pluie”.
Le-am dat studenţilor de franceză ai cursului meu liber de limbi şi literaturi romanice, pentru sâmbătă, să pregătească fiecare o comunicare de cinci minute pe subiectele: l’existentialisme romance en perspective indienne; culture et etre; de picaro a swami. Rezervându-mi mie sonetul sanskrit-latin, cu analiză Correspndences, plus comentariul altor sonete romanice. ( “Sanskrit-Romance Sonnet”).
Eminescu, Baudelaire, Shakespeare în sanscrită. Ce ashwameda să fac? Mrichkaticam (jucătorul de cărţi) al lui Shudrak parcă m-ar atrage. Mai petronian decât Pandavii, Nala ori Draupadi (ca sorandari). În exilul lor temporar, avataric aproape. Iar tirth-yatri-i şi swami-i încă nu ştiu cum să-i întâlnesc cu neisprăviţii de picaros. Şi totuşi, până sâmbătă… Îmi pun motto din Raghuvamsa de Kalidasa – întâiul vers al invocaţiei:
vagarthaviva sampratau vagartha pratippattaye
jagatah pitaran vande parvatiparamesvaran
1. 03. 82. Delhi.
De 1 martie, primită cartea Urmilei asupra dharma în Mahbharata. Pe afară, furtună cu fulgere şi trăznete şi basmul Rodicăi. Mustaţa mea îşi râde de moarte. Ceaiul leşină polul burţii. E o lume de fiert lapte nemuls, nepăscut şi prior eternului întuneric.
Miercuri 3 martie, 1982. Delhi.
Treceam împreună, după o ploaie, prin gara şi oraşul de munte Li. Soţia şi fiica mea se ocupau de bagaje, probabil şi de locuinţă, bilete. Eram atât de încrezător în talentele lor de călătorie încât, deşi nu ne-am văzut în vremea acelui pasaj, nu m-am îngrijorat nicio clipă. Ba chiar rătăcind printr-un tren ori printr-o clădire să le spun ceva şi, negăsindu-le, încă am realizat că nu s-a întâmplat nimic de speriat.
Am mers pe jos, în înserare, printre hangare şi locuri cu ceai de-l repicau unii, ca într-o taină, şi-mi mai spuneam că din Li în oraşul pe care-l căutam, templul acela, şi care se numea cum îl numeam eu, în schimbare după noi considerente, localitatea mea şi a unor prieteni ai lor era, se afla, parcă şi aştepta… iar aici înseşi explicaţiile lor au trecut de la unul la altul, ceaiului şi norilor, locuitorilor din industrie, unor femei, fiicei şi soţiei mele.
Începusem să fiu încântat nu atât de depărtarea tot mai sinuoasă din informaţiile despre destinaţia întrebată, deşi mă complăceam needucat, dacă nu chiar antisistematic. Dar mă simţeam, cu numele schimbător al acelor întâmplări şi discuţii, cum probabil şi picăturile Pacificului şi-or fi simţind uneori un nume al întregului ocean mişcător prin ele şi prin ele încremenit.
Însă ploaia, apele spălaseră nefertilitatea şi seara se prelungea a ceai şi ceaiuri vegetale, flancate de coline păduratice întru dumnezeu dintr-un fel de surâsuri. Fie ce n-o fi, locul ăla îmi era simplu hărăzit. Drumul spre el oricum ar fi fost, uite cât de armonios se petrece în vorbe puţine, nesonore, în repicaj. Şi m-am gândit chiar să-mi iau gândul de la el.
Introducerea în Eminescu mi-o văd întreruptă de zece cărţi de înapoiat la bibliotecă – baroc, antiromantism, dystopie. Le fişez sec în caietul paralel 3.
5. 03. 1982
Puii de tigru au îmbrăcat paltonaşul Tarei. Când Radha a apărut să-şi caute sora, i-a văzut paltonul şi a luat cu ea puii acasă, crezându-i Tara. S-au jucat toţi copiii, venise şi Tara. Dar când a apărut tigroaica, mama puilor, copiii au dispărut prin case.
Tara asta se ţine mare, la patru ani, lăudându-se că de Crăciunul următor face cinci. Numărăm până îmbătrânim. Ea zice că se opreşte la 30, o sperii cu 90. Vrea apă. Vine Andre. Mai discutasem de vânt, care şi la ei deschide uşa.
5. 03. 82.
Schimbate cărţile de la bibliotecă. De dimineaţă, Mioriţa şi Eminescu, celor de la certificat şi diplomă în română. Plus unul de la franceză transcriind franglais. Apoi cu Tara, apoi cu cărţile. Găsesc acasă o scrisoare de la dept., despre “likely” să mi se extindă slujba aici, în 82-83. Ia să plecăm, domnule. Unde?
Drum forţat de Nana + Radha în Kamla şi Jawahar. Poză cu şapcă. Jumătate din “Radha”, culeasă (zece pagini, 7 – 16), plus sonhind-urile (57 – 64), aranjate pentru tipar. Cartea Ardhanarisvara va fi, cred, gata în martie. După 76, deci la alţi 6 ani interval, a patra carte de literatură, în 14 ani de la debut. Restul, efort de supravieţuire. Apoi, Parinior. Recitesc spaltul.
6. 03. 82.
Clasă de existenţialism literar în franceză. Voi mai fi vorbit vreodată atâta franţuzeşte? A fost al patrulea curs anul ăsta. De încheiere, au plănuit să mă cadorisească. În Kamla.
Committee, cu clasicul, netrebnicul scandal. Go Go, Lolita, Private Life, Mid Night – care aşa şi-n realitate. Vinod, venit din Calcutta, unde Pritish şi P. Lal l-au evitat. Detalii, până cădem pe coperţile la Ardhanarisvara şi Parinior, pe care i le-am încredinţat. “Cine e Anca?” (F. Hetzler). Bineee. Rău. Oboseală. Bine că s-a dus sâmbăta.
7. 03. 82. D.
Ieri am căscat gura îndelung, în Roop Nagar, la demolarea unei case cu coloane, a unei coloane de la etaj sprijinind terasa. O vilă cu zeci de încăperi şi aspect venerabil în toate privinţele. Stătusem multe zile la rând ţinuit de pulberea caselor cu coloane, fără etaj, de pe Uranus, demolate altfel, industrial, în 1980.
Un copac tuns de ramuri. O cruce cu mai multe memorii. Din ciudat de multe surse, desfundări ale imposturii magice – de la dumnezeu la sex şi glorie – se interpun unei vieţi împărţite în săptămâni – valoarea duminicii să fie înnăscută?
Realism casteist. Epicul şi fantasticul de bazar. Nonintenţionalitatea paranoiei-masturbaţiei-disperării? Discurul premeditat al celui mai bun student de franceză asupra existenţialismului: trăiesc pentru că trăieşte tatăl meu, bunicul meu, îmi pare rău că sunt indian. (Toţi suntem indieni, am replicat). Vreau să călătoresc (să fii nomad? Keyserling), o să mă însor, o să mor, viaţa n-are sens..
Următorul student, pe invers, studiind ştiinţe, optimist – m-a făcut, reflex, să-i întind cartea în franeză ce-mi mai rămăsese. Anon a citit un articol de dicţionar despre existenţialism, iar un nou venit, mai în vârstă, a vorbit despre cinema, oferindu-mi pretext ce concluzie asupra teatrului lumii, morţii lui dumnezeu, adulterul poeţilor, unicitatea lui Camus, existenţa obiectivă a lui Sartre, 68-ul.
Începusem cu Baumarchais, în particular. Finalul era încă voit figaroman, chiar figarogod. În locul picaro-ului, figaro-ul. În locul proprietarului swami, Bhagawan. Martin, Lidia, Marek, au primit o scrisoare de acasă, via Occident.
8. 03. 82. Delhi.
Ce trist era Kalidasa, se spune. Chiar dacă nu se ştie când a trăit. Tristeţea îi este dovedită. Şi nu ştiu cui îi este dovedită existenţa, în afară de dumnezeu, fără tristeţe. Nansi a adus de la Jamma Masjid un nou pui de papagal. Memna propune să-i zicem Mithu (dulce). Nansi: Tushi (bhutaneză). Tot Memna, că ditamai profesoara de sanscrită poate învăţa un papagal.
9. 03. 82. D.
În TOI, articol despre România platnică, chiscovatnică. Plantagenet sau Piranda sau Cipi sau Goguţă sau Gore sau Tomiţă – noul pui de papagal – al mâncării, căldurii corporale, ataşamentului nemaizburător. Cât numai păcatele se învaţă şi se amestecă de la popor la popor. Dezavantajaţi copiii celor zece milioane de refugiaţi. Slogăneală. Ganeshan cu filmul în parlament. Consiliul presei. Fişez în caietul 3.
L-am întâlnit, dacă nu mă înşel, pe David O. Ross Jr. la congresul latiniştilor din Bucureşti. Cartea lui despre poezia augustană are idei gigantice. Îmi amintesc un bătrân scurt şi gros, în baston, conversând în latină, la lunch şi pretutindeni. El însuşi, spunea – un poet. El să fie?
După ani – cădere? – congresul parlamentului mondial. Dar mult mă consumă eseul “Eminescu în sanscrită”. Augustani outsideri. Catullus-Kalidasa, Ennius-Eminescu. Polimetrii avatare, împărătşire din timpul universal al agoniei.
Din an trecut vin zilele altei
petreceri pe tropic trop ruptul
cine e în memorie fără voie acelaşi
întâmpină din Calcutta comanda broderiei
probabil muribundul design în
maşina asudată bengal îl traduce
devastat mohamedic interogatio
în anotimpul scos din previziune
astfel în anul al doilea prin Hindustan seara
în aşteptare pedalele lotusului apăsate
învârteau poziţia planetelor cu un cord minus
imperiile oricare incinerate sub oceane
refuzul
metrului
sanscrit
Catullus
antantă pe tăcute
orientalie de interior
alai de piane pe Appia
Atlanta sângerează din nas
mă închei la palmierul stâng
printre bunyani din Ujjain în sus
se poate ghici cum e noaptea
când e noaptea nopţilor altei
petreceri
pe
tropic în memoria muribundului design
Datoriile băneşti externe ale României, scuzate azi, în The Times of India. Datoriile interne moral-politice, elogiate de Scânteia, ca binefaceri coloniale. În preajma întâlnirii ameninţătoare, pe o linie, a tuturor planetelor, am avut noroc la şah, revanşându-mă la Nansi, 2 – 0, şi Sudeep, 2 – 1 – ăsta avea frisoanr şi mustaţă.
Mă apropii de conferinţă: dincotro – xenofobie, dacă nu din smârcul superiorist al falşilor imperiali, umflându-se doar pe sine şi abia de-şi mai văd umbra drept altceva, consumabil. Mi-ar părea rău ca întâlnirea planetelor să fie cu neutron. Mărunţirea lumii prin selfgrandoarea mărginilor.
10. 03. 82. Delhi.
Dunărea şi Ovidiu sfârşesc unul lângă altul. Kingsway Camp va fremăta la fel peste o sută de ani. Şi Moşii, fie demolaţi. Acasă, servantul anglo-bengalezilor adusese această scrisoare de la Florence Hetzler către Margaret Chatterjee.
March 1, 1982. Dear Margaret, I am most happy for my visit in India. Loved it and its people. Thank you for all you did for me during my visit.
This will be a quick note, because I havea 4 classes today, but I want you to know of my happiness. I am sorry to have called you so many times on that Thursday night, and again from the airport on Friday night, about George, bur I was truly worried when he did not return, as was his charming wife, I am sure.
I had brought with me from New York so much material to share with him, and had looked forward to share with him his thoughts on Brancusi and on Indore. I had to carry these papers home with me. About two pounds of it. But not seeing George, and wondering why he did not come to the meeting you arranged, was a disappointment. I had canceled all commitments that Thursday except the lecture at the University in order to speak with him. That was too bad, because I really only had four days in Delhi, and have saved most of 1 day to see him. We had so much to talk about.
I do hope that he was OK and that he did not get stuck in a transportation problem. He was aware of our scheduled meeting, was he not? Do tell him that I was sorry not to meet him. That would have been a highlight for both of us, I think.
I send you warmest regards. Cordially. Florence.
Hârtia pe care scrie e cu antetul welcome group, Roma International din Aurangabad, oraşul gloriei mele, după Indore, în 1977. “Josh” e filmul “violent” pe care l-am văzut în ziua aia. Acum, scrisoarea de la J.N. University mă ajută să desetez diplomatismul, margaretismul, nonestismul. Slavă domnului, scoţianul şi compatrimanul ei Gilbert Highet scoate Rusia din Est şi şi-o pune busuioc la sân.
Busuiocul Florence, deodată Brâncuşi şi 4 clase! Lasă, domnişoară, lasă, nu-mi aduc aminte, o lună, două, şi mai mult te crezusem altfel? Şi prietenei tale îi încheiai înainte cu “most cordially”, acum ai dezmoştenit-o şi pe ea.
Ce baie tristă, fals clasică, oxoniană, transatlantică, departe, vere, departe. Orzari – Humuleşti – Berceni – Flaminia – Trastevere – Maurice Nagar – Mallroad. Minus hoteluri: Napoca, Haţeg, Hunedoara, Giurgiu, Vaslui, Satu-Mare, Oradea, Baia-Mare, Târgu-Jiu, Craiova, Slobozia, Constanţa, Mangalia, Râmnicu-Vâlcea, Horezu, Voineasa, Sighişoara, Alba-Iulia, Iaşi, Suceava, Tulcea, Timişoara, Roma, Delhi, Indore, Almora, Karachi, Sheremetievo, Braşov, Târnăveni, Cernica, Slănic-Muscel, Câmpulung-Muscel, Curtea de Argeş, Târgovişte, Găeşti, Bercioiu-Ruda, Pizda-Mamii.
12. 03. 82. Delhi.
Două zile de clarităţi ale cerului mai presus decât zăvoiul greco-roman cârmit spre vest. Fiinţa se debalansează şi Noica poate face gargară contra schizo-freniei vestice în România literară, în marginea puberului Eliade. Iordan, de pe Sofia, şi el căscând gura de nouăzeci (şi un Zaciu) de ori în Koln, pagini mai încolo, de unde ea îl aşteaptă pe luceafăr şi nu el, încă într-un ungher. Contemporanul, împlinind suta, se trage pe un 18 de pădure în Sion, iar Tribuna face o păşune şi-l pune pe Baudelaire să pască tot ca-n codru. Plus Scânteia, fasciştii şi cultiştii, unii în atac, alţii în apărare, la fel de clasicamente închişi – în braţele niciunora nu e loc, iar izolarea le-ar excita cruzimea mutuală.
Tărâm de pocnete. Fotograful din Kamla Nagar, că să-mi mărească snap-ul cu şapcă şi mustaţă, deodată mă văd copertă întreagă, fotografia tricefală a lui Agarici şi poc! aud un stâlp în creştet, să-l dărâm, îl înjur, nu pe Agarici, rămân la intenţie, şi Nansi nu se opune, acasă.
Papagalul cere banană, dar n-o mănâncă. I-am adus şi grăunţe. O bătrână doamnă s-a speriat când numai am vrut să-i cer sfatul şi-mi urmărea mâna care probabil desena în aer un papagal. Trei partide de şah cu creştetul spart, una lui Nansi.
Cu studenţii, în biblioteca departamentului – cărţile româneşti tind să deţină întâietatea, nu numai cantitativă. Belşug de dicţionare, istorii şi ilustraţii. E o ancoră ce mă face mai greu transportabil – cu totul – la Jawaharlal Nehru University, oricât standardul acolo e mai înalt, plus hashish şi marxism.
Încă două zile de cursuri, mâine şi răspoimâine, apoi examenele. O limbă amatoristă, a dacilor, sfârşeşte în sanscrită, după ureche, ca la Timişoara. Dusă iarna, nu şi oboseala non-vestului. Proiecte non-Kashmir. Delirul-poem al dicţionarului de rime al lui Eminescu. Pluralul dactilic în spiritul limbii române.
numindu-mă latin şi alt imam urmându-mi
în hind gerund afară de metrii la
două pustietoare clarităţi în cer prin Kamla
capul mi-am spart plin de amici sub doage
i-am pălmuit aproape printre firele de păr
dezmăciucindu-se în hazul funerarelor
imaginaţii clasice-n prisos de marmoră
vibrând fisurile din iad în rai rotund
n-am schimbat metrul sunt palmier sfârşit
scriindu-şi memoriile pe o frunză uscată
de vânturile libere imaginare printre planete
Doamne Dumnezeule mare
nu mai am cuvinte nici
pentru tine
dulce
mai degrabă moarte mângâiere de ieri
până mâine sâmbătă treisprezece martie
Indian
aici e târziu şi în româneşte şi în sanscrită
13.03. 82. Delhi
papagalul melancolic pe dos
oameni treziţi la sport
nu
el îşi posomorăşte aripile
înapoi aur
al vieţii
la umbra-i
Ungurul îmi spune că vrea să mă vadă decanul. În Jawahar Nagar, tipărită partea a doua din
“Radha”. Mai trec pe la facultate, mă văd cu Marek, depresionatul. Acasă, Nansi şi Nana, gata să plece la Jain Temple să caute de sănătate papagalul posomorât. De ieri, sunt lovit în cap.
“Radha” mea, din 1977, este jayadeva-istă şi totuşi modernă, a la Catullus. Neoterică şi în cheie proprie. Aproape o înţeleg şi după doi ani. Mă întreb dacă legendar idealizata căsătorie a lui Jayadeva, ca şi eşecul lui Catullus nu au fost absolutizate extrabiografic. Păcatele primului şi superamiciţia celuilalt trebuie să fi existat. O supunere şi o scrisoare intră în scenă.
Neparticipare-avalanşă. Sergiu, sanscrită. La decan, cu Nana. Salutată Margaret, că “sonhind, ce frumos”. În Kamla, mâine, alte opt pagini din Ardhanarisvara. Acasă, o scrisoare de la Rosa del Conte.
Roma 22. 2. 1982
Cortese Collega,
il gentile invio della versione della emineschiana “Epistola Prima” e l’ipotetico invito alla discussione del Suo dottorato recano la data di un anno fa (Nuova Delhi, 22. 2. 1981).
La risposta – a un anno di distanza – Le dice che il pensiero non e venute mai meno, se mi ha accompagnato per tanto tempo, senza dileguarsi nel silenzio dei fatti e dei sentimenti destinati a restare senz’eco.
Le assicuro invece che il lungo tempo trascorso non toglie nulla a la vivacita del mio compiacimento per quanto Lei e riuscito a fare, restituendo, attraverso la lingua, il grande Eminescu a la cultura cui – meditamente o no – il Poeta tanto deve, sia della sua formazione spirituale, sia delle sue scelte esistenziali.
Mi tenga informata delle sue iniziative, con la certezza de procurarmi motivo di profonda soddisfazione: Lei sa quanto io sia legata alla fortuna nel mondo di quel grande poeta, tanto grande quanto sfortunato.
Augurandole ‘spor la muncă’, La saluto molto cordialmente, anche a nome dell’amica cui fu affidato il Suo ricordo per me, la professoressa Edvige Bestazzi.
Mi abia
Sua
Rosa Del Conte
13. 03. 82. Delhi.
Papagalul, care nici n-apucase bine să se numească Tomiţă (Caragiu) a murit. Zadarnic l-au medicamentat jainii. Nansi l-a pus într-o pungă de fructe şi l-a dus afară. Pe Nana o gonise din casă. Papagalul găsit, mâncat de mâţă la Dharamsala, în 1978, a îndurerat-o cel mai mult. Acum a refuzat să mănânce şi a plâns, ca-n Savitri.
Printre certuri, una pe tema Academiei Eminescu. Grădina lui Akademos. Domnilor, e o greşeală de tipar, nu o academie, o ancademie. Doamne, vezi-mă că pe tine te slăvesc şi pe Eminescu. Vinod s-a brâncuşomaniat.
14. 03. 82. Delhi.
Papa ar încerca să învie uniatismul transilvan. Sigur, înainte de război, românii aveau mai puţine complexe. Chiar exilul, ca fenomen post-bellic, pare spăsit, pe româneşte, faţă de al altora. Mândria de sine, înlocuită cu frăţii de inferioritate.
viţei viţeluşe juninci dumane
pe asfalt printre ziduri spre ieslea cerească
visând încurături dar ochii liniştii
sunt ai lor şi noi ne petrecem
nerecunoscători pentru gesturile de pe pământ
15. 03. 82. Delhi.
De când mi-a scris, acum două zile, Rosa del Conte, cochetez cu gândul să-i dedic ei Ardhanarisvara. Nu ştiu exact de ce nu o voi face. Probabil îmi lipseşte o pagină. Şi totuşi, o dedicaţie românească, din India, unei italience întru Eminescu.
S-a pus căldura, Sergiu, azi ţi-ar fi plăcut în India. Moartea ta ne-a devenit maestru. Seara, Lamba, cu policele stâng tăiat în sticlă. Apologia Italiei, din partea mea, a islamului, din partea lui – talak, talak, talak, şi eşti divorţat. Că să mergem la Amrita Pritam.
Limba română a oficialităţii, asemeni zidului din Berlin, desparte vorbitori purecaţi în căptuşală – cu palavre de triumf – şi cei ţupăiţi, cu nouăşnouă de oca de fier până în exil. Ovid exilat din Roma în Tomi, acum ce romi în Toma? Iar Lamba îmi cobeşte cetăţenie indiană.
Acasă nu existam politic. În jungla liberă de aici, centrul doinei mi se preface în ţeapă. Va fi existând şi altceva? Dacă aş exclude orice altă temă, în afară de iubire – iubirea iubirii, iubirea urii – aş muri mai repede, aş rezolva problema (a mea sau a cui?) să fi simţind, din senin, aplecarea de a-ţi izbi capul de orice vârf ascuţit?
şi nu mai scriu versuri când vreau să scriu versuri
citesc în conversaţii latine în rime foste mantre
conferenţiez în patru labe de Vatican
relaxing pe întinsele oasele înfăinoasele
numărând oile versurile ieşirile din strofă
citind dicţionarul de rime al lui Mihai Eminescu
16. 03. 82. Delhi.
Nonsens, repetă sardarul. 44, dar se simte ca un copil – interesul pentru sanscrită scăzut, ca şi preţul aurului. Gdansk, botez de victorie. Ce Chină, Charlie. Pe unde ne va găsi războiul? Moartea? Capul lovit ce mă consolează cu un pas. Evoluţia spre muţenie.
17. 03. 82. Delhi.
Lumea vine la consultaţii mai dihai decât la cursurile normale. Soarele germinator de azi sărbătoreşte călătorii prin viaţă. Viaţa se răzbună pe calamităţile de ieri şi de mâine. Nansi a mai adus un papagal, de-i zicem Janeee.
Nicolae Titulescu, la India International Centre. Onanist ori nu, dragă Petrică Ţuţea, că-i mirosea ori nu Orientul, uite-l că a trecut, după moarte, nu numai de Cairo, dar şi de tot Islamul.
centrul de partid tânărul Kimnicu
se umflase în noaptea aia Sâmnicu
pe strada Nicolae Titulescu peste zece ani
Soren Kierkegaard printre copenhagani
de ce n-am fi fost fericiţi în Găeşti o poloneză
era născută tot acolo şi măritată doar peste faleză
pompierii făceau exerciţii cu grenada
şi furam nuci de la Necşoiu cântând în gând Granada
Aspasia se plimba prin Jan Path
când la răzoarele de ceapă o am aşteptat
semenă Radhei din ce veac
se umflase luna în noaptea aia pe Feleac
18. 03. 82. Delhi.
Vin studenţi şi de la alte clase. S-a lăsat căldura. Nansi vrea să mergem la Dragona. Regele Bhutanului (ea i-a desenat portretul), în Delhi. Voi pune un motto din scrisoarea Rosei Del Conte, nededicându-i totuşi nu ştiu de ce – cartea. Nansi, că da. Adaug dedicaţia, lipsind şi mai mult cartea de albitură. Toate publicaţiile mele din India sunt, tipografic, sufocante.
19. 03. 82. Delhi.
Este 11.30 am. Nu mă doare încă dovleacul. Vijay îşi lăsase barbă, după modelul meu, doar mustaţă, când aşa am început eu să mă port. Harjinder – înseamnă Ropot – are 19 ani jumate, face aeronautică, vrusese germană ori franceză, a fost orientat spre română, nu regretă. Absenţii sunt căutaţi de amicii lor. Văzută Radhica Lahiri, în cheie chineză, o să se ocupe de o recenzie, zice, când va primi cartea.
20. 03. 82. Delhi
Lui nea Mircea îi tremură mâna. Mă întreb dacă va onora Academia Eminescu, în calitate de preşedinte.
