Cuvânt și iubire

Baladă pentru un prieten

                      (A.  D. Rachieru – acrostih)

 

 

Aş vrea să-ţi dăruiesc lumina,

Doina din dulcea Bucovină,

Râurile albe şi codrii visători,

Iubirile tăcute dintre nori.

Aş vrea să-ţi cânt balada veche,

Născută de-ai noştrii, în serile de veghe.

 

 

Dar ce mic e-al meu cuvânt,

In faţa muntelui cel sfânt,

Nimeni nu ştie ce dor cumplit,

Umblă prin lume, rătăcit…

 

 

Răcoarea ce o simţi te înfioară,

Aidoma florilor de primăvară,

Cugetul curat şi pătrunzător,

Hoinar, porneşte-n zbor.

Iar spre fraţii noştrii năpăstuiţi;

E tare greu, să fim, din nou, uniţi…

Rămâi doar printre noi, acelaşi,

Urmaş de suflet a lui Ştefan…

 

15.09.2001

Mariana Gurza

• Din volumul Lumini și umbre, Timișoara, 2001, Editura „AUGUSTA”

La mulți și fericiți ani !

 

De foarte mult timp mă gândesc să scriu câteva rânduri despre Adrian Dinu Rachieru, omul care, cu o generozitate rar întâlnită în zilele noastre, s-a aplecat, în dubla sa postură de sociolog al culturii și critic literar, asupra creației scriitorilor contemporani, din țară sau de dincolo de granițele ei actuale, publicând, într-un ritm amețitor, zeci de articole, studii, volume, fără a aștepta laude, premii, recompense, ci pur și simplu din interes față de opera acestora, dublat de un sentiment de prietenie literară sinceră – și acesta rara avis azi în zgomotoasa și orgolioasa noastră societate literară. În plus, și-a cosacrat ani buni abordării dintr-o inedită perspectivă – sociologico-axiologică constructivă – recuperării critice a scriitorilor clasici, interbelici, moderni și postmoderni, consacrându-le volume de referință, cât și cercetării fenomenului cultural și literar în general.
Acum, când profesorul universitar, criticul literar, romancierul și eseitul Adrian Dinu Rachieru împlinește un rotund al vârstei, cred că e un moment propice pentru noi toți cei despre care a scris, care ne-am adunat sub cupola Ideii de unitate națională și prețuire a valorilor românești, evident în context european, de a-i întoarce gestul de prețuire, pe care, din varii motive, nu l-am făcut până acum în scris. L-am cunoscut în 1998 – deși îl știam din Orizontul lecturii , cartea sa de debut editorial, spectaculoasă, pe care o parcursesem la vremea ei cu profund interes – la Uzdin, la Festivalul de poezie organizat de inimosul poet Vasile Barbu, iar de atunci drumurile noastre culturale s-au inersectat deseori, acum având déjà o istorie culturală comună în spate. Iar în această istorie culturală se înscriu toți minunații scriitori români din Serbia, din Basarabia, Nordul Bucovinei, mulți dintre cei din țară, universitari, academicieni, critici și istorici literari, oameni de cultură, fețe bisericești luminate, jurnaliști, artiști, editori, traducători. Vremuri am spune pline de romantism, mustind de idei și fapte culturale, de efervescență creatoare. Saloanele de Carte de la Iași, Chișinău și Cernăuți, festivalurile de poezie, sesiunile Academiei Române, Filiala Iași, ale Academiei de Științe a Republicii Moldova, Zilele ,,Convorbirilor Literare”, ,,Sărbătoarea Poeziei”, de la Iași, Colocviile revistei ,,Lumina” de la Panciova etc, etc. sunt doar câteva dintre momentele admirabile petrecute în acest foarte larg cerc de prieteni, de scriitori implicați activ și cu entuziasm în viața culturală.
Bucovinean de origine, stabilit la Timișoara, nici nu se putea să fie altfel decât având conștiința unei misiuni pe care trebuie să o ducă la bun sfârșit. Și anume, de a face cunoscută, în primul rând, creația literară a scriitorilor români care nu au privilegiul de a locui în interiorul patriei istorice, și care au fost – și sunt încă din păcate – marginalizați de critica literară din România, de a intra în polemică și a aduce argumente serioase, temeinic documentate și riguros redate, atunci când un mare scriitor român a fost supus malaxorului orb al revizuirilor celor autointitulați ,,elitiști”.
Figură academică sobră, calm și echilibrat, riguros și deschis dialogului, cu un profund și sincer sentiment patriotic dublat de frenezia de a fi acolo pe baricadele culturii cu arcul gata întins, cu lecturi proaspete și abilitate de a pătrunde în adâncimea lucrurilor, de a emite judecăți axiologice clare, de a realiza analize pertinente, incursiuni teoretice, de a lansa și impune idei provocatoare, el a fost și continuă să fie un ferment al vieții culturale, un susținător al ,,coexistenței valorilor”, prezența sa, cuvintele rostite în multele deplasări prin țară și provinciile istorice românești, în zonele transfrontaliere, adăugând la prestigiul câștigat cu trudă în acest sfert de secol postdecembrist. Căci Adrian Dinu Racheru este o voce autorizată, unul dintre cei mai competenți, mai buni cunoscători din țară ai fenomenului literar și cultural, ai realităţilor istorice și social-politice din spațiile de românitate amintite, având avantajul cunoașterii lor acasă.
Consecvent și meticulos, și-a impus un program de cercetare strict, de unde și uimitoarea ritmicitate în editare. Discursul său critic, remarcabil prin modernitate, aduce ca noutate perspectiva pozitivistă a abordării/ clarificării unor problematici spinoase, o viziune unitară asupra fenomenului literar, pertinența analizelor, a opiniilor critice răspicat formulate și argumentate temeinic (și prin apelul la păreri cosacrate în domeniu), echilibrul și maturitatea, limpeditatea judecăților de valoare, limbajul artistic presărat de inovații lingvistice, cuvinte și sintagme unice create. Stilul preponderant eseistic, dezinvolt, dezinhibat, subtil, cu largi și elegante volute desfășurate pe mai multe paliere, nuanțat academic sau polemic alert, excelând printr-un verbiaj de ,,un extraordinar magnetism” , poartă amprenta modernității și originalității, fiind inconfundabil.
Mergând pe ideea susținută de Eugen Coşeriu, și anume că poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii, el se oprește, de preferință, asupra liricii. Masivele antologii Poeţi din Bucovina: selecţie, studiu introductiv şi profiluri critice” (1996); Poeţi din Basarabia. Un veac de poezie românească sunt două lucrări de proporții temerare, foarte necesare și importante, în fapt istorii critice, la care autorul a depus o muncă asiduă de peste două decenii. Prima, ,,o panoramă vastă a poeziei române din Bucovina şi sentimentul certitudinii că ea există” – cum apreciază acad. Mihai Cimpoi . A doua, o carte de aproape 700 de pagini, o radiografiere a fenomenului literar și cultural din Basarabia, reflectând ,,drumul cunoașterii de adâncime a unei bune părți a liricii scrise românește dincolo de Prut, în ultima sută de ani.”- în opinia prof. univ. dr. Dan Mănucă . Așa cum mărturisește în Argument, a trudit la aceste antologice volume având sentimentul acut al nedreptății făcute spațiilor literare mai sus menționate, de către unii criticii importanți sau mai puțin importanți din țară, care le tratează ca rudă săracă, marginalizându-le, neincluzându-le în ierarhii axiologice. Dorința mărturisită a fost aceea de a le oferiri o șansă pentru o receptare justă de către lectorul din țară, atenuând astfel o parte din neajunsurile reintegrării lor firești în literatura generală română, în condițiile derutei axiologice postdecembriste. ,,Cultura românească autentică a continuat să se dezvolte, impulsul şi pavăza acesteia fiind stindardul eminescian, sub care a rezistat tentativelor agresive de scindare prin promovarea, în primul rând, a tezei aberante a existenţei a două limbi distincte, limba română şi „limba moldovenească” – susține argumentat autorul. Radiografierea unui perioade foarte largi de poezie pune în lumină adevărul admirabil că „literatura basarabeană nu e un obiect friabil” și că „scriitorii din acel spaţiu s-au bătut pentru limbă şi neam şi se bat pentru un spaţiu cultural comun.”Analiza lucidă, cu armele eseitului în general, profilurile critice realizate, modernitatea abordării în ,,serii decenale”, distincția între cultural și literar, între scrierile valoroase și producțiile realist-socialiste, trimiterile comparatiste, obiectivitatea aprecierilor critice, vastitatea informațiilor fac din aceste două volume lucrări de referință în domeniu.
Preocupat de tematica a ceea ce s-a numit ,,recuperarea critică”, el dedică (după 1990) volume incitante lui Liviu Rebreanu, Sorin Titel, Marin Preda, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu , Ion Creangă, ineditul abordării acestora constând tocmai în pespectiva sociologică vie, actuală, neosificată, foarte modernă a cercetării literare întreprinse, în tonul polemic, uneori jovial, alteori ironic, grav, foarte accesibil lecturii, în documentația exhaustivă și argumentația solidă, în trimiterile culturale, critice, amețitoare, mozaicale. „Impresionant câtă informaţie utilă vehiculează şi câtă viaţă conţine această recentă carte despre Liviu Rebreanu!”- apreciază Teodor Tanco .
Cele cinci cărți consacrate poetului național vorbesc déjà de o preocupare serioasă în direcția receptării critice a vieţii şi operei lui, autorul înscriindu-se prin aceasta în rândul reputaților cercetători şi exegeţi din ultimul sfert de veac, unul din volume apărând chiar în renumita și longeviva (din fericire!) colecție ,,Eminesciana”. ,,Avem obligaţia de a ajunge la Eminescu eliberat din clişee”, care „creşte din el însuşi” este mesajul pe care-l transmite, referindu-se la receptarea eminesciană azi în condițiile unor atacuri reluate la adresa mitului nostru național.
Volumul dedicat marelui povestitor se dorește a fi ,,o sinteză critică”, o replică la prejudecățile, aprecierile închistate gen ,,Despre Creangă totul s-a spus, lucruri absolute noi nu mai sunt cu putință”(Nicolae Manolescu), argumentând că nu este ,,un subiect epuizat”. El ne propune relectura operei crengiene prin grilă filozofică, mai puțin observată până acum.
Din aceeași dorință de recuperare culturală a unor scriitori cu notorietate unanim acceptată de critica literară serioasă, unii clasicizați, umbriți însă după 1990 și reevaluați, suspectaţi de „integrare ideologică”, publică volumul 13 prozatori de ieri (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc), care este o invitație la o recitire prin alte grile, obiective, la o receptare corectă a acestora. „O astfel de investigaţie (…) va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa axiologică, demonstrând că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural!”- menționează criticul în Argument. Volumul face parte dintr-un proiect foarte ambițios, anunțat de autor: o voluminoasă lucrare intitulată Istoria politică a literaturii române postbelice.
Tot în acest ambițios proiect intră și recentul volum, Generaţia orfelină , care readuce în prim plan ,,profiluri sintetizatoare” ale unei generații de iluștri scriitori , azi „aproape ocultată”(Al. Cistelecan). Este așa numita ,,generație Labiș”, afirmată într-o perioadă de interdicţii (cu lecturi clandestine, scriitori interziși, opere epurate), devenită ,,o generaţie aurorală”, generația care a reînnodat firul cu perioada interbelică, cu tradiția, opunând ,,proletcultismului” devastator exprimarea estetică, o nouă matrice stilistică, care a avut un rol fundamental în asigurarea continuității. Apelând la opinii critice statuate, bazându-se pe propriile acumulări și pe unitatea viziunii sale de ansamblu, el reevaluează, retextualizează cu luciditate și dorința de restaurare a adevărului istoric, argumentând că perioada postbelică nu a fost un ,,deşert cultural”(Mircea Cărtărescu), nu a fost ilustrată de scriitori „expiraţi”. „Nu e vorba de un război cu estetismul, reamintind fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mîini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogînd epoca), ţinînd cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică” – își motivează autorul demersul critic în ,,Cuvînt prevenitor”.
Interesat de fenomenele care marchează cultura română, el abordează chestiuni de teorie literară foarte actuale, concentrându-și efortul pe tematica modernismului şi a postmodernismului. Volumul Postmodernism şi elitism. Postmodernismul românesc şi circulaţia elitelor în context postdecembrist (1999) – teza de doctorat . – este o lucrare temerară, densă în informații, cuceritoare ca scriitură, ici-colo cu o fină ironie, o hermeneutică ce vizează un adevărat fenomen culturalo-literar (și nu numai) instalat în spațiul larg euro-atlantic printr-un mozaic exegetic foarte dinamic, susținut și cultivat asiduu, cu emfază și vanități, în țară. Motivația demersului său eseistic este de a ,,risipi ceaţa terminologică” din domeniul respectiv, subliniind „confuzia care bântuie sfera modernului, invadată de luxurianta vegetaţie a aproximărilor” ce pornește ,,de la eseistica veselă şi lipsa de rigoare a multor comentatori”. Privindu-l ca pe „o recapitulare recuperatorie” a modernismului, el susține, printr-o largă paletă de abordări sociologice și o iscusită logistică, că noțiunea de ,,postmodernism nu rezonează cu aceea de postmo¬dernitate”, concluzionând că este un ,,concept nebulos”, ce ,,întreţine ambiguitatea căzând într-un gol istoric”, momentul desprinderii de modernism și trecerii spre postmodernism fiind demitizarea.
Cultivă cu aceeași vervă eseul politic (volumele: Cele două Românii 1993; Bătălia pentru Basarabia, 2000, 2002), dar mai ales eseul cultural (Vocația sintezei. Eseu asupra spiritualității românești, 1985; Elitism și postmodernism, 1999, 2000; Literatură și ideologie, 2013). O parte din aceste cărți sunt gândite de autor a fi incluse în temerarul proiect enunțat – Istoria politică a literaturii române postbelice -, o primă lucrare de acest fel din spațiul cultural românesc.
Ochiul sociologului nu lasă neobservate și interpretate fenomene ale societății contemporane globale ce țin de mutațiile fundamentale produse sub impactul informatizării. Volumele Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară (2008) vorbesc despre această revoluționare din spațiul comunicațional, despre coexistența celor două lumi în care trăim, în condițiile create de fenomenul globalizării economice, socio-culturale şi politice. Cele zece eseuri din McLumea şi Cultura Publicitară abordează psihosociologia publicităţii, vizând „fierberea culturală”, destinul literaturii, autorul insistând asupra pericolului ce-l reprezintă ,,alungarea de către TV a spiritului critic şi a celui reflexiv”, consumismul – „nevroză a secolului”, maşina mediatică. El aduce în discuție idei foarte interesante și inedite, susținând că în condițiile ,,proliferării haotice a comunicării mediate, noi purtăm o dublă identitate, codul cultural fiind, cum observa cândva E. Morin, echivalentul sociologic al codului genetic”.
Surpriza vine odată cu publicarea romanului Vina(2002), primul din trilogia romanescă anunțată intitulată sugestiv Legea conservării scaunului, urmat la scurt timp de un al doilea volum –Frica (2004), ultimul, în pregătire, purtând titlul Revoluția S.R.L. O scriitură modernă, scrisă cu nerv, uneori în registru ludic dar cu un dramatism nu greu de deslușit în subteran, cu apelul la tehnici transgresive, primul volum abordând perioada celui de-al Doilea Război Mondial, al doilea, anii dictaturii ceaușiste, lumea reală a Bucureștiului. ,, Am vrut să ofer un document onest despre o epocă tulbure (…); o radiografie a patologiei puterii, ante şi postdecembriste. Sper să câştig acest pariu romanesc”- a mărturisit autorul. În jurul eroului principal, Alex, ce-și deapănă firul reflecțiilor filozofice, prind viață celelalte personaje, personaje-idei. „Locuind în ficţiunea mea, sunt un mediator. Mă transfer în altă viaţă”- este una din reflecțiile acestuia. „Adevărul e neverosimil”, „adevărul e primejdie”, „adevărurile se învechesc, nu toate rămân adevăruri”, „Asta-i istoria: cimitirul fostelor adevăruri. O colecţie de fapte. Şi-apoi fiecare cu adevărul lui”4 – sunt câteva dintre enunțurile aforistice , concluzii la care ajunge eroul epic.
La aceste serii de cărți editate se adaugă volume de publicistică sportivă – Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007) – ce pun în evidență o neașteptată latură a personalității universitarului timișorean.
Om de largă respirație culturală, imun la la verdictele venite dinspre ,,feudele” literare, Adrian Dinu Rachieru a edificat o viziune proprie, modernă și actuală, asupra fenomenului cultural și literar general românesc, asupra societății contemporane în contextul globalizării, al ,,seismelor” posttotalitate, proiectele sale ambițioase, larga paletă de cărți ilustrând o mare prețuire pentru înaintași și moștenirea lăsată posterității, pentru cultura și istoria acestui neam, o responsabilitate asumată față de generațiile de azi. Cultura și literatura română, care curge ca apele râului de munte dând la o parte balastul spre a-și păstra unedele limpezi, cristaline, are nevoie de asemenea temerari făptuitori.

Prof. dr. Catinca Agache

 

 

http://jurnalulbucurestiului.ro/

…Nefericiți și uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetați și singuri, poeții sunt fluturi așezați pentru o clipă pe floarea vieții. Nu izgoniți poeții din cetate, Platon a dat mâna cu Homer!

   Zilele acestea se împlinesc 134 de la nașterea poetului român George Bacovia, cu numele său real George Andone Vasiliu. S-a născut în ziua de 17 septembrie 1881, în orașul Bacău. Pseudonimul, George Bacovia, se presupune că ar avea legătură cu orașul natal – Bacău, care vine din latinescul Bacovia, pe hărțile Evului Mediu, precum și în alte documente latine, Bacăul apărând sub numele de Bacovia sau Ad Bacum. Datorită acestui poet „Bacăul a intrat în panteonul poeziei eterne”.

   S-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu. În familie i se spunea Iorguţ. Cursul primar și gimnaziul l-a urmat la Bacău, nefiind un foarte bun elev, dovedind în schimb talent la desen, caligrafie, muzică și gimnastică. A scris versuri din timpul gimnaziului, debutând în revista „Literatorul” condusă de Al. Macedonski, cu o poezie semnată V. George. Și-a luat licența în drept, dar nu a profesat avocatura, ci a predat desenul și caligrafia în școli, a fost bibliotecar, copist și șef de birou la Ministerul Muncii. Ca scriitor s-a fost la școala simbolismului literar francez, deosebindu-se prin folosirea unui limbaj mult mai realist.

   În 1923 a fost premiat pentru volumul Plumb. În 1925 a devenit director al revistei „Ateneul cultural” și i s-a oferit premiul pentru poezie al Societății Scriitorilor Români. În 1926 a tipărit volumul Scântei galbene. În 1928 s-a căsătorit cu profesoara-poeta Agatha Grigorescu, a locuit un timp tot în Bacău și în 1933 s-a stabilit în București, unde a rămas până la sfârșitul vieții. În 1929 a tipărit volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii. În 1934 i s-a tipărit volumul antologic Poezii și a primit Premiul Național de poezie, împreună cu Arghezi. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale publicate anterior. În 1946 este editat volumul Stanțe burgheze, pentru care a fost criticat de autoritățile comuniste, i s-au retras volumele din circulație, dar la mijlocul anilor ’50 au fost repuse în circulație. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 la București.

   Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română. La început a fost văzut ca un poet minor de critica literară, cu timpul însă a ajuns să fie recunoscut ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă. Am găsit într-o revistă un articol, nu-mi amintesc autorul, dar am notat caracterizarea făcută despre „băcăuanul” Bacovia: „este un ins epuizat prematur, percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eșecuri și celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră […] pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton și chinuit”. M-a durut și m-a revoltat acest mod de a gândi și a blama un mare poet român, simbolist. M-a consolat însă caracterizarea scriitorului Ion Caraion (1923-1986) din jurnalul său: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obține arta”.

  Ceea ce impresionează din primul moment pe orice cititor al lui George Bacovia este marea  omogenitate a poeziei. Bacovia scrie în același mod versurile, ritmic, original, impresionant. Poezia lui este lucrată ca într-un laborator, după o rețetă proprie. Obsesiv și pasional apare târgul provincial, orașul său de baștină, Bacăul, a cărui imagine o zugrăvește continuu, în diverse ipostaze, ca un pictor neiertător al realului. Scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961) a remarcat mulțimea detaliilor a ,,locurilor unde nu se întâmplă nimic”, dar care folosesc ca „mijloc de obiectivare și de sugestie a stărilor lăuntrice în strictă manieră simbolistă”. În acest mod a înțeles poetul, sau i-a vorbit „talantul”, să-și exprime trăirile și să redea realitatea lumii înconjurătoare. Criticul, istoricul literar, eseistul, poetul și profesorul universitar Iulian Boldea (n. 1963) este de părere că „ploaia, vântul, plumbul, ritmul anotimpurilor nu desemnează nimic prin ele însele, ele evocă, prin intermediul sugestiei, un climat sufletesc, o impresie sintetică, totalizatoare”. 

   Impresionantă este în acest sens poezia Decor: „Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar: / Decor de doliu, funerar… / Copacii albi, copacii negri. // În parc regretele plâng iar…// Cu pene albe, pene negre / O pasăre cu glas amar / Străbate parcul secular… / Cu pene albe, pene negre…// În parc fantomele apar… // Și frunze albe, frunze negre; / Copacii albi, copacii negri; / Și pene albe, pene negre, / Decor de doliu, funerar… // În parc ninsoarea cade rar…”

   Prin simplitatea ei, prin naturalețea limbajului, poezia dovedește un deosebit rafinament. Repetiția e o tehnică preferată, poetul accentuând obsesiv folosirea unor cuvinte, urmărind în acest mod înțelegerea gândurilor sale de către cititor și intensificând emoția. Versul final, izolat de celelalte, e un fel de sinteză a poeziei. Alternanța de alb și de negru are o simbolistică prin contrastul celor două culori: albul sugerând viața hibernală, în timp ce negrul aduce conotații ale neantului, exprimând totodată contrastele sufletești. Poetul maramureșean Ion Șiugariu (1914-1945), Ion Soreanu cu numele real, scria despre această poezie: „Alternanța dintre alb și negru, și modalitatea sumară de a organiza întregul poem pe această alternanță, ca într-un desen grăbit al cărui subiect este tratat doar în câteva linii fugare de creion, constituie un procedeu dacă nu cu totul nou, în tot cazul mult diferit de întregul patrimoniu simbolist”. Criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu (1881-1943) nota: „E poezia chinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raționalizează”. Așa este, totul este lipsit de mișcare, dar care te emoționează, îți dă fiori… Doar un croncănit de pasăre și plăsmuirile poetului…

   Bacovia făcea o mărturisire cu referire directă la o trăsătură importantă a operei sale, anume muzicalitatea: „Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influență colorată. Întâi am făcut muzică și după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoțit cu credință până azi”. Poate în acest mod a realizat tehnica bacoviană a versului cu ritmul lui minunat. Poetul Ovidiu Genaru spunea la vizitarea Casei memoriale: „Legătura poetului cu urbea natală a fost, aș spune, geologică. Eu cred că aici, la începutul secolului XX, a existat o cetate halucinantă Bacovia, a cărei materie, numai el dintre noi toți, cetățean anonim și fără somn, a auzit-o plângând. Eu simt în versurile sale teribila biografie a unui țipăt de intoleranță, smuls din adâncimea lumii și adresat, ca un mesaj, nouă și viitorimii. Poate că străzile orașului au fost chiar nervii poetului. Poate că Bacăul a fost bacovian și nu invers. Fiecare vocabulă și consoană a numelui său aparțin și urbei sale. În această casă, așezată sub frigul liniștit al stelelor, Bacovia pare să fi trăit anume pentru a-și fi exersat tragica meserie de „secretar al cosmosului”. Aș zice, mai curând, al spațiului terestru. Unii consideră poezia lui ca fiind o poezie lucidă, întrucât îi „lipsește magicul tărâm compensatoriu, indiferent că el s-ar numi trecut sau spațiu oniric, cosmos, istorie sau eros”. Această luciditate se pare a fi necesară uneori spiritului nostru, poate pentru odihna lui prin ruperea de lumea iluziilor. Un altfel de a vedea lumea în anumite clipe! Sau, poate, a echilibra sentimentul cu luciditatea, ceea ce Bacovia a reușit în poetica lui. Poezia lui Bacovia este în primul rând o poezie de atmosferă și o dată pătruns în ea, parcă nu te mai poți desprinde… Jocul acesta între sentiment și luciditate, între sufletul său și realitatea din jur se datorește și sensibilității mari pe care o avea poetul. Se spune că a iubit mult porumbeii. În adolescență a crescut și îngrijit mulți porumbei, fiecăruia îi dăduse câte un nume și plângea când pierdea vreunul…

   Plumb este o altă poezie a realității exprimată în mod liric: „Dormeau adânc sicriele de plumb, / Și flori de plumb și funerar vestmânt – / Stam singur în cavou… și era vânt… / Și scârțâiau coroanele de plumb. // Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, și-am început să-l strig – / Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripele de plumb.”

   Cuvintele: plumb, cavou și singur sugerează „o singurătate esențială ce-l plasează într-un spațiu de dincolo de lucruri și de oameni, un spațiu metafizic, în care ființa își regăsește izolarea sa fundamentală în fața ilimitatului lumii și se închide în propriile sale trăiri”, Cavoul este „retragerea eului liric într-un spațiu protector, din fața agresiunii lumii exterioare, oprimante și lipsite de noimă, dar și celelalte cuvinte: sicrie, funerar, cavou, mort, plumb ne trimit la o lume a închiderii, claustrării, a lipsei de orizont existențial și, în cele din urmă, la un spațiu infernal prin dimensiunile sale minimale, mortificante […] Scindat între zădărnicia înălțării și conștiința damnării, poetul nu resimte decât realitatea abuzivă exterioară și pe cea interioară – devastată de deziluzie și sentiment al neantului”, scrie într-o minunată analiză, criticul, istoricul literar, eseistul, poetul, profesorul universitar Iulian Boldea, născut în 1963.

   Să mai amintim poezia Lacustră: „De-atâtea nopți aud plouând, / Aud materia plângând… / Sunt singur, și mă duce-un gând / Spre locuințele lacustre. // Și parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbește-un val – / Tresar prin somn, și mi se pare / Că n-am tras podul de la mal. // Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleași vremuri mă găsesc… / Și simt cum de atâta ploaie / Piloții grei se prăbușesc. // De-atâtea nopți aud plouând, / Tot tresărind, tot așteptând… / Sunt singur, și mă duce-un gând / Spre locuințele lacustre.”

   „Aceleași obsesii ale unui eu liric apăsat de singurătate și disperare difuză. Sentimentul izolării eului într-o lume cu repere nesigure e copleșitor”, remarcă profesorul.

   Poezia Decembre impresionează prin redarea originală a sentimentului iubirii, camera fiind locul care adăpostește și-l apără pe poet de mediul de afară: „Te uită cum ninge decembre, / Spre geamuri, iubito, privește – / Mai spune s-aducă jeratic / Și focul s-aud cum trosnește. // Și mână fotoliul spre sobă, / La horn să aud vijelia, / Sau zilele mele – tot una – / Aș vrea să le-nvăț simfonia. // Mai spune s-aducă și ceaiul, / Și vino și tu mai aproape; – / Citește-mi ceva de la poluri, / Și ningă… zăpada ne-ngroape // … Eu nu mă mai duc azi acasă… / Potop e-napoi şi-nainte, / Te uită cum ninge decembre, / Nu râde… citește-nainte.”  

   Culorile preferate în „pictura” lui și care „invadează lucrurile ca niște prezențe fizice”, sunt: violetul, griul, negrul, albul, galbenul, culori sugestive, folosite inspirat. În poezia Amurg violet folosește obsesiv culoarea violet: „Amurg de toamnă violet… / Doi plopi, în fund, apar în siluete: / Apostoli în odăjdii violete – / Orașul tot e violet. // Amurg de toamnă violet… / Pe drum e-o lume leneșă, cochetă; / Mulțimea toată pare violetă, / Orașul tot e violet. Poetul, aflat într-o poziție privilegiată („din turn” deoarece, în copilărie, fusese închis din neatenția paracliserului în turnul unei biserici) poziție ce-i permite panoramarea peisajului, asistă la o descindere in istorie, pe fondul unor culori halucinante folosite în „pictura” sa.

   Mai exemplific poezia Cu voi , deși este greu să mă opresc: „Mai bine singuratic și uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător, / În țara asta plină de umor, / Mai bine singuratic și uitat. // – O, genii întristate care mor / În cerc barbar și fără sentiment,- / Prin asta ești celebră-n Orient, / O, țară tristă, plină de umor…” Singurătatea poetului este undeva dusă până la limita posibilului, încercând să se salveze prin sarcasm, despre care scriitorul rus Dostoievski spunea că „este ultimul refugiu al oamenilor modești și a celor cu sufletul curat atunci când intimitatea sufletului lor este grosolan și supărător invadată”. 

   Bacovia a scris poezia Amurg, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, «corbii» / Poetului Tradem – / Și curg pe-nnoptat / Pe-un târg înghețat. // Se duc pe pustii…/ Pe când de argint, / S-aprinde crai-nou. // Pe zări argintii / În vastul cavou… / Iubito, ah, « Corbii » / Poetului Tradem…”

   Talentatul poet craiovean Traian Demetrescu (1866-1896) care semna de multe ori cu pseudonimul literar Tradem, cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu și l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”, scrisese poezia „Corbii”: „Pe plopii întinși / Coboară corbii-n pâlc de doliu, / Cernesc al iernei alb lințoliu, / Și, triști, de foame par învinși… / Cugetători, / Privesc spre cer, privesc departe; / Pe când un glas de vânt împarte / Un cântec care dă fiori…”

   Invocând cândva acest dialog al spiritelor, am  scris  poezia  Visul lui Bacovia:  O floare,  un  gând,  un  poem  /  Și-n  mii  de  speranțe,  /  Mii de cutezanțe / Și  visul  poetului  Tradem. / Ce glasuri interioare îmi sună! / Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult, / Pe când apărând blânda lună / Mă poartă în nopți de demult. / O floare, un gând, un poem, / Vise mă fac să evoc. / Unul din ele invoc, / Visul poetului Tradem.

   Și pentru că am început acest articol cu un moto din versurile mele, voi încheia cu alte versuri dintr-un poem intitulat Dragoste de Bacovia, care se termină în modul următor: Privea în sus și-mi arăta / «corbii poetului Tradem». / Corbi ce se duceau «pe pustii», în amurg, «pe zări argintii». / Râdea emoționat, vibrau în el «scântei de vis» / sub cerul gri, deschis. / Am căzut în genunchi și-am început a-l implora: / Maestre, atinge-mă cu pana ta!

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

„Va veni ziua când şi pietrele vor vorbi adevărul, în care CARTEA faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înţelesul”.

(Mihai Eminescu)

 

„Căci nu este nimic ascuns care să nu fie descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină”.

(Evanghelistul Marcu (4:22)).

Ar trebui ca „…tainele să iasă la lumină”, să vină acea zi „…când pietrele vor vorbi adevărul”. Ce ne-ar încurca să facem acest lucru? Imperiile turc, austro-ungar şi rus nu mai sunt sau nu mai pot împiedica acest lucru. De ce atunci suntem atât de reci faţă aceste mari capodopere moştenite de la stră-strămoşii noştri? Cineva spunea că „…nu trebuie să urăşti dușmanul fiindcă el cel mult te poate ucide, să nu urăşti prietenul fiindcă el cel mult te poate trăda, trebuie să urăşti indiferența fiindcă tocmai în prezența ei au loc celelalte două”. Să nu fim indiferenţi faţă de inestimabilele comori ale Neamului, care în multe cazuri au fost descoperite de străini. Să ne reconstituim ciob cu ciob  adevărata istorie şi adevărata cultură identitară. Să fim mândri de originea noastră şi să ne comportăm în așa fel încât să fim demni de această moștenire, precum ne îndemna, încă în anul 1859, istoricul francez Jules Michelet: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi-l pe al vostru…”. Cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile N. Iorga (1003 volume, 12755 articole şi studii) spunea la 1929 „Independenţa nu este un dar, pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor”. Acelaşi lucru am putea spune şi astăzi. „Primirea României în Uniunea Europeană nu este un dar ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, care a fost matca civilizaţiei europene (argument adus de străini!), în conformitate cu sacrificiile ei, care a stat strajă la hotarul de est al Europei, stăvilind interminabilele puhoaie”.

Analizând cele două hărţi ataşate – harta zonelor de formare a neamului românesc după N. Iorga şi de răspândire a celor şase culturi, care au stat la baza Neamului, putem observa uşor o similitudine. Cu alte cuvinte harta lui N. Iorga cuprinde toate cele şase culturi străvechi. Numite după localităţile unde au fost descoperite urmele aceste culturi au foarte multe în comun, lucru demonstrat de descoperirile făcute de savanţi.   

De exemplu, fratele Gânditorului de Hamangia a fost descoperit la Târpeşti (cultura Cucuteni). Două tăbliţe din piatră descoperite în localitatea Mândreşti, comuna Oţeleni, jud. Iaşi (cultura Cucuteni) au cu semne identice cu cele de pe tăbliţele de la Sinaia  şi de la Şinca Veche (cultura Petreşti). Analiza celor 13 semne fonetice de pe tăbliţele descoperite la Oţeleni – Iaşi sunt foarte asemănătoare cu literele folosite pe tăbliţele de la Sinaia, recunoscute de specialiştii străini drept primul scris pictografic din lume (cu 2000 de ani înaintea celui sumerian!). Placa de piatră descoperită în c. Şaru-Dornei, judeţul Suceava, de asemenea, conţine simboluri identice de pe tăbliţele de la Sinaia, descifrate cu atâta migală de inginerul explorator prof.dr.ing. V. Ungureanu. Simboluri similare au fost descoperite şi pe tăbliţele sumeriene, conform cărora „divinităţile emeş veneau de pe înălţimile munţilor”, iar la ei în Mesopotamia de atunci nu erau munţi. Simbolul șarpelui ceresc, care „reprezenta înţelepciunea şi cunoaşterea Ziditorului ceresc”, descoperit la Vinča (mileniul Vlll î.Hr.) este identic simbolului şarpelui de pe un vas aparținând culturii Cucuteni (mileniul lV î.Hr.).

Iar descoperirea, făcută în peștera Coliboaia din județul Bihor de un grup de speologi români în urma mai multor expediții din anii 2009 și 2010 şi confirmată de specialiști francezi pe tărâmul picturilor rupestre în preistorie şi paleontologie, uimesc prin semnificația și informațiile lor. Analizând cărbunele, cu care au fost desenate figurile de pe pereții peșterii, aceștia au ajuns la concluzia că au o vechime de peste 35000 de ani î.Hr. Numite și picturi negre ele reprezintă mai multe animale, precum cinci taurine mari, trei mai mici și un vițel. Cârdul de animale este mânat de un om, iar în spatele lui se joacă doi copii. În partea central-dreapta a imaginii sunt două persoane: una șezând parcă alege ceva lângă ea, iar cealaltă stă în poziția aplecată specifică râșnitului cu piatra prin frecare. Această importantă imagine din aceste picturi rupestre arată că în acele vremuri, omul mileniului XXXV î.Hr., care trăia pe plaiurile noastre reușise, să domesticească vitele, act economic și social de o importanță capitală în evoluția speciei umane. Dar asta ne poate îndreptăți să credem că erau domesticite și oile în acele vremuri, fiindcă ele sunt mai blânde decât taurinele, iar ca paznici poate aveau câini, adică niște lupi obișnuiți pe lângă om. Mai amintim aici de complexul din apropierea Hotinului de peste 45000 de ani, de amuletele de la Brâzeni, Basarabia de 36000 de ani, de cea de la Mitoc, România de 25000 de ani, de cea de la Cosăuţi, Soroca, Basarabia. Într-adevăr, pietrele ne vorbesc tot mai mult, dar ele trebuie „puse să vorbească”.

Scrierile care există pe pereţii unor peşteri, pe unele stânci sau pe unele pietre aflate în locuri cu semnificaţie aparte  dovedesc continuitatea Neamului de-a lungul mileniilor. Acestea sunt doar câteva din multitudinea de similitudini ale culturilor din spaţiul românesc. Deci, se poate spune cu un mare grad de autenticitate că în spaţiul românesc este vorba în mare parte de o singură cultură, divizată însă artificial în mai multe culturi cu un anumit specific după denumirea locurilor unde au fost descoperite (De parcă astăzi nu există anumite deosebiri între românii din Ardeal, Moldova şi Muntenia, dar ei toţi sunt parte componentă a Neamului românesc), care îşi pierde rădăcinile în adâncurile mileniilor.

Aceste argumente, dar şi unele descoperite în peşterile din Franţa, răstoarnă stereotipurile precum că „civilizaţia europeană a fost adusă din India pe la a. 9000 î.Hr.”, că sedentarismul şi îmblânzirea animalelor ar fi apărut 10000 de ani în urmă. „Cum civilizaţia neolitică este creaţia oamenilor de aici, celelalte elemente nefiind decât o suprapunere şi o completare” menţionează N. Iorga despre indo-europenizarea autohtonilor. Iar arheologii americani W. Shiller, G. Wiklie, O. Schrader şi H. Hensen declară că „…Patria originară a indo-europenilor sunt teritoriile carpato-danubiano-pontice  (Dacia Mare)”.

La întrebarea dată de Ion Diaconescu filosofului Emil Cioran „Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp acum, la întretăirea de milenii” răspunsul a fost  „Să nu mai fim paraziţii unor glorii deşuete. Să  nu mai vorbim de idealuri , ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi”.

E cel mai bun îndemn. Să strângem rândurile si să ne redescoperim istoria. Aşa va afla şi Europa unde îi sunt o parte din rădăcini!

 

Valeriu Dulgheru

 

1 ianuarie 1982 D.

La mulţi ani, feţe posomorâte ale întâmplărilor. Paşi. Sineitate atacată. Parcă ştiusem. Vorbăreţ-scriereţ. Deci UGC m-a cerut românilor şi pentru 1982-1983. Fratricid amânat, amânare fratricidă. Lunea anului după nicio duminică. Big personality, Pig? Noapte dintâi fără dimineaţă.

2 ian. 1982 D.

Am mântuit şi a doua zi, dactilografiind 13 pagini de indo-creaţie a românilor, iar poştaşul aducându-mi de la Iuga 13 dodii publicate în 12 decembrie, în Luceafărul. Cu poză şi barbă, de să nu mă recunoasă Viorica. De mi-a scris prima oară în viaţa ei, şi încă şi “la mulţi ani”.

Probele la poemul catalonian, Salg, Rosewicz, Pant şi Surjit. Revista va exista. Au apărut şi traduceri în Orizont, le voi primi de la acelaşi Iuga. Indodiile din Indore-77 şi antidiplomatica din 78, probabil – “His impotency”, sonet cu un vers şi jumătate cenzurate. Semne bune anul are. Cu muncă şi amor. Baciamo le mani pe invers. Buddhism horaţian?

Cu Nana, uneori, ne mai amintim de copilăria mică. Pe când nu-şi găsea ciorapii, o costreie, un melc picat în puţ şi paletat de o salamandră cu coada… Dar astă-seară, discoteca puilor din ouă. Cu şarpele râmă şi copiii intraţi în locul puilor. Care-şi luaseră valea, de-au luat bătaie-n coajă. Apoi berzele, că bibilici nu văzuse Nana.

Dar şoarecii au stricat instrumentele, spune ea. Au ros corzile sitarului, veena. Nimic nu mai merge. Ba tabla, da. Un om, un singur om o bătea. Şoarecii, pe barbă, pe mustaţă, îl gâdilau cu coada în nas. Îl mai scuipau în ochi. El bate tabla. Şi ne despărţim. Că a fost de la ea.

3 ianuarie 1982

Încă un Paris. Bănui, de sus. Dintr-un avion. Aştept o mare dedesubt, pentru a sări fără paraşută. Şi sar, din slavă, imediat, ca spaţiu, înfiorat, ca timp, în prundul ud, ierbos, al unei posibile Sene. De unde, curând, mă petrec într-un palat-piscină. N-am nevoie decât anamnezică să respir. Şi renunţ, spre a privi pereţii pictaţi clasic, paradisiac. Sculpturi şi un sceptru, care se lasă prins, dar nu se mai întoarce la loc.

Împins de apă, o apă ca dinăuntru, limpezime încălzită de sângele însuşi, reflectat în spiritul frescelor. Dar, mai apoi, în curtea ca şi a unui Louvre. Confirmat într-o franceză vorbită cu chip polonez. A la Times şi chiar jurnale americane timpurii. Abia un grevist – orice conservator va fi fiind – îmi răspunde bucuriei de a şti întrucât frescele din ape…

Pe zi, ce zi, aş face jurământul tăcerii, dar s-ar zice că pozez. Oare, bat în retragere? Să mă uit în Istoria Bhutanului. Cu orhideele separat. Om ma-ne ma-ne padme hum. Lungi discursuri româneşti în Nanaskar Nicodim, romanul Nilimei. Corectate şpalturile – revista, semnături, autori. Va fi în literă poloneză. “The Middle of Life”, de Tadeusz Rosecwitz, în traducerea lui Czeslaw Milosz. Mâine îmi voi corecta şi cartea conferinţelor universitare.

4. 01. 82. D.

Greva contabililor cronicizează neplăţile – noroc cu relaţiile personale (preţ, un stilou) printre şefii spărgători. Plătit salariul, after all. O. M. Anujan îmi va da poezii de el, mi le şi va spune, le vom traduce. Shishir Das îmi va da Brâncuşi în Bengali (şi cu alfabet latin).

Nimic în plus frânghiile

peste giulgiul alb rubedeniile

noi toţi în acelaşi cosmos

unii dansând cu mortul

singur pe spate tolănit

spre foc în Gayatri Mantra

de-ai Savitri se îndură

şi-mi lasă rugăciunea lui Shiva

 

5. 01. 82. D.

“Muna Menuno”, începe o scrisoare datată 18.10. 1979, găsită-n oglinda-toaletă , după absenţa noastră. Şase pagini de matematică, la două rânduri, vreo mie de cuvinte. Traducere malayalam în metru keka, al păunului.

sărutată frunza de păun pierdut

scutură-se noaptea bufniţelor vedă

trupuri stele arse în anacolut

desluşească-şi limba-n rasa andromedă

pe pământ ungherul umbrei de pipal

către zori se umple de oftatul ava-

tarului de-alaltă ieri pe piedestal

la sărită scenă întru Abhinava

suie-se în munte une malabalabaraise

a vedea zăpada noastră cum inundă

Gangele din sânge în Aranjuez

frunza de păun se scutură în undă

 

Eminescu – Baudelaire – Montale. Atât de fragedă – El desdichado – Verbotten – Vizitatori…

Vickey a adus, în fine, hârtia de ivoriu japoneză, plătită bine. Voiam să-mi închei cărticica universitară.

 

6. 01. 82. D.

Seară Eliade, zi Margaret – pe 19 la 2.30 p.m., sala 22, Brâncuşi. Scrisoare primită în dept. de la Bharatya Vidya Bhavan, Mumbay, împreună cu un formular de membru. Bibliotecă, Eliade, Bharati, Heidegger, Kierkegaard, sanscrită, franceză, Baudelaire.

Dr. Rao şi fiica sa veniseră să se intereseze de Shadow, aflând că o muşcase Moti. Am vorbit despre câini, petrol, ruşi, români, indieni. Moti, câinele servitorilor, a băgat spaima-n căţeluşii burghzilor-dej-ilor. Shadow a noastră – de dar pahari-himalaian – este cea mai de rasă. Sforăie ca mamaia Floarea. La trezire, se învârteşte în jurul cozii.

7. 01. 82. D.

La mulţi ani, Nansi. În Sahat, e anunţată o slujbă de ziar plătită însutit faţă de până acum. Zicem să trimitem scrisoare. Telefon bhutanez, de la Dorji – n-ar fi găsit taximetristul adresa. Ne reparăm pudorile în regrete. Ion la telefon în Babilon engolpion.

auzisem umbra sfântă

a arborilor de kavya

din atunci îndepărtate glii

iluminaţi nestinşi în vaiet

prin epoci tipărite rar

cu anii necongratulaţi

şi totuşi tăind visului ocale

pe unde nimeni nu călătorea

 

miracole fum trupul cu ochi nepământeni

urcioarele pe creştet versetele în vede

retrase aripi aer de iarbă în poieni

cirezilor adaos zeiţa te repede

din Kajuraho-n Lesbos pe Padmapani-l chemi

împreuni magalsutra a doua oară verde

în mâna ţiitoarei nevăduvă în vremi

secunde prohibiţii barbilienei Gerde

suratele de-o toartă cariatide vane

sâni zburători cu umbre pe stinse caravane

de dumnezeu deştinse cu falduri câte două

când sine-şi jumătatea răsare lună nouă

miracole fum trupul de va orbi pământul

să ne vedem chiar dacă va fi numai cuvântul

 

 

8. 01. 82. D.

Mesaje către Florence Hetzler (New York), D. S. Deshpande (Indore), Y. Bhatnagar (Aurangabad). Trimis şi la Sahat. Întâlnit Marek, vin diseară, i-am cerut Mickiewicz, clasici (cu atât mai antiruşi?) Instintele patriei din noi ne vor fi diferenţiind sau unind într-atât?

Am reparat ieri heather-ul, azi a pocnit. Cinci rupii un pocnet. Ne-am pus fanteziile în cadouri după gusturile fabuloase-fabulate ale rudelor şi prietenilor – automobile, turme de oi crescute spacial pentru tricotat, un arab divorţatei X, o arăboaică nu mai ştiu cui, lăzi de whiskey, studio cinematografic.

Mâine alt ziar – nu altă zi – cu mentalităţi ultra-politice. Bacovianisme în fierbinţeala golfului. Sindhu-ul-indigo, cârmâzul revenit îm krmi fără anunaşika şi largheţea bunului şunya Işa oricât şabdaye.

insomnie nu Sahat

ziaristică de sat

guturai în tropic lat

moarte fără împărat

şi colac de căpătat

născătoare-n emirat

foc de golf palatinat

Eminescu revelat

în Bengal rarefiat

spre o pampă şi-un arhat

din los diavolos visat

pui de gangur dă-i păsat

şi-a dat foc şi l-a luat

nervi divorţ nepronunţat

feudal înfeudat

pelicanului castrat

nici cocoşul n-a cântat

de zi nu s-a luminat

n-am zis Hari Om Tat Sat

 

spitalele ziarele continuitatea

drumului spre moarte in corpore

rarefiate generaţii amiciţii de fum

zadarnicele ierburi în vremuri dărâmate

dharma florii de amurg varul de ghetou

a venit Mandirato am început clasa

apoi Kurbreet şi Mohan să-şi ia raportul

am întâlnit-o pe Radmila cu părul tăiat

după noaptea doinei ne-am dezdoinit

crunt melodramatizându-ne politica firii

de-am plecat pe-afară cu umbra şi ceaţa

dar seara doină dinainte despietrită

la rău izvor prin trestiile serii doină

cu blondă poştă surâzând în dodii

a exponenţială cenzură ironie

mai necăjită ca păcatul rom şi

stelele muncind mai mult decât pământul

 

Duminică 10. 01. 82. Delhi.

Notes on Archaic and Universal. Doina în engleză-hindi. Andre, cu “Marxism, Pluralism and Orthodoxy”, not for publication. Protest studenţesc împotriva legii marţiale în Polonia, programat pentru 16, dar amânat pentru 30 ianuarie, odată cu Solidaritatea însăşi, Indian Style.

Paralelul italo-comunism-indianism (Krishnamurti). Dezgust critic la formularea din nota 6: “The fact that Marxism which, in its golden age, represented the highest expression of Western intellectual culture, could establish itself only in what was intellectually the most backward part of Europe, had notable consequences for the further development”. Cu toţi Lessek Kolakovski şi Isaac Deutscher, ca referinţe.

11. 01. 82. Delhi.

Nansi îmi finanţează publicarea romanului, care poate apărea în două luni. Memna – devanagari – Mioriţa – în spalt. Gita Govinda?

13. 01. 82.

“Dear Dr. Anca, You would be glad to learn that we are bringing out Authentic Grantha on the subject of Para-Vidya. Since you are interested in the subject…” (M. C. Bhandari).

De ce ne visăm morţi, în prima lună a anului? Subiectul meu este, încă o dată, dracul. Sublimul druck himalaian, semiticul latinizat în diabolus. Zonă clasic sub tăcere, între druck şi diable.

Din Canada, scrisoare de la Stephen Gill (cere 500 de exemplare din romanul meu contra alte cărţi). Şedinţă cu trei femei, că nu i se ştiu credentials, dar să public romanul, şi ele mă ajută să fie vândut în India. Felicitare de la REPS. Bucureşti, cerându-mi colaborarea. Cărţi de la BCU. Scrisori din Los Angeles şi Detroit. Psihologia generaţiilor din exil. Traduse Rugă lui Budha (Ion Pillat) şi Dansul păunului (Ion Sofia Manolescu).

14. 01, 1982. Delhi.

De ce îmi părea rău că nu mai eram în India? Clasă cu a doua scrisoare Vidya şi atomica nemţească a lui Mobutu. Soare de astenie. Surya sanscrit. Depresivitatea luminii. La trei, sutra-tantra, via America.

Un tânăr prizărit prepară o teză “Rasas in Bhavabuti” – i-am comandat două pagini hindi, cu citate. Mi-a citit de Rama că ar sacrifica iubirea Sitei pentru regat. Nansi şi Nana în poză printre mâna de ufo-logişti indieni. Un hamal cu o butelie de aragaz, mai să ne-o lase. Teoria refugiaţilor, altă depresiune. Creşterea taxelor de clase artistice opţionale. “Rondelul oraşului din Indii”, de Macedonski, e alegerea CBI-stului.

Memorie îndurerată. Barba creştino-sanscrită, semn al prohibiţiei sinucigaşe. Să nu mă nenorocesc studiind sindicatele lui nea Nicu. Khullar vrea să mă întâlnească la 2.30, Arts Faculty – Indo-German Fiction. Apologia diminutivului, diminutivei lokasya.

Un Schneider blond a citit proză scurtă publicată în anii 70 de cinci scriitoare indiene, conchizând că ele şi-au spus să încerce opţiuni noi, să chestioneze, mai mult ca deceniile dinainte, valorile indiene. Tratându-se pe sine, adică femeia, nu ca mamă ori ca fiică, neapărat, dar ca individ, părăsind imaginea Savitri-Sita. Kamala Markandeya şi Kamala Das, Madasveta Devi, Rama Mehta, Anita Desai, discutate de audienţă ostilă. Puştiul bărbos se roşise la umbra masculinităţilor în

scuturare. Femeileîşi încercau sexul din surdină. Neocomparatiştii se pregăteau de refreshments. Eu, cu sinistraţii polonezi.

Macedonski, Blaga, Barbu, traduşi – Rondelul oraşului din Indii, Pelerini, Increat. Margaret a adus The Patriot din 9 decembrie (după două săptămâni şi journey-ul ei în Hawaii) cu “A Great Indologist” – necrolog lui Sergiu Al-George. Eliade se va mişca. Roţile pătrate, ba.

15. 01. 82. Delhi.

29 ian. ora 3 p.m, Seminar Room (de ieri, 56), Sanskrit Studies in Romania. Aici mi-am ţinut lecţiile anul trecut, dimineţile, cu puţini, miraţi studenţi – acum vor fi vice-cancelarul, decanul, Mitică.

You are invited to a series of talks on “Sanskrit Studies abroad” begining on January 29, 1982, at 3 p.m in the Seminar Room (room 56) of the Art Faculty. The opening talk is Sanskrit Studies in Romania. The Vice-Chancellor of Delhi University, prof. Gurbaksh Singh, has kindly consented to preside. H. E. the ambassador of Socialist Republic of Romania, Dr. D. Niculescu, will be Chief Guest. In memoriam of Romanian Sanskritologist Sergiu Al-George will speak Professors Margaret Chatterjee and Satya Vrat.

Nansi are încă o carte de ilustrat, tot până la 15 februarie. Mai mult de una pe lună. E străvezie cum a fost cândva pământul lui Blaga. Ieri şi azi ne-am întreţinut despre femei şi curve în design.

femeile îşi amintesc

de ceai cu lapte bărbătesc

şi zece cu vocabular

de timbru tipograf coşmar

traducere după dicteu

oxonian şi Asmodeu

plus încă un aliş-veliş

negânda orgă de haşiş

 

 

Sâmbătă, 16. 02. 82. D.

Fugă cu Shadow – venise Zarina să spele pe jos. Vecina căuta o sticlă de lapte, îi vine sora. Nansi a lucrat până la 4 dimineaţa. Am reparat în Camp heather-ul, s-a stricat în 10 minute. Seara, în Kamla, doar Iuga, Alboiu, Şora, Văduva, Andreiţă culeşi. Hârtia, cărată. Coperta va fi grena, ca la masoni. Romanul m-ar costa 3.600 de rupii, în 1000 de exemplare, 2900 în 500 exemplare.

În 1979 meditam dârdâind la Eminescu. În 14 ianuarie, R. K. Mehrotra, fostul vice-cancelar, a şi tradus Kamadeva. Sardarul de acum vine la indologie, apoi la aniversarea lui Brâncuşi.

19. 01. 1982.

Vinod, mai surprins decât mine de scrisoarea de la Bhandari, care înţelesese de la Mitică despre mine că sunt un criminal (în linia lor?). Nu răspund, deci, la Para-vidya. Am Spaniile mele, cu şi fără castele.

 

21. 01. 1982. Delhi.

 

umorul ne aşteaptă spre sfârşitul vieţii, Horaţiu

ştii tu de al grecilor mai puţin şi al latinilor

vorbe de apă amnezii de împăraţi inexistenţi

decretând sentinţe la râs după ce nu mai e nimic

de decretat încă o naştere o istorie o poliloghie

toate în ianuarie să rămână timp de sfârşit, Horaţiu

 

cuplu de bine pereche de rai întreită păcatului cuplu de rău

rig nu nu se găseşte nici sama adio la Rolland

sati de nimic întru nimicnicul la propriu şi realizatul

mai bine nimic decât tot şi mai nimic sinucis în aur

să n-ai în lume nicio yajur să mănânci varză cu morţii

şi numai lor să le pice bine şi femeile lor să-ţi ceară lacrimi

dumnezeu să primească şi să ierte cu ochiul închis

 

 

25. 01. 1982. Delhi.

Cinci sute exemplare “Inedited”, plătite cu 1000 Rs. Copertă pe carton cretat, cernelă cărămidă (masonică, în tipografia respectivă). Puţă s-a înfiinţat şi şi-a luat partea. Va fi de două sute de ori mai atentativ în schizofrenia lui, la care n-am luat seama din cauza alei mele. O şansă dincolo de lenea nevoinţei, de voinţa nulităţii. Numai mizeria – în care a răsărit lotusul, îmi orbeşte încântul simbolului şi lucrului gata. Plus oboseala maratonistului sub clopot. Între timp, îmi dactilografiez conferinţa De ziua republicii, cu un rege spaniol onorând-o. Lumea-n jur stă la pândă, fără a face nimic decât să prefabrice injurii.

27. 01. 82. Delhi.

L-am întâlnit pe Satya, în aceeaşi pasă poetică, elitistă. Indieni, neamţul, ungurul, studenţi, că vor veni. Nag Publishers vor plăti ceai şi dulciuri pentru o sută de persoane. Se contează pe 150 de participanţi. Am toată libertatea de conferinţă. Îmi sunt singur cenzor, plus Nansi şi el.

Studenţilor le-am citit poemele “indiene”, puse în engleză, din româneşte. Au obiectat la Blaga “Pelerini”, nepopulari în India, ca şi hyppies. S-au întors la Eminescu, fără a fi citit azi din el. Au agreat “Rugă lui Buddha”, ca temă. Depăşisem timpul.

Unele ziare probabil îşi vor deschide rubrica de întâmplări zilnice cu povestea mea. Nici nu mă mai impresionează. S. Stratilat, St. Gill, E. Bestazzi, A. Amrung, F. Tola, R. Cunninghame, R. Creeley, I. Iuga, G. Alexe, M. Eliade, A. Bhose, D. Al-George, I. Express, T. Ricardi, Sridhar Gavali (Marathi), Bhartya Vidya Bhavan, Illustrated Weekley of India.

The stars are only for sky

The moon is only for night

Air is a living media for human

Sun gave us light and heat

Like om Anca gives us education

to know about Romania

Country of dor. Peace.

Fun of enjoiment is for me my

Country Romania

Ashok Berri

 

Zi pierrotiană? Pe alocuri. Adrese (Nansi şi Nana, la Oxford), apoi în Camp, la Bathra, pentru rom Simla (îl beau de câteva ore), poştă, repetiţie sanscrită, proverbele sociale – pe răzbunare?

Berri se însoară sâmbătă, s-a înfiinţat cu Charanjit, a scris, cu greu, aici în caiet, destul de proptocolar şi drăguţ. To D. Niculescu: I will be very thankful to you if you kindly come to join us on my marriage.

Conferinţa mea are destulă aiureală în însăşi hiperbola organizării. În Camp, Narayana: conferinţele mele româneşti au fost întregistrate în anuarul universităţii. Careva m-ar invidia. D. Lit. Se poate avea. N-am a-i da 20 Rs.? I-am.

28. 01. 82. Delhi

 

Down ushers in light

umbra-penumbra

and the Punctuation

of birds parrot-tailed,

sparrow, crow-like, dove-songed

panther the sky

with the shedding

fir of a playful apso pop.

Nilima Das

 

Azi e mâinele conferinţei mele sanscrite. Clasă în draci. Tiwari, şeful buddhismului. Khular mi-a trimis, prin Bhose, A.P.T., cu articolul meu. La English, un lungan ritos. Marek – vin acasă. Nansi nu se simte bine şi, ca pentru distracţie, îmi taie deodată barba, insistând să ţin mustaţa. Valensa? Nu modă, un cod? M-am ras vorbind despre Sergiu? Era plăcerea şi luxul lui.

Vinod îmi trimite prin poştă un poem lung pentru Salg, în hindi şi-n engleză – îl voi pune-n plicul cu poeme şi traduceri, pentru Iuga. Prăjesc cartofi. O aştept pe Nana. Trebuie să-mi comand copii după fotografia cu barbă. Acum, între Flaubert şi Valensa, dar şi Eminescu – şi, totuşi, m-aş dezmustăţi, dacă Nansi n-ar ţine atât.

 

29 ianuarie 1982, Delhi.

Ziarele în hindi îşi deschid rubricile de anunţuri cultural-ştiinţifice cu conferinţa mea. Indian Express mă anunţă numai pe mine şi pe Mitică. TOI, numai pe mine şi Gurbaksch. The Hindustan Times ne anunţă pe toţi trei, iar The Statesman şi Patroit, pe nici unul (sigur, nu li s-a trimis invitaţie).

Conferinţa-mi ia 20 (30-40) de minute. Mă lasă vocea. Consătenii vin şi pe acasă, apă. Vor să nu-i fac de râs. Dumnezeu cu mila. Romul Simla nu e bun de nimic. Studenţii au tradus în româneşte din poemul hindi al lui Vinod pentru Sergiu. Am lucruri de zis. De n-aş apărea liric. Ţara poate fi sigură că este îndumnezeită după puteri.

Aud de rugăciuni, să ies bine, adică să nu beau înainte şi să-mi scadă vocea. Voi fi şters, în semiton. Nansi şi Nilimariana, plus Neetu, s-au întors din Kamla. Parcă Simla e un rom de români, or vodcă de-a noastră, bine-otrăvitoare şi atât.

Poetul sanscrit era în plină vervă şi aşteptare. L-am paralelizat şi, la 3, zece minute după, după ce căruntul cu turban roşu coborâse din maşină, m-am dus şi eu după ei. Un reporter hindi mă solicita. Mitică s-a înfiinţat în timpul imprimării şi Visi a edictat să mergem în sala de conferinţe.

Acolo, lume, poate cum n-am mai văzut şi n-o să mai văd. Mangalam, cu armoniu. Ghirlande (şi pentru mine). Declarat specialist în alamkara. Mulţumiri în sanscrită. Ceai de la Nag. Alhuwalia, că n-a mai fost aşa function în universitate. Mitică şi-a luat special la revedere de la mine, pe când mă aflam cu lume.

Rugăciunea a prins. Vinod a luat poze. Am lungit-o la noi. Cu press-release. Fratele meu Marek, după mustaţă, m-a declarat Valensa. A uitat “ceva important” – să vină la conferinţă, a dormit. Ne vrea la un party, duminică. Să nu uităm? Cine mă urăşte, cine mă iubeşte? Satya a fost cumsecade.

30.01. 1982. Delhi.

Sâmbătă Gandhi: aniversarea asasinării lui. Memorii de aseară, din camera bacoviană, întru Al-George. One Pygmalion in India. A. V. Esaulov, the most senior professor of Russian in India, signs the novel The End of a Life, dedicated to a harijan woman. For the reader, “She” is the essential woman, overcoming all petty connventions.

Regina intră fără să bată la uşă. În cod Radha, înăuntru aşteptând numai pe Krishna. Discutăm femeia harijană şi câte ceva din vieţile noastre, întrerupţi fericit de o scrisoare de la Nase. Ieri am avut noroc. Mi s-a zis “a man of paths”. Alamkarist, continuator al lui Sergiu Al.-George. Complezenţa întru sanscrită.

Badminton cu Nana – am obosit amândoi repede, bate vântul. Ne-am retras din somnolenţa amiezii, dar ea s-a avântat din nou să-i înapoieze Tarei minuscula minge americană, pierdută de dimineaţă. Puţină “Maseillese” şi ceva mai mult “Malbrough s’en va-t en guerre”.

pe unde iarna ştie

de prunele uscate

în cer popicărie

cu popă de păcate

cu nopţile o mie

şi una apucate

ianuariopatie

februarie se poate

tăcere hindustană

udată de otravă

Iocastă castanie

Priam spiţă pandavă

pe unde iarna ştie

da boddhisatva a vă

 

 

31. 01. 82.

Nag publishers i-au publicat cartea d-nei U.R.T. “The Concept of Religion in Mahabharata” şi ea nu ştia, a aflat alaltăieri, la conferinţa mea. La fel va fi procedând Umesh cu “Abhinava – Baudelaire”-ul meu?

1. 02. 1982. Delhi.

Flacăra, Contemporanul, Scânteia – provincialism organic, esenţială estompare a valorilor şi contrapunerea simbolică a jupânilor. Informaţia, oricât de benefică, încă ascunde jena de a fi în viaţă. Haq-Mizil în Scânteia, “Inedited” în Contemporanul, Sergiu Al-George în Flacăra (nemort). Presă cu adresă. Din întâmplare, mesajele hazardului se agaţă totuşi de amintire. Ne vedem fără slujbă într-acolo. Dezmăţul provincialist măcar l-am pierdut.

Margaret mă întreabă dacă nu merg la poştă. O refuz în franţuzeşte. L-a vizitat pe ungur, îmi spun polonezii. Trimis Inedited: Vidyasagar Dayal, Vinay Tatwar, Renuka, Dimri, Desphande, Kulkarni, Upadhyaya (Bhabha), Bushan Verma, J. S. Bains (Ludhiana).

Mâine: Mulk Raj Anand, Dash, Kirpalani, italieni, spanioli, Lokesh C., Umesh M., Maytreyi Devi (?), Prabhakaran, Fereira, Jain, N.N. Chaudhuri, Dr. Nagendra, S. K. Das (Dept.), P. K. Thakar, B. Satyanarayan Reddy, S. Krishnamoorthy, B.D. Tuljapurkar, R. R. Rao, Rajendra Mathur, Sophia Tan Brolek, Isabel Klein, Harry G. Barnes, Rev. W. S. Rajpal.

Vasile Voiculescu în India cunună

păunii în corole de scrum reînviat

ea îşi desface focul pe vatră drept sub lună

el până-n sud sfânt metru îl cântă pe Bharat

Războiul prin lumină de pene altfel sună

la nunta Sitei Rama îi este împărat

al Himalaiei pustnic din ochi nu se îmbună

pământul rug de cinste pe toţi ne-a-mbujorat

Din rădăcini de păsări în florile sati

privim în sus arare frunzişuri de trecut

eram către Brăila orbind cu Isaii

în dansul cu altarul de carte încăput

se varsă broderia poveştilor în rut

încercuind în gene mişcate cununii

 

Întâmplările serale cu traduceri de voinţă în copii şi întâmplări serale tradus voit în copiii de copii cum am fost în întâmplări de cu seară netraduse în voinţa de copii ce s-ar întâmpla să fim în voinţa serii întâmpl…

Iarnă umbra muntelui ne acoperă cu carne vara aşteptăm musonul să ne fiarbă oasele august gală funerară o scrisoare de o toamnă muzică în cruci istori(ce) şi literare morţii au surâsul ca Vasile Voiculescu şi Vasile cel ce-l ştim ziua şi noaptea cu Domniţa lui în veac.

Când voi înnebuni întâi voi sfărâma şahul de plastic uitând că îşi va reveni peste cadavrul minţii mele-ntre florile de bananier de dragosti sinucise makbethit Moldove Transilvanii din Shakespeare cum traduceam în tronu-i alte provincii ale timpului pierdut şi nedansându-se romantic războinic orişicum numai să tacă dintâia nebunie şahul.

2. 02. 1982.

În 36: cap spart sună englezeşte între văi de tristeţe la fel parcă ar fi chestiune de durată mai scurtă în India femeilor ca o răsplată în existenţa asta a mai multor păcate dintre vii de viaţă.

Clasă latină Călinescu. Ca la spovedanie. După noapte liberă, în fine, de “Catch 22”, Iossaraian începând şi sfârşind aparetnt în Dostoievski. Heller mi-o fi dezgropat euforii italiene şi automatisme militare.

3. 02. 82. Delhi.

Clasă trezită-n cântecul Somnoroaselor. Apoi acasă, în Camp, în somn, în traducere (seara de pe urmă, leită celei dintâi? Recenzie (casteistă?) la Esaulov. Suntem reacţionari. Eres 3 al meu e trăit în câmpia decapitaţilor şi-n khoti-ul spânzuraţilor, cu haz şi lume. Propriu mi croitor.

Ţăranul din Burari, însoţit de o rudă. Numărul 2 din “Inedited”, în cheie “Air India”. Dar fiul i-a dat numai jumătate din banii transmişi de tată-său. Ce număr 2? Operaţia pe inima cui? Tată şi fiu se mint în draci. Accha nahi. Jaldi, romanul la tipar.

4. 02. 82.

Încă un final de clasă cântând Eminescu. Mandirata a deschis un radio Bomby de-a recitat Luceafărul pe rock indian. M. Preda, E. Barbu, R. K. Narayan, M. R. Anand.

5. 02. 82. Delhi.

Clasă test, pre-test. La tipografie, în faţă, proprietarul stă de vorbă cu un bărbat cu turban, din Kabul. Nu vorbeşte engleză, ci persană, urdu, pushto şi arabă. Domnul Arora nu şi-a făcut puja, aşa că ne lasă cu Allah. Fakir Ulah scoate o hârtie de una sută dolari şi citim: God, traducem iar: Allah . Mai zicem: Inshallah Hoshiar. Mă tratase cu Kent, răspuns la refuzatul meu Charminar (de zile mari).

Are cinci copii mari în Kabul. Vrea să învăţ urdu: ne bucurăm de musafir, nu şi de duşman. Ştie de România, nu de la ruşi, prin ei. Am lăudat împreună India. Aprinzi Kent-ul în Kabul şi tragi fumul în Delhi. M-a năpădit portretistica imaginară a lui Sadoveanu, ca pentru al treilea eres.

Bains nu mă mai cunoştea fără barbă. Îşi aştepta fetele din America, în mai, cu licenţe. E-n fierberea preparativelor de nuntă. Cu cine? L-am văzut argumentând cu nevastă-sa pe Mallroad. Se află în vizite intense de aranjament. Turbanele şi America.

Ce urdu? dzonga. Nu (moneda). Nansi, invitată să lucreze în Bhutan, prin UNICEF. Eres 3 în Timphu? Bucuria munţilor. Amestecul lucrurilor şi timpurilor, mai la urmă, pe o stradă ca Chatra. Doi inşi mi-au dat o carte sanscrită, chipurile a mea, tipărită de ei. Ilustrată cu un tribunal cu public, în stânga, singur, Iisus, galben, himalaian.

Totuşi, o basilică, un teatru, o operă. Ameţisem printre lume. Vedeam numai lumina, când mi s-a interpus ca o femeie. Schimbându-mi limba, ori înţelegându-mi-o – mă cunoşti? am întrebat-o, simţind că mă oprise – da, sunt a lui – condu-mă spre stalul din spate. M-a condus până la balcon, dar am revenit în faţă. Acum, în spate era un băiat, sfios să stea în rândul întâi. Pe scenă, baletul se făcuse cor, plin de lingviste cunoscute, părând îmbătrânite.

Poate Timphu şi timpul şi locul sunt în noi. Ca şi istoria, geografia nu e icoană, ba piatră de gât. Adică scoate limba la dumnezeu decât s-o pictezi. Dinner aniversar, Memna. Toţi publisherii, zice el, sunt neoneşti. Tehnici de a nu publica publicând şi apublica nepublicând – a tipări e altceva. O ţară se distruge prin distrugerea universităţilor.

6.02. 81. Delhi.

Clasa 36: friguri de primăvară azi-noapte mă junghiară la grămadă înşirată cu bătaie depărtată se mai făcu sâmbătă trezindu-mă râncedă într-un croncănit de cioară plugurile cum mă ară

 

prin munţi în dzonga mai umană

ca lapte praf de la Rarău

familia ne bea stacană

orezărie ferăstrău

desenul rege pe cormană

encounter ca la Mirăslău

neîncheind nici otomană

nici românească dzonga-n hău

valaho-turcă decât pară

bizanţ buhar decât cremcrin

humana zero gheaţă iară

cântec străluminat de tiară

şi revărsat în cristalin

 

mi-era teamă de trecut

de când tânăr mi-am părut

umbrelor necunoscut

colţilor ca un scorbut

dar acuma fără dinte

aş mânca pământuri sfinte

pline şi de oseminte

şi de limbă de părinte

că să nu mă tem mă tem

doar de domnul anatem

şi de diavolul boem

n-oi muri dacă-o să mor

n-oi trăi de-atâta dor

în Delhi pe delişor

 

Nansi: sonete de aşteptat studenţii. “Sonninds” by Horace Gange. Sonetele English ad foram, în alt caiet. În sus de San Pietro, oranj în rugă sanscrită.

Al 39-lea Congres anual al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, Frascati, Italia, 28-31 iulie, 2015

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material. Foto: Ileana Costea și Dorin Stoica.

Într-o seară la sfârşitul lunii iulie-“cuptor” (nume care nu a fost dezis de valul de căldură înăbuşitoare venit peste Europa vara aceasta), pe terasa unui hotel din mica localitate Frascati, se aude vorbind înflăcărat româneşte. Un grup de români din diverse colţuri ale lumii ciocnesc un pahar de vin alb, rece, sec, foarte fin la gust, celebrul vin italienesc Frascati. Plini de voie bună şi antren, povestesc, glumesc. Din când în când mai şi traduc în engleză pentru cei doi care nu ştiu limba română, cunoscutul pictor american (Jerry W. McDaniel, profesor la FIT/SUNY, SUA) şi matematiciana elveţiană, Dna. Raţiu; împărtăşesc impresii despre sesiunile ce au avut loc în timpul acelei zile. Căci toţi au venit pentru a participa la Congresul Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA). Sunt binecuvântaţi de briza plăcută care răcoreşte aerul seara în frumoasa regiune Tuscolana, la numai 20 km de centrul Romei, Italia. Este vorba de cel de al 39-lea congres anual ARA, organizat pe campusul Institutului Naţional de Fizică Nucleară de la Frascati, LNF-INFN (Laboratori Nazionali di Frascati Instituto Nazionale di Fisica Nucleare).

Prof. Dr. Ileana Costea, autoarea articolului, cu Dr. Cătălina Curceanu la Congresul al 39-lea ARA de la Frascati, iulie 2015.

Pe terasa hotelului Villa Merced câţiva din participanţii de la Congresul ARA povestesc despre sesiunile ţinute în timpul zilei. De la stânga la dreapta, Ileana Costea, Doina Uricariu, Livio Dimitriu, Tudor Raţiu şi soţia, şi Jerry W. McDaniel.

Congresul şi Organizatorii
La Congresul anual ARA se întâlnesc intelectuali de origine română de pretutindeni, şi prieteni ai României de diverse naţionalităţi pentru a prezenţa şi discuta contribuţii recente în domeniile artei şi ştiinţei; participă unii dintre cele mai recunoscute şi respectate personalităţi din domeniul academic.
Anul acesta congresul a fost organizat de Dr. Cătălina Oana Curceanu, Congress Chair, în colaborare cu Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA şi membrii de conducere ai Academiei ARA. Un rol important în invitarea “speaker-ilor” l-a avut Dna. Dr. Oana Leonte, una din consilierii congresului.

Dr. Cătălina Curceanu, Congress Chair, deschide Congresul ARA de la Frascati. La masa de prezidiu Dr. Umberto Dosselli, Directorul Institutului LNF-INFN, Dna. Dana Constantinescu, Ambasadoarea României în Italia, şi Dr. Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA.

La masa de înscriere la Congres, Preeşedinta ARA, Ruxandra Vidu (dreapta), cu doi studenţi ai dânsei din România, Mirela Ionela Mihai si George Ţepeş, doctoranţi la Universitatea “Politehnica” (UP), Bucureşti.

La deschiderea oficială a Congresului Ambasadoarea României în Italia, Dna. Dana Constantinescu, a adresat participanţilor de origine română în limba lor un îndemn: „Vă încurajez şi vă doresc din tot sufletul să simţiţi în continuare româneşte, să continuaţi să faceţi lucrurile minunate pe care le faceţi şi să puneţi suflet românesc în tot ceea ce faceţi.”

Poză de grup cu participanţi la al 39-lea Congres ARA

Spicuiri din program
La Congres au avut loc numeroase prezentări despre idei inovatoare în tehnologie, medicină, educaţie, sociologie, filozofie, artă, arhitectură. Articolul de faţă prezintă doar câteva spicuiri din program (http://www.americanromanianacademy.org).
Keynote Speakers şi Invitaţi de Onoare
Speech-ul Keynote al Doinei Uricariu (Director al Institutului Cultural Român din New York) “Poezia şi Politica Memoriei” a atins un punct important: fiecare din noi avem “o maşină a timpului” a noastră, memoria umană fiind cea care ne construieşte şi ne defineşte, devenind adevărata noastră carte de identitate, putând reprezenta “carnetul nostru de condus” către viitor. Memoriile, poezia, istoria sunt influenţate de politică şi forţele culturale. Politicile memoriei dau formă memoriei colective, felului în care istoria este scrisă şi transmisă următoarelor generaţii.

Dr. Oana Leonte introducând-o pe Dr. Doina Uricariu ca keynote speaker.

Un lucru deosebit a fost prezentarea video-ului despre Memorialul Sighet şi un fragment din filmul regizorului Andrei Zincă, Proiecte din Trecut, după romanul Anei Blandiana despre deportările în Bărăgan. Participanţii de la Congres au apreciat aceste “documente” importante ale istoriei recente a României sub comunism.

Închisoarea de la Sighet, azi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Unele prezentări au fost în domeniul ştiinţei: ingineria polimerilor şi arhitectura complexă a materialelor hibride (Acad. Bogdan C. Simionescu, Academia Română din România), al sintezelor organice enantio-selective (Prof. Sorin I. Rosca, Secţia de Chimie Organică ”C.D.Nenitescu”, Universitatea “Politehnica” din Bucureşti), “Tehnici de mecanică geometrică în înregistrarea imaginii” (Prof. Tudor Raţiu, Departamentul de Matematica, Scoala Politehnica Federala din Lausanne), “Microcircuite prefrontale corticale” (Dr. Ioan Opriş, Departmentul de Fiziologie si Farmacologie, Universitatea Wake Forest, Scoala de Medicină, NC, SUA).
Arhitectul Livio Dimitriu (Professor la Şcoala de Arhitectură a Institutului Pratt din Brooklyn, New York) a abordat o temă inedită: ”Probleme de traducere în arhitectură”. Cu numeroase exemplificări susţinute de imagini edificatoare el a prezentat audienţei modul în care arhitecţii studiază cultura în complexitatea ei şi introduc în opera lor: geometrie, biologie, artă de toate formele, filosofie, sociologie, etc. Transformarea acestei uriaşe varietăţi de interese în forma construită ce urmează a fi locuită implică un proces de traducere dintr-o “limbă” într-alta. Metodologia traducerii între poezie, pictură, sunet, sculptura şi arhitectură Livio Dimitriu a prezentat-o cu exemple de creaţie la poeţi ca Rimbaud şi Appolinaire, la pictori ca Juan Gris, şi în complexul de la Târgul Jiu al lui Brâncuşi.

Arhitectul Livio Dimitriu prezentând ”Probleme de traducere în arhitectură”

În domeniul artei Prof. Mihaela D. Leonida (Universitatea Fairleigh Dickinson University, Teaneck, NJ, SUA) a prezentat un subiect drag românilor, tradiţia icoanelor pe sticlă: materiale, tehnici şi secrete. Dânsa a animat prezentarea cu numeroase exemple de icoane româneşti din diverse regiuni ale ţării.

Mese rotunde
La Congresul Academiei ARA de anul acesta au avut loc trei mese rotunde.
Prof. Dr. Ruxandra Vidu (Unversity of California at Davis) a condus Masa Rotundă “ARA – o platformă de networking pentru cercetare şi diseminare intr-o lume sustenabilă” despre un obiectiv care o preocupă: de a crea o platformă ARA de network puternică şi mai largă de comunicare pentru comunitatea Româno-Americană de cercetători din toată lumea, oameni de ştiinţă şi din domeniul artistic, pentru a face schimburi de informaţii şi a spori vizibilitatea şi impactul ARA şi a membrilor ei. S-au discutat diversele posibilităţi de finanţare existente, destul de numeroase şi variate, care trebuie însă explorate.
Prof. Dr. Ileana Costea (California State University, Northridge) a condus Masa Rotundă “Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”. Dânsa a prezentat spectrul larg al atitudinii românului exilat faţă de tot ce este românesc, faţă de limba maternă şi de România: de la dor şi nostalgie, la acţiuni de promovare a culturii româneşti, de implicare în politica sau economia din ţară, până la atitudinea opusă, de totală negare a lui “a fi român”. Şi totuşi, conştient sau nu, indiferent unde se poziţionează un român exilat pe acest spectru, el poartă în sine, oriunde s-ar afla, “spaţiul Mioritic”. Dr. Doina Uricariu (poetă, scriitoare, editoare) a prezentat situaţia scriitorilor din exil din experienţa anilor cât a locuit la New York. Ion Lazu (scriitor din Bucuresti) a vorbit despre nefericita neglijare în ţară a scriitorilor din exil, omiterea acestora din diverse dicționare, istorii literare și antologii importante, şi despre modul în care el personal a scris despre ei şi le-a prezentat opera de-a lungul anilor în blogul lui literar şi în Calendarul Scriitorilor (publicat recent). Dânsul le-a pus şi lor, scriitorilor români din afara ţarii, plăci memoriale pe casele unde au locuit aceştia în Bucureşti, în cadrul proiectului de care s-a ocupat şi care a fost descris în cartea lui “Odisea plăcilor memoriale”. Ben Todica (creator de emisiuni la secţia română de radio şi TV din Melbourne, scriitor şi cineast) a vorbit despre despre “cordonul ombilical cultural”. Petra Vlah (poetă) a intervenit printr-o pre-înregistrare video explicând cum, dupa 36 ani de trai în Los Angeles, dorul, niciodată stins, o face să se întoarcă în ţară.

Ileana Costea conducând masa rotundă “Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”, Doina Uricariu şi cei doi participanţi pe Skype, Ben Todica – din Melbourne şi Ion Lazu din Bucureşti.

A treia masă rotundă, foarte interesantă şi aceasta, pe tema “Micro expresii şi grafologie in Educaţie. Un model psiho-educaţional.” a fost organizată şi ţinută de Antoneta Firuţa-Tacea şi Maria Mion Pop de la Universitea din Bucureşti, România.
Din Sesiunile la Congres
În domeniul artei interesante au fost prezentările: Dr. Carmen Sabău despre opera pictorului Lucian Grigorescu; Dr. Isabella Sabău despre “Visual Literacy” în epoca digitală şi cea a pictorului american Jerry W. McDaniel, despre lucrarile lui de inspiraţie româneasca (Lucian Blaga, Ana Blandiana, Ion Ţuculescu) illustrate cu diapozitive şi videouri cu numeroase imagini viu colorate.

În faţa standului cu ilustraţii pentru poezii de Blandiana şi Blaga create de Jerry W. McDaniel. De la stânga la dreapta, din SUA: Oana Leonte, Jerry W. McDaniel, Ileana Costea, şi din Canada: Dorin Stoica.

Două lucrari pe temă de poezie au fost: “Paradis sau neant” (Dinu Leonte) şi “Textul epic al poeziei lui Arghezi” (Raluca Boca).
Personal m-a fascinat studiul Angelei Stoica (Universitatea din Montreal) despre valorificarea limbii şi culturii materne la copiii care trebuie să înveţe franceza ca a doua limbă, ceea ce îi ajută atât în relaţiile cu familia cât şi în performanţa şcolară.
Prezentările au fost de mare ţinută; cele tehnice au atins profunzimi uneori greu de înţeles pentru cei din afara domeniului. Pentru audienţa ARA o prezentare de gen TED, de ştiinţă popularizată ar fi fost de mai larg interes.
Anul acesta volumul de Proceedings a fost publicat într-un format frumos, cu o imagine de pictură abstractă viu colorată pentru coperta donată Academiei de artista Luminiţa Gliga din România. Toate lucrarile din Proceedings au atribuite numere DOI (Digital Object Identifier) pentru identificare si accesarea lor online. Ruxandra Vidu încearcă să introducă Proceedingul ARA în circuitul ISI (International Scientific Indexing) în speranţa de a atrage un cât mai mare numar de participanţi de elită. De-a lungul existenţei ei ARA a avut ca membri personalităţi de elită precum scriitorii Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea Eliade, prof. George Emil Palade, premiat Nobel în fiziologie şi medicină în 1999, şi mai recent, astronautul Dr. Dumitru-Dorin Prunariu.
La congres s-a ţinut şi o expoziţie de carte cu vanzare de: Doina Uricariu, Ana Blandiana (cu ilustraţii de Jerry W. McDaniel), Paul D. Quilian, Aspazia Otel Petrescu, şi Ileana Costea. Cartea Ilenei, “Exerciţii de Neuitare – publicată de editura Reflection Publishing Co. a fost lansată anul acesta la ARA Frascati.
În zilele congresului, după sesiuni, s-au făcut mici excursii: in centrul vechi al oraşului Frascati, la vilele-palate din zona Castelli Romani, Lazio, la orăşelul papal Castel Gandolfo, şi o vizită la Accademia di Romania unde participanţii ARA au fost primiţi de Daniela Crăsnaru, Director Adjunct.

Vizita la frumoasa clădire a Accademia di Romania.

Activitatea “turistică” culminantă a fost vizitarea acceleratorului nuclear în după amiaza ultimei zile a congresului ghidată de Dr. Mihail Iliescu (cercetător în fizică experimentală nucleară la LNF) care, cu isteţime de povestitor fascinant şi adâncă cunoştere a domeniului lui, a explicat pe înţelesul tuturor termeni şi concepte ultra-savante despre experimentul DAΦNE. O frumoasă încheiere a celor câteva zile de schimburi intelectuale intense.

Vizitarea acceleratorului nuclear.

La banchetul organizat la un restaurant tipic din Frascati, Zarazà s-au înmânat premiile de anul acesta ale Academiei ARA. Premiile pentru lucrări excepţionale prezentate la congres următorilor: Acad. Sorin Roşca, Acad. Prof. Bogdan Simionescu, şi Prof. Dr. Tudor Raţiu, Doina Uricariu şi Mihaela D. Leonida; Premiul pentru deosebita organizare a congresului: Dr. Cătălina Curceanu; Premiul pentru suportul continuu acordat academiei ARA şi excelenţă profesională: Dr. Carmen Sabău; Premiul ARA pentru Excelenţă în Artă: Dr. Luminiţa Gliga; şi Premiul ARA „Prof. Dr. Mircea Sabău” pentru Excelenţă în Fizică şi Chimie”: Prof. Dr. Ioana Ionel.

Ruxandra Vidu (Preşedinta ARA) şi Marius Enăchescu (Vice-Preşedinte ARA) împart premiile Academiei.
În comparaţie cu situaţia din trecut, când la congresul anual participau 300-400 de persoane, în ultimii ani prezenţa a fost mult mai redusă (40-60) fapt ce se poate datora schimbării situaţiei politice după 1989 şi crizei economice mondiale. “ARA este o Academie care se bazează pe ‘membership’, nu este susţinută de nici un guvern, de nici un partid şi atunci e greu să organizezi ceva de mare amploare fără susţinerea puternică a membrilor ei.” a afirmat prof. Dr. Ruxandra Vidu. Pasiunea şi convingerea celor din conducerea ARA nu sunt suficiente pentru acoperirea cheltuielilor necesare. Prezenţa unor “speakers” de mare valoare se datorează contribuţiei meritorii a numeroşi sponsori.
O chemare trebuie adresată instituţiilor universitare şi de cercetare din România spre a realiza importanța Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe şi a considera importantă trimiterea de reprezentanţi (studenţi, cercetători, profesori) la congresele viitoare, a anunţa pe scară largă congresul anual ARA, a informa asupra prezentărilor şi sesiunilor interesante făcute în anii trecuţi. Profesorii care au studenţi la masterat sau doctorat ar fi indicat sa definească proiecte la care studenţii să poată să-şi aducă contribuţia la ARA, fie prin a participa în acţiunea de promovare a academiei şi congresului anual, fie la menţinerea bazelor de date necesare, sau la dezvoltarea şi menționarea paginii de web ARA şi a congreselor. Cei interesaţi sunt invitaţi să comunice prin email cu Preşedinta ARA scriind la info@americanromanianacademy.org.
Două lucruri care ar aduce ARA în secolul XXI sunt: crearea unei platforme de comunicare pe Internet între membrii actuali şi potenţiali ARA în intervalul dintre congrese şi extinderea sesiunilor congresului prin video-conferinţe la distanţă. In acest mod cei ce nu vor putea fi fizic prezenţi vor beneficia de o taxă de participare redusă, acesta făcând posibilă o participare mult mai numeroasă. O dovadă că participarea online functionează cu success a fost făcută anul acesta la ARA 2015 Frascati la masa rotundă “Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”, organizată de Prof. Dr. Ileana Costea, la care s-a facut legatura între Frascati, Melbourne şi Bucureşti.
Următorul Congres ARA se va ține la Montreal, 28-31 iulie, 2016. “Sper ca anul viitor, când Congresul ARA aniversează 40 de ani, să avem o cifră record de participanți, mai ales pentru că există o comunitate foarte mare de români în zona Montreal.” (Ruxandra Vidu)

Referinţe:

http://www.americanromanianacademy.org
American-Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA)

http://www.americanromanianacademy.org/#!39th-congress-2015/c1vxd
The 39th ARA Congress, National Institute of Nuclear Physics, Frascati, Roma, July 28-31, 2015

http://www.ara-conf.org/arochure.pdf
Broşura programului – 38th Annual Congress of the American Romanian Academy of Arts and Sciences, Pasadena, California, July 23 – 26, 2014

acum.tv/articol/71515
Ileana Costea, Ştiinţa şi arta românească minunat reprezentată la CalTech, Pasadena, California de Sud; Al 38-lea Congres ARA, 23-26 Iulie 2014.

http://www.americanromanianacademy.org/#!congresses/c6zc
ARA – poze din anii trecuţi

http://w3.lnf.infn.it
Laboratori Nazionali di Frascati Istituto Nazionale di Fisica Nucleare

      IUBITO, VINE TOAMNA

 

Soseşte toamna vie a munţilor sihaştri,
Cobor, încet, cărarea ce duce spre uitare…
Am zăbovit la buza izvorului albastru,
Sorbind tristeţea dulce-a iubirilor fugare.

 

Mă învelesc în frunze uscate ( fost verale )
Iubito, vine toamna, ceţoasă şi străină –
Ai fost mereu adepta ideilor impare
( Dând de-nţeles că, faptic, doar timpul e de vină…)

 

Femeie ruginie, a buzelor-vioară…
Am coborât cărarea ce duce spre uitare,
Mişcările trufaşe, intimităţi furate
Le-am contopit în mine, le-am adumbrit în zare.

 

Iubito, vine toamna…Ţi-am pregătit eşarfe
Din frunze seci, uscate… Sub cerul gol şi mut,
Pe ramurile-n salbe, pustii şi scuturate,
Stau sufletele noastre, strict modelate-n lut.

 

Privesc înspre-nceputuri…Trecutul dă năvală…
Portiţa ce-am închis-o se redeschide iar ?…
Rememorez în minte trăirea ancestrală,
Mă reîntorc în vară, romantic…Vis bizar….

 

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România )