Cuvânt și iubire

“Înscrisele cuvinte în pietrele de aici / Niciun puhoi prădalnic trecut în goană/ nici fulgerul, nici timpul nu le-au putut distruge”

(Martin Opitz. Zlatna – cumpăna dorului)

 

 

Istoria unui neam este reconstituită, de obicei, în baza diverselor documente scrise de istoricii timpurilor. Nu putem spune acelaşi lucru despre Istoria Neamului nostru. Având o istorie multimilenară, cum nu au multe alte popoare, suntem nevoiţi s-o strângem „din cioburi”. Din varii cauze foarte puţine documente scrise despre istoria Neamului s-au păstrat. Şi asta în pofida faptului că mai mulţi savanţi străini au demonstrat că primul scris din lume a apărut în spaţiul carpato-balcano-pontic, spaţiul vital al strămoşilor noştri. Cunoscutele tăbliţe de la Tărtăria cu primele semne cuneiforme datează cu 2000 de ani înaintea celor din Sumer. „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe” declară Marco Merlini, arheolog italian referitor la plăcuţele de la Tărtăria. „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv, a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei” scrie sumerologul rus A. Kifisim. Se spune că dacii nu au dezvoltat un limbaj scris şi nu aveau alfabet, dar, oarecum paradoxal, aveau unul dintre cele mai evoluate calendare din Europa acelor vremuri. Explicaţia acestui paradox nu a fost găsită în niciuna dintre puţinele lucrări despre daci.

Despre strămoşii noştri traci se vorbeşte că s-ar fi răspândit  pe un teritoriu imens de la Marea Mediterană până la Marea Baltică, însă despre ei vorbesc foarte puţine documente scrise. Una din puţinele surse scrise despre stră-strămoşii noştri traci a fost Eneida (autor: Vergiliu), care vorbeşte despre conducătorul tracilor, care după căderea Troiei şi-a îmbarcat consângenii rămaşi în viaţă pe 40 de corăbii şi ia condus spre apus până la peninsula Apenină, unde împreună cu etruscii, sabinii au format poporul latin. De fapt tracii erau deja latini fiind urmaşii pelasgilor care au fondat limba latină. Aceasta a fost una din puţinele lucrări cunoscute. Mai este o lucrare recent descoperită cu titlul „Tratatul Rochonzi” cu o vechime de peste 1000 de ani, care vorbeşte despre prezenţa masivă a dacilor în Transilvania şi Panonia la momentul apariţiei ungurilor, lucru contestat de falsul istoric ungur D. Darrel. Cum atunci se explică faptul că în sec. 15-16 în Transilvania 70% din populaţie erau români? Acest lucru îl confirmă şi cunoscutul scriitor şi istoric Gheorghe Şincai.

Cato cel Bătrîn (234-149 î.Hr.) scrie în lucrarea „Origines”, din care s-au păstrat numai câteva rânduri, despre neamul get că ,,aveau o scriere cu mult mai înainte de întemeierea Romei căci ei cântau faptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise și acompaniați la fluier, așa ceva s-a înfăptuit de romani la multă vreme după ei”. Filozoful grec Platon (427-347 î.Hr.) în lucrarea „Axiochos” a pus în gura lui Socrate o poveste despre nişte table triunghiulare de aramă aduse la Delos de fecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge, cu un conţinut religios, adică scrierea a fost adusă la greci din nordul Istrului prin secolele XVI-VIII î.Hr. acolo unde locuiau hiperboreenii sau mai târziu neamul geților cum au fost numiți băștinașii de către aceeași vechi greci și nu a fost preluată de la ,,semiții fenicieni”.

Sunt foarte importante aceste documente însă prea puţine pentru a reconstitui Istoria neamului. De ce sunt atât de puţine documente scrise? Care ar fi cauzele acestui „gol în istorie”? Sunt posibile mai multe cauze, printre care pot fi evidenţiate:

–       Perioada răspândirii scrisului pe suport de hârtie coincide aproximativ cu interminabilele invazii din est de peste 1000 de ani care, pe de o parte, au condus la distrugerea şi dispariţia puţinelor documente scrise, iar pe de altă parte au frânat apariţia noilor documente scrise. Acest fapt le-au permis unor reprezentanţi ai unor popoare apărute în acest spaţiu mult mai târziu (slavii prin sec. V, bulgarii – VII-VIII, ungurii – IX-X) să declare (de ex. istoricul de provenienţă ungur D. Darrel) că la momentul apariţiei lor (a celor 12 triburi!) acest spaţiu era virgin, gol. De parcă strămoşii noştri, traci, apoi daci au dispărut la acel moment, s-au evaporat. Nonsens. Despre această lungă perioadă de interminabile invazii din est M. Opitz scrie: „…Cu biciul nici Atila cu hoardele-i de sciţi. / Nu poate frânge Neamul nepieritoarei ginţi/…Iar slavii să-nconjoară ca marea într-un cleşte”. Cu toate acestea acest neam nu a putut fi învins, limba latină neputând fi mistuită în interminabilele flăcări. „Şi totuşi limba voastră prin timp a străbătut/ E dulce cum e miere şi-mi place s-o ascult./ Prin ce miracol însă şi cum a biruit. / Aevea limba voastră, pe drept rămân uimit”;

–       Graţie legăturilor strânse cu Egiptul din cele mai vechi timpuri (drept dovadă este că conform unor istorici o mare parte a aurului din Egipt era de origine tracă!) în biblioteca din Alexandria se acumulase mai multe documente despre traci – daci, care însă au dispărut după ce romanii au ars biblioteca;

–       După căderea Constantinopolului o bună parte din documentele acumulate, în special, după marea scismă a bisericii, au fost distruse, împreună cu ele fiind distruse şi documentele despre traci – daci;

–       Unele dintre puţinele surse scrise despre strămoşii noştri au dispărut în mod misterios. Cum au fost pierdute sau au dispărut cărţi importante despre istoria daco-geţilor. Un exemplu este o carte intitulată „Getica”, scrisă de Dion din Prusa, un mare istoric grec care a trăit în secolul I şi s-a ocupat în mare parte de istoria Imperiului Roman;

–       Însuşi împăratul Traian, după cele două războaie duse împotriva lui Decebal, ar fi scris o lucrare despre poporul dac, întitulată „Dacica” sau „De Bello Dacico” (Despre Războiul Dacic), arată unele mărturii.

Revenind la cărţile dispărute, sunt demne de prezentat alte două exemple. Mai întâi, lucrarea „Getica” scrisă de medicul personal al lui Traian, care a călătorit împreună cu împăratul roman inclusiv în campania din Dacia. Doar câteva fragmente au fost păstrate, într-un lexicon din secolul al X^-lea. Ultimul exemplu este pierderea, în întregime, a cărţii a XIII^-a din „Istoria Romei” a lui Appianus, unul dintre cei mai importanţi istorici ai secolului al II^-lea. Este tocmai cartea care se referă la luptele cu dacii. Lucrarea lui Martin Opitz „Dacica” a ars pe rug împreună cu autorul ei mort de ciumă într-un oraş din Polonia. Dar câte alte importante artefacte au dispărut fără urmă din rea voinţă a cotropitorilor. De exemplu, în a. 1803 din tezaurul găsit 1000 monede de aur Coson şi Lisimaches au ajuns la monetăria din Fejervar (Alba Iulia) unde a fost topită întreaga cantitate.

Dacă această cale de reconstituire a Istoriei Neamului este serios compromisă din lipsa documentelor scrise atunci trebuie folosite alte căi – a o strânge din cioburi cum scrie Gr. Vieru „Istoria noastră este strânsă din cioburi!”. Se poate face la direct şi figurat. Din cioburile ceramicii Cucuteni, Boian, Gumelniţa, Vinca, Petreni au fost reconstituite parţial aceste minunate culturi. Muzeul din Cucuteni este plin de cioburi de ceramica, iar Muzeul Istoriei din Iaşi – de diverse vase, figurine reconstituite din aceste cioburi. O altă formă de reconstituire a istoriei unui neam sunt inscripţiile săpate în pietrele de mormânt, în pietrele zidurilor cetăţilor vechi. Astfel de pietre sunt găsite atât pe imensul teritoriu, pe care au trăit strămoşii traci şi daci, dar şi pe teritorii străine, unde au fost duşi, de ex. pe insulele britanice, unde legiunile romane au fost completate cu soldaţi traci şi daci. Un interes deosebit reprezintă o serie de inscripţii în piatră descoperite în Zidul lui Hadrian, pe pietre de mormânt şi zidurile forturilor Birdoswald, Vindolanda ş.a. Din zecile fragmente de piatră descoperim că în unele momente istorice, prezenţa cohortelor dacice era importantă. Analiza vestigiilor arată că din cele 20 de cohorte enumerate în documentul AE 1997.1779a, care se aflau în Britania sub comanda lui Trebius Germanus, 4 din ele (Cohors Primae Aelia Dacorum milliaria; Cohors Secundae Pannoniorum; Cohors Secundae Dalmatarum; Cohors Septimae Thracum) erau dacice, chiar dacă numai una din ele era numită Dacică.

O a treia formă ar fi studiul atent al obiectelor din aur traco-dacice. Ele ar fi un izvor nesecat pentru cei care doresc reconstituirea Istoriei Neamului. „După părerea mea, sunteţi singura ţară din Europa care are istoria scrisă în propriul ei aur. Aveţi peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastră şi numai cine nu vrea nu o priveşte la adevărata ei valoare…Civilizaţia dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în țara dumneavoastră… Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, așa cum ați fi meritat. Voi, poporul roman, puteți să vă mândriți cu originea voastră şi să vă considerați cel puțin egalii celorlalte popoare care au rădăcini în bătrâna Europă” declară Barbara Lippitz, cel mai mare expert în aur din Europa.

Lucruri anapoda se întâmplă la noi. Se luptă străinii să demonstreze lumii întregi cine sunt strămoșii noștri, care este istoria adevărată a Neamului, iar istoricilor noștri parcă le-ar fi rușine de acest tezaur. Vine neamțul Hubert Şmidt şi descoperă pentru cultura europeană civilizaţia Cucuteni! Marija Gimbutas, profesor la Universitatea California din Los Angeles, declară şi ea: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană”. William Schiller, arheolog american spune că „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”. John Mandis: „România e vatra a ceea ce numim Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6500-3500 î.Hr.… cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”. Iar istoricul francez Jules Michelet ne îndemna, încă în anul 1859, să „Nu invidiați vechile popoare, ci priviţi-l pe al vostru. Cu cât veți săpa mai adânc, cu atât veți vedea țâșnind viată!”.

Şi marele Eminescu spunea cu încredere că „Va veni ziua când şi pietrele vor vorbi adevărul, în care CARTEA faptelor petrecute va sta deschisă şi se va citi atât de lămurit, încât toată doctrina paralogismelor nu va fi în stare să-i întunece înțelesul”. Aceasta vine în completare a ceea ce a zis evanghelistul Marcu (4:22): „Căci nu este nimic ascuns care să nu fie descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină”.

 Este absolut clar că a venit timpul când şi pietrele vorbesc adevărul. Numai cine nu are urechi de auzit şi ochi de văzut nu simt acest lucru. Acest lucru îl spune şi clasicul şi cunoscutul specialist american în reconstituirea culturilor Paul Mac Kendrick (1975) în lucrarea sa „Dacian stones speak (Pietrele dacilor vorbesc”. Un studiu extrem de important al pietrelor descoperite l-a făcut poetul şi istoricul german Martin Opitz (1597-1639). A fost primul străin care a scris atât de frumos despre strămoșii noștri, despre români. „Eu peste tot pe unde din drum mai poposesc / Despre strămoșii voştri şi pietrele vorbesc…Numele voastre scumpe ce zac pe lespezi reci / Drept pildă să rămâneți urmaşilor pe veci”. Aceste pietre cu litere şi poezie spune A.D. Xenopol „dovedesc ştiinţa de carte ce era obișnuită în Dacia”. Să săpăm cât mai adânc pentru a scoate la suprafaţă adevărul.

 

Valeriu Dulgheru

 

                            POEMUL FECIOAREI MARIA

 

 

Un zâmbet apărut

lângă zenitul lumii a prins

în mlădieri visurile Tale,

cu pulberea de stele calde ale humii,

aşa s-a împodobit creştinul într-ale sale.

Dincolo de luceferi

voia Ta s-a prelungit ca o podoabă

peste univers,aşternând nostalgia

luminii primordiale, în primul cuvânt,

în primul Tău vers.

 

 

Dincolo de aştri,

Taina Ţi se primeneşte

rugă Pământului, în care mijesc

Zorile renaşterii sfinte,

şirag de doruri ancestrale împletite…

Iţele Iubirii din infinitul Tău,

sângerează pe cer,urzind

Întruparea Cuvântului De Sus…

Din purpuriul înstelat picură

toate năzuinţele noastre,

presărate în veşnicia Ta,

pe Calea reîntoarcerii …

Cutreierăm, basm celest

cu tălpile fierbinţi după dorul Tău.

Astrul zilei răsare în noi

cu pajişti de lumină prelinse-n sărbătoare,

ca numele Tău-MARIA,

Citim vremurile ce ne cuprind,

taină în care ne odrăsleşte Glia-ROMANIA.

 

 

În  părul Tău s-au împletit corolele luminii

cu psalmu-n care au răsărit ivirile genunii.

Pe fruntea Ta înmiresmată

cu rugi şi doruri vii,

stă tâmpla cerului curată…

În ochii Tăi se-oglindesc atâtea Lumi,

atâţia sori şi ceruri,

atâția îngeri heruvimi

și sfinte giuvaeruri.

 

 

În gând se vaită plopii,

romanţă de dincolo de tumult,

mă apropii de Aiud,

cu paşii tot mai mult,

să pot să Te-ascult,

mereu să Te-aud…

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

Motto:

If envy was a fever, all the world would be ill!

By Dr. Nicolae Geantă

Envy, says Benedicte Vidaillet (the rector of the University from Lille), is without doubt “the most  dangerous modern feeling, for it is also the most unknown and hard to explain.” Shakespeare called it “sickness”. The green sickness. Bacon called it the sin that “kept no holidays” . Zafon says that envy is the “religion of mediocre”. Napoleon called it “declaration of inferiority”. Dumitru Cornilescu called it “malevolence”. The Greeks called it “evil eye”…

For the envy sees against someone.

The envy became a daily occupation, being present from little babies to adults, from the poor of slums to the wealth who are airtight between walls of Jericho. (Unhappily, it is also present in society, and it is hatching in churches too!) There are different significant classes of people who seem to survive only with one type of food: the envy! Individuals who waste their youthfulness or their old age mumbling, being haggard, being macerated by the quinine of their frust resentments, being possessed by an indisposition without evolution. Self-Torturer. For envy is the torturer of heart. Or “the cancer of the soul”, according to Socrates.

From the starting point we must know that envy is not jealousy. Jealousy is human. And even divine. God’s jealously desires us only for Himself. We should give to the devil no nail, no strand of hair. Jealousy is about you, about that what you possess. In no way it does not want to give of what has. But envy is about the other. It is a selfish feeling of grief that is caused by the other’s success. The Croatian Miroslav Bustruc says that “envy watch the success, but forgets the sweat.” It does not rejoice with that who rejoice, it does not cry with that who cry. It’s out of motivation.

Envy is nor greed. For greed can be tamed through possession, but envy can’t. The Saint Ciprian said that “envy does not find pleasure nor in food, nor in drinking, but it always does moan, groan and suffer. It has only one purpose: the neighbor’s goat must die too! It waits only one alleviation: to see unhappy the one who is happy. If the greed wants the object, envy wants the absence of the person! Its slogan is :” Nothing is harder to forgive than the others achievements!”

Being considered one of the seven cardinal sins (even if it is not seen scrolling down on the boulevard, it is felt like a cold blizzard during a Siberian night), envy is the seed of all delicts, it is the headspring of disasters, ambitions, fratricidal war, of rivalries. It does instigate to greed, smarten the haughtiness, loose the peace, break the relationships, destroy the happiness. Russel says that it is the one of the most powerful of infelicity. Being looked deeper, I tell you that the envy does disdain the fear of the God!

The fornicator stops after his adultery, the criminal after his homicide, but the envious does not have limitations! Therefore is that why the envy has become doctors’ fear!

The envious people live with frustrations, they are feeding with them. Balzac says that envy does untie tongues likewise admiration does silence them. Even Bible shows us that malvolence generates defamation (the brother of the prodigal son), calumny (Naboth), irritation up to paroxysm (the Priests and Pharisees), treason (Joseph)… Then degeneration in murder (even Jesus was crucified because of envy!) I do not know why we forget that death entered the world through devil’s emulations.

Envy does destroy the spiritual life. It is a dazzling of consciousness (Cain and Abel). It does stop our spiritual growth (Korah, Dathan and Abiram), it does kill the holiness. And does leave us outside the Kingdom of Christ! It is not necessary to be a profligate, to kill, to commit adultery in order to lose heaven, it is enough to envy someone (By the way, do the demons envy one another? Then why people do this? )

Envy is a kind of hara-kiri. For, Saint John Crysostom says that “the envious is injuring himself before hurting the one who is envied”. The envious is like the butterfly that wants to douse the light of lamp through the beating of its wings. But it burns itself! Run of envy! It is too hot around it! It is the waiting room of hell…

How can we get rid of this devilish torturer? Being thankful with what we have, with what we are. Giving up criticism, the temptation to compare yourself with others. Splicing the ragged nets of friendship. I totally agree with the advice of neuropsychiatrist Jean Michael Oughourlian: “To get out from the vicious circle of envy, see the other as a model.”

Moliere says that envious people will die, but envy never won’t. We would like to contradict him… How? 1 Corinthians 14: “love envieth not” ! Lions and dogs can be tamed with meat. The envious are tamed with love!

By Dr. Nicolae Geantă

 

Invazia Barbarilor

în Imperiul Roman, Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana are o traditie bimilenara. Numai Germania asteapta anul acesta 800.000 de afro-asiatici din asa zise state esuate – failed state -, parasite de administratia crestin-europeana in urma cu jumatate de secol. De atunci ele sunt incapabile sa mentina un minim de conditii civilizate populatiei preponderent musulame si idolatrice, care se refugiaza acum, trecand prin Balcani sau cu ambarcatiuni Mediterana, in UE.

Pe scurt: daca ne-ati parasit si nu ne mai faceti accesibila civilizatia si la noi, venim peste voi.

Uniunea Europeana, nu-i Imperiu, n-are Constitutie, iar deficitul de democratie a celor 28 de state suverane paralizeaza luarea de decizii majore, asa ca putem vorbi si de un failed imperium, failed sacerdotium. Daca Imperiu depinde de Papa si Imparat vedem ca ultimul lipseste, iar papa Benedict XVI s-a retras sufocat de relativism, de primatului economiei, de laicizarea chiar si a cleriului si a unor pseudo ceremonii sacre. Daca destinul final al lumii, eshatologia universala se diluiaza, dispare, atunci nu metafizica, ci economia are ultimul cuvant si sensul vietii se degradeaza.

Sa ne reamintim ca democratia a aparut ca urmare a departajarii sferei sacrului de profan in Sfantul Imperiu, a luptei dintre papa si imparat si a revolutiei papale din sec. 11-13. De aceia nu-i de mirare, si dupa filozoful Giorgio Agamben, ca o degradare a bisericii papale atrage dupa sine si pervertirea democratiei, a intregii vietii social-economice. Capitalismul devin peste noapte religie, iar dreptatea divina este inlocuita fara menajamente de liberalism cu economia de piata si competitie.

In statul secularizat a iluministilor, la departajarea politicii de religie, locul credintei l-a luat dupa esecul marxism-leninismului, neoliberalismul. Judecata si dreptatea divina nu mai joaca nici un rol in statul modern de azi, cu consecinte deprimante si scurile. Scriitorul Michel Houellebecqs descrie in romanul sa de mare succes Supunere lipsa de perspective, pustiul spiritual contemporan din Franta, Europa, in care fiecare persoana este fortata sa lupte si nu mai are nici posibilitatea, putere de a se inpotrivi competitiei pentru un loc cat de cat privilegiat intr-o economie de piata motivata exclusiv de lacomie și setea de bani. Homo homini lupus est bellum omnium contra omnes.

Daca este deja insuportabil ca nu se mai poate vorbi de Europa decat de deficit de democratie, austeritate, economie, euro, va reusi invazia afro-asiatica sa readuca in actualitate valorile culturale, spirituale crestin-europene, la care aspira noii veniti, si pe aceasta cale sa se depaseasca fundamentul eminente economic, secularizat al neoliberalismului?

www.viorel-roman.ro

Bremen, 4 sept. 2015

NENOROCIREA FERICIRII LUI SALG

 

7. 11. 81. D.

Alegerile studenţilor, mai paşnice decât ale profesorilor. Mi-au pomenit demisia din DUTA, în glumă, şi nu m-am acceptat filosof, dar scriitor. Miercurea viitoare e ziua lui Guru Nanak. Nu şi a lui Fernando, deci – trebuie să-l reprogramez, de la Y.M.C.A., pentru joi ori vineri. Dacă nu zboară. Bhose mi-a ţinut, măgarul, cererea. Niciun chef de dactilo, şi totuşi. Băiatul de la CBI s-a distrat cu o frază din “Night Sanatorium” – am introdus, deci, limbajul traducerii viselor. Descindere neanunţată – Rădoi-Leu, cu o sută de exemplare din Indian Observer, cu articolul meu, nesemnat. Vor JNU. Mă descurajează, cu Aurangabad. Îmi cer raport anual. Am zis de Hetzler şi societatea ei.

În final, îmi inspectează manuscrisul romanului – de ce în engleză? Se agaţă şi mai inginereşte întrebându-mă ce vreau să spun de manuscrisul românesc Păduri între noi. M-am învăţat cu prostia lor. Şi-au scăzut din represivitate. Par uneori chiar români.

Nansi mă convoacă să punem papagalul în colivie. L-am pus. Colivia e un palat din Kings Way. De-aş bate toată noaptea la maşină, stimulat de cenzori inexpectaţi, cu formula: am trecut pe aici, nu puteam să te ocolim. Erau şi copiii cu ei. Au trebuit să ţină seamă de maniera mea.

Polonezii, în vizită, nu văzuseră poemul lui Czeslaw Milosz în Illustrated Weekly – li l-am oferit. La povestea cu o catedră “Ludmyla” în dept.-ul nostru, replică: şi una “Adam” (Gyerek), chiar dacă ăla o fi în puşcărie. Ne mai bârfim duşmanii. Sărim de disperare.

D-na Lila se interesează de piese româneşti, pentru studenţii care vin la ea-n bibliotecă. Discutăm Caragiale, Ciprian, Sorescu. Gata fostele “Saloane”, acum “Of the Savios”. Versiunea englezească de-o trece ca şi cum n-ar fi existat în româneşte. Şi ne mai cremponăm de inspectori expectori.

Alergie nucleară. 12 nov. Columbia. Basarab Nicolescu în cerul lui Indra la Paris.

Luni 9. 11. 81 D.

În cămaşă indiană, efect imediat în dept. Distribuit The Indian Observer. Trimisă la Almora, recomandat, prima jumătate a romanului. Spre Mallroad, o femeie căzută în stradă, pe spate, pe partea carosabilă, ca moartă. Numai o fată într-un târziu se îndraptă spre ea, apoi alţi câţiva, în fine, un mare cerc. Maşinile, scuterele trec încolo şi-ncoace.

Fernando nu e-n hotel, îi las plicul. Prin Circle, o fată, Lee Auon, din Canberra – acolo şi-a luat B.A.-ul în Asian studies, dar provine din Sydney. Caută Maharastra Emporium. O invit pe la noi. La Madhya Pradesh Commissioner Office, doar Bapna a fost schimbat cu R. K. Mishra, care aflând despre ce e vorba, cheamă la telefon Bombay-ul.

Vorbeşte el, apoi şi eu cu Shyam Vyas, virgilul nostru în Indore, în 20 noiembrie 1977, acum aproape patru ani. Am în faţă – îi şi spun – fotografia lui cu Nana şi cu mine din Inedited. Vrea să ne revadă în Bombay. Secretara lui Mishra, Indira Swarup, scrie poezii. Întâlnesc şi pe R. S. Sharma, Asst. Editor Tribune Group Chandigarh (provine din M.P.) – Editor in Chief acolo e Prem Bhatra, fost ambasador în Kenya şi Singapore.

Apăsat dintotdeauna de zilele de luni. Drept care, voi dactilografia “p-aia cu câpa”. Şi papagalul se zbuciumă. Cel vorbitor, de odinioară: “sună telefonul, vorbeşte la telefon”, iar când îl pierduse Mariana prin pădure, la Olăneşti: “Cocuţă, vino la mama”.

Shyam mă emoţionează. Văd aşa: M.P. Information Centre (Bombay) – International Society Brancusi (New York) – Romanian Lectureship (Delhi) – Brancusi 105 – Speakers: Mulk Raj Anand, Florence Hetzler, George Anca. Ce frumos ar fi.

Merg cu Nansi la ora de muzică a fetei. Ea încă nu detestă zilele de luni. Iubeşte tot. Zic zilele trecute: s-o mărităm, dacă e pe-aşa, de pe-acum, cu Shishir, vechiul ei amic. La care, ea: e unul şi prin partea asta – arată spre Kings Way.

Sunt tulburat de propria-mi viaţă pentru “drag”-ul americănesc. Ce dracu’ ne aşteaptă? Seara, ne vizitează Margaret, dându-mi mână liberă şi chiar încurajându-mă pentru programul Bombay. Aflu că, la amurg, Mulk a fost îndepărtat de la Marg (ea, Margaret, regretă). S-a răcit de Brâncuşi? Ne încălzim absurd (eu, nestângist, aşezat în dreapta canapelei, Nansi ne tratează cu ceai), la povestea catedrei “Ludmila”.

10-15. 11. 81. D.

Clasă Galaction. Timorare în dept. Ajuns la p. 72. Fernando nu poate veni joi, ci vineri. Simpozion Latino-american de sanscritologie, Mexico, februarie 1982.

Fernando cu taxiul aproape să-mi ia piul Sudip cu şah la ceai a treia nu i-o dai poporul lui Pisulski bârfeşte nu pe ruski ba ne iubim Ludmile ce ni s-au dat copile chimii şi naturale lui Bob Zealandale.

Moldova (sovietică), pavilion propriu la Fair-ul internaţional indian. Acent pe vinuri – Neagra de Purkar – şi pe Kasa Mare: pentru prima oară, cuvinte româneşti în ziarele indiene? Prin ruşi! Şi noi, învinşii învinşilor.

Băteam la Arnota, când Nana-mi spune că a venit un om înalt, cu păr alb. Peter Hook, cu mustaţă şi fără pletele de odinioară. La îndoielile mele dacă India există, îmi spune că America există din când în când. Grăbit, spre Rajasthan. Mă găseşte mai puţin entuziast. Ne amintim de lucruri. Mergem până la Alpna, spre Prem Singh. A predat la Whalpole lingvistică şi structuri literare.

Pagina 106. Bas. Fii fericită, limbă engleză, cu un cerşetor care ţi-a dat din lepra minţii lui. Şi tu, mamă limbă română, oploşeşte-mă în tăcerea ta. Chapters: I Of the Smoke in the Middle of Life (6 parts); II Of Madona (9); III Of the Brother SanMarco (5); IV Of the Savios (5); V Of the Night Sanatorium; VI Of the Rag (7); VII Of Continua (9); VIII Of Radha (6); IX Of Maiastra (7); X Of Auruşa (3); XI Of Sir Pierrot (1); XII Of Arnota (3). 73 ullasas and avatars.

16. 11. 81. D.

umilii mei umil vă

ademenesc molitvă

de paria transilvă

săriţii mei sărit vă

cârligii mei cârlig vă

încercelează tigvă

moldavi moldavi moldavă

lui Por paria da-vă

Dr. Narayana, din Hyderabad, în cârji. World Family. Întruchipată specific. Poate de-aia va avea succes. Leaderii religioşi ai Japoniei şi Thailandei i-au promis sprijin. Mai mult se încrede într-un Faleiro, din Goa (străin indian). Ar vrea o asociaţie de prietenie India-România. Vrea să mă introducă la Niramkari. Refuz, mă desolidarizez de orice politică.

Sare să facem revista împreună, dacă plăteşte careva. Poate Reader Diggest sau The Statesman. Îi dau, la cerere, Surâsul Hiroşimei. Luase şi The Indian Observer. Nansi simte ceva nelalocul lui. Eu mă mulţumesc să văd oarecare umilinţă într-un temperament de protestatar.

O scrisoare de la Peter, trimisă înainte de a pleca, dacă nu pe drum (68 Driscoll House, Elephant + Castle – 172 New Kent Rd. London SE, 4YT England). Că poate vine. Plus un sonet “inspired (among other things) by the story you sent me about the widow grieving for her husband – something Tagore wrote about Tulsidas”. Ăsta semnează, altfel, chilly belly in November.

Poemul e admirabil în petrachism-tagorean. Chiar dacă nu de impecabilitatea de clopot lingvistic a poemului lui primit zilele trecute de la el, de Walpole. El e, văd, foarte interesat de The Milky Way.

Conspectam cărţi de la bibliotecă, întrerupt de vizita lui Ioan Pop, ataşatul cultural. Să prelucrez apelul de pace al lui Ceauşescu, în clasă şi, ba încă, în mese rotunde. I-am dat tăieturile din ziar despre grevele, demonstraţiile de stradă, incendierea unei miliţii, aruncarea cu pietre într-un elicopter (ziarele publică şi numele). Contrabalansate de ştirea tot din TOI de azi a demonstraţiei tinerilor (50.000) în Bucureşti, pentru pace. Şi 16 miliardele de zilele trecute.

Nehru University n-are decât să mă invite – acum le-ar fi trimis adresa chiar “casa mare”. S-au îngheţat toate cheltuelile, aşa că nahi Aurangabad. Pentru Hetzler, vor da film şi expoziţie. Mitică vine dacă vine V-Ch.

17. 11. 81.

Clasa de dimineaţă, Scrisoarea I. Au scris pe tablă câte-un distih. Am derulat cele patru examene, în repetiţie. Sunt nevinovaţi. Românul, neamţul şi indienii, restul numai ruşi, încă pe atâţia (cam 6 la 6). De la 10.30 a.m., consiliu departamental. Am pus chestiunea Aurangabad, după ce am rămas numai indienii. Se pare că se face. Câte un profesor de fiece limbă.

Prezentarea “Romance” am pasat-o lui M. K. Sharma, şeful dept.-ului meu, şi lui G. Koch, neamţul (părea să-l intereseze). Telefon lui Umesh. Dacă e gata în ianuarie cartea mea, Abhinava – Baudelaire, va fi vândută în dept. Că i-a plăcut mult şi vine într-o zi-două aici. Zic Aurangabad, înţelege Japan. Poate nu iau dicţionarul englez şi-l fac dodii tot.

Am văzut-o de dimineaţă pe Margaret, pe povestea Brâncuşi. Ea e ea. Toate sunt ele. Ieri o plângeam pe ploieşteanca de se mărită în India. Apariţia lui Esaulov la uşă. Mărgelele cu Nana, mă bate, vorbim italiană. Ea credea că schimb toată literatura pe bile, nu numai seara asta.

Suspectă recădere pe parabolă. Kierkegaard e întru a cui mântuire, şcolar al eternităţii? Fragmente “alese” din „Cel mai bun dintre pământeni” de Marin Preda. Radio sau sex? Parabolizare între upanişade şi aşchia din carne. Literatura-infernerie.

Miercuri, 18. 11. 81

La clasă, Raj Kumar, aparent cel mai dezinteresat student, instalase un microfon, şi un elegant casetofon mă aştepta pe masă. Ei mă aşteptau în bănci, ca respect şi surpriză. Mi-am rearanjat lecţia – ei trebuind să noteze cuvinte şi versuri: “Mioriţa”, “Doina”, “Singur Poetul”, “Limba română”. Au rămas cu: “mândră mireasă”, “racul”, unii şi cu “muscalii”, mulţi cu “Nistru”, alţii cu “urbea” (urbs sună prost în hindi, ca şi a găsi, să nu mai zic fac în engleză). Toţi reţinură “duşman” (comun românei-hindi-urdu-arabă-etc.). Şi tot aşa.

Trehan insista să reasculte imprimarea. Talwar se trezea văzând cu ochii. Le dădusem şi reviste. Casetofonistul tresălta – va fi mereu prezent de-acum şi va asculta zilnic lectura (doamne, fereşte). Bahtia era acolo, Shiv se afişase, Rajendra scria cuvinte inexistente. Vijay înţelegea cel mai mult. Absenţii erau reprezentaţi de ei, iar prezenţa şi-au ajustat-o singuri.

La secretariat, multiplicat glosarul. Mâine, muncă voluntară, să le sortăm şi capsăm, o sută de copii, 25 de pagini. Un sardar îşi opreşte scuterul să mă ducă-n Mallroad, dacă merg acolo – într-acolo era clar că merg. Nu-l cunosc, e profesor de zoologie la Khalsa College. Margaret îşi scoate dreapta a steag, din viteză.

Nansi a eliberat papagalul, biet Soliman, prin câte va trece, în jngla libertăţii sacrificiale. Papagal şi colivii, mie mi-a fi “Milky-Way”-urile, observă Nansi, de ne declarăm a ne înţelege unul pe altul. I-ar fi dat drumul şi pentru că mă extinsesem în sufragerie din cauza lui Soliman.

Joi, 19. 11. 81.

Kierkegaard îmi e interlocutor. Sunt unul dintre personajele ironizate de el, care-i întoarce ironia, schimbând rolurile. Nu putem fi doi. Kierkegaard şi eu suntem unul. Tu vei fi fost, cine ştie, dumnezeu. Tu – eu, deci – nu m-ai vrut secretar. Ţi-am dictat o poliloghie şi m-am lăsat de treabă. Atunci, pentru parabola ta. Dar acum? Ia gândeşte-te.

Am prins la minte să nu mă mai pierd când simt că mă pierd. Să adulmec ziua alternantă, nu mai bună, nu mai rea. Micuţul Martin, de trei ani, s-a trezit strigând, vesel, “Valensa, Valensa”.

20. 11. 81. D.

Măritată, într-un sat, violată de toţi bărbaţii familiei, bătută mortal, cremaţionată de vie, în comă. Altei mirese, tot licenţiată, tot cerându-i-se încă şi încă de zestre, găsită moartă şi declarată sinucisă. Femeia, zice Nansi, este considerată neproductivă. Cine o ia de soţie vrea despăgubire din partea celor ce le-a scos “dohotul” din casă.

Mâine, în comisie, pentru angajarea unui lector care să predea italiană. Sardarul îi e favorabil candidatului, pus la plural numai în hârtia de numire. A admis că voi pune întrebări.

21-24. 11. 81. D.

Decanul Satya Vrat Shastri venise deja, la fel sardar Alhuwalia şi capo, ceva mai târzior (candidatul, Malik, intrase) – Parasnis. Sardarul a pus întrebări şcolăreşti, în italiană, candidatul a răspuns la fel. L-am întrebat care sunt premiaţii Nobel ai Italiai. Pe Pirandello îl scoseseră din teatru. Satya Vrat mi-a cerut o cărticică de mine, s-o lansăm întâi într-o conferinţă asupra indologiei române, prima dintr-o serie şi din alte ţări.

Mai încolo, Esaulov. Romanul lui, “Sfârşitul unei vieţi”, este favorabil Indiei. Am fost de părere că Dostoievski se implică pe sine, ca ins, în operă, mai mult decât Tolstoi. Primisem şi de la S. Day scrisoare, că voi ţine două conferinţe în ianuarie. Altfel, scrisoarea era adresată lui Mitică. Hopa-Mitică – J.N.U. se românizează.

Yogindra şi Subhash se însoară şi ei – după Aroora, Charanjit, Veena -, puţin înainte de nunta lui Bery, mult de a lui Yogindra, Wikey şi Shashi. Dhola, de brav, vrea să facă un dicţionar hindi-polonez-român, neştiind nici cum îl cheamă. Nana a pictat Almora House din memorie, de ziua lui Neetu.

Ce-o fi vrut M. să spună că ar iubi-o mai mult pe F. dacă ar fi evreică? Oare, Gantzer? Sosuri metafizice cu ardei anglo-bengalez. Noi, cu auzul la războiul declarat de C. ţăranilor. Piteştizarea Parisului. Kuzneţov-Goma. Nansi, cu discuri Zamfir de la Salg, audiţie la Beteille.

Vorbele unor bătrâne pline de toate relele şi gesturile sublime ale unor spălătorese poate virgine rămân la fel de impracticabile. Doar sporind nu dorinţa, cât amintirea nenorocitei de exhibări interioare la sexul sugerat dimpotrivă. Nici nu ştii ce exacerbează India mai dihai. Disperarea, ori răspunsul ei comic? Râsul lui Kierkegaard?

Catch 22? The Economist despre Rumania? Rebecca, alte femei, şi mai ales spălătorese untouchables? Vizita blonzilor, strâmbătura sofiotă? Lumumba muscalul cu toyota numai a lui? Cataliticul, neoccidental? Destul sunt alţii ignoranţi în noi.

dimineaţa schimbă vechile seri de dans clasic

deodată mizeria dintre linii joacă străvechi priviri fixe

avem drumul cu toţii ne are pe toţi drumul cu soarele

încă netineri încă nebătrâni încă nevii încă nemorţi

soarta pustiei dintre unul şi toţi nemurirea

deşirată în rânduri de proză scrise femeieşte

împărţirea ritmului frânt în două în loc de pâine

din depărtare magică iau timpul cel scurt

şi dimineaţa e lungă ca un fel de viaţă acceptabilă

pe motive de lumină tropicală şi aşteptări raţionale

de a nu se petrece nimic peste înainte şi înapoi

Nansi şi Nana au plecat la circ, în Chowndni Chowk – Red Fort, cu Urmila. Dau să dorm. Sună poşta. De la Almora, romanul. Manuscris corectat nervos, in good faith. Versiunea engleză e o realitate.

Amita este, în România, exacerbat indiancă, opunând, cu superbie, cultura ei, părăsită, celei îmbrăţişate în viaţa pământeană. Români aici în India, noi o putem înţelege şi admira. Şi nouă urcându-ni-se la cap minunăţia creştină – acasă, adorată numai întrucât se află sub represiuni di granda. Un cult pentru India – ca al Amitei pentru Eminescu, ne reeminescianizează permanent. Plus că bengaleza noastră vede omul Buddha. În româneşte, Hristos se poate numi Eminescu. Mâine aş dactilografia un articol şi l-aş trimite la The Statesman.

Miercuri 25. 11. 81. D.

Ultima circulară, din noiembrie, că paper-ul meu a fost aprobat. O scrisoare trimisă în 28 septembrie şi înmânată de G. Mukharjee, după două luni – o invitaţie în dept. La administraţie n-a fost primită recomandarea dept.-ului pentru mine, ci pentru doi ruşi, plus G. M., care predă tot rusă. Sunt trimis la dept. Acolo, mi se arată copia, mi se dă. Mă întorc la administrativ.

Nu le trebuie copie. Mă trimit la Khanna, care-mi reţine, totuşi, copia şi ultimele scrisori de azi. Vor fi discutate azi la 4. Mă invită să vin mâine să văd rezultatul. Nansi vede şi o mânuţă a actualului şef al dept. Cine dracului mă mănâncă mai mult şi mai mult, de ce şi în numele cui? Evident, nu-i interesează româna, dar au primit-o – să se spele pe cap.

Bietul Khanna (adică eu): am primit scrisoarea dv. – şi ăia erau ruşii. Confuzii sinistre. Abia Gautam mai spera că nu sunt sub ruşi de tot. M-ar bate gândul s-o las baltă, şi ce păcat ar fi. Nansi mă pune să fac ciorne de cereri pentru Riadh. Cât dracu o fi un Rial? Plicuri simple, am cumpărat. Pentru ea, ca designer, e mai atrăgător. Eu n-am şanse decât ca sociologist şi, cu o mie mai puţin plată, editor.

26. 11. 81. D.

Dr. Mittal a afişat, prin aviziere, anunţul conferinţei mele de mâine: “Buddhism in Romania”. Jappa: Francesco d’Assisi, Eminescu, Brâncuşi, Blaga, Maya. Nansi şi-a găsit de lucru la Oxford University Press. Universitatea, prin dl. Khanna: te plătim jumătate, te trimitem la Aurangabad. Ravinder Pant: Campaign? Nansi vine la conferinţa mea. Trimisă prezentarea “Romance” la MacMillan, Arnold-Heinemann şi Samkalen Prakashan.

27. 11. 81. D. Sfântul Ioasaf.

The Indian Times şi The Statesman anunţă conferinţa mea “Buddhism in Romania”. TOI scrie chiar “Bidhism” (căci beedi fumăm). Clasa de astăzi, “Dhammapada în româneşte”. N-auzise nici unul. N-am dormit azi-noapte, şi toată viaţa noastră de aici se făcea că e, la fel, încă mai ticăită, pe undeva prin America.

O doamnă văzuse în ziar şi venise. Erau dl. Shivaramaya, d-ra Sengupta, Sangasen, câţiva studenţi, înmulţiţi până la urmă. Am procedat cu speach-ul. Am fost onest cu subiectul, am rămas în temă. Mittal, că ne-am întâlnit străini şi am devenit prieteni. D-ra Sen, dacă Eliade a scris despre Buddha. Un student: care e populaţia buddhistă a României? (cei de pe tablă).Cineva mă întreabă, în particular, de Csomo de Korosy.

la ellora sororal

libertate de-un rial

filial maharajal

la ellora sororal

din inimă la Riadh

săbiile nu ne cad

anii ne cerşesc răsad

din inimă la Riadh

pe la Oxford către toacă

insula dintr-o băltoacă

şi balene în puiacă

pe la Oxford către toacă

dar şi peştii pe sub mal

cad în lună fără hal

în lanterna de-un rial

cad şi peştii de sub mal

zi-i de delhi surioară

ce se macină la moară

ia un par de mă omoară

zi-i de delhi surioară

Susţin că-n timp ce-mi anunţam intenţiile, nemai acoperite (dinadins?), mă gândeam la cu totul altceva. Paloare în costum negru. Contemplam o energie nedeclanşată, ţinută înăuntru să hoitească în paranteze deschise de mine în gol.

Nana, după clasa de muzică indiană, direct la Memna. Mâine, Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în hindi, în regia lui Fritz Bennewitz – după Bucureşti şi Roma (Nu-l cheamă nimeni acasă, mi s-a plâns, deşi zice Namaste).

Ioasaf în Bucovina

Ioasaf în Calendar

Ioasaf lumii lumina

Bucovinei minutar

Bucovina Ioasaf

lotusul spre Bălţi înot

dezlipit în epitaf

sorocindu-se de tot

moaşte în ocol pătrat

patimi în rotund spiral

arborele aplecat

rădăcinii piedestal

28. 11. 81. D.

Ploaie rece. Pe caldarâm, urme de uscat, în formă de porumbel. Am promis o diplomă pentru un campion de şah. Yogindra mi-a trimis un “Crematoriu”, “poem.”

scriu că mor citesc trăiesc

cu islam cotrocenesc

şi moş Gheorghe cu părinţi

de-l vândură pe arginţi

la ţigani în Ţăndărei

ca-n Stambul la mama ei

Midsummer Night‘s Dream. National School of Drama – 1981. Guest Director: Fritz Bennewitz G.D.R.. (spectacole în:) F.R.G., Romania, Italy, USA, Philipines, Venezuela, India (’70, ’73, ’78, ’79, ’80, ’81). Studenţii anului 3. Teatru în teatru, grecitate shakespearenă pe un manch cu farmec sanscrit.

Sala plină. Redegişti destui. Lume invitată. Nana a apreciat. Shama nu s-a mai speriat, ca la Macbeth (Barnam Van, în hindi, stil yakshagana). Vecinul mă felicită pentru conferinţa de ieri. Margaret s-a izbit de realitatea că Guest House e ocupată de ruşi (Nana: deci India a fost ocupată). Gupta, că să ne întâlnim luni, la şase jumate, cu un editor pentru romanul meu. Lali a făcut un radioreportaj în Punjab (împotriva Kalisthan-ului).

Mă gândesc să lansez cercul Sanscrit-Latin la Marathwada. Româna-mi va fi drum-text spre context poststructural. Visez destul de omeneşte, uneori chiar pasional. – Cum îţi place vremea asta? m-a întrebat Beteille. – E ca mine, i-am răspuns, cu bonomie buddhistă. Memna traduce aforismele lui Brâncuşi în sanscrită, O. M. Anujan în mamayalam, S. K. Das în bengali. Cine, în tamil?

Leela ne-a dat “Marg”, “Graphis”. Nana i-a luat oxonianei de Nansi o carte ilustrată. Împreună, am citit alte două, de la Cambridge, una tradusă şi-n latină. Mâine, duminică încărcată – conspecte, corectură-roman (măcar o copie), iar luni, lansarea în lucrul Aurangabad-ului.

30. 11. 81. D.

Sufletul să-mi fie supragramatical în capcana sintaxei. Limbile, tot altă sintaxă, mereu mai nelatină. Hai, comunicare extralingvistică. Esha spune că la OUP au plăcut desenele Rodicăi şi, când vor veni textele de la tipografie, îi vor trimite paginile să le ilustreze.

Posibilitatea kierkegaardiană. Ghinionul lui Hjelmslev. Tristeţea lui Andersen fericind copiii. Şi Hamlet – Danemarca, Tamil. Fiindu-şi deodată tată şi pământ, i-a venit să încerce partea misterios promiţătoare a umilinţei de a trăi pe limba noastră. “S-a născut un condamnat la moarte”, adevărat, Vasile Culică – a înviat un condamnat la viaţă – o ştie orice buddhist.

1. 12. 81. D.

Clasă bloomfieldiană, mereu însă, “Romanian teaching in India. Towards a Sanskrit-Latin Sahytya”. Simţul Ellorei mi-o fi venind în suflet dintr-o existenţă de statuie. Statuii îi succede norul. Norului, ploaia-părăsire. Fum împrăştiat a viaţă, cu concentrări de peşteră, yoga fără templu.

Sharma m-a invitat în ”oficiul” său, sub o scară, destul de spaţios. O oră mi-a arătat fotografii de freedom fighter (umblă în cârje) şi a insistat asupra relaţiilor lui diplomatice, îndeosebi cu jugoslavii. Într-o poză, îl ghirlandează pe Tito, după cum, în altele, apare cu Gandhiji ori Pandit Nehru.

Ar vrea să bem cafeaua, duminicile, la restaurantul ambasadorilor (se gândeşte şi la publicarea romanului meu). Îl ştie pe Keyna, pe chestia maşinii lui trimisă înapoi în Polonia. Iseley nu ascultă de sugestii. Azad e selfish. Ambasadorul păcii, însă, l-a căutat.

În drum spre gară, un tânăr cu figură de artist, mă întreabă, în franceză, dacă nu sunt francez. Sunt muncitor indian, îi răspund. Se miră. Îmi spune o poveste despre doctorul ambasadei franceze, care i-a dat o reţetă de penicilină. Şi-i mai trebuie bani – câţi? – paisprezece rupii – regret, 2-3 pot să-ţi dau (îi cer rest la cinci).

De la gară, înapoi la Connought Place. State Entry. Nu mai sunt locuri în expresul New-Delhi – Aurangabad, până-n 22 decembrie. Optez pentru Manmad. N-am bani şi pentru întors, mă duc mâine. Biletul de dus, îl am la mine – în 15 , la ora 9.30 p.m.

Au venit plicurile pentru examene.

2 decembrie 1981 Delhi

Connought Place, dimineaţă. Rezervat bilet de întoarcere. Înapoi în trei ore. Înainte de templu – casta carteziană spălându-şi braţele, picioarele, sânii. Paper-ul mi-ar trebui gata, şi multiplicat, săptămâna asta, plus subiectele de examen, prezenţa la cursuri.

The hymn to hymn isn’t mine

the hymn of masturbation may be

in place of god with a body

a little in delirium disappearing in spirit

some watching your linga through the universe

dreaming of a hundred days intercourse

and dying into innocent flowers a yuga

the heart returned into zero

moved by the broken bones

there was like mother goddess Durga

forgiving us before and after and within

words ever greeting bhy sahib

of silent mothers full of male samsara

see the statues so well dressed

yoni bahut harassed up to Sophia

Sergiu Al-George s-a stins din viaţă în Bucureşti. Nenorocire, fericirea lui. L-a omorât India? Vorbăria mea? “Am trăit o săptămână viaţa unui profesor român în India”. Lui Salg nu-i era frică, moartea nu există – reintegrarea în ordinea universală – consimţire. Poietica limbajului originar. Brâncuşi, Noica, Eliade. Să-i spun Nanei? Cum îi voi spune lui Nansi?

Şi-l mai şi auzisem “mi-am făcut suma”. Dorina e acolo, noi aici. Cât de mult va fi urând India? Nu l-ai făcut, doamne, nefericit, tu o ştii, spune-i-o tu. Ne făceai câini şi poate i-am fi lătrat moartea. Poate ne-ar fi pedepsit, cum nu-i era-n fire, îşi ierta şi călăii.

Mircea Eliade despre Sergiu: “înţelegea admirabil gândirea indiană”. Aseară, Margaret: “N-a scris Sergiu?” I-am răspuns că avem veşti, s-a văzut cu socrul meu şi i-a spus de bine de Nana –

“am făcut o iubire” – şi despre noi. “Voiculescu şi cu mine ne vedeam adesea” (pasiunea pentru India). Îmi voi face comunicarea in memoriam.

Margaret e obsedată de moartea unei fiice, demult, iar vara trecută, a mamei. Dl. Chatterjee a plecat astăzi în Australia, bucurându-se şi pentru mine spre Ajanta şi Ellora. Un om pe care l-a îmbrăţişat a rămas îmbrăţişare – singură acasă, s-o ajute vedenia indiană a morţii, pe ea, care ştie cum să comunice şi creştineşte.

Inima. Moarte. India. E noapte rece în India, în moarte, în inimă. E frig. Am venit în India să-mi fie cald. E chiar frig. Nu ne e cald. Nu ne mai poate fi cald în India. Şi trebuia să meargă la Philadelphia. Radioul s-a tot oprit, zilele trecute. S-a tot oprit, nu şi astă-seară, a necrologului.

5. 12. 1981

Cu Nansi: “Ce crezi c-a făcut Sergiu, mai bine nu ascultam” “A vorbit?” “A murit.” La clasă: Chara, dacă traduci “om”din română în engleză, în care dintre limbi realizezi sensul în mintea ta? Sir, cred că în engleză. Că engleza ar fi mai aproape de română decât de hindi. Moartea lui Al-George, în româneşte, moartea mea.

Cu Lila, profesorul şi fetele lor. Nu, întâi cu Nana. “Nana, nea Georgică a murit”. Tocamai ieşise cântând, de la oglindă. S-a înnegurat (verb din “Aventurile şahului, citit azi în clasă”). Nana:

“Chiar dacă-mi rămâne o bucăţică uite atât de mică din geanta pe care mi-a cumpărat-o el, n-o arunc”.

La telefon, Leu (nu Rădoi): “Vreau să-ţi spun că ambasada ştie aberaţia asta de două săptămâni”. “Şi i-aţi băut pomana?” Nansi i-a spus lui Margaret şi aceasta vrea date din carte şi încearcă să-l comemoreze pe cel mai realizat indianist român, între creaţie şi filosofie, între viaţă şi nemurire. Memna a fost cea mai amuţită. După telefon, am vorbit îndelung cu vecinii de scară.

I-am spus şi ungurului, care s-a arătat şocat, amintind, în replică, tragedia de la Qutab Minar şi de Starbach, mort mai înainte. Nana mai întrebase: Cine l-a îngropat? I-am răspuns că Dorina, cine altcineva? Nansi a mers cu ea în Kamla Nagar şi i-a cumpărat pantofi, sandale, pantaloni, ciorapi, minunăţii. Acasă, Nansi şi-a tras un deget pe răzătoare, picurând cu sânge cimentul până la oglindă. La un prânz, pe înserate, vom mânca varză, pomană lui Salg.

Margaret a scris articolul “The death of a great Romanian indologist” – îl va trimite la “The Patriot”. Urmila va citi Arhaic şi universal în română şi va vorbi la conferinţa asupra sanscritologiei române (Sanskrit-Romanian Sahitya). Sunt sigur, va face-o şi R. K. Sharma, doar ne-am îmbrăţişat, el, Salg şi eu, toţi vii. Polonezii, în pasă bună, şi-au făcut vizita lor de sâmbătă (au venit şi ieri, negăsindu-ne).

Nu se bea, dragă Salg la nuntă, pe aici. Nici la pomană. Voi reuşi să-mi dactilografiez paper-ul? Cred că da. Moartea pe cap de indolog. Oare de ce vor fi fiind romaniştii mai longevivi decât indianiştii? 6 ani de puşcărie i-au slăbit inima (comentariu sanscrit).

Nana: “De câte ori văd o floare de bananier, îmi aduc aminte de domnul Sergiu Al-George. Ce mult voia să vadă şi el una. Şi n-a văzut niciodată în viaţa lui. Am găsit una într-un loc plin de mizerii, el nu putea să intre acolo. M-am dus până la urmă cu Bulbul şi Radha, dar a doua zi cineva o tăiase. Am găsit alta. Dar Domnul Al-George a plecat a doua zi”.

Lungă discuţie despre moartea copiilor, ieri, la Qutab Minar. Nansi are de dat explicaţii. Mâncăm. După dinner, Nana: “şi tot ieri a murit şi domnul Al-George?”. Invariabil, acum îi zice “domnule”, iar în faţă, din “doctore” şi “tu” nu-l scotea. De se îndrăgostise domnul de ea.

După masă, şi-a îmbrăcat pantalonii noi, pantofii şi ce i-a mai cumpărat mama. Şi-a pus şi geanta. A venit după mine la bucătărie: asta o am de la domnul Al. George, şi mâine mi-o coase mama aici.

6. 12. 81. D.

Nu i-a plăcut domnului Salg varza amestecată cu ampicilină, deci, a doua oară, în India, în atmosfera lui, am dat la boboci. Printre coşmare, şi chipul său, şi paper-ul. Dar mă văd, în dimineaţă, atât de străin.

7. 12. 81. D.

Clasa de dimineaţă, final pentru Salg. Ne-am obişnuit cu gândul. Am terminat de redactat, direct pe stencilă, paper-ul, 6 pagini, câte 60 de rânduri, 3 – 4 mii de cuvinte. Marek, la prânz, cu un articol mai vechi din The Statesman, despre România, plus verva lui politică, acceptarea libertăţii interioare ca mai de preţ decât averea.

În dept., cu Nana (cu ea nu se piere). Multe întâlniri. Mâine am, probabil, 100 ex. din paper. Îl voi distribui până la unul. Spălate vasele. Nansi-şi smulge sânge din deget şi citeşte despre ucigaşul de fete – cu cărare la mijloc – al americanilor. Scrisorile de la Almora se himalaizează, cu budhism, o mandală-eseu, poeme – şi în rimă (Anca-Lanka). Să fierb laptele.

Gălăgie spre Khalsa College – violenţe iar? Profesorii intră, din zece, din nou în grevă. Am înţeles că Sharma, the head, ar vrea să mă vadă – să sparg greva înainte de a fi avut şi eu o dată în viaţă parte de aşa ceva? Munca noastră ce altceva decât grevă o fi?

Ampicilina s-a învăţat cu mine. Şi moartea aia. Renaştem încă o dată în frig şi egoism. Păcat de nilimariană, că vrea să scrie un roman “Namaskar, Nicolae”, care Nicolae? Şi-l va scrie, nebuna. Iar eu şi Nansi îi vom crea atmosfera. Tot vrea să treacă la buddhism, cu Nicolae cu tot.

Nana a văzut pe motocicletă pe cineva semănând cu dl. Alg. Dr. Cobra. Ăştia nu se îmbată. “vreţi paper-ul, nu?” (Kbr). Copiii, în hindi: “Bufniţa e prietena mea”. “Vreau să văd statuia”. “Studentul ăla rău al tău nu ştia să citească”. “Eu nu citesc, ăştia scriu pictat”. “Pe la palmieri, apoi pe la papagali”. “Un picnic”.

8. 12. 81. D.

Nana ieri: ciungul păcăleşte, să-şi facă rost de bani şi să-şi cumpere altă mână. Clasa de azi, familia de cuvinte a casei. Boss-ul lui Vinay murise şi-l incinerau azi în Ghaziabad. A treia lectură din “Aventurile şahului”, în caligrafierea Ancăi Mateescu. Nansi şi eu, pe balcon, hogind: oiţă, oiţă! nu e de acord; Crăiţo, mânca-te-ar lupii să te mănânce!

Plecăm, Nansi la Roy la spital, eu la bancă la bani. Acolo, un hippy de descendenţă sârbească, mai ştiind însă decât dobrî deni, cu un copilaş auriu în braţe. Cum va fi fost Christos, dar cam bălos şi cu buricul pe-afară.

Nansi, mai înainte, înfiptă în verdeţă, aşteptându-mă cu Charminar-ul, şi eu strigându-i cum e mică sub un şal cât Valul lui Traian: Giulietta Massina mia! La despărţire-bifurcaţie, văd mulţi ochi qutab-minar-ieni aţintiţi şi am o temere, dar mă văd printre palmieri şi apoi cu chriştii de peste ocean. Şi înapoi acasă, să curăţ cartofii, cu gândul la viaţă, la Nansi – Ellora, Ajanta s-au interiorizat.

O notă, A Note on Foreign to Soren Kierkegaard, o voi scrie, altfel mă îmbolnăvesc. Mă dezbolnăvesc poate mâine, după ce dactilografiez subiectele de examen. Pe Salg ni-l amintim în pariu pascalian: nu venea în India, murea; a venit, a murit. Nana (la masă, Nansi era la dentist): Două tragedii: una, că a murit domnul Sergiu Al-George; a doua, la Qutab Minar s-a stins lumina şi au murit 30 de copii. Dacă nu pleca în Bucureşti, se putea întâmpla şi aici? La toţi o să ni se întâmple, şi ţie, şi mie.

I-am spus că ea are, mai întâi, să-şi crească copiii. I-a dus lui Margaret o copie din paper, spunându-i că ele amândouă sunt scise în el. I-a dus apoi Memnei două copii. Nansi şi-a scos măseaua. E o eroină. Voi fi şi eu, al doilea. Aici, numai de scos se poate. E stranie relaţia între barbă şi psihologie, parcă ai avea o mie de bărbi, după stările sufleteşti. Mască şi scut şi învederare.

Prof. Shivaramaya (la paper): ce e ARP? Nansi a făcut inventarul nebunelor cu noi. Nimeni, în afara contului. Am tot zis azi că nimic dintre păcatele clasice nu e grav. Şi ar fi absurd să-ţi dai pielea ori sufletul pentru necazul vreunuia din ele.

Propoziţiile de idei sunt dintr-o lume nevorbită

şi cum se inhibă cuvintele în faţa lui Kierkegaard.

La fel India, moartea lui Salg, propriile

presimţiri ca din eternitate, pierderea

de orice în favoarea sinelui.

Clasă cu popor. Willing students. Alhuwalia, şi el. Hasina. Adevărat encounter-paper. Scrisoare către inginer (My child, my wife and myself we are sick because of the impossible heating. The rooms are in the darkness after twilight), punct, şi electricienii intră. Scrisoare lui Satya Vrat spunându-i că sunt gata pentru ianuarie, cu următorul program:

SANSKIT ROMANIAN SAHITYA

In memoriam Dr. Sergiu Al-George

Prof. Satya Vrat Shastri: Opening Address

Prof. A. K. Sharma: An Encounter

Prof. Margaret Chatterjee: Philosophical Chats

Dr. Urmila Rani Trikha: From Gita to Archaic and Universal

Dr. George Anca: Romanian Sanskrit School and Correspondence

În drum spre facultate, întâlnire-paper cu Netty Bossert (N. has to blossom), apoi cu japoneza (cum o fi chemând-o). Satya vrea dată de la vice-chancellor, dorindu-i participarea la deschiderea, cu programul meu, a unei serii de asemenea conferinţe, urmate de publicarea unor broşuri (a mea ar fi aşteptată de şeful dept. Publicaţii). Îl vrea şi pe ambasador (ăluia îi crapă măseaua, precum ştim.) Ne înţelegem, ca totdeauna. Şi-ntre noi e Salg, a cărei moarte fertilizează atmosfera.

Paper lui madame Parasnis ( şi ea şi el, din Maharastra – şi noi, tot din România, i-am zis de Nansi şi de mine); de dimineaţă-l mai primiseră Shunglu (că va învăţa – dar e scris de mână?) şi Gerhard, în mood de râs nemţesc. Am mai lăsat două la buddhişti, pentru Mittal şi Lahiri – bătrâna domnişoară profesoară de chineză.

Pe urmă, am mers la polonezi, cu care am luat un ceai lung, în grădină, sub un soare blond ca ei, împărtăşindu-ne ca unul. Împins de studenţi – ce paradox -, mă văd spărgând greva, la care n-am fost mobilizat de DUTA. Ne mai orientăm şi mâine, doar azi se aflau toţi în clase (unele clase, nenorocit de anacronice, cu piedestal pentru catedră şi ruşi pe scaune).

Lui Nansi ce-i pasă, şi-a scos măseaua. Polonezii bat spre buddhism. Eu mă voi duce la Aurangabad. La întoarcere, voi avea un ianuarie şi februarie ochi. Poate D. Lit. Subiectele de examen, babu ji.

10.12. 1981.

Prima zi a grevei de două săptămâni a profesorilor (DUTA, în care sunt membru). Prima zi de grevă din viaţa mea. Am depus paper-ele, cinci, scrise la liber. Deci n-am de la ce face grevă. Nevoie de fum rece, din narghilea. “Every one who has read the classical authors knows how many things are Caesar could try out in order to kill time”(Kirkegaard, The present Age).

11. 12. 1981

Aş vrea să trimitem, până plec la Aurangabad marţi, scrisori în toate colţurile lumii pe unde avem prieteni – Los Angeles, Bangkok, Bucureşti, Vâlcea, Târgovişte, Chicago, Dunedin, Melbourne, Paris, Roma, Manheim, Buenos Aires, Detroit, New York, Cornwall. Nana, cum a venit de la şcoală, că scrie scrisori.

Aseară, paharul cu lapte s-a găurit şi tot laptele s-a dus. Ne căzuse multă varză, acum şi fructe, felii de portocală. “De la cine ai învăţat să bei apă înainte de masă?”. “De la domnul Sergiu Al-George”. Oare respectul să fie legat genetic de moarte (după cum iubirea tutuită, de viaţă)?

12. 12. 1981.

Am expediat 16 scrisori, plătind 88 de rupii şi 10 paisa. Or fi acasă tataii, Noana, Iugii, Măriucile? Sorin, Eliade, Alecşii, d-ra Leblan, Bob şi Rose, Creeley, Gill, Umesh?

Vinod a avut gălbinare, începând din 4 noiembrie – când a plecat spre casă Sergiu. La Dalmia a fost un reading poetry, el s-a dus şi la Bathinda, unde-i murise un unchi. Plecase în ziua când eram aşteptaţi, Sergiu şi eu, la el. Sergiu a murit în 11 noiembrie.

Între 14-20, sub egida armatei, e un şantier literar, cu Mulk Raj Anand. I-am dat diferite pagini pentru acela. Ne certăm pentru Inedited, el insistă pro The Milky Way. Ce mai facem? Pe mine mă dor inima şi măseaua. Cetatea din Bathinda e-n ruine.

Estetica lor, via Florence Hetzler, îl incită. Cel mai excită? Schimbăm cărţi poştale oficiale pentru a citi eu o poezie în februarie, la seara de poezie a Guild-ului autorilor indieni. Sunt 500. Doamne, faţă de mult mai mulţi, într-o ţară cu o populaţie de 30 de ori mai mică. Ceva despre reclama rusească descreierată în jurul Moldovei, prin ziare. Ăia parcă vor să mă omoare pe mine personal.

ce să-i facem, Sergiu, Margaret, Urmila

vino să te superi Dumnezeu cu mila

în veci nu te superi nici tu nici Satya

vino tu cu Gita lasă-mpărăţia

nu vii alt Bhava să tremuri pe un pod

împăcat de vorbe-n dodii cu Vinod

cât că te-ntrebasei unde până unde

dada românească se decorespunde

fie-ne Dorina martoră sultană

în Bathinda plânsă nemairajastană

dar pe când era ea sclavului iubită

în neclare orne de supuşi zidită

din ziduri în aer sărind împărată

roibului în spate ţie să răzbată

să fi fost prin doişpe după nou-născutul

Dumnezeu ce singur ştie-şi aşternutul

aibe-ne Măiastra în pază departe

a o sutăcincia naştere în arte

vorbăreaţa Florence aurind tăcere

în sanscrită umbră retezată-n sfere

aure corole-n haina bleumarin

ochilor din scuter plata cu amin

roagă-se Fernando tolerat cu papii-

staşii ieri în juntă şi tocmeli în Apii

că-n Ajanta luna razele-şi traduce

să ne lumineze mâinile de cruce

vom lăsa Benares până la Tibet

sude catacombe cratere Haret

ne vom da cu magii întâlnire picii

să ne tăvălească-n dulciuri firfiricii

de poeţi credinţă de bărbaţi accepţii

să înoate pluta ierbii înţelepţii

Nana s-a numărat printre delegaţii de mare vază ai conferinţei naţionale indiene asupra UFO. Artistă, a cântat în magic-show-ul unui profesor de fizică. A fost ziua lui Shama, de-a zis Nana că va coborî luni din taxi să-i cumpere un present. O carte despre mobilierul românesc îi oferise, la înghesuiala surprizei, Nansi.

Iluminarea spectacolului corespunzând cu maxima compasiune. Georeligia pentru lunatici. Martorii incită protagoniştii la propriile represiuni de sine şi de alţii. Cu limbile de balaur – cel de la sfârşit, cel care râde? Mâine aparenţă, azi disparenţă, ieri transparenţă.

13. 12. 81. Delhi

Marek cu Martin, pe bicicletă, în soarele ca ei. Că să dau de băut că m-au publicat în Art and Poetry Today ca principal autor, plus că-n ”revista lui” am lăudat-o pe Margaret. Mă încrucişez cu toţi trei – veneau să ne fotografiem în familii unite. Revista lui Keshav Malik şi Krisna Khullar a preluat paper-ul meu din mai ”Sanskrit Romance Ontopoetics”, care inspirase lui Peter un sonet (citatul Tagore către Tulsidas), avându-şi suflul din 1979 şi fiind o treaptă spre poetica mea indo-latină. Straniu metafizic simţ al eficienţei.

Despre moartea unui prieten i-am putut povesti copilului şi a înţeles. Cum i-am explica Polonia marţială? Ne imaginăm dialoguri (interzise), paşi (interzişi), istorie (interzisă). Martin e atât de blond încât lumina răzbate ca într-un permanent Crăciun tropical.

14. 12. 81. D.

“Mă exploatezi de parcă sunt Solidaritatea” (Nansi). În Connought Place, confirmată plecarea, nu încă întoarcerea din Aurangabad. Ajanta şi Ellora, Gdansk şi Gomora. Băile Govora. Pe unde lungi, Bucureşti II, dintr-un buletin de ştiri lipseşte Polonia. Noaptea viitoare voi goni spre Aurangabad-Ajanta-Ellora, gândind la Kierkegaard şi Eminescu (între ţările lor – Polonia, un singur univers al morţii şi buddhismului).

15. 12. 81. D.

Ashok a venit cu taică-său, care e dispus să plătească până la două mii de rupii pentru Inedited. Îl publicăm în ianuarie.

„Dublează-ți dorințele, nu ți le stinge!”

– Constantin Noica

   Sicilianul Giovanni Gentile (1875- 1944), filosoful temperamental, idealistul absolut pe care mi-a plăcut să-l citez deseori în scrierile mele, afirma că profesorul său de filozofie Donato Jaja, pe care-l considera tatăl spiritual, i-a dat „pâinea spiritului” din care s-a putut hrăni toată viața. Sistemul său filosofic este idealist, întrucât pentru el ideea – creațiunea spiritului nostru – este singura noastră mare valoare.

   O prietenie rodnică a existat între el și Benedetto Croce, filosof de aceeași structură, despre care voi vorbi altă dată. Înțelepciunea filosofică a lui Giovanni Gentile, dobândită printr-o adâncă analiză a sufletului omenesc, se poate rezuma în următoarele reflecții: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”; „Omul nu e om de la natură”; „Omul este om întrucât se face om”; „Omul este o eternă făgăduință”. Filosofia lui se bazează pe înțelepciunea filosofiei creștine.

   Prin idealism el reduce întreaga existență spirituală la un act viu spiritual, mereu altul în timp și dincolo de care nu este nimic, astfel motivându-se atribuirea filosofiei lui idealismului absolut, prezent în interiorul conștiinței noastre, conștiință pe care o asemuiește unei sfere cu rază infinită: „Atâta spirit, cu un cuvânt, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”.

   Este foarte interesant cum explică locul adevărului. Adevărul este lăuntric și numai privind în acest înlăuntru se poate cunoaște adevărata natură omenească, contrar celor care sunt convinși că adevărul este complet în afara omului și că omul se află într-o veșnică căutare a lui. În interiorul omului este nu numai adevărul omului ci și adevărul tuturor lucrurilor, dar mintea noastră nu poate cunoaște întru totul, înțelegerea fiindu-ne, la unii mai mult, la alții mai puțin, limitată.

   Cred, după umila mea părere, că acest adevăr este oglindit în om, ca o fărâmă din marele Adevăr, pe considerentul, observația dacă vreți, că lumea toată este o oglindă și fiecare dintre noi este o mică parte din oglinda lumii, și oglinda lumii este reflecția oglinzii cosmosului. Se poate gândi, ca atare, un sistem de oglinzi.  În mijlocul acestei naturi ce ne înconjoară și care ocupă spațiul și se desfășoară în timp și pe care o numim de cele mai multe ori realitate, omul este o lucrare într-o veșnică transformare: „Opera și teatru a hărniciei umane”, după cum consideră Giovanni Gentile.

   Există însă o realitate ideală, a-spațială, a-temporală, eternă și care sălășluiește în spirit. „O realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului”, spune filosoful, unde toate se fac cu un scop și unde precedentele nu contează, omul fiind instauratorul binelui sau al răului, după alegerea sa, definind o lume determinată de voința umană. Deci, omul determină un act spiritual atâta timp cât arde acea flacără în sufletul său, până la stingerea ei definitivă, sau mai corect spus, până la reaprinderea ei de către Creator. A opri actul spiritual înseamnă a refuza să mai privim, a ceda energia cu care am fost înzestrați. Dar, pentru continuarea actului spiritual avem nevoie de energie și de voință, precum și de inteligență. Este ca și cum ai scăpăra scânteia prin lovirea cremenii cu amnarul…

   În drumul nostru lăsăm în urmă ignoranța față de realitățile din fața noastră, ignoranță de care de cele mai multe ori ne rușinăm, alteori nu ne pasă, dar faptul că o recunoaștem, ori ne-o recunosc alții, denotă ca avem cu toții o conștiință.

   Viața morală, întreaga viață spirituală a omului este actul care se împlinește continuu și niciodată nu este dus până la capăt, fiindcă nu are un capăt, este, cum am spus, ceva etern. După credința creștină există o lege morală firească, lege întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, pe care o descoperă mintea, de îndată ce omul începe a gândi. În acest mod omul poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Legea aceasta se poate întuneca prin păcate, ne spun Sfinții Părinți, dar nu se șterge niciodată din conștiința noastră.

   Giovanni Gentile spune atât de frumos și adevărat că omul devine om în mod progresiv: „Omul este propriul său meșter”. Lumea morală este creată și susținută de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi. Ne supunem disciplinei intime a spiritului nostru, determinată de conștiința noastră, care are în vedere în primul rând legea morală firească. Omul fiind liber în activitatea sa spirituală poate să-și frângă un trecut bun într-o clipă, după cum poate să-și redreseze trecutul, tot într-o clipă de hotărâre. În viziunea lui Giovanni Gentile  trecutul este considerat un fapt împlinit, nu mai are valoare în aprecierea spirituală a omului, în sensul că oricât de bogat ar fi trecutul, nu mai prezintă nici o garanție pentru viitorul moral al individului, omul putând înșela așteptările datorită libertăților sale, a opțiunilor sale; el va trebui să lucreze în continuare pentru salvarea sa, pentru spiritualizarea sa și a lumii. Astfel, valoarea importantă este a ceea ce va putea face, omul fiind o eternă promisiune.

   Lipsa de experiență, imperfecțiunea vieții spirituale, imaturitatea, de care ne dăm seama întorcând privirea spre trecut, eventualul dispreț ce se poate naște în sufletul nostru pentru valoarea vieții, nu trebuie să umbrească efortul necesar în continuarea vieții. Omul este cel care gândește, filosofează de unul singur și în acele momente iese din viață pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogățit de idei, acționând cu forțe noi, spre binele lui, al societății în care trăiește. În mod normal omul lucrează pentru spiritualizarea progresivă a sa, și deci a lumii, adăugând câte ceva acestei lumi. Poetul- filosof Lucian Blaga scria: „…eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”.

   Giovanni Gentile concepea societatea ca un sistem de sfere concentrice, sfera cea mai apropiată de centru cu raza cea mai scurtă fiind familia, apoi comuna, națiunea, omenirea și mai apoi universul. În cazul în care s-ar stinge lumina centrului, întreg sistemul s-ar prăbuși.

   Din nefericire, constatăm astăzi coborârea standardelor morale ale societății noastre, asaltați fiind de judecăți morale perfide și uităm a ne aminti adevăratele legi morale. Asistăm la transformări uluitoare! Oamenii care erau normali, raționali, cu comportament moral, dintr-o dată au devenit sceptici, au intrat în derută, parcă li s-au întunecat mințile, nu mai găsesc soluții la problemele noi ivite, acționează greșit.

  Trăim într-o lume în care familia a început să se prăbușească, lumea e impregnată de materialism, consumism și individualism, o lume a războaielor, amenințărilor, urii, crimelor, a agresivității unor conducători sadici sau grandomani care sunt în stare de orice pentru a-și păstra puterea, chiar a declanșa un război nuclear, pentru a distruge și nu pentru a salva omenirea, și, paralel cu ea o lume a dezastrului geopolitic, cu oameni izgoniți din propria lor țară, valuri de refugiați care năvălesc în Europa, fugind de războiul din Siria și din alte țări ale Orientului Mijlociu. Momentul critic i-a luat pe nepregătite pe conducătorii țările europene, care nu știu cum să rezolve problema: să-i accepte riscând pătrunderea unor teroriști și neavând posibilități de integrare civilizată – se întreabă dacă se vor putea integra cu religia lor și cultura lor -, sau să-i respingă, ceea ce este inuman și contrazice chiar principiile Uniunii Europene, de toleranță și solidaritate. Este cu adevărat dramatic ceea ce se întâmplă. Refugiații constituie o masă de oameni disperați, ei își asumă un risc uriaș, pe care noi ca spectatori nu-l putem cu adevărat înțelege. Și-au pierdut membri de familie, au fost maltratați, amenințați, și-au fracturat cursul vieții, acești bieți oameni care mai speră ceva de la viață, pentru ei și pentru copiii lor. Istoria ne-a dat atâtea exemple dureroase pe care mulți dintre noi le-au trăit! Nici astăzi, după aproximativ opt zeci de ani de la refugiile din Basarabia și Bucovina, nu se știe câți și unde au pierit, dar românii i-au primit cu brațele deschise. Am scris despre acest refugiu într-una din cărțile mele.

   Este adevărat și ceea ce afirma filosoful român Constantin Noica, anume că: „spiritul nu trebuie să fie sufocat de suflet, infectat de bunătate, de lacrimi. […] Cine nu simte tot ce este aspru, egoist, crud în spirit, nu trăiește la nivelul lui”. Și din nou tragem concluzia necesității echilibrului, înțelegerii, în acțiunile spiritului, pentru binele vieții noastre, a tuturor. În acest sens, ne amintim de cuvintele lui Giovanni Gentile: „L’uomo si giudica dopo morto!” (Omul este judecat după moarte!).

   Să ne mai amintim  cum într-o perioadă asemănătoare, când luxul, setea de putere și decăderea morală și-a făcut apariția, mușcând din binefacerile lumii, s-a ridicat din rândul credincioșilor un mare sfânt care, prin viața sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi remușcarea față de păcate și o dorință de reînnoire a vieții –  Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226) – om al armoniei și al păcii, și care a arătat că întreaga realitate a lumii trebuie iubită, îmbrățișată, invocând altruismul prin bunătatea și înțelegerea față de aproapele nostru și nicidecum a încerca a-l separa, a fi indiferenți sau a-l distruge. El mărturisea că omul este chemat să-l păzească pe om, că omul este în centrul creației, în locul în care Dumnezeu- Creatorul – l-a voit.

   L-a amintit și Giovanni Gentile pe acest sfânt „cu suflet cosmic”, care a influențat viața spirituală a Evului Mediu. El a fost cel care a înțeles prea bine cuvintele Mântuitorului : „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

 

 

(Higorca Gómez Carrasco, Spania

Amintire

E ca imaginea unui nor singuratic
conturul tău estompat
de dimensiuni modeste.
E ca un vis în zăduful sufocant iar lumina
tăcută și-ndepărtată
lentă și întrețesută.
Mă ajungi ca momentul, ca un suspin
ca o umbră, ca o rază de lumină pe sticla aburită.
Vii, vii, neanticipată
amintire
memorie cu brațele deschise.

Saeid Hooshangi (Iran 1966-)

Traducere: Gabriela Sonnenberg

din: “Destino Desértico”
Fugger Poesía, Sial Ediciones, Madrid

Recuerdo//Es como la imagen de una nube aislada/tu forma borrosa/de dimensión sencilla .Es como un sueno en el bochorno y la luz/queta y lejana/lenta y entrelazada./Me llegas como ahora, como un respiro, como una sombra/como un rayo de luz sobre el cristal empanado./Llegas, llegas, sin querer/recuerdo/memoria con los brazos abiertos.