Cuvânt și iubire

 „Nu ne răzbunați!”- Mircea Vulcănescu

   Răzbunarea înseamnă a-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate; a-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. Răzbunarea este semnul existenței spiritului demonic în om și el se manifestă uneori cu putere.

   Mulți oameni confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare, fiindcă este pentru unii greu să discearnă pornirile sufletești. Dacă omul nu are bunătate în suflet și nu cugetă suficient, dorința de răzbunare răbufnește, motivată sau disimulată ca dorință de dreptate. Există o relație strânsă între răzbunare și mânie, mânia fiind o patimă care pătrunde adânc în sufletul omului; este o anumită „orbire” a raționalității – care duce la dorința de răzbunare. Mânia poate fi înlăturată doar cu blândețea sufletului, care este ascunsă în fiecare dintre noi, dar de cele mai multe ori, orgoliul propriei noastre persoane nu o lasă să iasă la suprafață. Gândim prost, suntem orgolioși, vrem să ne răzbunăm când prindem momentul, confundăm dreptatea cu răzbunarea și trecem la facerea de legi care să înlănțuie libertatea mult visată a oamenilor.

   Cultura și tradiția unui popor, vârfurile culturii unui popor trebuie respectate. A adopta o atitudine contară înseamnă a lovi în cultura românească. Putem vorbi despre greșelile unor oameni reprezentativi, dar nu-i putem pedepsi, nu putem anihila contribuția lor culturală la tezaurul cultural al neamului. Sună a răzbunare, ură, o nouă condamnare! Seamănă cu acea mânie proletară de care am avut parte în viețile noastre. Nu putem admite deculturalizarea; interzicând vârfurile culturii românești, lovim în cultura țării!

   Astăzi, când comunicarea s-a lărgit, când universul s-a deschis pentru noi, când în sfârșit putem face, dacă ne străduim, cunoscută cultura noastră în toată lumea, ideile reprezentanților culturii noastre, când universul deschis ne-a creat această posibilitate, se găsesc unii să dea legi (legea 217/ 2015) care să adauge îngrădirea libertății, să demitizeze, defăimeze reprezentanți ai culturii – și așa puțini, mulți dintre ei fiind uciși în închisorile comuniste sau distruși sufletește -, și aceasta petrecându-se într-un stat democratic. „O lege care pedepsește anumite opinii – opinii, nu fapte – cu închisoarea este în esența ei stalinistă și nu poate fi acceptată de o societate democratică”, scrie clar criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu într-un recent articol.

   Legea a generat mai multe controverse, existând opinii potrivit cărora, după intrarea în vigoare a legii, autorii interbelici cu afinități legionare nu vor mai putea fi citați. Scriitorul, eseistul Andrei Pleșu, dar și alte personalități, au comentat această lege, vorbind despre ambiguitatea textului, dar și despre modul în care ea urmează să se aplice. Crin Antonescu, într-un interviu pentru „Gândul” a răspuns: „ …Bineînțeles că atunci când vorbim despre Cioran, Noica, Eliade, Vulcănescu nu putem să considerăm că dominanta operei lor este legată de afinitatea temporară și destul de redusă în timp cu mișcarea legionară. Toți acești coloși, pentru că toți cred că recunoaștem că este vorba de vârfuri intelectuale ale culturii românești au o operă extrem de solidă, apreciată și intern și internațional și care nu are nicio legătură cu doctrina fascistă și activitatea, practica politică legionară. Mi se pare, repet, un semn de precaritate intelectuală majoră să înțelegi că prin această lege ți se interzice să citești Cioran. Prin această lege nu ți se interzice să citești nimic, nu încalci cu nimic prevederile acestei legi dacă citești de la Mein Kampf la operele tovarășului Nicolae Ceaușescu”. George Scutaru, fost consilier prezidențial și deputat PNL, i-a criticat pe cei care se tem de această lege : „Nu asta a fost intenția legiuitorului de a-i pedepsi pe cei care pun citate din Cioran…”. Da! Să le luăm drept scuze aceste răspunsuri exprimate tot ambiguu? Noi, cei mulți și mărunți, știm una și bună, că o lege odată validată, nu se mai discută, ci se execută: „Unde-i lege nu-i tocmeală!” spune un proverb românesc. O lege poate fi explicată, discutată, înainte de a fi elaborată, dar nici de cum după. Dacă ea necesită aceste explicații târzii, înseamnă că este lipsită de claritate și adevăr.

   Înțelegem că s-a voit ceva, dar a se amesteca lucrurile implicând și vârfurile culturii românești, deci lovind în cultura țării, este o greșeală care putea fi omisă. Ce ascunde aceasta atitudine? Se poate tolera atingerea verticalității unor oameni ce au murit cu dragostea de țara în care s-au născut, cărora le-a păsat de viitorul ei? Cum am permis și mai permitem să fie ponegrit marele nostru poet-filosof Eminescu, marii noștri cărturari, filosofii neamului nostru? Fiecare țară își are filosofii, geniile ei de care trebuie să se mândrească, nu să le defăimeze. În loc să recunoaștem bogăția extraordinară din cultura noastră, ideile umaniste ale oamenilor de cultură care au dezvoltat gândirea, au îmbogățit sufletele, ne-au redat bucuria existenței și nu pe cea a luptei pentru existență, și să le alăturam valorilor celorlalte culturi, noi le îngrădim, le blamăm, suntem pe cale a nu le mai recunoaște. Limba, cultura, tradițiile, conștiința sunt valori ale nației noastre. Armonia spre care trebuie să tindem nu poate avea în vedere răzbunarea, îngrădirea, defăimarea ori eliminarea valorilor culturale ale neamului. Nu este în spiritul democrației! Este necesară înțelegerea, armonia între oameni, între națiuni. Se pare că se strânge un arc. De cine este mânuit și spre cine se îndreaptă săgeata? Și-apoi este experimentat că unele interdicții care îngrădesc în mod ilogic libertatea, pot duce la acțiuni extremiste. Și mai cred că o mamă poate avea copii mai buni, unii mai puțin buni care mai comit greșeli, dar ea niciodată nu-și va înlătura fii, nu-i va ocărî. Îi va strânge la piept și îi va apăra.

   Filosofia, această atitudine înțeleaptă față de întâmplările vieții, a apărut în sec. VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î.e.n., în Europa, în Grecia. Sigur ca ea s-a dezvoltat pe parcursul timpului, gândirea a evoluat curajos. Au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate se centrau pe ideea de om, acesta fiind și scopul gândirii filosofice, în mare. Elaborarea unei filosofii cere mult timp, mult mai mult decât pentru orice alta îndeletnicire spirituală. Ea presupune reflecția, acumularea de cunoștințe, așezarea lor într-o gândire sistematică, o matematică a gândirii. Oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filosofic. Miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, iar filosofia la judecăți și raționamente. Unii mai greșeau, dar nu-și ascundeau judecățile, pentru ca ele să poată fi cântărite și alese cele mai bune dintre ele. Filosofia a fost în strânsă legătură cu religia și teologia, întrucât religia s-a ocupat de „facerea lumii” și de sensul existenței umane, iar teologia a încercat să argumenteze în mod rațional credința. Literatura și arta sunt și ele legate de filozofie, întrucât ele se ocupă de viața interioară a omului și de legătura ei cu mediul exterior. De-a lungul timpului au existat mulți gânditori, creatori de curente filosofice. În gândirea contemporană, influențată de știință, problematica omului și a istoriei ocupă un plan special. „Spiritul de cugetare al unei anumite epoci e ceva comun, el se desprinde din operele cugetătorilor”, ne spune Lucian Blaga în lucrarea sa „Încercări filosofice”.

   Privitor la filosof, Aristotel spunea: „În primul rând părerea pe care ne-o facem despre un astfel de om e că el, pe cât cu putință, știe toate, fără însă a poseda și știința fiecărui caz particular; apoi, el e în stare să cunoască și probleme mai grele, care nu-s ușoare pentru priceperea omului de rând. Senzația nu intră în caracteristicile filosofiei, căci ea e comună tuturor și nu implică nici un efort”. Cartea „Filozofie, crestomație și  bibliografie”, editată către sfârșitul anului 1989 de Academia de studii sociale și politice a Republicii Socialiste România, începe cu texte din K. Marx, Lenin, Engels, Ceaușescu, urmează pleiada filosofilor greci, filosofi din alte țări și apoi texte de Mircea Florean, citatele lui fiind primele din lista filosofilor români. La început deci, este textul semnat de Marx, inspirat din Aristotel, dar recompus în spiritul concepției sale: „Filosofia este nepopulară, tainica ei îndeletnicire a toarcerii unui fir interior apare ochiului profan ca o activitate pe cât de exaltată, pe atât de nepractică; ea este privită ca un profesor de științe oculte ale cărui formule magice au o rezonanță solemnă pentru că nu sunt înțelese de nimeni”.

   Mulți oameni filosofează fără să-și dea seama. Se pot numi frânturi de filozofie pe care le aduc, uneori fără să știe, la marea filozofie a vieții. L. Blaga, în lucrarea „Despre conștiința filosofică” afirmă: „Filosoful își articulează problematica în legătură cu un tot ce depășește orice limită inerentă experienței, și anume nu numai într-un sens extensiv, ci și vertical, în înalt și în adâncime. […] Omul de știință  se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi. […]  Pentru filosof, experiența în totalitatea ei este un pretext pentru o interpretare de extremă, superlativă amploare, care rămâne ținta demersurilor sale. […]  Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale  cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.

   Constantin Noica în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” menționează: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea. Ea singură duce până la capăt mișcarea rațiunii, făcând-o să nu rămână simplu impuls rațional și simplu fanatism al consecvenței, ci luminând întreaga ei desfășurare către împlinirea întregului ei rost. În sensul acesta, nu numai regii ar trebui să fie filosofi, cum s-a spus, dar fiecare ființă umană, purtătoare de rațiune cum este, nu se poate împlini decât prin filosofare”.

   D.D. Roșca în „Știință și filozofie”: „Filosofia, sprijinită în primul rând pe știință, dar și pe o adâncă experiență de viață (experiență ce nu poate fi totdeauna tradusă în date științifice), se străduiește să arate nu numai ce este realitatea în general și lumea omului în special, ci ea tinde să traseze și o imagine despre ceea ce trebuie să fie omul și lumea lui umană. Propune, adică, un ideal de realizat”.

    Referitor la noua lege 217/2015, Profesor, dr. Liviu Ornea scrie într-un articol din „Observator cultural”: „Legea condamnă «cultul persoanelor care s-au făcut vinovate de apartenența la mișcarea legionară și au fost condamnate » . De cine? Ne bazăm pe sentințele tribunalelor din deceniile cinci și șase?”. Să exemplificăm doar pe filosoful, economistul, filologul, publicistul, sociologul, spiritul enciclopedic – Mircea Vulcănescu (1904-1952) care a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, calificați „criminali de război” și în 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea și alții. El a fost cel care a susținut cu argumente filosofia românească a timpului său, sistemele filosofice originale, unele recunoscute în plan mondial.

   Am să redau doar câteva dintre amintirile celor care l-au cunoscut: „Un om de o rară probitate sufletească și intelectuală, fără nici un compromis de ordin moral. O fire contemplativă și obișnuită îndelung cu meditația” – scrie Arșavir Octavian. „Pe Mircea Vulcănescu l-am avut profesor de Etică, la Universitatea din București, pe timpul studenției mele. Lecțiile sale erau pline de dinamism și originalitate”, scrie Ioan Halmaghi. „Rând pe rând, celulele se deschid și echipele, gata  formate, sunt  îndrumate  spre  locul  de  îmbarcare. Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deținut zdrențăros, care freca cu terebentină scândurile. […] Am trecut chiar pe lângă el. Era Mircea Vulcănescu”, povestește ziaristul Gabriel Bălănescu, fost coleg de suferință la Aiud, în cartea „Din împărăția morții”. Nicolae Crăcea povestește despre un moment când a fost scos pentru tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu”. Povestește în continuare cum a fost torturat până și-a pierdut cunoștința:  „capul i se bălăngănea ca o minge legată cu sfoară când a fost luat de picior și târât pe pardosea”. Și mai adaugă spusele lui Mircea Vulcănescu privitor la familie: „Dacă veți avea șansa supraviețuirii și veți ieși din acest infern, căutați-mi familia… să le spuneți că nu mi-am făcut decât datoria ca cetățean al acestei țări oropsite”. Ion Constantinescu – Mărăcineanu, povestește în articolul „Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu” publicat în revista Memoria: „La Jilava a fost torturat, izolat și înfometat… Acolo a contractat pneumonia care nu l-a iertat. A stat la izolare în camera neagră din turelă. Din câte știi, nu are acoperiș. Plouă, ninge, bate vântul, te arde soarele. Împreună cu el era izolat un biet student cu o temperatură de 40 grade. Au stat pe cimentul rece și umed. Ca să-l încălzească pe tânărul care delira, Mircea l-a cuprins cu brațele lui și l-a ținut deasupra, pe propriul trup. („Saltea umană”, cum a scris frumos cineva). Este de necrezut. (…) Două zile mai târziu, Mircea Vulcănescu s-a stins fără lumânare, împăcat sufletește că nu mai avea dureri”. Cunosc mulți dintre noi gestul său de sacrificiu? Nu avem dreptul de a vorbi despre el? Avea doar 48 de ani și a lăsat un testament simplu, dar care arată întreaga concepție creștină de viață a lui : „Să nu ne răzbunați!”, adică să nu răbufnească spiritul demonic din noi. Nu s-a gândit nici o clipă la posibilitatea unei noi culpabilizări!

   Conferențiarul universitar Ciprian Mihali, într-un articol scrie: „Rareori în istoria ei (nu prea lungă, ce-i drept), filosofia românească s-a aflat într-o asemenea criză de recunoaștere publică, dar și de stimă de sine, cum se află azi. Rareori, ca acum, după imaginea nefericitei și disprețuitoarei intervenții prezidențiale, filosofia a putut fi asimilată unei activități complet inutile și îndepărtate de lumea reală, chiar dăunătoare celor din jur, care ar avea mai degrabă nevoie de repere precise, concrete și practice”.

   Dar, încăpățânarea de a gândi, se spune mai departe, nu dispare niciodată. În fața absurdității lumii, „reflecția nu demisionează”. Filosofii caută mereu să înțeleagă – chiar erorile, impasurile și ororile noastre. În cel mai dezolant dintre peisaje, în cea mai rea situație posibilă, filosofia își păstrează dorința de a ști.

      Întrucât filosofia a început cu mirarea omului, urmând întrebările și încercările de răspuns, Heidegger era de părere că „tensiunea mirării trebuie să se mențină, pentru ca « filosofarea » să continue”. Să ne întrebăm: Poate continua filosofarea în condiții de constrângere?

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

La început a fost rugămintea autoarei de a citi „critic” acest jurnal de călătorie în Noua Zeelandă şi de a exprima nişte păreri. Ştiam de această călătorie exotică şi mai curând imposibilă pentru un român obişnuit. Ascultasem impresiile copleşitoare ale prietenei mele, mărturisite cu emoţie în câteva fraze la telefon şi închipuite de mine vag după sumarele şi conformistele mele cunoştinte despre locuri aşa îndepărtate. A urmat lectura textului, iniţial cu premeditate sarcini de răbdare, atenţie şi vigilenţă critică, asumate prieteneşte, foarte curând însă, trecute în plan secund, întrucât „tema de lucru” se transforma uşor într-o neobişnuită şi incitantă călătorie, spre tărâmuri îndepărtate, în care descopeream pe lângă minuni şi rarităţi naturale şi destine româneşti anonime, dar nu mai puţin exemplare, într-o altfel de lume şi societate. În final, am considerat că rugămintea iniţială a fost de fapt un„dar” cultural şi sper că aşa o vor considera şi cei, poate mulţi, care vor citi aceste pagini şi cei, poate mai puţini, care vor beneficia de ghidajul minuţios şi generos al autoarei la faţa locului, peste mări şi ţări. Pentru că e o formă de generozitate intelectuală încercarea de a consemna şi împărtaşi astfel de experienţe mai puţin comune. Cititorul va parcurge mai mult decât un jurnal de călătorie cu un itinerar încărcat de denumiri exotice, va descoperi cu încântare treptat-treptat o lume fascinantă, prin unicitatea elementelor naturale şi specificul comunităţii sociale, va fi martor al unei experienţe inedite, într-un spaţiu izolat, insular, la depărtare nu numai geografică, dar şi culturală. Va cunoaşte reacţiile general valabile ale unui călător universal, dar şi specifice, ale unui român într-o lume atât de diferită şi îndepărtată, şi în final, practic vorbind, din perspectiva unui ipotetic turist privilegiat de soartă, va valorifica personal bogăţia de cunoştinţe despre aceste locuri.

Curiozitatea şi interesul autoarei pentru toate aspectele existenţei oamenilor locului, de la cele economice la cele culturale, dar cu predilecţie pentru specificul societăţii neo-zeelandeze, cu implicaţii multietnice şi multiculturale, s-au concretizat în prezentarea în stil propriu a elementelor civilizaţiei maori, cu detalii rar întâlnite în cărţile de profil. Este percepţia proaspătă a călătorului care vede, află şi simte în felul lui această latură exotică şi particulară a vieţii unor comunităţi neo-zeelandeze.

Cartea se individualizează şi prin stilul evocator aplicat şi deschis tuturor aspectelor vieţii zilnice, când atent descriptiv, când alert şi jucăuş, alteori fin autoironic, dar mai ales liric (cea mai preţioasă calitate a stilului autoarei, mai rar întâlnită în jurnalele de călătorii).            Descrierile peisajelor, statice sau în mişcare sunt un punct forte al jurnalului, în ele se îmbină observaţia fină şi specific feminină, dragostea pentru natură şi ecoul acestor minuni în sufletul, în sensibilitatea sa profundă, Oceanul, cerul, norii (norul – element prezent în denumirea maorilor a acestui meleag “Ţara Marelui Nor Alb şi Lung”) printr-o fină personificare revin dominant şi aproape obsesiv atât în descrierile aceluiaşi loc, în perioade de timp diferite, cât şi în evocarea altor aşezări vizitate, revin, spuneam, ca personaje mitice, definitorii, în imagini magnifice şi irepetabile. Filtrul personal înnobilează fenomenele, fiinţele şi împrejurările trăite cu senzaţiile fine şi simţirile proprii, însă las cititorii să descopere toate acestea.

Descrierile oraşelor, localităţilor vizitate, cu accent pe specific şi valoare locală, geografică, istorică sau culturală sunt remarcabile, sunt variate şi putenic individualizate.

Un aspect particular, mai rar întâlnit în jurnalele de călătorii, unde, de regulă, sunt evocate obiective turistice, situri arheologice, monumente celebre şi uneori muzee, universităţi, teatre, este interesul pentru bibliotecile din Noua Zeelandă. Un aspect sensibil celor din breasla noastră, a bibliotecarilor.

Cu aplecare vizibilă de profesionist, se remarcă menţionarea acestor lăcaşuri de cultură peste tot, în toate localităţile vizitate, cu descrieri şi aspecte specifice din activitatea lor. Intuiesc din cele relatate, că au resurse generoase pentru funcţionare şi dezvoltare. Se spune şi se ştie că naţiunile care spijină cultura au speranţe pentru un viitor cert mai bun.

Ca un fir roşu al jurnalului, care conferă autenticitate şi personalitate este sentimentul de prietenie veche şi puternică cu Valentina, prietena din studenţie a autoarei, rezidentă de un deceniu în Noua Zeelandă. Preţuirea reciprocă, generozitatea rară în concretizarea acestei călătorii, căldura relaţiei cu toată familia şi prietenii ei, bucuria fiecărei zile şi a întregii perioade, prin programarea meticuloasă a vizitării în lung şi lat a Insulei de Nord, şi mai ales prezenţa continuă a sentimentului de recunoştinţă şi mulţumire, adresat de autoare prietenei şi Divinităţii – individualizează acest jurnal, eventual subtitrat cu sintagma „Prietenie peste mări şi ţări“ sau „Prietenie peste timp şi spaţiu”.

Şi stupoarea încântătoare din finalul jurnalului, întoarcerea în ţară mai devreme cu o seară faţă de data anunţată rudelor (efectul fuselor orare) ne readuce în memorie situaţia similară şi fericită trăită de celebrul personaj al lui Jules Verne – Phileas Fogg din romanul „Ocolul pământului în 80 de zile”. Minunat final!

 

Georgeta Petre

ÎNGERUL MEU LA VREME DE SEARĂ…

                                        ( Dedicată Marianei Gurza)

 

 

Când somnul mi-i lin, suav m-oblojește
Și mintea de gânduri îmi este golită,
Când fruntea-n palmă se descrețește,
Și vrerea îmi este în vis tolănită,

 

Când poverile vieții îmi par dispărute,
Uitate undeva într-un colț, deoparte
Și vocile ce mă-ndrumă-mi par mute,
Alungate-n abisul neliniștilor deșarte,

 

Atunci îmi vii… ÎNGERE, la vreme de seară,
Coborând pe o pală actină de Lună plină…
Aură-n jur răspândești de o magie rară,
Ce mă-nvăluie ca o mantie de dulce lumină…

 

Mă duci… pe tărâmuri de om neumblate,
Unde țâșnesc culorile și muzici divine,
Dându-mi auzul cânturilor nefredonate
Și ochi să deslușească spectre-n lumine,

 

Așa cum în vis doar, omul mai poate atinge,
Dăruindu-i-se o fărâmă de putere zeiască,
Un strop, pe inimă pură ce-apoi se prelinge,
În sufletul dornic de trăiri, să-l hrănească!

 

ÎNGERUL meu ce-mi vii la vreme de seară…
Mă du unde vrei pe-aripă și-adu-mă-napoi!
Când m-oi trezi însă, fă visul să nu-mi piară
Și azi ca ieri și mâine ca azi…să fim amândoi!

 

Anna Nora ROTARU

Atena, Grecia

P.S. Mulțumesc Nora!

Mariana Gurza

 

DE CÂND NOAPTEA NU MAI E FEMEIE

24. 09. 81

Ieri după-amiază, doi tineri mustăcioşi, cu un chestionar despre cum se rad oamenii. Le-am spus că n-am timp decât pentru întrebarea principală: cu ce lamă vă radeţi? Am aruncat: “Erasmus” şi i-am încurajat să educe tinerii în materie. Ca şi ale celui de la recensământul apartamentelor, care a recunoascut – privirile lor veneau direct de la poliţie.

Paper-ul Divyagrahah e un jurnal de traducere şi un sâmbure de antologie sanscrită, pe care-l voi da pe româneşte pentru vreo publicaţie din ţară şi pentru istoria culturii. De la Aurangabad Marathwada University, o circulară prin Dept., despre o conferinţă lingvistică în decembrie.

“Romanian as Romance Language. An Indo-Europenistic Structural Approach”.

Festival Ionesco la Alliance Francaise – Lecţia, Jacques, Cântăreaţa. “Scânteia” contra Valesa. M-am scuzat la Marek, răspunzându-i că am trimis la tipar patru strofe din Silva, balada protejatei lui. Azi, iarăşi alegeri, du pă 11 – nu mi-a mai dat nimeni vreo idee, eu cu cine votez. Cu Ionescu?

25. 09. 81. Delhi.

Clasa ghicitorii. Pesimist-optimist, la cerere. Misero longa, felici brevis.Teoria şansei individuale, când vii dintr-o ţară mică. Străvechiul musulin Mukhe mă salută numindu-mă Tagore, căruia i-aş semăna. Spre deosebire de el, care a fost de 26 de ori la M., acela, decât o dată… Dar poemul despre România… La care Mukhe ameninţă cu două cărţi dacă-l trimit acolo. Marek mă zăpăceşte cu Skorupski. Scrisoare de la Mircea Eliade.

O antologie de lirică populară românească. Fata e shakti, bărbatul Shiva. Religiosul e ocolit, ca şi vitalul. Freudism diletant, structuralism refulat, neacoperit nici în aluzii de fond. Institutul, o scamă în afara aerului real? Orga literaturii române audibilă aici în registru de flaut?

26.09.81. Delhi.

Committee of courses and studies in Romanic Group, 29^th September 1981 at 11.00 A.M., in room No 42, Arts Faculty Building. Agenda to be placed on the table 1. R. S. Alhuwalia, 2. Dr. A. V. Parasnis, 3. Dr. G. Anca. 4. Mrs. Vibha Maurya. Studenţii mei de la diplomă insistă pentru Advanced Diploma. Discut cu Nansi să încercăm să ne facem viaţa mai bună chiar aici, rămânând îndelung, decât să improvizăm în necunoascut altceva.

Alte istorii, mai suportabile în grotescul egoismului lor victorios, decât întoarcerea goanei spre moarte către o bucurie de necuprins? Amân piesa Almora. Schimbată lepra pe temniţă, temniţa pe mormânt, mormântul pe farsă, joaca pe vâna românească, sporovăiala pe muzică, muzica pe audiţie, audiţia pe priveghi, priveghiul pe puja, puja pe ce-o fi, ce-o fi pe ce n-o fi.

27. 09. 81. Delhi.

Creaţiile tuturor mai mult se pierd ori se fac religie. Sunt, după toate cele, în perioada mea sanscrită. Probabil voi scrie în această limbă. O fac de mult în somn, dorm în jnana. Nu mai e vorba de a depăşi un pas.

28. 09. 81. Delhi.

De dimineaţă, nor, după clasă chiar plouă. Posesivul şi genitivul. “The Universe: How and Why”, la 3. 30 pm (Kothari, V.Ch.). Bulgarul (înainte de ore) şi polonezul, (după), în clasa mea. Îi dau lui Ashok un advisory board: Nagendra, Sharma, Keyna, Bossert, Bestazzi, Iuga, Hook, Jagdat. Mă pune, măgarul, să semnez. Încă trei zile şi: Almora. A doua oară în Himalaya. Sintaxa sanscrită, separat. Porumbeii nu-şi udă penele de ploaie.

D.S. Kothari. How? Expanding universe; the visible is complex, the invisible is simple; Atman – Brahman; the absolute identity as fundamental principle of the sciences. Why? Ordinary language is not done for understanding the electron. Electronul e aici şi, în acelaşi timp, şi-n altă parte. A spus-o şi-n hindi.

La sfârşit, m-am salutat cu Nagendra, care mi-a spus c-o să ne vedem (nu era prea bine dispus şi totuşi). Margaret nu găsise a fi fost inspiring, neacceptând săriturile, la care eu am regretat că nu sunt şi mai tinerii puşi în situaţia aia. M-a adus cu maşina şi, curând, venise să-i arăt Peace Progress, pe care a găsit-o destul de inocentă, rămânând la plăcerea gândului de a merge în America, la congresul educatorilor pentru pace.

Florence Hetzler vine-n februarie aici şi a trimis vorbă că vrea să vorbească despre Brâncuşi în India, iar Margaret a scris, de zece zile, la amba lui Mitică, măi, mă, care n-a răspuns cum că s-ar bucura. Siniştrii dracului, ăştia au refuzat pe maestrul Costache când voise să le doneze opera. Ce scârbe – din trunchi în aşchie.

Dar în februarie, la 105 ani de la naşterea lui, Brâncuşi va avea cea mai ţeapănă puja, pomană de pomană. Îmi traduc scenariul. Îi cer lui Eliade, iarăşi, piesa, că-mi vine să-l şi-njur – oi juca-o cu studenţii. Indore, din nou? Aflu de la ea că, până-n 1983, avem încă program de schimburi culturale. Ni se apropie Almora.

pironesc platitudini cu priviri de pe sub ochi îngheţ într-un tunel cutremurat dimineţile renunţ şi deschid capul şi merg pe jos şi scriu ce nu mi se întâmplă ţip la studenţii de cretă aştept copilăria la prânz mi-e frică de somn şi de sati în sanscrită

29. 08. 81. Delhi.

Într-un plic, după ore, înainte de commitee of courses, o carte de vizită, adresându-mi-se cu “stimate tovarăşe Dr. Anca” , cu “dv”, şi invitându-mă “în vederea unor comunicări” pentru luni (ieri), 29 (azi), ori marţi (marţi) 30 sept. Am sunat pe n.v. de la vecini: “vedem noi”. La clasă, citirea în continuare a unor nume sunând hindu: Dărmănescu, Gane, Ghica etc. Maiastra – Milarepa, s-o chema show-ul meu brâncuşian în februarie (colaborator tibetan şi hindi). Tibetan Temple. – Milarepa – Indore Palace. The Sculptor – Anywhere Maiastra.

Capo nu e de acord cu introducerea, la anu‘ a advanced diploma, nici prea încântat să mă lase la Varanasi, la congresul sanscrit, dar, dacă am invitaţie, bine. Am lăsat moartă şi chestia postului de reader. N-a zis nu, să apară d-na T. la examen. O propunere ar exista să predea şi nevestele lectorilor.

Cu 26 şi pe jos, am ajuns umbrit. Lumea-n pauză de prânz (1 – 3). Nevasta noului portar, cu figură de actor, îi spune fetiţei lor să stea de vorbă, că eu sunt român, nu ca ăla. Care-o fi fost ăla. Valla-ul cu măgarul intră pe poartă. Artistul sună goarna. Femeile, cu bijuterii, cu tăşti şi cutii de Johnny Walker, se tălăngesc spre poarta cu măgărarul, ţărăneşte, puşcăriaş.

După un timp, îmi vine omul. Îl aştept în holul de discuţii, privind la cărţi, asistat cu mare îngrijorare de actor: nu-i fusese prea clar că n-am bombe ori credea că nu pot fără companie: era nou.

U.R.T. şi-a semnat cererea să apară la examen în primăvară. Referinţa mea: Dr Urmila Rani Trikha is the first Indian Sanskrit scholar who has learnt as much Romanian as to be able to translate from it a good number of essential works. One of her translations was appreciated by Professor Satya Vrat Shastri, our dean. Consequently, we will be proud to contribute to formal recognition of her deep proficiency, through the examinations of M.E.L. Department in Romanian.

Popicul a coborât singur, adus de silă şi parcă a început cu “suntem informaţi” că ai trimis Suzanei Gâdea o listă de propuneri de oameni care să vină şi să-i găzduieşti d-ta, care te plângi că n-ai ce mânca. “Îţi comunic oficial că nu ai voie să trimiţi asemenea propuneri. Nu prin poştă, prin noi”. Altă chestie, mai sinistră, că, pentru a treia oară, min. ed. de pe Nuferilor mă confirmă, dar UGC, de aici, nu răspunde, şi că el o să spună că au reţineri. Laudă ungurului.

Secy apăruse, mai cumsecade – are activit. polit., revelion, reuniuni dansante. Am pledat două ore şi jumătate la surzi de sfoară, cu explicaţii în gol, cumplit întristătoare. I-am făcut atenţi să mă trateze pe mine, nu o aberaţie. Replică retractilă, nesimpatetică. Folosul celor cinci volume plus unul. Tovarăşul cu Gierek, nemulţumit, cu d’Estaing, cu Brejnev, cu Arafat, cu Eanes. Poze de maidan, ca şi fundătura exportului de păscut la personalitatea aceluia…

Probabil, prin cârciumile bucureştene se discută scrisorile mele. La urma urmei, am cerut 30-40 de oameni să vină să mă vadă. Palma a prins. Mi-o dau înapoi, ritos. La ora asta n-am voie să mai trimit o scrisoare acasă?

Fumam la beedi şi mi se vedeau picioarele. Ce-or fi zis portarii de-atâta lunga? Mă voi reface, dar moartea le va purta amprentele. Şi când te gândeşti ce lepre. Ajungi să crezi că numai militarii mai au amintiri din casa morţilor.

30.09. 81

Clasă-conversaţie. Hinduşi în eroare. Cererea d-nei T., predată. Etajul sanscrit, al şastrelor, din biblioteca mare. La 11, la polonezi şi buddhişti. Tadeusz Scorupski mi-a părut bine-înfipt în tibetanism, închis în sine, până la o intermitentă anticreştinie. Chiar l-am întrebat dacă e creştin şi mi-a răspuns că uneori.

De-acum putusem să ne cunoaştem cât de cât. Îi spusesem că aştept să-l aud exprimându-şi ideile neamestecate cu obedienţe exterioare şi el vorbise ca la Londra de buddhismul indo-tubetan într-o vrie, chiar dacă sobră, istoristă, găsind viabilă orice religie printr-o cultură. Pe Milarepa şi Pdamasambhava (Guru Rimpoche), aduşi în discuţie de mine şi de bătrâna domnişoară Dr. Sengupta, ni i-a servit din acelaşi pachet cu etichetă didactică. Până la urmă, drept opţiune vagă să se fi arătat tantrismul ca filosofie practică de viaţă.

Ne-am reunit în jurul musafirului, cu campa şi biscuiţi, Tiwari, şeful dept. de buddhism, fostul şef, alt prof., Dr. Sengupta, Marek, Lidia şi eu, invitat de toţi. (Nu mă lăsa inima, din motive ştiute de gazde, cui de refuz discriminator). Deci fiecare a venit cu o idee buddhistă, îndeosebi practicitatea, antimisticismul, rostul guru-ului – trebuie părăsit am crezut, cu voce tare – după ce te învaţă să traversezi râul, replicase Tiwari.

Eu am conchis, aproape, despre o un budhism văzut nu numai ca meditaţie nevie – D. S. Kotfari punea istoricii şi fizicienii pe o traiectorie vedantină şi buddhistă în asimilarea trecutului, prezentului şi viitorului, plus fizica golului. Însuşi shunyata, din “nimic”, se prefera “deschidere”.

Cei de la dept. de buddhism se întâlnesc la 2 pm în fiece vineri şi, după decan, mi-au extins şi ei o jumătate de invitaţie. Am mai schimbat câteva amabilităţi reci, separat, cu Scorupski, oferindu-i un Ek shanti, pentru el, şi unul pentru David Mathew, colegul lui din Londra, cu care m-am înţeles cel mai bine la o mushairă indo-pakistaneză prin ‘78.

Ashok, spăsit, că nu mai crede niciodată în indieni, îmi produce această scrisoare: To Dr. Grorge Anca / Ashok Tyagi. / Reference your application, dated the 14-9-81 for grant of permission to fils the declaration under section 4/5 of the press & Registraion of Books Act, 1867 in respect of your newspaper/magazine entitled ‘inedited‘ / Regitrar of Newspapers & Magazines (ss) / Dy Commissioner of Police. Licensing Delhi.

Edit redevine Inedit. Treabăromânească, de-acumşi indiană. Nansi s-a dus, printre câini, după beedies. Cât de indieni ne-a prefăcut aventura salvării.

1 octombrie 1981.

Despre frică s-a vorbit, ca şi despre diferite crize, din unghiul globalităţii nivelante. Sunt atâtea milioane de frici câţi locuitori are patria nici unuia. Speranţa ca Arnota şi Ave Auruşa să le jucăm în Almora House şi în casa d-nei Sen, sau în vreun ashram, oriunde, spre a le publica, Panch kavyas theatre a deux by G.A. Fist staged: 1975, Măiastra (Romanian version), Rm. Vâlcea; 1978, Good luck Radha, Delhi; Pierrot / Pui de puf, Shiv Niketan School, New Delhi.

Americanii ştiu să stoarcămorţii altora. F. vorbeşte în şase locuri din India despre Brâncuşi. Margaret vede Almora ca venind să-mi vindece tâmpenia bozgoriţilor de ieri şi-mi mai pasează o tiflă: să las rădăcini în munţii ăia cu zăpadă. Oi fi pierdut şi instinctul muntelui. Observaţia ei că aici ne sacrificăm.

2 octombrie spre vinerea mare

Diseară, în Almora? Vrie de coşmar (şi totuşi parcă nici de murit n-ar fi chestie de moment), vria de lucru, vria de îmbătrâniere, şi câte vrii cinstite periculos peste înnăscutele obedinenţe la a primi şi absorbi, de a nu da şi nu cadorisi nici feciorii nici sufletul, pe care ni-l dăm involuntar într-una.

3 octombrie 1981 Almora

De ziua de naştere a lui Mahatma Gandhi, ieri, toată ziua, am călătorit spre Almora cu ochii plini de ce peisaje… Cămile de pământ ne purtau setea pe margini de nimic, dar drumul se adâncea de la sine întru nemăsurată mărginire a vechilor sentimente. Au trebuit să vină munţii, desăilaţi în fascinaţii albe pe şei.

Seara plăteam toll tax de intrare în Almora. De dimineaţă, din faţa casei al cărei musafir fusese şi Rabindranath Tagore, am privit, printre albuşuri uriaşe de nori, treimea înzăpezită Trishul. Cocoşul ne trezise din neadormire şi Nana s-a lăsat răpită de zorii Ushas, după ce Calea Laptelui ne dăruise cu cele mai multe stele. De vreo trei ore, trăim începutul primei zile în Almora, cu auzul plin de greieri neobosiţi.

Nana şi Nitu, cu câinii nepalezi, printre brazii argintii şi aranjamentele horticole ale lui Surjit, Deputy Commisioner of Almora District. Doamna ne arată fotografii de familie din câteva ţări şi nenumărate ritualuri. Tristeţea speculată ne apropie informal. Munţii şi soarele din jur au ajuns la vârsta noastră de acum, nu ne mai permit, ca de mult, emanaţii vesele ca pentru zei de niciodată. Dar ne dăruie cu zei de totdeauna.

Clopotele unei biserici creştine pe cine-or fi chemând? Răspund împuşcături. Gazda:

I hear a blind corolla

I see a lightning without memory

dunya ati pita

Zilele lui Rama. Ramlila în Almora. Lecţie de muzică indiană în Almora House. Să fie numai tristeţe? Până şi-n beţia vârfurilor? Bucuria se regăseşte pe sine în sahrdaya. Ori va fi fiind o bucurie supremă să fii trist, astfel fiind esenţialmente.

Zi fissiporous – toddler – monoculistă, dodistă, stephaniană, fistulă, ucidere cu o mână şi două cuţite, cu două mâini şi trei cuţite. Masterji Tara, la armoniu, tabla, sitar, compoziţie. Jumali, jumali, jumali – în pahari, fără milă.

4. 10. 81

A doua zi, după a treia, cea mai dormită noapte în Almora H. De dimineaţă, amfitrionul, sosit de la Nainital, ne intimează că Sumitranandan Pant e al Almorei. Lucrurile merg spre poezie. Ca şi Dodona, dodia ar suna înengleză: pudenda. Uite că englezoaice care-au renunţat să înveţe franceză din cauza unor cuvinte sunându-le de nepronunţat, au venit şi pe aici şi-au rămas etern.

Dacă, tânăr, careva a scris la nebunie versuri, apoi îşi strigă, în cel mai bun caz, asta a fost o parte din viaţa mea, şi o neagă în pletora impostoare de acum. Iar tu lauzi nu chiar oarecare al vechilor lui scrieri. Îl mai şi visezi ducându-se, din bancă, la mai marele care-l recomandă drept exemplu celorlalţi. Te mai şi plimbi printre cosmos şi greieri, încercând o strună, tot metalică, de comuniune sensibilă. Nici antinaturală, nici areligioasă întru transmutata-i poeticitate.

Curgând cu pietrele închipuite râuri pe o potecă fanteziind şi oprindu-te în faţa verziciunii apei, adusă în rond de copaci galbeni înfloriţi. Apoi descinzând printre pinii elefantieni spre admirarea tot a florilor şi sunetelor. Şi închei sus, în curte iarăşi, cercul pentru încă o roată. Şi-ţi închipui că pretenţiile celor care se pretind că sunt singurii în drept să le aibă. Se vor mai îmblânzi. Cred că greşeşti

Mai scrie tu, dacă îţi mai vine, ce tânăr te frământai printre munţii tăi. Şi-acum refuzi a te eterniza dintr-o etichetă. Cumva strigată, ori impusă. Ar fi loc poate de vreo amintire. Ori de vreo fantezie, împuţinată la rigoare. Numărătoarea sunetelor vieţii nu numai că ar continua, dar s-ar şi colora. Doar greierii sunt aici ai tuturor pădurilor tăiate. Fiind orice-or să mai crească. Şi umbli şi te reverezi copac. Măcar de care-oi fi, oi fi ars.

Căci te vei prinde concurenţă greierilor şi vârfurilor înzăpezite. În auz şi la vedere, n-ar fi natural, ar fi subnatural. Aceste diferenţe între mentalităţile muntenilor. Veniţi, poate nu chiar făcuţi, poate chiar renăscuţi. Ne vor fi despărţind în binele nostru. Încă de pe acum, înainte de a ne fi apropiat. Cum pare normal şi frumos. Ca o patimă despărţitoare, înfocată dublu. Îşi face jocul fără milă. Să mai cânt peisajul. Ori mai şi priveşti. Întru renunţarea la cântec şi privire. O blândă sinucidere în doi? Adică să nu mai cânţi, să nu mai priveşti căci atâta ţi-a mai rămas.

în octombrie dumnezeu

ne despărţise ziua de întâi

de restul săptămânii

sub soarele dimineţii Trishul

nu fumegă asemeni Etnei

seara îl revedem de pe acoperişul

de piatră şi-i dăm din nou ce este

al lui din partea noastră pentru

restul săptămânii din partea

pinilor sfinţi de mai demult

astfel de-ai fi în firea timpului

am crede că ne-ai trimis ţie însuţi

şi ne-am ruga până târziu de-ntâi

de care ne-ai despărţit mântuitor

întru slava ta în alt loc

dar tot timpul pare restul

timpului şi ziua de-ntâi

am început-o într-un miez de noapte

întreit şi întunecat nefumegând

numai asemenea Etnei

nu mai zic de Etna văzută din Taormina

de Trishul văzut din Almora

de Pirandello văzut din Shri Ram Theatre

sunt vederi ale serii în cer deodată

ce se vor face stele nehimalaiene

pentru stejarii himalaieni

şi vocile auzite de portocale înainte de a îngălbeni

auzite de întuneric după facerea lumii

auzite de departe de sufletul mamei

nu mai aude decât greierii şi vocile care se aud

ceva trecători către Daldi o pasăre necunoscută

şi tot ce aşteptsă aud până mai târziu

o mezzoprivighetoare în cel mai bun caz

tradusă la telefon pentru nepoata nonagenară

a transcendentalistului numărul unu

6 octombrie 1981, Almora.

Se va urni afară soarele peste Trishul ca întotdeauna, niciodată văzut de noi. Ieri petrecusem în bazarul sculptat, catapeteasmă între Kumaun şi restul Himalaiei. Frumuseţea fetelor localnice străluceşte în replică zăpezilor veşnice de sus. Bătrânii şi copiii se leagănă unii pe alţii, în paşi. Bărbaţii admiră peisajul în treacăt. Din când în când, alt Ravana michelangelian răsare pe trei sferturi, fără cap încă, de 4-5 metri, în vecinătate de temple şi feudalism de şopuri.

Caprele cu urechi clăpăuge, frunţi bombate, ochi introverşi, se dezlânţuie blânde mai peste tot, în şiruri, câte una, bătrâne şi iede. Una măcelărită într-o mică măcelărie. Două la uşă, rumegând în neştiută aşteptare a rândului. Mărfurile moderne primează de departe, dar desfăşurarea lor păstrează un ritm împăcat, poate şi sub nimbul zilelor de Ramlila.

Puţinii străini par a se fi asimilat atmosferei. O stranie linişte solară, în fluxul acestor pahari, împestriţaţi de câte un tibetan tricotând vijelios în văzul grăbit al trecătorilor. Uitasem şi de casa lui Vivekananda, atraşi la vale şi la deal de magnetul artificialului meticulos şi rezonant al vechiului bazar, cu oameni frumoşi între vestigii de munţi ţărmuitori.

Fusese o dimineaţă de luni nemaiîmpinsă în izână de vreo duminică dinainte şi ne-o spuneam între noi şi gazdelor. După prânz, Surjit îmi citea poeme chinezeşti şi de Gunther Grass. A apărut, alb masiv, her George Nadara, şi mai apoi doamna, austriecii. El mi-a spus curând în amănunt din legendele lui Vlad Ţepeş. Sunt indieni, antieuropeni, de zeci de ani. Copiii le trăiesc în Anglia. Ei îi aşteaptă din când în când pe aici. Fumăm ţigări de foi şi glumim cu fericire cu tot.

Spre cinci suntem oaspeţii doamnei Gertrude Emerson Sen, care ne aşteaptă perfect pregătită. Casa, nu numai muzeu. Fotoliul în care a stat Tagore. Bastonul lui Vivekananda. Portretele domnului Sen. Tone de cărţi, albastrul proaspăt al scaunelor. Bătrâna doamnă de 91 de ani, noi – ceaiul este în cinstea românilor. Fixat cu două săptămâni în urmă.

Familia ziaristului de marcă Bhatacharya şi a gazdelor noastre, oamenii nr. 1 ai locului. Gazda de acum mă întreabă dintâi dacă mai există Bohemia, unde a lucrat tatăl ei, parcă arheologie, şi care sigur va fi ştiut şi România. Ea însăşi a venit din Constantinopol în Bucureşti în 1922, în trecere. În tinereţe, după un an de profesorat la Chicago şi după ce scrisese în 24 de ţări latino-americane, oferindu-şi serviciile, a pornit-o spre Asia.

Ajunge în 1913 în China şi Japonia, fiind director al revistei Asia. Îi face plăcere să evoce un interviu luat lui Gandhi, primul, în Lahore. A luat, târziu, două palme, din simpatie, de la părintele naţiunii, când i-ar fi spus că a îngropat noua violenţă. Din China, d-na B. insistă asupra costumelor – şase – ale lui Silviu Brucan, repetându-i şi bancuri chino-româneşti, via ruşi.

Luăm dinner-ul la maiorul Mj. Gurnam Singh. O piele de piton, o Almoră imaginară pictată – o hartă pe ceramică a Insulei Mauritius, A doua mesă cu Old Monk, topul romanului indian. Soldaţii au prins un pui de maimuţă şi copiii au ce face. Declarasem că nimeni nu mă place în India, iar ei, că aş fi bun pentru ce fac ei.

Răsăritul soarelui pe Trishul, pe Nanda-Devi, pe Iclesia. O maimuţă roşie în pin, ameninţată din gură şi cu puşca, apoi cu o piatră, de un soldat. Golda a urcat pe acoperiş să mă vadă. Au trecut trei ore. Plimbare spre leprozerie, printre puieţii năclăiţi de almoră. În Almora mi-ar plăcea să fiu spaniol – la mia alma in Almora, un romancero, ceva.

7.10. 81. Bansir, ieri.

Templu Shiva. Înapoi, un palat al munţilor al milionarului gujarati. Foişor de lucru, căzi de bambus, Kumaun, colecţii de sculpturi şi tapiserii clasice şi moderne, templul personal, căprioara, florile, leagănele. Cărările ar reflecta, spune, sufletul său. Seamănă cu Balachunder, maestrul veena.

Suntem puşi la masă. A călătorit peste tot şi a scris despre. Are o vilă şi vapoare la Bombay, pentru iarnă. Marea îl atrage cât şi muntele. Surjit, că d-na B. auzise de la Brucan cum românii îi cer lui Dumnezeu, ca ultimă dorinţă, să aibă la cină pe toţi chinezii, dar să treacă prin Rusia. N. adaptează: şi noi să chemăm la cină pe ruşi, via China.

Particularul, cît de bogat, ar fi interesat să lucreze oricât pentru el şi pentru nimeni altcineva. El vrea să cultive copaci în pădurea lui, ori a statului, pentru că-i iubeşte, şi vrea să nu fie penalizat. A plantat şi trei mii de meri. Vorbeşte de Basarabia familiar. A fost în Rusia după două luni petrecute în Occcident. Contrastul i-a sărit în ochi, industriile fiind mai slabe în a doua, ca şi standardul de viaţă. Ca teme indiene, se mulţumeşte să-şi contemple propria situaţie oarecum în pericol.

Seara citim Gerald Hopkins, apoi Pascal în original, şi ne dăm cu părerea unul despre altul. Suntem reinvitaţi în decembrie, sau chiar în vară (când au mulţi musafiri). Dimineaţa, reluăm discuţia printre munţi, arbori şi flori. – Ştii că preşedintele Sadat a fost asasinat? – Ruşii? – Românii! – Indienii.

Puja paka n-ar fi fost azi, dar azi, în ochii multora, şi ai copiilor, şi ai fetelor noastre, caprele au fost decapitate. Oare şi căprioara tuturor solitudinilor, de ieri, să-şi fi aşteptând rândul în prăpastia din jurul uriaşei linga? Franţuzoaicele ar fi asistat cu plăcere la execuţii. Copilul ăsta pribeag s-a prefăcut în ied şi, amestecat pe golgota lor din Bazar, îşi va fi ispăşit iezii amorezii.

Bine că fetele s-au scăldat în soare. Astă-seară vor fi din nou regine, una bengaleză, una pahari. Nana cântă colinde, acompaniindu-se la tabla. Nitu îmi cere poveşti înainte de culcare. Părinţi-socri vor întregi interiorul teatrului. Mâine pe vremea asta, ne apropiem de Delhi ca de o casă mai singuratic a noastră.

Soarele de aici ni se va insinua în amintire cu sângele caprelor decapitate ca pentru nimfomanie; în fapt, ele întrecându-şi sacrificatorii primăvara, vara, toamna, iarna, dar aici se petrec şase anotimpuri. S-a sfârşit ţigara de foi, şi conversaţiile noastre, de la munte la munte, ne asurzesc gratuit, ca şi miezurile lor. Ceva a mai fi rămas de fumat şi vântul râureşte pinii golindu-i de somnul liniştii muncite mai mult de greieri.

Să nu existe loc de mărturisire decât în sângele şiroind mistic din gâtul iezilor? Nu l-am văzut. Mi-am văzut copilul fugit de la vedere după ce văzuse şi ameninţând că niciodată nu se va mai duce la copiii maiorului.

Rămânem călători în noi înşine, împreunaţi câte puţin şi cu mirare, în sângele împărăţiilor ce ne-au găzduit. Mereu mai pigmentaţi, doar-doar ni s-o părea a ne plimba necontenit şi silnic printr-un abator. Clopotele leprozeriei bat numai duminica – vor bate mereu?

Finalurile literaturii sănătoase îşi găsesc etern darul de a contrazice povestea, ce, în loc să se sfârşească, se refuză cu început cu tot. Crăunitul ciorii pe o singură inspiraţie este mai des trinitar şi dual, ca literatura. Cum să mă rog pentru poeme de pe acoperiş?

Nevăzutul meu spate este jumătate din peisaj, inclusiv soarele, dar, în lumina pierdută din faţa mea a pre-amurgului, salut răcoarea înfrigurată a vântului de seară, ce va trezi cu greu, stea după stea, ajutate de lună şi luceafăr. Un kilogram de carne ar costa în Japonia 300 de rupii. Dar de capră? O sută.

atâtea iaduri Gertrude

ale fiecăruia de la fiecare

din Taormina la Almora

şi florile de cosmos din Homer

cu ochi de Afrodită privind puja paka

în numele orbului leprosului sfântului balaur

pe acoperişul pământului acesta pahari

mi-a fost şi dragă ţigara de foi

de iaduri nenumărate Gertrude

8. 10. 1981. Almora.

Aseară, reîntâlnire cu maiorul, nevasta şi unul din copii. Ordonanţa tocmai ne aducea o scrisoare şi filmul, nedevelopat (… nu funcţionase curentul). Mai aveau încă bindu din sânge de capră pe frunte. 24 fuseseră decapitate dintr-o singură lovitură, deci nicio piază rea, în văzul soldaţilor aşteptându-şi sărbătoarea, mai departe şi dinner-ul, ofiţerilor, nevestelor şi copiilor lor. Nana şi Nitu au fost singurele care, la primul cap căzut, au fugit acasă înspăimântate.

Mj. tocmai voia s-o vadă, dar ea refuzase să vină. Am mai gustat Old Monk. Sporovăială. Au venit bătrânii. Fetele au dat spectacol în hindi, cu cântece şi dansuri. La dinner, am discutat despre miere, pisici, câini, copaci. Mg. avusese un seminar despre conştiinţă. Un articol de mistică de la N. Protocol. Port Sadat.

Sângele caprelor fecioare a aburit până în amurg, şi norii imaculaţi de peste Trishul se înroşiseră. Toată Almora s-a revărsat în sacrificiu. Aici capra, în Nepal boul descăpăţânat dintr-o lovitură. Ca un paşte, un crăciun, o vânătoare, ni se zice. Dar toată lumea frenetică la ţâşnetul sângelui?

Sunt asigurat că inocenta căprioară a milionarului n-a fost sacrificată. Stăpânul ei ar putea motiva că a fost bolnavă şi că singură a urmat norii înroşiţi de sacrificiu. Şi atunci am zice de o contribuţie cum se expusese Mj. Negăsindu-i-o.

Europeni sută la sută urând Europa (dar şi pe pahari), admiratori ai lui Hitler, pustnici milionari, guvernanţi misogini – desigur nu numai printre pinii şi supinii de aici. Răsăritul răspunde dinspre sine: cu alt sânge?

Avem cafea, şi atât gazdele tinere cât şi cuplul academic şi părinte, precum şi singularul celei de-a treia generaţii ne petrec la maşina de lux care ne-a adus în autogară, încât ne găsim, destul de proaspeţi, în autobuz, la ferestre pe stânga (Nana şi eu). Îi tot spun Nanei de Himalaya, de înălţimea lor.

Cu Nanda Devi şi Trishul, n-avem decât să ne simţim capre demne de Durga mata – va trebui mereu şi mereu să ne scarificăm noi înşine, ori mereu şi mereu să ne lăsăm sacrificaţi de orice fiinţă ori nefiinţă ivită în cale? Să fie tot una?

Din Almora, plecăm cu plinul sentiment al sacrificiului ritual, care nu contrazice, vai, poezia. Ba o musteşte cald sângeros întru divinitate. Cât ne-am fi îmbăiat în vorbe desonorizate, ne cuprinde decorul ce oricui i-ar suna crud, dacă nu degoutant, cum am şi auzit. Orice drepturi ne-ar fi luate, ni-l luăm şi noi pe cel al reflecţiei într-un exterior de altă natură (poate numai în aparenţă).

Seara, pe la 7, ajunşi în Delhi, pe la 8, acasă. O scrisoare din Târgovişte, de la tata. Îi scriu răspunsul himalayan pe ultima aerogramă din casă. Vecinii ne-au primit ca pe unii de-ai lor. Ne simţim mai bine aici.

Drumul de întoarcere, prin Dussera oraşelor de munte şi de câmpie, printre puhoaie fericite în ţărâna iluziilor colosale străjuite pretutindeni de vaşti mătăhuzi – efigii ale lui Ravana şi fratelui său aşteptându-şi ispaşa, la apus de soare, în euforia mulţimilor luminate la propriu de flăcările bubuitoare măcinând neamul sfânt al răpitorilor Sitei.

Egretele infailibile ori vulturii rujeolându-şi din cadavre întunecimea zborului, umbrele-păuni şi păunii-umbre prin imperiile de trestie, ninsoarea florilor de pai-tropic. Minele autobuzelor doborâte deunăzi de ciocniri şi derapări, palmierii generând zodii de orez şi grâu, nămoalele de lotuşi în iad verde, avatarul păcatului himalayan.

Toate se topeau în şiruri fără hotar de oameni în alb gandhian. Cu toate rikshele în isterie, cărând şi paraliticii, cu înşişi cerşetorii liberi de lepră ori boli ale aceleiaşi profesii. În care trase de cămile, de boi înăduşiţi de galop şi bâtă. Şi iar pe jos în cohorta incomparabilă condensându-se din orizonturile umane ale Uttar Pradesh-ului.

Ne alungam din Dussera în Dussera, nemaistrăini dar şi nemainoi. În cinste pentru dreptatea de a fi ars ca Ravana. Negustorind amintirile laice în eterna pregătire pentru clipa stagnantă a actului cu, nici samba nici sânge, doar înghesuială a sărbătorii. Fie-ne zilele după Dussera aceasta, în care ne-am încheiat călătoria la Almora himalayană, începută în ziua de naştere a lui Mahatma, zile de bine şi aducere aminte.

9. oct. 81. Delhi.

Banca închisă. Niciun ban, micio distracţie, nici mâncare. Cald. Blondă singură cu fiul şi mai blond. Reproduceri de mandale tibetane. Chere Madme Sen, nous vous remecions pour la belle soiree… true, Gertrude, tanti naraks… vraiment, Gertrude, tant d’ enfers…

triste sărbătorile altora (şi ce pierduţi în ale noastre mai eram) iar ceilalţi fie că n-or şti ce e râsul parcă le ajunge lumina în bucuria sacrificiului în lume

ne vedem împinşi cu cotul pe dreptate anume sinucigaşi din locuri reci şi cu buzunarele goale aceloraşi stele neîmpărtăşiţi la fel în presupus simţ critic al naţiunii pure

încă o zi peste una alta ci timpul ne-a înecat din spaţiu în spaţiu până pe loc ne înzăpezim şi în Himalya şi în scrisoarea de la Târgovişte şi-n refuzul de la Varanasi şi-n sângele caprelor din garnizoana de război secund

Dumenzeu nu ne întreabă ce-am făcut viaţa ce tristeţe zei ce trişti veseli numai la război cu tot sângele din noi la mutare ateişti

libertate şi tristeţe India să ne răsfeţe pe butucul muntelui sângele descântului trupului sărutului viului ascunsului sfinţilor plânsului sângerului tristului sexului întrînsului linga dansatorului suflet Kumaunului devi albă dorului oacheşă odorului umbră zburătorului abanos sculptorului smoală mustăciosului lună-apocalipsului

am plâns la tropic tot visător că ne murise maica oaselor cea de lemn şi de sora vie am plâns de dor tot la tropic şi de câte o femeie liberă de mine în râs şi plâns niciuna să mă plângă asemeni stăpânilor de femei şi de ţări asasinaţi din dragoste

de când noaptea nu mai e femeie şi nu mai vrea să fie nici noapte femeile nu mai sunt nopţi şi nu mai vor să fie nici femei bărbaţii nu mai sunt nopţi şi nu mai vor să fie nici bărbaţi şi de când s-a făcut noapte femeie bărbat mi-a trecut viaţa Dumnezeule mare nume de femei mame numai mame nume bătrâne de la naştere la moarte şi înapoi fără râs nici al sângelui înlocuindu-le himenul vâltori plânse cu lumânări cât tristeţea bărbaţilor fiilor căluşarilor înşelaţilor nesurâzătorilor muşcaţilor dictatorilor impotenţilor platnicilor înrâuritorilor înspăimântaţilor eroilor patronilor fochiştilor

de la munte am adus ce-am dus dusesem ce-am adus ţeasta că nu mi-a răspuns nici pieptul nici restul şi tu ai adus ce n-ai dus şi ai adus ce-ai dus un somn în loc de drag şi poate o cutremurare a ţestei ţâţelor restului în Himalaya de data trecută hai la culcare

ROŞU ŞI NEGRU

(poezie multilingvă)

 

 

Toreadorul

roşu

la faţă

îmbrăcat

în togă roşie

cu haine roşii

cu ciubote roşii

înfige sabia neagră

în taurul negru.

Inima haină

a criminalului

este neagră

precum

pielea

taurului

ucis.

ROUGE ET NOIR

Traducere în limba franceză:

Adina Rosenkranz-Herscovici & Sara Herscovici

Le toréro

au visage rouge

vêtu

d’une toge rouge

habillé de rouge

avec des bottes rouges

plante le javelot rouge

dans le taureau noir

Le coeur cruel

du criminel

est noir

comme

la peau

du taureau

abbatu.

ROSSO E NERRO

Traducere în limba italiană:

Simona Puşcaş

Il sanguinario

toreador…

con la faccia rossa,

vestito

in una toga rossa

con abiti rossi

con stivali rossi

immerge ia lancia nera

nel toro nero.

Il cuore diabolico

del l’assassino

è nero

come

la pelle

del

toro

ucciso

ROJO Y NEGRO

Traducere în limba spaniolă:

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

El torero

roja

su cara

adornado

con capa roja

con ropa roja

con botas rojas

clava el rejón negro

en el toro negro.

El corazón malvado

del  asesino

es negro

como

la piel

del toro

ejecutado.

VERMELHO E PRETO

Traducere în limba portugheză:

Lucian Daniel Dumbravă Jr.

O toureiro

vermelho

à cara

equipado

em toga vermelha

com roupas vermelhas

com botas vermelhas

espata a lança preta

no touro negro.

O coração desapiedado

do criminoso

é preto

tal como

a pele

do touro

matado.

KUQ E ZI

Traducere în limba albaneză:

Baki Ymeri

Toreadori

I kuq

Përballë

I veshur

Në togë të kuqe

Me tesha të kuqe

Me çiubotë të kuqe

E ngul shigjetën e zezë

Në demin e zi.

Zemra petku

I kriminelit

Është e zezë

Porsi

Lëkura

E demit

Të vrarë.

PIROS ÉS FEKETE

Traducere în limba maghiară:

Papp Csilla

A piros arcú torreádor,

Piros csizmában,

Piros ruhába

és piros kőppenybe

Őltőzve

Bele dőfi a fekete lándzsát

A fekete bikába.

A gyilkos

szivének burka

oly fekete

akár

a meggyilkolt

bika bőre.

ROT UND SCWARZ

Traducere în limba germană (Bav):

Ligia Gabriela Janik

Der Torero

rotes

Gesicht

gekleidet

mit rotem Gewand

in roten Kleidern

roten Stiefeln

sticht den schwarzen Speer

in den schwarzen Stier

Das böse Herz

des Kriminellen

ist so schwarz

wie die Haut

des getöteten

Stiers.

ROT UND SCHWARZ

Traducere în limba germana (mod):

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Torero

rot

im Gesicht

gekleidet

in rotem Gewand

rote Kleider

rote Stiefel

stößt die schwarze Lanze

in den schwarzen Stier

Das böse Herz

des Mörders

ist so schwarz

wie die Haut

des ermordeten

Stiers.

ROOD EN ZWART

Traducere în limba olandeză:

Germain Droogenbroodt

De stierenvechter
rood
zijn gezicht

rood
zijn toga
rood
zijn pak

rood
zijn laarzen

hij stoot het zwarte staal

in de zwarte stier.

Het gemene hart
van de misdadiger
is zwart
zoals
de huid
van de gedode stier.

RÖTT OCH SVART

Traducere în limba suedeză:

Maria Dahlgren

Toreadoren

rött

i ansiktet

klätt

i röd toga

med röda kläder

med röda skor

han sticker det svarta svärdet

i den svarta tjuren.

Den kriminelles

onda hjärta

är svart

som

den döde

tjurens

hud.

RED AND BLACK

Traducere în limba engleă:

George Roca

The

red-faced

toreador

dressed

in a red toga

With red clothes

With red boots

thrusts the black sword

into the black bull.

The wicked heart

of the criminal

is black

like

the skin

of the slain

bull.

George ROCA

21 august 2015

Sydney, Australia

 

 

Orice conducător de cenaclu oficiază implicit şi un ritual critic cu predilecţie de întâmpinare. Este şi cazul lui Teo Cabel, mentorul cenaclului literar AntePortas din Buzău. Tânărul literat îşi adună într-un volum exegetic o parte din cronicile pe care i le-au prilejuit o serie de scriitori de dincoace şi de dincolo de Prut.

          Cartea sa, Prezențe în Agora literară, se deschide cu impresiile declanşate de volumul de dialoguri cu 6o de confraţi care s-au întreţinut colocvial şi civilitar cu Culiţă Ioan Uşurelu, Scriitori contemporani din Vrancea, prin interviuri, o carte despre orgolii autoriale, caracter, implicarea în Agora (nu neapărat politică), afirmarea şi impunerea unor valori spirituale perene, conflictele între generaţii literare, circulaţia cărţilor în zilele noastre tot mai precare ş.a.m.d.

          Pe Dan Manciulea, autor al cărţii de proze scurte, Mici apocalipse de adormit omenirea, îl aşază, din punctul de vedere al limbii artistice folosite, în sillage-ul lui P.Ispirescu, Slavici, Galaction şi Agârbiceanu. Teo Cabel excelează în analizele pe text unde uzitează de inserarea unor citate judicios alese aşa încât cititorului căruia nu-i va cădea în mână cartea comentată să-i fie înlesnită familiarizarea cu stilul şi cu tematica operei (cărţii) celui comentat. De acest tratament adecvat şi binevenit se bucură nuvelele Căluşarii şi Norocel unde exegetul abordează en maître împletirea elementelor realiste cu cele fantastice. Procedeul se întâlneşte şi-n prezentarea a două romane scrise de Dumitru Dănăilă: Robul zarului şi În căutarea paradisului pierdut, „carte mai groasă decât pare”. Cronicarul-eseist e cu predilecţie preocupat de intruziunea politicului şi ideologicului agresiv în existenţa oamenilor îngenuncheaţi de vremuri şi sub vremuri. Din această perspectivă e abordat (bildungs)romanul profesorului râmnicean Traian Gh.Cristea, Iubire fără sfârşit, carte în care e adusă în prim plan figura mamei, excelând prin credinţă şi spirit de sacrificiu. În această mamă cu nume de sfântă (o chema Ecaterina), copilul găseşte „harul febrei sale de a cunoaşte”. Prozatorul cu acerb nerv memorialistic e plasat în decindea marilor noştri clasici Creangă şi Slavici, primul cu portretul inubliabil al Smarandei din Humuleşti, cel de al doilea cu a sa dârză şi neobosită Mara din romanul omonim. Problema rezistenţei prin cultură în anii comunismului feroce care promova cu neruşinare delatorul de profesie e reliefată cu prilejul recenzării cărţii în cheie pamfletară a lui Marin Ifrim: Cartelul metaforelor, carte de la care acelaşi neobosit spirit catalizator al literaturii buzoiene şi al ecourilor acesteia în ţară, ca şi în afară ţării, va fi împrumutat anul trecut unei reviste literare şi de cultură, care apare în oraşul de la Curbura Carpaţilor.

          Criticul îşi începe cronicile prin aserţiuni de ordin teoretic şi nu uită niciodată că şi el e poet. Iată, de pildă cum demarează recenzia pe care i-o ocazionează Pareidolia lui Laurenţiu Belizan, unul dintre cei mai dotaţi şi mai profunzi poeţi ai generaţiei tinere:

        „Volumul lui Laurențiu Belizan  Pareidolia se deschide, ca o poartă, într-un univers în care nu știi ce îți este solicitat mai mult: sufletul sau rațiunea? Îți dă  impresia de stampă, de fluviu pe care îl vezi din depărtare, ca pe un șarpe uriaș adormit. Abia apropiindu-te ceea ce credeai că este domol, te trezește într-un asurzitor și puternic debit de sensuri, de imagini. „Timpul lichefiat” (viața îndirect) îți dă senzația că nu mai curge, ci te ține la suprafață, să ai libertatea de a aprecia, și a face diferența, între starea  din vâltoare şi ceea ce este pe maluri, ori forfotește în aer și ceea ce simți tu ca cititor.

          Realitatea, prin ochii poetului, devine frustrantă: trăirile, acumulările, sentimentele contradictorii, neliniștea, nemulțumirea conștiinței limitei umanului sunt echilibrate, sau așa se intenționează, în balanța viziunii cu valorile perene, devenite comori ale existenței, rădăcini, de unde se extrag proaspete decocturi energizante: copilăria, dragostea, speranța”.

          Laurenţiu Belizan e fascinat, ca şi Nichita Stănescu, de Orient, „de măreaţa şi nebuloasa Indie”, ca şi de „delicata şi marţiala Japonie”. Evadarea, în sillage parnasian, merge mână-n mână, la extrem de ingeniosul poet, cu dragostea, temă perenă şi cum nu se poate mai generoasă în textul lumii dintotdeauna.

          Critica de tip genetic pare să-l fascineze pe neobositul exeget atunci când deapănă povestea venirii pe lume a cărţii Săptămâna de sare a lui Marin Ifrim, poet care, pe urmele unor Mallarmé, Paul Valéry sau Ion Barbu, a adaptat, preţ de trei lustri, aşa-zisa estetică a tăcerii. De curând, se pare că glonţul poemului a şuierat din nou pe la urechea poetului. Dovada: volumul Blocat în lift spre cer, cu subtitlul Puzzle lirico est-etic.

          Criticul ştie să-şi pună şi să ne pună întrebări inteligente care devin, de îndată, teoreme demonstrate cu acribie. Astfel, vorbind de volumul de poezii al Elenei Radu, Poeme pentru acces provizoriu, exegetul porneşte de la următoarea interogaţie mai mult sau mai puţin retorică: „Reușim, pe termen scurt sau lung, acest „acces provizoriu” în ipostază de muritori  pregătindu-ne pentru un alt „acces”, definitiv, după trecerea Stixului, ori facem numai o deplasare pe planul sincretismului sau al sinergiei?” Nu îndeajuns de cunoscută pe cât ar merita, Elena Radu are conştiinţa poeziei autentice pe care o înnobilează şi de la care pentru nimic în lume nu ar face rabat. De o conştiinţă a valorii poetice proprii se poate vorbi şi în cazul Manuelei Camelia Sava, autoare doctorală a unei cărţi de poeme incitante, de înaltă şi sobră ţinută intelectuală: Taina Supremelor Ceasuri.

Eseistul e mereu precipitat, gata să spună totul în cât mai puţine cuvinte ca atunci când scrie despre hiperlucida Oana Şerban care într-o carte a ei „sparge tabuurile false” şi „reabilitează unele sentimente nesigure, la momentul adevărului”. Judecăţile sale de valoare coabitează fericit cu informaţiile de factură statistică: Așa a fost, se-ntâmplă-n viață  „este radiografia  unui moment important din viață. Semnează regia și distribuția, Oana Camelia Șerban. O spovedanie estetică cu efect de infuzie spirituală. Spun radiografie pentru că are acest ipostas, fiind structurată în trei părți: Cartea I Mărturii în 12 zile. Se face tot mai târziu; Cartea a II-a Două sprezece rostiri; Cartea a treia Orfeu s-a întors. Primele două cărți au 12 fascicole cu nume diferite;  prima, zile,  a doua, chemări. Ultima, cinci poezii. Numerele 12 și 5 nu sunt de loc aleatorii. Simbolistica lor degajă  energie spirituală.

Momentul se referă la o aniversare. Această aniversare nu are încărcătura unei neliniști de ciută vânată, ci impune nevoia unei așezări. Așezarea cu sinele.

Oricât de mare ar fi frapiera rațiunii, sentimentele ne dezvăluie un om sensibil, cu sufletul mustind de iubire, cu afecte normale”.

În romanul Între două iubiri al prozatorului Corneliu Diaconu, criticul evidenţiază rolul scenelor dialogate în sondarea trecutului celor doi protagonişti, Radu şi Silvia, ca şi în salvarea de la acutizare a conflictelor dintre oameni. Revoluţia din ’99 aduce şi sfărâmarea poveştii de iubire dintre cei doi soţi îndrăgostiţi. Silvia moare, dar Radu continuă s-o venereze. Romanul este unul despre provocările destinului, despre (non)comunicare la nivel intrafamilial, despre debarasarea de trecut etc. Tot despre sfărâmarea nucleului familial e vorba şi în romanul autobiografic al tinerei Dana Giorgiana Biţeanu, Tragedia şi viaţa după. De data aceasta, pierderea ireparabilă a mamei e văzută din perspectiva copilului care înţelege că golul lăsat de cea care l-a adus pe lume e abisal şi definitiv.

Foarte dragă îi e criticului metafora altoirii. O foloseşte ori de câte ori vrea să stabilească anumite filiaţii literare. Astfel, discursul poetei Tania Dabija e grefat pe cel al lui Lucian Blaga. Şi exemplele ar putea continua.

Cele mai multe cronici sunt dedicate cărţilor de poezie, dat fiind că apariţiile editoriale de acest tip sunt şi ele cu mult mai frecvente. Luminiţa Zaharia, în Singularia tantum, „are curaj în developarea sinelui prin poezie”, iar pentru ea „poezia este un element al aerului”. Poeta în al cărei discurs „flutură un sentiment ca un steag” e tot mai curajoasă şi mai inconfundabilă de la un volum la altul. Ana Maria Gîbu e adolescenta teribilă a poeziei buzoiene şi nu numai. Volumul Regala e scris în tandem cu poetul George Filip din Canada. O carte personalizată e, în schimb, Umeri de flori. Despre Traian Vasilcău, autor, printre altele, al volumului E atâta crizăde Cuvânt, afirmă: „Traian Vasilcău a altoit, în copacul poeziei, frământarea omului „sub vremi”, care refuză să se lase copleșit de disperare. Nu alege disiparea în bucuriile efemere, le folosește, dar vrea mai mult. Cugetul său simte și caută asta.  Are și curajul mărturisirii”. Debutul poetic al lui Costel Suditu, Sub gutui, e „mai mult un dialog cu lumea” decât un dialog interior, iar satul rămâne o temă constantă a discursului său poetic. Volumul Ginei Zaharia,e o invitaţie „la hoinăreală prin stări”.   Scriind despre poezia avântată a Ginei Zaharia din Ecou de rubin, discursul critic se contaminează. Criticul se lasă transpus în lumi paralele unde realul şi irealul se contopesc în beţii platonice şi totul „curge ca într-o poveste”, poeta analizată construind pe o structură orximoronică, ludicul fiind una dintre dimensiunile poeziei practicate de Gina Zaharia.

O menţiune specială o merită şi o ocupă în cartea de debut exegetic a lui Teo Cabel cea a lui Stelian Grigore, Morile văzduhului, carte izvorâtă din înţelepciunea pe care o capătă intelectualul ce a rămas neclintit în lumea satului. Amintirile din copilărie dau trăinicie şi autenticitate discursului poetic întru totul glorificator de veşnicie zămislită în acest spaţiu. Cartea Puterea voinţei, a lui George Bratu, este o meditaţie despre vederea interioară pe care, întru fericirea şi bogăţia spirituală a lumii de două mii şi ceva de ani încoace, a avut-o şi nemuritorul Homer.

La Daniela Şontică, în Iubita cu nume de profet (2014), subliniază amplitudinea imagistică mai mult decât seducătoare, plurivalenţa sensurilor şi harul, zeiesc, de a transforma totul în poezie de bună calitate: “Poezia este a cincea cămară a inimii, unde sângele este purificat şi transformat într-o variantă spirituală” (108). Nu poate neglija nici discretul filon reliogios, “piatra de temelie pe care se construieşte o poezie originală” (p.109). Volumul al treilea al acestei poete de mare forţă şi de un timbru poetic inconfundabil este din toate punctele de vedere o izbândă “în poezia feminină de calitate” (idem).

O bornă pe itinerariul poetic al Florinei Isache i se pare volumul/poemul de”dragoste pe şaptezeci şi şapte de pagini”, Ploi în oglinzi (2014). Criticul evidenţiază “sinceritatea copleşitoare” a discursului poetic care-i ocazionează impresii de lectură despre o autoare aflată încă în căutatea graalului fiinţei. La poeta în discuţie, “dragostea nu se joacă, ca un rol, nu este o virtute, dar se doreşte, este un sentiment puternic care se manifestă şi uneori este suficient că există”. Eroticul este aici unul incendiar.

          Ioan Culiţă Uşurelu e abordat nu doar în ipostazele de eseist şi de critic de întâmpinare, ci şi în aceea de romancier realist ce semnează Jurnalul unuisinguratic (2014), comparabil cu Viaţa ca o pradă al lui Marin Preda. Este romanul nu doar al unui eşec politic şi erotic, ci şi o radiografie incisivă a lumii literare din spaţiul vrâncean. Concluziile sunt tranşante de fiecare dată şi nu lipsite de un anumit fior cu bătaie gnomică: “Omul, faţă în faţă cu Creatorul, îşi reglează distanţele reale între cunoaştere şi necunoaştere, între credinţă şi necredinţă, între devenire şi rătăcire”.

Adunarea impresiilor de lectură de către Teo Cabel într-o carte de profil face din autorul ei un urmaş de nădejde al celor ce în Buzăului au oficiat decenii în şir actul critic: Marin Ifrim, Dumitru Ion Dincă, Valeria Manta-Tăicuţu, Stan Brebenel, Vasile Ghinea, Gheorghe Postelnicu şi alţii câţiva grupaţi în jurul unor reviste precum Fereastra, Spaţii culturale, Renaşterea culturală, Întrezăriri şi, mai nou, Cartelul metaforelor. Exegetului nu-i rămâne decât să se ia în serios şi în această ipostază destul de spinoasă şi de ingrată.

 

 

ION ROȘIORU

„…Că la nunta mea / A căzut o stea

Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa…”

(Mioriţa)

Un popor dispare atunci când nu-şi mai respectă limba, tradiţiile, istoria strămoşilor. Fără aceste rădăcini un popor devine o poporaţie, o simplă populaţie, precum au devenit sutele de popoare dispărute în fostele imperii rus şi sovietic, care au fost înghiţite de anacronicul popor „rossiane”.Acum în perioada globalizării, a tentativelor unora de ştergere a deosebirilor identitare ale popoarelor, pericolul este mare, în special, şi prin faptul că ambele supraputeri – SUA şi Rusia nu reprezintă popoare identitare. În pofida acestor tendinţe, care din păcate sunt tot mai

România, poporul român, care posedă una dintre cele mai mari capodopere ale Lumii cum este Mioriţa, nu trebuie să fie unul risipitor. Mioriţa nu poate fi citită şi înţeleasă ca o simplă poezie cum încearcă unii masochişti intelectuali cu inima surdă, care le încurcă să sesizeze marea comoară etică a baladei, situarea valorilor umane mai presus de propria viaţă, lucru remarcat cândva de Gr. Vieru: „Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium…”. Înţelegerea corectă a ei poate fi atinsă doar în context cu unele aspecte spirituale din perioadele distincte, prin care au trecut strămoşii noştri: de la cucutenieni, pelasgi, traci, daci şi până în zilele noastre. Nu în zadar ea practic nu poate fi tradusă. Să ne amintim de refuzul cunoscutei poetese ruse Ana Ahmatova de a traduce balada, motivând că nu înţelege! resemnarea baciului moldovean (la poporul ei nu există aşa ceva). Balada Mioriţei, venită din adâncurile istoriei multimilenare a Neamului, rămâne încă nedecodificată.

Simpozionul „Obârşia Mioriţei” şi manifestarea de suflet, care au avut loc în c. Caşin, judeţul Bacău în perioada 15-16 august 2015, vin să ne readucă la rădăcinile adânci ale poporului nostru prin unele încercări de decodificare a baladei „Mioriţa”. Graţie invitaţiei insistente a bunului nostru prieten de la Bacău prof. Vasile Puiu am avut fericita ocazie de a participa la acest eveniment împreună cu maestrul N. Dabija, rectorul Universităţii Tehnice a Moldovei I. Bostan, prorectorul V. Dorogan, decanul V. Cartofeanu, şef departament S. Zaporojan, şef Program I. Manoli, însoţiţi de membrii minunatei formaţii din s. Costeşti „Haiducii” şi de primarul Natalia Petrea. În aceste două zile Caşinul a devenit centrul românismului, demonstrând tot ce ţine de tradiţiile unui sat românesc. Am înţeles un lucru: o ţară cu astfel de sate nu poate dispărea. Anume aceste sate se vor opune tendinţelor globaliste şi încercărilor unor ultraeuropeni români de diminuare a tradiţionalismului românesc. Ţin să menţionez că, ajunşi la Bacău în seara de 14 august, am fost primiţi de către prof. V. Puiu şi duşi la un mic restaurant pentru a lua cina. În timpul cinei, noi cei din Basarabia – de la Universitatea Tehnică şi haiducii de la Costeşti, i-am făcut o surpriză legată de împlinirea recent de către domnia sa a vârstei de 65 de ani. Şi cu acest prilej îi spunem: La Mulţi Ani Maestre inginer şi poet!

După o scurtă prezentare a localităţii de către primarul Daniel Şoroiu a urmat vizita Muzeului Satului (la noi în Basarabia puţine sate se pot mândri cu un muzeu al satului astfel pierzându-se multe din tradiţiile locului) cu demonstrarea unor meşteşuguri demult uitate prin alte locuri. Apoi a urmat vizita a mai multor gospodării amplasate în centrul satului. Fiecare gospodărie începea cu cunoscuta poartă de lemn (poartă de suflet cum o numeşte maestrul C. Tudose în cartea sa!) cu trei stâlpi şi acoperiş din Caşin şi continua cu casa, în care în pofida tendinţelor modernismului s-au păstrat multe elemente tradiţionale ale locului. Eram întâmpinaţi de gazde îmbrăcate în haine naţionale, de copiii lor, de asemenea, în haine naţionale (costum, opincuţe) cu nelipsitul păhăruţ de vin şi dulciuri. Fiecare gospodar încerca să prezinte ce are mai bun în gospodăria sa. Despărţindu-ne cu greu de gazdele ospitaliere imediat eram îndemnaţi să degustăm vinul de către vecini lor. Au urmat apoi şi alte elemente ale Programului: pioase cânturi în biserica muntenească a comunei şi predici ale celor 4 clerici cu un pronunţat substrat filozofic; ceremonia de primire a localităţii Caşin în Asociaţia „Cele mai frumoase sate din România”; corul ad-hoc al nevestelor şi fetelor din Caşin după care s-au integrat cu un scurt program artistic şi membrii minunatei formaţii basarabene „Haiducii” din Costeşti; parada căruţelor cu coviltir – o manifestare unică în România.

După prânz participanţii şi gazdele s-au deplasat spre poiana Zboina – singurul loc de pe harta României, unde se întâlnesc ţinuturile celor trei personaje din balada populară „Mioriţa”, aflată la 9 km de la cabana „Înţărcătoatrea” la înălţimea de 1383 m. Ajunşi la cabana „Înţărcătoarea”, aflată la vreo 13 km de Caşin la poalele munţilor Zboina şi Clăbuc, am trecut în 8 autoturisme de teren şi ne-am pornit pe un drum de munte spre Poiana Zboina, un drum cu istorie făcut încă pe timpul domnitorului Moldovei Gheorghe Ştefan şi pietruit în 1916 la comanda generalului de origine basarabeană Alexandru Averescu pentru a fi folosit de Armata Română ca drum de rezervă în Ardeal. La jumătate de cale am făcut un scurt popas la Masa lu’ Vodă – o masă de piatră cu câteva scaune tot de piatră, şi „Fântâna lu’ Ferdinand”, istoriile cărora (şi a drumului) ni le-a povestit neobositul nostru ghid Constantin Tudose. Ajunşi la Poiana Zboina am mers pe unul din cele trei drumuri spre monumentul „Obârşia Mioriţei” – o impresionantă sculptură din lemn cu trei feţe (nelipsita trinitate la români!), pe fiecare dintre care fiind sculptate elemente din istoriile „celor trei ciobănei” executate de sculptorul căşunean I. Moraru. După o scurtă prezentare a locului şi monumentului de către C. Tudose evenimentul a continuat într-un mod deosebit de simtomatic prin luările de cuvânt ale reprezentanţilor celor trei ciobănei prezenţi: Constantin Tudose din Caşin (reprezentantul baciului moldovean), Constantin Macarie din Soveja (reprezentantul baciului muntean) şi Adrian Seven din s. Dreţcu (reprezentantul baciului ungurean).

„…E o provocare! Bunul nostru coleg, prieten C. Tudose ne-a urcat aici să ne arate adevăratul „picior de plai gură de rai”. Aici înţelegem foarte bine această metaforă a mioriţei…” a spus prof. C. Macarie. Un scurt cuvânt a avut şi reprezentantul baciului ungurean care a menţionat că în s. Breţcu au mai rămas doar 25% de români care, ca şi alţi români din sate cu populaţie preponderent unguri au devenit ostatici în propria lor ţară. A urmat sfinţirea monumentului de către preotul bisericii munteneşti din sat, care a ţinut şi un impresionant discurs despre necesitatea unificării Neamului. „…Balada Mioriţa, despre care Luis de Cortes, un mare romanist spaniol, spunea că este cea mai frumoasă baladă păstorească a lumii…Uitaţi-vă ce loc extraordinar ales pentru acest monument între cele trei Ţări Româneşti, care ar trebui să fie de 300 m înălţime să se vadă din toate colţurile pământului românesc că nu este balada care ne desparte pe noi cei care vorbim aceeaşi limbă şi simţim româneşte, dar este locul care ne uneşte…” a declarat emoţionant maestrul N. Dabija.   

Reveniţi obosiţi de drumul greu de munte după acest eveniment impresionant, în Cabana „Înţărcătoarea” ne aştepta o cină tradiţională cu nelipsita mămăliguţă şi brânză de oi, completată cu peşte prăjit – păstrăv crescut chiar în păstrăvăria de alături.

A doua zi dimineaţă după ce s-a servit micul dejun ne-am deplasat spre Caşin, unde eram aşteptaţi la sesiunea de comunicări „Obârşia Mioriţei”. La locuri de cinste au fost invitaţi acad. I. Bostan, rectorul Universităţii Tehnice a Moldovei, acad. N. Dabija şi prof.univ. V. Puiu. Prezente au fost oficialităţi precum primarul satului D. Coroiu, vice-preşedintele judeţului Bacău I. Floroiu,  senatorul I. Avram. Printre luările de cuvânt aşi menţiona următoarele: „…Am asistat la ceremonia de sfinţire a unui foarte important monument. Dl primar trebuie să facă demersurile de includere a monumentului în lista UNESCO” a propus V. Munteanu, poet din Iaşi. „…Recunosc, subiectul îmi era cunoscut la nivelul studiilor elementare. Percepţia mea în calitate de parlamentar a Mioriţei: unirea să fie izvorâtă dintr-un punct de gâlceavă…” a declarat senatorul I. Avram.

„Trăiesc sentimente de mândrie că sunt printre Dstră. Acum 40 de ani am auzit pentru prima oară Balada Mioriţa. Întrebând învăţătoarea despre obârşia Mioriţei desigur nu mi s-a răspuns…Ţin să menţionez că ziua de 15 august este şi ziua martirilor brâncovineni…Vai de noi dacă vom pierde vreodată satul…Propun ca această zonă să fie numită Ţinutul Mioriţei…” a declarat emoţionant vice-preşedintele judeţului Bacău I. Floroiu.

„După Ce am văzut în aceste două zile pot spune că nasc şi la Caşin oameni…Balada Mioriţa a devenit odă în mediul antic…”(C. Pătrăscoiu, prof. dr. Universitatea „A. I. Cuza”, Iaşi.

„Îi mulţumim dlui C. Tudose şi dlui primar. Sunteţi la obârşia Mioriţei, pe care o consider între Nistru şi Tisa. Este un simbol din care se va naşte o legendă. „Mioriţa este răspunsul, pe care l-au dat românii în faţa destinului tragic” (M. Eliade). Mioriţa n-are final…” a declarat prof. de limbă română din Soveja C. Macarie.

„…Au pretenţii cei care nu pot înţelege sensul Mioriţei. Nu avem nevoie de demitizarea Mioriţei ci de demiticizarea miticilor. Baciul moldovean ar fi putut evita moartea sa dar n-a făcut-o. Precum şi Dumnezeu ar fi putut evita răstignirea lui I. Hristos dar atunci am fi avut un alt destin, unul necreştin… S-a spus că la Caşin s-a născut românismul. Dacă avem aici o delegaţie atât de importantă din Basarabia atunci Trăiască România dodoloşită la Caşin. Dacă România va merge pe calea desconsiderării trecutului ei Basarabia va prelua misiunea de păstrare a vechilor tradiţii şi a înaintaşilor ei…” a spus inspirat în stilul său maestrul N. Dabija.

„Evreii au perpetuat în timp datorită faptului că au avut permanent în grijă sămânţa naţională. Ţin să menţionez faptul că un autodidact cum este dl C. Tudose a editat o bijuterie „Istoria Caşinului”, a organizat acest impresionant eveniment. Este dumnezeiesc ceea ce s-a întâmplat ieri la răscruce. Am considerat strict necesară prezenţa dlui N. Dabija acolo…Într-un mod similar acum 10 ani profesorul de la Iaşi L.Cantemir a iniţiat un impresionant simpozion „Cucuteni 5000 REDIVIVUS” care în a.c. va fi la a 10^-a ediţie. Maestrul T. Grigoriţă cu haiducii săi se va întoarce la Chişinău pe un pod Cucuteni” a declarat emoţionat prof. V. Puiu.

„Două zile de neuitat. Datorită primarului am avut marea plăcere să vizităm câteva frumoase gospodării căşunene, muzeul satului Caşin. Ceea ce am văzut mă face să cred că prin transhumanţă a avut loc un transfer tehnologic pe întregul spaţiu românesc…” a spus acad. Ion Bostan.

„…Mă onorează prezenţa atâtor somităţi. N-am văzut aşa ceva în Caşin în ultimii 80 de ani de când m-am născut. C. Caşin a contribuit la lansarea unui exponent de patriotism local – pe C. Tudose. Fraţilor din Basarabia! Vă mulţumim foarte mult pentru momentele extrem de sensibile pe care le-am retrăit împreună” a declarat prof. Comânici din Caşin.

După prânzul oferit de gazde noi basarabenii am pornit spre casă, într-un fel cu inima împăcată. În pofida realităţii noastre crude am simţit la Caşin o apropiere de rădăcini şi încrederea în continuarea acestui formidabil început. Pe parcursul comunicărilor s-a auzit o propunere de a organiza acest festival în fiecare an pe rând în cele trei sate de origine a bacilor Mioriţei. Balada „Mioriţa” este o capodoperă genială, îmbinând perfecţiunea de giuvaer a limbajului şi mesajul dragostei umane îmbrăcate în perfecte haine artistice. Din dragoste, baciul moldovean doreşte, dacă o fi să moară, să fie îngropat „Aici pe aproape, / în strunga de oi, / Să fiu tot cu voi”. Vrei să fii aproape doar de fiinţele pe care le iubeşti.

Valeriu Dulgheru