Cuvânt și iubire

Pe 23 noiembrie 2009, în Lawrenceville, Georgia, a venit pe lume Janice Oaida. În traducere, numele Janice înseamnă “Dumnezeu este îndurător”, iar părinţii – Marcel şi Ondina Oaida – nu l-au ales întâmplător pentru fiica lor. Ei au dorit să Îi mulţumească astfel Tatălui Ceresc pentru darul oferit lor – o fetiţă frumoasă, drăgălaşă, vioaie, sănătoasă şi inteligentă.

Marcel Dumitru, de profesie “electrical engineer”, s-a născut pe 6 iulie 1974 la Câmpia Turzii, în judeţul Cluj. Pe 24 iulie 2004, acesta se căsătoreşte la Timişoara cu Lavinia Ondina, economist, născută pe 19 iunie 1975, la Făgăraş, în judeţul Braşov. Cei doi părăsesc România pentru Statele Unite un an mai târziu, pe 10 decembrie 2005. Odată ajunşi în America, aceştia se stabilesc în Anderson, Carolina de Sud. Cu o populaţie de aproximativ cinci milioane de locuitori, “paradisul golfului”, cum este supranumit statul Carolina de Sud, este cu siguranţă unul dintre cele mai pitoreşti state din SUA. Pe lângă frumuseţile naturii şi resursele abundente, statul deţine şi un sistem educaţional de invidiat. Instituţii de învăţământ superior, începând de la universităţi renumite ca “University of South Carolina” din Columbia sau “Furman University” din Greenville, până la numeroase colegii de proporţii mai reduse, fac din Carolina de Sud şi un adevarat “paradis al educaţiei”. De aici, în aprilie 2008, familia Oaida se mută în statul învecinat, Georgia, în zona Atlanta, mai exact în Dacula, un oraşel de lângă Lawrenceville. În fiecare din aceste state – Carolina de Sud şi Georgia – ce fac parte din aşa numita “Bible Belt States” (Centura statelor Biblice), cei doi soţi au fost binecuvântaţi cu câte un copil. Astfel, Jathan Flavian, fiul lor, vede lumina zilei pe 13 decembrie 2006, la Greenville, Carolina de Sud, în timp ce micuţa Janice se naşte în urmă cu şase ani, în Lawrenceville, Georgia. Din iulie, 2013, familia Oaida locuieşte în oraşul Troy din statul Michigan. Creştini devotaţi, atât Marcel cât şi Lavinia, au participat activ la viaţa bisericii de care au aparţinut – Biserica Baptistă Eben-Ezer, Lawrenceville, Georgia, păstorită de Beniamin Cocar. Soţii Oaida au ajutat la programele speciale realizate în această comunitate şi au lucrat la iniţierea unui grup de laudă şi închinare. Astfel, Marcel asigura ocazional acompaniamentul la pian/orgă, cor (ca acompaniator secundar). La rândul ei, Ondina, care a fost de mică implicată în corul de copii din biserică, în orchestră, ulterior în misiuni pe sate, este foarte activă în lucrarea muzicală. De altfel, încă din copilărie, ea şi-a dorit să cânte tot mai mult şi mai bine spre slava Domnului.

Actualmente, familia Oaida frecventează biserica baptistă numărul 1 din Troy, Michigan, păstorită de Sorin Covaci: http://bisericanoastra.org Pentru Marcel, nevoia de implicare în muzică a apărut la vârsta adolescenţei, în timpul liceului, la Câmpia Turzii. Domnul i-a pus pe inimă acestuia să studieze pianul (orga) şi aşa se face că până la plecarea sa la Timişoara (la facultate), devine instrumentistul principal din biserica pe care o frecventa. În facultate, în cadrul adunărilor studenţeşti organizate de Organizaţia Studenţilor Creştini Evanghelici din Timişoara (OSCET), Marcel este conectat la lucrarea de slujire prin muzică creştină, prin participare şi conducere de trupe de închinare. Ulterior, după absolvirea facultăţii, acesta ajunge în biserica baptistă Betania din Timişoara, unde o cunoaşte pe Ondina şi unde de asemenea, Domnul îi dă oportunitatea de a sluji cu orga. Tot în biserica Betania, sub conducerea fratelui dirijor Dănuţ Ilie, până la plecarea lor din ţară, Marcel şi Ondina sunt implicaţi în lucrarea cu corul.

Dincolo de toate însă, nimic nu este mai important pentru cei doi soţi, decât să fie buni părinţi. Dorinţa lor de căpătâi rămâne aceea de a-şi educa ambii copii în dragoste şi temere de Dumnezeu, pentru a fi creştini consacraţi şi oameni de încredere. Jathan este pasionat de muzică şi urmează cursuri de pian. Este un baiat inteligent, cuminte şi iubitor de Dumnezeu.

Vă invităm să ascultaţi una din cântările pe care le-a interpretat în biserica “First Romanian Baptist Church” din Troy, Michigan (minutul 22) la adresa:

http://vimeo.com/74074234

Copiii se nasc în sânul unei familii şi devin mai târziu parte a societăţii.  Un înţelept spunea: “Învaţă-l pe copil ce înseamnă respectul, buna-cuviinţă, responsabilitatea şi moralitatea, încă din primii ani de viaţă. Este una dintre cele mai importante valori pe care copiii trebuie să şi le însuşească”.

 

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

,,Când vei constata că, în scopul de a produce, trebuie să obţii aprobarea de la acei care nu produc nimic, când vei observa cum banii se scurg spre cei care nu activează în bunuri, ci în favoruri, când vei înţelege că o mulţime de oameni se îmbogăţesc prin luare de mită şi influenţa lor e mai eficace decât munca lor, că legile nu te protejează contra lor, ci dimpotrivă, ei sunt cei care sunt protejaţi împotriva ta, când vei descoperi că este răsplătită corupţia iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune fără teama de a greşi, că soarta societăţii în care trăieşti, este condamnată”

(Ayn Rand, 1950)

 

Cât de mult se potrivesc situaţiei de astăzi din acest colt de ţară atât de prost guvernat, cum este Basarabia aceste cuvinte scrise mai mult de o jumătate de secol în urmă de scriitoarea şi filozoafa americană născută la Sanct Petersburg Alisa Zinovievna Rosenbaum, cunoscută în lumea literară sub pseudonimul Ayn Rand. De 25 de ani orbecăim în această junglă a capitalismului sălbatic şi neosocialismului estic. După opt ani de guvernare totalitară comunistă graţie tinerilor la guvernare au venit partide democratice proeuropene (cel puţin declarativ).

După semnarea celor trei acorduri foarte importante pentru acest colţ de ţară aflat „în calea tuturor relelor” vorba poetului şi obţinerea unui statut privilegiat din partea partenerilor europeni când se credea că, însfârşit, am ieşit pe calea dreaptă iarăşi ne-am poticnit. Astfel după alţi şase ani de guvernare democratică am ajuns acolo unde este mult mai rău decât de unde am pornit: o societate extrem de divizată şi bulversată de tot soiul de cataclisme sociale în lipsa unei guvernări corecte; o criză economică foarte adâncă cauzată în mare parte de furtul Secolului, în care sunt implicate într-o formă sau alta elemente din toate partidele parlamentare; o criză moral-spirituală fără precedent, foarte mulţi conaţionali nu mai simt legătura cu pământul părinţilor şi strămoşilor lor, nu-şi mai văd rostul aflării lor aici, luând calea pribegiei în căutarea unei vieţi mai bune.

De menţionat că pleacă pătura cea mai productivă fapt ce duce la îmbătrânirea alarmantă a societăţii. Cine le va crea pensiile binemeritate celora care au lucrat o viaţă întreagă pentru creşterea şi educarea unei generaţii, care însă îi părăşte? Conform unor prognoze din exterior spre a. 2030 populaţia Republicii Moldova se va reduce până la 2.5 milioane de oameni. Stau uneori şi mă mir de comportamentul mai marilor zilei. Mâ întreb: pe ce lume trăiesc? Să fie atât de nesimţiţi să nu vadă problemele cu care se confruntă această aşchie de popor? Probabil fiecare din noi se confruntă cu situaţii când copii lor, rude, cunoscuţi, prieteni sunt plecaţi peste hotare, lăsând totul în urma lor (părinţi în vârstă, copii lăsaţi la cheremul părinţilor şi rudelor). Mulţi din ei ar reveni acasă, dar la ce să revină. Pericolul este mare de ai pierde pentru totdeauna. Un guvern înarmat cu o bună strategie ar putea folosi acest potenţial uman, care s-a căpătuit cu anumite deprinderi în timpul aflării lor peste hotare. Însă pe mai marii zilei nu-i doare capul de ei, de viitorul acestui colţ de ţară, în care interesul de partid, de gaşcă, personal e mai presus decât interesul naţional, interesul milionului plecat peste hotare. De vină acum sunt toate cele trei partide democrate de la guvernare care au gestionat (până acum) atât de prost încrederea acordată de noi, electoratul. Să fim oare o societate condamnată?

Faptul că societatea noastră este grav bolnavă de o boală canceroasă cum este corupţia la toate nivelurile, ştim. Poate încă nu ştim în ce fază a cancerului se află şi dacă mai poate fi recuperată. Pe 30 noiembrie 2014 electoratul proeuropean, scrâşnind din dinţi, le-a acordat încă o şansă (a câta!!!) celor trei partide democrate. Însă liderii acestor partide, în stilul care-i caracterizează, au pângărit încrederea electoratului, creând o făcătură jalnică minoritară şi un guvern marionetă Gaburici, cu care am pierdut peste opt luni, atât de necesare pentru implementarea Acordului de Asociere deja semnat. Deja după două-trei luni s-a văzut că nu este funcţională. Interesul naţional cerea întreprinderea unor paşi de urgenţă pentru a stopa declinul. Dacă măcar în lunile aprilie-mai cei trei se aşezau la masa de tratative şi formau o nouă alianţă şi un nou guvern (ceea ce au făcut în iulie) nu se pierdeau încă trei luni şi nu se amânau negocierile FMI planificate pentru 5 iunie. Liderii au pus în prim plan interesul de partid celui naţional, aşteptând alegerile generale locale.

Să ne întrebăm noi, alegătorii conştienţi, care am votat corect (adică pentru continuarea cursului proeuropean) de ce am ajuns în această situaţie penibilă, ruşinoasă chiar? Este clar că şi situaţia regională  expernă (situaţia din Ucraina, acţiunile Rusiei) au avut o anumită influenţă pe intern însă tot atât de clar este şi rolul sistemului oligarhic intern (stau uneori şi mă gândesc: cât îi trebuie unui om normal pentru a-şi trăi fără griji restul vieţii cât ia mai rămas de la Dumnezeu? De ce nu se opresc din furat, patimă, care s-a transformat într-o boală incurabilă?) în situaţia la care am ajuns. Am avut cel puţin două şanse de a continua cursul proeuropean atât de bine început prin semnarea Acordului de Asociere, Acordului de liber schimb şi Acordul liberalizat de vize, ratate atât de prostește de cei pe care i-am votat, adică le-am încredinţat temporar încrederea de a ne reprezenta.

Dacă ar fi fost ales prim ministrul Iurie Leancă, el ar fi continuat cursul proeuropean promovat la maxim în perioada guvernării lui când Republica Moldova devenise o poveste de succes a Parteneriatului Estic. Ce a rămas din această poveste de succes astăzi? Mai nimic, atât de pângărită este această poveste de succes încât partenerii noştri europeni practic ne-au întors spatele. Cum să  nu-ţi întoarcă spatele dacă la noi se fură ca în codru, partenerii europeni nu mai sunt siguri că banii contribuabililor ţărilor lor vor intră pe uşa din faţă a BNM şi nu vor fi furaţi prin uşa din spate. În pofida faptului că jaful Secolului déjà se înfăptuise Iu. Leancă ar fi continuat investigaţiile referitoare la furturile de la cele trei bănci (după comisia Kroll invitată tot la iniţiativa lui, care şi-a făcut lucrul bine, nici până astăzi nu a fost invitată o altă companie pentru a continua investigaţiile).

A doua şansă apărută după opt luni pierdute de o alianţă minoritară şi un guvern marionetă Gaburici a fost candidatura dnei Maia Sandu la funcţia de premier, care şi-a formulat un program îndrăzneţ de ieşire din criza în care am nimerit. Ca şi Iu. Leancă dna M. Sandu era foarte susţinută de organismele internaţionale. Însă ca şi Iu. Leancă dna M. Sandu a fost jertfită chiar de colegii ei de partid pentru nişte interese de grup apărute spontan şi chiar neînţelese de cei mulţi. Consider că ambele şanse au fost ratate în mare parte din cauza dlui V. Filat, candidaturile fiind din partea partidului său nu au fost susţinute nici de propriul partid.

La formarea noului guvern nu au fost respectate nici cele mai elementare reguli de creare a unei echipe lucrative atât de necesare pentru cel puţin a stopa căderea în abis cum a încercat dna M. Sandu, creându-se de fapt un colegiu cu reprezentanţi ai partidelor de la guvernare. În ministerele, unde lucrurile au mers relativ bine, trebuia respectată o continuitate. Din păcate în toate cazurile a fost aplicat riguros algoritmul semnat de cei trei. Principalul să fie respectate interesele de partid şi de gaşcă interesul naţional mai poate aştepta!!! Despre care strategii mai poate fi vorba când la unele ministere miniştrii se schimbă o dată la trei luni.

Actualmente ne aflăm într-o adâncă criză politică. Societatea civilă este dispersată şi manipulată de unele cercuri cu interese. Partidele extraparlamentare nu sunt reprezentative şi nu au puterea de a schimba ceva. În situaţia unor eventuale alegeri anticipate ele încearcă să se regrupeze. Un exemplu în acest sens este crearea aşa numitei Platforme Social-Democrate, fiind însă din faşă o construcţie extrem de eterogenă, componentele ei promovând ideologii diametral opuse (de ex. PSDM al lui Şelin promovează vectorul asiatic, iar Uniunea Centristă a lui M. Petrache – vectorul proeuropean). Este încă o tentativă de a crea în acest colţ de ţară o formaţiune de stânga naţională: cu cine, cu antinaţionalul Şelin. Îmi aduc aminte de un banc din perioada sovietică. Un muncitor care lucra la o fabrică de frigidere fura în fiecare zi câte o piesă. În momentul când a le-a asamblat a obţinut un Kalaşnikov. Problemă similară este şi crearea unei stângi naţionale: oricare ar fi încercarea (cel puţin acum!) se va obţine un partid de stânga aflat în serviciul rusesc. Asta este tragedia noastră. Unicul partid extraparlamentar cu şanse reale de a deveni unul parlamentar (în special pe fundalul declinului PLDM) este Partidul Popular European în frunte cu recent alesul cu unanimitate de voturi Iurie Leancă (felicitat cu această ocazie de cancelarul Germaniei A. Merkel, fapt ce demonstrează susţinerea europeană a acestui partid). Drept dovadă sunt şi succesele relativ bune obţinute în alegerile locale recente în pofida unei perioade foarte scurte de la fondarea lui.

Iar partidele parlamentare actuale se află într-un profund stadiu de degenerare. PCRM împreună cu liderul său Vladimir Voronin se află în cădere liberă, îndreptându-se sigur spre gunoiştea istoriei. PDM nu este un partid strict doctrinar ci partidul oligarhului Plahotniuc, de care depinde existenţa şi dezvoltarea lui. El întotdeauna îşi va găsi locul în căruţa cuiva. PLDM cu liderul ei Vlad Filat este şi el în decădere după mai multe găinării politice ale liderului lui. Este clar că locul lui ca importanţă trebuie să-l ocupe PPE al lui Iurie Leancă. PL cu liderul ei Mihai Ghimpu este şi el în declin.

Pe parcursul a mai multor scrutine electorale el a luat permanent în jurul a 10% de voturi, repetând de fapt scorul ppcd (locul căruia de fapt l-a luat!) obţinut pe parcursul a peste 15 ani. Potenţialul dreptei este însă mai mare, în special, acum când partidul de centru-dreapta PLDM se află în declin. De ce însă PL nu creşte? Părerea mea este că vina de bază o poartă liderul ei, dl Mihai Ghimpu. Am apreciat în repetate rânduri curajul domniei sale, acţiunile sale cu caracter naţional, însa ca şi în alte domenii aflarea prea multă vreme a unui lider în frunte îl transformă într-un fel de frână a dezvoltării partidului.

Dacă acum doi ani în urmă ar fi fost mai flexibil şi ar fi cedat frâiele partidului mai tânărului şi cu mai multă încredere Dorin Chirtoacă, aşa cum cereau o parte dintre membrii marcanţi ai partidului (de aceeaşi părere fiind şi alţii însă dintr-un instinct de autoconservare neexprimându-şi opinia în glas) se putea evita ruperea din partid a reformatorilor (PLR), iar scorul la ultimele alegeri ar fi putut creşte până sub 20% pe fundalul scăderii drastice a scorului PLDM-ului. Dar şi în cazul mai recent vis-a-vis de candidatura la premier a dnei Maia Sandu reacţia liberalilor ar fi fost la sigur alta. A fost o şansă ratată ca PL să şi-l facă aliat în problemele de bază pe premier deoarece atât PL cât şi dna Maia Sandu împărtăşeau aceleaşi opinii referitor la procurorul general şi căile de investigare a furtului Secolului. Unii reprezentanţi de vază ai PL-ului (D. Chirtoacă şi V. Munteanu) au susţinut candidatura dnei M. Sandu, considerând-o bună, iar liderul Mihai Ghimpu s-a postat aşa nitam nisam împotriva ei. A sunat chiar ridicol reacţia bolnăvicioasă a lui Mihai Ghimpu precum că dna Maia Sandu ia preluat ideea unei candidaturi din afară la postul de procuror general. Este o frustrare copilărească. Alegătorului îi este totuna cine este autorul unor reforme bune principalul să fie realizate.

În situaţia creată rămâne doar să sperăm că guvernul Streleţ va reuşi să facă ceva în problema furtului Secolului. Dacă până în toamnă nu se vor întrezări măcar unele intenţii de a face ceva în această problemă extrem de dificilă atunci protestele sociale sunt inevitabile. Adoptarea deciziei de lichidare a celor trei bănci cu probleme este deja un pas înainte. Declaraţia BNM de a găsi compania care va continua investigaţiile în problema nominalizată este un alt pas important.

Oricum, în toamnă ne vom aştepta la proteste în masă, multiple acţiuni sociale, provocate de situaţia foarte gravă în economia Republicii, scumpirea energiei electrice (motivaţia fiind devalorizarea leului) şi a gazului, care este absolut nefondată, deoarece de la începutul anului până acum preţul la gaz s-a redus cu apr. 35%. Aceste scumpiri vor genera scumpirea în lanţ a multor produse. Problema este că tot soiul de derbedei vor călări aceste acţiuni protestatare în scopuri perfide pentru a obţine profituri politice. De aceea televiziunile ar trebui să fie mai atente în oglindirea acţiunilor protestatare. Dăunezi am privit la una din emisiunile postului Jurnal TV un reportaj despre „acţiunile ilegale” ale serviciului de pază a casei, în care locuieşte preşedintele parlamentului dl A. Candu şi, „întâmplător!”, oligarhul V. Plahotniuc împotriva protestatarilor din „Orăşelul libertăţii”. Nu vă spune nimic acest nume de „Orăşelul libertăţii”?. Oare orăşelul creat în 2003 de haiducul de atunci Iurie Roşca nu tot aşa se numea, care ulterior s-a stabilit că a fost o creatură a lui Voronin şi a Kremlinului. Informaţia era prezentată în favoarea protestatarilor.

Informaţiile suplimentare filmate de trecători, care circulă pe internet, arată că aceşti aşa numiţi “apărători ai păturilor social-vulnerabile” nu sunt altceva decât nişte huligani, bandiţi, care îi provocau intenţionat pe oamenii legii şi pe jurnalişti. La un moment se vede cum „haiducul” Petrenko loveşte bine intenţionat cu piciorul în cocarda cu stema Republicii Moldova de pe chipiul unui poliţist. „Crima nepedepsită naşte monştri” spune un foarte adevărat proverb. De atâtea ori încălcând legile Republicii Moldova şi nefiind pedepsit acest bandit Petrenko s-a transformat într-un monstru care, împreună cu garda sa înarmată Antifa, poate fi extrem de periculos. Probabil în acelaşi scop a reapărut (după un timp petrecut în Rusia unde se aciuase după ce a fost eliminat din PCRM) şi fostul taliban al PCRM M. Tkaciuk. Cunoscându-l bine pe acest terorist din activităţile lui din ultimii 15 ani ne putem imagina cu ce „misiuni speciale” a revenit în Republică. Cineva a spus ca „…revoluţiile sunt făcute de idealişti, iar fructele lor sunt culese de ticăloşi”. Unde sunt atunci organele de ordine?

Protestele din toamnă vor avea subiecte declarate comune: reducerea preţurilor, care devin tot mai sufocante pentru unele categorii ale populaţiei (nu însă şi pentru milionarii Dodon, Petrenko, Tkaciuk!); lupta cu oligarhii şi întoarcerea miliardului furat. Sunt şi eu pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor în furtul Miliardului (un calcul elementar arată că aceşti hoţi au furat de fapt din buzunarul fiecăruia dintre noi cei aflaţi în Republică 400 Euro) însă mi-i scârbă când îl aud pe Dodon cum se luptă împotriva oligarhilor (adică ar trebui să fiu alături de el „în lupta sfântă contra oligarhilor”). Dar el, milionarul, dar milionarii Greceanâi, Voronin, Şelin, Şor, Usatâi, alde Ţopa oare nu fac parte din acelaşi sistem oligarhic? Pasul lui Plahotniuc de abandonare a funcţiei de parlamentar ridică mai multe semne de întrebare.

Care este subtextul acestui pas? Care vor fi următorii paşi ai oligarhului? Se va găsi la noi un Poroşenco, care spre binele Ucrainei a intrat în conflict cu atotputernicul oligarh Kolomoiski? Apar foarte multe întrebări. Un lucru este clar că soluţia problemei nu este la Dodon (cu toate că ceva timp în urmă ne inunda cu tot soiul de soluţii), nu este la Petrenko, chiar nici la membrii Platformei DA. Soluţia este acum în mâinile guvernului Streleţ şi în conducerea AIE3, dacă dintr-un instinct al autoconservării (care sper că  nu l-au pierdut completamente), mai doresc să supravieţuiască. Pentru a contracara revoluţia din exterior, care ar putea avea urmări dezastruoase, este necesară o revoluţie din interior cum a propus candidatul la funcţia de prim ministru dna Maia Sandu.

Dumnezeu să le lumineze minţile celor cu putere de decizie, pe care le-am delegat-o temporar noi, alegătorii!

 

Valeriu DULGHERU

Chişinău, Republica Moldova

8 august 2015   

 

HOŢUL

 

 

În camera mea

nu a intrat

nici un hoţ!

 

 

Nu lipseşte nimic!

 

 

Dece mă simt

totuşi

furat de amintiri?

 

 

 

LE VOLEUR

Traducere în limba franceză:

Adina Rosenkranz-Herscovici & Sara Herscovici

 

 

Dans ma chambre

il n’est entré

aucun voleur !

 

 

Rien ne manque !

 

 

Pourquoi

est-ce que je me sens pourtant

emporté par mes souvenirs ?

 

 

 

IL LADRO

Traducere în limba italiană:

Simona Puşcaş

 

 

 

Nella mia stanza

non è introdotto

nessun ladro!

 

 

da non perdere nulla!

 

 

Ma Perché Dio,

Mi sento comunque

rubato dei ricordi?

 

 

 

EL LADRÓN

Traducere în limba spaniolă:

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

 

 

En mi cuarto

no ha entrado

ningun ladrón!

 

 

Nada no falta!

 

 

Porqué no obstante

todavia me siento

robado de mis recuerdos?

 

 

 

DER DIEB

Traducere:

Ligia Gabriela Janik

 

 

In meinen Zimmer

ist nie ein Dieb

rein gegangen!

 

 

Es fehlt nichts !

 

 

Warum fülle ich mich

trotzdem

von den erinnerungen bestohlen?

 

 

 

A TOLVAJ

Traducere:

Papp Csilla

 

 

A szobámban nem járt

eggyetlen tolvaj sem.

 

 

Nem hiányzik semmi!

 

 

Miért érzem mégis úgy

Hogy meglopták az emlékeim?

 

 

 

THE BURGLAR

Traducere în limba engleză:

George Roca

 

 

In my room,

no burglar

has ever entered!

 

 

Nothing is missing!

 

 

Why on earth

do I still feel

stolen by the memories?

 

 

——————————

George ROCA

1 August 2015

Sydney, Australia

8.07.81

Din coşmar sinistru cu madame ministru a doua mai grasă şi culturăleasă în gazdă pe Chatra şi goală ca piatre un student yogin mă trezi matin veni şi Gurwant când citeam pe cant ziar să m-apuc iarăşi de Coşbuc să merg să-nvăţ hindi serile Bathindei să trec pe la banca unde-mi spune Anca doctore şiroaie apa caldă-n baie cererea acu du-te şi o du doamnă şi de fală falică rafală nei coşmar sinistru cu madame ministru.

stau şi răpus mă veselesc la lumina zilei

de opt iulie pe Chatra Marg

singur mă veselesc într-un nimb de prozodie coşbuciană şi

stau

într-un timp fără noimă veselindu-se că trece

prin starea-mi duioasă şi aproape

înlăcrimată

niciun cuvânt necum mântuirea pururei

morţi desconjurându-mă în cântecul avatar

şi chiar acum dintre marile veci strigând

ihosarhitia anasaria specii târzii de

mangp oricum puternicul wala îşi

zăngăne tereziile şi conversează important

în hindi cu vreuna din doamnele

la partere (etajul meu e gol cum parcă spusesem)

de-aş pleca oriîncotro să mă vând să mă

cumpăr de la necunoscute neamuri

în stare de a fi răscumpărate postum

pe cheltuielile de cremaţiune

dar lasă lumea să-mi contemple

vreodată înţelepciunea stătătoare

a dispariţiei când vântul se înteţea

pentru a doua furtună musonică

9.07.81. D.

La superbazar se descărca marfă. Ciungul n-avea pâine, doar ţigări. Am închis cercul înapoi spre Kingsway Camp, smulgându-mă dintre mai puţine pedale ca-n Chondni Chock. Eram în faţă cu norii albi Labrador. Sângele mi-l refuzau. Nu şi privirea cu tot sufletul. Încă nu murisem. La ce-aş mai regreta că nicio fărâmă, fie şi închipuită, nu va mişca prin vastul alb după aceea. Şi am făcut vreo zece paşi cu universul.

De dimineaţă, matematică, cu Nana. La prânz, politică – situaţia din Polonia. Mi-am luat seama, spunându-i că n-are de ce s-o ţină minte, că se schimbă. Nu, a zis ea, tot ce ai zis e serios. La ora 5, ca de obicei, româno-sanscrită, cu d-na T. şi Nansi.

Pe la 7, italiană cu Rajunder Singh, un giuvaergiu care merge în Italia şi vrea să înţeleagă limba, pentru a nu fi păcălit de compania la care merge. I-am spus că voi face lecţii violente şi a început să se sperie.

10.07.81. D.

Calea robilor. Din cuprins: Rondelul oraşului din Indii, Rondelul ţiganilor, Avatar – Macedonski, Rada – Arghezi, Rar – Bacovia, Pelerini, Don Quijote – Blaga, Riga Cripto şi lapona Enigel – Barbu, Rugă budhistă – Pillat, La un nufăr – Voiculescu, Dansul păunului – Ion Sofia Manolescu.

Cinci strofe din Luceafărul. “Cum e fecioara”. Upreksha, nu upa. “Luceafărul aşteaptă”, în nominativ. Primul verb abstract-astral, poate paradoxal şi rimativ – după “a fi”, “a îndrepta” – unul din argumente.

La 6, Rajinder Singh, care ieri a auzit primele vorbe în italiană şi a văzut prima oară harta Italiei (din Crestomaţie). La 7.30, audiţie Enescu: Esha şi Andre Beteille, Nilima Das, copii. The world as meditation de Wallas Stevens, cu motto din George Enescu, distribuit. Nirmala a dansat rapsodiile. Mâine seară, Vox maris. Careva, yoginul, pentru intervenţie de readmitere.

Nana: da, ţie-ţi place să-i înveţi pe alţii, e uşor, dar ia să ai şi tu de învăţat. De mâine, ia să-ţi dau eu la hindi. Memna citeşte mai bine ca mine româneşte, mai observase, cu admiraţie pentru vecina noastră şi ambiţionându-se mai apoi puţin şi-n ce o privea. TOI are pe pagina întâi o fotografie cu morţi din cauza alcoolului otrăvit. După ce Nansi se opusese, din precauţie, să includ Doina, venind vorba de Rada, i-am cerut, la vreo neînţelegere, să-mi vină în ajutor. “Pentru prea multe trebuie să te apăr”, a perorat ea.

10. 07. 81. D.

“Luceafărul aşteaptă” e nominativ, iar verbul exprimă existenţa, personificarea. Pe toţi ne aşteaptă, să zicem, mormântul, ori, cum le-a zis Kremlinul polonezilor: timpul n-aşteaptă. “Aşteaptă” implică prezentul etern, iar nemărginirea timpului de poveste, momentaneitatea perpetuă, reprezentabilă de sub o boltă în lumea mişcătoare, în mări.

În ultimele dimineţi, lecţii cu Nana, pentru împărţire: Cinci pâini, de Creangă, citită în parte, pe terasă, sub umrelă şi nori albi. Ne-am preumblat privirile peste Căminul internaţional studenţesc, terenul de fotbal, orfelinatul de la tribună. Câţiva copaci mai dau să înflorească. Soarele nu distruge. Din adâncul zilei (polare?), Crypto îi răspunde lui Hyperion.

Aş fi fost umilit sub gomore de oranjuri bătute în safire cosmice ori umbră de solar samadhi, dacă, obişnuit al norilor înnăscuţi, cu lumină şi apă cu tot, n-aş fi simţit aripa acestei alte religii, în care nimic nu începe şi totul nesfârşeşte prin universal, dumnezeesc şi natură de foarte sus, nemărginită şi indicibilă. Soarele avea să moară, lăsându-şi răsăritul, Usha, în Rig Veda, până dimineaţă.

Familiaritatea valensienilor cu musonul. Plăcerea bozgorului nostru de a fi fost militar. Muson interior – Cuclin, Ienăchiţă, colind de Crăciun. Vasile, (ţigan nomad în timp), eu, Iuga, Alboi: Inedit (p. 13). Ultima, Mioriţa – Memna. Mai înainte, Călinescu. Balada, ca şi Basarbia, lipsă din EMR (Hasdeu – numai din reeditare). Plan yoga, cu Nana, dimineaţă, în zori. Bronzare confundată cu boală.

11.07.81. D.

La 6.20 a.m., am urcat pe terasă să fac asanas (yoga). În special, mă gândeam, Soorya namaskar , la propriu, către soarele răsărind. Şi rotindu-mi privirile pe deasupra respiraţiei prin tot albastrul, nesfârşit luminatul. Lal coborâse. Sus erau două paturi (charpai), în unul, înfăşurat careva – cum am văzut aici morţii.

O cămaşă – cunoscută – şi niscai pantaloni erau atârnaţi de o ţeavă ieşind din tancul de apă. Mi-am întins perdeaua mea – asemeni celor două, de aşternut şi învelitoare, de peste necunoscutul ascuns. Un pahar sub pat în dreptul, probabil, al capului.

Am început asanas, curând Soorya Namaskar. Lucram cu spatele la hotel. Când s-a trezit (eram în slip), a îndrugat o scuză, ceva. Iar eu i-am spus să plece. Când s-a înfiinţat şi Lal, gazda nemărturisită, cu un pahar cu ceai: de săptămâni îşi ţine “fratele” (bhai) acolo, nopţile, îi dă să mănânce şi-l tratează cu ceai.

Îi spun că i s-a dus slujba. Joacă pe inconştientul. Se duce jos şi-i toarnă minciuni lui Nansi (eu mi-am continuat asanas). Când, mai târziu, îl invităm amândoi să plece, a aruncat, cu umilinţă teatrală, că se duce în octombrie. Ce boli ne serveşte bând apă din sticlele din care şi noi bem. Atmosfera de Soorya Nanaskar s-a complicat.

Mă visasem la Paris. Subconştient, trebuie să fi fost într-un Găeşti. Întrebam cu nemiluita de Invalizi, ceva. Nimic, ori doar o fereală, a la regimul lui Ceauşescu, adică la ce-o fi întrebând treburile alea. Lumea excela în înghesuială, nimeni neavând mai mult de-o cămăruţă mai tocită în lucruri ca al d-nei Maxim, de la noi din Orzari.

Era un Paris al privaţiunilor locative ale conaţionalilor mei, ale mele în primul rând, pe un mediu secund, dezolant. Sufleteşte, nici exilul nu te apasă atâta prin discriminările şi nişele şi hârtoapele lui. Cât nevoit stalinism să fi persistat în Istoria limbii române, Junimea, 1980, de G. Ivănescu. Carte provincială? Dar un savant.

Lecţia de italiană am predat-o sikhului dându-i în hindi traducerea. Sfânt alfabet latun: el scria în devanagari mai tot ce-i dictam, în orice caz în hindi. Avusesem ora de Luceafărul între 5 şi şase, cu U. Expun idei în româneşte, ca şi ea (într-un jargon româno-anglo-sanscrit).

Apoi ne-am întreţinut vreo două ore cu Neeleema Das, care îşi caută liniştea în tradiţie, cea indiană, după ce ar fi experimentat adolescenţele curentelor moderne. Doar aparent, căci dialogul nostru chiar o scotea din pepeni, cum că aş fi vorbit despre meditaţie fără să se vadă că am meditat. Că ea şi-ar fi argumentat afirmaţiile, comparând pe Tagore, şi chiar pe Vyasa mai apoi, cu Michelangelo, respingându-l pe Moore şi, într-o doară, aparent, şi pe mine.

Am respins modelele moarte, nerespiratorii. Am făcut-o să creadă că artistul modern n-are altă şansă decât să-şi spargă sinele în bucăţi. Discuţia Milton-orbenie nu mi-a convenit. Despre tradiţii mari şi mici – modernitatea e una? Caută-te ca român, mă îndemna tocmai ea.

12 iulie 1981, Delhi

Am lucrat până la două noaptea numai, spre a mă trezi dimineaţa să fac asanas. Soorya namaskar, prima, pe terasă. Sub soarele musonului. Încingea, când am suit netezit de-a binelea. Dreapta îmi amorţise la un moment dat, dar s-a dezmorţit în shitil-asan, când şi îmi plimb tălpile prin albastrul luminos.

Am trecut curând la lucru şi până la prânz aveam gata două stencile, fiecare cu câte cinci pagini de carte. Extrase din patru vânturi latine, plus sanscrită. Sumarul îl voi face după aceea, spre deosebire de diplomă. Spunându-i lui Nansi cam ce-am selectat, mi-a făcut scandal, că merg în gol, că n-ar munci nimeni atâta fără rezultate.

Că aş trăda bună-ziua pentru Eugen Ionescu în franceză. Că eu predau română, şi ce-am cu alte limbi romanice. De ce-aş lăsa impresia că se întâmplă în cazul limbiilor indiene, pe care studenţii nici aşa nu le înţeleg, la ce i-aş mai încurca şi eu, că doar îi ştiu.

Am tăcut. Doar trăisem euforii în sine, cumpănindu-mi în absolut textele, pe un joc lingvistic. Totuşi, cât mai ales de gândire, pe un baroc personal, pe un comparatism care începe să mă reprezinte şi-n lucrurile simple. Până la misticism. Am sărit, cu toate astea, pagina a treia şi a patra. Am început-o cu expresii de conversaţie în tomână şi hindi, prima fiind “respectele mele”.

Sunt mai în orient dar şi mai în mine. Studentul în italiană mi-a sosit mai devreme, când citeam muzicala, lirica, sarda confesiune a Graziei Deleda. Această femeie am mai întâlnit-o cel puţin în Bucureşti. Un Arcurio citea din ea cursanţilor de la Biblioteca italiană de pe Strada Nuferilor.

Graţie trezviei în yoga, trupul mă va ţine să continui schimonositoarea dactilografiere, iar Nansi va recunoaşte că am făcut o treabă de ispravă, punând, desigur, prea mult, şi tocmai suflet, în ea. Stăm numai noi, i-am spus la o partidă de şah, tu nu mă înţelegi, asta e – mă simt mare, ca toţi neînţeleşii.

13 iulie 1981 D.

N-a mai apărut, dintre nori, soarele, în dimineaţa asta, între 6 şi 7. Am comunicat, cuminte, cu cosmosul. Noaptea mi-a apărut Vasile, la el acasă. Nu prea stătea, să ştiu că era bolnav pe moarte. O ascundea. Discutam prieteneşte, ne întâlneam. Odată, singur, i-am deschis un caiet scris în cod. Ca-n structuralismul cel mai matematizat, gen Emanoil Vasiliu, cu ecuaţii în Arghezi. Să-i fiu vinovat mărţişoreanului, imensului diminutivator al războiului?

Cu o caligrafie familiară, mereu a lui (cu ceva din a lui Enric) şi continuitatea (netăierea) liniilor pe palmierul incurabilităţii. Chiar romanul meu despre timpurile lui vii nu-l vor îndepărta, cum se întâmplă şi-n realitatea viselor, mereu, de la partea lui de viaţă eternă, altfel crescând mereu, cu cât a noastră scade.

Din punctul de vedere al lingviştilor şi metodicienilor indigeni (români), voi apărea poate – dar târziu, o calamitate. Predarea mea mutând un suprarealism deliberat şi personal în dialogul român al studenţilor mei indieni. Dar nimeni, iarăşi, nu se va prăvăli atât de aberant în concordanţa nebuneştilor oprelişti împroşcate în creier. Nimeni nu va fi aproape de apofatismul stimulat de isihie-shakti. Nimeni nu va fi fost, în fond – bătut de dumnezeu, de soartă şi de cisme – mai practic în imposibil, claustral, creativ, împrietenitor, neintenţional. Nahin-nu, kaun-cine, han-da.

S-a dus şi ziua de 13 iulie sub nori din ce în ce mai deşi, care în mintea lui Nansi deja inundă insula în care am rămas pe tropic. Simţise umiditate, pe terasă, nu mult, poate destul, totuşi, după apusul soarelui, când număram luna şi luceafărul. Nana recitând din Eminescu.

Îmi încheiasem lecţia de azi de italiană, cu sickh-ul, care şi plătise în avans pe vreo 16 ore, din care am mântuit patru, cu cea de azi. Ca o confidenţă, mi s-a mărturisit că, văzând filme chinezeşti, i se pare că italiana seamănă cu chineza – “che”, “chi”, explicase. Cred că degeaba i-am făcut teoria că omonimiile astea, totale, nu trebuie să-l preocupe. Măcar convenisem să rămânem la “perioada oralului”.

Lali înregistrase cu indiscreţie toate amănuntele posibile, evocând, separat, soarta unui ziarist torturat de un afacerist şi-un miliţian, dându-i-se, între altele, urina businessman-ului s-o bea. Precum şi obiceiul naţional indian de a se fura cărţi, nu numai foi, din biblioteci, după cum şi lorzii. Lasă, lasă.

Pe la amiază, băteam la una din stencile cu viteză de italiancă, iar Nansi m-a surprins. Am avut-o martoră euforiei de a face lecţii suprarealiste, cu mine însumi, inventându-mi din neant materia, din libertatea ultimei respiraţii a fanteziei. Nu voi şti niciodată ce-am scris, cât că voi lucra cu studenţii, didactic, poveştile alea.

Mă ofer studiului, alienându-mă mistic. Sinele fără nimeni mi-aş dori să-l repersonalizez cu noii-veniţi. Măcar că tocmai văzând că “talawar” înseamnă “sabie” şi, la nici cinci minute, un fost student al meu cu acest nume – însuşi Talwar, judocanul -, neprimit la examen, venea să-mi ceară îngăduinţa să se reînscrie. Şi cu el mai era un sardar.

Mâine voi afla cine s-a înscris. Mi-am confecţionat anume, din precauţie faţă de împrejurări, masca barbiană. S-o am. N-are, n-avea cum să fie greu, dar efortul de acum îmi va da o imunitate din sus la întâmplările anului.

Am trăit până ieri noapte să am un previs cu geometrii luminoase imposibile, dar cu atât mai armonioase în intermişcarea lor nici angelică, nici de alt romantism. Trăiam altfel dintotdeauna şi, a doua zi, numai crinul-păianjen – de care fericiţi ne-am fi lăsat devoraţi -, ne dădea, îmi dădea curajul să-mi amintesc suprailuminările ce le întrezărisem.

Şi, a doua noapte, somnul nu mă mai cuprinde. Ca împingând o prioritate ce-o credeam îndepărtată? Ascult un post în portugheză. Un accent care mă trimite la culcare, neportughez. O trompetă, niscai corzi, insecte-n păr, ceva clasic fără Camoens. Doamne, e Pekinul în portugheză.

14.07.81. Delhi.

Yoga norilor, a norilor tuturor vremurilor personale ale tuturor yoginilor şi neioghinilor. După ce eşti gata cu această yoga, începe ploaia. Încet, prelung, musonic. Păsările se aşază pe colţurile zidurilor, lăsându-şi trupurile în afară, plutitoare peste hău. Manevrele de grâu şi rachete se duc pe un război de umiditate.

Lepturariu românesc în India – Toamnă, 1981, Akaash Ganga series – ce-am dactilografiat zilele astea. Ar fi numărul 8. Să vedem cum ies cu cheltuielile. S-ar strânge, s-ar răzbuna. Cele 24 de stensile au la o sută de pagini de carte suprabuzunar – se va însuma în bine eforturilor de autoregăsire.

Această ploaie – număr şi calitatea de a fi numeros – mă transportă nu în afară, din claustrarea mea, dar de sus în jos. Totul îi va creşte în răspuns zănatec. Şi din musonul ăsta voi scăpa şi eu de un naufragiu conştient. Poate în ceasul morţii mele va ploua. Iar dacă nu, de amintirea ploilor mă voi umfla, cu sufletul la rădăcina lor înconjurând lumea pe deasupra.

Aş scrie, e de corectat. Plouă musonul. Aş alege anglo-indiana ziarelor pe ultimele luni, sinuciderile, reclamele, caricaturile. Am de cumpănit ceva sufleteşte. O departajare de cosmos şi de sine – şi cel vechi mă alergizează, altul nou m-ar ucide. Şi aşa vor fi venind războaiele?

Deşi n-am nicio încredere măcar că-mi vor multiplica Lepturariul, cum se lăudaseră amicii la dept., necum să-mi tipărească şi coperta, dacă cel puţin îmi vor promite, titlul ar fi cu antetele universităţii, departamentului (de ce nu mă entuziasmează – unde ar face efect prin ţară şi nu m-ar interesa?):

University of Delhi, Modern European Languages Dept., 1981

Reading texts for

Certificate & Diploma

in Romanian

Edited by Dr. G. Anca

Nana s-a dus, pe ploaie, cu gluga, întâi jos, la profesoara de sanscrită, care vorbeşte fluent româneşte, apoi la Esha, unde e şi Nansi. Adăposită, de vreo patru ore – într-un timp se întunecase şi turna cu bălţi – sărea acum mai ceva decât personajele din textele în engleză de la Oxford University Press. Mă bătuse la şah, citisem împreună din Luceafărul.

Şi începuse repovestirea poveştii pe care, în ultimele zile, i-o toarce Nansi, spre plăcerea amândurora. Uitând începutul – cum a ieşit Almaviva din pământ, aşa ceva -, a ajuns la compromisul cu “a fost odată”.

Colţul de sus al blocului s-ar zice că are tot atâta nevoie de cioara – pe care o atrage să-şi aşeze ghearele cu corpul în afară -, câtă are şi ea să se odihnească încărcată de a doua, lunga ploaie a prezentului muson. Concentrată în negrul ei, o mare în care liniile şi galben-udul zidului să se verse, cioară şi casă vor fi alcătuind o clepsidră. Dar pasărea a dispărut.

În mintea ei, n-are decât să creadă că a împins geometria blocului, ca pe o bucată de avalanşă, pe povârnişul aerului de jos. Şi s-a dus să revină.

Ascult, ca toată dimineaţa, printre rafale şoptite de ploaie. O văd pe Nana venind. Mai încet, apoi, şi Nansi. Le va fi plăcând aventura. S-a dus etajul amiezii plutind peste sfârşita ploaie (şi a doua). Am călătorit cu Nansi şi Nana în Kamla Nagar, după ce trecusem pe la dept. şi, refuzată, rupsesem scrisoarea lui Miti către şeful dept-ului meu.

Mă bate gândul să-le scriu că nu mă mai bag. Texts for Diploma and Certificate in Romanian Language edited by dr. George Anca, Delhi, 1981, aşa va suna coperta, în tipar, pe duminică, la Arora (şi-au cumpărat mobilă de tei, lustruită, şi şi-au pus ventilator).

Acasă am continuat lectura din Luceafărul, împreună cu noile strofe traduse în sanscrită. Lungă discuţie despre religie şi, neseparată, prin dogmatism, poezie. Am evocat interpretări noi, inclusiv mistice ale lui Eminescu. Am convenit şi o schiţă generală de scris la Varanasi, rămânând, eventual, să merg numai eu să prezint comunicarea.

Nansi a mers a doua oară în Kamla, cu Neeleema, de unde a venit cu lucruri şi fără bani. Tocmai îmi arată un metru vişiniu de chembrică, pe care s-o picteze. Nu m-am mai certat cu albastru, ba am şi anunţat că voi scrie nilime, ceea ce nu-mi vine. Măcar n-am mai dactilografiat (decât un titlu), îmi simt mâinile răni.

ce există după ploaie

poate altcineva ca mine

Dasglasperlenspiel

Das a plecat Neeleema

dansând o poloneză

un val de Dunăre în Gange

ce există după spiel

15. 07. 81. D.

Neeleema a citit Eminescu, părându-i, prin cântecul de dragoste, lună – are de două ori “Allah” – aproape de Omar Khayam. Mistica le-ar fi comună. Hyperion iar a interesat-o. I-a plăcut versiunea lui Mac Hastie. I l-am evocat pe Cuclin, pe Grimm şi i-am dat inspiraţiile lui Corneliu M. Popescu în eternitate.

Discuţia noastră revine asupra poeţilor orbi. Grigore Albu mi-a venit în minte cu percepţia lui muzicală a lebedei negre. El Greco, altfel văzătorul, ori altfel privitorul Peter O’Toole. Sigur, ea era cu Milton. Convenţional?

Nivedita a pictat o zeiţă, ceva, şi o pasăre, iar textul – “un eseu” despre o pisică. Nansi a pictat cu alb ce-i mai rămăsese din colivia-palat a papagalului verde. OM (devanagari) pe uşa dinspre balcon – modelul i l-a dat Neeleema, coroborat cu cel de pe Geeta lui Sergiua Al-George. Sickh-ul nu mi-a venit la meditaţie – alesesem un restaurant “Moravia”.

Voi continua să decupez ce mă interesează din TOI. Nansi vrea să jucăm şah. Zi pe loc. Merseserăm pe terasă sub norii grei cu umbrelele – neagră eu, verde Nana – deschise, alergându-ne şi numindu-mă ciuperci şi dungi de pe cer, mare şi mică. O pisică albă a alergat de după horn şi Nana, fără să fi văzut-o, s-a numit vrăjitoare.

De dimineaţă, aţipit, în aburii marii ploi, pedalasem cu privirile, în asanas, peste aceiaşi nori familiari din ultimele ore. Zi – ore – noapte. Va veni un soare cu atât mai adânc şi strălucitor, să-l salut pe terasa asta cumsecade, plină de cosmos.

Poemul de mâine s-ar putea numi The Times of India, cum mi s-a întâmplat. Dar cum Brâncuşi spunea că azi e mâine, văd că n-avea somn şi nopţile îi erau azi şi mâine. Precum iarăşi, Hidustan şi Statesman, plus reviste, îmi vor furniza expresivităţi lipsite de alt context.

Îmi pulsează în creieri îndrăgiţii nori, ţepeni confraţi înfloriţi ai tropicului, simboluri doar ale umbrelor care suntem. Stupefianţi ai lumii neomeneşti. Suprapopulaţiile şi supraputerile vor fi apărând la fel în ochii animali, etern neîngrijoraţi. Cafeaua miezului nopţii lui Brâncuşi. Neinteresându-mă atât oamenii de pe alte planete, cât florile şi ploile de acolo, musonii chiar – dacă aici e miercuri şi joi deodată, la antipod să fie marţi-miercuri, ori cumva joi şi vineri?

16 iulie 1981, Delhi.

Pe terasă. Nori albi gata să suspine soare. De trei ori Soorya Namaskar. Fără gânduri văzute. Trecusem într-o doară prin asanas, cu norii şi păsările. După ploaia de ieri şi alaltăieri, în balta văzduhului începusem să ne prefacem în peşti şi peştii poate începuseră să se prefacă şi ei în alţi peşti. Nu m-am gândit cum începuseră.

Miros de cadavru. Urât al Mării Negre. Ruşii n-au miros. Flori de mări roşii, moarte, de nicio culoare, în yoga mirosului de cadavru. Prana se luminează ea însăşi şi o port, nor cu nor, prin corp, până ştiu clar că sunt luminos, deşirându-mă un alt miros, neplăcându-mi rachetele lui swami.

Mai ploua. Pioveva. 3 ore, Rajiv. Sudori. A citit din Moravia. A scris şi a spus cuvinte contra clepsidră. S-a redeclarat vegetarian. Avea mal de testa, intrase-n vrie. L-am făcut atent că va visa în italiană. Spre final, venise şi Nana, gustând.

Jucasem înainte şah şi cu Nansi şi cu Nana. Conversasem cu Neeleema, din nou, asupra traducerilor din Eminescu. N-o găsise peste vârsta traducătorului pe cea a lui Corneliu M. Popescu. Mi-a părut rău. Am comentat poezii de-ale mele, când a venit primul meu student în italiană. A umplut un caiet.

Am cinat şi, ca aseară, suntem în stagiune. Am suit cu Nana pe terasă, să ne jucăm piesa. Propusese: suntem surzi. În apropiere, n-a mai vrut. Îşi luase şi umbrela. Eu eram o pisică, a zis, tu erai un câine şi mă alergai. Am alergat pe după coş, pe la tancurile de apă, schimbând voci, după cum se întâmplau lucrurile. Acum le-am uitat. Mahler la radio.

Apoi ea era o ciupercă, eu dârdâiam. Dârdâia şi terasa – de frică. Un lup, mai apoi. Scăpasem de frică, am hipnotizat lupul. Scena cred că a ieşit. Am pornit să scap iepurii de frică. M-am dus cu ciuperca şi m-am speriat de ei mai tare ca oricând. Cât să se poată crede cei mai curajoşi.

Eram coşul. Nana s-a preferat o căsuţă. Eu vedeam lumini de balcoane, Mall Road. Se aşezau ciorile pe mine. Şi gilii. La care, Nana m-a făcut atent că pe coşul ăla nu se urcă niciodată păsările. Că ea vine ziua, şi ştie.

Ea era o broască ţestoasă, după voia ei. Eu, un broscoi râios. Carapace fără pântec, o să-ţi cânt acum un cântec: sunt broscoiul Coporâie, ia şi tu puţină râie. Şi iar alergătură cu baroc.

Ceva mai înainte, eu fusesem un buburuz amărât şi ea o zână. Mă fericise cu prietena ei, încât am şi uitat metamorfozele de regie. Fiind, la urmă, râiosul, că nu, că visează toată noaptea că a luat râie şi se sperie. Să mai jucăm una, plăcută.

Între nori, colo sus, e o zână. Tu şi Luceafărul, pe o baltă plină de lotuşi, să-i oferiţi. – Se oferă ei singuri. Zâna nu se mai vede de lotuşi. Uite şi nasul ăsta şi şuviţa asta de păr plecată la plimbare, tot lotuşi. Toate cele cinci-şase piese, cum le numără ea – o plimbare pe terasă. Să sperăm că zilele următoare ne vom găsi stilul. I-am sugerat să avem o singură piesă pe mai multe zile.

După ce alaltăieri noapte târziu mi-am terminat de dactilografiat cursul liber, ieri şi azi m-am tasat pe plutele unor articole de ziare, agitat de subiecte obsedate infinit, ca fobii, revelând mişcări ample. Nu există continente, nimic. Om tat sat om şi dharma lui Vivekananda. România nu apare (Drakula, Nasty, heil Ceauşescu). Printre furci caudkremline.

Mâine sunt invitat – de ce? – la un consiliu al departamentului M.E.L. pentru probleme urgente ale staff-ului. Fumez cât pot, să contracarez umezeala, să cad cât mai adânc sub ea, până s-o uit. “Only one, only one”, a reţinut Nana, indispusă toată după-amiaza: o femeie pătrunsese în casă, admisă de fecior, în camera unde Nana şi Nansi dormeau. Fără ca Nansi să se fi trezit. A început o tocmeală zgomotoasă, nebunească. Fata s-a speriat. Şi musonul a găsit cu cale s-o mai întristeze şi el.

nisipul din clepsidră are culoarea ceaiului

amestecat cu lapte

de câte zile sub muson

ne dau întâlnire muştele grele

şi nopţile ne ascund dinaintea

închipuirilor înnăscute

nu în nisip nici în muşte nici în

jumătatea timpului

nu ni se întâmplă măcar să murim

chiar dacă pe neştiute şi într-una

17.07. 81. D.

Salutul soarelui, norilor. Trikuthi – centru, sfera întâi, ca a cerului. Trikhuti – sfera a doua. Nu în sus, nu în jos, în altă şi altă sferă, din afară. Iarăşi, de frică, în trikhuti: atunci când sufletul o pornise într-un înalt nelimitat, urmărit de sine, ghidat din minte măcar, plămânul era gol şi cumva refuza să se umfle.

De data asta – nu e chestiune de umiditate -, când sufletul lăsat, părăsit, gonit, la inspiraţie, peste sfere din neştiut, plămânul se umpluse şi refuza să se golească, în lipsa sufletului. (Eu nu ştiu dacă mortul are plămânii plini sau goi de aer, dacă moartea se petrece exclusiv pe expiraţie – de obicei, duhul se dă în câteva respiraţii măsurate mai mult superstiţios).

Oricum, exteriorizarea formală, alungarea sufletului intensificau aerisirea, fie şi la fel de înţepenitoare ca golirea (principiu mai puternic în prana). Concentrarea în centru se oferă ca alternativă liberă de inspiraţii-expiraţii, cerebrală, nemişcătoare, cât conştiinţa de grea şi insuportabilă: spectacolul nimicului dincolo de plămânul instinctiv umplut, o dată, apoi, resorbţia totului în lumina punctului celui mai viu al fiinţei, sfâşietor. Odată, când nu voi părăsi ploaia, ploaia aceea pentru mine nu se va mai sfârşi.

e o minte într-un cap în alt cap e altă minte

niciun cap în nicio minte altă minte românească         

ascultaţi la piatră bine bate Moise ori altcine

apă beţi nu rămâneţi fără muntele acesta

fără piatră de-unde beţi fără Maica Precesta

ascultaţi la piatră mult de-o săpaţi de-o puneţi pază

la o umbră de mormânt nu ştiţi cine înviază

vă gândiţi la un părinte în alt cap e altă minte

altă minte românescă piatra să n-o mai roşească

mătrăguna unde le măcelăresc rudele

ascultaţi la un muson peste-al pietrei galion

vă scufundă cu o fundă împietrită de rotundă

în de voi sub coajă udă musculoasă ce asudă

încă vie inimă în piatră cu nimină

fie-vă de orice minte numai ascultaţi morminte

ducă-se cel bolovan iad şi rai musonian

cu voi ascultându-vă înghiţiţi în măduvă

exultaţi la mine-n zori ciobănaş de la miori

ce mi-e de la dumnezeu suflet fluierul plebeu

într-un vârf de cremene cu prăpăstii gemene

şi la cer şi în devale că mi-e dor pe vânt şi jale

Numai eu şi d-na Shunglu primisem scrisoare de convocare la commitee-ul de azi. Până şi Koch venise după ureche. Nu şi cappo. Solanki, un dactilograf de rusă, n-a reuşti să bată 25 de cuvinte pe minut şi şi-a pierdut slujba. Colegii săi au întrerupt lucrul, în semn de solidaritate. Iar azi, profesorii îi susţineau cauza, considerând 25 ori 20 de cuvinte.

Dactilografia e o muncă respectabilă. Doar o dactilografă m-a făcut să cred că n-am moarte. Eu însumi bătând odată la maşină cuvântul “sângele”, am avut pentru un an apoi de a face cu leucemia prietenului meu. Am fost şi fericit dactilografiind poveştile Nanei, chiar lecţiile mele, zilele trecute.

Solanki avea, deci, şi semnătura, ultima, a lui Anca. Plus Koch, doi străini. Parasnis arăta franţuzeşte. Fratele mezin al lui Uday, Ravi Shankar a venit în discuţie. Şi Varanasi. Burebista, la sfârşitul lui August, cu expoziţia.

La diploma de română fuseseră admişi şapte studenţi, mai mulţi ca la toate celelalte limbi “mici” (poloneză, sârbo-croată, maghiară, bulgară), alţi doi, cel puţin, insistând să fie primiţi. Am impresia că au fost mai multe cereri, şi din alţi ani.

17.07. 81

Oboseală musonică. Neadormire, nu insomnie. Nana nu vrea să doarmă şi pace. Ne îndeamnă pe noi, aşa că am citit, am jucat şah. Apoi, două ore (9), am meditat pe Rajinder la italiană. Am dedus că merge la Milano, drept care am schimbat scenariile. Listă de verbe. Leopardi – Montale. Plus: “Il passo degli umani / E simile a un cadere / Di foglie… Oh, primavere ? Di giardini lontani” (Sergio Corazzini).

Leopardi, Canto notturno di un pastore errante nell’Asia:

Che fai tu, luna, in cielo? dimmi, che fai,

Silenziosa luna ?

Venise d-na T. Încă trei strofe din Luceafărul date pe sanscrită. Oglinda, ochii mari şi atman (sufletul) au trecut printre subiecte de interpretare; n-am reuşit să impun vorbitul în somn, discuţia subcosmicului cu supracosmicul, fiindcă, în trei, aproape să ne certăm. Între timp, au venit Neeleema şi Nivedita, prima strâmbând din nas la povestea cu zeii – că toţi au 16 ani – a lui Pere Danielou, printre alţii. Oricum, Nansi şi cu mine, am zis, avem 16 ani de când ne-am căsătorit.

Nivedita insista să mergem pe terasă, pentru promisa dramă. Dar Nana avea şi alte două musfire, mai mari ca ea, Sweety şi Bulbul. Ce să fac, am urcat toată trupa pe scena de sub nori, fără nicio idee şi cam obosit. Era, pe sus, o ploaie totală a norilor, numai necăzătoare pe moment.

Le-am spus să salvăm terasa de o boală. Şi eu sunt sfinxul. Distribuisem rolurile după cum îşi dorise fiecare. Una prinţesă, una păun, una chiar pe numele ei, Bulbul (privighetoare), iar Nana, broască ţestoasă, pasiunea ei cea mai recentă. Dacă-mi vor dezlega ghicitorile, terasa va fi salvată. Au avut de răspuns doar cine sunt. Se cam încurcau. Uitaseră cine voiau să fie ori se intimidaseră de lipsa unei story.

După salvarea terasei, am făcut o periniţă şi un brâu, rasolite – nu le vedeam cheful. Nivedita a dansat şi cântat un dans kumauni, plin de solemnitate şi copilărie. Fetele celelalte abia mi-au ascultat îndemnul să aplaude cu mine, la sfârşit. Au intrat şi mai şi în grevă. Am zis că e rândul meu. Nu dansez, fac demonstraţie yoga, soorya namaskar, şi am făcut. Alt break.

S-a decis Sweeti şi le-a zis Nanei şi lui Bulbul să reprezinte drama lor, pe care toată vara, în secret, au pregătit-o, şi n-au dat-o niciodată. Mai tot întemeiat pe conversaţie, acţiune povestită, personaj-castă. Hogea (Nana) – în cap, episodic. S-au ambiţionat la al doilea sketch – servantul cu stăpânul. Prinseseră gustul, Rennu avea haz cu bătaie. Am spart teatrul de pe terasă când a început să plouă

Am reluat discuţia jos, povestindu-le la cocoane cum a fost. Copiii se jucau în altă cameră. Dar Nivedita a apărut, abandonată ca mai mică şi atunci am invitat-o secretos să ne ducem singuri pentru drama noastră pe terasă – iarăşi fără niciun conflict. Ştiam că prinţesa, la şase ani, va fi asigurată: elt personaj? nn om sărac, fără nici măcar nume.

El umblă să-l afle. Prinţesa are tot, dar e singură. El ajunge la ea (Premi). Ea îl numeşte Tomi. El pleacă. Dar ea îl cheamă înapoi şi-i ia numele. Am pus la cale aşa ceva şi am început să jucăm. O pată albă mi-am imaginat că e scena noastră, Eu, Fărănumele, imploram norii şi balustradele de fier ale terasei pentru un nume.

Mă dădeam de ceasul morţii, cu gesturi de dans. Prinţesa, care-şi văzuse, în plictis, de ale ei, mă chemase, foarte serios. Nana apăruse, geloasă, cu o chapati cu zahăr. I-am cerut şi ei un nume. Prinţesa mi l-a dat, respectând piesa, apoi mi l-a luat. Eu am început să vociferez disperat, am îmbrăţişat-o umil şi

Il passo degli umani

E simile a un cadere…

I s-a auzit troznind cingătoarea, poate toată rochia, dar oasele? Nu se accidentase, spunea. Am luat-o de-a binelea în braţe, reproşându-i că mi-a luat numele înapoi. Am coborât în forţă, şi Nansi (din fericire, singură), înţelegătoare, i-a reparat rochia Niveditei. Iar ea mi-a dictat o poveste şi story-ul dramei noastre.

Rolul – a fost ea convinsă – fusese al unui om nebun. Jucat normal. Aşa că drama s-a consumat cum trebuia. A căzut, şi-a rupt rochia, dramă. Precis asta a fost, căci, conducând-o acasă, nu numai că se bucura că vom face în fiecare seară o dramă pe terasă. Fiecare poveste pe care bunicul ei o va spune, ea mi-o va spune mie, fără să-i spună lui. Că, altfel, nu i-o mai spune. Să rămână între noi, mi-a spus micuţa orya-bengali-englezoaică de şase ani.

Nana pregătise, în răzbunare, un spectacol cu trei dansuri create de ea. O combinaţie de Bharatnatyam (Yamini Krishnamurti) şi Nadia Comăneci, cum a observat Nansi. Am aplaudat mai mult la primul dans, la al doilea, care se încheia, Lal adusese străchinile cu lapte, şi l-am făcut atent, de-a-nceput şi el să aplaude, nu chiar de porunceală – oricum, nu văzuse nimic – dar încurcat şi de propriul amuzament.

Nana îmi reproşa de la obraz că aş găsi-o mai deşteaptă pe Nivedita. Cu Nansi împreună, i-am ţinut o predică de ciori. Cu puiul lor, la Dumnezeu – ăl mai frumos din toată lumea, pe căutate. Şi s-a făcut târziu. M-am dus după ţigări, sub polata bhang-ului.

Am Rigveda lângă mine. V. a ales o stanţă, dar vrea să i-o confirm. Altfel, azi am organizat la sânge sanscrito luceferia, şi eu însumi o să mă ţin de treptele pe care le-am emis. N-am reuşit încă, pe frontul Nansi-Neeleema, cu condamnarea mea, făcută fiecăreia pe rând şi împreună: cruce şi zvastică, întru reabilitarea amândorura. Intru iar în feminitatea Aurorei-Usha.

18. 07. 81.

Cu o ploaie închipuită, am renunţat la asanas de dimineaţă. Am jucat o partidă de şah şi vom merge la polonezi. Ne aflam într-o casă povârnită. Lucrurile dinăuntru au farmecul mirosului de gutuie. Nemuritor în intimităţi, lăsându-i timpului numai ce e al lui – viaţa şi moartea, dar adăugând sieşi marea toamnă a împăcării şi a gratuitului doamne-ajută.

Gazdele, vechi amici, sunt anunţate de un servant semănând cu vânzătorul nostru drag de rafturi din bambus. Că trece vizita tovarăşilor chiar prin casa lor. Probabil ca o concesie făcută săracilor. Pe alături de timpul dragostei, se făceau cozonaci în gol. Nu era loc de umblat prin casă. Dar tovarăşii – oricum, tovarăşul – trec mai repede ca apa. Pietrele fac dragoste mai departe, din disperare.

Nana îmi interzice piesa Babilon pe terasă. Scena I: zidarii, vorbind o limbă, au pornit turnul până la cer. Cu întâmplări în pantomimă. Scena II, dumnezeu le pune limbi diferite în guri şi nu se mai înţeleg. Scena 3, merg la un sanyasi (la mine). Îl întreabă, prin gesturi, ce să facă. El se oferă să fie zidit în turn şi turnul urcă iar spre cer. Ei cântă-n limbile lor mai ceva ca-n filmele indiene.

Am trimis scrisoare to the Dean, Faculty of Performing Arts, Banares Hindu University. Cu şapte crini-păianjeni şi doi trandafiri japonezi, încercasem să-i vedem pe polonezi. Era numai micul Martin, înconjurat de unguri şi plante grofo-tropicale. O capră cu două iede, mai triumfante ca orice rasă. Un semizbor printre crăci. Urechi lungi şi blegi. Ochi ce l-ar fi fericit pe Brâncuşi mai mult decât laptele caprei lui.

Universitatea colcăie de excitaţia de pe Chattra. Musonul ar fi mai frumos în culori şi iluzii pe Gange. Copiii scriu eseuri. Esha analizează Srabini. Prietena ei, Musonia, îi vine în minte. Şi oraşul franţuzesc al lui Andre, de unde acum francezii ar fi plecat. Cosmosul bălteşte. E în unghi, în triunghi – dumnezeu se oferă în iluzia cosmosului omenesc.

Beau un litru de apă şi cad într-o beţie amestecată cu miros de ridiche în replica de apoi a Nanei. Lume ca la congresul polonez. Grădini ca-n Delhi, dar şi mai arătoase, totuşi reci. Careva din patrie a sosit şi ne dăduse întâlnire să ne ia – mâncam o seară în locurile poloneze din Dante şi Vyasa.

De mai nainte, singuri, luaţi în seamă. Cu probleme, dimineaţa, la ieşire – nu eram delegaţi. Nici nu dormisem. Totuşi, responsabila dădea un raport despre spusele noastre cele multe. Mai mult exotic şi politic decât xenofob. Că, de exemplu, eu strigasem cuvântul “merci” şi altele asemenea.

Mâncarea distribuită contrasta cu propaganda modestiei culinare a antirevizionismului, forţat până la coşmarele musonului şi ale fiecăruia în lume. Studentul meu la italiană are conjunctivită.

Nana şi Nitu ne-au chemat pe terasă. Drama era gata. M-am dus pe perdeaua de yoga, începându-mi, la invitaţia lui Nitu, sadhana. În piesă – fiecare actriţă jucând pe rând cele două roluri -, maharani a Angliei şi servitoarea ei, probabil dimineaţa, fac puja, iau breakfast-ul şi dansează.

În primul spectacol, eu am fost, din stal, leu, am râs. Reginei i-a plăcut. M-a rugat să fiu beat, apoi nebun: keep doing so. Am declarat curând: acum devin bun. Mi-am îmblânzit figura. Puja, în miresme de templu, a trecut în linişte şi concentrare. Cu ochii închişi, autentic. Apoi regina a mâncat şi Nana a dansat. Între timp, în două stoluri, văzusem în slava norilor drama păsărilor şi regina o apreciase.

În al doilea spectacol, cu Nana regină, a fost de acord să nu mai mănânce de-adevărat pâinea cu zahăr. Să se prefacă. S-o dea la ciori. Încât, pe antena de televizor a familiei Trikha, o cioară dădea din cioc puiului ei. Ceea ce o încânta pe regină (albastră, cu fusta pictată de Nansi, schimbată de cele două actriţe între ele, când erau regine).

Dansul lui Nitu – apăruse şi Nansi -, cu vorbe, îmbogăţit. După cum regina Nana, la puja, cântase Shri Ganesh e nama… Toată lumea am fost fericiţi de drama tăcută şi extensibilă în care ne jucam. Începuse să picure. Acum se duce soarele fără aure, norii l-au tuns.

Înainte ca dramele să se aşeze şi după ce eu mă aşezasem în sadhana, Nitu, nehotărâtă în rol: nene, tell me, how could the queen of England to do a puja? Am întrebat norii, figuranţii. Nitu a adăugat: my grandfather saw the God. Regina? m-am interesat. My grandmother.

A urcat pe terasă Sudeep. Am rugat-o pe Nana să ne aducă şahul şi perdeaua-yoga, şi am început. Spre finalul primei partide, care mă avantaja, i-am răspuns întrebării lui din capul locului, că, pentru a-i spune adevărul, urmăream norii oranj ai musonului. Care nu veniseră, pe care-i îndrăgeam, chiar dacă nu vor fi fiind ca-n Bengalul său, lângă Şogar, or Ganga.

Se întuneca. L-am rugat pe Lal, care adusese ceai, să vină şi cu o “candle”. OK, a zis, dar s-a întors să ştie ce anume: mumbhati. Şi-am jucat la lumânare până spre final, care iar mă avantaja, când s-a stins. Am reaprins-o şi am câştigat. Dar jos, în balcon, cu recele rusesc peste caldul polonez, mi-am permis să pierd.

Eu nu l-am văzut şi nu-l voi vedea niciodată e Dumnezeu. Nansi-şi cumpără plastilină şi poate-l va modela totuşi. Lună plină. Nefixă ci ţintuind din cer ochiul pământului magnetic. Potcoavele apusului de soare. Flăcăruia lumânării protejate de ceainic şi caietul ăsta, pe terasa D14. Acum, de partea cealaltă, rotocolul luminos învolburându-se în înconjurul altei materialităţi.

Nansi a început să-mi facă reclamă aiurea faţă de Nana, că, dacă toţi copiii mi-ar căuta cu plăcere compania ea de ce nu ar cădea de acord cu mine în ce-o îndemn. Jenat, am încercat să schimb vorba. Am jucat cu Nansi şah, rugând-o pe Nana să doarmă. Mai văzuşi. A chibiţat, iar eu i-am vorbit, absurd, de război, de morţi. Dacă eu am mers în armată? Că ea nu vrea la armată, se îngroapă în pământ şi iese când se termină.

“SĂRUTUL”, Higorca Gómez, Spania

***

Scurtă descriere a inițiativei ”O poezie pe săptămână”

–                  proiect inițiat și coordonat de poetul belgian Germain Droogenbroodt –

 

Născută din ideea de a publica săptămânal o poezie din lirica lumii în ziarul de limbă flamandă al comunității olandeze locuitoare în Spania, inițiativa traducerii și publicării ritmice a creației lirice a poeților din întreaga lume a crescut și s-a extins la nivel internațional, apropiindu-se la ora actuală de poemul numerotat cu cifra rotundă de 400.

Ideea de a dărui pe cale tradițional-tipărită, respectiv pe calea virtuală câte un moment de reverie, ca o pauză de respiro în mijlocul vieții agitate pe care o ducem cu toții, a câștigat din ce în ce mai multă simpatie în rândul iubitorilor de frumos din întreaga lume, care așteaptă deja cu nerăbdare în fiecare săptămână surpriza literară, pentru a o savura ca pe un cadou prețios.

Limbii flamande i s-au adăugat între timp versiunile în spaniolă, engleză, germană, chineză și română, fiind pe cale a se extinde în curând și spre italiană. Simpla dorință de a face ca inimile noastre să vibreze măcar pentru o clipă la unison, unite sub diapazonul sensibilității artistice, dobândește anvergură și nu poate fi decât o binefacere pentru noi toți.

Autorul și coordonatorul acestei inspirate sincronizări este prestigiosul poet belgian Germain Droogenbroodt, promotor al liricii poeților mai mult sau mai puțin cunoscuți, indiferent de țara lor de origine. Neobosit, se dedică acestei pasiuni cu trup și suflet, promovând-o prin intermediul celor două instituții pe care le-a înființat special în acest scop: editura ”PoInt” (presurtare după Poesie Internationale”) și Fundația Culturală ”ITHACA”, specializată și pe organizarea de concerte de muzică clasică și recitaluri de poezie. Ambele au sediul în Altea, pe Costa Blanca, în Spania, acolo unde rezidează Domnia Sa.

     E o mare plăcere și onoare pentru echipa de traducători și colaboratori la acest proiect să pună la dispoziția publicului larg, fără niciun fel de cerințe sau obligații, acest regal liric săptămânal. Vă invităm să gustați plăcerea poeziei și, eventual, să continuați, lărgiți sau chiar îmbogățiți cu creații personale acest proiect.

Cu deosebită prețuire,

Germain și colaboratorii săi

SĂRUTUL

M-am îndrăgostit de buzele tale

frumoase, roşii, voluptoase,

aidoma unei piersici

altoite cu o cireaşă.

Când am început să te sărut

gura ta avea gustul

fructului pasiunii.

Totul era atât de activ şi real

de parcă doi îngeri

făceau dragoste pe limba mea.

Atunci am înţeles

dece a păcătuit

Adam…

George ROCA

Iniţial voiam să mă opresc la o singură carte din „raftul” prietenului nostru de la Antpiozi, dar este imposibil să scrii despre un volum semnat de George Roca fără să iei în calcul întreaga sa experinţă şi activitate în lumea literară contemporană.

George Roca este un ferment binevenit la decantarea vinului numit Literatură, odată ce se apropie de masa de scris, el se „îmbată” de-a dreptul cu bucuria descoperirii frumosului din texte. Generos cum puţini oameni am mai întâlnit astăzi, promovează talentele româneşti pe tot Mapamondul. Creator de reviste culturale, majoritatea în spaţiul virtual,  scriitorul care a plecat din România cu foarte mulţi ani în urmă, dar  continuă să trăiască cu dorul şi patima rădăcinii de la care s-a rupt, este un talentat poet, traducător, eseist, cu notorietate deja câştigată, dar şi un jurnalist de cultură şi  prestanţă.

S-a remarcat editorial cu un studiul istoric despre segmentul medievalului moldovenesc, scriind şi publicând eseul de largă respiraţie „Arhitectura ştefaniană” („Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2006). George Roca nu este istoric, este filolog de meserie, şi are o experienţă în marketingul cultural australian de aproape o viaţă de om. S-a documentat profund pentru a ne oferi acest studiu de valoare şi pasionat cum îl ştim a reuşit să ne ofere această carte cu aură de istorie veche, şi să ne demonstreze că, atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, reuşeşti, chiar daca te afli la peste 16 mii de kilometri distanţa de ţara strămoşilor.

„De vorbă cu stelele” volumul 1 si 2 (Editura Anamarol, Bucureşti, 2010 & 2011), sunt două cărţi voluminoase, a câte 300 de pagini fiecare. Scrise în limba sa maternă, româna, a adunat între copertele acestora 46 de interviuri cu personalităţi româneşti din şapte ţări, de pe trei continente, interviuri extrem de interesante. Aici se vede clar şarmul  personal, delicateţea dar şi siguranţa de sine, cultura dobândită citind şi trăind în medii difetite, dar şi inteligenţa cu care se mişcă printre întrebările şi răspunsurile devenite mărturisire. Autorul îşi croieşte cu mare trudă intrebările deoarece mai întâi se documentează asiduu cu privire la persoana intervievată, voind să ştie tot despre viaţa, opera, realizările şi activitatea acesteia.

„Evadare în spaţiul virtual” este un volum de poeme semnat George Roca, apărut în 2009, tot la Editura Anamarol din Bucureşti. O carte care şi-a avut locul ei în abordarea criticilor literari şi care a intrat deja în conştiinţa cititorului. Scriam odată că, această carte, este pentru autorul ei, ceea ce este Drumul Mătăsii pentru negustorii de mirodenii. Un spaţiu real-imaginar, pe care poetul purcede călăuzindu-se după propria sa Stea Polară, când se află în ţara natală în Emisfera Nordică a Pământului şi după „Crucea Sudului” când se afla „exilat” la Antipozi, în Australia. Poemele cu iz de amintiri din copilărie, cu ecouri prefăcute în sintagme lirice, sunt uşor de citit şi sunt potrivite şi pentru a fi recitate într-un loc unde prietenii se adună şi îşi deapănă firul vieţii în faţa unui pahar cu vin… de Busuioacă de Bohotin. Un „florilegiu de poezie”, cum specifică poetul în subtitlul cărţii, unde pe parcursul a 120 de pagini, ne transportă liric din spaţiul virtual la antipodul copilariei sale şi mai apoi la cel al cromaticii australiene. Mi s-a părut foarte simbolică oglinda sufletului şi trăirea interioară a autorului George Roca în poezia „Nostalgie”. Parcă-l văd pe balconul casei sale din Sydney, căzut pe gâduri… într-un zbor imaginar spre ţinuturile natale, cu o lacrimă în colţul ochiului stâng… scrutând zarea printre glastrele florilor albastre de la Antipozi: „Reverie printre glastre/ Admirând florile-albastre/ Ca un pui de bogdaproste/ Care cântă a dragoste./ Gângurit de guguştiuc/ Mă-ndeamnă să mă duc…/ Să mă duc ori unde, aiurea,/ Să mă iubesc cu pădurea,/ Să văd o turmă de oi/ Păscând iarbă în zăvoi/ Şi un munte cu tichie/ De zăpadă argintie/ Să ascult frunza cum creşte/ Şi o vorbă-n româneşte…”.    

În anul 2013 revine la editura Anamarol şi publică o nouă carte. Titlul acestei „Căutând insula fericirii / Looking for the isle of happiness”. O carte de poeme bilingve. Venise vremea să-şi facă cunoscute versurile şi citiorilor de limbă engleză. Am ales din paginile acestui volum, un singur poem, cred eu edificator pentru modul în care George Roca intră în relaţie cu Poezia, pentru starea aceea inefabilă ce te bântuie ca om, şi căreia îi spunem simplu: Talent. Talentul nu se măsoară nici la metru, nici cu balanţa, talentul este sau nu este, dar se simte  deîndată ce, citintind un text, simţi fluturi în stomac.  Să fie dragostea? Dragostea de viaţă, de frumos, de oameni.

„Mi-am insuşit tehnica lui Crusoe!/ Am alungat poştaşul,/ am încuiat uşa cu trei lacăte,/ am scos din priză telefonul şi televizorul,/ mi-am băgat vată in urechi/ şi incet, incet, am tras obloanele peste ochi./ Acum stau liniştit şi cuget/ pe insula mea pustie/de la etajul trei.// Ca şi Robinson am şi eu caţiva prieteni/ care nu mă deranjează:/ Vineri, Sambătă, Duminică,/ Luni, Miercuri şi Joi.// A mai fost unul, Marţi,/ dar m-a trădat pentru trei ceasuri rele!// Şi ei sunt tot atat de tăcuţi ca mine!/ Cu toţii suferim de agorafobie/ (…)” (Singur)

„I acquired the strategy of Crusoe!/ I expelled the postman,/ I locked the door with three locks,/ I unplugged the telephone and the television,/ I stuffed plugs in my ears/ and slowly, slowly, I pulled the shutters over my eyes./ Now I’m at peace and meditate/ on my third-floor/ remote island.// Like Robinson/ I also have a few friends/ who never disturb me:/ Thursday, Saturday, Sunday,/ Monday, Tuesday, Wednesday.// There was another, Friday,/ but he betrayed me/ for a black widow…// They’re as quiet as me!/ All of us suffer from agoraphobia/ and want to be alone!/ (…)”

(Alone)

George Roca nu ne bombardeaza prea des şi cu prea multe texte proprii. El adună  cuvintele precum albinele polenul, se bucură de ele şi le transformă în poezii când le vine vremea. Poemele lui sunt destăinuiri, revărsări ale preapliunului inimii. Poetul nu se complică apelând la filozofii teribiliste, nici nu este adeptul stilului bombastic, vulgar, care, zice-se că ar avea căutare în ziua de astăzi. Şi cu toate acestea, George Roca, are destui cititori pe toate continentele. Care să fie secretul? Comunicarea! Modul în care ştie să ne  atragă, să ne vorbească despre o lume pe care, prin cuvintele lui, o recunoaştem ca fiind şi a noastră.

George Roca este un om căruia îi place să împartă bucurii! Sunt convinsă că el are multe nopţi albe… fiind veşnic ocupat, deoarece ţine legătura cu mulţi scriitori (mai mari sau mai mici) pe care îi promovează în revistele „prietene” cu care colaborează. Asta îl face să se simtă mereu acasă, în România.

Am fost colegă câţiva ani cu George Roca în Redacţia revistei AGERO Stuttgart. Atunci, şi acolo, i-am admirat puterea de muncă, seriozitatea şi ştiinţa cu care reuşeşte să-i dea culoare jurnalistică unui text oarecare. Şi atunci, ca şi acum, respect actul cultural pe care îl face fără odihnă, fără remuneraţie şi fără să se plângă că în Australia lui este însingurat, sau că „acolo” este … iarnă, când la noi e vară…

———————-

Melania CUC

Archiud – Bucureşti

14 iulie 2015

Germanizarea Europei, sau europenizarea Germaniei? Asta-i numai una din întrebările la care nu s-a găsit un răspuns luna asta, când cu încă o sută de miliarde de euro de la UE/FMI/BCE, pe lângă alte sute de miliarde în trecut, a fost salvată Grecia de faliment.

Pentru menţinerea salarului de 15 €/oră în Grecia (3 €/oră în România) e nevoie probabil de un nou impozit de solidaritate în Germania, ţară care plăteşte cel mai mult, dar şi în alte ţări UE, sau s-a terminat cu generozitatea proiectului european?

Grecii protestează inpotriva asteritatii (cheltuieli = venituri), vor tăierea datoriilor şi sunt susţinuţi mai nou de Franţa, care este din totdeuna pentru europenizarea Germaniei cu ajutorul unui guvern european à la française. Anglo-americanii după ce au purtat două războaie mondiale pentru a inpiedica germanizarea Europei urmăresc cu interes crescând scindarea Europei/UE în nord, sud şi est. Vezi articolul CIA în Germania şi scandalul NSA din Franţa.

Anglia va decide curând prin referedum dacă renunţă la UE. În referendumul din acest an, 60% din greci au renunţat la UE, dar vor să fie susţinuţi de UE, ca Israelul de USA. Grecia e la graniţa cu Islamul în război şi un potenţial aliat al Rusiei. Pe de altă parte Grecia cere şi despăgubiri de război, după 70 de ani. Cancelarul Angela Merkel, ministrul Wolfgang Schaeuble sunt prezentaţi de presă şi de către demonstranţi în uniforme SS cu svastica şi mustaţa lui Adolf Hitler, forţându-i pe grecii să intre în lagăre de concentrare, din ale căror coşuri ies nori în formă de €. Încrederea greco-germană s-a deteriorat. Mai grav, şi Axa Berlin-Paris e în primejdie.

Grecia cu 0,3% din economia mondială şi 1,7 din cea europeană este buturuga mică care răstoarnă carul mare? Faptul că a falsificat statisticile la aderarea la UE/€ cu ajutorul băncii Goldman-Sachs şi trăieşte de ani buni pe banii altora, nu poate fi un model nici pentru celelalte ţări balcanice, ortodoxe, nici pentru cele din sud.

De aceea UE a cumpărat cu o sută miliarde încă trei ani de reflecţie. În acest răstimp viziunea Europa că vaca de muls – Grecia e menţinută în mod artificial în zona euro. Jumătate din ajutoarele sociale din întrega lume se distribuie în UE, iar sute de mii de emigranţi din lumea islamică şi cea idolatrică caută azil în Europa. Dacă nu va fi înlocuit totul cu un proiect realist şi sustenabi €/UE/Europa se va destrăma.

————————————————

Prof. Dr. Viorel Roman

Consilier academic la Universitatea din Bremen.

5 august 2015

 

Cărţi şi articole:

• De la Ram la Roma. Studii, articole şi conferinţe, 1990-1999. Anexe: Discursuri prilejuite de vizită Papei Ioan Paul al II-lea în România. Bucureşti 1999, 220 p.
• Iliescu la Roma. Cine va începe dialogul? Partidă Naţională sau Convenţia Neoliberală? În: Dimineaţa, Nr.184 (696), Bucureşti, 20 sept. 1992
• Integrarea în Europa/UE de la Împăratul Traian la Papa Ioan Paul II. În: Dias natalis Traiani, Deva, 18 sep. 2004; În: România Mare, Bucureşti, 15 oct. – 5 noe. 2004
• Integrarea românilor în Uniunea Europeană. În: Timpolis, Timişoara, 1,8,17 martie 2004; în: Viaţa Basarabiei. Seria nouă, anul III, Nr. 2 (10), Chişinău 2004
• Putin la Papa de la Roma. În: Magazin, Timişoara, ian. 2004
• Revenirea românilor la Roma. În: România Mare, Nr. 700-704, Buc. 2004
• Roma, Bizanţul şi postcomuniştii. În: Vremea, Bucureşti, 6 apr. 1996
• Românii şi maghiarii la Limes. În: Graiul Maramureşului, Baia Mare 6-22 martie 1995; în: Totuşi iubirea, Buc., mai 1996; în: Curierul Primăriei, Cluj-Napoca 1,1995,9-17
• România´s Transformation 1711-2003. În: The 27Th Annual Congress – ARA, Târgu Jiu, 3 iun. 2003; în: Lumina. Nr.4-5-6, Pancevo 2003; în: România Mare, Nr. 675-7, Buc. 2003
• Traian Băsescu. În: România Mare, Nr. 756, Buc., 7 ian. 2005; în: Clipă, Anaheim (SUA) 20 ian. 2005; în: Alo, Bucureşti, ian. 2005
• Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale. Cu H. Hofbauer. Buc. 1989, 188 p.
• Transition în România. În: The BAL Baloldali Alternativa Egyesülés, Budapest, 1 nov. 1997
• Unirea cu Roma – 1698 şi 1998 – integrarea în Uniunea Europeană. În: România Mare, Buc., 16. Ian 1998; în: Graiul Maramureşului, Baia Mare, 17, 18 ian. 1998,
• Unirea cu Roma a Românilor. În: Clipă, Nr. 672-4, Anaheim (SUA) 2004.