Cuvânt și iubire

În organizarea Asociaţiei Bibliotecarilor din România – Filiala Vaslui şi a Colegiului Economic ”Anghel Rugină” Vaslui, a avut loc joi, 23 iulie 2015, ora 10.30, la Colegiul Economic ”Anghel Rugină” Vaslui, Sala Multimedia, un colocviu ştiinţific  ”Ben Todică – ambasadorul românilor de pretutindeni în dialog cu vasluienii”, moderator  dr. Valeriu Lupu.

La activitate au participat cadre didactice, bibliotecari, elevi şi alte categorii profesionale. Evenimentul s-a desfăşurat sub forma unui duplex Australia, Melbourne – România, Vaslui.

După salutul şi prezentările invitaţilor vasluieni, cât şi a dlui Ben Todică s-a vizionat episodul nr. 1 din filmul documentar ”Drumul nostru” realizat de partenerul de dialog, dl Ben Todică prin via Skype online.

Dl inginer Vasile Pavăl, primar al municipiului Vaslui, a fost încântat că a participat la o astfel de manifestare, în care oameni şi locuri rămân în istorie cu faptele lor, invitându-l totodată să realizeze un film cu această zonă în care s-a născut, sprijinind personal finalizarea acestui proiect, despre Vasluiul, vatră de legendă şi cultură.

La rândul său dl Ben Todică şi-a manifestat încântarea de a fi în direct cu atâtea personalităţi locale.

Dl prof. Petruş Andrei din Puieşti a adus cu el mireasma locurilor natale din Ezer, o aruncătură de băţ, povestind despre copilăria şi familia dlui Ben Todică.

Moderatorul dr. Valeriu Lupu aminteşte de fenomenul cultural insistând pe poetul absolut, Mihai Eminescu, dând cuvântul dlui prof. Theodor Codreanu, considerându-l cel mai mare eminescolog al timpurilor noastre. Domnia sa oferă un omagiu prin pledoaria sa faţă de actul cultural din judeţul nostru, precizând că acest pământ a dat multe personalităţi ale culturii şi ştiinţei, aducând cu dânsul trilogia “Paradigma deşertului”, roman al scriitorului Gh. Pricop, fiind dat cu autograf dlui prof. Teodor Pracsiu.

În dialogurile ce au urmat susţinute de Dorina Stoica, Geta Modiga, Teodor Pracsiu, Gh. Alupoaei, Dumitru Jijie, Angelica Rusu, Vasilica Grigoraş, Elena Anuşca Doglan, Valentina Lupu şi formaţia vocal-instrumentală instruită de prof. Elvis Chiper şi-au prezentat admiraţia pentru actul cultural pe care îl promovează partenerul nostru de dialog, Ben Todică susţinătorul tuturor românilor din toată ţara şi din diasporă.

Filmul proiectat va fi vizionat individual sau grup cu cele 19 episoade postate pe youtube comunicând impresii şi atitudini direct cu realizatorul acestui material video.

Benoni Todică din Ezer/Vaslui: “ Vă mulţumesc din suflet pentru prezentarea filmului Drumul nostru şi organizarea acestei minunate întâlniri, înălţător şi cald Colocviu ştiinţific românesc al vasluienilor noştri, oameni de seamă ai culturii şi artelor din Moldova, întărit de prezenţa domnului Primar şi mângâiat de vocile melodioase ale celor trei tineri trubaduri moldoveni. Vă multumesc pentru ideile frumoase schimbate între noi şi a şlefuirii lor ca drum de speranţă pentru neam şi visele lui. Vise de înfrăţire şi prosperitate naţională.

Vă simt ca pe nişte fraţi şi surori pe care i-am regăsit după 35 de ani de exil. Asta denotă că există cineva acolo sus care ne iubeşte şi ne ocroteşte. În ciuda tuturor orânduirilor abătute asupra noastră, noi, ca români am reuşit să rămânem urmaşii străbunilor noştri. Această întâlnire ne demonstrează că suntem nemuritori”.

Activitatea s-a încheiat mulţumind tuturor participanţilor cu flori şi tricolorul românesc, manifestându-şi bucuria de a fi român oriunde în lumea asta.

 

Angelica Marcela Marcu,

bibliotecar Colegiul Agricol “Dimitrie Cantemir” Huşi.

„Sunt ciudat dar România rămâne Paradisul meu”( Ben Todică)

Vaslui 23 iulie 2015

Soarele își cam face de cap de la un timp. E toiul verii, unii au plecat deja în concediu. Dar iată că neținând cont nici de căldură și nici poamele prea din pripă coapte ce-mi dau de treabă în aceste zile fierbinți când mai degrabă aș sta în casă cu draperiile trase ori  pe banca de sub nuc, am acceptat (cu multă tragere de inimă de ce să nu recunosc), invitația domnişoarei Geta Modiga, motorul viu al Centrului Eminescu așa cum îmi place să spun de fiecare dată (deranjând pe câte un ”prieten” comun), de a merge la Vaslui în ziua de 23 iulie (Sf. Foca în calendarul ortodox),  fiind convinsă că va fi o activitate deosebită așa cum a și fost de altfel. Dar să încep cu începutul.

Asociația Bibliotecarilor din România Filiala Vaslui și Colegiul „Anghel Rugină” au organizat Colocviul Științific „Ben Todică- ambasadorul românilor de pretutindeni în dialog cu vasluenii”, moderator dr. Valeriu Lupu. Gazdă primitoare doamna Valentina Lupu președinta Asociației Bibliotecarilor din România, Filiala Vaslui cu nelipsitul zâmbet, elegantă, distinsă, a primit cu drag oaspeții de seamă scriitori, artiști plastici, profesori  și oficialități locale în spațiul generos al Sălii Multimedia de la Colegiul Economic “Anghel Rugină” din Vaslui. Au fost prezenţi domnul primar al municipiului Vaslui Vasile Pavel,  distinsul eminescolog scriitorul  hușean domnul prof. Theodor Codreanu împreună cu scriitoarea prof. Lina Codreanu, poetul și criticul literar Petruș Andrei împreună cu doamna Livia Andrei, Geta Modiga bibliotecar responsabilal Centrului Eminescu și subsemnata DS cu nevrednicie neînsemnată între atâtea persoane însemnate,  imposibil însă de trecut cu vederea chiar și de către acei care ar dori să nu mă vadă. Printre organizatorii activității țin să amintesc pe doamna prof. Vasilica Grigoraș care m-a recunosut și pe care am avut onoarea și bucuria să o cunosc, administratorul blogului „Grădina cu lecturi” unde am avut cinstea să-mi fie publicate câteva dintre scrierile mele.

Domnul Ben Todică despre care am aflat acum câțiva ani de pe net și al cărui blog http://bentodica.blogspot.ro/ îl citesc când primesc (și nu numai) linkuri spre anumite postări de la domnia sa, este un român de toată cinstea ce consideră și acum după mulți, foarte mulți ani de când a plecat din țară, că România este Paradisul său.

Născut pe meleaguri vasluiene, în comuna Puiești, satul Ezer din părinții  Aurica și Gheorge, a plecat din țară în anul 1979 și s-a stabilit în Melborne, Australia unde trăiește și în prezent. Are dublă cetățenie româno-autraliană și vorbește fluent limba italiană, engleză și bineînțeles limba română.

Artist independent, cineast, producător de emisiuni TV, jurnalist brodcaster, inginer de sunet, scriitor, director de cinmatograf, de post de radio, sudor, electronist, mașinist extracție, operator TV, zilier, proces worker și multe altele, acest român impozant cu barba neagră și ochi pătrunzători este o dovadă a faptului că există și români adevărați ce încă își iubesc țara și militează pentru promovarea și păstrarea valorilor ei chiar dacă le-a fost dat să trăiască la celălalt capăt al lumii. El ține permanent o legătură vie cu românii din țară și din diasporă prin filmele realizate, intervențiile la postul de radio și Tv dar și prin postările pe blogul domniei sale iar numele dat de prieteni de “ambasador al românilor de pretutindeni” și-l merită cu prisosință.

Dovadă adusă spre întărirea celor scrise de mine mai sus este nominalizarea în anul 2007 pentru înaltul titlu de „Australianul anului  2007”( „Australian of the year 2007”) datorită contribuției deosebite în comunitatea românească  pentru realizarea de emisiuni în limba rămână la postul ch. 31 TV Melbourne unde a fost și director un timp.

Remarcabilă este contribuiția sa în domneniul jurnalistic și eseistic prin articolele publicate în multe reviste din țară și din străinătate. De asemenea pe blogul său pe care îl întreține și administrează de mai mulți ani, pe lângă activitatea domniei sale sunt publicate texte literare ale unor autori din țară și din străinătate. Și articolele de pe blogul lui Ben Todică sunt preluate de alte site-uri și bloguri astfel încât mulți dintre noi ne bucurăm unii de scrierile altora și să avem o legătură trainică și continuă favorizată de tehnica modernă ce evoluează foarte rapid și care este acum la îndemâna oricui dorește să o folosească.

A publicat cartea în două volume„Între două lumi” la o editură din Timișoara în anul 2009, carte ce a fost lansată prin duplexuri România- Australia la Biblioteca Caldeon din Capitală și la Biblioteca N. M. Spătaru din Vaslui. O frumoasă lansare a făcut și poetul puieștean Petruș Andrei la Puiești, localitatea centrul de comună a satului Ezer unde s-a născut Ben Todică.

Activitatea la care am fost invitați ne prijlejuește o întâlnirea virtuală, un duplex Vaslui – Melbourne constând în vizionarea unui fragment din lung-metrajul documntar “Drumul nostru” realizat de cineastul Ben Todică și schimbul de impresii despre românii din țară, despre România actuală și cea trecută, realizări, demolări, speranțe, doruri, împliniri dar și nostalgii, într-un cuvânt două lumi unite printr-o punte timp de două ore prin intermediul tehnicii moderne.

Filmul documentar “Drumul nostru” din care am vizionat un fragment, este un monument înălțat spre a sfida timpul. Ben Todică ni-l propune ca pe o „eliberare din anonimat”, „din iadul uitării”, o realitate ce nu poate fi respisă, obsesivă şi puternică, născută din forța nostalgiei simțită în fiecare imagine vizionată. Filmul este o călătorie în prezent cu întoarcere în trecutul nu prea îndepărtat din care sentimentul de apartenență la neamul din care s-a născut este pregnant și copleșitor. El trebuie vizionat în obscuritatea unei încăperi, în liniște pentru ca trecutul și prezentul să reconstituie ființa fiecăruia dintre noi acei care simțim românește oriunde am fi, așa cum ne-a recomandat cineastul Todică.

S-au purtat dialoguri  cu românul australian îndrăgostit veșnic de țara natală România cea de toate zilele și de toate orânduirile, cu bune, cu rele, așa cum o  știe fiecare dintre noi și cum o vedem cu ochiul mai curat și  mai plin de speranță ori doar cu cele rele și urâte, omorâtoare de speranță în viitor.

Au dialogat cu Ben Todică domnul primar Vasile Pavăl mândru (are și de ce) de orașul pe care îl administrează și de vasluienii săi atât de urât prezentați în media pe nedrept adeseori, remarcabilul scriitor Theodor Codreanu, binecunoscutul și iubitul poet Petruş Andrei, sculptorul Gheorghe Alupoaei acel care a făcut bustul lui Eminescu din curtea bisericii din Edmonton Canada prin grija vrednicului de pomenire Constantin Clisu plecat la Domnul, subsemnata cu ceva bâlbe pe care le pun pe seama emoției, de un optimism ce a stârnit ilaritate, Geta Modiga ce a lansat invitația să se facă un duplex Bârlad- Melbourne, domnul Teodor Pracsiu excelent vorbitor dar din păcate prea puțin încrezător într-un viitor luminos al României pe care s-o fi plictisit să-l tot aștepte de vreo 25 de ani, doamna prof. Vasilica Grigoraș precum și ceilalți organizatori. Un trio format din elevi ai colegiului au cântat acompaniați la chitară o frumoasă baladă folk ce l-a bucurat nespus pe protagonistul acestui inedit eveniment vasluian.

După mai bine de jumătate de zi petrecută în orașul reședință de județ cu oameni calzi (desigur cuvântul mai potrivit ar fi pe o caniculă de aproape 40 grade „răcoritori”),  timp în care ospitalitatea a fost la cote maxime cu mult peste așteptări (ale mele), am purces spre Bârladul nostru iubit ce nu poate fi comparat cu nimic, nici chiar cu Melbournul domnului Todică și al altor români cumsecade (unde nu voi ajunge decât poate în vis).

Odată sosită acasă m-am oprit lângă fântână, am scos o găleată de apă rece din măruntaiele pământului și m-am refugiat cu ea cu tot sub nucul din fundul grădinii.  Vă spun de aici din Paradisul meu pe cuvânt de moldoveancă și de poetă de mâna a doua (cu indulgență), nu este răcoare mai românească și mai plăcută decât cea de sub nuc într-o după-amiază din toiul verii când soarele face doar ce vrea el.

Am consemnat cu drag astăzi 24 iulie 2015, spre informare dar și neuitare,

Dorina Stoica

Bunica îl alinta Grig, iar cei de acasă îl strigau Grigoruţă.

Era de două luni când a murit străbunica, Saveta, iar străbunicul s-a însurat repede cu o fată tânără, dar lipsită de suflet ca maştera din poveste.

Când bunicul plângea îl lua de-o aripă şi-l arunca după cuptor să nu-l mai audă. Cine ştie ce îndârjire se va fi adunat în trupul firav sau ce zodie avea de ispăşit de nu şi-a găsit atunci sfârşitul.

Bunicul era cel mai mic dintre fraţi şi locuia în satul Dobârceni, pe atunci în raionul Trufeşti. Avea pe lângă mulţi fraţi mai mari, o singură soră tuşa Zenovia, căsătorită cu dirigintele de poştă din târgul Ştefăneşti, de pe malul Prutului. Ajunsese bine tuşa, dar şi meritase fiindcă avea un suflet de aur şi era gospodină şi pricepută în toate. Dar ei n-aveau copii şi erau necăjiţi din pricina asta.

Tuşa Zenovia se resemnase, dar moş Petruţ ofta încă şi aştepta o minune.

Într-o zi, avu moş Petruţ treabă la Dobârceni cu o pricină legată de o scrisoare şi trecu şi pe la socru. Crunta mizerie în care-i găsi pe bunicul îl cutremură. Nu spuse nimic atunci, dar ajungând acasă se sfătui cu tuşa să-l crească ei. Şi aşa intră bunicul pe mâini bune şi trăi până la război ca-n sânul lui Avram,

Când a venit vremea şcolii, l-au dat la Botoşani, la Şcoala Normală de băieţi unde bunicul a fost foarte silitor. Cu talent la desen, s-a remarcat repede, iar profesorul l-a încurajat să picteze. Multe tablouri i-au apărut într-o expoziţie organizată de şcoală, care însă a băgat banii în buzunare străine. Atât de dezamăgit a fost pe profesorul de desen, încât nu a mai pictat de atunci nimic. Ce are acum în casă e ceea ce a salvat de la expoziţie şi nu din cele mai bune.

Bunicul a fost învăţător emerit, a făcut războiul ca furier, a pierdut toată agoniseala plecându-i în refugiu familia.

Au intrat în casa lor ruşii şi au făcut grajd. Au găsit la întoarcere paie pe duşumele, uşile lipsă, iar în pereţii casei găuri de şobolani şi boboci morţi.

O raţă scăpată de gurile flămânde ale ruşilor se sălbătăcise prin buruienile cât casa şi scosese pui pe care-i mâncaseră apoi şobolanii.

După ce-a fost lăsat la vatră, au vrut să-l ia legionarii. De frica lor a stat fugar pe câmp, în podul şurii, ascuns în fân sau în beci. După ce-a scăpat de ei, i-au luat comuniştii o cameră şi-au făcut şcoală, apoi maternitate. Era un loc în grădină unde bunica nu semăna nimic şi unde nu aveam voie să mă joc. Bunicii îl separaseră cu meri pătuli şi tufe de agrişe. Am aflat că acolo moaşele îngropaseră pruncii nedoriţi.

Mai târziu, pe vreme alu Stalin i-au fost scoase fetele de la şcoală pe motiv că bunicul, declarat chiabur, devenise duşman al poporului. Necazul acesta bunicii l-au tras din cauza unui ţigan din sat, pe nume Canaf, care sperase că Stalin va da învăţătorii afară din şcoală, să intre fetele lui.

Bunicii stăteau gard în gard cu boierul Niculescu care-şi adusese acasă batoza. Din deal, de unde era gospodăria şi sediul partidului puteai crede că este a bunicului.

După ce fetele şi-au dat examenele în particular şi şi-au luat diplomele, au plecat zeci de kilometri departe de casă în judeţul Iaşi să-şi caute norocul printre străini. Apoi i-a murit fata cea mare, Corina, nu mult după ce s-a căsătorit, învăţătoare într-un sat de lângă Târgu Frumos, a dormit o iarnă în sala de clasă, fără foc, şi s-a îmbolnăvit de plămâni. Făcea economii să-şi ia un palton.

Pe toate le-a îndurat bunicul Grigore şi niciodată nu s-a plâns. Nici unul din necazurile pe care le-a ţinut în el n-au lăsat urme pe obrajii lui rotunzi şi rumeni. Nimic nu l-a făcut să-şi piardă zâmbetul, lumina din ochi când devenea atent la ceva, sau dragostea de oameni.

Era bolnav din dragoste de oamneni. Îi plăcea chiar şi pe aceia cărora le găsea câte un cusur. Îi plăcea să-i înveţe ca pe şcolarii lui.

Şi-poi, spunea că până mori, înveţi, şi tot nu ştii ce trebuie.

Când cei cu care vorbea urma să-i spună ceva ce-l interesa, sau când era solicitat într-o problemă, devenea foarte atent. Punea un picior înainte, îşi trăgea mâinile ca într-o îmbrăţişare, ridica bărbia şi toată faţa i se lumina. Strălucea şi zâmbea. Vorbea rar şi cu pauze, ca la şcoală. Se uita în ochii tăi şi-ţi acorda toată încrederea, Atunci avea obrajii rumeni ca brutarii în para cuptorului.

Intra în vorbă cu oameni necunoscuţi, cu un firesc dezarmant, care pe unii îi punea în mare încurcătură. El trebuia să cunoască pe toată lumea. Avea o vorbă.

-Da, mata de pe unde eşti? Şi cum îţi spune? Şi de-a cui eşti?

Bunicul a prins o vreme când cuvântul era la mare preţ, dar şi când putea să se întoarcă bumerang.

Mi-a povestit, copilă fiind, că la o inspecţie de istorie ar fi spus copiilor în final, că la mormântul şi Ştefan trebuie să ne plecăm. Rău intenţionat şi înţelegând strâmb, inspectorul i-a cerut mult timp să se explice, şi nu numai el.

Dacă ai fi vrut să-l cunoşti pe bunicul, trebuia să mergi în cel mai frumos şi atrăgător loc, grădina din dreapta bucătăriei de vară. Era un colţ fascinant. Mâna pricepută şi grijulie a bunicului se vedea peste tot – meticulos, gospodar, cu iubire de toate.

Fără a fi un belşug, acolo găseai din toate câte puţin şi fiecare colţ de pământ avea povestea lui.

Dacă ar fi să-mi arăt recunoştinţa faţă de acest bunic, ar fi pentru felul în care m-a prezentat grădinii, oaza lui de linişte.

M-a luat într-o dimineaţă de mână şi a început povestea de la poarta grădinii.

I-a desfăcut de sus cârligul, a dat-o deoparte cu respectul ce-l datorezi unui paznic bun şi m-a purtat pe lângă fiecare plantă sau strat, tufă sau pomm insistând asupra potecilor pe care era musai să calc pentru că astfel făceam rău şi pagubă în viaţa tihnită a distinselor poame ce-şi etalau ademenitoare forme, culori şi parfumuri dintre frunze.

Vorbea bunicul despre grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.

Pentru el şi după aceea şi pentru mine, acolo erau fiinţe fragile, dragi, care-ţi ştiau vorbi despre culori, despre forme şi despre arome îmbietoare.

Punea mâna pe frunze, le mângâia, mă îndemna şi pe mine să le cunosc, să le ajut şi să le iubesc. Îmi dădea apoi să gust o boabă de Delivar, mă urmărea cu ochii luminoşi să vadă efectul şi-mi spunea:

-Ah, Ce bun ! Ce bun !

Acea zi a rămas până astăzi cea mai fascinantă dintre expediţii, deoarece acolo am înţeles miracolul vieţii.

În grădină n-aveam voie să intru neînsoţită, dar tentaţia de a fi singură în locuri care-mi dădeau fiori era atât de mare, încât m-am strecurat de multe ori în raiul mut. Ajunsesem să cunosc fiecare loc cu ochii închişi. La intrare erau suspendaţi pe aţe struguri albi ca nişte acrobaţi, să intre-n ei dulceaţa soarelui, apoi urmau doamnele dalii cu pălării florentine superbe la care se uitau cu regret nemărturisit conduraşii ascunşi printre pietre de râu.

Cu nimic mai prejos în promisiuni înfoiate urmau fasolele pe araci, cu mulţi fraţi, cu nepoţi şi cu veri, apoi tufele de coacăze, de agrişe şi de strugurei formau un gard pentru pepeni căpoşi şi zemoşi cantalupi crăpaţi de mândrie pentru că nu-şi încăpeau în coajă de buni ce erau. Mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprânceană de fată mare. Dar perele, dar merele, cireşele şi vişinile – nimic nu lipsea ca-n Grădina Raiului în care, aşa cum spunea bunicul, eu eram un spiriduş curios şi pofticios.

Mă învârteam printre ele croind poveşti, iar ele mă priveau speriate şi nu-mi stăteau în cale.

A fost o întâmplare care m-a ţinut un timp departe de grădină. Uitându-mă după un fluture bezmezic, am văzut podul de la bucătărie deschis. Scara era acolo. O şansă unică pentru mine să cresc un pic. Am urcat cu grijă, pe-o parte, cum văzusem la bunica, cu inima la gât şi cu ochii mari căci pe măsură ce înaintam, zăream totul dintr-o altă perspectivă. De sus, grădina părea şi mai frumoasă, ca un coş de nuiele plin de bunătăţi. Când m-am uitat spre pod, am zărit în gura lui, pe lut, un şarpe vărgat, uscat. Fusese poate adus de Cotoşman, pisoiul. Spaima mea fusese aşa de mare, încât era să sar de acolo; oricum am coborât în mare grabă fugind fără să închid portiţa şi aşezându-mă lângă vatră. Mi-am tras acolo mult timp sufletul de spaimă jurând să nu mai merg în grădină niciodată.

Acum sunt tristă şi mi-e dor de el. Nu mă pot gândi ca la ceva plecat pentru totdeauna.

Şi acum, după şapte ani, când sun acasă îmi vine să întreb ce mai face.

Fiecare colţ al curţii vorbeşte de el: unele nu mai sunt cum trebuie, altele că nu mai au priceperea lui.

Când greşeam ne spunea adesea:

-Dacă nu te organizezi, drăguţă!

Bunica murise din iarna lui ’94. S-a dus dus după o aprigă suferinţă, într-o duminică dimineaţa, când mama îşi mai trăgea sufletul, iar bunicul era pe afară. A murit fără lumânare. Se subţiase de tot, se împuţinase de boală şi suferinţă. Fugea de realitate într-o lume a ei din care nu mai făcea parte decât bunicul.

După moartea ei, bunicul i-a mai supravieţuit trei ani. Trişti ani…

-La Mulţi Ani, bunicule ! Să fii sănătos!

-Ce rău v-am făcut?

Era răspunsul lui glumeţ, care se adeverise în final, că avea sensul lui doar de bunicul cunoscut.

Îl găseam plângând în casă, aşteptându-şi moartea singur şi neîmpăcat că-i murise prietena lui de-o viaţă, Anetuţa, cu care a împărţit 68 de ani şi un sac de sare.

Acesta este sensul şi aceasta este semnificaţia poemelor adunate de Vavila Popovici în noua sa carte: „De vorbă cu Îngerul”, apărută în 2015, tot Made in the USA, Charleston, SC. Tot o carte bilingvă, traducerea în englezeşte aparţinând statornicei sale colaboratoare, Teodora Stoica.

Deşi poeziile nu se deosebesc între ele structural (tematic) sau din alte puncte de vedere, autoarea le ordonează, totuşi, în capitole, probabil în dorinţa de a marca anumite coordonate care au legătură mai curând cu rigori logice decât cu rânduielile poetice. Faptul nu are, însă, nici o influenţă care să implice, în ultimă instanţă, valoarea cărţii. Mai ales că practica este des întâlnită.

Patru sunt capitolele volumului: „Umbra mea fidelă”, „Anotimpuri”, „Porţile timpului”, „De vorbă cu Îngerul”. Firesc, tot patru sunt şi moto-urile, pe care Vavila Popovici le-a selectat nu numai la modul meticulos, dar şi bine inspirat. În ton cu versurile sale şi în consonantă vibrare cu atmosfera de ansamblu a cărţii. Una ce împlineşte – şi ea – o creaţie deopotrivă îndelungată şi cu rod demn de apreciat ca fiind direct mergător la inima şi la mintea cititorului.

1. „Când plecam unul de lângă celălalt nu ni se părea că ne despărţim, ci că mergem să ne aşteptăm altundeva” – Cesare Pavese.

Intuind, sau, poate, chiar descoperind, poeta numeşte trecerea omului prin Fără-de-sfârșit ca și cum ar da răspuns lui Pavese: „Închid ochii, / sunt gata de-a înceta a mai trăi, / să mă pot întoarce în acel timp sacru, / ca tu şi eu să rămâneam veşnic tineri…”

2. „…Dacă aş fi o pasăre, aş zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi şi noi toamne” – George Eliot.

Vavila Popovici răspunde şi de data aceasta, convingător poetic: „Poeţii – vestitori ai nemuririi”, dar şi „Martorii plecării stelelor şi ivirii zorilor” se află necontenit în căutarea unei noi toamne, a unui nou anotimp, adică mereu a altceva, care să nu aibă asemănare cu nimic din ceea ce a descoperit deja.

3. „Timpul e moarte, spaţiul e luptă şi mişcarea e suferinţă” – Mihai Eminescu.

Vavila Popovici nu preia, din exterior, gândul poetului genial prin gândire şi artă. Ea îi pătrunde substanţa şi cată a descoperi sensul. Simbolistica, în cuprinderea ei cosmic-pământeană: „Nu simţim atracţia pământului, / nici cercul său – horă-n care strâns ne ţine, / nici echilibrul ce ni-l dăruieşte, / nici curgerea timpului n-o prea simţim, / până ajungem într-un punct / în care spaima ne trezeşte”.

4. „Noi suntem îngeri doar cu o singură aripă, nu putem zbura decât îmbrăţişaţi” – Paolo Mantegazza.

Şi cele de mai sus, formulate precum o profundă cugetare, sunt însuşite de Vavila Popovici la modul cel mai firesc, pentru că ele ilustrează propria gândire şi o îndeamnă să recunoască, sincer şi senin, regăsirea propriei fiinţe în doar câteva cuvinte. Pe care, însă, le dezvoltă, cu har şi cu încredere ce se situează deasupra tuturor melancoliilor, tristeţilor, dezamăgirilor, regretelor. Dincolo de mărturisirea speranţei: „Iar ai venit, Înger trist! / Mă bucur / Sufletul e cel ce te-aşteaptă”, dar şi a renunţării: „Am obosit, Îngere, am obosit! / N-aş mai putea lua viaţa de la-nceput…” Cu toate acestea, toate renunţările devin vremelnice, fiindcă tot poetul cel pesimist renaşte în poetul pe care optimismul nu-l va putea părăsi niciodată: „Caută lumina iertării din sufletul tău!”

Revenind la plutirea între cele două limanuri – tristeţe şi bucurie – care particularizează nu doar această carte, ci aproape întreaga creaţie poetică a autoarei, se cuvine să observăm că, până la urmă, şi de aici izvorăşte valoarea operei. Cu recunoaşterea unui adevăr ce nu trebuie căutat prea mult, fiindcă el ni se înfăţişează singur. În cazul de faţă, nu avem de-a face cu un joc pur estetic – şi nici ideatic – ci cu o viziune temeinică asupra existenţei omului frumos gânditor, dar şi a Universului căruia acesta îi este parte şi pe care cată a-l zugrăvi cu mijloace proprii, bine-lămuritoare și, deci, bine-mângâietoare pentru ființele care iubesc arta cuvântului scris şi care se hrănesc cu substanţa ei.

Toate stările pe care le trăieşte poetul şi pe care le oferă cu delicată dărnicie celor însetaţi (încă) de literatură se transferă asupra acestora în chip terapeutic. Pentru că: „Din dragoste, la adierea calmă a vântului / văzduhul murmură, / frunzele, crengile, copacii se caută, / păsările în cuib se-adăpostesc, se dezmiardă, / trandafirii din grădină cerul parfumând”.

Vavila Popovici stăpâneşte meşteşugul artei de a îmbrăca în haine frumoase idei bogate. Unele versuri ale ei au chiar înfăţişare, dar şi miez, de maximă: „Când pierdem umbra, pierdem totul”, „Foi albe aşteaptă un alt poem de dus-întors / prin viaţă”, „Unele lucruri, prietene, se simt, / se înţeleg mult mai bine / în tăcere şi în singurătate”, „Când Îngerul se pregăteşte de plecare, / îmi pune cuvintele-n palmă”, „Suntem pământ care simte, gândeşte”, „De ce oare despre moarte / se vorbeşte mai mult în şoapte?” „Dor îmi este de glasurile celor plecaţi!” „Păsările au adus muzica din cer”, „Doar liniştea inimii s-aude / ca un clocot surd de valuri, de gânduri tălăzuite”, „Cerul e veşnic, pământul – trudnică vremelnicie”.

Până şi coperta acestei frumoase cărţi seamănă cu un poem. Evident, unul zugrăvit în două culori, nu în mai multe cuvinte, dar care îndeamnă către aceleaşi sublime ţinuturi în care împărăteşte Arta. Speranţa – lumina aurie; tristețea – maroniul ne-deprimant. Deci, la fel cum fac poemele din această carte, şi coperţile ei sunt producătoare de încredere: „Recitați și cântați când dorul și greul v-apasă!” Căci totul se face „Din dragoste…” Sentimentul şi ideea – cele două aripi care asigură reuşita zborului…

 

Vasile Filip – iulie 2015

 

Adresa la care se poate comanda cartea:

De vorbă cu îngerul    –     https://www.createspace.com/5532865

1 mai 1981 Delhi

S-a stins lumina aseară. Am jucat puțin șah la lumânare. Am condus-o pe Nana la taxi. Între timp, juca șotron indian cu Radha. Le-am zis hallo, iar sardarului șofer Sat Sri Akal – i-a plăcut. M-am repezit la „ingineri”, glume pe căldură, parcă mirare că am primit „aer condiționat” nou. D-na și-a făcut apariția pe la noi, cu lucrătorii.

Prin lungi povești, aflu că vrea să știe ce s-a ales de răspunsurile scrise la examenul de sanscrită, subiectul „natak” (dramă) pentru B.A. (Hons.) Voia, într-adevăr, să mă duc eu, un străin, la controller of examination, să mă interesez de soarta acelor răspunsuri – unele erau despre Kalidasa. De altfel, m-am oferit – în tentativa de a lua și salariul, invintând-o să rămână și la lunch cu noi.

Mă instalasem pe un scaun, departe de mese și ziduri, pe sub unul din ventilatoare. Căldura de afară învârtea ancore de halucinații înăuntrul meu. Un turban verde, la un birou, la aceeași înălțime cu o chevelură căruntă, linsă și cu cărare, prelungindu-se într-un saree și un trup uscățiv. Când sardarul s-a ridicat, a vădit un corp disproporționat mai mare decât blândul acoperământ al umerilor, era chiar pântecos, tot în contrast cu bătrânica dimpotrivă.

Careva cu o cană și un pahar, în trecere, venindu-mi din spate, turna și-mi întindea să beau – era rece toată, m-a îmbiat din nou, îmi fusese de ajuns. Între timp, de pe o ușă, ori alta, ori încă alta, fie și geamul ghișeului, repere ale natak-ului își mai trimiteau mesageri: unul șef impresiv și autoritar, altul adăugând, da, i-au fost trimise în 22 aprilie; dar să mai vedem, le-a primit un vecin, A. Machub (s-a dovedit Amrita, care nu-și mai amintea – pe foc n-avea de ce să le pună, la 40 de grade, și mai multe).

Scaunul pe care șezusem avea ceva de munte, de plajă, de terasă. Mă absorbea dintre labirinele examenelor, supranumerare, poate fără egal în altă parte. Scaunul acela – el numai câteva minute – și eu, totdeauna, ne aflam în taina unor drame de necuprins în vorba natak – drame reci, ventilate.

Ce mai putea spune banca. Plăcere și speranță, de o parte. De alta, funcționarii își iau partea de glumă sadică pe spinarea tuturor, a mea îndeosebi. Îi văd de dou-trei ori prin tuneluri de căldură, cu scaunul după mine, mental, electric, pe coridoare, pe scări înfundate. Înapoi, chiar dacă pe alte căi, purtând cecul cu nume din cinci țări – a mea, a doua.

Deodată scandal la lecțiile de temperare ale lui Basu și determinându-l subit să-și inventeze o semnătură ca și împotrivită sieși. Trecuse doar o oră. Ceva karamchari, de fapt inkelots demonstraseră sub arbore, mimaseră lupte, strigaseră lozinci, mai apoi umblau cu cipilica după bani. Va fi fost sărbătoarea „muncii”, pe care gurile o numeau strike (grevă), și în care lipsise o secundă însuși Babar.

Nu mai pomenesc de Rihab Singh, el rămâne un nume de stație neatinsă. La urma urmei, îmi atinsesem scopul. Acasă am explicat ce și cum – luasem și zahăr. Yoginul a venit când să mâncăm. S-a încins o tălălăială în hindi, din care Urmila înghițea cu frică o gălușcă imaginară că o păcălește soarta.

Dezvoltasem multe teorii, mai ales kavia-dharma, chiar kavia-Mahabharata, realitatea. Mă contrazicea. Fie că un scriitor are de exprimat sentimentele celorlalți (părerea ei), fie că ar putea să o ia razna (țineam că oricum rămâne într-o realitate, poate nu cea de care vorbea ea).

Până când, plimbându-se prin grădina sa, regelui Shiv i-a picat la picioare, o porumbă murind. El a ridicat-o și a readus-o la viață, cum s-a priceput, spălându-i sângele. Vânătorul a venit să o ceară ca fiind prada și hrana lui – ce fel de dreptate s-ar chema altfel că face? Regele – salvatorul, cum începuse insistent să-l numească Urmila -, i-a curmat dreptul asupra unei ființe salvate.

Ca să-i astâmpere foamea, i-ar fi dat mai degrabă o bucată din carnea ei, și Urmila își arăta brațul. Salvatorul este cel care a preluat dreptul asupra porumbei. Dacă ea ar fi murit, ar fi rămas a vânătorului, după dharma lui. Așa, lucrurile s-au schimbat, și asta e realitatea.

Toată lumea cunoaște povestea lui Shiva. Și Urmila a reluat-o încă o dată, de două ori. Așa cum aseară, Nagendra recitase Tagore, Tulsidas – poemul Sati al celui dintâi (viața în amintirea soțului cântărind mai mult decât moartea cu și întru iubirea de el). Sati, oprit în poezia modernă hindi.

Eu parcă am rămas pe scaunul din anticamera citadelei examenelor. Când scriu astea, Urmila s-a retras. Nana este copleșită de căldură. Nansi asistă, doi se uită – din patru instalatori ai aparatului de aer condiționat . Lal s-a culcat și el. Eu m-am întors de la un dentist vesel, care a încercat să învețe franceză, dar s-a retras. Și am înghițit antibiotice în speranța să-mi desumfle falca stângă, pentru seminarul de mâine.

2 mai 1981

Trei scrisori spre trei continente – Bagkock, Paris, Ann Arbor – și una la Varanasi – Tikhal. Primitorii vor surâde, ca și mine trimițându-le. Am un pahar cu apă sărată pe masă. Seminarul de azi îl iau ca peștele apa sărată.

Ziua de ieri a fost a Urmilei. I-am urmat, Nansi și cu mine, în tulburarea greu de lecuit. Și am visat-o sănătoasă, atrasă în balansul natak-ului sanscrit. Dimineață, Nansi se apucase să danseze rupă raaga, sithar. Am început și eu, apoi Nana. Tontoroiul nostru avea ceva din copacii de pe aici, uriași și numai flori.

Noi am și intrat în criză de bani. Breșa vine de la Ek shanti. Voi reveni la matrițe. Text pe un sfert de stensilă. 40 de pagini în 10. Cartea Nanei, Micu și Țâncu, o vrea nu numai în engleză, să înțeleagă și cei din România. Iar Nansi va zgâria desene, fie de-ale Nanei, fie proprii. Apoi le va colora pe toate, seria mică (vom păstra matrițele) cu copertă tipărită.

Ne străduim să admirăm copacii fericiți sub arșiță. Nana are ochi mereu pentru câinii cu limba scoasă. Zice să călcăm încet pe umbră, că e așa de bună. Să ne dăm drumul pe soare. Da, și iarna – unde-o fi ea? – te prinde mila de soare.

Subodh a sunat când mă pregăteam de seminarul lăudat cu sacul. Credeam că avea să vină Marek (n-a apărut) și știam că Naviug o să-și facă apariția. Sudenta adusese o poezie tristă, de care nu era încântată. I-ar fi greu să traducă pe Eminescu în hindi. Preferă traducerea tânărului Popescu celei a lui Hastie. Învățase din clasa a 5-a în engleză, dar nici să-și traducă propria încercare hindi nu se vedea în stare. Nanei îi scrie în jurnal o glumă.

Cum pleacă, intră Naviug. Ca meseriaș, traduce el poema, mai mult comentând-o sentimental – puțin îndrăgostit. Toată ziua a regretat a nu fi întâlnit-o. Lui i s-ar fi mărturisit mai degrabă decât mie, dar nu asta e problema.

Afară cascadă, vapori de persoane neidentificate. Greutatea arșiței, pe verticală. Am ajuns și, curând, respiram, țepeni, aer condiționat. Îl salutasem, cu mulțumiri pe Nagendra, apoi Harbhajan Singh, pe I. N. Chaudhuri. Faruqi și Netty Bossert se vedeau și ei. Ramakrishnan a salutat ultrapuțina lume. Nagendra a dezvoltat planul unei istorii a literaturii indiene, care nu există încă.

Discuțiile au amendat detalii lipsă despre o anume literatură, limbă sau folclor. Faruqi abia dacă a declarat pe Hafiz cel mai mare poet mistic al lumii și a recitat întru ishk. Das, șef al IML, a recitat termeni echivalenți pentru roman, povestire (scurtă), dramă, critică, în diferite limbi indiene, găsind reacția și acomodarea la influența vestică (mai apoi îmi fuma o țigară, ca și literatul în malayalam).

În pauză, mă întreținusem cu Ramakrishnan. Auzise că m-am întâlnit cu Ricardi. I-am oferit o copie a paper-ului meu, care nu se ponta în atmosfera locului foarte indo(-americană).

Nana a visat că România este peste drum de Mallroad și s-a dus singură până acolo. N-ar vrea să rămână toată viața În India.

Seara, înainte de a pleca la familia lui Lali (Naviug),la dinner – Valensii, toți trei. Deci n-am murit de căldură. Am jucat și un șah. Tatăl lui Lali parcă seamănă cu Dumnezeu, a fost de părere Nana. Cum că simțurile se odihnesc și ele în somn.

4 mai 1981 Delhi

Pe lângă zece volume, nu fără A Game at Chess de Thomas Middleton, am mai încărcat opt masive crestomații romanice, inclusiv Hasdeu, din doația românească. Baiera sacului s-a rupt, și l-am cărat pe umăr. India portugheză, prânz, siestă, dentist neparolist. Diseară, nuntă gujarată – a celei de-a doua fiice a lui Dave. Încă una și trei băieți sunt la rând.

Lidia a trecut cu Martin să ne vadă, apoi am plecat cu primul autobuz la nuntă. Furtună de praf, fulgere, vântul vânturând crengile. Finalmente, am nimerit în școala gujarată, unde, în grădină, scaune numeroase și un podium își așteptau nuntașii.

Curând, becurile pocneau. Eu tocmai mă întrțineam cu domnișoara Abraham Solomon, șefa dept. de sanscrită al universității din Ahmedabad, fondată (în 1945?) de Gandhi ji. Ne-am retras în clase, interioare largi.

Curând, ne puneam în farfurii dinner-ul. Cu Prem Chand, din Mauritius, ne povesteam în franceză, în special despre studenții mei africani. În insulele lui ar fi intervenit schimbări în bine. Copiii lui Dave îmi prezentau prietenii lor. Ne-am fotografiat cu ginerele și mireasa. Eram singurii străini, fără a-l socoti pe Prem Chand. În astfel de ocazii, ca decor, suntem căuați.

Plouase. Furtuna se potolise. Am prins o Mudrika înghesuită, dar am ajuns. Vântul îmi zburase toate hârtiile de pe masă. Mă bucur pentru seara asta. S-a mai împrăștiat și din pasiunea pentru șahul iezuit al lui Middleton. „An Epic Adventure” rămăsese doar titlul viitorului meu eseu.

Asociativismul se altoise însă pe viciul șahului. Mai aveam însă volubilitatea să-i spun lui Prend Chand că poezia de peste mări mă interesează mai mult decât cea din metropole, că uite așa, așa. Furtuna. Și iar mâncare, de-l scosese din minți pe Dom Emanuel. Astfel, mă întorc pe mări, în epic, ocolind șahul prea ermetic pentru pala furtunatică din afară.

un vultur dărâmat de furtună

în curtea samajului gujarat

își aminti ca mine de Camoens

găsindu-și aripile în Gangele de sus

doar căpățâna i se dezgolise

și pieptul când în cioc parcă-l purta

Nana, că prea era mică fata lui Dave spre a se fi măritat. 20, zic. Trebuia la 60, este de părere. S-au culcat pe balconul furtunii. Mă mir și nu prea de lipsa portughezei între limbile europene ale universității delhiene – pe când și engleza în epic? O nuntă și alături. Dobele se aud singure, plus benzi de film. Nargis? Tristețe inducând tăcere? Îmi dă cu poze de nuntă în cap, făcute să venerabilizeze rutina în caducitate a momentelor rituale, zăpăcite de conveniențe „universale”. Să fi dedicat descrieri exacte mediilor prin care am trecut, eroismul atâtor entuziasme excitante, aș fi produs o operă de studiu.

7 mai 1981 Delhi

Citind azi-noapte până târziu din Horațiu, Catul, înapoi la greci (oare englezii să fi tradus cel mai bine idila?), începusem cu portughezi, continuasem cu spanioli, când, prin americani, încheind cu Poe (Anabel Lee). Ca un atac, afară tuna, fulgera. Cohorte de țânțari. Da Gama. Atâtea duhuri dumnezeiești.

A Game at Chess de Thomas Middleton, lectură mistic-șahistică, liberă de alb-negrul anglo-spaniol. Nu pare să fericească pe solitarul neprins în mrejele șahului, fie turmentat de confuzia și imposibilitatea atât a unui ex-șah, cât și a incluziunii sale în mutări alegorice. Dincolo de spectacol și de simultaneitățile vieții cu șahul, cineva se poate socoti în singura realitate simbolică posibilă, indiferent la conflictul retoric.

Animarea dinăuntru a unor fantoșe solide consumă toată viața la îndemână. Un șah-înviere, derutant și întristător, care modelează nu conștiința, nici plăcerea, cât teroarea unei sorți fantasmagorice. Drama nu e în piesele aparent vii, nici în singura întruchipare, de prolog, Ignatius Loyola. Nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah.

Eroarea, maya regizează. Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.

A juca șah după A Game at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru spectatorul de pretutindeni și de oricânt, ori pentru nicăieri și niciodată.

Sunt opere în care, cu autorii chiar, nu poți vorbi de metafore, de alegorii, de procedee și principii, oricât acestea ar evoca perfecțiunea. Dar, față de eternitatea formelor, ai deodată parte de a trăi într-o viață nouă, personală a lor, odată cu artistul ce le-a refăcut.

Pionița reginei albe, suspectată de extremă naivitate, poate și de paranoia, îl cheamă nu numai în oglinda egipteană, dar și direct în vreun local improvizat în palat, de nu chiar în jungle tropicale, pe însuși pionul iezuit, devenit bărbatul predestinării. Neconvertit în negru. În imacularea Casei Albe, cavalerii și episcopii mai aveau loc de duci și de cuplul regal. Cei de dincolo de curte nu mai existau, decât eventual ca tâmplari și masoni ai iadului, demult neînsuflețiți.

În lumea asta pusă pe autoevacuare, tatăl tocmai a părăsit în necunoscut ce mai rămăsese din cămin. Copiii săi, mai nu se căsătoriseră, ca sub un blestem. Ei absorbeau înapoi pe cei plecați de capul lor spre a-i rătăci comunitar. Modernitarea așezămintelor cu nume antic se ritualiza în vis. Bărbatul din casa cealaltă își găsise un confesor zgârcit în răspunsuri, din prudență astrologică, prezervatoare, chipurile, de vieți, în locul sinuciderilor.

Va apărea aleasa vieții lui, ori nu, că e nerăbdător. – Fiindcă insiști: numai dacă vei avea noroc să se reîncarneze zeița Saraswati, te vei căsători. O căsătorie nefericită era singura să se întâmple. La un an după nuntă, el și rodul ursirii lui fuseseră părăsiți fără explicații, pentru cinci ani.

Și așteptase pentru că bătrânul sanyasi îi scrisese că, neputând însuși să vină în capitală, putea să meargă la o fată, într-un ashram, să afle ce e de făcut. Iar aceea, ca și el, se mirase de asemenea legătură. Spusese o rugă, meditaseră, apoi îi vorbise nu din partea ei. Dar ca urmând un glas al altcuiva.

Cât de plăcut lui Dumnezeu este copilul lui, menit unei vieți alese, tocmai prin devoțiunea cu care avea să-l crească, dedicându-i-se total. Iar dacă mama pruncului se va întoarce vreodată, oricând, el să o primească. Așa se întâmplase. Ajuns el acasă, copilul lui afla și cine-i fusese mamă.

Astfel de anecdote sunt în afara jocului. Iubirile n-au decât să se rateze magic. Middleton și nici Shakespeare n-au epuizat mutările. Preferam să ne bucurăm de Mahabharata. Oricât am fi învățat-o de la femeia care părăsise locul.

Cronologic, om fi rămas romantici. Veneau copiii, singurii moderni eterni, să țină jocul de-o parte, să înjure de mamă. Miturile stăteau de partea cealaltă, despărțite de depresiuni adulte. Părea că nimeni nu se mai ajută nici singur. Sfârșiseră creștinătățile, nici sânge nu se mai bea. Pe străzi se circula ca-ntr-un viitor-robot. Bolile se deduceau ceremonial și se lăsau să treacă prin vreme în locul vieții.

Euforiile câte unei nunți se rătăceau cu negativele fotografice. Urmă nu mai rămânea din umbra albă a cuplurilor jucându-și șahul în sine sub revelator. Se strecuraseră unii prin alții. Ca apele pe o matcă secată. Refuzaseră să se mai consulte. Se prefăcuseră într-o noapte fără stele și greieri. Se sinuciseseră fiecare în pofida celorlalți, după ce iubiseră, se urâseră, nu se recunoscuseră.

Era mai greu pentru părinții de fete. Romanele nu aveau rost, nici expresiile directe. Femeile la ce s-ar fi simțit cândva mai fericite, mereu păscute de acuza că n-au iubit pe cine le iubiseră. Satul avea să se repopuleze, nu după tradiție, ci în momentele de tânjeală, de părăsire, de somn. Eu aveam să mă ocup de informații despre scorburile adăpostind copii sfinți. Ce aveau să se umple după moartea lor, la 15 ani.

Middleton face mai mult decât literatură, politică, ori mister. Șahul se joacă renascentist, englezește. Subconflictelor anglo-spaniole, combinațiilor șahistice li se adaugă supraconflicte, până la providență – conflictualitatea pură. Ignis-Agnis, credința în silabă a lui Middleton trimit la Vede.

8 mai 1981 Delhi

Nana vorbește englezește în somn. Middleton a iești din șah în spații personal-oculte – Allargato. O întâlnesc în grădină pe Urmila și-i spun să meargă acasă la noi, o s-o găsească pe Nansi. Încercăm să ne înțelegem pe teme de svantasukhya, o intimitate a sinelui literar, ce nu va fi lipsind în Memna/Miorița.

Lui Prem Chand și Arunei Sharma le atac subiectul propriilor lor creații. Pe lângă Crist și Godot le detaliez: Un coup de dés jamais n’abolira le hasard și, schimbând iar franceza – nu din delicatețe – pe engleză căutam, povestindu-le, La chute, ca să revin în mediul sanscrit. Pe Middleton plănuisem să-l montăm la Hans Raj College, ca singură posibilă atmosferă, cea indiană, pe măsura șahului londonezului. Eventual punând ceva și din Prem Chand, scriitorul, nu vechiul meu prieten din Mauritius.

Fusese femeia aia care se aruncase în Sena. Urmila vedea o aluzie în Camus. Încercasem de dimineață să rămân cu Magnum. M-am dus la dentist pentru antibiotice. Bormașinile importate tot nu au fost instalate. Se apropia o nouă furtună. Privisem norii pierzându-ne în stilul lor, niciodată indirect.

Mark și Elida se întorceau parcă tocmai atunci de la prințul Sfertkovski. Cu Charles se fotografiaseră. Le-am povestit conversația mea cu Margaret Thacher când nu era de fier, doar titulara educației. Servantului lor i-a distrus ochiul însuși oculistul. Poate unde era creștin. Erau porniți să scrie la guvern în apărarea omului.

Iarăși cu Magnum. După furtună, Sudeep, posomorât cu taina luptei întru șah. Așezasem piesele, el albele-englezele, eu spaniolele. E o carte, dragă prietene, doar deschiderea – gambitul damei declinat, și închidere – mat prin descoperire. Teatrul are legi de intrare și ieșire de mai multe ori. Vezi intriga calului negru cu episcopul iezuit, erotic și gurmand. Plus pionii feminini ai celor două regine, vraja de amor înscenată de partea neagră. Și naivitatea imaculării scandând editorul.

În fine, onoare lui Middleton, albul câștigă. Sudeep n-are decât să se bucure. Ne mulțumim cu iezuiții și agnis. Rândul al doilea, m-am numit pe mine indian, pe el, din nou, englez. Încă două jocuri mi-au revenit (egalând situația din ultima întâlnire). Dar de-a lungul acestora, nu m-am mai gândit la Middleton, ci numai la șah, fie și la șahul lui – jucase înnebunit. Greco îl inhibase, trăise o dramă de jucător, până la obsesie, avusese insomnii.

Își refăcuse cronica după refulări nebănuit de adânci. Astfel încât, irepresibil, s-a răpus ultimul. Trăind într-un joc fără jucători, cu personaje fără nume, dar cu identități de șah. Mai suferea odată, cât Platon, și se trezea scriindu-și mutări pe nisipuri asurzitoare și întunecoase înghițind flote de diplomați și curteni.

Thomas jucase zilele acelea destul de multe jocuri. Absent, din ce în ce mai absent, parcă ațipit. Cât să se trezească în pușcărie, galileind o scrisorică. Nici Anglica, nici Hispanica, nici Germanica, deodată nici Șahica: orice joc avea să reînceapă. N-o putea face de după gratii. Știu că a mai trăit și parcă Globus trăiește și azi.

9 mai 1981

Columba violetă are sariul de pene mulat ca un costum de gimnastică, nu de dans. Îmi aruncă o privire. Parcă-mi spune de Revana: ai visat-o numai tu, Thomas. Tot Lesbosul pălește la o ocheadă incașă. Doarme răpus și hashishwalla-ul.

Abitir, o să te caute sfântul din altă lume. Aici totți sunteți unul. Acolo, el singur peregrin umple poienile unui munte. În zadar am porni-o înapoi după avatarul lui de odinioară. Nicio urmă nu ni se va ivi povestindu-ți de Revana. Era la Tomi, răpită de jucătorii de cărți, strecurați pe ascuns din politiile de la apus. Nu se mai plătea în grâu, în neveste, în tablouri.

Ea s-a retras într-o casă unde era așteptată de strigoiul unei neveste grăbite. A doua zi, moartea gazdei rămase: o babă îi ucisese, la cerere, copilul, în pântec. Dar, cu o hemoragie puternică, lichidase și mama.

Se spune că Abitir se îndrăgostise nebunește de femeia aia. În ultima vreme, cobora din munte, călătorea cu trenul. Se apucase și de jocuri – decât asista, în tăcere, ceea ce se cheamă că le juca. Bine, porumba o fi fost o mesageră a Revanei, dar ce se întâmplă cu Abitir și părăsitul lui pian și lăcomia de un ceai, de un fum, de o carne? Să fi răzbătut încoace, dar dincotro?

Neștiindu-i jayanti și cum nu cred că are idee despre propriu-i mundani, întâmplarea lui voi numi-o vinodya. Dacă zi de naștere și tăierea (raderea) moțului am a le traduce pentru neindieni, ultimul cuvând îmi aparține. După câte intenționez și cunosc, trimite la o oarecare saga.

Ceea ce mă dezarmează. Dar mai toți avem de a face cu amaruri și amoruri ale altora. Ne par uneori atât de spectaculoase, măcar și prin felul de a fi povestite, trăite. Ori prin prin atâtea banalități strânse împreună, încât ne îmbibăm tot sufletul când în atmosfera unuia, când a altuia.

Deși am fost sigur că nu voi găsi prilejul, nici răbdarea să dau seama de ceea ce numesc vinodya, poate unde Nana este interesată de accident, mă simt și dator, și îndreptățit să dau câteva amănunte. Eu fiind destul de în cunoștință de cauză, de vinodya, îmi rămâne să stau cu gândul la careva interesat nu în toată povestea – care-mi scapă și mie, doar e a lui -, dar în acele puține amănunte rememorate fără altă prejudecată decât vinodya.

Nu voi începe cu bunicul lui lăsând o oarecare moștenire. Nici nu voi sfârși cu ziua de azi, deja dusă. Poate, totuși, bunicul e necesar ca idee. Lui i se ating genunchi ori labele picioarelor, în semn de respect. Iar aceluia, cu toată dedicația, câtă vreme maharaja din Patiala îl ținuse în preajma sa, îi numise, cu plăcere, fiul judecător.

Vinodya nu presupune a eluda ritualul atinsului picioarelor celor respectați, ale bătrânilor. De-acum și ale temuților, înșelaților. Și așa poate că intru în subiect. În 1974, K. i-a atins picioarele lui U., pentru a obține cu chirie o cameră în plus pentru servitor. Promițând că va semna hârtiile de rigoare, ceea ce n-a făcut după ce o obținuse. Că promisese ce promisese, când servantul era afară, dar acum era înăuntru.

Zilele trecute, bătaia se sfârșise în defavoarea dr. M., puțin speriat, cât mai ales căutând timp. El atinsese picioarele mamei proprietarului. Acestuia i-a reproșat că nu e frumos să-l fi pălmuit, la care celălalt îi replicase că o să-i atingă picioarele și totul e OK.

Legile sunt de partea chiriașilor, pentru că există mai puțini proprietari, și mai mulți chiriași care, ei fac legile. Spunând asta, am făcut un pas autentic în vinodya. Ține de o proprietate divizată între titularii ei, ca și de un sistem-scenă al relațiilor cu actorii pe contract. O casă anume locuită numai de posesori, o dharamshala, un han – toate se deosebesc de vinodya. Aici nu rămâne loc de scene nostalgice înăuntru, iar cu lumea din afară, relațiile trec prin curte, dacă nu prin curtea supremă.

Refuzase pe mătușa conducătoarei țării, de teamă că nu va mai avea niciun cuvânt în propria-i casă cu un asemenea chiriaș. În împrejurări cumva de licitație, acceptase familia unui american, venit pe linie de W.U.I.. Servantul creștin al acestuia pricinuise cândva oarecare neînțelegere – poate făcuseră frăție, se spune în vinodya. Așa că un furt petrecut în termeni suspecți pentru Joseph, servitorul, ori unul din fiii lui, rămăsese în suspensie.

Astfel, din cele trei etaje – unul, al primilor doi frați; altul, al mamei și al ultimului frate; al treilea plus anexele, al tatălui. Diviziunea venise printr-o judecată între ei, pusă la cale de tată și acționată de fiu, spre a plăti doar taxele procesului, mărunte în comparație cu suma de 50.000 rupii ce ar fi trebuit s-o suporte drept taxă de moștenire.

Două etaje erau ocupate, în fapt, de chiriași. Americanului succedându-i o familie al cărei cap e pomenit cu particula ”ji”, echivalent lingvistic al atinsului picioarelor. Apoi dr. M., care zilele astea fusese dat afară, imediat după ce pierduse procesul – caz rar. Chiar omul tribunalului avusese să se spovedească, spunând că el a evacuat mii, ori sute, de case, și că va rămâne și 36 de ore acolo, până va fi eliberată.

Conform legii, dr. M. îl insultase, iar curând se așezase și gâfâia simulând, cum s-a dovedit, un atac de cord. Împinsese pe vinodyan. Pe stradă, se strânseseră la vreo treizeci de privitori, mai mult bătrâni, amici ai tatălui său. Dar și mai tineri – unul, funcționar de C.B.I., fost coleg cu fratele mijlociu afalat în Germania, coproprietar al parterului. Bătaia s-a încins timp de șase minute. Chiriașii au pierdut repede, scena atingerii picioarelor a urmat curând.

Patrula polițienească, în trecere, a primit 150 de rupii, șeful poliției locale – 450, iar mai apoi, subalternul lui, numai 50. Știu acestea de la vinodyan. Ceilalți se înțeleseră cu fostul coleg al mijlociului, ca de la om la om. Careva de pe stradă se cherchelise și a dat în vileag, într-o ceartă cu comisarul, că i-a dat bani – ori, acestuia i se promiseseră 5000 din partea dr. M., pe care le refuzase.

Hindustan Times a comentat într-o notiță stricăciunile de rufian făcute de foștii chiriași, din răzbunare. Mobila și parte din ziduri erau zob. Știu că vinodya înseamnă nu atât satisfacția unei asemenea publicități, cât ghinionul de a avea parte la ea – o confuzie între liniile palmei și amprentele lăsate ziaristic pe fața unui al doilea.

Cât despre mobilă, ea fusese cumpărată pentru american și preluată de următorii chiriași, autohtoni. Servanții celor două familii de tenanți schimbaseră între ei camerele, unii fiind cinci, de partea cealaltă, unul singur. Vinodya? Frații s-au luat la ceartă, instigați de ultimul chiriaș rămas, care are gânduri să treacă la parter.

10. 05. 81 Delhi

Krishna Khullar a trimis madamei Gâdea două scrisori pe tema unei antologii a presei române în hindi (15. 000 Rs.), engleză (10. 000) și un număr special din „Art and poetry today” pentru poezia română, toate în consultare cu mine și Keshav Malik. Editorul vrea o carte a mea – Sanskrit Romance Poetics, de 100-120 p. O broșură, pentru a obține comenzi vor difuza-o vara asta . Si cartea vor s-o publice până-n Târgul mondial de carte de anul viitor, unde vor s-o lanseze.

De-aș putea ține un curs pe temele cărții la J.N.U. ori pe aici, obținând prescrierea cărții în bibliografii universitare, problema ar fi rezolvată. Nansi îmi cere să organizez lucrul, că aș avea multe idei, din nou, părăsindu-le pe cele de ieri (dar nu în șantier?) Îi fac mărturisirea că, traducând coșmarele lui Mihăilescu, îmi pun o problemă morală, de paternitate. Și ea, curând, vorbește de plagiat.

La care îi răspund că eu nici nu vreau să ascund autorul (neliterar, existențial), nici nu-mi pot permite să-l dau în vileag altfel decât ca un personaj, un exemplar omenesc asemeni și diferit de celelalte. Ea răspunde că nu pot construi o realitate din irealitate. Îmi mai reproșează că, în loc să prelucrez, să transform în cărămizi materia primă, visele omului, le voi înflori și face o salată ca de obiciei, să nu mai înțeleagă omul nimic.

Mă îndeamnă să mă concentrez asupra unui lucru, nu multe, mereu mai multe. Parcă îmi exclude subiectul la care tocmai lucrez din pură, indeterminată opțiune. Jurnalul cancerului lui Vasile, mi-ar aparține, pentru că l-am scris eu. Și totuși, visele alea cine le-a (tran/d)scris, cel puțin în engleză greșită? Vasile însuși îmi mărturisise că ar vrea să mă facă un personaj al lui, exact cum eram, dar nu-i era la îndemână, că eu vorbeam mult, repede, aiurea, în dodii.

Ca să încerc eu acum să-i fur ideea și chipul. În asta, că am dreptul, zice Nansi. Atunci reduc tot subiectul romanului la un subiect de plagiat intentat lui Horace G. Hagen de descendenții celor două personaje-autori, la care se adaugă numeroși martori, inclusiv Nansi și Nana, mama și tata, Dumnezeu și Diavolul.

Martin Bharat refuză carnea, poate din duh tropical. Părinții îl forțează să înghită și altceva decât numai lapte. Luna are un cearcăn uriaș. Coloanele de la Dept. de Botanică. Bulgarii pleacă mâine, pe șest, în patria lor – i-om fi invidiind?

11. 05. 81. Delhi.

Nu ține. Am obosit traducând pe Mihăilescu, şi-n loc să creez îmi aduc aminte golurile dintre propriile-mi întâmplări ale vieţii, fie a cui o fi. Dar nici n-am de ce să nu schimb ici-colo tonul, până la sfârşit supus nestilului, mai ales în engleză. Măcar de-aş ivi o dramă – dodie peste original şi traducere, amândouă inexistente din pornire.

Aşa că voi merge orbeşte cât mai departe de orice ţintă spre a o predica în pustiu. De unde ceva yzbuciume se vor pierde peste binele de speranţă şi răul de disperare ale unor semeni îndrăgiţi cu sfială şi cutremur. Mă plictiseşte atât procesul cât şi sentinţa care nu se va administra. N-am niciun chef să mă apăr, să acuz.

Mormâmtul lui Atanasie să-l fi luat, cel mai preţios, al lui Vasilios şi, mai presus de toate, al Elisabetei – poate Continua – tot cu Carpaţii şi veacul. Cum nici unul din personajele şi autorii antologaţi aici cu vieţile lor – câteva episoade, fie nu mai sunt în viaţă, fie, din diferite motive, n-au început-o. Şi este cazul meu, într-un fel, dar mai ales al copiilor pe care vrând-nevrând îi voi amesteca aici, ca să nu mai vorbesc de piese de şah şi lucruri şi altele…

12 mai 1981.

Am recitit numai Vasile, azi. M-am apucat de rescris în engleză, versiunea brută. E proză, moarte (agonie) românească. Îmi pare rău să văd cum careva ne transformă pe toţi în viermi – o junglă cu toate speciile devorante. Graba de a isprăvi romanul lui Vasile, cine ştie ce dracului o fi ascunzând în ea? Mi-ar părea rău de o deteriorare-pereche, oprind încă o dată o operă.

De la 12 la 6, şapte ore, am avut de pledat, cât absurd, cât povestind pentru a-i face pe Urmila şi Sudesh să se simtă împreună, chiar dacă nu-şi spuneau niciun cuvânt. Începusem, la fiecare şi la amândoi cu: eu îmi numesc romanul rOManians, dar întâmplările sunt aceleaşi poate şi pentru indieni.

Nu că şi-a părăsit copilul, femeia spune că a fost gonită, când plecase prima oară. Nansi ştie de ce femeile nu iubesc Ramayana – pentru că bărbaţii sunt aşa din cauza ei. Le iau de nevastă pentru zestre şi apoi le tratează ca pe Sita. Chiar dacă mor, le convine să se poată căsători iar, pentru încă o zestre.

13 mai 1981 Delhi

Tropicul specifică o umanitate discontinuă vastiformă, cu gust de apocalipsă profund gândită. În nici cinci luni, din nou în India, ne găsim vechi, aproape învinşi înăuntru, după ce izolarea de exterior ni se pare totală. Nansi simte nevoia unui jurnal de când, mai ales de când vizitele au încetat să fie formale, dar implicându-ne, straniu, pillatian. Se caută, vedem, un neutru imposibil de conceput în termenii – primordial masculini – de aici.

Topics in Sanskrit Romance Poetics. Poet to poet – to world – to God; onto-poetics – anthro-poetics; Valmiki, Kalidasa, Virgil, Horace, Eminescu; poetical being; migration of poetics; kavya-purusha; interiorization of influence.

bem ceai şi spunem India

în India bem ceai cu India

sporovăim şi azi un ceai

lungi nopţi cu dragoste de Maya

de ne-ar fi dor de Memna Maya

de oaia Memna Maya

demonul refuză ceaiul

Asura vino de bea domnule ceaiul

pe-aici nu se răceşte ceaiul

bem ceaiul noi spunem bem ceaiul

Jucăm în ultimul timp pe centru spre a ne face iluzia unei raţionalităţi. Ne facem fiecare rocada mică, în mare grabă. De data asta, parcă prima oară în India, mi-am sacrificat un nebun pentru pionul turei acum strămutată în rocadă. Frontul regelui gol ea l-a acoperit cu un cal apărat de un nebun, celălalt cal lăsându-l să umble pe partea opusă.

Sunt la mutare de vreo cinci ore, de când a venit Memna, aparent să se împace cu Sudesh. Dar vorbisem, fizic, că tranziţia va dura luni, şi nu e decât a doua zi. Drept care n-a îndrăznit să meargă în propriu-i cămin, ci s-a abătut pe la noi.

Totdeauna, nebunii au fost atraşi de unul dintre noi. La fel, câţiva care se urau. De ne-am trezit închipuindu-ne că numai noi iubim. Cât despre nebunie, nu mai trebuie să fie a noastră. Lumea oricum ne va judeca după companie.

Am tradus la roman. Am schiţat proiectul cărţii de poetică şi un imn ceaiului. Iar am tradus. Pot avansa pionul şi acum regina mea e pe linie cu regele lui Nansi. Îi voi lua calul, neputându-l muta pentru a fi rămânând în şah. Astfel îmi recuperez din pierdere. Poate şi bat. Când vom juca.

Nana întârzie de la şcoală. Cuplul spart discută alături în hindi. Ceea ce este un mare pas, eu fiindu-le ieri translator de sentimente. Nansi a plecat s-o întâmpine pe Nana, după ce mi-a lăsat un ceai.

Sunt numai cu piesele, aşa cum se găseau când ne-am întrerupt, eu în pierdere, acum gata de recuperare, dacă jucăm. Deschiderile, finalul şi chiar filmul jocului nu epuizează şahul. Fanteziile lui sunt momente extraraţionale, ale hazardului vieţii, numai aluziv ordonat prin şah.

În fiecare joc se strâng situaţii de mii de ani, aşteptări imposibil de observat într-o singură existenţă. Mă simt exclus din propria-mi fantezie şi suferinţă până nu avansez – fiindu-mi rândul – pionul.

În semn că lucrurile s-au mai liniştit, cei doi s-au mai apropiat. Nana şi-a scurtat întârzierea. Eu am vizitat iar în zadar, pentru un tratament superkafkian, Health Centre. Aş putea dărâma piesele, dar pot? Aş încerca o raţiune fără joc. Dar singura raţiune îmi apare jocul. Piesele astea pocite respiră certitudini (cuvântul nu-mi place, poate nici lor; cine ştie care le e lumea, cu ce vorbe?) Ne amestecăm temerile cu necunoscutul din ele.

Ceaiul joacă. În a cui pierdere? Şi interlocutorii de alături beau din acelaşi ceai. Ei vor mai fi luând în seamă gustul, temperatura, celelalte? Cel mai fericit voi fi când voi auzi-o pe Nana, uşa trântită în genul ei. Ea joacă şah cu copii mai mari şi cu adulţi şi e nelămurită de ce indienii obişnuiesc să ia şi regele. Când o să mai vie şi ziua aia să mergem la Dharamsala?

De afară, o pocnitură violentă, o dată, două, trei, 4, 5 cr(6)ăuni(7)turi(8) de cioară. Cei de alături nu mai vorbesc. Jos, voci de persoane care vin. Ceva la uşă. Poate Nana a venit. Ori se întâmplă ceva alături, ori nu se mai întâmplă odată ceva, ori nimic?

N-am decât să aştept. Cioara a încetat. N-o mai numărasem. De la ce mutare aş continua? Abia câte un – ba nenumărate ciripituri de vrăbii împânzesc zidurile de toriditate. N-am decât să nădăjduiesc în curgerea firească a acestei zile către ştiuta mare, pe sub munţii cei mai înalţi, care nu sunt cei mai bătrâni.

Un scaun a scârţâit. S-o fi ridicat careva. Mă gândesc mai mult să vină Nana. Puţină magie, să se împace toată lumea. Doar la Holika s-a întors roata şi se vede că fusesem buni prieteni de-am ajuns unii să nu ne mai înţelegem şi să nu mai vorbim. Mă văd covârşit de speranţă în gol, în notiţa unei nervozităţi ce poate trece, poate rămâne. Îmi apar sfârşit în apatie, ştiind vag de păcatul de a-mi rândui impresiile astea în locul…

Uşa s-a zguduit. E numai Nansi. N-a venit nici Radha. Nansi şi Esha se vor duce la şcoală, unde telefonul e defect. Eu, apatic, rămân cu piesele. Nansi nu va mai juca. Să-mi reproşeze amar că n-am schiţat niciun gest. Dar ea a intrat într-o panică enormă şi mi-e frică, frică, deodată, de eterna ei frică.

Nana e în formă bună. Are opt ani peste o lună. Am dormit pe balcon sub cer şi ţânţari. Aseară a mâncat mai bine. De dimineaţă, a condus-o Nansi. Şoferul e bun. Nana zice că sardarul lor ce-i mai fereşte şi pe alţii de accidente.

Directorul Samuel le-a plecat la Bombay. Nana se interesa cu regret când se întoarce, că, dacă se apucă de film acolo, nu va mai fi recunoscut de nimeni la întoarcere. Poate doamna Gauba să fi reţinut, autoritară cum e, copiii, pentru vreo nouă dramă cu Hristos pentru sfârşitul anului.

M-aş îmbrăca, dar nu ştiu unde să ies. Îi dovedesc astfel, cel puţin lui Nansi, că nu sunt bun de nimic. Se va revolta cumplit pe toată India şi viaţa şi şahul nostru. Vin ore şi zile aiurea. Nana, ca şi Radha şi toţi copiii. Cei de alături au amuţit. Cu ei ce-am vorbit şi eu ieri, altfel numai cu Nansi şi Nana. Gândind în româneşte, deci în tăcere, ori în familie, şi comunicând, în afară, numai englezeşte, voi fi ajuns să mă proiectez, într-un viitor apropiat, stilist în altă limbă. Care totdeauna va rămâne a mea.

Şcoala e departe. Nansi n-a fost niciodată acolo. Nu are experienţă prin Delhi – e cu Esha – nici cât Nana. Nana are multă. Că nu i-am spus că mă duc eu, ori şi eu, dar o şi pornise cu Esha. Panica ne uneşte cel mai potrivit. Se vede limpede că nu numai că n-am puterea să mă mişc, nici încotro, dar o simt pe Nana venind prima şi vom respira uşuraţi când se va întoarce şi Nansi, căreia o să-i ducem ei grija. Şi-mi va reproşa că am lăsat-o şi în ce o priveşte.

Măcar nu mai traduc, apatic. Mă apucă o spaimă în original şi aud exclusiv claxoanele urlând, zăpăcit din toate zările Mallroad-ului. Iar uşa se zguduie, scârţâie, s-a deschis. Să fi plecat careva din cei doi şi atât? Atât, căci Nana nu-şi face apariţia, nu salută. Spaima i-a domolit şi pe ei. Greva mea le-a fost şi lor.

Aud poarta de jos, s-au despărţit. Se ciocnesc tigăi. Nu ne e el bine la nici unul. Am intrat în boala mai grea, fără nume. Se bate jos tingirea ca în fierărie. Ce să fac? Nu se întâmplă nimic, o simplă întârziere. Trec de nesimţit. Se întâmplă. Viaţa nu ne va fi uşoară, nici a mea. Se cheamă că nu ştim de viaţa noastră decât că nu e a noastră, ci a unor nenumărate adversităţi. Plec oriîncotro.

Dar nu ştiu cu cine am rămas în casă. Probabil cu Memna. În faţa curţii, să aştept taxiul, nu înseamnă că am vreo şansă să-l fac să vină. Spre şcoală, Dumnezeu ştie de ce nu-mi vine şi mie să mă duc. Am capul infectat. Gânduri negre în plus (joc cu albele). Ăla bate tingirea nebuneşte, savant.

Scriu aşa, ca o invenţie, dar e un delir real, de leac. Înainte de orice. Din atmosfera ultimelor săptămâni, nu-mi regăsesc nicio cumpănă morală. Probabil va fi din ce în ce mai greu. Ce? Mi s-a ascuţit auzul şi atât. Ciripiturile şi zgomotele nu mai spun nimic. Aşternut pe infecţie. Ceva voci. Orbire. A mea. De-acum, nervii o pot lua razna.

Nu-mi rămăsese decât să descriu o întâmplare măruntă, atât de neobservabilă pentru toată lumea asta. O ştim că individual numai din noi avem să aşteptăm o bunăvoinţă, ceva, iar eu mă văd ţintuit, cobind binele de data asta, şi de data asta. Adică evitarea necazurilor. Şi din ce în ce Radha – cu care Nana pictase ieri – mă întăreşte că am rămas pentru treburi obişnuite.

Chiar cuplul ce părea a fi pe marginea împăcării a mai avansat cât de cât spre acceptarea situaţiei. Bătrânii lor zac bolnavi: să nu dramatizăm. Şi ce frică mi-e. Elementele privite raţional … mi-e totuşi scârbă a îndruga vorbe, dar mi-am creat un perfect sistem de impotenţă socială sub jug româno-indian – singur n-are nimeni de-a face cu nimeni: a început iar tingirea de jos.

Femeia trebuie să fi rămas alături. Oare rămân să iluzionez ca o companie între nebuni, toţi loviţii de întâmplări mai nebune ca ei? Nansi va sfărâma şahul. Eu nu mai am nici curajul ăsta. I se va părea că întrec orice indolenţă. Va zice că aşa-mi trebuia, să-mi crape capul. Rămăsesem de lemn şi copilul nu-mi venise acasă.

E aberant să contezi pe gândire în momente de panică. Am sărit – ori vocea nu se auzise, ori era a nimănui. Doamne fereşte să se întâmple cum îşi închipuie Nansi şi Esha. A venit şi tristul moment să viziteze şi Nansi şcoala Nanei. Trist pentru căldura de iad şi iadul emoţiei de a nu şti de ce întârzie Nana. Şi Nana e sigur în formă.

Mă cuprinde nu numai un curaj, dar ca o bucurie de disperat, oricât de apatic, maniac cu jurnal. N-am ceasul la mine. Nici după el n-aş îndrăzni să mă deplasez. Piesele de şah îmi apar din prăpastia tablei pline de cruzime. Tingirea bate jos. Un zgomot şi alături. Aceeaşi neîntrebuinţare a oamenilor în folosul ieşirii din panică.

Uşa? Care? Voi poza în calm desăvârşit. A început cioara. E atmosferă de nebunie pe şleau. Să fie la 3,10. Tăcere. Răspuns tingire. La toaletă? Pocnete zglobii poate pe-afară, oprite. Uşa? Parcă. Lal. Zobit de căldură. Că Saheb s-a dus, şi el a venit să bea apă şi se întoarce să aştepte. De aşteptat rămâne. Voi ţine minte toată viaţa poziţia pieselor, deşi n-am ochi pentru ele.

N-am ochi, e ca un spor de manie. Străzile scrâşnesc tânguitor în aiureală. Fără motiv. Dar şi căldura asta, în minţile nu numai omeneşti. Un trpoic răzbunător ne dijmuie existenţele pe faţă şi pe dos. Uşa scârţâie că pleacă Lal, nu de-alta. Nicio speranţă. El măcar îşi împlineşte ce îi stă în putinţă, mie nici atât. E panicat şi el. Nu-i e indiferentă însăşi Nana, nu situaţia lui. L-am auzit jos vorbind – credeam că Nanei. Obişnuieşte să vorbească toată ziua singur. Acum are motiv.

Uşa. Ura. Cine? Tot el. Bucătăria. Poarta curţii de jos. Şi tingirea. Să fi plecat şi femeia, speriată de drama latentă, din adăpostul ei? Ăla tot închide şi deschide bucătăria. Probabil pune masa, furat de indolenţa mea. E-n stare să mă anunţe că, gata, pot să mă instalez să mănânc, ca un brahmachari. Am intrat însă în rutină.

Chiar s-o fi întâmplat între cuplul de alături, jos, şi Nansi a pretins doar a nu fi venit Nana. Şi s-au dus toate la Esha. O pasăre scoate triluri într-o singură chemare. Huhurezul îi răspunde tot lung, mai lung şi repetat. Sigur că se apropie vremea sosirii lor. Nansi va fi epuizată, ca nebună. Ea e mai rău ca Nana.

Uşa. Dă, Doamne. O fi plecat Lal. Durează şi până coboară, şi nici n-o fi plecat. Sunt alţi doi băieţi, căutând umbra, apoi pornind un scuter care pârâie imperial, cu ecouri ca de trenuri. Ducă-se Lal. O fi 2, o fi 3. Drace! Când vine Nana, facem haz de toată povestea, dar până atunci? Toată ziua am petrecut-o uşa-uşa.

Nana – taxiului lor i s-a stricat “spătarul” şi a venit alt sardar la 3 în loc de 1. Îi explică chiar acum în hindi lui Lal şi probabil Memnei. Le-au făcut la şcoală şi un fel de sirop. E veselă, veselă. Cum am zis, Nansi rămâne în aventură. Memna râde, ce să facă? Şi eu mi-am sărutat copilul fără apatie, capabil numai de bucurie apatică. O s-o rog pa Nansi să continuăm partida de şah. Niciodată nu vom fi în stare să renunţăm la joc.

Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, nu se întâmplă niciodată. Ce dracului şi piesele astea, într-o partidă puerilă, se închipuie ceea ce nimeni nu e cu adevărat. Şi de-aia n-am vrut să mă bag în discuţie nici cu cei de alături (tingirea bate jos) în căutarea unei noi forme de energie. Dintr-un presentiment amărât?

Simplu de persiflat după ce-am mai sărit un hop, fie şi închipuit, dar cu atât mai cumplit cu cât e posibil oricând. Îmi spusese: “Acum o laşi pe d-a T. Singură? ” Acum vorbeşte ca o moară în englezeşte cu ciorile, “prietenele mele”, răzbunându-mi cât le-am ascultat. Dar balamalele mă mai lasă un pic. Ciocanele bat tingirea cu amabilitate, peste tradiţii ermetice.

Nana tuşeşte o dată. Lal n-o fi pus lunch-ul? Acum o aşteptăm – ce destinşi – pe Nansi. De o lună de zile, tensiunea îi adunase pe cei doi alături, câteva ore, întâi. Nansi se luase în eroină, de a se fi întreţinut cu Memna. Apoi îl chemase pe S. El refuzase, dar apoi venise. Când Nansi plecase după Nana, se retrăsese şi el şi bătea tingirea, din nervi, desigur, izbândind-o. De-am rămas şi eu şi ea, în alte camere, să aşteptăm.

Nana zice cuiva – cui? – cu drăgălăşenie: good-bye! Durerea de cap de-a Domnul să fie de foame.. Doamna Gauba are şcoală serioasă. Nansi e pe-acolo, cu Esha. Le-o face şi vreo trataţie, dacă nu le-o reţine la lunch. N-ar fi rău. Nu mă mai duc la dentist. Acum le apucă noaptea pe-alea acolo. Oare Radha are ce mânca? Tara se va fi întors demult şi a ştiut Esha s-o lase cuiva.

Auzi, nu merge telefonul la şcoală. S-a rupt spătarul la taxi. Copiii şi-au mai făcut lecţiile, s-au jucat, au aşteptat. Nana e în formă excelentă. N-o bag în seamă şi, slavă domnului, îi face conversaţie, alături, Memnei, care se aude râzând.

A venit şi Nansi. Calmă. Discută cu Nana nervos. Îi reproşează câte ceva. Dacă mă prinde scriind, am încurcat-o. Mă va blestema. Deci să se fi sfârşit cu bine? Ce? Partida e întreruptă. Cine ştie dacă vrea s-o continuăm. Măcar acum pot să fac ochi să văd regii, reginele, elefanţii, caii şi soldaţii, care pe unde sunt. Nana venind acasă şi Nansi ducându-se după ea făcuseră cruce.

Voi reîncepe să traduc. Ea va relua, în camera de alături, conversaţia psihopată cu Memna. Nana se va regăsi cu Radha la joacă. E miercuri, nu marţi, cum crezuse Nansi. Am petrecut toată ziua, ziceam, când a venit Nana, cu uşile închise – să nu aud şi să nu fiu văzut. Fără ventilator. Trebuie să am în jur o temperatură făcută pentru fiinţele dumnezeului tropic.

La tradus, cu aceleaşi piese mişcate ca vai de ele de un cuplu jucător, dar oprite ca la mama lor: atenţie, vedeţi ce suntem în stare. Nana a şi spus maică-sii: bye! Jur că am dărâmat din greşeală piesele albe, ale mele, singurele cărora nu le învăţasem exact poziţia. Le-am închipuit la loc, dar Nansi nu va fi încântată nici măcar de povestea asta.

Nana: Puidepuf (Kanica) a spus şi public, când a întrebat-o doamna Gauba, că a dat pe jos telefonul şcolii acum vreo două zile şi l-a stricat; chiar dacă Baloo (îl cheamă pe hindi şi vorbeşte hindi) a spus că nu l-a stricat. Azi-dimineaţă, un anunţ, Nana n-a ştiut să-l citească (pentru că nu era în hindi?) Le-a făcut bătrâna doamnă niscai sirop şi le-a dat câte-o feliuţă de pepene. Nansi şi Esha au găsit-o la masă, cu cumnatul său şi ea a aruncat vina pe copii, că-i anunţase, iar dacă le dau bileţele, tot le pierd.

După masă, pe care o luăm împreună cu Memna, pe tăcute, Nana stă de vorbă cu mine, Nansi, alături, cu Memna. Fata ar vrea să jucăm şah, dar îi explic situaţia, că ar fi bine s-o joc cu mama, ceea ce e de acord foarte uşor. Îmi povesteşte de prin şcoală, iar la un timp, cu gândul la Dharamsala, vrea să urce la Triund, să-şi pună schiuri şi să vorbească de acolo de sus la programul unu al televiyiunii române (skiurile erau concurenţa Măriucăi, televiziunea – invitaţia lui Naviug).

Ce-ar fi să ne povestim în meditaţie? Ia din copilăria ta, vrea copilul. La ce vârstă? 8 – 9 – 10. Un copil suflase într-un foc în care prietenii lui puseseră o grenadă. Îi explic explozia. Ce mulţi eram în salon şi ce ne-am distrat când ne-au adus un film în care o femeie turna unuia o găleată cu apă în cap.

De la spital, m-am întors acasă cu căruţa. Îmi dai voie să-ţi povestesc de câte ori am mers eu în viaţă cu căruţa? – Eu n-am mers niciodată – voi, în ziua de azi, mergeţi cu taxiul. Păi cu căruţa îmi plăcea să mă ia şi pe mine la oraş, 13 kilometri, de la 1 noaptea, de ziceam “bună-seara”, mai târziu “bună dimineaţa” la toată lumea. Şi la boierii de la oraş, care, văzându-mă copil serios, îmi şi răspundeau, ştiind că unii nici în engleză, nici în hindi nu prea zic.

Vedeam coastele şi crângurile, erau şi brazi într-un loc. Odată ne apucase o ploaie. Vacile erau la jug, nu se înţelegeau şi se stricase podul peste Sâmnic. Am trecut prin vad, de ne-am făcut ciuciulete. Acum mă întorceam pe scut, învins, de la spital, dar tot îmi plăcea în căruţă. În Punjab, când plecaseţi voi în ţară, cu Naviug am mers cu o căruţă trasă de boi de curse. Şi nambardarul îi bătea de fugeau cum fug caii. Şi mie mi-era milă de ei. Dar erau de curse.

Între acestea, Nansi vine, ca de obicei, să-mi spună că Memna vrea numai să-şi ia la revedere. Mă înfiinţez luând partea bărbaţilor, citând, ca pe o otravă, Ramayana, povestindu-i de Iugi şi chiar de ei, cât de bine le stă şi separat şi mai ales împreună. La un moment dat vorbesc tare, făcând în glumă femeile nebune. Părinţii deveniţi copii ai copiilor lor, dar aservindu-i în ambele calităţi. Ei având să se descopere în legitimitatea lor împreună, nu numai în ambiţiile separate.

Uite, numai că a întârziat Nana două ore, acum, la trecut, o fi un fleac. Dar pentru noi e mai dureros decât toată povestea lor. Am văzut atâtea de-astea, că nu mai găsim nicio şansă să ne despărţim, să ne batem, să ne dezunim noi înşine pe contul nostru. Lumea se împacă şi te mai şi înjură. Să se împace şi ei şi să ne înjure.

Scurt timp, deci după ce mai mult nu discutasem, reluăm partida, Nansi neinpresionându-se de recuperarea mea, dar nici de orice s-ar întâmpla cu jocul. Nana mai asistă şi ea. Începem şi sfârşim isteric – isteria pieselor – alte jocuri.

Memna a fost totdeauna alungată, precizează Nansi. N-a plecat ea. Copilului i s-a interzis totdeauna să stea numai cu ea. A fost bătută de faţă-i şi nu e de mirare că nu ştie cine îi e mamă. Dacă ea, om matur, nu poate să li se opună, cum ar face-o copilul? Totdeauna toată leafa lui a mers la mamă-sa, în legătură cu copilul. Lakshmi e la mijloc, nu Sita.

Ne apucăm iar de jucat. Partide scurte, răzbunate, atât de repezi, încât începutul li se sfârşeşte şi sfârşitul li se începe. Prin apă, între stufăriş, când era limpede, priveam şi ne speriam de lipitori, dar unii mai bătrâni, de reumatism, şi le lipeau pe picioare, să le sugă sângele rău – şi nu li-l sugeau pe tot, cum se spunea. Căpuşile erau mici, dar se umflau de sângele oilor. Şi ţânţarii noştri – nu-şi roşeşte mama palmele când îi vânează? Şi-i mai şi arătasem rănile, mai puţine decât ale lui Alexandru Macedon, pe care l-a înţepat ţânţarul pe aici, după ce-l bătuse odată pe Por.

Şi uite-aşa, jurnalul Nanei, ba chiar Middleton şi Shakti în romanul meu rOMânii (rOManians) se vor humoriza după un calendar căruia Nansi îi va răspunde cu mutarea romanului ei Indienii. O, spre bătrâneţe, ce vom joncţiona literar. Lumea va avea ce vedea. Şi fii pe pace, nu înnebuni şi tu. Că nici mie nu-mi rămâne atunci mare lucru pentru mine, dar pentru mata?

Careva din afară, după o ţigară beedies. I-o ofer şi spun să plece apoi, căci scriu romane. Mi-ar putea fi personaj, dar personajele mele sunt nefericite. Şahul răscoleşte, în lipsă de altceva, şi mă ameninţă că o dată o să joace şi el cu mine. Pentru asta, sunt liber oricând, şi-l bat în cinci-şase mutări. De-mi spune că a fost un joc foarte clar, el nu e jucător – asta e limpede, îi spun.

Şcoala Naţională de Dramă îşi începe festivalul cu Machbeth, în versuri hindi, jucată în stil Yakshagana. Am vrea-o. Un Shakespeare comentabil cu pseudonimul Carlyle. Măştile: Peter O Thule.

Nu e încă zece. Tinerii au cerut Simfonia a VI-a de Beethoven. O ascult din lumea cealaltă, chiar asta. Îmi doresc, totuşi, nu ştiu ce. Pastorală e şi Mioriţa. Şi mierea.

14 mai 1981 Delhi

Am parcurs, traducând brut, jurnalul lui Vasile. Renunţ la retorica personală şi la orice tentativă de ficţiune. Nici cuvintele necunoscute nu le voi căuta (numai) în dicţionar, voi ajunge să folosesc unele direct englezeşte, al căror sens parţial îmi va scăpa, nu şi atmosfera adecvată.

Am o carte de Orwell, teoretician al stilului. O să încerc să am Moby Dick. Îmi voi petrece ore de anglo-indiană a ziarelor, păstrând oricând un temei de expresivităţi româneşti, şi aşa stilizate, prin reducere, foarte mult. Măcar lucrurile se încheagă onest. Şi n-o fac cu simţul afirmării personale, simt o dharma necunoscută, o bucurie de rutină prelungită dintr-un trecut de zăpadă.

Structura îmi va trebui inextricabilă, totuşi, ca să nu mă fac de râs pe un teren altfel sfinţit de comuniune. Un timp ca un om. Cu două vieţi. Numai? Aş vrea să traduc, de-acum, poveştile Nanei. Voi căuta caietele din Roma, din Delhi şi din vara trecută la Bucureşti (pentru timp). Se vor revărsa, din unul în altul, povestirile unor romane-români.

Până spre dimineaţă, din caiet în caiet, cel post-roman, cu finalul lui Vasile, politic – generaţia cancerului, opunerea excelenţei, renunţarea la tot pentru poeme leucemice. Implementurile de romane nescrise, lungimea în timp mă obligă la un prolog (îl avansasem în cap), în care cronicarul rămâne al lui Mihai Viteazul, “de la cap la coadă”, aplicat acum unei teme noi, episodice, fără moarte, desigur, introducând nu materia, cât mărturia.

Corespondenţele epice, anexele româneşti vor completa formele. Un poet indian, dedicând versuri Nirvanei, lasă preocuparea formală în urmă. Un poet latin insistă, dacă se referă la Nirvana, asupra formei în primul rând. Invers, scrierea unui sonet, de exemplu, pentru un indian implică tensiunea formei, similare cu acele spiritualiste ale neindianului inspirat de lumea sanscrită.

15 mai

Memna a venit aducând şi Eminescu înapoi. N-am vrut să vorbesc. A insistat. I-am spus că nu ne putem permite nici să asistăm măcar la altă dramă decât a noastră. După-amiază, Subodh a adus şi ea un Eminescu, doi – traducând în hindi 7 poeme, s-a simţit inspirată şi a scris un poem, “Basant” (Primăvară).

Un copac numai frunze, nu flori, până la urmă, tăiat. A citit Memna, apreciind-o. Ce-i spuneam despre prietenii mei o interesa. Îşi luase BSc în chimie, fără punctaj mare, de aceea avea să se înscrie la drept. I-am lăsat un Eminescu, invitând-o să traducă dialogul upanishadic Hyperion-Demiurg. Vine iar în 28 mai. A adus lui Nansi o carte de astrologie.

16 mai 81 Delhi

Barnam Vana (Pădurea Barnam), versiune în hindi de Raghuvir Sahay. Montat în stil Yakshagana, în regia lui B.V. Karanth, directorul Şcolii Naţionale de Dramă din New Delhi, la Megahadoot Open Air Theatre. Scena, sub un peepal tree.

Baletul epic ritual al yakshaganei, în muzică de percuţie şi clopote, din Karnataka, măştile transformă – de la citirea unei scrisori la primirea unei veşti şi mişcarea pădurii -, orice scenă şi sentiment tragic în spectacol, în care intrările şi ieşirile, petrecute nu numai pe o singură scenă, dau tonalitatea prin excelenţă a convenţiei stilului. Netratând însă spiritul conflictului, dar transpunându-l într-un alt univers.

Scena propriu-zisă, mancha, e a yakshaganei, a dansului de măşti şi strigoi, aproape comic, mereu neafectat şi necriminal; i se adaugă încă 3-4. Actorii se topesc şi ei în stilul sudului indian. Dar monologul Lady-ei Macbeth (Utara Baokar) din actul V plasticizează sublim psihoza. Şi decăderea lui Macbeth (K.K. Raina) în împlinirea dodiei vrăjitoarelor – reprezentabile prin yakshagana poate cel mai în spirit shakespearean, stilizat – confitmă supraputerea ritualului.

17 mai 81

Tatăl său i-a dat un nume politic unic, Naviug Jivan, “o viaţă într-o eră nouă”, la concurenţă cu un prieten ce-şi numise fiul, tot cu 28 de ani în urmă, Lok Raj, “lupta pentru popor”. De câte ori ne întâlnim, însă, discutăm gândurile lui de răzbunare a castităţii, în preajma unei mereu sperate însurători. Ultima vreme, citeşte traduceri în hindi din Eminescu şi poezii originale ale studentei mele Subodh, pe care, probabil, a început s-o viseze.

18 mai 81

Trebuind să merg la şcoala Nanei, spre a primi “report”-ul despre munca ei de un an – care este laudativ atât în ce priveşte engleza, hindi, matematica, desenul, muzica, dansul, drama, cât şi comportarea ei de organizator -, am petrecut ziua până la 5 pm în A.C.C, ratând două întâlniri plănuite şi, spre casă, riscând o insolaţie. Cu indieni, în chip opus ca motive, mă săturasem şi de o anumită faţă americanistă. O să-mi treacă.

Altfel, de dimineaţă mă trezisem cu gândul la o piesă, pe mai multe scene, cu partide de şah.

Thomas Middleton, Prem Chand, Mihail Sadoveanu. Israfel.

20 mai 81 A D(elhi)

Toată ziua de ieri am fost portughez. Românii n-au avut imperiu. Vinod traduce un poem maraton despre vacuum, scris la o idee-doctrină pe care i-o spusesem autorului acelui poem; dacă el însuşi va scrie ce gândise, se va considera plagiator.

Dorul portughez, navigant, către Himalaya, dorul românilor din Carpaţi se vor fi întâlnind înainte şi înapoia Ulysseiei, în albastru. Între a vrea să scrii romanul vieţilor şi a te concentra asupra tuturor, eu parcă dintotdeauna n-aş face deosebire. Dar simt un principiu de gravitate destul de înalt risipindu-mă în zilnice noi tentaţii. Oboseala amurgurilor mă întristează şi prin marea tristeţe a dorurilor mai vechi.

Manuelin în Panaji, îmi voi ondula vocea pe aceleaşi mări necercetate de neamurile mele directe. Neajungând acolo, încă se cheamă că avusesem intenţiile din totdeauna – nu venisem nici dintr-o colonie, nici din altă împărăţie să plâng împăraţii şi baiaderele, pe un ton descoperitor, cu câteva precizii care-mi dau încredere în viaţă şi un sentiment de universalitate prin poezia tuturor. Exuberantei ezoterice îi voi fi răspuns puţin speculativ printre inspiraţie prelung aşteptată şi secretată.

Fitzgerald scrie la fel de sigur pe personajele sale ca pe sine, dacă nu mai mult. Stilul său este al mediilor, dar biograful nu se părăseşte nici pe sine. Ce prelungă pare la el siguranţa de sine a patriei sale.

Iezuiţii în Goa, poate şi în alte părţi, s-au interesat şi de spiritul literar, pare-se. Latinii şi-au spălat, unii, obrazul cu sângele alb al poeţilor. Atila parcă n-a părăsit în Panonia nicio globulă şi, probabil, nici canceru-i cel propriu nu bântuie acolo. După ce grecii n-au mai fost greci, ca român, îmi place să cred că, făra a fi arătat-o, prin traduceri şi nici prin scrieri, dar poate prin însăşi limba, visul şi dorul lor, părinţii noştri i-au continuat cel puţin ca sfinţi.

Şi, totuşi, cine are nevoie de Calinic? Plus că e prohibit, oricum ignorat, şi-n sihăstria lui. Vorbind aşa, simt depărtarea de patrie, nu numai în spaţiu şi ideal. Cine pleacă, pleacă tocmai în căutarea ei. Uneori, cine rămâne stă, în fapt, mult mai departe. Se vede obligat să bată câmpii la nesfârşit, să-şi uite chemarea omenească. Minunate poeme portugheze a mai inspirat şi catedrala din Goa.

Am stofă de puşcăriaş. Două zile întregi, complet închis. E adevărat că năclăit de poezia tuturor mărilor. Abia de-am căutat o gară – ora trenului trecuse – într-un vis din care mă trezeşte luna plină. Dar dacă nu fiecare om trebuie s-o facă, mă mulţumesc cu atât.

Ghinionul e că nu voi avea dialog cu temnicerii, dinăuntru, ori din afară. Şi nicio boală nu ni se va mai vindeca spre bucuria lor prestabilită. Din soldă rusească, Romesh C., pres. Cons. Mond. al p., ar fi zis că au ei buton pe care să apese în chestia României şi preferinţelor ei.

Suntem definitiv lipsiţi de şanse de a ne căuta de sănătatea fiecăruia dintre noi, de bucuriile şi nevoile de consum ale copilului. Jocurile cu care ne întrţinem suplinesc sufleteşte – de nu ne-am transforma în zaruri – bicisnicia din oricare ins de a se distra.

Nana înscenează piese vorbite în hindi, dar şi cu câte un personaj, tot ea, angrez. Azi am vociferat toţi trei toate melodiile pe care ni le-am adus aminte pe cuvintele fata popii, ori silabele lor. Zilele trecute – traduceam – şi Nana a venit costumată de mamă-sa, cu acelaşi cearceaf, să recunosc ce e, coreeancă, indiancă, africancă… Crezusem că Nansi se inspirase din cărţile cu desene de cupluri din diferite ţări Păcălici. La sfârşit, o semuisem cu o păstoriţă din Grigorescu.

Aerul condiţionat izolează şi oboseşte. Dar, pe de altă parte, Naviug aruncă şi el ca o glună că nu ne mai interesează tovarăşii ca el. În India, ne explicase, cine e sărac e numit “tovarăş”, comrade. El îşi plănise să ne viziteze bătrâni în România, când se va fi măritat fata. Avea de gând să stea la noi. Până atunci…

Nu-mi vine să mă apuc de tradus noaptea. Subiectul e trist. Moarte. Traducerea o fac mai mult pentru mine, apoi. Ultimele două zile am citit în portugheză. Am de gând să le spun latinilor de proiectul meu comparatist. Mă doare capul condiţionat. Luna va sui de după blocul din faţă.

Cu cine vorbeai? te-am auzit. Singur, vrei să spui? Mie n-ai să-mi spui nimic? Ia şi fluieră, dacă e pe-aşa, cum îţi cânt eu. Ştii tot. Fiecare cu treaba lui. Tu cu fluieratul, unicul. Şi scapi, adică poţi să scapi dacă fluieri nu numai singur, şi dacă te aud numai eu. În rest, lumea cântă pe alte voci, fericită ca la mama ei.

Am închis ochii gândindu-mă la insula Dervent, pe Dunăre. Mă gândeam dacă se reţin ceva şi ce în rOMâni. Între somn şi revenire neputincioasă, deschizând ochii, n-am realizat unde sunt, apoi am văzut luna. Dervent-Delhi, după şapte ani. Chiar noaptea asta petreceam la Roma, a doua zi urmând să merg acasă.

George ANCA

         „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui!” (Iisus Hristos, Matei 16, 18)

   Afirmaţia Domnului nostru Iisus Hristos, nu se referă nicidecum la supremaţia apostolului Petru în Biserica universală a Mântuitorului, ci la puterea credinţei ortodoxe a apostolilor, a ucenicilor şi ucenicilor lor mărturisitori pe pământ, al cărei creştinism trebuie să fie de nezdruncinat, de neclintit, clădit pe piatră, pe stâncă, pe roca veşniciei dacoromâne din arealul Carpatin–Străjerul, pururea de veghe în Grădina Maicii Domnului.

   Etimologia cuvântului Iulie-Iulia, vine de la cuvântul pelasg, protodac, Iovie-Iovius, semnificând expresiile: „ sete de dor”, „dogoare de dor”, dorinţă însetată de dor”, dorinţă mare.

   Hronicul însorit al zilei de 14 Iulie, răsare astfel:

   *Sf. Apostol Acvila (Achila)-este unul dintre cei 72 de Ucenici Apostolici, ucenicul direct al Sfântului Apostol Pavel, uns episcop de către acesta, care l-a propăvăduit pe Iisus Hristos în Asia, Ahaia şi Eracleea.

   *Sf. Mc. Just-ofiţer trac, strateg şi viteaz, în solda tribunului Claudie, convertit la creştinism prin miracolul apariţiei în văzduh a unei cruci sub forma cristalului.

   *Sf. Mc. Iraclie (Heraclie), unul dintre cei mai dârzi şi înflăcăraţi ucenici ai Mântuitorului, privind apărarea dreptei credinţe, din cetatea tracă a Bisericii, din Heracleea Pontică, fondată de marele erou get Herakles, luminată de <<focul>> filosofului Heraclit din Efes şi strălucitoare prin biruinţele celui mai mare strateg creştin-împăratul Heraclie (610-641).  

   * Şerban Coresi-fiul Diaconului Coresi, traducătorul Psaltirei în româneşte de la anul 1570, traduce primele cărţi ale Bibliei: Geneza şi Exodul în lucrarea considerată un monument de cultură veche românească: Palia de la Orăştie.

   * În Ţara Vidrei, moţii şi crişenii sărbătoresc pe Muntele Găina tradiţia străveche, protodacă  a Târgului de Fete-bucurie a întâlnirii cu frumosul, cu pitorescul şi cu omenia multimilenară a bravilor daci.

   * Cununa de spice-sărbătoarea grâului în luna lui <<cuptor>>. Feciorii însoţiţi de seară cu lăutari, merg la casele cu „fete mari”rugând părinţii să le lase pentru a doua zi la seceratul unei fâşii de grâu, care apoi se transformă în mare sărbătoare câmpenească. Flăcăii, alcătuiesc din cele mai bogate şi mai frumoase spice, cununi, pentru cele mai harnice dintre toate fetele frumoase, însoţite de cântecul cununii şi de diversitatea desfăşurării sărbătorii în sine.

          Cu emoţie profundă şi cuget deplin împletesc firul bucuriei sărbătorii naşterii prietenului meu drag George Roca, încercând să creionez cu fineţe chipul său de lumină, din care străbate peste timp şi spaţiu prezenţa spiritului său înrâurit de harul dăruirii.

   Scriitorul, creştinul, trăitorul, publicistul, Românul George Roca, a presărat  cu aleasă pricepere duhul cuvintelor, miezul evenimentelor, scoase din învelişul lor înmiresmat cu subţietatea şi rafinamentul artistului, dezvăluindu-ne ampreta unei fascinaţii nespuse, dorite dar tăinuite, a căror valoare completează măiestrit Pantheonul Culturii noastre ortodoxe, naţional-universale.

   Sensurile trăirii sale ne transmit prin acurateţea emoţiei primite, ecoul plenar al unui punct de referinţă.

   Românii noştri,oamenii de cultură ortodoxă din diaspora,intotdeauna arzand impreuna cu Neamul lor, semnifică spicul de grâu şi ciorchinele preaplin de soare, care se încrustează în pîinea şi vinul cuminecării Neamului întru Dumnezeul nostru Hristos.

   Natura, persoana, personalitatea lui George Roca, taina şi cuvântul său, fiind o Carte deschisă permanent într-un format frumos şi luminos.

   Firescul lui caută în fiecare zi să descopere în natura sa o literă nouă, un cuvânt sublim, din limpezimea sufletului său curat ca o floare înmiresmată, ca un ram bogat, ca o roză purpurie, ca o rază diafană, ca un un surâs în zori, ca un susur cristalin, ca un zbor serafic al harului.

   George Roca s-a născut sub aura binecuvântării Ucenicului celui mai mare Apostol al lui Dumnezeu şi al Neamurilor-Pavel, în porfira viteazului oştean-martir Just, sub flamura dârzeniei mucenicului Ieraclie, ca o expresie-făclie a cutezanţei-creative a Paliei de la Orăştie, sub  splendoarea Frumosului autohton, sărbătorit pe Muntele Găina, alături de cununa de spice, ce preînchipuie cununa de dor a menirii Neamului, înmănunchiate frumos, asemenea bărbii Domnului nostru Hristos, încrustate pe aurora ciorchinelui răsfrânt în soare, o sacră cuminecare, o dăruire sublimă tuturor, asemeni Vieţii Veşnice, a Trupului şi Sufletului Domnului Iisus la Cina Sa dumnezeiască: Pâinea ce se frânge tuturor şi Vinul dăruit în parte fiecăruia.

 

   Prin urmare, prietenul nostru George Roca s-a născut sub apoteoza Cuvântului divin, sub ciorchinele de dor al mustului cuvintelor părinteşti, nimbate de duhul înţelepciunii străbune, împletite în corola harică a cununei spicelor de grâu, culese ca o expresie vie a mărturisirii Adevărului sau ca jertfa Viţei de vie, brodată pe sfântul Potir al cuminecării iubirii întru Dumnezeu şi Neam:

   „Cînd holda tăiată de seceri fu gata,/ Bunicul şi tata/ Lăsară o chită de spice-n picioare/ Legînd-o cucernic cu fir de cicoare;/ Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos/ Să-nchipuie barba lui Domnul Christos.// Cînd pîinea în cuptor semăna cu arama,/ Bunica şi mama/ Scoţînd-o sfielnic cu semnele crucii,/ Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii/ Că pîinea, dînd abur cu dulce miros,/ Părea că e faţa lui Domnu Christos.// Şi iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Christoase, Tu jertfă pe cruce,/ Hrăneşte-mă, mamă de sfînt Dumnezeu,/ Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin tine,/ Tu, pîinea de-a pururi a neamului meu.// Din coarda de viţă ce-nfăşură crama/ Bunica şi mama/ Mi-au rupt un chiorchine, spunîndu-i povestea;/ Copile, grăiră, broboanele-acestea/ Sînt lacrimi de mamă vărsate prinos/ La casnele Domnului nostru Christos.// Apoi, cînd culesul de struguri fu gata,/ Bunicul şi tata/ În joc de călcîie zdrobind nestemate/ Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate,/ Copile, grăiră, e must sîngeros/ Din inima Domnului nostru Christos.// Şi iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Christoase, Tu jertfă pe cruce;/ Adapă-mă, sevă de sfînt Dumnezeu./ Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine/ Eşti totul în toate şi toate prin tine,/ Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.//Podgorii bogate şi lanuri mănoase,/ Pământul acesta, Iisuse Christoase,/ E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu./ Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grîne/ Şi sîngeră-n struguri şi frînge-te-n pîine,/ Tu, viaţa de-apururi a neamului meu.”

(Nichifor Crainic-Cîntecul Potirului)

 Întru mulţi ani binecuvântaţi, prieten drag !

  Cu aleasă preţuire,

acelaşi George Constantin Nistoroiu.

Rar mi-a fost dat să cunosc un scriitor care îşi ascunde sensibilitatea sufletului sub mantaua vulcanică a lui Gogol, aşa cum o ştiu pe scriitoarea târgumureşană Mariana Cristescu, cu rădăcini în nisipul mişcător din Cetatea lui Bucur.

Citind cărţile acestei autoare, care dă suflet, alături de Lazăr Lădariu, cotidianului „Cuvântul liber”, îmi revine în memorie imaginea Tricolorului pătat de sânge din camera bunicului, moştenit de la străbunicul meu, sub culorile lui luptând la Plevna, pentru independenţa Patriei. Sub acel Drapel s-a vărsat mult sânge pentru Mica Unire, pentru Marea Unire. Sub acest Drapel, de data aceasta, cu stema comunistă decupată, a fost trezirea demnităţii noastre de sub umilirea  comunistă. Sub acest Drapel s-a cântat Imnul nostru, „Deşteaptă-te, române!”. Când  îl aud,  lacrimi îmi străbat obrazul, asemeni cuvintelor din cartea „Trandafirii deşertului“ („România, mon amour”), de Mariana Cristescu, sau din volumul „Pentru credinţă, neam şi ţară “, scris împreună cu un alt mare iubitor de neam şi brazdă străbună, Lazăr Lădariu.

Poemele Marianei Cristescu din volumul „Clovnii de ceară” îmi aduc aminte de afirmaţia scriitorului irlandez Butler Wiliam Yats, care spunea că „Personalitatea se naşte din durere. Este ca şi focul făcut cu ajutorul amnarului“, iar volumul „Pământul care doare. Cealaltă Românie” îmi împrospătează memoria cu numele scriitoarei şi jurnalistei italiană Oriana Fallaci, despre care Emil Hurezeanu scria în prefaţa cărţii „Mânia şi orgoliul“ următoarea frază: „Oriana Fallaci a fost un mesager al adevărurilor absolute (… )”, la care adaug:  Mariana Cristescu este un mesager al adevărurilor absolute, în lupta sa paşnică pentru promovarea limbii şi culturii române, semn de preţuire a neamului românesc.

Despre privirea  poetei Mariana Cristescu spun că este într-o permanentă revoluţie pentru a sesiza insesizabilul, pentru a străbate aparenţa, răscolind magma esenţială, pentru a reflecta profunzimea nelimitată din spatele imaginii, şi pentru a incita la a scrie, adică a dispune limbajul sub fascinaţie, ca lucrul să redevină imagine, imaginea corespondentă.

Poezia Marianei Cristescu atrage către lumină adâncimea limbajului:

„Blasfemie 

 

Mucius Scaevola n-a fost fratele meu.

El nu şi-a jertfit decât dreptul său

braţ.
Eu, neavând mai de preţ

decât inima,

pe ea am sortit-o flăcării,

dar n-a ars de tot:

un ciob mai pâlpâie

în casa îngheţată a trupului

coborâtor

din ’naltul fumegând

al Crucii.”

Astfel opera acestei POETE devine căutarea originii sale şi doreşte să se identifice cu propria-i origine.

„România despre care tăcem din ce în ce mai des…” este unul din cele mai profunde şi esenţiale eseuri, prin care se caracterizează sufletul de româncă al Marianei Cristescu, deschis precum cele două cărţi despre care facem vorbire. Eseul debutează cu un citat din Vasile Pârvan, care sublinia: „Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română (…)”. După ce face un expozeu despre istoria acestei „ţări” dobrogene, începând cu descoperirile arheologice de lângă Varna, datând din perioada 4700-4200 î.Hr, autoarea desfăşoară importantele perioade istorice, oprindu-se cu nostalgie asupra frumuseţii Cadrilaterului unde regina Maria, în anul 1928, începe construcţia castelului de la Balcic.

Mariana Cristescu cu sufletul încărcat de durere ne reaminteşte de Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, când a fost cedat Bulgariei, în mod ruşinos, Cadrilaterul, adică un teritoriu de 7.726 km pătraţi, cu 378.000 de locuitori, unde se aflau oraşele Balcic, Silistra, Turtucaia şi Bazargic.

„Timpul iubirilor” se încheie cu un impresionat articol,m intiulat „De la Nichita la Marcel Naste şi înapoi”, unde autoarea descoperă că  „dincolo de mesajul estetic şi  de cel emoţional, transpare, chiar şi unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie din pământuri, încărcat cu noduri şi semne din care îşi împleteşte scara către cer“, tânărul Marcel Naste, a cărui operă picturală se apropie de poezia lui Nichita, fiindcă „tot ce este atât de simplu devine de neînţeles”, cum scria Poetul Necuvintelor. Citind acest volum, mi-am adus aminte de Emil Cioran, cuvinte pe care le regăsesc şi la Mariana Cristescu, sub altă formă şi cu mai mult fior: „Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturală.“

Acolo, în miezul Ardealului, la Târgu-Mureş, Mariana Cristescu „construieşte” „Punţi de Lumină”, manifestări culturale ce promovează literatura română, CARTEA ca suport al sufletului uman, alături de prietenii noştri, scriitorii:Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuţ, şi mulţi alţii, implicaţi sufleteşte şi cu responsabilitate în menţinerea  românismului într-o zonă unde este necesară  lumina  culturii române.

Prezentele rânduri exprimă ceea ce scriam şi gândeam despre acest frumos  Om, care luptă cu talentul său şi  arma stiloului, pentru menţinerea şi promovarea limbii, literaturii şi fiinţei noastre într-o zonă încărcată de istorie.

Aceste fraze exprimă sentimentele noastre faţă de scriitoarea Mariana Cristescu, cu ocazia împlinirii unei vârste, a înţelepţilor, alături de tradiţionalul „La mulţi ani”, iubită prietenă!

————————-

 

 

Al Florin ŢENE

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Membru corespondent al Academiei Româno-Americane

Cluj Napoca

20 iulie 2015