Cuvânt și iubire

Mama a fost cea mai longevivă din familia noastră, nu pentru că s-ar fi bucurat  de o „sănătate de fer” cum se spune, nici pentru că ar fi dus o viaţă fără griji şi greutăţi. Dimpotrivă! A trecut prin atâtea încercări, greu de descris şi totuşi le-a învins pe toate, reînviind ca Pasărea Phoenix din propria cenuşă, după fiecare episod dramatic.

Dar nu despre viaţa ei vreau să povestesc acum, ci chiar despre ultima ei zi de viaţă pământeană. Împlinise 99 de ani, era imobilizată la pat de  de mai multă vreme, dar în ultimele trei luni nu se mai putea mişca deloc. O spălam, o hrăneam cu biberonul, fiindcă totuşi  mai putea mânca şi făceam de gardă lângă ea zi şi noapte! Făcusem rost de un pat cu gratii, ca să nu cadă, Doamne fereşte! Dormeam pe apucate, mă trezeam în gemetele ei, luam şi eu somnifere dar vai de somnul şi de odihna mea…

Ştiam că mama e rezistentă şi eram pregătită pentru drum lung. Chiar dacă apăruse prima escară, tratând-o se vindecase relativ uşor, dar mă temeam că rănile se vor generaliza şi multe alte suferinţe pe care le avea, mă temeam că vor lua amploare…

Ce-o să mă fac, ce-o să mă fac Doamne când va fi şi mai rău? Cine mă va ajuta, cum mă voi descurca? Mă dureau suferinţele şi rănile ei, intram mereu în panică, dar eram totuşi resemnată, ştiind că numai Cel de sus hotărăşte soarta fiecăruia dintre noi. M-am încredinţat Lui implorând ajutorul!

Noroc  cu o vecină cu ajutorul căreia mai scăpam de spaime. Cred că numai Bunul Dumnezeu mi-a trimis-o ca pe un înger. Venise şi-n acea dimineaţă de 16 iulie 2014 şi  împreună  i-am pregătit mamei gustarea. A mâncat  mai puţin ca de obicei şi respira foarte greu. M-am speriat, nu mai găseam ventolinul, eram de-a dreptul şocată. Am lipsit de lângă ea doar cât să duc ceştile la bucătărie. Când m-am întors nu mai respira deloc. Panicată am ieşit în stradă strigând că mama moare! Era ora 10 dimineaţa. Veniseră şi vecinele, am chemat Salvarea care a.sosit foarte repede, dar medicului nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să-i întocmească „Certificatul de constatare a decesului prin infarct miocardic”.

Au  urmat procedurile şi ritualurile obişnuite. Mă uitam la  ea şi tot nu puteam crede că e moartă!

– Mama mea, mama mea, da ce-i cu tine  şi încercam s-o ridic, s-o iau în braţe.

– Lăsaţi-o, lăsaţi-o, mi-au spus vecinele, îndepărtându-mă uşor de lângă ea.

Era o zi caniculară, dar am ajuns şi la Primărie pentru acte. Cei de la „Funeralii” au pus-o în sicriu şi ne-am îndreptat spre Capela Cimitirului din Tinca, unde mă aştepta prietenul Gabriel Pop şi dl. Florin Iga cantorul bisericesc din localitate. Am lăsat-o pe mama la Capelă în sicriul frumos aranjat cu dantele albe, imaculate. Avea un zâmbet pe faţă, parcă dormea. I-am făcut poze, şi  am sărutat-o!

Abia seara urma citirea Rugăciunilor (Stâlpul), aşa că am avut timp să colindăm prin Tinca, să comandăm coroane, flori, colaci şi toate cele de trebuinţă. Părintele paroh Ninel Iancu a venit la citirea „Stâlpului” unde au asistat şi vecinii şi câteva rudenii, după care mi-am luat adio de la mama. În stradă mă aştepta în maşină Gaby Pop cu soţia, dar din păcate erau pe partea opusă cimitirului şi la traversarea şoselei s-a întâmplat nenorocirea!

Mi-amitntesc perfect cum încercam să traversez, să ajung la ei. Atunci a sunat telefonul celular. Era Simona, nepoata mea  din Italia, care vroia să afle ce facem. Mai departe nu-mi amintesc nimic, acolo s-a  s-a rupt firul, sau filmul! În maşina care m-a lovit erau două persoane, soţ şi soţie, care m-au vizitat mai târziu şi mi-au povestit cum s-a întâmplat. Eu traversam, eram în mijlocul şoselei şi ei m-au pocnit. Prima lovitură cu farul drept al  maşinii în şoldul meu stâng, a fost atât de puternică, încât m-a proiectat pe capotă, unde am dat cu capul de parbrizul care s-a crăpat. De pe parbriz m-am rostogolit pe asfalt strivindu-mi cotul drept. Îmi imaginez un film de groază pentru ei când le-am apărut pe capotă. Au chemat salvarea…

Când  m-am trezit eram pe targă în „salvarea”  pompierilor din Tinca în vreme ce un bărbat mă întreba dacă mă doare ceva şi dacă ştiu că am fost lovită de o maşină. Nu, nu ştiam şi oricât mă străduiam să înţeleg ce se întâmplă nu puteam reface filmul acelei zile!

M-am abandonat în mâna lor şi-n puterea lui Dumnezeu. Omul, de lângă mine, medic ori paramedic ce-o fi fost, Dumnezeu să-l ocrotească, era foarte grijuliu şi mi-a explicat că mă transferă în „Salvarea Smurd” care ne  venise în întâmpinare de la Oradea să mă preia. Când m-au scos cu targa am văzut numai cerul albastru pictat cu nori albi ca într-o stampă. Eram în localitatea Miersig şi mi s-a părut c-am ajuns apoi repede la spital la Oradea. Nu mă durea nimic, dar aveam o stare greu de explicat. La mama nu mă mai gândeam, ştiam că pentru ea totul se terminase aici pe pământ şi că eu mi-am împlinit misiunea!

La secţia „Urgenţe” am stat vreo două ore pentru tratament şi supraveghere, dar când m-am ridicat de pe pat totul se învârtea cu mine, iar când am vrut să păşesc… o durere ascuţită nu mi-a permis să mă sprijin pe piciorul stâng. Alt drum cu targa la „Radiologie”, alt control, dar nu  era vorba de o fractură ci numai de o contuzie foarte puternică a şoldului. Gaby şi Maria, care aşteptau afară, au fost lăsaţi să intre. Mi-au adus geanta ochelarii şi telefonul mobil, adunate  de ei de pe şosea, apoi au plecat la Tinca unde îi aşteptau copiii. Am ajuns pe secţia de Neurochirurgie la ora 2 noaptea, instalată într-un salon unde le-am deranjat probabil somnul celorlalte bolnave, dar şi odihna personalului medical… Mă năpădeau gândurile şi nu m-a luat somnul până dimineaţa când au venit cu perfuziile!

Când a venit la „vizită” doctoral Mohanu cu suita, aveam de ales dacă rămân în Spital, fiind obligată să plătesc spitalizarea (ăsta era regimul accidentelor rutiere), ori sunt liberă să plec fără riscuri, neavând fracturi. Am ales externarea, deşi ştiam că acasă voi fi singură, dar nu ştiam cât voi avea de suferit.

La înmormăntarea  mamei nu era posibil să ajung, leziunile dureroase şi starea de şoc nu-mi permiteau acest lucru. Am sunat-o pe nesora de la Reşiţa să vină ea cu soţul şi cu fiica să  se ocupe  de înnmormântare, dar plângând, mi-a spus că maşinile lor sunt defecte şi că nu pot veni! Nesoră, nefiică, nu ne ajutase nici în cei şase ani grei deşi mamei îi era dor de ea şi i-am transmis dorinţa mamei că vrea s-o vadă! A venit într-o vară, dar mama îşi pierduse deja vederea, şi cum nu mai avea nici conştienţa de ceea ce se întâmpla în jurul ei, vizita nesorei a fost nulă, cel puţin pentru biata mea mamă.

În curând se împlineşte anul de la moartea mamei, dar n-am putut face efortul să mai scriu. După accident recuperarea a fost grea şi m-a afectat pentru tot restul vieţii! „A vrut să vă ia cu ea”, şi-au dat unii cu părerea. Da, asta îmi trecuse şi mie prin minte. La mormântul mamei am ajuns mai târziu. M-am gândit că acum se odihneşte lângă tata şi lângă feciorii ei, Lica şi Petru. Cu eforturi, cheltuieli şi drumuri la Tinca reuşisem înainte de accident să aranjez mormintele, să le pun şi Crucea de marmură. Parastasul de 40 de zile l-a făcut nepoata mea Simona care venise cu familia din Italia.

Când mi-am mai revenit am început să pregătesc pentru tipar cartea mea de poezii „NICIODATĂ LIMAN”, un volum selectiv în care sunt incluse si poeziile scrise pentru mama.

Mi-e tare dor de mama, un  dor care doare, dar am tot amânat să merg la preot sau la psiholog. Îmi fac reproşuri, că unele lucruri nu le-am făcut cum trebuia, îi tot privesc fotografiile şi vorbesc cu ea plângând. Plâng pentru suferinţele ei de-o viaţă, plâng pentru durerile mele şi pentrucă nimic nu se mai poate schimba. Îi cer iertare spunându-i: „Iartă-mă mamă, iartă-mă că eu nu mă pot ierta!”

———————————–

Fotografie:Mama, tata şi cei cinci copii (1959)

Sabina MĂDUŢA

Duminică, 24 mai 2015

Oradea

 

Linda, goală în faţa oglinzii uriaşe de cristal, se privea cu ochi mîhmiţi. Cândva, îşi admira trupul cu aroganţa tinereţi:  sânii rotunzi, fermi, abdomenul plat, talia de viespe, umerii înalţi, picioarele lungi, cu pulpele arcuite. Acum arăta detestabilă. Ce puţin a rămas din ceea ce a fost. Nu e de mirare că soţul ei, Tobias, nu o mai doreşte. De peste douăzeci de ani, dorm în camere separate şi abia î se mai privesc. Să fie de vină anii, vârsta? Hachiţele sănătăţii? Adesea îşi recapitulează  viaţa trăită împreună. N-a fost rea, ba dimpotrivă, au convieţuit fericiţi. Tobias era plin de atenţii, o alinta cu fel de fel de diminutive: ba îi spunea Lindi, ba Lin sau, pur şi simplu, „ochii mei”. Ea, la rândul ei, îşi admira soţul, îl răsfăţa, chemându-l Tobi sau numai bunul To. Era omul ei drag, ţinea la el, chiar şi atunci cînd era  ursuz ca bătrânii. În ultimii ani, părul i s-a rărit, ochii fugiră adânc în orbite, mâinile aveau un tremur uşor, faţa căpătase o paloare pămîntie. Şi totuşi, pentru Linda acest om era încă  şarmant, demn de admirat , omul alături de care viaţa avea un sens profund. Nu l-ar fI  schimbat cu nici un alt bărbat din lume. Se întâmplă adesea ca între doi oameni care au trăit mult timp împreună să se creeze o legătură subterană insesizabilă şi inexplicabilă. Dar la ce bun să filozofeze, nu e momentul acum. Linda are o idee mult mai grozavă şi arde de nerăbdare s-o realizeze. Luă noul sutien , model „opush-ap” şi-i potrivi cupele asrfel ca sânii să câştige înălţime îmbrăcă apoi un corset în care trupul ei îşi recăpătă silueta de odinioară. “Azi e ziua marilor surprize”, îşi spuse în gând. Scoase din dulap rochia de mireasă, o scutură uşor de naftalină şi o admiră un timp, pe urmă o îmbrăcă lent, cu precauțiune, de teamă ca nu cumva, ferească sfîntul, să  se destrame pe la cusături. Încă îi venea de minune. Se aşeză să-şi facă  machiajul, dar era peste puterile ei. Renunţă. Cândva, nu era nevoie nici  de pudră, nici de ruj. Acum i-ar trebui o solidă operaţie plastică. Prostii! Plecă la coafor aşa îmbrăcată în rochia de mireasă, stârnind nu puţine comentarii din partea trecătorilor. Desigur, apariţia ei depăşea ceea ce oamenii erau obişnuiţi să vadă în orele dimineţii, în plin centru al oraşului. O mireasă la vârsta senectuţii nu-şi mai pune o rochie albă de  dantelă, cu o trenă  care mătură trotuarul. Dar tocmai această ciudăţenie îi procură Lindei un sentiment de euforie.  Ca să uluieşti nişte necunoscuţi aşa dintr-o toană, într-o zi obişnuită, merita să te dai un pic în spectacol. Capriciu patetic, poate, iar unii erau convinşi că femeia e nebună. De fapt, aşa arăta. Trecând în goană, cu capul în văzduh, cu ochii pierduţi  în depărtări, cu mâinile întinse ca nişte aripi ce-s gata-gata să-şi ia zborul, părea o pasăre plutitoare, desprinsă dintr-un tablou suprarealist.

 ***

Cineva îl sună pe Tobias, la club. Un necunoscut. Îi spuse doar atât: “Cred că soţia dumitale a înnebunit” şi închise aparatul. Lui  Tobias îi venea greu să înţeleagă despre ce este vorba.”Cum adică, a înebunit? De la ce?  Şi de ce tocmai astăzi, joi?

Relaţia lui cu nevastă-sa era departe de a fi ideală. Îşi vorbeau doar cele strict necesare. “Cum te simţi?”, “Ţi-ai luat tensiunea?”,, “N-ai uitat medicamentele?” Şi ea punea cam aceleaşi întrebări. S-ar zice că erau două umbre care-şi duc viaţa într-o fragilă armonie. Le era comod astfel? Cine ar fi putut să spună! Tinereţea s-a dus demult,  lăsând la malul vieţii  două epave încă vii, golite de entuziasm, de exaltare , de nevoia de comuniocare şi mai ales de tandreţe.

“Oare Linda a înnebunit? Se întreba Tobias pentru a nu ştiu câta oară. Imposibil. Azi dimineaţă arăta perfect normală. N-a scos o vorbă despre o stare aberantă . Cu siguranţă el ar fi obsevat semnele unei deraieri. Linda era tăcută şi solemnă, ca în oricare altă zi”. Tobias  zâmbi cu acel zâmbet şters şi senil cu care syrâdea cam de multă vreme. “De ce să fii înnebunit?” În ciuda aparențelor, pentru el, femeia asta,  cu care a trăit o viaţă, nu-i era  deloc indiferentă. E drept, nu făcea mărturisiri, dar o iubea sincer la fel ca în timpurile juneţii lor. Numai că iubirea lui era mută, lipsită de acele efuziuni care stârnesc valuri.

      Îşi luase bastonul şi plecă să-şi caute soţia. Încerca s-o descopere prin mulţimea cenuşie a străzii. Nu era. Ajunse acasă. Încăperile erau goale. O striga, o căuta, dar nicio voce nu-i  răspundea. „Desigur, plecase după târguieli sau într-o  vizită la o prietenă. Nu poate fi departe”. La toate se gândea Tobias, dar fără acea îngrijorare care putea să semene a panică. Linda va veni acasă şi vor mânca împreună, ca şi altădată, în tăcere, ascultând, poate, Anotimpurile lui Vivaldi, piesa lor  preferată.

  Tobias avea sentimentul că timpul s-a oprit pe loc. Orologiul din perete, deşi mergea, nu părea să-şi mişte minutarele. Încetul cu încetul, aşteptarea deveni enervantă şi ameninţătoare. Parcă vestea o catastrofă. Tobias simţi deodată un  gol dureros,  o rătăcire într-un labirint, dincolo de simţuri. Pentru prima oară, după foarte mulţi ani, îşi dădea seama că Linda face parte din el, din universul lui afectiv, din fericitul său nucleu  familial. Fără ea, nici el nu exista. Dar unde putea să întârzie atât? Întrebarea aceasta îl măcina acum cu tot mai multă insistență.

     Linda era la coafor. Ceru o freză foarte tinerească, cu breton, care s-o readucă la anii când se măritase cu tânărul și fermecătorul student în drept, Tobias Moisescu. Coaforul făcu în adevăr minuni. Îi revopsi părul în roşu aprins, îi adăugă un coc artificial, apoi îi aplică un make-up din cele mai eficiente, acoperindu-i ridurile şi cearcănele de sub ochi. Obrajii vestejiţi prinseră culoare. Linda întinerise cu douăzeci de ani. Dacă nu cu ceva în plus. Acum se va putea mărita din nou. Cu Tobias, bineînţeles.

    Comandă un taxi, ceru şoferului să ia viteză, era nerăbdătoare să ajungă acasă şi să vadă ochii înmărmuriţi ai bărbatului ei. Intră pe uşă ca o furtună. Tobias nu-şi putea reveni din uimire. Se holbă la ea ca la o arătare picată din cer. Era aproape ca atunci când o văzuse la un bal studenţesc. Numai farmec şi foc. S-au plăcut din prima clipă. Şi apoi tot ce a urmat semăna cu un vis fantastic. Oare de ce vremea a aşezat atâtea umbre peste dragostea lor,  se întreba amărât bătrânul cavaler.

  Tobias se ridică în picioare  şi veni în întâmpinarea ei. Îi luă mâinile şi i le sărută pe rând.

– Te simţi bine, draga mea?

„O,  de când nu mai spuse draga mea”! Linda strălucea de fericire. Se rotea ca un titirez, degajând o energie incredibilă pentru vârsta ei.

  – Îţi plac, iubitule?

  “O, se gândea Tobias, de când nu mai întrebase dacă o place”.

  – Eşti adorabilă, fenomenală. N-am cuvinte. Dar ce-ţi veni de te-ai mascat în mireasă?

   – Mascat? Ţi se pare că m-am mascat? Mi-am pus rochia de mireasă ca să ne cununăm. Am crezut că te voi găsi în frac. Ras, tuns și frezat.  Poate nu-ţi aminteşti, azi sunt cincizeci de ani de la căsătoria noastră. Sărbătoare mare. Azi e  nunta noastră  de aur. Vreau să-ţi cer mâna şi să accepţi să-mi  fii soţ pentru încă o jumătate de veac.

Tobias rămase năuc:

– Nu e prea mult ? întrebă el, schiţând un zâmbet şăgalnic.

 – Dacă te vei purta frumos, îţi voi face o reducere de sfârşit de sezon.

***

     Totul semăna iarăşi a vis. Ce-i drept, nu din acelea pe care le-au trăit în tinereţe. El cu greu se ţinea drept, ea, în rochie de mireasă, aranjată, fardată , cu părul arzând ca un rug, părea  eroina unui roman de  epocă, gata să ia cu asalt zidurile Troiei ori să se arunce în vâltoarea unei lupte  sentimentale cu orice risc.

 Puteai crede orice  despre ei. Vârsta s-a topit undeva în neant, luându-i locul o adiere neaşteptată de tinereţe. În atmosfera aceasta ireală era un sâmbure de poezie, care plutea  deasupra lor,  luminându-i şi amintindu-ne de versurile sublime ale francezului   Paul Eluard: „Stăm față-nfaţă şi nimic nu scapă privirii//Delir neîntrerupt. Noi ne-am spus totul//Şi totul avem a ne spune”.

 

Harry Ross

Israel

„De acum încolo totul depinde numai de guvernarea dumneavoastră, de felul în care veți implementa reformele şi în ce măsură veţi ţine cont de voința cetățenilor. Lupta cu corupţia trebuie să continue. Aceasta este cea mai mare problemă pe care o aveţi”

(Dalia Grybauskaite, preşedintele Lituaniei).

 

În perioada 21-22 mai curent la Riga a avut loc summitul Parteneriatului Estic. Reprezentanții recunoscuți ai Republicii Moldova la acest summit au fost Președintele N. Timofti și Ministrul Afacerilor Externe și Integrării Europene, N. Gherman. Din informaţiile apărute în presă la Riga au plecat, de asemenea, premierul Ch. Gaburici (cine ştie dacă va mai avea posibilitatea vreodată de a participa la vre-un summit în calitate de premier!) şi V. Filat (în ce calitate oare? Câţiva ani în urmă curtat de granzii Europei, astăzi este desconsiderat pentru trădarea așteptărilor lor şi privit ca una din principalele frâne la implementarea Acordului de Asociere). Din actuala guvernare preşedintele N. Timofte şi ministrul de externe N. Gherman au rămas cele mai de încredere personalităţi. La Riga au plecat, de asemenea, reprezentanţi ai societăţii civile din Republica Moldova care au înaintat din partea ei cererea de aderare la UE (de fapt, redepunerea cererii fiindcă 9 ani în urmă, în a. 2006 societatea civilă reprezentată de Forul Democrat al Românilor din Moldova a depus o cerere susţinută de peste 200000 de semnături). „În Republica Moldova, majoritatea cetățenilor își văd viitorul doar împreună cu Uniunea Europeană. Aceasta, în pofida unei propagande antieuropene intense, unor probleme politice de ordin intern și unor presiuni intense din exterior. În calitatea mea de președinte al Republicii Moldova declar că obiectivul strategic al țării mele este acela de a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene…Sunt sigur că perspectiva europeană ar reprezenta forţa mobilizatoare pentru continuarea reformelor în Republica Moldova. Cetățenii ar avea mai multă încredere în ideea europeană dacă țara mea ar avea o clară perspectivă europeană” a declarat Dl Nicolae Timofti. Foarte corect Domnule Preşedinte. Faceţi tot posibilul, folosiți-vă de împuternicirile acordate de Constituţie şi de experienţa Dstra foarte bogată în domeniu şi contribuiţi la lupta cu această molimă – corupţia, care compromite serios perspectiva noastră europeană. În modul cum se comportă partidele din coaliţie Dstra nu mai aveţi nici un angajament faţă de ei ci doar faţă de această aşchie de popor care va aprecia acest lucru. Trebuie să conștientizăm faptul că începând cu acest summit, Moldova va fi monitorizată atent la capitolul lupta cu corupţia, iar primul său examen va fi tocmai continuarea investigaţilor legate de furtul din sistemul bancar și tragerea la răspundere a celor vinovați.

La Summit s-a lăsat să se înțeleagă că Uniunea Europeană încă crede că guvernarea actuală este capabilă să înțeleagă și să implementeze reformele din Acordul de Asociere. Însă cu regret, având Acordul de Asociere deja semnat, regimul liberalizat de vize (s-a împlinit deja un an de când avem această facilitate de a călători fără vize în Uniunea Europeană), Republicii Moldova rămânându-i doar să implementeze metodic reformele, sau chiar dăm înapoi ca racul. Una din cele mai mari provocări actuale în Republica Moldova este criza politică adâncită de neînțelegerile politice și „retorica proeuropeană neonorată”. S-a terminat cu partea diplomatică, iar accentul continuu se va pune pe pragmatism și rezultate finale ale reformelor, pe care societatea le va simți.

Daca la Summitul de la Vilnius din 28-29 noiembrie 2013 Republica Moldova era privită drept cazul de succes al Parteneriatului Estic atunci la cel de la Riga mai mulţi l-au privit ca un eşec. Nu putem vorbi despre eşecul total al Parteneriatului Estic însă nici despre un succes. Deocamdată Moscova jubilează. Ia vede în parteneriatul estic un eşec al Uniunii Europene şi va face tot posibilul de a scoate maximum dividente din acest eşec: atragerea definitivă de partea sa a Bielarusiei, Armeniei, Azerbaidjanului, blocarea în continuare a Georgiei, crearea unui complex de probleme de ordin militar, economic, ideologic Ucrainei pentru a frâna mişcarea ei pe calea europeană, iar pe Republica Moldova prin cozile de topor Dodon, Greceanîi, Usatîi, Voronin şi creaturile sale teritoriale Transnistria şi Găgăuzia s-o „readucă pe calea cea dreaptă” ca pe o fiică bludnică rătăcită de peste 25 de ani. Dezamăgiți de Bielarusi şi Armenia, care au refuzat să-şi pună semnătura pe declaraţia finală a Summitului doar pentru că în ea a fost inclus un punct special privind condamnarea „anexării Crimeii de către Rusia” (reprezentanţii Bielarusiei şi Armeniei insistând pe situaţia de facto că Crimeea se află în componenţa Rusiei. Adevărată gândire de sclav. Ce vor spune aceşti reprezentanţi dacă mâine o regiune a Bielarusiei şau a Armeniei va fi incorporată samovolnic în componenţa Rusiei?). Din păcate şi favorita de ieri a parteneriatului estic – Republica Moldova, i-a dezamăgit amarnic pe partenerii europeni care au pus atâtea speranțe în acest proiect. Considerată cu mult înaintea altor ţări precum Ucraina sau Georgia, tocmai în zona reformelor statului de drept şi legislaţiei (inclusiv financiare) această imagine este acum conform analistului polonez Kamil Calus echivalentă cu un exercițiu de „euro-imitaţie”.

Ultimele luni mai toate ştirile, acţiunile de protest se rotesc în jurul furtului Secolului. Sunt vehiculate diverse scheme de realizare a acestui furt şi de circulaţie a banilor furaţi. Multe încă rămân neclare. Deocamdată sunt doar gâdiliţi unii peştişori, rechinii rămânând în urmă. Cel mai interesant este spectacolul desfăşurat în jurul celui mai mare peştişor dintre ei – Ilan Şor, acestui businessman rus oploşit în Republica Moldova, şi asta mai mult din cauza că în întreg raportul Kroll numele lui apare mai pe fiecare pagină. Ba este reţinut, mai apoi eliberat, mai apoi pus în arest la domiciliu ca acum să fie eliberat deoarece, vedeţi dumneavoastră „…a fost înregistrat în calitate de primar al mun. Orhei” şi că nu trebuie încălcată legea privind alegerile. Dar când a fost înregistrat oare nu a fost încălcată această lege, înregistrând în campania electorală un subiect cu mari probleme de integritate, chiar dacă încă nu a fost demonstrat acest lucru. Dar dacă ulterior se va confirma ce vor face orheenii? Orheiul, care întotdeauna a fost în fruntea mişcării de eliberare naţională (chiar şi la 1918 orheenii au fost printre primii care au cerut unirea cu România), să-l aleagă în fruntea sa pe cel care (deocamdată!) se află în capul schemei celei mai mari escrocherii? Nu cred. Este doar un tertip al celor din spatele lui Shor pentru a-l scoate (pe un timp mai apoi se va vedea) de sub pericolul care-l paşte. Ajuns pe banca acuzaţilor, Şor, care probabil a fost doar un executor, nu va tăcea. Aceasta îi deranjează pe cei cu pufuşor pe botişor din spatele lui.

Din diverse crâmpeie de informaţii începe să se configureze tabloul acestui megafurt. Problemele cu BEM au început încă din 2005 când unul din liderii comuniştilor O. Reidman pune în aplicare diverse scheme frauduloase. Aceste scheme încep a da roade prin a. 2007 (tot pe timpul guvernării comuniştilor). Să ne amintim că pe atunci V. Voronin era preşedintele Republicii, Zinaida Greceanîi (actuala luptătoare pentru ordine în capitală) era prim ministru, I. Dodon, milionarul I. Dodon, actual mare luptător cu oligarhii şi apărător al intereselor maselor sărăcite era în funcţia de ministru al Economiei şi vicepremier. Ulterior puterea s-a schimbat. La rampă au venit alţii mai flămânzi. Conform ex-ministrului V. Negruţa în confesiunile sale recente (după ce a fost judecat cu suspendare pentru acordarea ilegală a despăgubirilor morale de tocmai 400000 Euro ex-parlamentarului Sandulache) ar fi existat câteva scheme de fraudare, în care sunt implicaţi V. Plahotniuc, V. Platon şi V. Filat. „Din perspectiva partidelor aflate acum la putere în Moldova, integrarea europeană este interesantă în calitate de idee ce face posibilă atragerea electoratului pro-european. Este considerată, de asemenea, o sursă de ajutor financiar şi de împrumuturi. Însă dimensiunea reală a integrării europene, cea care presupune modernizarea ţării prin implementarea reformelor necesare, nu le este favorabilă liderilor coaliţiei, întrucât reprezintă o ameninţare pentru afacerile lor. Acesta este motivul pentru care, în ciuda a cinci ani de conducere de către o coaliţie proeuropeană nu a fost obţinut niciun succes palpabil sub aspect economic” (Forbes. James George Jatras”. „Furturile de la BEM nu au început în 2014 şi nici măcar în 2013. Ele aveau loc cu mult înainte de aceste evenimente, iar în 2009 ele au crescut considerabil” a declarat procurorul general al Moldovei C. Gurin. Cu alte cuvinte, BEM fusese golită cu mult înainte de izbucnirea scandalului din 2014.

Referitor la reglementarea conflictului transnistrean. Dacă ar avea cine să-şi bată capul de rezolvarea acestei probleme pentru binele Republicii Moldova apare o şansă acum după divorţul total al Ucrainei de Rusia prin votul recent din parlamentul Ucrainei. „Anularea colaborării în sfera militară şi de spionaj a avut loc de facto în martie anul trecut, când Rusia a anexat Crimeea. Adoptarea legilor de către Parlamentul ucrainean este o dovadă că în viitor nu vom vedea nici măcar şansa ipotetică a unei colaborări în acest domeniu cu statul care ne-a agresat” a declarat Serhi Paşinski, şeful comisiei parlamentare pentru apărare naţională, la cele cinci legi adoptate pe data de 21.05.2015, care include şi  acordul despre tranzitul armatei ruse prin teritoriul Ucrainei până în aşa-zisa Transnistrie. Dar cine s-o facă. Formatul 5+2, care de facto nu funcţionează de mai multă vreme, cu ieşirea Ucrainei din el nu mai există de jure. Cu regret, în afară de „grija paternă” a cozii de topor şi agent plătit al lui Putin Dodon, scopul căruia este federalizarea Republicii Moldova ca mai apoi în „mod democratic cu votul majorităţii subiecţilor federaţiei (transnistriei şi Gagăuziei)” Republica Federativă Moldovenească să fie anexată (ca şi Crimeea) la Rusia. În acest caz peste câţiva ani îl putem vedea pe Dodon sărind în sus de bucurie în faţa lui Putin (cum săreau maimuţoii din Crimeea şi Sevastopol în faţa stăpânului lor Putin la Kremlin) când ţarul îşi va declara bunăvoinţa de a ne primi sub aripa sa părintească protectoare.

Mai avem şanse de reabilitare în faţa partenerilor europeni dacă vom reuşi să rezolvăm această criză bancară. Nu putem miza prea mult pe justiţie în această problemă (din păcate DNA-ul moldovenesc nu există încă. Femida moldovenească este prea mult angajată politic şi împărţită pe grupuri de interese. Să sperăm mai mult pe instinctul autoconservării al celor cercetaţi în proces. Cei care vor simţi pericolul asupra propriei libertăţi îşi vor turna stăpânii. Să ne aşteptăm în viitorul apropiat la o ploaie de dezvăluiri şocante. Dar deocamdată avem un prim examen în această situaţie dificilă: câştigarea alegerilor locale şi, în primul rând, să nu admitem pierderea Capitalei. „Mă tem că alegerile generale locale de la 14 iunie vor deschide calea spre schimbarea regimului în Republica Moldova, spre acapararea puterii de aripa roşie, de stânga, antieuropeană, prorusă, posibil chiar în alianţă cu partidul lui Plahotniuc… Aceasta poate fi evitată dar nu ştiu cum. Cercurile politice proeuropene sunt în proces de autodistrugere” a declarat V. Socor în interviul acordat postului de radio „Europa liberă”. „Cu cât rata de participare va fi mai mică, cu atât șansele socialiștilor de a câștiga din prima sunt mai mari. Am cedat deja Comratul, se pare că vom pierde Bălțiul. Lăsăm și capitala?” se întreabă analistul politic V. Ciobanu.

Spuneam odinioară că până şi primatele se comportă în anumite situaţii mai judicios decât oamenii. Când lupii atacă turma de oi câinii uită de ceartă şi se năpustesc asupra lupului. Lupii deja sunt la poarta Chişinăului, Bălţiului. Ce facem? În Capitală există o singură persoană care poate opri această haită – Dorin Chirtoacă. Să dăm uitării unele greşeli ale sale şi să facem front comun în faţa revanşarzilor proruşi.

 

Valeriu Dulgheru

Octavian D. Curpas is an attentive and savvy realtor who is specialized in Phoenix metro area. Octavian’s goal as a real estate agent is to provide his clients with the current Real Estate knowledge and trends, along with power tools to implement confident decisions. He has always enjoyed all aspects of the real estate business. He loves meeting and establishing relationships with people from all walks of life, and helping them with one of the most important decisions they will ever make. Whether first time home buyer, or luxury home seller, Octavian approaches each transaction with excitement and energy, regardless of price.

Originally from Romania and now a long time resident of Arizona, Octavian Curpas is a key participant in Phoenix’s Real Estate growth. With a keen eye for investment opportunities both large and small, Octavian will be sure you have a solid understanding of current market trends and the potential for future values. He believes that the sale or purchase of a home should be enjoyable rather than stressful and he will go out of his way to make that happen. Octavian is a professional realtor who wants to work for you.

As a member of U.S. Preferred Realty, I am equipped with the best tools in the industry. With a focus on customer service, local knowledge, and real estate know how, I would like to provide you a great real estate experience. There are many qualities and skills that go into being an excellent real estate professional – integrity, in-depth community and market knowledge, marketing savvy, effective negotiation skills and a high-quality professional network, all of which are hallmarks of how I work. That said, in my experience as a Phoenix area real estate professional, I’ve also found that providing the very best service is essentially about putting my clients first.

This means keeping myself accessible, being a good listener as well as a good communicator, and responding quickly to your needs. This “client first” philosophy has always been my approach and it requires me to continually improve my skills and ways of doing business. In addition, I’ve found that the latest technologies are enabling me to do everything I’ve always done, only much more quickly and efficiently. They’ve also helped me to extend the range of services I provide to my clients. I have 10 years of experience selling Arizona real estate full-time. When you decide that you’d like to buy or sell a home in the Phoenix area, please contact me. My direct phone number is (623)215-7337(623)215-7337 / (602)400-6031. As a real estate professional, I will be committed to negotiating on your behalf to help meet your specific goals and objectives. I will uphold the highest moral and ethical standards throughout any real estate transaction I am involved in.

„Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce laşi în urmă. Şi te vei stinge cu zâmbetul pe buze.” 

Nicolae Iorga

   Mihai Eminescu (Mihail Eminovici în actul de botez) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, în frumoasa noastră Bucovină, țara fagilor, despre care Nicolae Iorga, impresionat fiind, spunea: „atâta frumusețe, atâta bogăție de astăzi și amintiri din trecut așa de îmbelșugate, de îndepărtate și sfinte“.

   A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română și a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară.

   A decedat la 15 iunie 1889, la București, și a fost înmormântat în cimitirul Belu, la data de 17 iunie. După procesiunea înmormântării s-au auzit cântate versurile: „Mai am un singur dor:/ În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării; Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…”

   Decesul a survenit în sanatoriul doctorului Șuțu din București, în urma unui tratament medicamentos cu mercur, administrat injectabil pentru o boală diagnosticată fals, tendențios – paralizie generală progresivă de natură sifilitică. Tratamentul i-a provocat o intoxicație mercurială cu grave tulburări.

   Iată, suntem în preajma zilei comemorative, ne reamintim că întruna din aceste frumoase luni a verii, în anul 1889, la București, își înceta drumul plin de zbucium al scurtei sale vieți, marele nostru poet Mihai Eminescu.

   În cartea „Misterul morții lui Eminescu”, arădeanul Ovidiu Vuia, medic, scriitor, poet și critic literar (1929-2002), îl numește „Zeul limbii și al spiritualității poporului român”. El susține că Eminescu nu a suferit de lues, nu a avut o demență paralitică, cum a fost stipulat în documente, ci o psihoză maniaco-depresivă. Amintește de geniali scriitori, filozofi, pictori, compozitori precum: Nietzsche, Maupassant, Hölderlin, Dostoievski, Van Gogh, Schumann, Luchian, Heine, vorbind despre bolile lor și arătând că mai important este de știut că ei au fost înzestrați cu acel dar de percepție și exprimare propriu numai celor aleși, boala constituind incidentalul din viața nu numai a geniilor, dar și a oamenilor obișnuiți. Creația artistică are în ea ceva din „revelația divinas – harul Domnului”, este de părere autorul, și „un geniu asemeni lui Eminescu reprezintă o adevărată mutație spirituală, apărută brusc, ca o lumină supranaturală, în sânul unei nații și al generațiilor care, prin strădania lor, au contribuit cu siguranță la nașterea lui”.

   Harieta, sora lui Eminescu, a murit convinsă că fratele ei ar fi fost omorât printr-o lovitură cu o piatră în cap, autopsia fiind efectuată de dr. Șuțu și asistentul lui, și nu de un anatomopatolog calificat precum Victor Babeș, care nu a fost chemat. „Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru…”, declarase Harieta.

   În scurta sa viață, Veronica Micle i-a fost muză inspiratoare, marea lui iubire, ei doi constituind o pereche întru veșnicie, comparată cu Paolo și Francesca din Divina Comedie a lui Dante și cu Tristan și Isolda venerați prin ritmurile paradisiace wagneriene. Cum să nu tresărim și noi la citirea versului eminescian?: „Când mă atingi, eu mă cutremur;/ Tresar la pasul tău când treci;/ De-al genei tale gingaș tremur/ Atârnă viața mea de veci…” Sau, atunci când, pentru momentele de învinuire a femeii, își cere iertare: „Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.”

   A avut și multe alte surse inspiratoare, dragostea fiind de cele mai multe ori legănată de natura din jur, lacul, pădurea, floarea constituind o prezență obișnuită în viața poetului, de mic având prilejul să fie sedus de misterul acestora, cutreierând pădurile și văile parfumate din nostalgicul tărâm bucovinean. Oglinda lacului adăpostind luna, stelele cerului: „Iată lacul! Luna plină/ Poleindu-l îl străbate,/ El aprins de-a ei lumină/ Simte-a lui singurătate. Tremurând ca unde-n spume/ Între trestie le farmă,/ Și visând o-ntreagă lume,/ Tot nu poate să adoarmă…”; Pădurea: „În al umbrei întuneric/ Te asemăn unui prinț/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri și cuminți”; Floarea: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră!../ Totuși este trist în lume!” Nu știm, dar ne imaginăm că leit-motivul florii în creaţia eminesciană a provenit din sensibilitatea sa, sau, poate, influențat de curentul romantic, dorea ca omenirea să-şi întoarcă privirea spre natură, spre perfecțiunea creației lui Dumnezeu.

   Activitatea sa de jurnalist politic a fost deosebit de importantă. Acestei activități și-a dăruit mintea și sufletul, de aici trăgându-i-se moartea. În prefața „Scrieri politice și literare  – M. Eminescu, vol. I (1879-1877), București 1905, Editura Minerva”, Ioan Scurtu, istoric și cadru didactic român, născut în 1940, cel ce prefațează volumul, scrie: „Scriitor politic în sensul cel mai bun al cuvântului, Eminescu se interesează de toate problemele culturale ale neamului său, rămânând credincios sieși și ca funcționar al statului și ca ziarist independent”; consideră că personalitatea de cugetător a lui Eminescu are un conservatism național, democratic – de o parte, un romantism național, poetic – de altă parte. În unele pagini ale lucrării, scrie despre bucovineni, considerând fizionomia lor a fi „diploma cea mai românească a Bucovineanului de peste Prut… Vorbească el românește ori rusește, e peste tot română, pe când numai trecând Nistrul găsești neexpresivele fizionomii ale Slavilor de Nord. Bucovina de când s-a pomenit, nu a fost sub  dominarea slavă….[…] Numirile sunt dacice și nu rusnece: Cernăuți, Craiova, Brăila. Mănăstiri cu denumiri slave: Vorona (în Moldova), Cernica (în Muntenia), Dobrovățul. Numiri grecești: Agapia, Agatonul, Stavropoles. Numirile râurilor și orașelor sunt dace: Bistrița, Siretul, Prutul. Numele satelor sunt românești: Frasinul, Ulmul, Șipotul, Sulița. Bucovina, asemenea Daciei întregi…”

   Am mai semnalat, cândva, în scrierile mele, faptul că după ani întregi de cercetare și verificare a arhivelor despre Mihai Eminescu, renumitul eminescolog, astăzi în viață  –  profesorul, scriitorul Nicolae Georgescu, pe care l-am și ascultat în anul 2008 în sala Primăriei din orașul Pitești expunându-și ideile din cartea scrisă „Boala și moartea lui Eminescu”, a reușit să deslușească misterul bolii și morții poetului, prin prisma contextului politic de la acea vreme. În rezumat, scriitorul leagă soarta lui Eminescu de implicarea acestuia în susținerea Ardealului, deoarece Eminescu se pronunța pentru dezlipirea Ardealului de Imperiul Austro-ungar. Autorul dovedește că el devenise incomod și trebuia executată comanda trasată de la Viena: „Și mai potoliți-l pe Eminescu!”. Era mesajul care se transmitea mentorului Junimii – Titu Maiorescu.

   Trist, dar adevărat, comanda a fost executată întocmai de cei din țară, pe 23 iunie 1883. Eminescu, marcat de o mare suferință pe fond psihic – psihoză maniaco – depresivă, a fost internat forțat, i-au pus diagnosticul de alcoolism și sifilis, ceea ce le permitea administrarea unui tratament cu mercur pentru distrugerea lui fizică. Cei care au regizat totul, au pornit de la convingerea că odată ce Eminescu va fi internat cu acte în regulă, va intra în conștiința publică drept nebun și nimic  din ceea ce a scris sau va mai încerca să scrie, nu va fi luat în considerare. A fost declarat nebun și internat la psihiatrie, în clinica doctorului Alexandru Șuțu, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact  umilitor cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania și Italia), prin care renunța la pretențiile asupra Ardealului și se angaja să îi anihileze pe toți cei catalogați drept „naționaliști”. Pactul a fost încheiat în  secret în acel an 1883. În timp ce era spitalizat, Eminescu a fost lovit intenționat de un alt pacient cu o cărămidă în cap, lovitura provocându-i moartea, și nu sifilisul. În argumentarea sa, eminescologul Nicolae Georgescu se sprijină pe declarația unui frizer, martor ocular al episodului: „Venisem la spitalul doctorului Şuţu, cam pe la trei după amiaza. După ce l-am tuns, Eminescu zice, uitându-se lung la mine: «Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi «Deşteaptă-te, române»! Eu, care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Şi a început să cânte, şi eu după el. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată, pe la spate, alt bolnav de acolo, unul furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă, pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos, cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi: «Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât».”, ar fi relatat la ani buni de la producerea incidentului frizerul.

   Se știa despre mărturia acelui frizer, ea a fost publicată în ziarul „Universul” în 1926, dar a fost ignorată cu bună știință.

   Nicolae Georgescu ne mai aduce la cunoștință că scriitorul Alexandru Vlahuță l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieții poetului și a redat versurile reținute, pe care Eminescu le-a citit în prezența lui: „Atâta foc, atâta aur/ Și-atâtea lucruri sfinte/ Peste întunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!” Apoi, spunea Vlahuță, a lăsat tăcut privirea în pământ. După câteva minute de tăcere și-a împreunat mâinile, și ridicându-și ochii în sus, a oftat din adânc și cu un glas nespus de sfâșietor a rostit: „Of, Doamne, Doamne!”.

   Istoricul, politicianul, botoșăneanul Nicolae Iorga spunea că „Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”, iar în volumul său „Istoria românilor prin călători”, a consemnat constatările din anul 1858 ale unui „harnic scriitor” despre Bucovina, după efectuarea călătoriei sale din Viena în Principate, trecând prin Galiția – și anume: „spiritul de rasă și de naționalitate a păstrat toată puterea sa”, precum vechile tipuri de români și daci ale Coloanei lui Traian se recunoșteau ușor, în acele vremuri, în picturi.

   Scriitorul Ioan Slavici îl caracteriza pe poet ca fiind „un om cu trebuințe puține și cu apucături boierești”; poetul Ion Caraion: „Eminescu este imponderabil și muzică”; Tudor Vianu: „Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

  George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, a scris mult despre Eminescu, a debutat editorial cu monografia „Viața lui Mihai Eminescu” (1932) care avea să-l impună ca pe un nume în rândul exegeților eminescologi, iar doi ani mai târziu a continuat cu „Opera lui Mihai Eminescu”, lucrare în cinci volume (1934-1936).

   Constantin Noica, filozof și scriitor, în cartea sa „Introducere la miracolul eminescian”, a apreciat, în modul său, cuprinderea extraordinară a lui Călinescu, arătând că a vorbit „ într-atât de mult și bine despre el, încât n-a mai putut, cu toată marea vocație de critic, să dea o imagine unică, totalizatoare”. Și totuși, evocând moartea poetului, George Călinescu scria: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

   Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești, spunând: „… Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați”. Tot în acea carte citează un vers găsit în caietele lui Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot în adâncul/ Apelor mării” și, mai adaugă Constantin Noica: „Zilele i-au fost lungi din prea plinul, și nu din golul lor”.

   Un alt scriitor spunea despre Eminescu: „Înainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revoltă, pesimism, ton premonitoriu, tandrețe, dor, cultură, solitudine, Eminescu este muzică. Limba lui cântă ne-terestru”.

   Au trecut 126  ani de la plecarea sa în eternitate și scriu aceste rânduri, intitulându-le : „Ne este dor de Eminescu”, cel care a lăsat o lumină în urma sa:

   Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare – după cum dorea -,/ într-o noapte cu lună plină,/ nici la o mănăstire, unde să poată asculta/ mult îndrăgita cântare „Lumină lină”./ Drumul zbuciumatei vieți s-a închis într-un țintirim din țara pe care a iubit-o,/ și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte:/ „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ țara mea de glorii, țara mea de dor?…/ La trecutu-ți mare, mare viitor”…/ A fost o zi a lunii iunie – lună a florilor de tei,/ anul una mie opt sute optzeci și trei./ Se spune că cerul plângea./ Părea, că ultimele lui gânduri/ rămase acolo ca zălog în dar,/ pe pământ Domnul le-arunca./ „Nemuritor și rece”/ poetul în sicriu zăcea./ Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas…/ Cu dorul „Luceafărului”/ o întreagă națiune a rămas!

 

Vavila Popovici, Carolina de Nord

6. 5. – 23,10 1978

De două zile, cu prețul somnului după-amiază și a culcatului devreme, merge la Gandhi Bhavan să facă yoga, să se joace, să vadă cine strănută, cine râde, cine se ceartă, cine face ca leul, se concentrează. Nu s-au mai nimerit copii zilele astea, o fi mândră a se vedea la rang. Diminețile pe la Grigore cel Negru și pe la Grigore cel Gri, pe la capre, cocoși, găini, păduricea veverițelor pe zid, pe la palmieri (unul ea, altul mama, altul eu, într-o zi ne-am mutat toți într-un singur palmier).

Ieri, mama a înfiat un pui neputincios de papagal. Eu l-aș fi botezt Victor, Nansi preferă Goguță, iar Nana: Yaminică Sughițel, Pondiche, Cucu, Napoleon, Așok Kumar, Nataraja, Yaminică Siminică, Roomclean, Tănase, Tayaji, Șișir.

Primii munți pe care o să-i vadă: Himalaia, primul muzeu vizitat – cel maharajal din Indore. Pictează cu tempera Greierul și Floarea, se privește în oglindă. Nemergând la yoga, se teme să nu lăsăm ușa deschisă, le-ar fi urât lui Șișir (păpăgăluțului) și Sarafinei (puișorul de vrabie, scăpat de ciori).

I-ai oferit flori lui Swamiji Premananda Mritunjaya, din Himalaia. Auzind că nu cântă Hari Rama, Hari Krishna, nu te prea interesa. Venisei cu mama, în ultima zi de grădiniță. Aseară, într-un pliant, ai văzut doi munți despărțiți de o vale: ăștia sunt? – da – ce bine-mi pare.

Dharamsala.

Mama ți-a adus în bojdeucă zece clopoței, ești pe rând NATARAJ, apoi Yamini Krishnamurti, Bijoi Laxmi, Sonal Mansing, Uma Sharma, iar acum vrei să fii SHIVA. Uneori, un licurici se oprea pe mâna noastră. Te jucai cu Priti. A pictat și mama și v-ați certat pe acuarele și subiecte. Ai colorat pești. Ai pictat la lumânare, cu spatele la luna plină, cu toate cele 12 culori de apă, pe rând, de le-ai amestecat și-a ieșit scandal, că mama făcea cu atâtea culori cinci picturi. I-ai zis picturii: Să iubești templul.

Ce zi rea, dacă a dispărut papagalul! L-a mâncat o pisică, mama n-ar omorâ-o. Ai pictat Amintirea papagalului, la biblioteca tibetană. Ai petrecut cu copii tibetani. Bibliotecarul, că să râmâi cu copiii lui dimineață. Noaptea a plouat cu piatră și fulgere cât Himalaia. Are mai multe țâțe, e vacă, are numai una, e bou.

Mergi la școala tibetană, după cele română și indiană. Eu când eram mică am fost și la creșă, adaugi. Ca să nu dormi, pictezi în roșu, galben și albastru, ți-ai mai luat apoi verde pentru iarbă, maro – când ai zis, acum mă fac pe mine –, începusei cu o sferă galbenă, mingea de pe masă, apoi cu mine, ochi-urechi galbene, nas și gură roșii – o bară albastră pe jos, ca să nu treacă mingea în râul alb, iar alta sus – cerul –, iarba urcă din câmp până la el, 28 de fire. Pe tine te-ai văzut îmbrăcată în culorile steagului românesc, ți-ai făcut urechi verzi, cât ale mele, kilometrice, mai încolo, ce-ai zis: ia să-mi fac și păsărica – dar de băiat.

Semnează-te – prima silabă, mai vizibilă, Na, cealaltă mai pierdută – așa, scrie ca Shamanism-ul lui Mircea Eliade.

Mamă, unde-ai pus tu laptele e fum și fumul nu e bun de mâncat. Nansi mă întreabă dacă am văzut cum a intrat azi broasca în casă – eu eram întins pe pat – n-o lungi – și spiritul meu a ieșit din corp, s-a dus lângă zid și s-a prefăcut în broască, iar ea m-a dat afară cu mătura – te minte, mamă, era broască, nu era el, nu-l crede.

În prima zi la grădinița tibetană ai fost încântată de tăbliță. Profesoara a zis că ești sweet. Când coboram, ai pus trei scrisori de piatră, în iarbă, lângă pompa fără apă, la poștă, pentru un greier (o să-ți răspundă cu o partitură), o furnică (îți trimite trei poveri de averi), și un ursuleț (face de miere să ne iubești cu ea), în România. Dacă pot arunca o pietricică peste Himalaia, să-i distrug. Ceri unei pisici să-ți dea papagalul pe care l-a mâncat.

Am fost împreună la cursul de buddhism, l-ai remarcat pe Dalai Lama, în tablou, apoi pe Buddha. Ai pus un plic cu pietre la poșta ta. A apărut Bapu la pictură, el pictează același steag, întâi, apoi vrabie, autoportretul său, niciodată altceva. Ca să scape de cerșit?

A fost odată un împărat și un moș. Și împăratul avea o casă numai din argint care-ți lua ochii în soare și nu mai puteai să vezi Dhauladarul, că nu mai era. Și vrea să ia autobuzul la Delhi, urcă într-un înghesuit, care nu mergea la Delhi, mergea la Kangra, dar moșul i-a spus că-i arată el, și autobuzul mergea, mergea, până a început să zboare, așa de departe mergea. Și a ajuns într-o pădure și na că s-a rărăcit.

Un copil cu fustă – mama zice că e fată, tu, conspirativ, că e băiat. Te invită să mergi pe platoul de sus, îi spui no. El se duce la privată, dai să o pornești „la colegi”. Drumul trece pe acolo. Mama e sigură că vrei să-l vezi pe copil în exercițiu. Te reținem, te descoasem: da, mă, vreau să văd dacă e băiat sau fată, că după față e verziu.

Ai pictat făcând-o lungă spre a nu te culca: Fata cu peria zburătoare, Muntele lui Venus, Fișcavan, Cârmele încurcate. Ne culcăm, nu adormi. Oftași o dată – oftezi că ai vărsat culoarea? – da, bine că nu e masa noastră.

Mâine e ziua ta, faci cinci ani, dar draftul cu leafa cei din Delhi n-au reușit să-l facă să ajungă în 13 zile. Aniversarea ta se va mai păstra până vom avea bani de party. Te bucuri la niște bomboane. Mama te vede dansatoare, pictoriță, scriitoare, nu ceva practic. Parcă te văd luând calea politehnicii, ca fiii artiștilor noștri, spre arte ajungând barosanii. Nu sunt prea sentimental, nici prea modern, un tată de copil, avem de-a face cu arta și India. Le împărtășim pe toate cum vrea destinul.

Cum se învârtește pământul, se dă peste cap, sau? (Îți arată mama, pe capul ei). Dacă eram în România, ce bine îmi părea, mă jucam cu Liliana așa de frumos. Mamă, eu nu știu acuma cum e în București, dacă e după-amiază și se face soare? Mă dor călcâiele – mai ai alt subiect? – cum se zice la găleată? – în hindi, balti – dar pe pahari? pe pahari, pe pahari, așa se zice? happy birth to you, hapi bade puiu.

S-a dus să potcovească un cal de-l văzuse de beat. Șarpele a topit zăpada pe Dhauladar. Pasărea a luat foc s-o stingă pmpierii. Caverna a furat pușcăria și a făcut-o ocnă. Plictisindu-se, o broscuță s-a îmbolnăvit dinadins de râie, și când s-a uitat în oglindă s-a bucurat că e o părere.

Ursul ajunsese pe mâna ursarilor, care-l îmbătau, un bețiv s-a prefăcut el în urs și cel adevărat s-a întors la bârlog. Altor urși bogați nu le lipsea niciun fel de miere și cumpărau de la piață numai să vadă dacă nu cumva a apărut vreun soi nou.

Bărbierul a primit o scrisoare de la un client, să-l radă, și s-a speriat, cum vine asta? A chemat-o pe nevastă-sa Nuța, care-l spăla pe Nicu, născut slut. A venit și clientul și și-a pus un mintean în cap, nu l-a mai cunoscut câinele și l-a mușcat de obraz. Era fiul bărbierului.

Ai primit de la colege o pasăre albă de cârpă. Ai cinci ani. Hai să ne broșotim, adică să ne spălăm pe dinți.

De la Mehra, pe acoperișul de jos am văzut la masă două maimuțe, cu puii sub burtă, călugărește, de le-ai aruncat cartofi prăjiți. S-au făcut nevăzute când a reînceput ploaia de la cinci anii tăi.

La 10 fără 20, noaptea, a fost cutremur. Ai țipat când ieșisem. Mama, în genunchi, tremurând, eu căutându-ți bătăile inimii. Îți spun să nu uiți limba mamei și zici: mamă, mă duc, mamă, vino, mamă, vin – vezi? de ce-i înveți pe studenți românește?

Ai organizat o grădiniță, ești tovarășa. Pe mine mă pui director, ca să pot să stau jos. Ai trei studenți: Rățușcă, cel mai bun la grafică – dăm premiile -, un copil mic – aia mică – și fata de cinci ani pasămite. Aia mică a zis roiu și i-a ars una peste bot, bine i-a făcut, nu? – nu – nu știi că asta mică e totdeauna nervoasă și neascultată? – neascultătoare – neascultată, în orice caz.

Scularea! – ne-am sculat, ne-am sculat! cum ați dormit? – bine, bine! Hai, Nana, să te îmbrac, că a venit inspectorul, și dacă te vede – ea a dormit despuiată, că așa i-a zis mama ei, să doarmă dezvelită. Că plouă, că nu știu ce, dar lasă că e bine că a dormit așa că era transpirată de căldură, a venit cu puloverul, că mama ei a știut că plouă.

I-a uitați-vă ce rochie lungă. Mama ei a făcut-o, i-a dat-o lui Felicia și a născut. Nu mai știi că m-a crescut în București, m-a botezat, da, pardon. Când era asta de un an, că acum e de doi ani, vrea să ia toate jucăriile lui Dragoș. Nu-i e jenă pe la nas că și-a strâns mai multe jucării ei. S-o bat, ce să fac?

Nu. Eu așa m-am învățat cu bătaia. Pe toți. Și Răciușcă. Să se ducă de-aici. Că dacă mai vine cealaltă zi, nu zi, știți, de mâine să nu mai vină, să se ducă undeva Nana asta că n-o mai suport. E rea cât e acasă, nu am copii buni, am copii foarte răi. Alții au plecat pe stradă, vedeți ce răi sunt. Poate să-i calce vreo mașină. Ați văzut că un copil era cu piciorul în ghips, săracul.

Așa să fie copiii, cuminți. Acum sunt și ăia cu mâinile în ghips. Vedeți, dacă n-ați ascultat – n-au fost cuminți.

Delhi

De ce tataia Nase are obiceiul să meargă la război? Citeam o revistă românească, ea, literele, când: lumea. Cum adică? – păi lumea din România.

Tată, ai curaj să-ți gonești șobolanul singur? – nu – te ajutăm noi. – ne gonește el pe toți – și rămâne casa lui. De ce nu le place șobolanilor să stea în ploaie? – n-au umbrelă – și dacă le dărâmă casa, ce?

Ce e aici? – mașina în care l-au adus răpitorii pe Moro mort – de ce l-au omorât? – pentru că nu au primit niște răpitori din pușcărie în schimb – de ce când era mama mică a venit tataia Nase îmbrăcat în soldat și ea s-a speriat? – venise de la război – de ce se dusese la război? – când te faci mare, să nu lași băieții să pună mâna pe țâțele tale – o pun singură – facem o expoziție Flori indiene pictate de o fată din România – mă apuc serios de pictură – Viki e un băiat bun? – e un băiat foarte rău, se dă numai el cu frânghia.

Muzică la radio, am fredonat un pic – nu mai cânta că te aud ăia din radio și se opresc, zic, mă, ăsta își cântă singur, și vreau să-i aud – raag la saroda, ursul doarme pe saltea și comandă o cafea când să guste din caimac hop în gură un gândac – de ce nu le place veverițelor să stea cu oamenii? – n-au răbdare – ăștia nu sunt studenți de-ai tăi, de ce îi înveți românește? – săpun și la noi și la ei – ce-a făcut tornada, a smuls copacul fără milă – ai fost premianta clasei B la desen.

Fugi toți patru ursuleți p-ici încolo, până la groapa de fundație a poveștilor. Deștepții au început să se dea de-a berbeleacul până jos. Au venit meșterii de-au înălțat palatul, după planurile noastre Ăia cântau, nimeni să-i audă: mor-mor-mor mor-mor-mor nu avem un dirijor. Nitam-nisam, aude lupul: hau-hau-hau hau-hau-hau să vă fiu eu diri-bau. Speriați, ursuleții nătăfleții o zbughesc prin temelia de povești acasă unde-i așteaptă părinții cu miere.

Te trezești din somn vorbind hindi sau englezește. N-ai suferit prea tare că Manta s-a mutat. Sundip rămâne cel care vă aruncă frânghia în copac. Între Viki și Vikram, te mai joci cu fetele. M-ai însoțit zilele trecute pe la mai multe departamente, și al lui Indera Singh, dar nu știai cum te cheamă. Când am lipit, în iarbă, la umbră, timbrele, cât te-ai rugat, n-ai scos de la mine nici unul, dar le-am încurcat de mai aveam de cumpărat două. Mă, nu vrei să iei trei – am luat și a fost pe-a ta. În drum, careva ne-a fotografiat pe ascuns, ca pe incogniți – mă-sa pe gheață.

Trei ursuleți foarte cuminți în clasă. Treizeci obraznici foc. Mezinul celor trei dă sfaturi în dreapta și-n stânga să se mai potolească obraznicii și-i dă unui răufăcător o lăbuță, de-l iau toți la bătaie serios, dar vitejii lui frați îi înving imediat și-i pocnesc și-n plus, de-și ia mezinul frații la trei-păzește că de ce sunt violenți pentru el, iar obraznicii se cumințesc imediat, cerându-i mezinului să-și ierte frații și gata.

Două albine, ani de zile s-au jucat și nici prin cap nu le-a trecut să culeagă miere. Dansau cu fluturii și alergau, mai bine, după umbre de avioane, zicând, ce frumos miros au florile. Dacă aveau timp, păi?

Le vine într-o zi mintea la cap și se duc la regină, care era amărâtă de fetele astea – ce-o să se aleagă de ele? – Vreți să vă faceți un fagure al vostru în stup, să aduceți nectar în căpăcele? le-a întrebat – Păi?

După un timp, fagurele lor era și el tot amărât. Regina știuse ce știuse și le-a spus că nu e nimic, ba, că merge. Fetele s-au dat peste cap și au strâns a mai bună miere. Dulceața ta, i-au zis reginei, gustă întâi tu – ba voi – ba tu – bine. Îm, n-am mai mâncat așa dulce, gustați – nu ni se pare mai bună ca alte mieri – ba da, că ați strâns-o voi.

O albină zbura din floare-n floare. Întâlnește un ursuleț care o întreabă de nițică miere. Ea, bâz-bâz, de-ncep amândoi să danseze. Într-una, de s-au strâns și veverițe și iepurași, păsări și niciun elefant, șoricei și cățeluși să danseze bâz-bâz-bâz, și licuricii, că-i apucase seara, bâz-bâz-bâz. Apar părinții cu miere și de-ale gurii, de încep și ei, bâz-bâz-bâz.

Erau patru iepuri. Frați. Fugilă, Auzilă, Morcovilă și Viteazul. – Erau ten. – Tot aia. – Și? – Se jucau. – De-a pitulatul. – Da, jucau într-o vale și s-a pus ăl mic. Frații mai mari au alergat departe, în sus pe coastă, că de, au picioarele din spate mai lungi, când să se întoarcă, nei, că la vale e mai greu.

Între acestea, Fugilă ajunge la armată, la infanterie. Îi era căpitan un vulpoi. – Fugi, domnule, de aici, îl măsoară vulpoiul din privire, nu ești de vizuina noastră, să mă mai gândesc la instrucția dintre cotețe și poligonul de atragere.

Doi elefanți, angajați civil îi fac un semn discret grăbitului de Fugilă, apoi mută cu trompele un deal spre lună: Fugi acum. Căpitanul, OK, te duci și vii, vii și te duci. În lună, Fugilă dă de un leu. Se întoarce degrabă, dă raportul, o dată, de două ori, până se plictisește – sau se sperie vulpoiul cu leul din lună.

Dă ordin elefanților să mute dealul în jos, spre ocean. Fugi la marină, pe baleniere de cocostârci, ai ajuns? Tocmai era o bătălie și nu se mai vedeau nici steaguri, nici catarge, doar unul. Atunci Fugilă își face coada steag, sperie toate escrocodilele și…

Oceanul ajunse o oglindă să te dai pe gheață, iar bravul marinar a fost chemat la vânători, unde ursar era un lup. Ăsta i-a promis că i se vor recunoaște meritele iepurelui. Va avea labă liberă să-i scape de toți dușmanii, să binevoiască a se odihni puțin, da, da, fără frică, se poate. Fugilă, cu ochii deschiși mereu, dar adormise. Lupul, haț, jumătate de ureche. – Și i-o lipește la loc. – Acha ji, că era o reîncarnare nu un iepure oarecare.

Era un rotar care făcea roți. – Nu, un iepure. – A, da, Auzilă. S-a dus la conservator. Clasa de privighetoare era pentru păsări. Să cânte la tobă, sperie iepurii. Se duce la rector: Domnule Cuc… – Cucuu, zice big bosul. – Am și eu ureche muzicală. – Ai urechi minunate, frate iepure, să te faci critic muzical. – Poate un instrument. – Încearcă la pian.

Acolo, maestru de pian, un maimuțoi. – Să-ți tai urechile că-ți pică pe labiatură. În plus, ai și coada scurtă. Dă-i drumul, tikhe, labe lungi – nu roade clapa, să-ți aduci morcovul. Aha, topul, viezure, treci, atacă un șopel, la patru labe. Tu, Auzilă, ești gata la pian, marș la vecin să cânți din sonerie. Din ce te răpește, fuga, pe scara principală – ai venit?

Iepurașii intră în cafenea. Îi servește un arici cu tiriplici. Ăia se sperie de tiriplici, intră sub masă. Ariciul le aduce cafele, unul se sperie iar, sare și varsă cafeaua, apoi le spune – haideți că este doar un arici – n-are tiriplici? – a plecat.

Tocmai venise schimbul ospătarului, un bursuc cu surtuc. Iar se sperie iepurașii de bursa bursucului, c-o fi înghițit tiripliciul și ariciul, dar erau de jucărie. Așa că unul, Ureche Bleagă, pleacă după soda, că și mâncaseră – pe bursuc, fiindcă era de jucărie – și li se făcuse sete.

Aveți soda? Campa, Orange? – Paisa do. – Gold charminar? – nahi – dar? – ureche bleagă (îi taie urechea a bleagă lui Ureche Bleagă, o face țigări și i-o vinde șarpelui). Ureche Bleagă se întoarce în cafenea cu băutura. Șarpele tocmai bea tutun. Dar ăla își trage urechea, că era legată.

Pleacă la plimbare. Un elefant adormise drept pe gaura unui șoricel. Ăla nu mai putea să iasă. – Dă-te mă elefantule la o parte, că nu mă mai pot ține, nu te mai pot ține, mă. – Mi-e lene, lasă-mă să dorm că-ți dau o trompă.

Iepurașul se așază și el pe elefant. – Mă, zice elefantul, care ești? – Care e, zice și șoricelul din gaură. – Ureche Bleagă. – Ia-l șoricelule și-l mănâncă, ține trompa. Șoricelul îl mănâncă pe Ureche Bleagă, că era de jucărie – toți iepurii își făcuseră și de jucărie. – Mai vreau, zice șoricelui și-l mănâncă și pe elefant, că era de jucărie, uite atâtica, bașca trompa cadou.

Spune-o cu elefanții și apa lor – asta e a mamei – nu, e a ta. – Elefanții se scăldau cuminte în lacul lor. Trompone, mai mic și mai rău, se apucă să tulbure dinadins apa, o tulbură de o înnegrește, iar frații și părinții lor nu știu cine este răufăcătorul.

Se duc toți la lord Ganesh. Uite-așa, așa. Lord Ganesh zice: sunteți toți? Se numără ei, nu e Trompone. Du-te unu și-l caută. Se duce ăla, găsește lacul și mai tulbure și prin adânc o ființă, zice, e un crocodil. – Va, va, răspunde lord Ganesh, să nu vă mănânce trompele, că nu-l vedeți. Du-te altul și vezi cine e.

Era Trompone. Ei sar la pâră în fața lordului Ganesh, că umblă cu trompa pe sus, că și-a luat-o la purtare. Nu e frumos, se mulțumește zeul să-l certe pe Trompone, de se potolesc spiritele. Ba toți îl roagă să vină să facă o baie în lacul lor.

Că n-are timp. Bine, o să vină. Unde se scaldă lord Ganesh, apa se limpezește și lacul rămâne ca o lacrimă. Trompone îi lasă pe ceilalți să plece după ce luaseră o baie și cam tulburaseră iar apa, nu cine știe ce: ia s-o tulbur de tot, zice. Când colo, apa se limpezea. Scormonea mâlul, plescăia cu trompa, se răsturna cât era de matahală, și apa tot mai mult se limpezea.

Se întorc frații. Va, va, a fost lord Ganesh și s-a scăldat. Să mergem să-i mulțumim. Nu l-am călcat, zice zeul, și-l oprește apoi pe Trompone, la o discuție, de ăsta se pierduse. Voia să-i spună că-i pare rău că nu putuse să tulbure apa. Ce discuție mai era aia?

Știu ce e în capul tău. Ce zici să fii cu mine, ca un sfânt? – Doamne ferește, îngaimă Trompone. N-am stofă. Mă mai joc și eu, mai îmi vine câte-o idee. Bine, du-te, reia blând Ganapathi ji.

Acum, ai lui se duceau în vizită prietenească la niște iepuri, lângă un deal. Urecheații s-au speriat și au luat-o la fugă pe deal în sus. Elefanții au strigat, a, suntem prieteni, și ce să se ia după ei, au înconjurat dealul.

Acum, Elefantul cel sfânt, că nu mai era Trompone, venea și el în vizita aceea. Pe drum, aude niște lei flămânzi – aș mânca și un elefant, zice unul. Elefantul cel sfânt se gândește să se ofere: mâncați-mă, zice. Leii încremenesc și i se prosternează – noi pe tine? și-și rupeau câte-o jumătate de coamă. – Dar nici iepuri să nu mâncați, adaugă elefantul cel sfânt. – Dar șoarecii, mai lasă leii. – Cum, cărăușii lordului Ganesh? Poate pisici? – Sunt rudele noastre. – Faceți cum credeți că este mai bine, tikhe?

Adevărat, cum spui tu, Alexandra, niște furnici află că elefantul cel sfânt se duce spre frații lui la muntele iepurilor și vor să-l salute. Fiind mititele, se strâng vreo sută de milioane și se fac o furnică uriașă ce vine să i se închine sfântului, care rămăsese micuț. Frații lui vin tot o sută de milioane.

Exact, Alexandra – vrem să mergem la Bombay, spun ei, dar e departe. Fă-ne furnici. – Cu aripi, fără? – Cu. Și zboară. Când, un copil – ia uitați-vă la furnică, are aripa ca o trompă. Imediat se preface în elefant la loc. Alta, zice alt copil. Alt elefant. O sută de milioane de elefanți, câte zece de fiecare copil și persoană. Și noi.

Trebuie să ne culcăm. Avem și noi elefant, vrea să doarmă. Avem, zici, Alexandra. Fiecare. Uite, dormim pe spinarea elefantului și te prefaci că te culci, iar eu adorm legănat pe spinarea alui meu.

Apropiată vizită a papei în România ne obliga să trecem în vedere evoluţia modelelor românilor, cel ortodox modo-valah şi cel unit cu Roma, latinist, al Şcolii Ardelene. Carpaţii despart orientul de occident atât fizic, cât şi spiritual, social-politic.

1054 Marea Schisma. Constantinopolul şi Roma se anatemizează reciproc.

1214 Cruciaţii refac pentru scurt timp unitatea creştină.

1439 Împăratul Bizatului şi papa de la Roma refac la Conciliul de la Florenţa unitatea creştină, dar Constantinopolul cade sub turci şi Luther face reforma.

1600 Mihai Viteazul adera la Liga Creştină a Sfântului Imperiu Roman condusă de papa, reface unitatea naţională, dar cea spiritual eşuează şi e decapitat.

1700 Ortodocşii romani din Transilvania se unesc cu Roma, descoperă astfel originea latină a neamului şi Şcoala latinistă, Ardelenă formează Programul de emancipare naţională, care intră în conflict cu atât cu maghiarii, cât şi cu greco-slavii din Ţările Române.

1859 Alexandru Cuza uneşte Moldova cu Munteania. Unirea cu Roma eşuează.

1918 România Mare este visul împlinit al lui Mihai Viteazul, Cuza şi nu în ultimul rând al Şcolii Ardelene. Unirea cu Roma eşuează/România Mare se dezmembrează.

1948 Biserica unită cu Roma e integrată în Biserica moldo-valaha. Modelul de viaţă occidental e interzis, cel ortodoxo-comunist modo-valah devine dictatorial până în anul 1989.

1962-65 În vremea Conciliului de la Vatican, papa Paul VI s-a întâlnit cu patriarhul ortodox Athenagoras (aromân) şi au revocat decretele de excomunicare. Un Sinod Ortodox nu a avut loc, totuşi ridicarea anateimei a generat o destindere în Lagărul ortodoxo-comunist, care sub Mihail S. Gorbaciov şi Fericitul Ioan Paul II s-a încheiat cu renunţarea la marxism-leninism şi la Cortina de Fier.

1973 Nicolae Ceauşescu este în vizită la papa Paul VI, care îl asigură de sprijin şi îi înmânează un memoriu legat de soarta Bisericii unite. (anexe) După un deceniu de bunăstare, când a ieşit la iveală reaua credinţă a Dictatorului, e lichidat.

1989 După desfiinţarea Lagărului moscovit şi a Cortinei de Fier, Biserica unită cu Roma este tolerată, bisericile şi bunurile nu sunt însă retrocedate. Modelul moldo-valah încearcă să domineTransilvania şi Banatul cu ajutorul maghiarilor/UDMR.

1991 Ion Iliescu, reprezentant al curentului ortodoxo-comunist moldo-valah merge în vizită la Ferictul Ioan Paul ÎI la Roma, dar refuză să-l primească în România.

1999 Emil Constantinescu îl invită la Bucureşti şi Fericitul Ioan Paul ÎI este primit călduros de sute de mii de credincioşi, care scandeză UNIRE, UNIRE. Aderarea României la UE/NATO, la civilizaţia occidentală devine apoi realitate.

2013 Traian Băsescu este primit la Roma de papa Benedict XVI.

2015 Klaus Iohannis îl invită pe papa Francisc. Climatul în care va avea loc această vizită în ajunul Marelui şi Sfântului Sinod Panortodox şi a Anului Sfânt la Roma: Papa Francisc a lansat la Istanbul un apel ferm pentru unitatea Bisericilor Catolică şi Ortodoxă, despărţite de un mileniu, arătând că victimele războaielor şi tinerii cer ca acest pas istoric să fie făcut.

„Singurul lucru pe care îl doreşte Biserica Catolică şi pe care îl urmăresc ca Episcop al Romei (…) este comuniunea cu Bisericile Ortodoxe”, a asigurat Suveranul Pontif într-un mesaj citit în faţa Patriarhului Ecumenic al Constatinopolului, Bartolomeu I, după ce au participat împreună la o liturghie.

De o importanţă excepţională în mesaj este faptul că Papa a ţinut să sublinieze că nu există nici o pretenţie din partea catolicilor: „Biserică Catolică nu doreşte să impună nici o condiţie, în afara celei a profesiunii de credinţă comune. Suntem gata să salutăm împreună modalităţile prin care să garantăm unitatea necesară a Bisericii în condiţiile actuale.”

Francisc şi-a continuat mesajul istoric: „În lumea de astăzi se ridică cu putere voci pe care nu putem să nu le auzim şi care cer Bisericilor noastre să-şi asume până la capăt condiţia de discipoli ai Domnului nostru Iisus Hristos”.

Bisericile, Catolică şi Ortodoxă, s-au separat în 1054, când Papa Leon al IX-lea şi Patriarhul Mihail I Celularie al Constantinopolului şi-au aruncat reciproc anatema. Printre diferenţele care divizează cele două blocuri creştine se află celebrul Filioque (Catolicii susţin că Duhul Sfânt din Sfânta Treime purcede din Tatăl şi din Fiul, în vreme ce Ortodocşii cred că acesta purcede doar din Tatăl), sau Primatul Papei (întâietatea, infailibilitatea şi superioritatea faţă de ceilalţi episcopi). Spre deosebire de Papa, Patriarhul Constantinopolului nu are putere reală asupra lumii ortodoxe, el având doar un rang onorific. Bisericile ortodoxe sunt autocefale, ele nu se subordonează unui Primat din afara ţării.

Traian Băsescu la Roma

Pontificatul papei Benedict al XVI-lea şi mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu aproape că se suprapun, de aceea ultima lor întâlnire, 15 februarie 2013, a marcat situaţia actuală a dialogului început atât de promiţător de Fericitul Ioan Paul al II-lea la Bucureşti în anul 1999 şi mai ales liniile directoare pentru urmaşi.

În primul rând exista un consens privind promovarea acquis-ului comunitar, adică a drepturilor şi a obligaţiilor, a normelor şi valorilor europene, a codului canonic romano-catolic modernizat şi actualizat în permanenţă, fundamentul juridic al UE, ceea ce presupune un dialog al occidentalilor cu toţi ortodocşii, care să depăşească nivelul mişcării ecumeniste din perioada Războiului Rece.

În al doilea rând, Biserica Romei este angajată în procesul educaţional, nu numai prin Colegiul Pio Romeno, care pregăteşte preoţi romani de aproape un secol, şi doreşte să participe în continuare cu vasta sa experienţă la depăşirea marasmului din sistemul de învăţământ actual din România. Pentru că un tineret cu o slabă pregătire profesională n-are şanse într-o Europă unită.

În al treilea rând, milioanele de emigranţi, care vor să trăiască într-un spaţiu de civilizaţie occidentală în care acquis-ul comunitar este de la sine înţeles (nu ca în România unde nici nu e înţeles, nici nu e transpus în practică) se bucura de sprijinul Bisericii romano-catolice prin punerea la dispoziţie a sute de biserici unde greco-catolicii şi ortodocşii romani sunt bineveniţi. Integrarea lor în societate se face nu de rare ori cu sprijinul nemijlocit al Bisericii Romei.

În al patrulea rând, sărăcia mai ales a pensionarilor, actualmente mai numeroşi decât salariaţii sunt ajutaţi direct de Ordinul maltez, care a împlinit recent 900 de ani. În semn de apreciere preşedintele României s-a întâlnit cu Marele Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta şi a decorat mai mulţi cavaleri.

În al cincilea rând, situaţia Bisericii romano-catolice şi greco-catolice sunt în mod firesc, permanent în atenţia papei de la Roma, mai ales că într-o jumătate de secol de dictatura ateistă, ortodoxo-comunista, catolicii au suferit privaţiuni şi persecuţii, care nici până în zilele noastre nu au fost înlăturate.

Preşedintele Băsescu a fost extrem de impresionat de întrevederea cu papa Benedict al XVI-lea: „Să mă scuzaţi pentru sinceritate, dar dacă nu aş fi sincer, mai bine nu aş vorbi. Sentimentul cu care am plecat a fost acela că am avut o întâlnire unică, care nu se va mai repeta, şi care nici nu va mai putea avea vreodată un sentiment asemănător”.

În calitatea sa de şef al statului şi al bisericii ortodoxe, Traiana Băsescu lasa urmaşilor săi un sincer indem de continuarea dialogului cu Roma pentru integrarea de facto în marea familie europeană occidentală. În concepţia constantinopolitană, şeful statului este şi capul bisericii ortodoxe. În simfonie cu statut. Şi cu acest prilej preşedintele n-a lăsat nici un dubiu că în România şeful statului este şi capul bisericii, pentru că absolut toţi preoţii şi ierarhii indiferent de rit sunt salariaţii săi, ai statului.

În anul 2005 am avut prilejul, încurajat de prof. Unv. Dr. Dan Popescu, prorectorul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, să prezint în cadrul unui simpozion ştiinţific internaţional – Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE -, zece teze cu titlul Traian Băsescu la Roma. Fără să fac vreo modificare sau completare anexez această comunicare în speranţa că importanţa dialogului cu Roma va fi mai uşor de înţeles. Bremen la februarie 2013

Simpozionul ştiinţific internaţional Sărăcie/bogăţie şi integrarea României în UE – Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 20 – 21 mai 2005

Traian Băsescu la Roma (10 teze)

 

I.

În tradiţia bizantină a culorilor definitorii pentru partide, la alegerile din 2004 au concurat pravoslavnicii „albastrii” şi „portocalii” prooccidentali. După victoria surprinzătoare a celor din urmă până şi în Ucraina, ce obligaţii are de îndeplinit în est şi vest, România? Vizita noului Preşedinte Traian Băsescu la Chişinău, la poporul său din republica vecina direct subordonata politic Cremlinului şi religios Patriarhului întregii Ruşii Alexei II, a fost de bun augur, dar piatra de hotar, de încercare a noului regim, ca şi a celor precedente de altfel, e vizită la Papa de la Roma.

II.

Patriarhul occidentului, Papa Ioan Paul ÎI primeşte de la sine înţeles pe toţi şefii de state şi patriarhi orientali. Acesta este punctul de plecare al agendei noului Preşedinte şi a Peafericitului Părinte Patriath Teoctist în Europa, în lumea romano-catolicilor. Roma are din totdeauna, dar mai ales în zilele noastre, o deschidere fără precedent faţă de romani, dar ea a fost boicotata şi de ortodoxo-comunistul Nicolae Ceauşescu şi de (neo) comunistul Ion Iliescu. Primul era oarecum încătuşat într-un „Lagăr”, după o Cortină de Fier păzită de Armata Rosie, în Pactul de la Varşovia, CAER. Al doilea era un agent de influenţa, pregătit de Moscova încă sub Stalin să-i apere pe romani cu duhul şi sobornicia pravoslavnica în formă sa secularizata, marxist-leninista, de influenţa nefastă a capitalismului şi occidentului.

III.

Ceauşescu a fost la Roma şi a promis marea cu sarea occidentului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea şi bunăstarea anilor 70, dar când Mihail S. Gorbaciov a deschis larg porţile Lagărului comunist, Ceauşescu şi-a dat aramă pe faţă şi a fost împuşcat. Iliescu cu Preafericitul au fost şi ei de nenumărate ori la Papa de la Roma, în occident şi au căutat să preamărească Revoluţia din 1989 şi reorientarea moldo-valaha de la est spre vest. Dar n-au fost nici credibili, nici la înălţimea mometului istoric după vizita Papei Ioan Paul al II-lea la romani şi sunt marginalizaţi.

IV.

Preşedintele democrat Traian Băsescu va trebui să-i depăşească pe predecesorii ortodoxo-(neo) comunişti. El, împreună cu BOR-ul, Parlamentul etc., are voinţa şi legitimitatea de a-i scoate pe romani din izolarea, mizeria milenară prin începerea unui dialog deschis şi sincer cu Roma. Acesta este fundamentul autentic şi singura garanţie a integrării durabile a României, Moldovei în Europa şi în acelaşi timp oferă şi şansa emancipării romanilor din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia şi a milioanelor la muncă în occident.

V.

Domnitorii moldo-valahi, de la Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul până azi, cooperează pozitiv sau negativ, volens, nolens cu „a doua şi a treia” Romă Imperiul Otoman şi Rus, dar şi cu Sfântul Imperiu Roman, Roma. Latini pravoslavnici, moldo-valahii sunt religios şi politic, duhovniceşte, soborniceşte, geostategic predispuşi şi într-un anumit sens, chiar condamnaţi la o duplicitate bine cunoscută şi în occident. În efortul lor de supravieţuire, cu un picior în răsărit şi altul în apus, sunt însă prinşi în final cu ocaua mică şi lichidaţi ca Ceauşescu, Ion Antonescu, Mihai Viteazul său înlăturaţi de la putere ca tademul Iliescu-Nastase, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, Alexandru Cuza moare în exil etc.

VI.

După marea invazie a slavilor din sec.7 în Europa şi grecizarea Imperiului Roman de răsărit, urmaşii romanilor, romanii pierd legătura geografică şi spirituală cu Roma, iar alianţa greco-slava împotriva elementului latin, i-a îngenunchiat definitiv, politic şi religios. De atunci greco-slavii îi pedepsesc pe romanii, când ei înclină spre Vest mai mult decât considera oportun Sultanul, Tarul rus, ambii susţinuţi necondiţionat de Patriarhii greco-pravoslavnici. Şi occidentalii trec la măsuri drastice când romanii trădează. În acest conflict de interese, est-vest, atât turcii cât şi ruşii sunt interesaţi în cooperarea cu occidentul, aşa că romanii se folosesc de această marjă de manevră, de regulă chiar la comanda stăpânilor lor, şi încearcă să iasă de sub tutela Constantinopolului şi Moscovei, şi să revină la Roma.

VII.

Roma îi ajută pe români, ajunşi în robie la duşmanii lor naturali, grecii şi slavii. De la ocuparea Constantinopolului 1204, la Conciliul de la Florenţa 1439, la Unirea transilvănenilor 1700, la crearea Principatului moldo-valah 1859, a Vechiului Regat 1881, a României Mari 1920, la Revoluţie 1989, la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti 1999, la integrarea în UE 2007, occidentalii întind mai tot timpul o mână de ajutor romanilor decăzuţi în captivitatea babiloniană greco-pravoslavnica. Dar moldo-valahii ori n-au reuşit prin ei înşişi, ori au fost boicotaţi, ori pur şi simplu n-au înţeles (cu excepţia uniţilor, a lui Cuza şi Kogălniceanu), că originea lor latina nu-i suficientă, ci trebuie refăcute şi legăturilor spirituale cu Roma, punctul de plecare a civilizaţiei lor, singura din lume, care nu se defineşte rasial (anglo-saxonii, ungurii) sau geografic (ibericii, italienii), ci cultural – de la Roma.

VIII.

Moldo-valahii se tem de occident, pentru că nu cunosc „Acquis” -ul UE, de aceea, ori nu fac deosebire între normele, valorile vesteuropene şi cele ortodoxe, ori nu accepta incompatibilitatea dintre estul şi vestul continentului. Romanii sunt geografic în Europa. Dar asta nu-i însă de ajuns pentru UE. În „Lagărul” moscovit era instituţionalizata prăpastia dintre ortodoxo-comunism şi occidentul imperialist. Dar şi acum se refuza, în mod cu totul surprinzător, ca două societăţi nu pot face casă comună în UE fără armonizarea normelor divergente, ca UE se bazează pe codul canonic romano-catolic, nu cel greco-bizantin, că efortul de a eluda, cu paleative culturale occidentale fondul religios al integrării europene, e contraproductiv.

IX.

Religia e fundamentul şi cheia comportamentului politic, social-economic, aşa că aderarea romanilor la UE, fără dialogul cu Roma şi reunificarea într-o formă sau alta a creştinismului e o minciună pioasă. Interdependenta religie-politica tabuizata de ortodoxo-(post) comunişti, ca şi bariera de comunicare, de sorginte religioasă, cu care se luptă de secole colonialiştii, capitaliştii, comuniştii, imperialiştii, globaliştii, adepţii aderării tehnocratice, „fără Dumnezeu” la Europa, nu dispare peste noapte. Totuşi fără armonizarea valorilor orientale cu cele occidentale, integrarea europeană politica şi social-economica e numai o faţadă, a la prinţul rus Potemkin.

X.

Cele două state româneşti, ori se reorientează şi reorganizează după legislaţia UE, şi astfel se vor reunifica (ex. Germania), ori rămân la periferia Europei, unde divide et impera e la ordinea zilei. Dacă refuza sau nu înţeleg importanţa dialogului cu Roma, România are soarta Basarabiei dezmembrată. Banatul, Transilvania se vor „regionaliza” de Bucureşti, ca Ţările Baltice de Moscova, sau ca Slovenia, Croaţia etc. de Belgrad. De un mileniu se încearcă refacerea unităţii europene creştine şi apoi politice. Acum se implementează „Acquis” -ul UE, codului canonic romano-catolic modernizat şi apoi se spera că va avea loc automat armonizarea cu tradiţia ortodoxă. De un deceniu se introduc la moldo-valahi legi şi instituţii UE în speranţa că după eşecul „formelor fără fond”, acum formă va genera fondul. Dar pentru că s-a întârziat dialogul cu Roma – condiţio sine qua non a aderări la UE -, rezultatele sunt modeste, la cel mai sărac neam latin din Europa.

————————————————

Prof. Dr. Viorel Roman

Consilier academic la Universitatea din Bremen.

20 mai 2015

 

Cărţi şi articole:

• De la Ram la Roma. Studii, articole şi conferinţe, 1990-1999. Anexe: Discursuri prilejuite de vizită Papei Ioan Paul al II-lea în România. Bucureşti 1999, 220 p.
• Iliescu la Roma. Cine va începe dialogul? Partidă Naţională sau Convenţia Neoliberală? În: Dimineaţa, Nr.184 (696), Bucureşti, 20 sept. 1992
• Integrarea în Europa/UE de la Împăratul Traian la Papa Ioan Paul II. În: Dias natalis Traiani, Deva, 18 sep. 2004; În: România Mare, Bucureşti, 15 oct. – 5 noe. 2004
• Integrarea românilor în Uniunea Europeană. În: Timpolis, Timişoara, 1,8,17 martie 2004; în: Viaţa Basarabiei. Seria nouă, anul III, Nr. 2 (10), Chişinău 2004
• Putin la Papa de la Roma. În: Magazin, Timişoara, ian. 2004
• Revenirea românilor la Roma. În: România Mare, Nr. 700-704, Buc. 2004
• Roma, Bizanţul şi postcomuniştii. În: Vremea, Bucureşti, 6 apr. 1996
• Românii şi maghiarii la Limes. În: Graiul Maramureşului, Baia Mare 6-22 martie 1995; în: Totuşi iubirea, Buc., mai 1996; în: Curierul Primăriei, Cluj-Napoca 1,1995,9-17
• România´s Transformation 1711-2003. În: The 27Th Annual Congress – ARA, Târgu Jiu, 3 iun. 2003; în: Lumina. Nr.4-5-6, Pancevo 2003; în: România Mare, Nr. 675-7, Buc. 2003
• Traian Băsescu. În: România Mare, Nr. 756, Buc., 7 ian. 2005; în: Clipă, Anaheim (SUA) 20 ian. 2005; în: Alo, Bucureşti, ian. 2005
• Transilvania. Românii la încrucişarea intereselor imperiale. Cu H. Hofbauer. Buc. 1989, 188 p.
• Transition în România. În: The BAL Baloldali Alternativa Egyesülés, Budapest, 1 nov. 1997
• Unirea cu Roma – 1698 şi 1998 – integrarea în Uniunea Europeană. În: România Mare, Buc., 16. Ian 1998; în: Graiul Maramureşului, Baia Mare, 17, 18 ian. 1998,
• Unirea cu Roma a Românilor. În: Clipă, Nr. 672-4, Anaheim (SUA) 2004.