Cuvânt și iubire

Încerc să creionez în acest interviu ,,ecoul” produs de apariţia volumului Tratatul cu Ucraina – Un act de trădare naţională, autor profesorul univ. dr. Tiberiu Tudor, fizician, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Emilia Ţuţuianu: Domnule Tudor ce v-a determinat să scrieţi această carte, abordând un subiect dureros pentru istoria neamului românesc?

Tiberiu Tudor: În anul 1997, imediat după preluarea puterii de către Convenţia Democrată, am fost luaţi prin surprindere de câteva declaraţii contrare interesului naţional pe termen lung ale rectorului Universităţii noastre, profesorul Emil Constantinescu, devenit preşedinte al României. Printre altele, la conferinţa de la Davos, în ianuarie 1997, şi-a declarat disponibilitatea pentru ceea ce a numit ,,sacrificiul istoric”─ recunoaşterea dreptului de succesiune Republicii Ucraina asupra teritoriilor româneşti ocupate prin forţă de către defuncta Uniune Sovietică. Trebuie subliniat că aceste declaraţii ale preşedintelui Constantinescu au fost făcute fără un minim mandat, cel din partea Parlamentului României.
În discuţiile pe care le-am avut cu profesorul Constantinescu am realizat că este insensibil la ceea ce eu şi mulţi colegi consideram interese naţionale strategice ale României, la est şi la vest. În disperare de cauză şi în regim de urgenţă am constituit şi am înregistrat o formaţiune civică ─ Forumul Civic Naţional Român ─ menită să stopeze sau cel puţin să dea replica disponibilităţilor de acest fel ale Preşedinţiei şi ale Guvernului Ciorbea care, cu mare repeziune şi eficienţă, s-au constituit în politici de stat capitularde: la est Tratatul cu Ucraina, la vest Ordonanţa Guvernamentală de Urgenţă 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii Învăţământului, printre altele în sensul fundamentării legislative a segregării etnice până la nivel universitar a învăţământului de stat din România.

În Senatul Forumului Civic Naţional Român, în 1997 erau personalităţi importante ale ştiinţei şi culturii române, printre care academicienii: Ion Irimescu, marele nostru sculptor, Leon Dănăilă, şeful şcolii româneşti de neurochirurgie modernă, Sergiu Chiriacescu, preşedintele Consiliului Rectorilor la acea dată, Florin Constantiniu, marele nostru istoric, Vasile Gionea, unul dintre părinţii Constituţiei din 1991, Horia Mazilu, decanul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, etc.
Din păcate, mişcarea noastră, constituită ad-hoc începând cu martie 1997, nu a putut ţine pasul cu avalanşa acţiunilor Puterii ─ pe care am descris-o detaliat în carte ─ şi, în iulie 1997, preşedintele Constantinescu a promulgat tratatul.
În schimb, în toamna lui 1997 această mişcare civică, predominant universitară, a avut suficientă forţă pentru a bloca articolele antinaţionale ale Ordonanţei 36: spargerea Universităţii Babeş-Bolyai nu a mai avut loc, procesul de segregare a învăţământului de stat din România pe criterii etnice nu a putut fi extins şi la nivelul învăţământului universitar, aşa cum o cerea imperativ UDMR-ul (aflat la guvernare, în cadrul Convenţiei Democrate).
Cartea Istoria unei trădări naţionale – Tratatul cu Ucraina am scris-o şi pentru a pune la dispoziţia unei viitoare diplomaţii româneşti responsabile argumentele că validarea Tratatului cu Ucraina a fost obţinută de către Putere printr-o amplă manipulare a societăţii româneşti, exprimând voinţa de cabinet a unei camarile şi nu voinţa poporului român, care ar fi trebuit să fie larg consultat, eventual prin referendum, într-o problemă de o asemenea anvergură. Prin delimitarea de o minoritate responsabilă de validarea acestui tratat, diplomaţia noastră va avea legitimitatea denunţării lui, la momentul istoric potrivit.

Emilia Ţuţuianu: Articolul despre cartea dvs. apărut în revista Melidonium, prin numărul mare de vizualizări, arată interesul faţă de o rană deschisă a sufletului românesc – pierderea Basarabiei, a ţinutului Herţa şi a Bucovinei de nord la 28 iunie 1940.

Tiberiu Tudor: Herţa a fost o culme a abuzului ocupaţiei sovietice din 1940 a teritoriilor româneşti. Dar problema noastră, a contenciosului nostru cu Ucraina, nu este a Herţei, nici a Insulei Şerpilor sau a Platoului Continental al Mării Negre. Problema este cea scandată de Marea Adunare Naţională de la Chişinău ─ cum a numit Mircea Druc uriaşa demonstraţie naţională anticomunistă din 27 august 1989: Muntele şi Marea! Bucureştiul va trebui să înţeleagă ceea ce pentru Chişinău a fost clar de la început. Kievul va trebui să accepte ceea ce înţelege foarte bine: nordul Bucovinei, Herţa, Insula Şerpilor, nordul şi sudul Basarabiei sunt pământuri româneşti, pe care va trebui să le restituie în întregime.
Ucraina este un stat artificial, extins peste orice măsură prin anexiunile sovietice din anii ‚40 şi includerea în graniţele unionale ale RSS Ucrainene a unor teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, România, Cehoslovacia şi actuala Federaţie Rusă. Anul 2014 a arătat că Ucraina ─ indiferent de susţinerea şi interesul geopolitic în această zonă al unor mari puteri ─ este la limita imploziei, implozie care, mai devreme sau mai târziu, se va produce. Ucraina va avea stabilitate statală numai când se va retrage în graniţele sale etnice istoric justificate. Aşa cum au făcut foste mari puteri ale căror ambiţii fuseseră susţinute de posibilităţile lor într-o mult mai mare măsură decât in cazul Ucrainei: Austria şi Turcia, actualmente state stabile şi surse autentice de stabilitate.

Emilia Ţuţuianu: Cum aţi perceput dvs. orientarea politicii româneşti faţă de aducerea la Ţara mamă a teritoriilor româneşti, în ultimii 25 de ani?

Tiberiu Tudor: Politica românească, a forurilor de conducere ale României de dincoace şi dincolo de Prut, în privinţa reîntregirii ţării şi a recuperării teritoriilor româneşti ocupate actualmente de Republica Ucraina a avut trei etape: ofensivă, defensivă, capitulare.

Emilia Ţuţuianu: Cum apreciaţi politica românilor din stânga Nistrului în anii 1989 ce a culminat cu demonstraţiile din Chişinău din 27 august 1989 în plină politică glasnost şi înainte de evenimentele din decembrie din România?

Tiberiu Tudor: În 1989-1990, românii au dus o politică ofensivă. Ei au contribuit din plin la forţarea cursului istoriei, prin voinţa unită a poporului şi a oamenilor de stat care se ridicau dincolo de Prut. Românii au fost, alături de gruzini şi de baltici, în linia întâi a ofensivei pentru demolarea imperiului sovietic. Chişinăul a depăşit prin amploarea manifestaţiilor toate celelalte capitale răzvrătite ale imperiului. Revoluţia naţională anticomunistă a românilor de dincolo de Prut a adus o contribuţie importantă la una dintre marile răsturnări istorice ale acestui secol: prăbuşirea comunismului şi destrămarea imperiului sovietic.
In anii 1988-1989 începuse procesul de destrămare a Uniunii Sovietice. Republicile Baltice, Moldova, Republicile Transcaucaziene şi cele din Asia Centrală îşi revendică independenţa.
La 27 august 1989 o jumătate de milion de oameni inundă Chişinăul. Sub flamurile tricolorului mulţimea intonează cu hotărâre Deşteaptă-te Române! Printre pancartele şi pânzele albe ale lozincilor: MUNTELE şi MAREA! După 40 de ani de rezistenţă anticomunistă şi după aproape două secole de rezistenţă îndârjită împotriva deznaţionalizării, românii de dincolo de Prut au conştiinţa naţională intactă. Ei revendică, o dată cu independenţa Republicii Moldova, şi realipirea teritoriilor româneşti ocupate de RSS Ucraina: Muntele (nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, nordul Basarabiei) şi Marea (sudul Basarabiei).

Emilia Ţuţuianu: Relataţi-ne vă rog ce schimbări au avut loc în politica românească începând cu anii 1990, în ce priveşte teritoriile româneşti pierdute prin Pactul Ribbentrop-Molotov în 1940?

Tiberiu Tudor: După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în decembrie 1991, şi apariţia noilor state independente desprinse din Uniune, problema Teritoriilor Româneşti Ocupate revine stringent în actualitate. Uniunea Sovietică, deţinătoarea titlurilor de suveranitate — contestabile şi ele — asupra acestor teritorii, dispare ca subiect de drept internaţional; apar ca subiect de drept internaţional noi state; printre ele Republica Ucraina şi Republica Moldova. Imediat după eşuarea puciului de la Moscova, când destrămarea Uniunii Sovietice devenise iminentă, sau cel puţin a doua zi după dispariţia Uniunii Sovietice ca subiect de drept internaţional, în decembrie 1991, politica externă a României ar fi trebuit să se orienteze spre aducerea fermă la cunoştinţa comunităţii internaţionale şi menţinerea permanentă în conştiinţa acesteia a faptului că estul şi nordul Moldovei — teritoriu românesc înainte de semnarea Protocolului Secret al Pactului Molotov – Ribbentrop şi de invazia sovietică — se află într-o situaţie identică, din toate punctele de vedere, cu cea a Ţărilor Baltice şi că România cere, la dezmembrarea Imperiului, restitutio in integrum.

Emilia Ţuţuianu: Cum au reuşit românii să piardă înfăptuirea Unirii între cele două state româneşti în anii 1990?

Tiberiu Tudor: Roadele formidabilei mişcări naţionale de la Chişinău nu au putut fi culese datorită lipsei de anvergură, clarviziune şi coerenţă a clasei politice de la Bucureşti precum şi datorită apatiei civice a ţării în problemele de interes naţional major. În perioada marilor reaşezări statale din Europa de Est, când porţile istoriei ne-au fost deschise pentru realizarea cu riscuri minime a Unirii şi a recuperării Teritoriilor Româneşti Ocupate, orizontul politic al Bucureştiului nu depăşea, de o parte şi de alta, perimetrul Pieţii Universităţii. Ţara era în război civil rece; antrenaţi într-o luptă fratricidă, românii au pierdut momentul Unirii.
Momentul istoric fiind pierdut, a trebuit să ne repliem: a doua etapă, defensivă, a început în 1991 şi a durat până în 1997.

Emilia Ţuţuianu: Care era situaţia Ucrainei în anii 1990, stat care deţine Bucovina de nord şi sudul Basarabiei, teritorii româneşti ocupate prin Pactul Ribbentrop-Molotov de defuncta URSS şi care a fost politica română faţă de vecinul de la est?

Tiberiu Tudor: În 1991 Republica Ucraina, principala beneficiară a rapturilor teritoriale ale Uniunii Sovietice după cel de-al doilea război mondial, este în plină criză de legitimitate: ea deţine de facto teritorii care au aparţinut tuturor statelor învecinate: Polonia, Cehoslovacia, România şi, foarte important, Rusia.
Rada Supremă proclamase independenţa Republicii Ucraina la 24 august 1991. Conştienţi, de la bun început, de dificultăţile Ucrainei „de a supravieţui, de a se legitima şi defini ca identitate”, ucrainenii revin, peste o jumătate de an, plusând cu referendumul pentru legitimarea pe plan intern a independenţei. Ucraina este singura fostă republică unională care organizează referendum în problema independenţei.
In 1991, Parlamentul României reacţionează prompt, barând calea ofensivei pentru legitimitate a ucrainenilor care, în ceea ce ne priveşte, însemna o ofensivă pentru uzurparea drepturilor noastre asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate.
In Declaraţia, Parlamentul României din 28 noiembrie 1991, adoptată cu unanimitate de voturi în şedinţa Camerelor reunite, se spune:
,,Parlamentul României
luând cunoştinţă de hotărârea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independenţei Republicii Ucraina.
declară solemn că referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forţa în cadrul fostei U.R.S.S. — respectiv Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, ţinutul Hotin precum şi în judeţele din sudul Basarabiei —este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
cere parlamentarilor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independenţa Ucrainei să declare expres că această recunoaştere nu se extinde şi asupra teritoriilor româneşti menţionate.
solicită Guvernului ţării să înceapă de urgenţă negocieri cu autorităţile de la Kiev în problema teritoriilor româneşti anexate cu forţa de U.R.S.S.”
Tot în acest sens, în aprilie 1993, Guvernul Român notifică Guvernului Ucrainean faptul că, urmare a dispariţiei Uniunii Sovietice şi a apariţiei la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina şi Republica Moldova, Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-sovietice, colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră, încheiat în 1961, a devenit caduc. Se afirmă, de asemenea, disponibilitatea Părţii române de a începe negocierea cu Partea ucraineană a unui acord în acest domeniu.
Tratatul din 1961 confirma frontiera sovieto-română impusă prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 şi Protocolul Groza-Molotov din 1948, în condiţiile ocupaţiei sovietice, sfera sa de reglementare limitându-se, desigur, la problemele regimului de frontieră şi ale colaborării şi asistenţei mutuale.
Notificarea caducităţii Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariţiei acesteia ca subiect de drept internaţional, şi exprimarea disponibilităţii de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României — Republica Ucraina — era un act menit să deschidă câmpul discuţiei problemei frontierei dintre România şi Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki .
Până în 1997, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de bază cu Republica Ucraina au avut un caracter echilibrat.

Emilia Ţuţuianu: Ce ne puteţi spune despre politica românească începând cu anul 1997 în ce priveşte românii din jurul României, din teritoriile istorice româneşti?

Tiberiu Tudor: După câştigarea alegerilor de către Convenţia Democrată, politica externă a României în privinţa contenciosului teritorial cu Ucraina devine capitulardă.
Imediat după investitură, la reuniunea de la Davos din ianuarie 1997, preşedintele Constantinescu lansează ideea “sacrificiului istoric”. Intr-un interviu acordat postului privat de radio ucrainean Nova Mova, în februarie 1997, preşedintele Constantinescu declară: „Suntem dispuşi să recunoaştem graniţele actuale. Această recunoaştere a realităţii va forma, într-adevăr, baza tratatului”, menţionând de asemenea că „Insula Şerpilor este teritoriu ucrainean”. In februarie 1997 preşedintele Constantinescu nu avea mandat pentru avansarea ideii “sacrificiului istoric”. Nu consultase poporul român, prin referendum, nu consultase nici măcar Parlamentul ţării.
În continuare întreaga diplomaţie românească este pusă să lucreze în favoarea consolidării statalităţii “tânărului stat ucrainean”.
Primul implicat este Ministerul Afacerilor Externe. La 7 martie apare stupefiantul comunicat al M.A.E.:
,,Ministerul Afacerilor Externe nu va ceda în privinţa intereselor legitime ale României. In acest context, subliniem încă o dată că securitatea României e legată de independenţa, stabilitatea şi integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu e suficient doar să le recunoaştem, ci chiar să le susţinem prin toate mijloacele politice şi juridice care ne stau la îndemână.”

Emilia Ţuţuianu: Cum s-a ajuns la semnarea Tratatului cu Ucraina din 1997 şi care sunt consecinţele politice şi istorice?

Tiberiu Tudor: O extraordinară campanie de manipulare a opiniei publice şi a parlamentarilor este pusă în funcţiune. Principalii artizani ai acestei acţiuni sunt preşedintele Emil Constantinescu, preşedintele Senatului Petre Roman şi ministrul de externe din acea perioadă, Adrian Severin.
Dincolo de perdeaua de fum a explicaţiilor celor care au participat la redactarea şi validarea tratatului, dincolo de toate precauţiile şi de reuşita redactării tratatului în termenii Actului Final de la Helsinki, esenţa tratatului este achiesarea, acceptul liber consimţit al României, la actuala frontieră cu Ucraina. Ucraina a apărut ca subiect de drept internaţional în 1991. Tratatul întrerupe linia contestării drepturilor Ucrainei asupra Teritoriilor Ocupate, începută prin Declaraţia din noiembrie 1991 a Parlamentului României, şi, în 1997, România face cadou Ucrainei recunoaşterea actualei ei frontiere de sud-vest.
Recunoaşterea actualei frontiere de stat între România şi Ucraina este explicită în Schimbul de Scrisori între cei doi miniştri ai Afacerilor Externe (aşa-numitul Acord Conex) prevăzut la art.2.2 al Tratatului. Iată care este conţinutul acestui Schimb de Scrisori:
11
1. Guvernul României şi Guvernul Ucrainei vor încheia, în cel mult doi ani, un Tratat privind regimul frontierei dintre cele două state, pe baza principiului succesiunii
statelor în privinţa frontierelor, potrivit căruia proclamarea independenţei Ucrainei nu afectează frontiera de stat existentă între România şi Ucraina, aşa cum a fost definită şi descrisă în Tratatul din 1961 privitor la regimul frontierei de stat româno-sovietice şi în documentele de demarcare corespunzătoare valabile la 16 iulie 1990, data adoptării Declaraţiei privind suveranitatea statală a Ucrainei.
3. Ucraina se va angaja să nu amplaseze mijloace militare ofensive pe Insula Şerpilor, care aparţine Ucrainei, potrivit punctului 1 de mai sus.
Astfel, esenţa „principiilor şi procedurilor convenite prin Schimbul de Scrisori”
este:
– renunţarea la efectele notificării din 1993 a caducităţii Tratatului din 1961 privind regimul frontierei de stat româno-sovietice;
– anularea efectelor Declaraţiei din 28 noiembrie 1991 a Parlamentului României cu privire la referendumul asupra independenţei Ucrainei.
– recunoaşterea dreptului de succesiune al Ucrainei asupra Teritoriilor Româneşti Ocupate de fosta Uniune Sovietică şi deţinute acum de Republica Ucraina.
Schimbul de Scrisori nu a fost prezentat plenului Parlamentului în cursul şedinţelor de ratificare, motivându-se că „el nu este parte a Tratatului” (cu toate că prevederile lui
– art.2.2 din Tratat — „vor intra în vigoare simultan cu intrarea în vigoare a prezentului tratat”). Puţini parlamentari cunosc conţinutul Schimbului de Scrisori implicat în tratatul pe care l-au votat.
Semnarea Tratatului a însemnat anularea tuturor eforturilor de prudenţă diplomatică din perioada ‘91 -‘96. Ea a însemnat sfârşitul defensivei. A însemnat capitularea totală a României în faţa Ucrainei.
Până la ratificarea şi promulgarea acestui tratat, „tânărul stat ucrainean” nu avea nici un act prin care România să-i fi recunoscut frontiera. Acum îl are.
“Pentru prima dată de la constituirea României Mari, în 1918, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional, fără a fi ameninţat cu agresiunea (ca în 1940) sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 şi 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunile dramatice ale evenimentului. Românii trebuie să cunoască adevărul într-o problemă capitală, în care cenzura, manipulările, propaganda şi presiunile exercitate de Putere au ocultat sensul real al tratativelor şi al tratatului”— va spune marele istoric şi patriot, academicianul Florin Constantiniu. Am prezentat pe larg, toate procedeele acestei ocultări, care au dus la validarea, ratificarea şi promulgarea acestei forme capitularde a Tratatului cu Ucraina.
„Pentru toate acestea, judecata istoriei va veni oricum, dar până atunci trebuie să-i judece justiţia!” (Prof. dr. Vasile Gionea – membru de onoare al Academiei Române)

Emilia Ţuţuianu: Răni nevindecate în sufletul românilor moldoveni, Moldova glorioşilor Alexandru Cel Bun şi Ştefan Cel Mare, cu teritoriile vechiului voievodat medieval Moldova aflându-se în acest moment în trei state: România, Moldova şi Ucraina. Există vreo şansă să se schimbe ceva în destinul acestui popor?

Tiberiu Tudor: Am o neabătută încredere în luminozitatea destinului nostru ca popor şi ca naţiune. El este asemenea unui pârâu subteran care iese din timp în timp în lumină, uimind cu strălucirea şi prospeţimea lui: Unirea Principatelor, Independenţa, Marea Unire. Cursul lui este deja jalonat de oameni de stat de anvergură europeană care ne-au ridicat Ţara în istorie. Nu trebuie decât să urmăm aceste jaloane pentru a ne reîntâlni cu el atunci când va străluci din nou în lumina evenimentelor istorice favorabile.
Întâlnirea cu destinul nostru istoric a fost ratată la un moment extrem de fast: 1990-91. Dar acest destin există şi îşi continuă, cu răbdare şi tenacitate, cursul. Să ne pregătim pentru viitoarea noastră întâlnire cu el. Cum?
Aducând la conducerea ţării, oameni competenţi, cu o vastă cultură istorică şi politică, dornici să-şi slujească Ţara şi având curajul, înţelepciunea şi abilitatea în a o face.
Reînfiinţând, pe toate planurile, marea Şcoală a Educaţiei Naţionale – aceea la care au crescut elitele care au realizat ridicarea naţiunii pe treptele împlinirii ei, din generaţie în generaţie.
Adaptându-ne cu supleţe tacticile politice de moment obiectivului naţional strategic major – în momentul de faţă refacerea unităţii statale a României – cu flexibilitatea, abilitatea şi înţelepciunea de a fructifica în direcţia acestui obiectiv strategic oportunităţile care se ivesc mereu în cadrul echilibrului de forţe, mereu schimbător, realizat între marile puteri. Şi de aici începe discuţia asupra a ceea ce este şi a ce ar trebui să fie, politica externă a României în momentul de faţă.

Emilia Ţuţuianu: Stimate domnule profesor Tiberiu Tudor vă mulţumesc pentru această lecţie de istorie şi patriotism oferită cititorilor revistei Melidonium.

Tiberiu Tudor: Vă mulţumesc şi eu, adăugând că profilul cărţii mele este unul de istorie  în măsura în care istoriografia naţională este o făclie care trebuie să lumineze calea politicii naţionale.

Guido Gezelle a fost poet, lingvist, traducător şi preot, născut în Flandra/Belgia la 1830. După finalizarea studiilor a activat ca profesor de limbi, atrăgându-şi antipatia colegilor săi – abaţi catolici, vorbitori de franceză – pentru că recurgea adesea la limba flamandă. Ca idealist a încercat să se remarce prin poezii compuse în limba maternă, poezii pe care le promova într-un cerc de intelectuali flamanzi, majoritatea catolici. Lirica sa delicată conţine elemente naturale care fac uneori referire la Creaţie şi la Creator. Controversele sale pe teme poetice cu naţionalismul flamand au condus la conflicte cu reprezentanţii bisericii. Lirica acestui maestru al limbii, unul dintre cei mai renumiţia poeţi flamanzi, care a dezvoltat un stil individual unic, se încadrează la romantici. A murit în 1899. Vă prezentăm mai jos poezia „MOEDERKEN” (Măicuţa) în original si traducerea acesteia în mai multe limbi. 

——————————-

MOEDERKEN
Guido Gezzelle (Flämisch/Niederländich)
Poezia originală

‘t En is van u
hiernederwaard,
geschilderd of
geschreven,
mij, moederken,
geen beeltenis,
geen beeld van u
gebleven.

Geen teekening,
geen lichtdrukmaal,
geen beitelwerk
van steene,
‘t en zij dat beeld
in mij, dat gij
gelaten hebt,
alleene.

o Moge ik, u
onweerdig, nooit
die beeltenis
bederven,
maar eerzaam laat
ze leven in
mij, eerzaam in
mij sterven.

MĂICUŢA
Traducere în limba română de
Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Din tine nu-mi rămâne
pe lume
nici pictat
nici gravat mie
măicuţă
niciun tablou
nicio imagine
de-a ta

Nu desen
nu fotografie
nu sculptură
în piatră
nimic decât chipul
pe care tu l-ai depus
în mine

Oh de-aş putea
nevrednic de tine
niciodată să nu stric
acel chip
ci onorat
însingurat să-l las în mine să trăiască
însingurat cu mine să se stingă.

小时候妈妈
Traducere în limba chineză de
Cheng Cheng-Hai An

你在这个世上
没有给我
留下一幅画像
或一尊雕像
小时候妈妈
你没有留下任何
一张照片
一段影像

没有画像
没有相片
也没有任何
石刻的雕像
除了
你在我身上
留下的镜像

哦，也许于你
我毫无价值
从没溺爱过
那面镜像
却荣幸地任其
在我身上孤独地活着
孤独地死去

LITTLE MOTHER
Traducere în limba engleză de
Germain Droogenbroodt şi Hatto Fischer

There isn’t left of you/on earth,
neither painted
nor engraved, for me
little mother
no picture
no image/of you

No drawing
no photograph
no sculpture
of stone
nothing but
that image which,
you left in me

Oh may I,
unworthy to you,
never spoil
that image
but honoured
let it lonely live in me
lonely in me die.

MADRECITA
Traducere în limba spaniolă de
Germain Droogenbroodt şi Rafael Carcelén

Nada queda de ti
en la tierra,
ni pintada
ni grabado para mí
madrecita
ni retrato
ni imagen
de ti

Ni dibujo
ni fotografía
ni escultura
de piedra
nada salvo
esa imagen que
dejaste en mí

Oh ¿cómo podría,
indigno de ti,
no estropear
esa imagen
sino honrada
dejarla a solas vivir en mí
y a solas dejarla morir.

MÜTTERCHEN
Traducere în limba germană de
Germain Droogenbroodt şi Hatto Fischer

Es ist von dir
auf Erden hier
gemalt oder
geschrieben
mir, Mütterchen
kein Bildnis
kein Bild von dir
geblieben

Keine Zeichnung
keine Lichtdruck
kein Bildhauwerk
aus Stein
es sei das Bild allein
das du gelassen hast
in mir

O möge ich, dir
unwürdig, nie
das Bildnis verderben,
aber ehrbar lass’
es leben in
mir, ehrbar in

mir sterben.

A prezentat:

Germain DROOGENBROODT
Doctor in literatură
8 mai 2015
Spania

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are  etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia  Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar  face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul  se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii :perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc…  este un nume care mi-a reţinut atenţia prin  unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare  ce au impus-o în peisajul  literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu. Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care  „Impozit pe dragoste”,  „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva  pentru Poezie, obţinut la  Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.

“O monedă subţire”

Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează  undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia  o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.”

De la Chiva, Dacia află “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de mătasă… Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunţă Chiva.” Mai mult, baba dispare şi pe bancheta unde stătuse, rămâne “o monedă subţire” ce  “mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă… Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva din şira spinării, dar… osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de bunăvoie.» Acvila sau pajura reprezintă în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” şi un “dincoace”. Ea se crede “detaşată de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar… fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care se credea detaşată de lumea din care plecase.” Dacia părăseşte această  lume civilizată, în care rămâne Sergio, cel pe care îl iubea şi pe care “îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească.” Fosta Divă ajunge pe Munte şi pătrunde într-o altă lume, o lume veche, arhaică, cu rosturi din veşnicie. Aici o găseşte Mutu, om ce trăieşte “în cealaltă parte a Piscului”, care vânează împreună cu lupii. El o duce în casa lui Barbă,  bărbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul şi frumos ca un zeu pregătit de ursitoare să înfrunte pentru alţii primejdiile”, ce îşi câştigă traiul din “negoţ cu miere şi păstrăvi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, trăieşte un vis, într-o lume arhaică, a cutumelor, în care oamenii se închină „bătrânului Zeu”, nefiind încă pregătiţi să accepte “rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistă la o ceremonie ritualică, “în creierul” ei “se dădea lupta între fantasmagoric şi realitate… Chiva, vrăjitoarea, îi rămânea singurul detaliu clar din viaţă.” Cei în mijlocul cărora trăieşte se închină Soarelui, aşteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflăm într-un univers în care creştinismul abia acum începe să pătrundă, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge  să “execute în faţa lui Dumnezeu numărul forte al luptei ei decisive dintre două civilizaţii atemporale”, între două realităţi – una pe care o cunoaşte şi alta spre care aspiră. Între simbolurile care se detaşează în carte este acela al casei în care Dacia locuieşte cu Barbă, “bărbat şi femeie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite.” Această locuinţă este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizată, contemporană, spre trecut. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de „dincolo” către “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte şi prinţul TalariK, fiul Mătcii, îndrăgostit şi el de Dacia.  Pentru ea, “Sergio juca rol de prinţ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbă deveniseră trei imagini într-o singură ramă decolorată.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcă să recupereze măcar momentele semnificative, însă singura certitudine este că sta “nepăsătoare, dezbrăcată de voinţa personală, sta în faţa lui Dumnezeului care… era nehotărât între a-i arăta ce e bine sau rău.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această “vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea “s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge.” Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK.

„Armăsarul din vis”

Un moment de referinţă  în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naşterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia şi TaraliK, femeia şi bărbatul, cuplul, asistă la venirea pe lume a acestuia. “Nu se înşela, era un inorog de-adevăratelea! Mânzul din poveste o aşteptase pe ea, acolo în pustietate, să o convingă că tot o Lume era cât încăpea şi cât nu încăpea în basme… Era un inorog adevărat, poate ultimul de pe Pământ.” Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca deţinând puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Inorogul este şi simbolul omului superior, neînţeles de cei din jurul său. Cu simbolul inorogului de altfel, se şi încheie „Femeie în faţa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugită de acasă şi salvată de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaţă, ajunge în urma unei operaţii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zăcea, zbătându-se între viaţă şi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare să se încheie, lăsând loc celui real. Dacia scapă cu viaţă, însă rămâne paralizată, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seară, Dacia se află alături de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmează o dresură de cai. „Brusc, Dacia se ridică din căruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis,- un cal cu coama spulberată ca o zăpadă… Era el, mânzul inorog! Retrăia cu intensitate colosală clipa, limita dintre real şi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poştale, trecea Inorogul!”

„Până când coama sa albă acoperi palmele ei”

Fiinţa aceasta din altă  lume, o recunoaşte. Ştie cine e Dacia, nu a uitat că ea l-a ajutat să vină pe lume. „Inorogul nu mai ştia, uitase ce-i teama stăpân, de povară, ce-i cravaşa sau găleata cu apă stătută, din regie. Era iar un simbol fără dimensiune precisă. Se cambră falnic, îşi aplecă doar grumazul până când coama sa albă acoperi palmele ei.” Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stărilor Daciei, care oscilează permanent între speranţă şi deznădejde. Semnificaţia paradisiacă a visului Daciei, în care este descris un univers nevăzut, naşte o întrebare – ceea ce am citit până acum a fost o simplă călătorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepţional redat, din viaţa şi religia străbunilor noştri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înţelege că a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, să asiste „pe viu” la o autentică pagină de istorie antică. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenţia sa a fost şi rămâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaţii tainice şi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele două divinităţi, Dumnezeu adevărat şi un zeu „din carne şi sânge”, rămâne Dacia, o femeie în faţa lui Dumnezeu. Iar ea ştie ce are de făcut. „Trebuie doar să aştept trenul meu, poate drezina care să mă scoată în lumea adevărată. Voi dormi în haltă, pe banca scrijelită-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariţie care nici nu există!”

Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Dr. Corina Ungureanu Kiss este o cunoscută pianistă, dar este teoreticiană şi muzicolog, de asemenea. A fost profesoară de pian la Liceul de Muzică Tudor Ciortea din Braşov, iar elevii ei au fost cu toţii premiaţi atât la festivaluri naţionale cât şi internaţionale. Ca pianistă a susţinut numeroase concerte în Europa şi SUA, a fost premiată la concursurile de pian Hariclea Darclée (Romania) şi Reinhold Gliére (Germania). In calitate de compozitoare a fost recunoscută, primind premiul II, la concursul de compoziţie din Siegburg, Germania. In prezent Corina Ungureanu-Kiss este profesoară în Düsseldorf.

——————————————

Diana Elena NEAŢĂ: Care sunt pasiunile dvs.?

Corina UNGUREANU-KISS: Pasiunile mele au fost mereu: muzica, filozofia, moda (in 1991 am fost Miss Brasov), patinajul artistic şi dansul.

Diana Elena NEAŢĂ: De unde pasiunea pentru muzică? Aţi moştenit-o de la cineva?

Corina UNGUREANU-KISS: Pasiunea pentru muzică a venit de la tatăl meu care şi el la rândul lui a fost muzician, clarinetist în Orchestra de la Ploieşti. De la început am fost atrasă de labirintul muzicii care m-a dus cu timpul într-o lume “abstractă” dar foarte frumoasă, de care nu m-am mai despărţit niciodată.

Diana Elena NEAŢĂ: Cine este compozitorul dvs. preferat? Dar piesa preferată?

Corina UNGUREANU-KISS: Compozitorii mei preferaţi au devint cu timpul mai mulţi. Am pornit la început de la Beethoven, Brahms şi am ajuns să-l înteleg şi să-i ascult muzica lui Anton Brukner, compozitor austriac. De acea am introdus piese de aceşti compozitori în noua mea partitură pentru pian. Însă, ca cel mai aproape de sufletul meu ramane romanticul german Johannes Brahms, el fiind continuatorul lui Beethoven, care a dezavoltat limbajul muzical. Iar pianul este pentru mine ca şi pentru Brahms instrumentul “major nedespărţit al serilor nesfârşite de trudă (de studiu) din copilărie şi adolescenţă”, un univers în care mă simt încontinuare eu însumi. Cele două Rapsodii pentru pian a lui Brahms vor fi mereu lucrările mele preferate în care mă voi putea exprima şi regăsi.

Diana Elena NEAŢĂ: Spuneţi-ne câteva despre cartea sau cărţile dumneavoatră?

Corina UNGUREANU-KISS: Am mai multe pentru muzică: Invăţăm să cântăm la pian, Solfegiii-Solfegio-Solfége, iar ultima Piese pentru pian la patru mâini. Toate editate la Editura Muzicala din Bucureşti. „Piese pentru pian la patru mâini”, (2015) am dorit neapărat să o scriu, deoarece este cea mai modernă formă în care s-a scris în sec. al 19-lea, plus afinitatea mea pentru cea mai intimă formă a muzicii de cameră (DUO). Această partitură muzicală este extrem de interesantă nu numai pentru specialisti, dar şi pentru melomanii pianului. Sunt lucrări inedite, sunt transpoziţii din lucrări corale cum ar fi Missa de Bruckner, dar şi piese clasice de compozitori mai cunoscuţi Schubert, Brahms, Ceaikovschi (Fragment din baletul Lacul lebedelor). Nu sunt multe, dar sunt superbe şi inedite!

Diana Elena NEAŢĂ: Ce sfaturi aveţi pentru tinerii care vor să se apuce de muzică?

Corina UNGUREANU-KISS: E greu de dat un sfat adecvat lumii de astăzi, dar voi încerca prin cateva cuvinte: Orice tânăr să încerce să se apropie de muzică, deoarece numai aşa va afla că spiritul uman se dezvoltă în această lume “abstractă” unde nu sunt cuvinte, dar sunt stări lăuntrice şi imagini emoţionale deosebite.

——————————————

Interviul realizat de

Diana Elena NEAŢĂ

PR GoodRead.ro: Lumea carţilor

24 aprilie 2015

Mioveni

În cadrul Şcolii Gimnaziale „C. Sandu- Aldea”, s-a desfăşurat, la Brăila, cea de a IV-a ediţie a Festivalului Naţional „Ana Blandiana”, sub semnul Anotimpurilor Poetice, binecuvântate de prezenţa invitaţilor de onoare  – scriitorii Ana Blandiana, Romulus Rusan şi Nicolae Băciuţ.

Anul acesta, 1252 de elevi, din 36 de judeţe, au abordat tematica Concursului de Creaţie şi Interpretare, ce s-a aflat sub aureola a două spirite poetice – Ana Blandiana şi Rainer Maria Rilke. În urma evaluării, au fost acordate 92 de premii şi de menţiuni, susţinute de Asociaţia Culturală „Ars Poetica”. Premiile au fost obţinute de către participanţi din 29 de judeţe: Alba, Argeş, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Bucureşti, Buzău, Călăraşi, Cluj, Constanţa, Covasna, Dâmboviţa, Galaţi, Gorj, Hunedoara, Ilfov, Mureş, Neamţ, Olt, Prahova, Suceava, Satu-Mare, Sibiu, Teleorman, Timiş, Tulcea, Vâlcea şi Vrancea.

Marele Premiu „Ana Blandiana” a fost câştigat de eleva Alina Dumitrescu, clasa a X-a, de la Liceul Pedagogic ”Carmen Sylva”, din Timişoara, coordonator prof. Elena Jebelean.

Lucrările elevilor premiaţi au fost publicate, sub atenta şi inspirata îngrijire a scriitorului Nicolae Băciuţ, la Editura Nico, din Târgu-Mureş, în patru antologii: „Copilul din anotimpuri”(poeme), „Dincolo de anotimpuri” (proză/eseu), „Vârsta anotimpurilor” (analiză literară) şi „Ana Blandiana – Octombrie, noiembrie, decembrie” (traduceri). Preşedinţii comisiilor de evaluare au fost inspectorii de specialitate: prof. Daniel Kiţu, prof. Mircea Bogatu şi prof. Anca Lipan.

Momentele artistice au fost susţinute de către elevii Şcolii „Constantin Sandu-Aldea”, de membrii Cenaclului „Nicolae Băciuţ”, precum şi de elevi ai Şcolii „Mihai Eminescu” şi ai Colegiului Naţional „Gh. Munteanu Murgoci” – coordonatori: prof. Gabriela Vasiliu, prof. Dumitra Schipor, prof. Alina Merişor,  prof. Valentina Botea, prof. Tatiana Daniela Bercariu; consultanţi artistici: prof. Gheorghe Antonescu şi prof. Nicoleta Brânzia /Liceul de Arte „Hariclea Darclee”.

În parteneriat cu Muzeul Brăilei „Carol I”, s-a organizat şi Simpozionul „Vârstele poetice ale  anotimpurilor”, care a fost moderat de conf. univ. dr. Zamfir Bălan. La dezbatere, au participat profesori universitari, critici literari şi de artă, istorici literari, scriitori, elevi: Silviu Angelescu, Pavel Şuşară, Lucian Chişu, Radu Voinescu, Paul Dugneanu, Dalina Bădescu, Corneliu Goldu,  Valentin  Popa, Irina Anghel.

Ediţia 2015 a Festivalului Naţional „Ana Blandiana” s-a distins printr-o emoţionantă manifestare culturală şi artistică.

Prof. dr. Gabriela VASILIU

14 mai 2015

Brăila

Scriitorul Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare. De la Mareşalul ţării şi până la analfabeţi, fiecare am fost sortiţi să ne sufocăm sub cizma totalitarismului, fiecare în numele altui motiv, totdeauna personal, totdeauna născocit de către anchetatorii noştri, în chip mincinos. Unul avea un crez, altul nu; niciunul n-a găsit crezare în faţa instanţei. Privind foştii deţinuţi politici în ansamblu, ne dăm seama că ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt; nu rareori bâjbâirea intelectuală a celui de aici era ridiculizată de luminile aceluia de acolo. Câţiva şi destul de rari nu-şi mai recunoşteau teoria în numele căreia, până la arestare, îi oprimaseră pe actualii lor soţi de temniţă – mă refer la comuniştii înghiţiţi de malaxorul imens edificat de ei înşişi şi ajunşi în pântecul balenei roşii, odată cu Iona, al cărui nume evocă atât de aproape numele de botez al majorităţii românilor: Ioan. Există oare o trăsătură comună pentru toţi cei care au fost zvârliţi în temniţe ieri? Credem că da. Dincolo de limitele ideologiei lor sau ale lipsei unei ideologii, toţi au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală era interzisă.

Se poate oare concepe o ideologie atât de generalizantă, atât de redusă la cele mai simple idei, la cele esenţiale, încât ea să fie acceptată de către toţi foştii deţinuţi politici din România? O ideologie în care să-şi recunoască fiecare, de la caracterul cel mai aprig şi până la caracterul cel mai smerit, aspiraţiile pentru care să merite a-şi sacrifica, iarăşi şi iarăşi, liniştea, echilibrul, viaţa? O ideologie generoasă şi rodnică în atare măsură încât să poată fi adoptată şi de către generaţiile viitoare, până în cele mai îndepărtate veacuri? O ideologie ce să încălzească nu numai inimile foştilor deţinuţi politici, ci să răspundă necesităţilor sufleteşti ale tuturor cetăţenilor patriei, chiar şi ale foştilor călăi ai celor dintâi, presupunând că aceştia din urmă ar dori să trăiască măcar o dată “clipa adevărului”, a patriotismului şi a omeniei?

Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, plecând de la numitorul comun descoperit mai sus, anume că toţi foştii deţinuţi politici au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală a fost ieri interzisă, această ideologie există, a existat permanent şi va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. De aici şi valoarea ei general umană.

Întrevăd o singură linie directoare ce să se potrivească tuturor foştilor deţinuţi politici, indiferent de culoarea lor, de gradul lor de implicare politică, o singură linie directoare la care, alături de ei, să poată adera întreg poporul român. Ea conduce la apărarea drepturilor fiecărui cetăţean. Este vorba despre solidaritatea tuturora întru dobândirea şi apărarea dreptului cetăţenesc de a gândi şi de a da glas, de a scrie şi de a face public prin orice mijloace ceea ce gândeşte, fără a se mai teme pentru existenţa lui şi a familiei sale.

Cugetarea şi schimbul de idei, opinii şi informaţii constituie elementele ce ne disting de animale şi ne plasează mai presus de ele. Acela – oricine ar fi el – care atentează la libertatea cugetului şi a exprimării lui atentează la dreptul omului de a rămâne om şi se cuvine să sufere rigorile legii, fie că se află aşezat la talpa sau în fruntea ţării, deoarece nimeni nu-şi poate aroga dreptul la tentativa de a dezumaniza un semen sau o naţie. De asemenea, vinovat este acela care foloseşte dreptul cugetării şi exprimării libere împotriva acestui drept însuşi, pentru a instiga sau a trece la încălcarea lui, adică la încercarea – indiferent de unde iscată sau cum motivată – de a opri, prin indiferent ce cale, emiterea şi circulaţia ideilor, opiniilor şi informaţiei.

Astăzi, când o nouă Constituţie a României este în curs de elaborare, suntem datori să luptăm, folosind toate mijloacele legale pentru înscrierea în Ea, completă, limpede şi de necontrazis, a acestui drept al omului.

În vederea adoptării generalizate a respectului faţă de acest drept fundamental, foştii deţinuţi politici au menirea şi îndatorirea de a folosi toate mijloacele accesibile omului de rând şi cele de mass-media pentru a răspândi cu perseverenţă informaţii cât mai numeroase privitoare la jumătatea neagră de veac scursă până în Decembrie 1989, al cărei ultim scop a fost anihilarea omului. Această activitate prevede şi redactarea viitoare a unei istorii autentice a României. Am ajuns în situaţia ca vechea istoriografie să fi fost profund falsificată, după ea urmând un hiat de 50 de ani. Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul; acesta a fost interesul şi obiectivul guvernanţilor dictaturii comuniste.

Pentru ca foştii deţinuţi politici, aceşti purtători de cuvânt ai suferinţei unui popor căruia i s-a interzis să gândească şi să grăiască, să se poată manifesta plenar şi să dobândească audienţa şi ecoul impuse unei reaşezări morale a naţiei, este necesar ca legea să le încurajeze, să le stimuleze şi să le protejeze acţiunea de asanare a neamului, pândit în continuare de pericolul unei sinucideri etice şi aceeaşi lege să-i cheme a-şi dezvălui opinia în toate problemele de libertate a cugetului, a conştiinţei şi a cuvântului. Suferinţa a făcut din ei unicii profesionişti ai acestei libertăţi.

Mihai Rădulescu

________________

Mihai Rădulescu (n. 15 mai 1936 în București), este un scriitor de beletristică, istoric al detenției române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice și editor.

Născut la 15 mai 1936, în București, în familia Dumitru și Toni Rădulescu (ambii, fugiți de părinți, în capitală, pentru a-și apăra dragostea), fiul lor unic Mihai este hărăzit unui destin ciudat, numărând atât suișuri cât mai ales coborâșuri, deseori amețitoare, ce au format din el un luptător (caracteristică a multor copii și tineri care au crescut sub comunism, în România).

Refuzând să facă parte din orice organizație comunistă, în anul II al Facultății de Filologie, secția de Limbă și Literatură Engleză, preia chemarea studenților mediciniști la o demonstrație în Piața Universității, convocând numeroși colegi de facultate și alți cunoscuți. Arestat la 4 noiembrie 1956, este condamnat în lotul organizatorilor la patru ani închisoare corecțională. Îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni, după ce fusese anchetat la Ministerul de Interne.

A avut câteva mari suferințe: oreionul ce nu i-a fost tratat, rămânând astfel fără dreptul la progenitură, avitaminoza A, tratată numai cu o pilulă de polivitamină pe tot parcursul bolii, însoțită de 20-30 crize nervoase pe zi, timp de mai bine de o lună. Finalmente, se eliberează din spitalul din Slobozia, bolnav de febră tifoidă și mutat la spitalul de boli contagioase din București.

Aceasta l-a scăpat de domiciliul obligatoriu ce-i aștepta pe toți cei eliberați în acea perioadă. Reia studiile universitare în 1963, devine licențiat în limbă și literatură engleză și română, iar în continuare se înscrie la doctorat, sub îndrumarea prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dar nu va întruni condițiile politice necesare susținerii tezei.

Între timp a fost profesor de liceu, asistent al Facultății de Limbă Engleză și al Institutului Pedagogic; în 1972 a fost numit prin concurs lector de limbă engleză și franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, de unde va ieși la pensie la șaizeci și cinci de ani.

O boală gravă (astm), coroborată cu alta la fel de gravă de inimă, îl împiedică ani de zile să mai iasă din casă și, din când în când, îl conduce la spital. Aceasta nu-l împiedică să-și continue activitățile de scriitor de beletristică, de istoric al detenției române sub comunism, de armenolog, de cercetător al artelor plastice și de editor.

După Revoluția Română din 1989 a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă.

A avut unul dintre cele mai bogate și mai bine organizate site-uri literare și de detenție (www.literturasidetentie.ro) din țară, unde a deschis un capitol nou: „Cartea Prietenului Meu”, dedicat acelor foști deținuți sau rudelor acestora, ce nu au bani să-și publice memoriile .

S-a stins din viață, după o perioadă de câțiva ani de suferință (suferea de astm), în 19 ianuarie 2009.

LUNGUL NASULUI

–  schiță umoristică –

– Ce fetiţă bună, îmi spune madam Brodiciche înduioşată, ce familie onorabilă, ce educaţie cum nu mai găseşti astăzi în multe case… Şi aşa o partidă i se propune lui Simon Şeinerovici, care-i trecut prin ciur si prin dârmon, că a umblat, numai e ştiu, cu un milion de fîţe…

– Despre cine vorbiţi, doamnă? întreb politicos.

-Despre Lizica Kleider, fetiţa prietenei mele Bertha, care are restaurant vizavi de bancă. Despre ea vorbesc… Şi ce crezi… Crezi poate că nu s-a făcut partida pentru că ea nu a vrut. Ai să râzi, el n-a mai vrut. Derbedeul ăsta, mincinosul ăsta patentat, escrocul ăsta sentimental s-a răzgândit. Ce vremuri am ajuns să trăim! Ca lui Simon Şeinerovici, care cine ştie cine a fost bunicul lui, să nu-i convină să se însoare cu Lizica Kleider, nepoata lui Herman Rapaport, epitropul sinagogii croitorilor din Odesa. Aşa nişte vremuri am ajuns…

 – Dacă înţeleg bine, mă pronunţ eu delicat, matale ţii mult la Lizica si ai vrea să o vezi măritată la casa ei. Că are deja o vârstă…

 – Are, să nu-i fie de deochi, vreo treizecişiopt… Si e fată cinstită, de asta garantez eu, nu cred să se fi sărutat măcar o data…

 – Bun. Şi lucrează undeva? Are o profesie?

-Are tatăl ei restaurant, nu ţi-am spus? Când o să se retragă dânsul din afacere,  parcă cui o să-i ramâna, nu ei?

– Înţeleg… Şi e prezentabilă Lizica, oarecum?

– Mare lucru e să fii prezentabilă? Dacă e cazul se fac prezentarile imediat. Dar de ce mă intrebi? Ai matale vreo ideie? N-ai să ieşi în pierdere dacă se face!

– Pentru moment nu am nici o ideie dar, dacă imi permiteti, de ce nu ia legătura doamna Bertha sau domnul Kleider cu o agenţie matrimonială?

–   Nişte bandiţi şi ăştia, stabileşte doamna Brodiciche, n-ai văzut şi matale la televizor? Îţi iau banii şi-ţi dau un număr de telefon  care sună ocupat… O măgărie! Crezi poate că nu s-a dus Bertha la Matilda? A spus aşa şi aşa, am o fată bună, cu o zestre de o suta de mii, maşină ca şi nouă, restaurant în perspectivă… I-au propus un inginer divorţat…

– Înteleg, el divorţat şi ea fecioară…

 – Nu-i vorba de asta. Dar inginer? Nu perspective, nu avere, slujbaş la stat până la pensie? Asta îi dau ei Lizicii pentru o sută de mii? Şi atunci i-au propus un contabil, unu chel şi borţos, de la fisc.

– Ca să vezi… El borţos şi ea ca o floare.

– Care floare? Problema e alta… Nu a vrut un inginer şi i se propune mai puţin? Ce să facă ea cu un contabil? Intr-o negustorie, la un restaurant, un contabil poate să strice… Simon Şeinerovici, aşa cum e el, avea cap la treburile astea. Un contabil sclerozat e corect, domnule, poate să fie chiar periculos… Auzi matale, incă de la fisc!

-Dar ce ar fi vrut Lizica, un doctor?

– Dă-i incolo de doctori… Nu ai auzit ce leafa are un doctor?! Si  dacă o să facă incă o data grevă, din ce o să trăiască? Din zestrea fetei? Ea să-l ţină cu casă şi  masă şi el să facă grevă?

 – Atunci cu un  intelectual…

 – I-au dat şi aşa ceva, un  profesor de violoncel de la conservator. S-a gândit domnul  Kleider că poate să cânte la restaurant seara, dar când l-au intrebat, ai să râzi, ditamai profesorul nu cunoaşte o muzică mai de doamne ajută. Cunoaşte notele dar cântă numai treburi din alea care nu le înţelege nimeni. Te faci de râs faţă de clienţi… N-a mers. Aşa o fată şi n-are noroc. Iar măgarii ăia de la Matilda au mai avut tupeul să zică: Dar ce aţi vrea pentru o sută de mii şi o maşină cu două uşi? Un om de afaceri? Un instalator? Unul care-i proprietar de tarabă în piaţă? Fetele de azi nu-şi mai cunosc lungul nasului….  Aşa au spus!

Dr. DOREL SCHOR

 Tel Aviv, Israel