Cuvânt și iubire

Se învâlvorează, în jurul nostru, o epocă de febră. De înaltă temperatură, similară celei a încălzirii cuptoarelor din marile uzine. Febra forţelor istorice. Ţara întreagă se cutremură, de la un capăt la altul, în sguduirile transfigurărilor profunde, într’un efort de descătuşare etnică şi spirituală. Cei cu viziune istorică limpede şi cei cu adevărată conştiinţă românească îşi pot da seama, clar, că a sosit momentul în care să ne integrăm, definitiv, liniei unui destin istoric de mare intensitate naţională, pentru desrobirea tuturor valorilor româneşti autentice de sub străinism şi de sub bâlciul panglicăresc al pseudo-valorilor.

Din două, una: sau mobilizarea forţelor noastre morale pure triumfă şi întronează, în istorie şi cultură, o epocă de spiritualitate românească, pentru câteva veacuri, – sau ne lăsăm covârşiţi, înăbuşiţi de marasm, de nemernicie şi jocul vicleimului, cu spiritul vasal, îngenunchiat la pragul altor Sublime Porţi, pentru scufundarea sufletului românesc şi a puterilor lui creiatoare în dezastru, în mocirle.

Dar în timp ce sufletul naţional plămădeşte şi fierbe istoria, în timp ce primăverile noastre ridică baricade de verzi curcubee, iar răstignirile şi jertfa suflă cu aur fruntea unei întregi generaţii, – scriitorul român, ieşit din boemă şi refugiat, frigid, în hermetism şi stalactite, stă impasibil. Priveşte. Pe fierăstruica micului său yacht, fără ancoră şi fără ţărm. Visează şi se vrea pribeag, în spaţii interplanetare, pe inele saturnice şi cozi de cometă, comod şi aerian, dincolo de «realităţi» şi de ev… Că marele duh naţional i-ar putea bruma călimara cu noi argintării, – ce-l interesează? Ce-i pasă dacă întreaga societate sângerează şi se frământă, spre o purificare? Egocentric, individualist, chinuit numai de rezolvări subiective, dinamic doar în trăirea psihologicului propriu, scriitorul se colorează, în scrisul său, numai pe sine, se autobiografiază, se cântă.

Sau, dacă iese de sub orbite gidiene şi se sustrage obsesiei de introspecţie proustiană, domnul scriitor lansează «poetul», care se refugiază, orgolios, ca un «seignor de ceaşcă», în porţelanurile ieftine ale unui hermetism standardizat.

Iată, deci, scriitorul expulzat pe marginea istoriei pe care o fac alţii, şi iată-l înstrăinat până şi de adâncul spirit etnic, singurul dăruitor de havuzuri înalte şi de constelaţiile creaţiei artistice.

Toată tristeţea acestor constatări o exprimă lapidar d. Ion I. Moţa într’un articol intitulat «Nesimţire?» şi cules în cartea sa cu fulgere verzi şi răscolitoare trăire în spirit: «Cranii de lemn»:

«Ansamblul creaţiunilor artistice ale unei epoci trebuie să cuprindă ansamblul, caracteristicul vieţii sufleteşti a acelei epoci. Dacă se limitează doar la un fragment al vieţii, ignorând, nesimţind sbuciumările, durerile şi bucuriile celelalte, valoarea artei acelei epoci e redusă şi săracă, oricât de perfecte ar fi operele create. Şi îndeosebi e săracă, e desonorată arta care-şi limitează plămada la lutul micilor dureri, al micilor bucurii, dar nu simte marile tragedii, nu are simţul marilor viziuni».

Există, în această opinie, însăşi opinia largă a marelui public cititor care nu-l mai vrea pe artist, pe poet, frigid şi izolat.

Căci nu hermetismul şi înzăpezirea în introspecţii şi autobiografieri pot alcătui, astăzi, rolul scriitorului român. Ci colaborarea nu numai la istoria culturii, ci şi la transfigurările istorice, pe linie spirituală.

A, dar ştiu, de pe acum, că ni se va flutura facila replică a formulei «artă pentru artă», care, după anumite onorabile opinii critice, n’ar admite şi ată integrare a artistului, cum, de pildă, integrarea în aspiraţiile etnice. Ei bine, voi opune, atunci, pe cel mai mare împărat al cântecului românesc: pe Eminescu, integrat perfect destinului nostru istoric şi spiritualităţii româneşti.

Scriitorul de azi trebue să capteze, în mari violoncele de azur, svonurile înalte ale acelei răspântii din istorie de unde pare să se lumineze cea mai adâncă şi glorioasă epocă: epoca renaşterii românismului latin.

Poetul nu mai poate rămâne, ca până acum, nici «boem» şi nici excentric. Destul a hibernat prin claustrăţi. Îl vrem ţâşnit în afară ca o trombă de fulger şi cer, spintecător de orizonturi, inimă ruptă din inima acestui popor, dăruindu-se, bogat, ca un paner uriaş încărcat de roade de purpură şi aur, culese de pe toate crengile veacului. Vizionar, profetic.

Publicul e sătul de-o artă de grădină de ivoriu, în care nu clocoteşte nimic din lava gâlgâietoare a marelui suflet colectiv.

Poezia de azi va trebui să fie românească. Românească, nu prin decorativ, cadru extern şi perimate idealizări semănătoriste, nu prin romantisme caduce, dar prin clocotul ei subteran. Prin aspiraţii şi viziuni, prin sufletul pe care-l adânceşte şi-l răbufneşte în afară, prin neliniştile metafizice ale unui alt destin. Iar prin aceasta, aripile de tânăr zeu ale poeziei nu pot decât atinge curcubee şi zone de zmaragd.

Eşirea scriitorilor din fildeş va duce, fireşte, la un front literar, exponent al spiritualităţii naţionale.

Aron Cotruş, George Gregorian, Dragoş Protopopescu, N. Crevedia, Dan Botta, Mircea Streinul, Teofil Lianu, Liviu Rusu, Puiu Gârcineanu au şi pornit pe acest drum de înaltă lumină, în frunte cu Lucian Blaga, poetul care în ultimul său poet dramatic «Avram Iancu», greu de cearcăne verzi, aprinde simbolul viteaz al acelui căpitan de suflete româneşti, iscat «din cremene şi pasăre maiastră», pentru o dăruire nouă şi întreagă ţării.

Tinerii scriitori din preajma revistelor Rânduiala, Iconar, Revista Mea, Convorbiri Literare, Orientări, Gând Românesc şi altele fac front sub chemările aceluiaşi tulnic românesc.

Efervescenţa unui nou suflet artistic începe, aşadar, în vreme ce anumite publicaţii colcăe de vermină, librăriile evreeşti boicotează cărţile scriitorilor naţionalişti, iar unii pretinşi publicişti români îşi vând conştiinţa şi condeiul cumpărătorilor de cuget, cum de pildă faimosul Eugen Lovinescu, baba libidinoasă a scrisului conrupt, care, într’o carte senilă, încearcă să tăvălească – pentru că aşa i-a ordonat Sărindarul – în mlaştini şi canaluri, pe arhanghelul poeziei şi gândirii româneşti, pe Eminescu.

Încă o dată: misiunea scriitorului de azi nu poate fi nici în poeme care au murit şi nici în ermetisme stalactitare şi inutile. Ci pe parapetele de argint şi cer ale spiriualităţii româneşti şi într’o nouă transcendenţă, unde arta, marea artă inspirată, se poate logodi cu scriitorul legionar.

(Articol de Radu Gyr publicat în anul 1936 în revista “Pământul strămoşesc“)

Sursa: http://www.petru-voda.ro/

Astăzi se împlinesc 25 de ani de la declanşarea Fenomenului Piaţa Universităţii. Cum s-a întamplat, vă relatează, pe scurt, George Roncea, mai jos. .. Doamne ajută!

Victor Roncea

Începutul…

În data de 22 aprilie 1990 se împlineau patru luni de la revoluție. Asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marș spre Televiziune. La încheierea manifestației, în timp ce coloana de manifestanți se deplasa pe Calea Dorobanților, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vârstă. Incidentul a făcut ca tensiunea din rândul manifestanților să crească. Ajunși în Piața Universității, ei ocupă carosabilul, blocând circulația atât pe B-dul Nicolae Bălcescu, cât și pe B-dul Republicii. Pentru prima dată după Revoluție se înalță baricade, din panourile metalice aflate în jurul șantierului de la Spitalul Coltea, care sunt dispuse chiar în Piața Universității (Autorii infracţiunii: Io, V.R., împreună cu ofiţerul de marină Andrei Rochianu, supranumit Marinarul – Nota Roncea.Ro). Troleibuzele au fost oprite, s-a blocat traficului. După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, “scutierii”, trupele speciale de intervenție. Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: “Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar șoferul, care parcă de-abia aștepta așa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un polițist cu grad și a început să urle la el, ca și cum n-aș fi fost de față: “Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!”; ridicându-și cu greu capul, plictisit, șoferul îi spune: “Eu sunt cu ei, dom’le!”, apoi se culcă la loc.
După orele 21 sunt aduse panouri de tablă, luate de lângă Spitalul Colțea și sunt dispuse în cercul Pieței Universității, care vor bloca circulația. Peste noapte, încercuiți de poliție, vor rămâne circa 30-60 de manifestanți, printre care reprezentanți ai asociațiilor “16-21 Decembrie”, “GID”, “21 Decembrie”, “AFDPR” (Octavian Rădulescu) răniți în revoluție, rude ale unor decedați, măicuțe care au cântat “Hristos a Înviat” și alte cântece religioase, un preot care a slujit la Troița.
La portavoce manifestanții au cerut abrogarea decretului 473 și includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamației de la Timișoara – interzicerea candidaturii foștilor activiști comuniști și ofițeri de Securitate pentru primele trei legislaturi.
Se scandau lozinci: “FSN, FSN du-te în URSS”, “Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea”, “Nu vrem președinte care să ne vândă URSS-ului”, “Nu suntem huligani”, “16-21 nu pleacă nici unul”, “15-22 voi ați tras în noi”, “Jos comunismul”, “Democrație”.
Cum numărul manifestanților tot scădea, iar poliția rămânea pe poziții, câțiva membri ai asociațiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenților din complexele mai importante.
Dimineața în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranți, printre care Octavian Rădulescu și doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coborât niște ofițeri de poliție care i-au alungat pe manifestanți lângă zidurile Universității, dirijând circulația.
Și, pe când priveau deprimați, înfometați, zgribuliți de frig în ploaie cum polițiștii le călcau în picioare pancartele de pânză, mai abitir cea cu “MINISTERUL DE INTERNE = MAN = KGB?”, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: “Victorie, victorie! Am învins! Victorie!”. Atunci, ne-am uitat unii la alții, gândind cu toții același lucru; mai târziu, ne-am dat seama că avea dreptate”.

23 aprilie: De ziua Sfântului Gheorghe, se adună lume pe trotuarul din fața Teatrului Național. Se vorbește la portavoce. Peste noapte rămân circa 100 de persoane. Adunați sub balconul Universității.

24 aprilie: În jurul orei 5.00 dimineața Poliția se năpustește asupra oamenilor strânși în jurul troiței, lovindu-i cu sălbăticie. În jurul orei 11.00, Poliția se retrage, Piața fiind reocupata de câteva sute de manifestanți. Se strigă cu patimă “Jos Iliescu!” În dimineața aceleiași zile, președintele CPUN, Ion Iliescu, cere votarea unei moțiuni pentru eliberarea forțată a pieței, moțiune ce nu va fi adoptată. Ion Iliescu îi numește pe cei care îl contestau în Piața Universității, “golani”.
La ora 12.00, după ce am aflat de la radio ce a zis Iliescu, am decupat un cartonaș pe care am scris apăsat “Golan”. În stânga, jos, am pus că o marcă semnătura: Ion Iliescu. Am tras la xerox câteva sute de bucăți și cumpăr două cutii de ace. Îmi pun prietena (viitoarea soţie), Irina, să se plimbe cu ecusonul pe piept, printre oamenii care comentau indignați ofensă adusă de Iliescu. Chestia uimește, la început, dar foarte iute apare reacția așteptată, de fronda ironică la adresa încruntatului Iliescu, moment în care apar la vedere cu teancul de insigne și cu acele. În două minute rămân fără ecusoane, pe care oamenii, râzând, și le prind cu mândrie în piept”. La ora 15.00, Institutul de Arhitectură va fi împodobit cu o inscripție pe care se putea citi: “Facultate de golani”. Din acel moment s-a împlinit fenomenul de auto-legitimare a unui grup social distinct, ce era până atunci încă difuz și lipsit de contur. Eticheta de “golan” devine însemnul heraldic al minorității bunului simț din România.

Deschiderea balconului

La ora 17.00, președintele Ligii Studenților din Universitate, Marian Munteanu, deschide balconul Facultății de Geologie, în pofida opoziției profesorilor. Astfel debutează fenomenul Pieței Universității. Cheia celebrului balcon este furnizată de către o femeie de serviciu, al cărei nume, din păcate, nu a fost înregistrat de posteritate. Umil Constantinescu nici măcar n-a trecut pe acolo.
Înălțimea balconului, prelungire simbolică a trupului Universității, devenit tribună a opiniei anticomuniste conferă o altă perspectivă celor care contestă fesenismul de stat și de partid. Manifestanții, care până atunci străbăteau orașul în lung și în lat, se stabilizează și-și alcătuiesc o fortăreață așezată pe un loc strategic. Încărcătura spațiului sacru, datorată jertfei aduse aici, se transfera asupra celor ce-l “locuiesc”. Se constituie astfel frontieră, limita grupului ad-hoc intitulat “golani”, asupra căruia se răsfrânge proiecția de ordin spiritual, de continuatori și depozitari ai mesajului celor uciși aici în decembrie, pentru libertate. Granița teritoriului Golaniei este fixată de perimetrul Universității și al Facultății de Arhitectură și are ca limite periferiale intersecția, nod de circulație vital al orașului, Intercontinentalul, care exprimă simbolic Străinătatea și linia fostei baricade din 21 decembrie.

Organizarea Pieței

Studenții din cele două facultăți s-au constituit în echipe de lucru, pe “specialități” – respectiv pe expresie vizuală și literar-orala. Eu am ocupat atelierul de la etajul patru al Arhitecturii, ale cărui ferestre dădeau spre Piață, unde se aflau studenții anului șase, terminal, de la Institut, care își pregăteau lucrările de diploma. Primul text afișat pe fațada a fost punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, scris pe un cearseaf subtilizat de prietena mea de acasă. Doi colegi de la Academia de Artă au adus o enormă reproducere, făcută de mâna după o fotografie ce-i înfățișa pe Iliescu și pe Ceaușescu împreună. S-a întemeiat un grup relativ mic, format din absolvenți ai Liceului de Artă N. Tonitza, studenți ai Academiei de Artă și ai Institutului de Arhitectură. Cu totul, eram cam zece. Ni s-au alăturat forțe de la Grupul Independent pentru Democrație, asociație cu mulți mediciniști și cu un spirit întreprinzător remarcabil, condusă de Cornel Feroiu.

Echipa Arhitecturii

Am realizat un proiect scenografic al amenajării spațiului imagistic al Pieței, pe schema unei scene de tip italian, cu punct unic de focalizare, centrat pe balcon. Ideea era să se obțină o particularizare distinctă a Zonei Libere, atât prin dispunerea lozincilor, care trebuiau să delimiteze Piață, cât și prin conținutul mesajului înscris pe suprafața pânzelor. Am compus o siglă a Golaniei, fixată pe turnul Arhitecturii, care desemna ideea nonviolentei simbolic, prin folosirea semnului păcii utilizat de studenții protestatari ai Occidentului din anii 60. Știam că avem nevoie de suport internațional.
Pentru texte l-am utilizat copios pe Iorga – “Cine uita nu merită” – dar și pe Adam Michnik. Toate acele uriașe lozinci din Piața au fost realizate în atelierul de la Arhitectură. Fetele trăgeau la mașină pânzele, iar noi pictăm non-stop, refăceam ce se strică din cauza vântului, ne cățărăm pe streșinile facultăților, într-o echilibristică periculoasă, pentru a atârna alte și alte texte și desene. Am acoperit clădirile Universității și ale Arhitecturii, care au devenit suportul unei gazete de perete sui-generis a Pieței Universității. Deasupra balconului a fost instalată Icoana Maicii Domnului. Străjuind balconul, de o parte și de alta, se aflau portretele lui Eminescu. Simbolic, aceste efigii guvernau Piață și exprimau spiritul creștinesc și românesc invocat de studenți.

…..

George Roncea

Integral  Curentul via Roncea.Ro

Foto: Emanuel Pârvu, Victor Roncea, Pascal Ilie Virgil şi… anonim, din păcate

Să trecem

Prea mulți farisei se-arată smeriți
Calcă pe fapte trec zdrențuiți
Au candela stinsă făr’ untdelemn,
O toaca mai bate smerită în lemn…

În templu ne vând chiar pe Hristos
Și banii aceștia nu-s de folos,
Iuda nu știe a cere iertare,
Doar streangul alege ca alinare…

Tremură frunza, dar și pământul,
Când groapa-i deschisă și intră Cuvântul,
Lacrima vremii e plină de sânge
Pământul și cerul deschis încă plânge!

Dar piatra înlături de îngeri e dată
Iar viața e toată mult mai curată!
Iisus se ridică în cerul lumină
Păcatul să moară! Doar Om fără vină!

Osana răsună în strana Învierii,
De veghe stau îngeri ca templierii,
Mironosițe femei sunt purtate
Pe brațe de arhangheli înaripate…

Flacăra vie trece prin noi
Ne curăță trupul de boli și nevoi,
Apostolii duc vestea Învierii în lume
Să trecem prin viață cu faptele bune!

Camelia Cristea

Duminica Mironosiţelor, ziua femeilor creştine

Şi a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul (Ioan 20, 18)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Dintre marile virtuţi care au împodobit viaţa sfintelor femei mironosiţe cele mai alese au fost rîvna lor sfîntă pentru Hristos, evlavia şi bărbăţia de suflet. Cîtă pază şi întărire au pus iudeii şi Pilat peste mormîntul lui Hristos Mîntuitorul nostru ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea şi să-L fure. Piatră mare au răsturnat peste Mormîntul Domnului, cu peceţi au sigilat piatra, ostaşi tari şi înarmaţi au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat şi înfricoşat pe sfintele femei mironosiţe. Rîvna lor cea mare, sfînta evlavie şi bărbăţia lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgînd seamă de toată paza Mormîntului. Un cuget şi un gînd stăpînea mintea şi inima lor: să slujească cu toată credinţa şi evlavia la înmormîntarea Preascumpului Mîntuitor.

A zis oarecînd Solomon: Femeie bărbat cine a văzut? Dar iată aici femei mai bărbaţi decît bărbaţii. Bărbaţii, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru cel fierbinte şi tare în credinţă, de trei ori s-a lepădat de Domnul, pentru care mai pe urmă s-a căit şi a plîns cu amar (Luca 22, 62). Iar femeile care din fire sînt fricoase şi neputincioase şi care de multe ori se înfrico-şează, chiar acolo unde nu este frică, aici, în slujba înmormîntării Preasfîntului nostru Mîntuitor se arată mai tari şi mai bărbătoase decît bărbaţii. Nu se tem de groaza iudeilor, de îndrăzneala ostaşilor nu se înfricoşează, nici straja de la Mormîntul Domnului nu le tulbură inima.

Ucenicii, bărbaţi, se tem şi se risipesc în toate părţile, cum le proorocise Mîntuitorul mai înainte. Sfintele femei se adună. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg la prăvălie şi cumpără mir şi aromate, ca să ungă trupul cel de viaţă făcător al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-aţi temut să umblaţi noaptea singure şi cum aţi îndrăznit să vă apropiaţi de acel loc, pe care îl păzeau ostaşii împărăteşti şi cum nu v-aţi înspăimîntat, ci căutaţi să prăvăliţi pietre, să stricaţi peceţile, să deschideţi mormîntul şi să ungeţi cu arome Trupul Domnului? Aceste isprăvi ale voastre, au pornit din rîvna cea sfîntă, din evlavia şi bărbăţia cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase eraţi cu firea, dar nu cu mintea şi inima voastră, căci întru nimic nu s-au arătat la voi cele ale neputinţei femeieşti, ci toate isprăvile voastre mai presus de bărbăţia bărbaţilor s-au suit. Cu adevărat la voi s-a împlinit Scriptura, care zice că: Puterea Mea se desăvîrşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9) şi iarăşi Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27; Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Cu adevărat în inima voastră erau cuvintele Preasfîntului nostru Mîntuitor care a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28). Şi iarăşi zice Duhul Sfînt: Îmbărbătaţi-vă şi să se întărească inima voastră, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul (Psalm 30, 26). Voi mai înainte de Apostoli, fapta Apostolilor aţi arătat-o. Voi mai înainte de Sfinţii Mucenici, credinţa şi bărbăţia de suflet a lor aţi lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu rîvnă dumnezeiască pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce străjuiau Mormîntul Domnului i-aţi ruşinat. Ghedeon, învingînd cu trei sute de ostaşi oarecînd, oastea cea numeroasă a Madianiţilor a sfărîmat-o (Judecători 7, 25). Voi, însă, împreună cu drepţii bărbaţi, Iosif şi Nicodim, mai tari decît toate întăriturile iudeilor şi ale lui Pilat v-aţi arătat şi slujitoare neînfricate pînă la jertfă aţi fost, gata a sluji Celui ce a venit să slujească şi să-Şi dea sufletul Său răscumpărare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, împreună cu Preacurata Fecioara Maria, Maica Veşnicului nostru Mîntuitor, cu mare rîvnă şi bărbăţie de suflet v-aţi îmbrăcat şi cea mai timpurie slujbă către Mîntuitorul aţi arătat. De aceea mai înainte de Apostoli v-aţi învrednicit a propovădui Învierea Domnului.

Iubiţi credincioşi,

Cine sînt acele sfinte femei mironosiţe, adică purtătoare de mir, care au urmat lui Hristos împreună cu Apostolii şi care s-au învrednicit să fie martore ale patimilor Domnului şi să-I ungă sfîntul trup cu miresme, cît a stat în mormînt? Sfînta Evanghelie ne aminteşte pe scurt numele şi faptele lor.

Cea dintîi şi cea mai plină de rîvnă şi bărbăţie duhovnicească este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosiţe sînt: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) şi a lui Iosi (Marcu 15, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) şi Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana şi multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosiţe sînt numărate şi cele două surori ale lui Lazăr din Betania, Marta şi Maria, unde găzduia adeseori Mîntuitorul cu Sfinţii Apostoli, în drum spre Ierusalim sau Galileea.

Care erau virtuţile principale ale acestor femei mironosiţe? Mai întîi credeau cu tărie că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pămînt să mîntuiască neamul omenesc. Apoi, duceau o viaţă curată, sfîntă, de rugăciune şi post, de înfrînare şi milostenie, trăiau în iubire sfîntă unele cu altele şi cu avutul lor ospătau şi odihneau cu dragoste în casele lor pe Iisus şi pe sfinţii Săi ucenici.

Dar credinţa şi rîvna sfintelor femei mironosiţe nu se oprea numai aici. Ele nu numai că Îl primeau pe Domnul în casele lor unde Îi spălau picioarele, Îi slujeau la masă şi Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu rîvnă după Hristos, erau martore ale minunilor Lui şi mărturiseau cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii.

Cea mai mare bărbăţie au dovedit-o însă femeile mironosiţe în vremea patimilor Domnului. După ce ucenicii de frică L-au părăsit şi Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosiţe, în frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alături de Apostolul dragostei Ioan. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.

Curajul şi bărbăţia sufletului s-au văzut la femeile mironosiţe şi pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfîntul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la răstignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi şi suspine adînci, încît Mîntuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeţi pe Mine, ci plîngeţi-vă pe voi şi pe copiii voştrii… Căci dacă fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi? (Luca 23, 28; 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosiţe, împreună cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au văzut însîngerat şi căzut sub cruce. Ele L-au văzut dezbrăcat de cămaşă şi întins pe cruce. Ele au văzut loviturile cuielor în mîinile şi picioarele Domnului şi au leşinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hulă ale iudeilor, mărturisirea de pocăinţă a tîlharilor şi rugăciunea zdrobitoare a Mîntuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46).

Femeile mironosiţe au văzut întunecarea soarelui, întristarea cerului, învierea morţilor din morminte şi au auzit rugăciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigaşi: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34). Tot ele, aceste femei mai bărbătoase decît apostolii, mai pline de rîvnă decît ucenicii, au văzut aruncîndu-se sorţi pentru cămaşa lui Hristos, făcută de mîinile Maicii Domnului, şi au auzit cuvîntul Lui cel mai de pe urmă: Părinte, în mîinile Tale încredinţez Duhul Meu! (Luca 23, 46).

Iată cît de mare era rîvna, tăria credinţei, şi bărbăţia sufletului sfintelor femei mironosiţe! Nu se temeau de ostaşii romani atît de sîngeroşi. Nu se înfricoşau de furia iudeilor de Dumnezeu netemători, nici nu se înspăimîntau cu totul de moartea Domnului pe cruce, ca cei ce nu au nădejde!

Însă bărbăţia sfintelor femei mironosiţe nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de faţă şi vineri seara, la coborîrea Domnului de pe cruce şi, împreună cu Iosif din Arimateea, au cumpărat giulgiu şi miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormînt şi au prăvălit o piatră la uşa mormîntului. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, adică Maica Domnului, priveau unde L-au pus. Şi după ce a trecut ziua sîmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, adică sora Maicii Domnului, şi Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii – adică Duminica – pe cînd răsărea soarele, au venit la mormînt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormîntului? Dar ridicîndu-şi ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Şi intrînd în mormînt au văzut un tînăr şezînd în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmînt alb, şi s-au spăimîntat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimîntaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-a pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus.

Şi ieşind, au fugit de la mormînt, că erau cuprinse de frică şi de uimire şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintîi a săptămînii (Duminică), El S-a arătat întîi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergînd, a vestit pe cei ce fuseseră cu El, adică pe Apostoli, care se tînguiau şi plîngeau (Marcu 15, 46-47; 16, 1-10).

Vedeţi rîvna mironosiţelor? Bărbăţia şi tăria credinţei lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeţi bărbăţia acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunşi şi încuiaţi într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu şi miresme să ungă trupul lui Iisus. Ucenicii plîngeau şi se tînguiau de moartea Domnului, iar ele alergau în zori de zi pe Golgota să vadă mormîntul. Ei aşteptau cu spaimă veşti de la Golgota, iar ele intrînd în mormînt, au primit vestea, de la arhanghelul Gavriil, că a înviat Domnul, spunîndu-le: Nu mai plîngeţi! Apoi, la porunca lui, s-au întors fugind, şi au spus apostolilor că Hristos a înviat, nu mai este în mormînt!

Iată cîtă bărbăţie şi credinţă, cîtă tărie şi îndrăzneală la aceste femei. Bărbaţii stau ascunşi şi ele aleargă la mormînt, intră înăuntru, aduc miresme, se întăresc una pe alta, vorbesc cu îngerii, privesc cele dintîi mormîntul gol de Viaţă şi văd giulgiurile aşezate alături. Nu se tem de întunericul nopţii, nici de ostaşii care străjuiau mormîntul, nici de moarte, nici de îngeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: să-L vadă pe Iisus, să ungă şi să sărute sfîntul Lui trup. Femeile mironosiţe sînt cele dintîi, şi cele mai vrednice martore ale răstignirii, morţii, îngropării şi învierii Domnului. Ele sînt primele care vestesc apostolilor şi lumii întregi că a înviat Hristos, că moartea, diavolul şi iadul au fost biruite şi raiul s-a deschis.

Unde mai sînt acum femei creştine, iubitoare de Hristos, tari în credinţă şi în fapte bune, ca femeile mironosiţe din Sfînta Evanghelie? Şi totuşi numărul sfintelor femei în Biserica creştină s-a înmulţit, întrecînd uneori pe cel al bărbaţilor.

Să ne gîndim la numărul mare al sfintelor muceniţe, precum: Tecla, cea întocmai cu Apostolii, Varvara, care a fost ucisă pentru Hristos de tatăl ei; Ecaterina, Irina, Maria, Sofia cu cele trei fiice ale ei, Fevronia, Tatiana sau Filoteia de la Argeş. Mare este şi numărul cuvioaselor care s-au nevoit prin mănăstiri şi pustietăţi, şi au ajuns vase ale Sfîntului Duh şi făcătoare de minuni. Dintre acestea amintim doar cîteva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca şi Cuvioasele Parascheva de la Iaşi, Teodora de la Sihla şi multe altele.

Toate aceste cuvioase sînt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosiţe şi rugătoare ale Bisericii pentru noi toţi.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este ziua femeilor creştine. Ele sînt urmaşele femeilor mironosiţe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinţei, sufletul familiei. Femeile creştine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, menţin, mai mult decît bărbaţii, flacăra credinţei şi tradiţiile străbune, focul sfînt al rugăciunii şi evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sînt şi mame bune, creştine devotate, soţii cinstite şi ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sînt întîi la biserică, întîi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărţilor bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele menţin căldura duhovnicească a credinţei, a dragostei, a răbdării şi a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

De astfel de mame bune au nevoie astăzi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite şi model în toate are atîta nevoie astăzi societatea în care trăim. Sînt destule mame care nu vor să nască copii, nici să le dea o educaţie creştină bună. Sînt atîtea mame care îşi ucid majoritatea copiilor, iar puţinii pe care îi nasc, nu-i cresc în frica lui Dumnezeu sau îi lasă de capul lor şi ajung să fie o povară pentru familie şi o ruşine pentru societate.

Mamelor, sînteţi mironosiţele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceţi Domnului, nu miresme de mult preţ, ci credinţa voastră curată şi copii buni, bine educaţi şi credincioşi. Vorbiţi-le mai mult de Dumnezeu, de sfinţi, de Biserică şi de înaintaşi. Nu-i smintiţi cu nimic şi daţi-le să citească cărţi bune, cît mai mult. Dumneavoastră puteţi contribui cît mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societăţii. Adăugaţi untdelemn sfînt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei, vor ieşi mîine suflete mari, oameni buni, preoţi credincioşi, dascăli luminaţi, creştini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiţi la datorie ca şi mamele noastre. Gîndiţi-vă ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, păstraţi neîntinată pentru Domnul cinstea şi buna voastră credinţă pînă veţi dobîndi şi voi calitatea de mame în societate şi în Biserică. La fel şi dumneavoastră văduvelor şi bătrînelor mame, supravegheaţi pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu tăceţi. Mamele tinere au nevoie de exemplul şi de jertfa voastră, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii şi nepoţii, de rugăciunile, de lacrimile şi mustrarea voastră.

Începeţi toate cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu spovedania regulată şi cu mai multă smerenie şi răbdare. Mai multe mame bune, mai multe văduve şi fecioare cinstite şi credincioase, înseamnă pentru ziua de mîine, mai mulţi copii în case, mai mulţi credincioşi la biserici, mai multă pace în familie, mai puţine beţii, divorţuri şi avorturi în lume, mai puţine boli şi lacrimi pe pămînt şi mai multe suflete în Rai! Amin.

Hristos a înviat !

De citit și http://manastirea.petru-voda.ro/2015/04/26/despre-mintuirea-femeii-in-biserica-de-astazi/ via Victor Roncea

Filmul „Drumul nostru” desfăşoară în faţa ochilor un spaţiu şi un timp aproape oniric, Ciudanoviţa şi împrejurimi devenind, sub camera de filmat a realizatorului Ben Todică, un topos echivalent cu Macondo-ul marquesian ori faulkneriene oraşe imaginare.

Autorul e parte din lumea diegetică, participant activ la dialoguri, voce din off, comentator prin text subtitrat, parte din amintirile altora, personaj gata să evoce fapte, oameni, întâmplări, subiect al  prezentului narativ şi al trecutului personal.

Comentariul muzical al unor imagini de arhivă pare să elogieze activismul de altădată al unor locuri care nu mai sunt ce au fost… un film călătorie, evocator de dureri şi răni personale şi sociale necicatrizate încă; mai mult, marasmul prezentului pare să domine vechiul complex urban al unei foste prospere mine de uraniu; numele muntelui Golgota sugereză şi el chin, suferinţă, nedreptate. Dar printre toate răzbate viaţa, cu evenimentele ei mai mărunte, viaţa care trebuie să reziste, să continue, legându-se de o piatră, de un brad, sau de altă viaţă.

Din când în când versuri nostalgice sunt insertate, ca şi secvenţa intrării locomotivei cu aburi în gara Ciudanoviţa, marcând timpul şi erodarea lucrurilor. Soarta şi ironia ei se insinuează sau umplu ecranul lăţindu-se violent în imagine, re-aranjând straturi de istorie.

Ruine, povestiri, anii 60’ şi salariile lor exorbitante, puse împreună cu prezentul derizoriu, improvizat pe ce a mai rămas; copii crescând în acest context, jucându-se pe săniile iernii; părelnic întâmplătoare, naraţiunea adună aluviunile într-un întreg care, în final, continuă să vorbească prin întrebări despre destin şi adaptare, despre condiţia vieţii oamenilor de aici, cât şi despre destin ca atare.

Mici amănunte sau mari contexte istorico-sociale sunt încrustate în ridurile unui personaj sau altul, sau în tăceri expresive. Filmul redă demnitatea unor oameni înghiţiţi lent de gaura neagră a timpului istoric, stând mărturie împotriva uitării ca un refuz de a-şi renega originea.

Iarna prezentului narativ devine anotimp semnificativ, ca un timp de odihnă, reculegere şi recuperare. Între toamnă şi primăvară, între apus şi est, dimensiunea românească spaţio-temporală diegetică supravieţuieşte într-o paradigmă quasi pre-renascentistă. O boală ciudată izolează pe povestitor şi pe ascultător şi pe cei povestiţi.

Autenticitatea mesajului se probează mai ales prin faptul că filmul nu omagiază nici socialismul, nici timpul când Uniunea Sovietică profita de clauze  postbelice favorabile, nici contemporaneitatea neo-liberal-aşa-zis-democratică, când autorul are dreptul a se întoarce în ţară ca să filmeze, fără a fi în pericol de a fi arestat.

Prin textul imagistic transpare un subiect afectat de tribulaţiile vremurilor, dar care îşi păstrează puritatea originară, amintind versurile eminesciene: …”tu ai şi-acum comoara-ntreagă, ce-n suflet pururi ai avut”…

Radu Satcău, Melbourne 2015

…Clipi des şi puternic, din pleoapa dreaptă, pentru a alunga un strop de sânge, care voia să-i cadă, de pe gene, drept în lumina tristă a ochiului. Marea mulţimii din piaţă vălurea, furtunatic, cu înveninată şi rea tulburare – iar la Gavafta, omul din scaunul de judecată, în straie prăfuite, de războinic fără de răgaz, obosit şi înfrânt, stătea cu capul între palme.

„…Acela de colo, care-şi forţează plămânii să urle, mai tare decât toţi cei din preajmă, este Ishmael, care-şi zice, chipurile, <<cizmar>>” – …murmură, în sinea sa, cu ochii arzând de amărăciune, acuzatul şi, deja, condamnatul mulţimii urât mirositoare. „Nu e o săptămână de când l-am ridicat, teafăr, din patul lui de paralitic…Ce gură mare deschide, strigându-mi moartea! – parcă-i o peşteră, din care stai să vezi, strâns în spate de nelinişte, dacă nu iese vreun tâlhar, ori ucigaş! De cât a stat, tolănit de boală, în pat, i-au picat toţi dinţii…Niciodată, nici înainte de paralizie, nici după, n-a fost în stare să prindă zdravăn curelele, la sandalele pe care le face, spre a le vinde, cu folos îndoielnic. După o zi, numai, de purtat sandalele făcute de cârpaciul ăsta, curelele sar ca şerpii, în toate părţile, exasperându-i pe mahalagiii care cumpără, încă, de la el….vai de negustoria lui…tot aşa şi sufletul i se fărâmă şi i se risipeşte, în toate părţile, şi i se-nveninează de neputinţă şi neştiinţe, ca şi curelele sandalelor lucrate de el, greşit gândite şi prost croite… ”

Mai clipi o dată, încă mai energic decât prima oară, pentru că încă un fir de sânge, prelins de pe frunte, îi întuneca vederea. Şi el voia să vadă, să le vadă feţele şi sufletele, celor înmulţiţi, de vânturi rele şi de curajul laşilor, în piaţa uriaşă – să le vadă, feţele şi sufletele astea, de cât mai aproape şi cât mai desluşit.

„…Nici nu-şi aminteşte mai departe de ziua de ieri, sărmanul nerod, înverşunat şi înfumurat…Şi, uite, lângă el, rufoasă şi lăţoasă, îngălata lui nevastă, Sara: strigă, şi ea, anapoda, dar cu gura cât şura, numai să se bage, cumva, în seamă…Eh, uite-i şi pe Abel zidarul, şi pe Enoh, gunoierul, cu burta parcă plină de toate gunoaiele lumii…şi uite-l şi pe Irad, ţăranul cel bogat, cu ochi goi şi albi – n-a gândit, sub fruntea lui îngustă, în toată viaţa lui, decât la sfânta burtă…

Pe tustrei i-am deşteptat din moarte, adică, din boala cea mai încăpăţânată şi convingătoare, prin suprema minciună a celui rău – nu-i luna-mplinită de când i-am trezit, din nou, spre lumină! – iar ei s-au culcat, tustrei (deîndată ce nu le-am mai fost lucrător, în casa lor, la vieţile lor, strâmbate-ntru moarte! ) – cu mare tihnă s-au culcat, în orbire, tustrei…s-au dedat, iarăşi, tustrei, priveghiului viciului bolii, cel crunt, lacom năpustitul ucigaş de duhuri…

…Da-da, parcă puteau să lipsească, de la acest circ al morţii, Maleleil, lânarul – cât de murdară şi rău-mirositoare a fost, dintotdeauna, lâna lui! – o, cât de nespălat şi de puturos viteaz…, s-a proptit, pe amândouă picioarele lui, groase cât butucii, cu putorile lui sleite pe trup, s-a proptit drept în faţă, în faţa chiar a lui Ishmael-cârpaciul, acum! – şi-mi strigă, îmi rage, sărmanul neghiob, că trebuie să mor, pentru bucuria prostiei lui şi pentru orgoliul de vulturi hoitari, al preoţilor cu suflete înnămolite de frica lăcomiei lor nesăturate, lăcomie încovrigată şi mârâitoare, precum câinii, ca să nu cumva să le dispară osul cel gras, de sub nas!…când zăcea, albit de lepre şi pregătit de moarte, parcă nu era tot aşa de zgomotos, sărmanul… – …şi Lameh, cerşetorul, iaca: o, cât de mândri erau, atunci, amândoi, când i-am curăţat, până la helge, de greaţa albă şi putredă a leprelor, şi, uite, acum, că, din nou, sunt plini de bubele cele otrăvite, precum ciupercile roşii, ale leprei adâncite în suflete! Oh, oricât de sărmani şi grozavi, chiar înspăimântători aţi fi fost, pentru muierile voastre slabe şi pentru pruncii voştri cei nespălaţi – aşa cum eraţi atunci: fără degete, fără de nas, cu urechile căzându-vă, ca frunzele cele putrede, în fiertura pe care, cu umilinţă, o înghiţeaţi, răpită din vârful furcilor oamenilor cu fumuri negre! – şi tot eraţi mai frumoşi, nemărginit mai frumoşi, decât azi, când sunteţi mâncaţi, de vii, de bubele nerecunoştinţei, ale nesimţitei uitări…

…Oare chiar meritau ei, toţi aceşti îndrăgostiţi de boală, osteneala vindecărilor mele? Cât de uşor e să vindeci ce se vede, de-afară şi de toţi, că-i putred – şi cât de greu este să-i dezveţi (pe cei aflaţi în leagănul adormitor al bolii!), de dragostea şi de lăfăielile bolii…Vor trece, de-acuma, mii şi mii de ani, şi tot nu va înainta prea mult lecuirea, fără de renunţarea lor, de bună-voie, la viciul întărâtat al bolilor! Ei nu suferă, îmbolnăviţi fiind – ci se răzgâie, întru secretă bucurie, cu neisprăvirea lor şi cu grozăvia bubelor…cocoloşesc boala în ei, nu cumva să plece de la ei, să-i lase fără tainica desfătare întru rău…!

Cine-i mai dă de pomană, acum, lui Lameh, cerşetorul, când nu mai au cum şi de ce se înspăimânta, cu secretă voluptate, <<miloşii>>, de putreziciunile lui puturoase şi care, prin mine, nu mai sunt vizibile?”

Îşi îngropă, şi el, condamnatul, capul, în piept, pentru o clipă de amar cumplit şi învins…înjunghiat de cea mai cruntă durere, pe care o va încerca, vreodată (pe pământ, ca şi în ceruri!) – …dar nu putea să şi-l îngroape între palmele, reci şi alinătoare, precum o făcea nefericitul celălalt, cel din tronul Gavaftei (şi el un tragic învins!), pentru că avea mâinile strâns legate (până la sânge…), la spate.

„Iuda…Iuda…Cât de mult te-am mustrat şi iubit, cât de încăpăţânat credeai tu în eleganţa de salon – salon încărcat de grele şi nesănătoase mirozne (eleganţă de vitrină, pe care ai visat-o cu înverşunare, într-una şi zadarnic!) – ai crezut în toţi zeii nimicniciei, dar nu şi-n mine…cât de naiv ai fost…cel mai naiv învăţăcel al meu! Peste veac, toţi câţi se vor trage din sămânţa ta, de învăţat, de fariseu închipuit, se vor blestema singuri, prin faptele lor, înspre trădarea cea caldă şi comodă…Ai crezut, atât de lesne şi fără strop de chibzuială, în omenia acestor criminali de profesie – preoţii Templului! Ai crezut în curăţenia leproşilor ăstora jalnici, cărora nu tu, orbule şi necăjitule, ci eu le-am cercetat dulceaţa albă şi otrăvită a leprelor, şi ţi-am spus – de câte ori nu ţi-am spus, Iuda, nefericitule şi necăjitule! – că ei n-au leac, cât nu vor înţelege că leacul definitiv e în ei – luminarea pielii este în credinţa sufletului luminat: eu le dau jos zugrăveala plăgilor pielii, şi ei şi-o pun la loc, deîndată! – se zugrăvesc cu plăgi, încă şi mai oribile, pe dinăuntru, în Duh.

…Popor ingrat…popor de smintiţi, cocoloşitor de boli şi plăgi, îndrăgostitule de toate bolile posibile şi închipuite, iscate, în trup, de necredinţa ta în Duh şi-n Iubire!

…Vă mândriţi cu ce nu-i al vostru, precum cucul ori pupăza, şi vă ruşinaţi când, din întâmplare, greşiţi! – şi sunteţi, pentru o clipă, cinstiţi…când, pentru o clipită, oglinda nu vă arată smoliţi, cu totul, de păcatele cele mai pline de greaţă, ci străfulgeraţi de o întâmplătoare bună-făptuire!…Iată, acolo, în mijlocul turmei, iată-l pe omul întreg: samariteanul acela, care s-a întors şi mi-a mulţumit (singurul, dintre cele zece paiaţe albe de lepră!), cu adevărată smerenie, pentru luminarea trupului, de gunoiul leprelor…singurul întors, înspre mulţumire şi recunoştinţă! – singurul care nu şi-a mângâiat, cu duioşie paternă, bubele puturoase…cum se va fi strecurat el, oare, în Ierusalimul acesta, în Cetatea cea fără de Înţelegere? – …uite cât de mândru şi demn tace, şi numai ochii îi scânteiază, dispreţuitori şi îndureraţi, totdeodată, îndreptaţi către străinii strânşi, haită, în jurul său…, da, haită de popi şi de negustori, de meşteşugari ai nerecunoştinţei şi de cerşetori vicleni, întru ale lăcomiei…toţi necuraţi, toţi guduraţi, alintaţi, între puhoiuri de bube…

…Smerenia curată şi mulţumitoare, întru recunoaşterea luminii, nu-i sclavie, ci este începutul Împărăţiei Duhului şi al mândriei celei sănătoase şi drepte, care te ridică, din pulberi, până la ceruri, până în văzduhul al zecelea!”

Privirea de foc a condamnatului se opri la o margine a Gavaftei, acolo unde, nebun de bucurie, pentru nedreptatea hotărârii unui popor de leproşi şi de orbi… – un zelot de frunte, iertat cu viaţă (prin lătrăturile haitei!), acum sărea în sus, chiuind, de parcă voia să încerce atât rezistenţa gliei, dar şi cât de larg deschis va fi fiind gârliciul văzduhului luminat…

„Sărman rătăcit… Acum, te bucuri, nebun, de moartea mea şi de viaţa ta, una pentru alta – preţuite, amândouă, de această mulţime puturoasă. Din bucuria asta a ta, de acum, nu va rămâne decât fierea întrebărilor şi a tulburărilor! Câtă nefericire, cu adevărat, aduce averea nepreţuită a conştiinţei… – şi tu, sărman orbit de alţi orbi, cât şi tine de orbi, vei fi frământat de averea pieptului tău larg, înecat de zbaterile nelămuririlor tale…Acum te bucuri, tu, cel sângeros cumplit şi cu nedreptate diavolească, în cuget! – cu sângele uitat, închegat, pe palmele mâinilor tale – …o clipă, doar una, te bucuri, ca şi nefericitul meu Iuda, când a crezut că Marele Preot îl va lăuda, pentru visul lui găunos, visul împăcării celor de neîmpăcat: Duhul meu de Iubire, cu Templul Mamonei… – …dar cât îţi va mai ţine firul vieţii, nu vei mai afla nu bucurie, ci nici măcar o rază de lumină deplină – şi, deşi conştiinţa ţi se vindecă, începând din aceste clipe, treptat, de dragostea de boală şi de puturoasele bube, toţi te vor numi şi te vor îneca sub flegme (…ca şi pe mine, pe calea mea, cea înspinată şi asumată!), te vor îneca, aşa cum numai ei, specialiştii nedreptăţii, ştiu! – te vor îneca şi ucide, sub vorba <<lepros>>!”

…Condamnatul norodului celui spuzit de lepre auzi, deodată, vocea omului care-şi ridicase capul, cumplit de ostenit şi îndurerat, dintre palme – şi vocea suna, dezolant, cu slovele disperării şi scârbei scrise pe suflarea ei, acum devenită nefiresc şuierată, de atâtea osteneli, şi gâfâieli, şi de răguşeli de comenzi, în toiul bătăliilor, nenumărate, ale vieţii sale… – …suna cumplit, precum un clopot de înmormântare săracă, printre cioclii neruşinaţi şi blasfematori:

„–Răstigni-veţi, oare, pe-mpăratul vostru?”

Iar turma de hiene şi vulpi, din piaţa fără de nicio zare, turma urlând (chipurile, mâniată de cel văzut şi vorbitor, dar teribil de supusă, faţă de nevăzutul nevorbitor) – se sumeţi, având curajul îngreţoşător al laşului şi lingăului de meserie:

„–Noi nu avem împărat, ci numai pe Cezarul!”

…Omul în zale îşi plecă, vreo câteva clipe, iarăşi, capul cel îndurerat, în piept. Apoi, şi-l răsări, din nou, ca iluminat de exasperare:

„-Nevinovat sunt eu de sângele dreptului acestuia: voi veţi trăi şi veţi vedea! Eu, aşa cum e şi firesc, nu voi mai apuca, dar, spre deosebire de voi, eu ştiu…”

Ca o turmă de elefanţi pitici, turbaţi şi sfrijiţi, se împinse mulţimea de hiene, spre locul de unde venea vocea exasperată – şi toţi strigară, sfidător şi cu voci grozav de tocite, în milenii de orbire, trecută şi viitoare:

„–Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!”

Şi, dintr-o latură a Gavaftei, se auzi şuierul gras, al şerpilor popeşti, şuierul otrăvit, al şantajului neruşinat:

„-…Răstigneşte-l, răstigneşte-l mai iute…hai odată! – sau, dacă întârzii, dacă, fie şi o clipă, vei mai şovăi, te vom pârî lui Tiberiu, cel care-i îngropat în cametele noastre…!”

Scârbit, războinicul dădu, a lehamite, din mână, şi dispăru, după cortina cea roşie a intrării palatului, dinspre Gavafta…

…Dar privirea, necruţătoare şi îndurerată, de judecător judecat, a condamnatului, nu conteni să scurme rănile de lepră, ale turmei umane din piaţa neruşinării, dar neuitând să se mire şi de cel dispărut (îndurerat şi ostenit de moarte), după cortină:

„O, o, o, şi se mai zice că romanii sunt păgâni şi nişte soldăţoi proşti! Uite, uite la oşteanul ăsta, plin de amărăciunea faptei sale, de care nu e vinovat, ci la care îl silesc, cu obrăznicie, haitele morţii…! Războinicul fără de răgaz nu are răgaz nici să orbească! O, o, o! Câtă lumină a intrat în ochii acestui războinic cinstit…câtă lumină! Şi câtă lumină va intra, peste veac, în inimile popoarelor de peste mare, rude, întru sânge şi Duh (încă din cea mai adâncă vechime!), cu acest vrednic oştean!…

…Nu-i nimic, chiar nu-i nimic nou, voi, popor de uitaţi şi de uluitoare uitări: cu privirea mea, din văzduhul sfânt, pe care sufletele fără de aripi nu-l ştiu şi sufletele fără de aripi strigă împotriva lui, vă voi topi şi arde, peste veac, tuturor celor disperaţi de întrebări dureroase şi tulburi (întrebări fără ceas şi răspuns!), ca şi tuturor celor rău încredinţaţi, vă voi topi toate leprele, toate pieliţele cele albe, de pe ochii voştri, cei atât de cumplit şi-ndelung chinuiţi, de fel şi soi de orbiri ale vremurilor! Privirea mea asupra lor, deasupra voastră, coborând şi suind, din veac în veac, păşind prag de veşnicie şi de lumină fără de amurg…!”

O lacrimă de umilită amărăciune şi, totdeodată, de dumnezeiască nădăjduire, spălă şi înflăcără tot sângele cel încleiat al condamnatului fără de vină – sângele de-acum, de pe pleoape, de pe frunte…mai cu seamă din suflet! – precum şi cel viitor, din palme, din tălpi şi din coasta lui, cea cosmic-simţitoare, coastă vibrând în acelaşi ritm cu Măreaţa Creaţie Deplină, a Lumii Celei Una…

…Şi, în acea după-amiază, istoricii lumii spun (puţini spun, câţi n-au avut, atunci, poate, alte treburi… – …treburi ale spumei şi treburi tot atât de înalte şi pline de vlagă, cât şi vreascurile…) – spun şi scriu, da, precum că, pe un vârf de deal, din Iudeea lui Irod Antipa, a fost răstignit, ruşinos şi duşmănos, între doi sărmani vinovaţi, un om nevinovat.

…Dar imaginea şi privirea lui nu i-a tulburat şi nu i-a scos din firea lor, mai apoi, doar pe istorici, ci a scos din ţâţâni istoria însăşi, întreagă şi tot mai vinovată (…vinovată, cel puţin, pentru privirile, orbecăind printre durerile lumii, ale unui biet evanghelist fără de ştiinţă, ci doar cu de la Dumnezeu lumină de putinţă…).

…Ceea ce nu s-a spus, pentru că nici nu se ştie, este că acea privire topeşte, puţin câte puţin, peste veacuri, armurile încleiate şi groaznic de soioase, ale trupurilor căzute din ceruri…privirea aceea deschide, astfel, piepturile şi scoate, înafară, înspre luminare fără de cruţare, sufletele din inimi.

Ceea ce, iarăşi, nu se ştie şi nu se vrea a spune, este că nebunii, îndrăgostiţii de boală îi împiedică (prin magìi şi farmece negre, de doi bani grămada!), de 2.000 de ani încoace, tot mai înverşunaţi în disperarea lor, pe cei teferi, să afle despre această privire, care arde leprele şi lecuieşte Duhurile.

…Cel ce scrie, aici şi acum, o evanghelie uitată (încă de la prima ei slovă!), mărturiseşte că acei nebuni şi alintători de boale au devenit, demult, umbre, iar privirea de lumină curată străbate, tot mai avântată, spaţii, vremuri şi cugete – trezind aleşii, dar dezmorţind, totdeodată, şi păcatele (înspre putoare sufocantă, de minte şi simţire putrede!), din cei care nu se vor, cu niciun preţ, a fi aleşii (ori mărturisitorii…) luminii privitoare…

…Ceea ce se roagă, smerit şi în taină, anonimul evanghelist, cel de pe urmă! – şi ce gândeşte el, întru rugăciune fierbinte, este ca, totuşi, privirea de flăcări îndurerate şi de lumină lină să nu-şi amintească a-i cerceta şi judeca, cu asprimea dreaptă şi cuvenită, pe copiii acelor smintiţi, acelor bolnavi, până la măduva lor neagră, de sfidare orbitoare, care trebuie iertaţi, pentru că nici nu ştiau şi nici azi nu ştiu ce spun şi ce fac:

„-Sângele lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri! Huoooo! Huooo! Să se răstignească, să se răstignească, acum, pe loc, Hristosul!”

Adrian Botez

„Trăim minciuni adevărate / trăim de parcă n-am trăi.
Cu toate zilele în spate /  trăim de parcă am muri.

Au tot murit pe la răscruce / Grigore, Doine şi Ioni.
Tot pentru noi urcând pe cruce / să fim mai tari, să fim mai domni”.

(Viorica Nagacevschi)

Trăim o perioadă extrem de dificilă. Fiind atât de aproape de realizarea visului european după semnarea Acordului de Asociere la 28 iunie anul trecut şi atât de departe suntem astăzi. Mulţi se întreabă: de ce am ajuns în această situaţie. De ce guvernanţii, pentru care electoratul cu atâta greu le-a acordat 55%, mulţi votăndu-i călcându-şi pe inimă, scrâșnind din dinţi pentru găinăriile lor numai de a continua cursul proeuropean, atât de prost au valorificat această grea victorie. De ce cei, în care am investit atâtea speranţe ne-au trădat (a câta oară!). Astăzi PLDM repetă sindromul PPCD. Am mai spus-o că pupatul cu comuniştii este foarte veninos. După pupăturile nenumărate ale lui Iu. Roşca cu Voronin astăzi PPCD este la groapa de gunoi a istoriei. Cu PLDM se repetă acelaşi lucru. După ultimele găinării şi trădări ale PLDM-ului legate de constituirea unei alianţe minoritare nefuncţionale, compromiterea serioasă a cursului proeuropean prin zădărnicirea alegerii lui Iu. Leancă în funcţia de premier şi alegerea unui premier cu mari probleme sub aspectul integrităţii, după scoaterea în vileag a furtului secolului la cele trei bănci reacţia societăţii civile nu s-a lăsat multaşteptată. Conform ultimului sondaj, dacă acum ar avea loc alegerile PLDM ar lua doar apr. 10% din voturi, comparativ cu peste 30% în 2010 şi 23% (cu locomotiva Leancă) în 2014. Căderea atât de rapidă a PLDM-ului, care a fost stâlpul tuturor alianţelor proeuropene de după 2009, este catastrofală pentru vectorul european al acestui colţ de ţară atât de prost guvernat. O anumită creştere ar cunoaşte Partidul Liberal aflat pe locul doi (după socialişti) în acest sondaj, care a fost intransigent în scoaterea în vileag, în special, a găinăriilor în jurul furtului secolului de la cele trei bănci. Deosebit de alarmantă este creşterea procentului adepţilor Partidului Socialiştilor, care ar fi pe primul loc cu apr. 18%, aproape de două ori mai mult decât liberalii care vin după ei cu 10,5%, posibilul absenteism la votare legat de cei 46% de indecişi. De asemenea, creşterea catastrofală a numărului acelora care nu consideră integrarea europeană cea mai bună soluţie. Rezultatele unui alt sondaj arată că dacă acum ar avea loc alegerile parlamentare blocul partidelor de stânga (Dodon, Voronin, Usatâi) ar lua 36% din voturi, iar cele proeuropene (împreună cu PD care e cu fundul în două luntri) ar lua doar 32%. De asemenea, numărul foarte mare de indecişi, mai corect dezamăgiţi după marile trădări ale celor, pe care iau votat. Această dezamăgire profundă a electoratului ar putea avea consecinţe dezastruoase, în special, în situaţia când Rusia tot mai mult se implică în Republica Moldova (a se vedea, Transnistria, Găgăuzia, iar acum şi Taraclia).

Situaţia actuală, într-adevăr, este foarte periculoasă, luând în consideraţie înclinarea electoratului spre pendulări prea bruşte, demonstrată pe parcursul acestor 25 de ani de aşa zisă independenţă. După dezamăgirea în democraţi în a. 1994 electoratul a făcut cea mai proastă alegere, aducându-i la putere pe agramaţii agrarieni asistaţi de şovinii interfrontişti. Acelaşi electorat dezamăgit i-a adus la putere pe comunişti în 2001 pentru tocmai opt ani. Opt ani pierduţi în această scurtă perioadă de independenţă. După şase ani de balansare între polurile vestic şi estic, după ultima trădare, mare trădare a PLDM, suntem foarte aproape de a pierde totul în cazul unor alegeri anticipate. În momentul când stânga va simţi că a venit timpul ei ea va da lovitura de moarte rămăşiţelor proeuropene de centru-dreapta, provocând alegeri anticipate, în care ar putea participa masiv coloana Kremlinului din Transnistria. Rusia nu cedează atât de uşor prada care ia căzut în gheare. Drept exemplu sunt insulele Curile ale

Japoniei, Karelia Finlandei, Konigsbergul Germaniei, Osetia de Sud şi Abhazia Georgiei ş.a.

Apare întrebarea, logica întrebare: ce-i de făcut, cum să ieşim din această dificilă situaţie în care am nimerit (de fapt, în care ne-au adus acei, cărora le-am acordat încrederea noastră)? Este clar că nu mai putem avea aceeaşi cale cu Plahotniuc şi Filat, care trebuie să răspundă pentru furtul secolului. Pericolul mare este că bătând orbeşte în aceşti doi să nu-i aducem la putere pe Dodon şi Usatâi. Este periculos că de partea baricadei de luptă cu marii hoţomani ai secolului se află persoane de toate culorile: socialişti, comunişti, de la aripa ultra dreaptă până la cea ultra stângă. Sunt de acord cu analistul Anatol Ţăranu, care ne avertizează despre acelaşi pericol: orice numai nu aducerea lui Dodon la putere.

Scriam odinioară că în situaţia creată avem nevoie de o a treia forţă. Pe lângă Partidul Liberal pe segmentul de dreapta şi cea a Partidului Democrat pe segmentul de centru-stânga  pe centru dreapta trebuie să apară o nouă forţă (în locul PLDM-ului), capabilă să-i unească pe toţi cei dezamăgiţi în PLDM şi PD, pe cei indecişi, dar care mai cred în vectorul european al Republicii Moldova ca unică şansă de a ieşi din această mizerie politică, economică, morală. Pentru început ar putea fi blocul Iu. Leancă ca un centru de coalizare a forţelor proeuropene chiar în alegerile locale recente.

Întotdeauna am fost adeptul unirii Basarabiei cu România, a acestui colţ de Ţară rupt samovolnic de ursul estic din trupul Ţării. Problema rezidă în faptul însă sub ce formă este posibilă realizarea acestui vis de veacuri. Unirea directă, poate posibilă în a. 1991 când Rusia avea problemele ei (luptele interne pentru putere între Gorbaciov şi Elţin), devenea tot mai dificilă ulterior. Faptul că anumite forţe, care (din păcate!) au o susţinere minoră în societate, declamă tot timpul lozinca unionismului nu mă încălzeşte. Numai cu declaraţii nu faci unirea. Apariţia posibilităţii integrării europene a adus o anumită încredere în materializarea acestui vis. Aflaţi în marea familie europeană alături de Români unirea va fi mult mai lesne de realizat. Nimeriţi însă (a câta oară!) în ghearele ursului estic dispariţia acestei frânturi de popor român va fi iminentă. În noua Novorosie a lui Putin vom deveni cu toţii „rosiane”.

Acum când integrarea europeană a fost atât de mult compromisă de cei, în care ne-am încrezut, ideea unirii cu Patria mamă devine mai actuală (ca mod de supraviețuire), dar nu în contrapunere cu ideea integrării europene. Împreună ambele aceste idei au sorţi de izbândă. Separat – niciunul! Desigur, în situaţia internă şi externă de astăzi această idee este şubredă, practic irealizabilă. Dar să nu uităm un lucru important: mai multe în lume se întâmplă la voinţa marilor puteri. Şi în cazul neamului românesc acţiunile de unificare au fost favorizate de circumstanţe externe. Cu toată susţinerea Franţei Unirea principatelor de la 1859 nu ar fi fost posibilă dacă Rusia nu pierdea războiul din Crimeea (1853-1856). Şi Marea Unire de la 1918 a avut loc doar în urma primului război mondial şi destrămării imperiilor vecine – austroungar şi rus. Fără acest factor extern Marea Unire ar fi fost imposibilă, cel puţin în varianta în care a avut loc.

Şi în zilele de astăzi nu sunt excluse anumite înţelegeri ale marilor puteri care să favorizeze revenirea Basarabiei la Patria-mamă. În funcţie de faptul cum vor evolua relaţiile între Rusia şi Ucraina, cum vor evolua pe interior competiţia între aspiraţiile proeuropene şi proruseşti, ar putea să apară o înţelegere între marile puteri ca Ucraina, care este o sarcină prea grea pentru Uniunea Europeană şi implică prea multe probleme, să rămână în spaţiul de influenţă al Rusiei integral sau unele părţi ale ei, iar Republicii Moldova (şi poate unei părţi a Ucrainei apusene!) să le fie deschis drumul spre integrarea europeană şi reunirea cu Ţara. Despre astfel de scenarii au scris şi unii politologi ruşi. Pentru un astfel de scenariu posibil trebuie să ne pregătim. În acest sens aş menţiona şi acţinile adoptate de Primul Congres al Diasporei Româneşti unificatoare, care poate pregăti opinia publică.

Valeriu Dulgheru

Chișinău