Cuvânt și iubire

Amănunte

 

La uşa înserării scânceşte resemnarea.
Oglinzile perfide cutează tot ce văd,
Într-un sertar ticsit cu multe amănunte,
Vreo două amintiri trăiesc în lumea lor.

 

Şi parcă din tranşee rănite de substanţă
Apar fantome vise, dreptul la viaţă-şi cer
Sfidează legi răstoarnă conţinutul,
Invocă soarta…,şi vor să le dezlegi!

 

Tot şchiopătând târziul revendică trăirea,
Însingurarea geme pe aripă de dor,
Cerneala se strecoară în plânset prin poeme,
Atâtea amănunte și resemnarea lor…

 

Camelia CRISTEA

Mi-e dor de dulcea Bucovină

 

Privirea se caţără spre piscuri,
Mângâind înaltul în veşmânt.
Aş vrea să strig, să am putere,
Să-mi chem strămoşii în mormânt.
Mi-e dor de dulcea Bucovină,
De fraţii mei însinguraţi
Ce nu au nici o vină,
C-am fost de alţii alungaţi.
Speram, să primesc lumina
În ţara mea, binecuvântată
Dar m-am trezit străină,
Cu inima-mi însângerată.
Uităm să fim români.
Egoismul ne împresoară.
Sărmani bucovineni,
Rătăciţi prin ţară,
De ce simt că totul e povară?

 

Mariana Gurza

GRIFON

 

 

Clipa mea sub formă de inimă

neliniştită, adâncă

îmi adastă-ntre gene

şi vine grifonul

şi mi-o mănâncă;

suie din piatră şi stâncă

cireşul cu gânduri

şi vine grifonul

şi mi-l mănâncă;

peşti de argint şi de aur

fulgeră-n râul din mine

ca o iubire, ca o patimă-adâncă

ori ca un dor de albastru

şi vine grifonul

şi le mănâncă.

Singur, de tăcere-argintat

strig, copac singuratic sub lună:

Grifonule, fugi şi nu mă mânca!

dar numai ecoul

târziu îmi răspunde:

Grifonul, grifonul e-n inima ta!

 

 

TESTAMENTUL IMAGINAR AL OSTAŞULUI

 

 

Din propria-mi armură ca dintr-o carapace de broască ţestoasă

şi din gândul şi rostul şi datoria mea

ca dintr-o mare, pentru veci voi ieşi

fără durere – cum iese din pâlnia de corn sunetul

ori albă, dintre nouri, luna

şi fără să-mi pese că-ncet vor veni

pedepsitorii trupu-mi să-l deie la zei

ori focului ori spânzurătorii să-l deie!

O fără de seamăn pasăre albă

se va face sufletul meu

şi-i veţi simţi lumina bătând în ferestre

pe când veţi fi îndureraţi şi singuri,

pe când veţi pleca la-ntâlnirea cu moartea

ori poate la-ntâlnirea cu gloria

totuna fiindu-vă care din ele

vă va fi mai aproape de inimă.

 

Aşa-mi vorbi, însingurat, soldatul

şi-aşa-mi vorbiră într-o noapte-n taină

arcurile şi săgeţile lui

pe când se-auzeau revoltându-se

în fierul dinlăuntrul acelor unelte

atomii-nlănţuiţi ca nişte bărbaţi la galere

şi fără putere eram

fără de alţii eram

să poată martori mai târziu să-mi fie

când povestind m-ar fi crezut nebun

cu minţile plecate pe pustie.

 

Aşa-mi vorbiră şi se-ntâmplă aşa.

La răsăritul soarelui, în zori

o pasăre se rezema de stela soldatului

acolo rămânând, când el nu mai era;

după veacul din veac, până azi

pasărea cântă în inima mea

 

 

ELEGIA CAILOR PIERDUŢI (I)

 

 

şi se face c-ascultăm în vise

trist şi dureros şi mustrător

cum e goana mânjilor ucisă,

cum ne ceartă caii-n graiul lor

 

fii de iarbă, singuri în cetate

pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii

şi se face că-i gonim pe înserate

şi se face că sunt caii vii

 

sunet lung ne lunecă prin sânge

– tropotul şi coamele-n alai

şi se face că pământul plânge

într-un dor nepotolit de cai

 

şi se face, se mai face că-n cetate

adăstând câmpiile cât zarea

dau năvală-n noi ca o dreptate

caii dăruindu-ne iertarea

 

 

 

Florentin Popescu, Obsesia păsărilor, colecţia Opera Omnia, Poezie contemporană (Antologie completă de autor), Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012.

 

 

 

 

Florentin POPESCU – Fişă biobibliografică

3 aprilie 1945 (şi nu 8 aprilie, cum apare în acte): În satul Lera, al comunei Corbu din fosta regiune Ploieşti (din 1968 sat component al comunei Chiojdu, judeţul Buzău) se naşte Florentin Popescu, primul din cei trei copii ai Floricăi, descendentă a unei familii de moşneni, şi ai lui Octavian Popescu, tehnician veterinar.

Copilul, împreună cu cele două surori mai mici, Agripina şi Mariana, îşi petrece primii ani în localitatea natală, unde urmează şi cursurile şcolii primare (1952-1956).

1956: Părinţii viitorului scriitor îl înscriu pe acesta la Şcoala pedagogică din Buzău, în cadrul căreia absolvă clasele de gimnaziu în 1959. În acelaşi an, dând examen de admitere la Şcoala Pedagogică nu reuşeşte şi se întoarce în satul natal.

1960: Dă examen de admitere la liceul din Pătârlagele şi timp de un an urmează cursurile acestuia.

1961: În faţa pericolului iminent al colectivizării şi al închiderii oricărei perspective de realizare în sat a copiilor lor, părinţii se mută în oraşul Buzău şi viitorul scriitor este transferat la renumitul liceu „B. P. Hasdeu”, de unde se ridicaseră, de-a lungul timpului mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti: Ştefan Vencov, Vladimir Maximilian, tenorul Leonard, V. Voiculescu, George Emil Palade ş.a.

În cadrul liceului Florentin Popescu este remarcat de profesorii de literatură, care-i stimulează pasiunea pentru scris şi-i încredinţează alături de alţi doi colegi, Nicolae Iacob şi Aurelian Mareş, redactarea revistei şcolare „Muncă şi talent”, în care publică reportaje, recenzii, versuri. Totodată începe să frecventeze Cenaclul literar „Al. Sahia” de pe lângă Casa de Cultură orăşenească, pe unde trecuseră cu puţini ani în urmă şi Ion Gheorghe, Ion Băieşu, A. I. Zăinescu ş.a.

1962: Debutează cu poezia „Eternitate” (Dedicaţie lui N. Labiş) în ziarul local „Viaţa Buzăului”, dar debutul propriu-zis şi-l consideră pe cel din revista „Luceafărul” din 14 septembrie 1963.

1963: Debutează alături de Dumitru M. Ion şi Gabriela Vasilache (Negreanu) în revista „Luceafărul”.

1964: După examenul de maturitate (Bacalaureatul de azi) se înscrie la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti.

1964-1967: Viitorul scriitor îşi trăieşte din plin noua lui condiţie – aceea de student: frecventează muzeele, bibliotecile şi anticariatele, colindă Bucureştiul pentru a-i cunoaşte monumentele şi a-i descoperi atmosfera. Capitala mai păstra încă, pe atunci, ceva din culoarea şi arhitectura deceniilor interbelice. De asemenea, merge la cercurile şi cenaclurile literare (în primul rând Cenaclul „Nicolae Labiş” de la Uniunea Scriitorilor, condus de Eugen Barbu) şi citeşte versuri la Cenaclul facultăţii.

1967: Începe să colaboreze cu materiale diverse (reportaje, eseuri, versuri, recenzii ş.a) la revistele „Viaţa Studenţească” (condusă de Niculae Stoian) şi „Amfiteatru” (redactor şef Ion Băieşu). Aici îi cunoaşte pe cei mai mulţi dintre scriitorii pe care istoria literară i-a arondat ulterior „Generaţiei ’60”: Ana Blandiana, Cezar Baltag, Adrian Păunescu, Gheorghe Pituţ, Octavian Stoica, Dumitru Dinulescu, Daniel Turcea, George Ţărnea ş.a., unii dintre ei fiindu-i şi colegi de facultate.

1968: Este angajat cu ½ de normă pe postul de şef al subredacţiei Bucureşti a revistei „Viaţa studenţească”. Tot în acest an primeşte Premiul pentru poezie ale revistelor „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru” şi un alt premiu, tot pentru poezie, din partea ziarului „Scânteia tineretului”.

Îşi extinde colaborările şi începe să publice şi la nou înfiinţatele ziare judeţene: „Viaţa Buzăului”, „Milcovul” (Focşani), „Cuvântul Nou” (Covasna), „Delta” (Tulcea), precum şi la mai multe reviste culturale din Capitală şi din ţară: „Luceafărul”, „România Literară”, „Ateneu”, „Orizont”, „Cronica”.

1969: Obţine licenţa Facultăţii de Limba şi Literatura Română şi, contrar aşteptărilor, redacţia „Vieţii studenţeşti” nu-i oferă un post de redactor, fiind repartizat ca profesor în satul Sângeru (Prahova), locul natal al poetului Lucian Avramescu.

Face o tentativă de angajare la ziarul „Flamura Prahovei”, dar, nonconformist şi neplăcându-i atmosfera cazonă din redacţie, pleacă după numai trei zile la Buzău, unde este angajat la „Viaţa Buzăului”. Acolo trăieşte momente ce ţin de anecdotica profesiei (pe care le va rememora mai târziu în volumul Un mesteacăn rătăcit în câmpie, 2007)

1970, februarie: Debutează editorial cu volumul Obsesia păsărilor (versuri) în colecţia „Luceafărul” (redactor de carte Nicolae Ioana, cu care, peste ani, va ajunge coleg de editură).

Ştiind că, potrivit legilor în vigoare după stagiul militar va beneficia de un concediu de trei luni de zile, răgaz în care speră să găsească un transfer în Capitală, merge în audienţă la Marele Stat Major al Armatei şi solicită să fie încorporat.

1970, martie-septembrie: Îşi face stagiul militar în garnizoana Bacău, timp în care îl cunoaşte pe Radu Cârneci (pe atunci redactor şef al revistei „Ateneu”), care îi comentează favorabil volumul de debut şi-i solicită colaborarea la revista pe care o conduce, solicitare pe care Florentin Popescu o onorează cu grupaje de versuri.

1970, septembrie: După întoarcerea din armată şi după mai multe tatonări ale ziarelor din Capitală se transferă la „Informaţia Bucureştiului”.      1971, primăvara: Se transferă la nou înfiinţata Editură pentru turism, unde lucrează ca redactor alături de Pop Simion, Toma George Maiorescu, Valentin Hossu-Longin şi alţii. Secţia Propagandă şi pliante în care a fost repartizat îi prilejuieşte efectuarea multor deplasări prin ţară, ocazii în care se documentează pentru noi, viitoare cărţi de reportaj.

1972: Publică la Editura Cartea Românească volumul de versuri Mereu peregrinul, iar la editura în care lucrează Ţara fântânilor, (reportaje).

1975: Este primit în Uniunea Scriitorilor, cu recomandări de la Pop Simion, Toma George Maiorescu şi Radu Cârneci.

Îi solicită lui Laurenţiu Fulga, secretar al Uniunii Scriitorilor şi locţiitor al lui Zaharia Stancu, atunci bolnav, sprijinul pentru obţinerea Buletinului de Bucureşti – condiţie sine qua non pentru a putea contracta construirea unui apartament în Capitală. Mergând să-i mulţumească pentru sprijin lui Laurenţiu Fulga, acesta îi sugerează scrierea unei cereri pentru a primi o locuinţă în viitorul bloc pe care Uniunea Scriitorilor urmează să-l construiască în strada Apolodor.

1975, vara: Primeşte o garsonieră în blocul din Apolodor şi astfel iau sfârşit trambalările de la o gazdă la alta, dintr-un cartier în altul. Toată odiseea locuinţelor o va povesti mai târziu în volumul Scriitorii din strada Apolodor.

1975-1983: Scrie şi publică volume de poezie, de evocări şi reportaje: Cuvinte de grâu (versuri, 1975), Ctitorii brâncoveneşti, 1976, Contemporan cu visul; Oameni, locuri şi tradiţii din Ţinutul Buzăului (1978), Reîntâlnire cu cetatea adolescenţei (reportaje, 1979), Ţărmul uitat şi alte poeme (1981), Diligenţe cu păsări (versuri, 1983).

1984: Apare volumul Pe urmele lui Vasile Voiculescu, întâmpinat cu cronici favorabile de către Şerban Cioculescu, Mihai Ungheanu, Ion Apetroaie, Radu Cârneci, Aureliu Goci, Emil Manu. Cartea este distinsă cu Diploma de Onoare a Uniunii Scriitorilor ş va fi urmată de alte studii consacrate acestui mare poet.

1985: După un conflict cu directorul Editurii Sport-Turism, Gheorghe Constantinescu, atât el cât şi colegul Nicolae Ioana sunt transferaţi la alte edituri: Florentin Popescu la Albatros, iar Nicolae Ioana la Eminescu.

1985: Apare volumul Carte de dragoste pentru Bucureşti (publicistică). Primeşte Premiul pentru poezie al ziarului „Scânteia tineretului”.

Primeşte Marele Premiu rezervat membrilor Uniunii Scriitorilor la Festivalul „Moştenirea Văcăreştilor”.

Continuă să desfăşoare o bogată activitate publicistică, susţinând rubrici permanente la „Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului”, la „Viaţa Militară” şi la Radio România.

1986: Apare volumul Carte de dragoste pentru Bucureşti (reportaje)

1987: Apare volumul Povarna şi alte povestiri.

Toamna, la 19 septembrie se căsătoreşte cu Iuliana Paloda, poetă şi artist plastic, pe care a cunoscut-o la Cenaclul „G. Bacovia”, al cărui conducător era în acea perioadă. Naşi de cununie: Virginia şi Titus Vâjeu.

1987-1989: Intensă activitate literară şi publicistică. Apar volumele Flăcări şi porumbei (versuri, 1989) şi Puii de urs nu merg cu automobilul (roman pentru copii, 1989).

1990, 1 martie: În entuziasmul şi speranţele create de schimbarea regimului politic în decembrie 1989, înfiinţează, împreună cu soţia sa, Iuliana Paloda-Popescu revista „Colibri”, bilunar cultural-distractiv, una dintre primele publicaţii cu acest caracter de după 1989. În sumarul publicaţiei îşi fac loc, alături de scriitorii români, mari nume ale literaturii universale: Octavio Paz, Gabriel Garcia Marquez, Ernest Hemingwey, William Saroyan ş.a. Din lipsă de fonduri revista îşi încetează apariţia în vara anului următor la nr. 21. O monografie a publicaţiei (Colibri, un zbor întrerupt) va fi tipărită în anul 2007.

1992: Apare în ediţie bibliofilă, nepusă în comerţ, antologia Cele mai frumoase poezii. Şi tot acum iese de sub tipar Antologia poeziei religioase româneşti de la începuturi până în prezent (antologie, note bibliografice şi cuvânt înainte de…), una dintre primele antologii de acest tip de după 1989. Cartea va cunoaşte ulterior alte două ediţii, între care una în col. „Biblioteca pentru toţi”, în 2 volume (1999).

La 1 decembrie se transferă la ziarul „Tineretul Liber”, unde, alături de Ştefan Mitroi şi Victor Atanasiu editează suplimentul „Week-end”.

1993, 15 decembrie: Întrucât noul patron al ziarului „Tineretul Liber” dă faliment, se transferă la „Vocea României”.

1994: Publică la Editura Albatros antologia Satul românesc în poezie.

1995: Apare O istorie anecdotică a literaturii române, care e lansată la 28 noiembrie la librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti, fiind prezentată de către Academicianul Dan Grigorescu şi George Sbârcea.

1995, septembrie-octombrie: Călătoreşte în Irak, ca trimis al ziarului „Vocea României” la Festivalul Internaţional de Folclor de la Babilon. Se întoarce fascinat de cele văzute acolo, cu numeroase materiale documentare, pe baza cărora va scrie un ciclu de cinci volume intitulat Divinităţi, simboluri şi mistere orientale (1999-2003), o monografie, Babilonul, oraşul blestemat (1998) şi un volum de proză pentru copii, Poveştile Babilonului (2000).

Apare volumul Al. I. Odobescu şi Buzăul.

1996: Apar volumele V. Voiculescu la Parscov şi Cele mai frumoase colinde (antologie şi prefaţă de…).

1997: „Vocea României” încetându-şi apariţia, este nevoit să-şi caute un transfer. Îl găseşte la Editura Scripta, unde nu stă decât două săptămâni întrucât angajatorul nu şi-a respectat promisiunea privind salarizarea. De la 1 octombrie se angajează publicist comentator la revista „Manuscriptum”.

Publică volumele Cafeneaua literară şi boemii ei şi Dicţionar de literatură română pentru elevi.

1998, 1 noiembrie: Este angajat, prin concurs, la Consiliul Naţional al Audiovizualului, cu sarcina de a alcătui zilnic o „Revistă a presei”. Nesuportând, însă, disciplina cazonă de aici, la 1 iulie 2000 se întoarce la Muzeul Literaturii Române, unde lucrează în redacţia editurii şi la revista „Manuscriptum”.

2000: Apare volumul Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu şi Poveştile Babilonului.

Este inclus cu date despre viaţă şi operă în dicţionarele 2000 de scriitori de excepţie ai secolului XX şi 2000 de intelectuali de excepţie ai secolului XX, editate de International Biographecal din Cambridge (Anglia), precum şi în Who’s who în România (Ediţia a I-a).

2001: Apare volumul Romanul vieţii şi operei lui Alexandru Odobescu, distins cu Premiul revistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor.

2002: Apar volumele Cafeneaua literară şi boema din România de la începuturi până azi (antologia de texte), Amintirea care ne rămâne (convorbiri şi evocări).

Din aprilie, de la nr. 3 al revistei „Sud”, editată de prietenul Constantin Carbarău începe o colaborare permanentă cu această publicaţie, unde semnează cronica literară până în anul 2012. Între 2011 şi 2012 este şi redactor şef adjunct, apoi redactor şef al revistei. Decesul prematur al lui Constantin Carbarău şi lipsa de fonduri duc la încetarea apariţiei publicaţiei la nr. 4 din 2012. Ulterior, o altă fundaţie tot din Bolintin Vale va iniţia o nouă serie, unde Florentin Popescu este senior editor şi titular al rubricii Am citit despre…

2003: Apare volumul Viaţa lui V. Voiculescu.

2004: Apar volumele V. Voiculescu şi contemporanii lui (antologie de texte) şi Antologia poeziei româneşti de dragoste.

2005: Apare volumul Necunoscutul Macedonski.

Se pensionează cu anticipaţie pentru a se consacra în totalitate scrisului.

La 11 aprilie, la numai o săptămână după împlinirea vârstei de 60 de ani Primăria Municipiului Buzău îi conferă titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Buzău.

Apare Dicţionar de mitologie orientală (compediul celor cinci volume de mai înainte).

2006: Apar volumele Nicolae Labiş (monografie) şi Fotoliul de Onoare (convorbiri, evocări, amintiri).

2007: Apar volumele Colibri, un zbor întrerupt (monografie), Bucureştii cafenelelor literare (evocări), Semne şi simboluri, Un mesteacăn rătăcit în câmpie (amintiri), Elegia cailor pierduţi (versuri, ediţie bilingvă română-albaneză), Eu v-am citit pe toţi (vol. I) (cronici literare), Florin Mugur în 37 de lecturi critice.

2008: Apar N. Porsenna. O viaţă, un destin, o operă (monografie), O istorie culturală în imagini. De la G. Călinescu la Nichita Stănescu şi Dicţionar de literatură universală.

2009: Apar E v-am citit pe toţi (vol. II), Siluete pe plajele timpului, Portrete în peniţă.

2010: Apar Noi portrete în peniţă, Scrijelind pe nisipurile Universului (documentar biobibliografic).

2011: Apar Scriitorii din Strada Apolodor, Gânduri de scriitor (interviuri acordate), Eu v-am citit pe toţi (III), Epigrame cu materialul clientului.

Emil Lungeanu publică vol. Călător în Parnas. Odiseea literară a lui Florentin Popescu, monografie critică în versuri, bine primită de critica literară, cunoscând ulterior încă două ediţii.

La 1 octombrie fondează, împreună cu poetul Coman Şova revista lunară Bucureştiul literar şi artistic, al cărei redactor şef este, semnând în fiecare număr al acestui lunar editorialul, cronica literară şi interviurile publicate sub genericul Seniorii literaturii noastre.

2012: Apar Salonul cu portrete în peniţă, Obsesia păsărilor (antologie, Col. Opera Omnia).

2013: Apar Pe simezele memoriei (memorialistică), Eu v-am citit pe toţi (vol. IV), Coman Şova. Omul şi scriitorul.

2014: Apare volumul Seniorii literaturii noastre (I).

Apare volumul Convorbiri cu Corneliu Leu.

2015: Apar volumele De patruzeci de ori în pagina-ntâia (editoriale din revista Bucureştiul literar şi artistic) şi Cheia de aur, Cireşul din copilărie (două scenarii)

Florentin Popescu este o prezenţă apreciată în viaţa literară de azi, participând la diverse festivaluri şi manifestări culturale (din juriul Festivalului de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor” de la Târgovişte face parte de peste trei decenii), prezentând cărţile confraţilor în cadrul unor lansări şi târguri. Este de asemenea, solicitat la simpozioane şi colocvii.

 

 

 

 

LA MULȚI ANI !

Aprilie , 2015

ULTIMA ORĂ

 

Este adevărat că fusese îngrămădită

În propria casă boierească,

Cu toată familia ei,

Într-o cameră şi o bucătărie,

Dar primise de la comunişti

Un loc de muncă:

În spaţiul care va să devină

CLF,

Centrul de legume şi fructe,

Făcea lădiţe de lemn.

Primise un ciocan,

Şipci,

Cuie,

Şi o normă zilnică de lădiţe.

De pe urma acestui loc asigurat de muncă,

Îşi plăteau toate cele,

Şi familia ei

Avea în fiecare zi

Mâncare de cartofi pe masă,

Iar duminica,

Carne şi pâine.

După treizeci de ani,

În spaţiul aceluiaşi Centru de Legume şi Fructe,

În anul I de liceu,

Făceam  practica.

Magaziile erau pline ochi cu varză,

În mare parte

Stricată.

Şi distinsele doamne profesoare,

Şi distinsele domnişoare eleve,

Şi distinşii elevi,

Afişând cele mai elegante ţinute,

Se aşezau pe câte o ladă,

Cu cuţitul în mână,

Şi alegeau din verze

Părţile bune.

Ce paradis al frumuseţilor în plină floare,

Sau atât de mature,

În mirosul pestilenţial de varză stricată,

Nu ciripea vesel,

Zi după zi,

Semnând prezenţa

În condica hranei

Unor cantine!

 

În zilele noastre,

Acum două săptămâni şi ceva

Am primit o temă

Banală.

Să găsesc un loc de muncă

Unei mame

De cincizeci de ani şi ceva,

Trimisă în şomaj, odată cu închiderea Combinatul Chimic.

Nu mi s-a dat

O temă majoră:

Să găsesc de lucru

Tuturor oamenilor Combinatului Chimic.

Asta stă la fiecare masă

În gâtul guvernului.

Al parlamentului.

Al ministerelor,

Al partidelor,

Al televiziunilor şi presei.

Al tuturor angajaţilor ţării.

Al  tuturor sindicatelor, patronatelor şi  puterilor.

 

Am trimis mail-uri

Colegilor,

Prietenilor,

Şi lui Dumnezeu.

Dumnezeu mi-a spus că nu are cunoştinţe pentru angajări.

Un singur coleg mi-a răspuns

Că îmi va da de ştire când va putea să-mi răspundă solicitarii.

 

Timpul trece,

Şi mama iese din şomaj,

Aşteptând  cu înfrigurare o veste.

Facturile lunare încep să curgă.

Foamea începe să ceară pâinea fiecărei zile.

Fata să ceară  banii

De  şcoală.

 

Eu,

Din salariul Uzinei Viselor,

Îi trimit o pâine pe zi.

Exact cât scrie în cărţile Sfinte.

Suficient să mănânce,

Insuficient  să-şi plătească şi apa.

 

Traiectoria navetei spaţiale

Mama şomer la cincizeci şi ceva de ani,

Cu  copil,

este deviată în stradă,

dacă nu are înţelepciunea

să vândă tot,

şi să-şi cumpere o gospodărie la ţară,

cultivând în grădină

cartofi.

 

Văd un întreg Combinat Chimic,

La ţară.

Cultivând cartoful fiecărei zile.

Ce aer bun!

Ce muncă înălţătoare!

Dar de unde şi bani

Să plăteşti impozitul de 50 de pâini

Pe proprietate?

Se ştie că la ţară,

Economia funcţionează

În cel mai deplin comunism:

Fără bani.

Pe bază de troc.

 

Şi mama cu copilul,

Îşi vinde şi gospodăria falimentară.

 

Pleacă pe câmp.

Se hrănesc ca păsările cerului,

Le îmbraca iarbă

Mai frumos decât crinii,

Le înveleşte cerul.

 

Şi eu,

Din spatele unui calculator

Al Uzinei Viselor,

Am rezolvat

Cazul unei mame,

Şi al tuturor concetăţenilor

Combinatului Chimic.

 

Simplu.

 

Fără nicio greşeală.

 

Cu toată dragostea

De care sunt în stare.

 

De ce nu s-a votat Fondul de Solidaritate?

Ce întrebare este asta,

Pentru timpuri în care

Partidul  le rezolvă pe toate?!…

29 mai 2012

 

Cântecul izvorului

 

De cand asteapta –  sus, pe Dealul Spirii –

Fantana – indelung necuratita

Si oferind laditele iubirii –

O mana dintr-o tara –  siluita?

 

Ca i-au murit  demult, de tot,  martirii

Nerazbunarii, pacii, amintirii –

Si au venit barbarii nemuririi,

Ca sa comande  legea pustiirii-

 

De unde sa mai bei, din tara, apa?

Cand lacrima, si ea, de-asa agape,

Si cata nesimtire nu incape

Pe lume, n-are  plata, nici in groapa!?

 

Fantana veche, oare ce otrava

Ti-a dat sa bei, si ce securitate?

De ai ramas in zoaie, ca o sclava,

Si nici pe gratis, n-ai sa dai, din toate?

 

Si am  putea, sentintele de-s date,

Pe cand procese nici n-au dat a-ncepe,

Sa mai traim, si noi, in libertate?

Calcand –  români –  pe serpi, si pe otrepe?

 

De-aceea, peste mari insingurate,

Voi cobori din nou,  cu carje-ncete,

Sa mi te curat, bun  izvor – tu , poate,

Vei darui din lacrima-ti, poete…

 

Ce-i de iubit, traind,  din bunatate…

 

1 aprilie 2015

 

 

Jianu Liviu-Florian

 

 

Dragă domnule Florentin Popescu, iată, împliniţi în acest frumos aprilie o vârstă rotundă, o vârstă a împlinirilor … Cu acest prilej vă urez MULŢI ANI şi MULTE CĂRŢI ! Acum,vă rog să acceptaţi să vă pun câteva întrebări pentru ca toţi cititorii revistei mele, ,,Salonul literar” şi cititorii cărţilor dv. să cunoască şi alte ipostaze ale scriitorului care sunteţi.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU: Sunteţi considerat scriitorul buzoian care a făcut mult, dacă nu cel mai mult, pentru judeţul său. Pe plan cultural, bineînţeles.Dacă am aminti doar cele şase cărţi despre Voiculescu şi Troiţa din comuna Chiojdu, la graniţa dintre Buzău şi Prahova, cred că ar fi de ajuns. Aveţi însă atâtea activităţi în folosul plaiurilor natale… ! Ce atitudine au autorităţile faţă de un scriitor valoros şi devotat meleagurilor buzoiene ? Dar confraţii din aceste ţinut ?

FLORENTIN POPESCU: Atitudinea autorităţilor buzoiene e discutabilă. Spun asta fiindcă deşi Primăria municipiului mi-a conferit titlu de „Cetăţean de onoare al oraşului” şi mi-a sponsorizat o carte, totuşi presa, revistele buzoiene nu cred că ne acordă atenţia care s-ar cuveni – nici mie, nici lui Gheorghe Istrate, Ion Gheorghe, Ion Roşioru, Arthur Porumboiu şi la alţi scriitori originari de pe aceste meleaguri. Să observaţi, de pildă, că şi eu şi Gheorghe Istrate şi alţii ne-am „refugiat” pe la publicaţiile din alte judeţe ( Vrancea, Dâmboviţa, Teleorman, Constanţa), cu toate că, îndrăznesc să cred, am fi făcut cinste presei buzoiene dacă din când în când am fi semnat şi noi acolo articole, texte literare etc.
Lăsându-se la voia curentului general din presa românească a acestor vremuri, patronii de ziare şi reviste mizează pe spectacolul ieftin, pe cancanuri, pe evenimente banale, în loc să-şi aplece privirea asupra faptelor de cultură, cele care pot supravieţui efemerului. Confraţii din acest ţinut? Ei, săracii mai pot face câte ceva. Până nu demult Dumitru Ion Dinică şi Marin Ifrim susţineau săptămânal o pagină literară în cotidianul buzoian cel mai citit, dar aud că au fost înlăturaţi de acolo şi , practic, scriitorii care locuiesc în Buzău nu mai au unde publica. Ca şi noi, cei plecaţi în lume, caută, sărmanii, să mai publice pe unde pot, pe la Râmnicul Sărat, pe la Focşani, pe la Câmpina. În ce mă priveşte, pe vremea amintitei pagini literare mi s-au comentat cărţile cu simpatie, iar cu scriitorii locuitori ai Buzăului sunt în termenii cei mai buni. Când pot, mai cu o cronica la volumele lor, mai cu recomandare de primire în Uniunea Scriitorilor – îi ajut şi eu.

C.I.U: De la debutul cu ,,Obsesia păsărilor’’ a trecut multă vreme, timp în care aţi urmărit, în poezie, rădăcinile ancestrale, sentimentul acelui atât de căutat ,,acasă’’, din toate emanând o mare delicateţe şi sensibilitate. Aţi avut mentori? Relaţia dintre ucenic şi maestru a existat?

Fl.P: Mentori? Nu unul în mod special. Mentori mi-au fost – şi mi-au rămas până azi – Eminescu, Blaga, Bacovia, Voiculescu, Ion Pillat…

C.I.U: Aveţi o activitate prodigioasă în aproape toate domeniile literare, cum s-ar spune, un scriitor total … Sigur că la această denumire (scriitor total) se vor găsi unii cârcotaşi … De unde atâta putere de muncă? Timpul pentru viaţa personală…

Fl.P: Întrebarea asta mi-au pus-o, încă de prin 1988, Dorin Sălăjan şi Valeriu Bârgău, în cadrul unor interviuri ( pentru cei interesaţi, „Flacăra” şi „ Suplimentul literar – artistic al Scânteii tineretului”) şi le-am răspuns, ca şi dumneavoastră acum, cu un citat din Voltaire – ”Timpul este destul de lung pentru cine ştie să profite de el; muncind şi gândind îi extindem limita”. Nu, să nu credeţi că am un program foarte riguros şi că mă ocup în exclusivitate de scris. Pe lângă activitatea literară mai am fel de fel de obligaţii: gospodăreşti, legate de relaţiile cu oameni, editurile şi revistele, corespondenţa. În plus, din când în când mai dau câte o fugă şi pe la Lera-Chiojdu, satul meu natal, unde am o căsuţă şi câţiva stupi de albine. Acolo, mai ales acum, primăvara, sunt multe de făcut de unul singur. Şi nu le pot nici neglija şi nici amâna.

C.I.U: Aţi scris peste 40 de volume, Şerban Cioculescu v-a apreciat „informaţia şi devoţiunea” , Aureliu Goci a remarcat că practicaţi enciclopedismul dar şi monografismul mai apropiat de suflet … Aţi intrat şi în ,,atenţia’’ lui Nicolae Manolescu prin aceste calităţi destul de rare…? Sau este greu să ajungi pe masa de lucru a marelui critic….?

Fl.P: Eu nu am prejudecata care văd că mai persistă printre scriitori şi publicişti, mai ales în provincie: anume că trebuie neapărat să fii comentat de Nicolae Manolescu. Acest critic onorabil nu trebuie privit ca o instanţă supremă – şi singura! – care asigură intrarea în istoria literaturii. Vă mărturisesc că n-am ţinut, nu ţin să intru în atenţia domnului Manolescu (în ”Istoria ” sa mă citează la bibliografia lui Bacovia şi atâta tot). Poate nu o să mă credeţi: de câte ori mi-a apărut o carte, n-am alergat, cum fac mulţi, să i-o ofer cu autograf domnului Manolescu. Poate că de acea nici nu s-a ostenit să scrie despre mine. Cândva, în urmă cu mulţi ani, ajungând în preajma fostului meu profesor de la Filologie, Alexandru Piru (care publica pe atunci recenzii la cărţile contemporanilor) l-am întrebat de ce nu scrie şi despre mine. şi mi-a răspuns: „ Păi, Florentine, dacă nu mi-ai dat nici o carte, cum era să scriu?”

C.I.U: Nu sunteţi un poet care vrea modernitatea cu orice preţ. În poezia dv. nu există nici mimare, nici savantlâc penibil, nici false puneri în scenă … Nu doriţi să fiţi ,, la modă’’?

Fl.P: Se spune că moda, ca orice modă, trece repede. Şi eu nu vreau niciodată să scriu o poezie care să treacă, să fie uitată de îndată ce a fost citită.

C.I.U: Practicaţi curent critica literară … Credeţi că şi în acest domeniu trebuie să fii atins de harul divin?

Fl.P: Poate că e prea mult spus „har divin”. Cred,mai degrabă, că trebuie să ai vocaţie, să ai chemare. În fond, cunoaşterea scrierilor confraţilor tăi mi se pare un lucru firesc. Asta îţi permite să ai şi o privire de ansamblu asupra modului în care se scrie, asupra experimentelor şi reuşitelor din domeniu – ceea ce nu e lucru de ici, de colea.

C.I.U: Faceţi distincţie dintre om şi scriitor atunci când analizaţi opera? Unii, se pare, au fost, ca persoane, mult sub nivelul operei… Cazul Montaigne a rămas celebru…

Fl.P: O astfel de discuţie mi se pare a fi o condiţie sine que non a critici literare. Eu nu mă sfiesc să-i semnalez carenţele unui scriitor de notorietate, după cum nu mi se pare că exagerez atunci când pun în lumină virtuţile unui autor prea puţin sau deloc cunoscut, apreciindu-i acestuia valoarea şi apropiindu-l chiar de scriitori mari, din perioada interbelică ori mai de aproape.

C.I.U: Despre scriitori se spune că sunt creatori… Nu-i prea mult orgoliu în această formulare? Ştiu că artistul reaşează doar ceea ce a fost deja creat de divinitate, nu adaugă nimic, nu creează nimic… Atunci… cum am defini scriitorul?

Fl.P: Nu „ se spune”, ci chiar sunt. Nu creează ei lumii imaginare? Nu ne propun ei universuri particulare? Nu ne poartă ei pe aripile unor metafore menite să emoţioneze, să ne tulbure? Hotărât lucru (şi nu de mine, ci de istoria culturii universale): Scriitorul este un creator.

C.I.U: Deşi aveţi o operă care v-ar permite să nu fiţi modest, nu v-a văzut şi nici nu v-a simţit nimeni că doriţi să păreţi mai mult decât sunteţi. Cum de reuşiţi să vă păstraţi măsura, să fiţi punctual şi onest chiar şi în provincie, când ştim că anumiţi scriitori bucureşteni se cred deja semizei. Chiar dacă, din punct de vedere literar, sunt submediocri…

Fl.P: Eu m-am autoeducat prin cultură şi ştiu un adevăr de la care caut să nu abdic niciodată: modestia, decenţa, bunul simţ, echilibrul sunt atributele oamenilor mari. Şi încerc să fiu (ori să ajung) şi eu, măcar prin asta, un om mare. Consider că o personalitate cu cât se afirmă şi este recunoscută mai mult de către contemporanii ei cu atât e musai să-şi păstreze virtuţile de care aminteam. De fapt opera contează şi peste cincizeci sau peste o sută de ani pe nimeni nu-l va mai interesa cum era, cum se comporta, ce aere îşi dădea cutare sau cutare scriitor. Sau mă rog, îl va interesa doar ca fapt anecdotic ( cum m-a interesat pe mine, în cartea O istorie anecdotică a literaturii române, cazul Macedonski. Sau cazul Mateiu Caragiale. Şi alţii). Cine va fi interesat, dacă va fi cândva, de un scriitor va merge direct la operă şi nu la biografia lui. Ce relevanţă mare are astăzi, de pildă, faptul că Victor Hugo a schimbat nu ştiu câte amante? Sau că Verlaine era adunat de prin şanţuri de beat ce era? Ori că Bacovia era încuiat în casă de către soţia sa, iar el sărea pe o fereastră şi se ducea la cârciuma din cartier? În ceea ce mă priveşte, nu mi-am dat, nu-mi dau niciodată aere ( cum, de altfel, aţi avut ocazia să vedeţi şi dvs., de câte ori am venit la Focşani la „ Salonul literar ”).

C.I.U: Unor critici obiectivi nu le-au scăpat franciscanis-mul şi chtonismul eseistului şi talentul dv. de adevărat exeget literar… Or fi inşi cărora nu le convine sau nu înţeleg cum puteţi aborda atâtea genuri şi specii literare?

Fl.P: Probabil vor fi fiind. Dar eu îmi văd în continuare de cultivarea ogorului propriu. Ştiţi cum se zice: câinii latră, ursul trece!…

C.I.U: Să încercăm să definim prolificitatea şi grafomania… Unii confundă termenii….

Fl.P: Aţi întâlnit dumneavoastră astfel de inşi? Nu cred că e nimic de confundat. Cel puţin pentru cei ce se ostenesc să citească şi au oarecari criterii de judecată, care ştiu să evalueze un text, o carte.

C.I.U: În ,,Portrete în peniţă ’’ găsim nume de prestigiu din literatura noastră. Motoul cărţii mi-a atras privirea chiar de la început :,,Un prieten este un dar pe care ţi-l faci singur’’ ( I. L. Caragiale). Din câte vă cunosc, simt că aveţi cultul prieteniei. Sunteţi un alt fel de ,,om între oameni”… De unde vin bonomia, participarea din tot sufletul la bucuria şi la durerea celorlalţi? Este înţelepciune sau este un dat?

Fl.P: Participarea mea la bucuriile sau necazurile altora, cultul prieteniei de care vorbiţi (şi, recunosc, mă flataţi) cred că ţin de structura, de firea mea, de respectul pe care îl am faţă de oricine ţine un condei în mână şi scrie, aspiră să facă literatură. Numai cine are trăiri şi simţiri mai aparte decât alţii poate face aşa ceva. Şi cum să nu respecţi acea persoană? Vreau să vă spun (cum ştiţi deja) că primesc foarte multe cărţi, unele remarcabile ca valoare,altele insignifiante. Niciodată n-am desfiinţat un volum, un autor. Dacă nu mi-a plăcut ce scrie, ori am considerat că nu merită o recenzie, am tăcut, nu m-am pronunţat. Este asta o laşitate? Poate, dar de ce să tai eu aripile unei păsări care vrea să zboare? Mai devreme sau mai târziu acel autor se va convinge singur dacă e cazul să insiste sau, dimpotrivă, să se oprească…

C.I.U: Fiecare zi pe care o trăim ne aduce o nouă dezamăgire, cel puţin…Aţi avut, aveţi mereu dezamăgiri… îmi închipui. V-au schimbat acestea în vreun fel ? Sau trebuie să încercăm noi schimbarea …”omului recent”, pentru ca acesta să nu ne mai dezamăgească ?

Fl.P: O, şi câte dezamăgiri n-am avut! M-au dezamăgit oameni, m-au dezamăgit instituţii, m-au dezamăgit câte-n lună şi-n stele, pentru că trăim într-o ţară a dezamăgirilor, mai ales după 1990 încoace. Şi cu toate astea vreau să vă spun că nu m-a încercat niciodată gândul de a pleca într-altă parte, într-o altă ţară, la alte dezamăgiri. “Omul recent” nu-l putem schimba noi, dacă nu-l schimbă familia şi societatea. Dar aici m-aţi adus la un subiect care presupune lungi şi poate interminabile discuţii – legate de definiţia omului recent, de formaţie, cultură (ori mai bine zis incultură), orientările, idealurile lui. Daţi-mi voie să mă abţin ca să nu cad iar într-o… dezamăgire.

C.I.U: De ce la români se aşteaptă întotdeauna prea mult, uneori secole, pentru a ajunge la acel ,,mâine” atât de râvnit ? Câtă risipă de timp… ! Şi când vine ,,mâine’’…este mai rău ca… ieri…, uneori…

Fl.P: N. Porsenna, căruia i-am consacrat o monografie, a scris între altele şi o carte, „Regenerarea neamului românesc” se cheamă. Şi după ce analizează trăsăturile, virtuţile şi defectele noastre, îşi încheie studiul cu următoarea concluzie: „Românie, ajută-te singură!”. Ori, la noi, azi se mizează pe împrumuturi financiare externe. Şi se bate din palme atunci când se obţin…

C.I.U: Aţi cunoscut toate marile personalităţi ale ultimilor 45 de ani…Unele portrete sunt creionate în ,,Fotoliul de onoare ‘’. Puteţi să evocaţi două dintre aceste personalităţi, care v-au marcat viaţa, cariera scriitoricească?

Fl.P: Într-un fel sau altul am avut de învăţat câte ceva de la mai toate personalităţile pe care le-am cunoscut, fie că ele au aparţinut / aparţin literaturii, fie altor domenii. Toată viaţa avem de învăţat de la alţii şi nu ne putem potoli până la moarte, setea de a învăţa. Dar eu am mai primit lecţii ca să zic așa, şi de la personalităţile pe care le-am cunoscut numai prin intermediul documentelor şi operei lor. Cercetând, bunăoară, biografia unui mare scriitor afli lucruri importante, afli cine i-a marcat lui personalitatea şi mai apoi, te marchează el pe tine într-un grad mai mare sau mai mic. Așa mi s-a întâmplat când am studiat viaţa şi opera lui V. Voiculescu, ori pe cele ale lui Macedonski, Labiş, N. Porsenna.

C.I.U: În literatura română s-a scris un roman, ,,Femeia în roşu’’, la trei mâini : Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Are vreo relevanţă un astfel de experiment ? V-ar tenta ? Ar merita ?

Fl.P: Scrisul, creaţia în general, reprezintă un act individual, cosmic pe măsura înzestrării şi talentului fiecăruia. Nu m-ar tenta un astfel de experiment. Şi dovada că acela a fost şi a rămas un experiment, interesant, desigur, dar experiment, este faptul că n-a revoluţionat literatura, n-a intrat în conştiinţa publică precum un roman de Sadoveanu, de Zaharia Stancu, de Marin Preda sau Petru Dumitriu.

C.I.U: Geniu, genialitate… Cuvinte grele… Şi totuşi… Eminescu, dacă ar fi scris doar ,,Luceafărul’’, s-ar fi încadrat perfect, Creangă doar prin ,,Amintiri…’’, Caragiale numai cu ,,O scrisoare pierdută’’, N. Labiş prin ,,Moartea căprioarei’’, Alexei Mateevici cu ,, Limba noastră’’… Puteţi defini noţiunea de geniu? Cât de lungă ar putea fi lista românilor atinşi de mâna lui Dumnezeu ? Sau vorbim de cuvinte prea mari?

Fl.P: Da, vorbim de cuvinte prea mari. Acelaşi Al. Piru, de care vă spuneam mai devreme, a venit odată în amfiteatrul Odobescu de la Facultatea de Litere şi, intrigat de un student, a izbucnit: „Domnilor, geniu n-a fost decât unul singur, Eminescu. Restul au fost, sunt versificatori.” Fireşte, profesorul exagera numind marele şir al poeţilor români din toate timpurile „versificatori”. Oricum, de oriunde am privi lucrurile, un adevăr mi se pare a fi de necontestat: literatura română are opere mari, valoroase. Păcat că n-avem nici măcar un premiu Nobel…

C.I.U: Apropo de Labiş. Este declarat mai mereu un poet comunist… Ştiu că el credea în ce scria, era devotat regimului în care trăia… chiar dacă a fost exclus din U.T.M şi din ,,fabrica de scriitori’’… Aşadar, care este adevărul?

Fl.P: Adevărul l-am spus (şi l-am scris) în Monografia mea, apărută în anul 2006. Spuneam acolo, bazându-mă pe o documentaţie serioasă, că acest poet a fost, poate, cel dintâi dizident de la noi. Asta după ce a crezut sincer într-o ideologie care s-a dovedit a fi până la urmă falimentară. Din păcate, viaţa i s-a curmat înainte de a se vedea cu putere acest fapt, adică prin scrieri. (Ştiaţi, de pildă, că s-a încercat marginalizarea lui prin repartizarea la o revistă ieşeană care nici nu există? Că la un moment dat i s-a interzis să publice şi că după moarte, prietenii lui apropiaţi au fost anchetaţi şi închişi?). Evenimentele trecute judecate cu luciditate şi nepărtinitor, în contextual social-politic de atunci – zguduit de Revoluţia din Ungaria. Numai cine este rău intenţionat şi poartă o ură funciară faţă de acele vremuri poate pune eticheta de „poet comunist” lui Labiş, pe când un cititor detaşat şi neinflamat politic poate decela adevărul adevărat şi abia apoi să-şi formeze o imagine despre fiinţa şi opera acestui scriitor care, oricum, a intrat şi va rămâne pentru totdeauna în istoria literaturii române. Ca să se întâmple aşa, Labiş n-are/n-a avut nevoie nici de acuzatori şi nici de avocaţi ca mine ori ca alţii…

C.I.U: Aţi scris o ,,Istoria anecdotică a literaturii române’’. Pe când şi o ,,Istorie a literaturii române de la … până la…’’ ? Modele recente ca ”Istoriile”… scrise de Alex. Ştefănescu şi Nicolae Manolescu ar putea fi exemple de urmat pentru dv. , pentru alţii?

Fl.P: Am mai fost întrebat dacă nu cumva mă ispiteşte gândul de a scrie o istorie a literaturii române „de la… până la…”.Vă răspund foarte tranşant: Nu, nu m-am gândit. Cel puţin până acum. În nici-un caz, însă, n-aş lua ca model istoriile lui N. Manolescu şi Alex. Ştefănescu. Prima mi se pare exclusivistă, iar cea de a doua elitistă sau „ciupitativă”, amândouă având ca numitor comun o anume lipsă de adâncime a analizei. Mai degrabă aş opta la o formulă între Ion Rotaru (fără didacticismul lui), Marian Popa (lăsând la o parte patimile politice, şi Dumitru Micu care mi se pare ceva mai analitic şi mai echilibrat).

C.I.U: Puteţi numi cinci poeţi, cinci prozatori şi cinci critici reprezentativi pentru literatura de astăzi ?

Fl.P: Grea întrebare. Să te opreşti la cinci nume e o chestiune de gust, afinităţi etc. Dintr-o repede ochire, poeţi: Ion Gheorghe, Ion Brad, Radu Cârneci, Mircea Ivănescu, Dumitru Matcovschi; prozatori: Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Mircea Horia Simionescu, George Bălăiţă, Constantin Stan; critici: C. Stănescu, Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru George, Aureliu Goci.

C.I.U: Scriitor bogat… Nu vi se pare un oximoron? Aţi văzut sau aţi auzit totuşi despre vreun scriitor realizat din punct de vedere material ?

Fl.P: Da, cum să nu ! Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Paul Everac şi poate şi alţii. E adevărat, cei citaţi (cu vile în oraş şi la ţară, cu maşini, cu fel de fel de înlesniri) şi-au asigurat starea materială pe care o au nu din scris, ci din diverse funcţii şi posturi pe care le-au ocupat de-a lungul vremii. E treaba lor. Eu nu-i invidiez. Îi admir.

C.I.U: Până acum am citit ,,Divina Comedie’’, ,,Comedia umană’’… şi cam atât. O comedie permanenta avem şi în România actuala. Culturală, politică… Dar o ,,Comedie a spiritului românesc” este posibilă? Vedeţi vreun autor capabil s-o scrie?

Fl.P: Da, de ce n-ar fi posibilă şi o „Comedie a spiritului românesc”? Dar nu prea văd cine ar putea s-o scrie.

C.I.U: Are poporul nostru nişte idei ale românismului, pe care, în orice împrejurare, ar trebui să le apere ? Deseori, inşi certaţi cu morala, cu legea, cu cuvântul sau cu muzica adevărată au creat o imagine falsă a României. Cum luptăm împotriva acestora, cum luptăm pentru promovarea adevăratelor valori, fie ele în literatură, în muzică, în toate artele… ?

Fl.P: Este o întrebare la care nu pot răspunde de unul singur. Cred că ar trebui elaborată o adevărată strategie pentru promovarea adevăratelor valori, mai ales dacă e vorba de promovare în străinătate. Pentru aşa ceva ar fi, probabil, util un colocviu naţional, o dezbatere în presă şi la televiziuni, cu participarea unor artişti, sociologi, politicieni, specialişti în imagine, ziarişti. La nivel mai restrâns se poate lupta prin intervenţii individuale în presă, însă nu cred că ar fi suficient. Însă vă întreb, domnule Culiţă Ioan Uşurelu, pe cine credeţi că mai interesează asta în lumea diriguitorilor destinelor ţării şi în cea a politicienilor, când vedeţi ce se întâmplă cu profesorii în stradă, cu medicii în alertă, cu alţi intelectuali pe care nimeni nu mai dă nicio ceapă degerată în aceste vremuri tulburi? Nu observaţi că şi noţiuni altădată scumpe, proprii sufletului şi spiritului românesc, cum ar fi patriotismul şi iubirea de moşie, de istorie, de tradiţie, de valori făurite de-a lungul a sute şi sute de ani, au ajuns să fie puse la stâlpul infamiei, să fie voit ocolite?

C.I.U: Desacralizarea unor scriitori în care am crezut este spre binele nostru , al cititorilor, sau pentru cunoaşterea adevărului din literatura românească? Chiar este nevoie de aşa ceva ?

Fl.P: Bănuiesc că vă referiţi la contestarea unor scriitori – cum s-a întâmplat acea aberaţie cu „Eminescu, cadavrul din debara”. E o prostie. Să ne uităm cine provoacă astfel de campanii şi ne dăm imediat seamă că avem a face cu ceva neserios, de domeniul ridicolului. Să scrie şi ei măcar o pagină la nivelul la care a scris Eminescu şi atunci mai stăm de vorbă. Până atunci, însă, se supun singuri penibilului.

C.I.U : Nihiliştii spuneau că ”totul este permis”…Chiar şi în literatură? Pun întrebarea gândindu-mă la unele ”capodopere”… ce apar în industria cărţii…

Fl.P: Da, libertatea de creaţie nu cunoaşte limite. Că apar fel de fel de „capodopere” (licenţionate, scabroase, de un sexualism violent etc.) e adevărat, dar asta nu înseamnă că ele vor şi însemna ceva, vor intra în patrimoniul literar naţional.

C.I.U: Poezia este o zădărnicie (cum a fost adesea definită ) sau are un rol major în indentitatea unui om, a unui popor ?

Fl.P: Nu, poezia nu este o zădărnicie. O zădărnicie o pot considera cel mult oamenii care în toată viaţa lor n-au deschis altă carte decât pe cea de telefoane, ori nu ştiu care patroni de firme care nu-şi evaluează propria viaţă decât printr-un lung bilanţ de cifre, de câştiguri şi pierderi şi care au uitat (dacă au ştiut vreodată) ce este aceea o floare, cum e primăvara într-o pădure sau iarna într-un sat. Degeaba au ei vile peste vile, că pe scara socială si biologică tot spre junglă se îndreaptă. Nu încape discuţie că poezia îşi are rolul ei în identificarea unui popor. Cu deosebire în ce ne priveşte acest rol mi se pare a nu fi unul oarecare, dacă mă gândesc ce a însemnat, înseamnă pentru noi lirica eminesciană, apoi Blaga, Arghezi, Bacovia, Voiculescu, Pillat…

C.I.U: Aveţi, aţi avut un jurnal? Mai are sens în zilele noastre?

Fl.P: Eu am apreciat întotdeauna jurnalele. Le-am văzut ca pe nişte ferestre larg deschise către viaţa şi sufletul unui om. De aceea le-am/le citesc cu mare plăcere. Din păcate eu n-am ţinut unul. Ca o compensaţie, desigur, am consemnat – pe cât a fost posibil – multe fapte, evenimente, întâmplări cu anume sens în cărţile mele de reportaj şi de memorialistică. Un ochi ceva mai atent cred că poate distinge acolo mare parte din traseele biografiei autorului, din meandrele şi firidele ei.

C.I.U: Roland Barthes afirma: ”Corpul meu gândeşte altfel decât mine”. La vârsta pe care o aveţi, ce credeţi?

Fl.P: Nu mi-am pus problema raportului dintre corp şi creier. E posibil să aibă dreptate Roland Barthes dacă mă gândesc că sufleteşte şi spiritual putem rămâne într-o vârstă mai tânără decât corpul. Astfel de fineţuri filosofice nu prea mă interesează. Cel puţin deocamdată când mă simt încă în putere, când pot gândi şi lucra aşa cum mi-am propus. Cine ştie, poate mai încolo mă vor interesa…

C.I.U: Acum, care credeţi că vă este poziţia în literatura română ?

Fl.P: Asta-i o întrebare la care trebuia să-i lăsăm pe alţii să răspundă. În orice caz, indiferent de poziţie pe care mi-o vor fixa istoricii şi criticii literari de azi (şi mai ales cei din viitor) eu am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria, că nu fac degeaba umbră pământului, că mi-am/îmi îndeplinesc menirea hărăzită mie de Dumnezeu şi că prin cărţile pe care le-am publicat până acum am comunicat ceva cititorului de azi şi celui de mâine. E mult? E puţin? Îi las pe alţii să spună.

Interviu realizat de CULIŢĂ IOAN UŞURELU

Când Timpul îţi cuprinde în braţe rădăcinile

 

Dacă o parte din timpul  nostru ne este răpit, altul ne este sustras, altul se scurge, în versul poetului Mugurel Puşcaş timpul devine avid – nu mai este acea părticică extrem de mică a unei clipe – ci un remediu suveran al tuturor lucrurilor din jurul său.

Poesisul lui Mugurel Pușcaș devine o mărturisire de credință literară, versul său  reface ceea ce timpul se străduie să şteargă. ,,Elegiac cu măsură, nostalgic fără ostentație, patetic cu evlavie, versul lui Mugurel Pușcaș vine din retorica poetică a lui Goga, în poemele sale religioase”…coborând ,,în dimineața poeților” (Eugen Simion) ,, într-un elan lipsit de complexe și detașat de mode poetice”- Nicolae Băciuț

Volumul Cabana de foc, Editura Tipomur, Târgu Mureș, 2002, purtând semnătura poetului Mugurel Pușcaș, membru al Ligii Scriitorilor din România, l-am primit cu bucuria darului clipei de faţă.

Este greu pentru un iubitor de poezie, de a nu răspunde prin gânduri răzlețe după citirea atentă a poemelor sale.

Sensibilitatea poetului, vizibilă, cu o retorică poetică clasică, amprentată de lirismul scriitorilor clasici este proiectată în lumina blândă a unei existenţe cotidiene în care simbolul statorniciei şi sacrificiului este împlinit cu firească simplitate.

Filonul religios, abundă paginile într-un dialog personal cu divinitatea. ,, Nihil Sine Deo”. Structura volumului, o trinitate: Credo, Cabana iubirii, Măști și fard. Interesant acest triunghi, ca un fel de mărturisire de credință, pornind ca pe o scară a vieții. Poemele lui se desfăşoară calm, îndreptându-se spre un final pilduitor.

Iubitor de neam și de loc, simte nevoia aprigă de a clădi un trecut îndepărtat, evocând acest trecut prin fapte reale subliniate de imaginar, ca un reper, o  mărturie poetică dedicată Reghinului sau localității natale, Rușii Munți. ,,Dă Reghinului soare,/Clădește-i viitorul/…Călăuzește-ți turma/ Spre cuget și iubire./Să nu îți piardă urma (Rugăciuni pentru Reghin, pag. 8 )

Impresionantă dragostea sa față de satul său, Rușii Munți, un loc binecuvântat. La Ruşii-Munţi se toarce veşnicia…/Stă Bursucău-n mâini cu-n fus de timp…/Dumnezeiescul Scaun stă de veghe,/La firul vieţii-n fiece-anotimp./La Ruşii-Munţi e mai albastru cerul…/Strălucitoare stele-n nopţi de jar,/Par licurici împrăştiind lumină…/Clipe de vară-n vremuri de cleştar./Pe drum de care, mai aproape-i visul…/Când ostenit se-ntoarce de la câmp,/Ţăranul, adormit, cu biciu-n mână,/Visează holde mari pe-al său pământ./Curgând încet, purificând prin apă,/De la-nceput spre mâine, vii si morţi…/E Mureşul, eternă acoladă!Ruseni au fost, vor fi, suntem cu toţi! (La Rușii Munți, pag. 87)

Pentru el, copacul vieţii are doar două fructe dulci: nectarul poeziei şi relaţia cu Dumnezeu. Preocupat de existențial/existenţă, care stă înaintea lui, fericit se bucură de fiecare clipă pe care timpul o  aşterne cu lumină în calea sa. În dialogul pe care autorul îl are cu Dumnezeu, răzbate o sinceră şi curată strigare: ,,Clipe dragi adu-mi Doamne…/Clipe dragi ce vei arde/Pe-al iubirii blestem/Sunt tăciuni ce-or rămâne,/când la mine te chem”. Tema dragostei, dar si nostalgia, inundă paginile, într-o suferință tăcută. (Dialog, pag. 10). Poetul se’nalță, cu ,,aripi largi de fluturi” mângâiat în lumină, /…modelat de humă,/ Din apă vers și stele”, implorând cerul la o întoarcere. Când nu Te simt în mine,/Îndepărtează răul…/Întoarce-te, SUBLIME…(Întoarcere, pag. 11)

Poezia religioasă îl situează pe autor printre cei care rămân să-și găsească calea: ,,Dă-mi, Doamne”, putere/Să trec prin mine/ A vieții vâltoare….Necazuri, suspine…/Să pot împărți fericire și pâine…/A mea roată a vieții/Să fie curată,/ A Ta suferință, Divin, nepătată,/ S-o merit, Stăpâne,/Căci grea este crucea/ Ce-mi pus-ai pe umeri./Bizară răscrucea/Și nu găsesc CALEA/Să vin către TINE, /Dar TU ești pe cruce,/Mă-ndrumă, SUBLIME…(Rugă, pag. 28)

Mugurel Pușcaș, un poet ce-și lasă instinctele, ideile, trăirile și meditația să inunde paginile. O filozofie subtilă în care reflexivitatea, frământarea, neliniștea metafizică devin dominante. Este critic cu el însuși, căutând perfecțiunea.

Cabana de foc este cabana iubirii, poetul aducând ofrandă pasiunii arzătoare prin vers. Mugurel Pușcaș scrie dintr-un plin sufletesc ce se revarsă cu generozitate într-un roșu tril, ,,mereu pribeag, drumeț spre alte zori”. (Cabana iubirii (I), pag. 45)

Poetul trăiește profund clipa, fiind într-o permanent căutare și împăcare cu sine. Decorurile anotimpurilor, revin, sosesc, din ale vieții umbre. Așteptarea este creatoare în cabana din munți…Te-aștept…/privesc spre cer/Cum constelații zboară-/Te vreau din nou…revino, deci,/A mea dulce fecioară/Se-aud tălăngi curgând celest/Din vremuri ancestral,/Coboară turme dinspre munți,/Izvoare curg în vale…(Cabana iubirii III, pag. 36)

Mereu tânăr, poetul Mugurel Pușcaș, vrea  aripi să zboare peste timp,/…Să fiu iarăși prim-anotimp./Pe veci, tânăr să fiu aș vrea,/Cu ochi de granit și de stea,/Pe umeri cu mantii de flori/Să gust ale vieții culori,/Să gust din pocalul cu vin,/Mereu tânăr, mereu senin…Te-ntoarce…tu vreme’napoi,/Și uită de CLIPA DE-APOI,/Nu vreau bătrânețe și ger,/Nu vreau să devin efemer…(Mereu tânăr, pag. 76)

Mugurel Pușcaș iubește rădăcinile timpului, soarele, imensă întoarcere spre începuturi.

Preocupat de viața CETĂȚII, semnalează prin cuvânt tot ce frământă de veacuri istoria neamului. Un bolnav de românism, îndrăznesc a spune, acum, când ar putea să pară desuetă afirmația. Am convingerea, că în poezia sa, mai are multe de spus.

Un autor ce merită a păși spre alte noi, nebănuite trepte.

 

 

Mariana Gurza

Timișoara

29 Martie 2015

 

At Romanian Cultural Institute in New York (RCINY) on April 3, 2015, at 7:00 pm

With the project The Other Side of the Romanian Avant-garde: Film, Photography, Performance, featuring art critic and curator Igor Mocanu, the Romanian Cultural Institute in New York (RCINY) opens a series of events celebrating multiple dimensions of the Romanian avant-garde of the 20th century. This series will continue in 2016. Nonetheless, as the title suggests, this project is conceived to highlight those fields of the Romanian avant-garde that are less or not known – film, photography, performance -, considering that most scholars have explored until now mainly the avant-garde literature and visual arts. This multifaceted project, based on the original topic of Igor Mocanu’s research, will take place at RCINY on April 3, 2015, at 7 pm, consists of three events, complementary to each other: screening of archive films “excavated” by Igor Mocanu in National Film Archive of Romania and from the National Dance Center Bucharest, the opening of a documentary photography show curated by Igor Mocanu, and his conference.

Speaking about the upcoming exhibition, Igor Mocanu confesses: “Most avant-garde authors seem to have theorized and created beyond the borders of art genres. The same artists that where labeled until recently exclusively as poets or painters turned out to be, at the same time, ardent theorists of the film culture (Ion Călugăru – author of the first Chaplin biography, Saşa Pană, Marcel Iancu, Filip Corsa, Barbu Florian) or even active participants in the cinema industry (Benjamin Fondane, Eli Lotar), authors of photomontages, collages or artistic photography (Titina Căpitănescu, Jean David, Filip Brunea-Fox), music theorists (Saşa Pană) or real modern music composers (Urmuz), performers (Gherasim Luca) and choreographers (Lizica Codreanu), modern dance theorists (Alexandru Assan) and promoters of exotic art (Filip Brunea-Fox, Corneliu Mihăilescu). This exhibition aims therefore to emphasize this alternative, parallel history of the avant-garde in Romania.”

Among artists on display (alphabetically ordered): Aurel Baugh, Geo Bogza, Theodore Brauner, Filip Brunea-Fox, Titina Căpitănescu, Irina Codreanu, Lizica Codreanu, Filip Corsa, Jean David, Barbu Florian, Benjamin Fondane, Marcel Iancu, Gherasim Luca, M.H. Maxy, Gellu Naum, Saşa Pană, Jules Perahim, Miliţa Petraşcu, Claude Sernet, Tristan Tzara, Urmuz.

Igor Mocanu (b. 1984, Cantemir, Republic of Moldova) is a PhD candidate at the National University of Arts in Bucharest, Department of History and Theory of Arts, with the thesis Political Avant-garde. The other side of the Romanian Avant-garde in social, political and economic documents (coordinated by Professor Ruxandra Demetrescu), in which he develops his master’s degree dissertation on a similar topic. He publishes essays and articles in various journals and magazines from Romania and abroad. He curated several exhibitions of modern and contemporary art, among them the project Avant-garde revisited. European Avant-garde in the National Film Archive of Romania (ANFR, Romanian Cinematheque, Eforie Hall / “Jean Georgescu”, 2012-2014). He supervised the anthology 1984. The last generation of the Romanian Communism (UNIBUC, 2008), he participated in the literary-visual project Rubik (Polirom, 2008), and published several contributions in the volumes CriticAtac. Anthology I (Cartier, 2011), See what we do! (Pionier Press, 2013), Infra-Black (Aius, 2014), and Close-up: Post-Transition Writings (Artyčok TV, 2014). He currently works as an editor for „Arta” magazine, published by the Romanian Artists’ Association, and as Head of Research for the National Dance Center – Bucharest.

With the support of: National Film Archive of Romania (ANFR); National Dance Center Bucharest (CNDB).

For more details, see:

http://www.icrny.org/538-IGOR_MOCANU_ON_THE_ROMANIAN_AVANT_GARDE.html

***

RO>>
Prin proiectul „Cealaltă faţă a avangardei din România: film, fotografie, performance”, avându-l drept invitat special pe criticul de artă şi curatorul Igor Mocanu, ICR New York deschide seria evenimentelor pe care doreşte să le dedice avangardelor istorice ale secolului XX în România. Această serie va acoperi întregul spectru al domeniilor artei şi va continua în 2016. După cum semnalează şi titlul, proiectul abordează însă acele domenii mai puţin studiate până la momentul de faţă, şi anume filmul, fotografia, dansul / performance în avangarda românească – domenii care au constituit obiectul unei cercetări de pionierat a lui Igor Mocanu. Se ştie că cercetarea avangardei istorice a secolului XX în România a fost aproape inexistentă în perioada regimului comunist, din cauza cenzurii ideologice, iar scrierile consistente pe acest subiect, care au început să apară după 1989, au favorizat mai ales literatura şi artele vizuale. Opţiunea ICR New York de a celebra avangarda românească are la bază adevărul că prin curentele avangardei – de la expresionism şi constructivism la Dada şi suprarealism – arta românească din anii 1920 şi 1930, prin nume ca Tristan Tzara, Marcel Iancu, Victor Brauner sau Gellu Naum, a înregistrat momentul de maxim sincronism cu avangarda europeană. Totodată, evenimentul se înscrie în actuala “explozie” de celebrare a centenarului avangardelor care au marcat primele decenii ale secolului XX, incluzând participarea lui Brâncuşi la marea expoziţie internaţională Armory Show din SUA, în 1913, sau naşterea mişcării Dada la Cabaretul Voltaire din Zürich, în 1916.

Proiectul „Cealaltă faţă a avangardei din România: film, fotografie, performance”, care va avea loc vineri, 3 aprilie 2015, ora 19.00, cuprinde trei secvenţe, care se completează reciproc, constituind un tot unitar: proiecţii de filme de arhivă; vernisajul expoziţiei de imagini-document; conferinţă.

Vorbind despre propria-i cercetare privind Cealaltă faţă a avangardei…, Igor Mocanu afirmă: “Rezultatul a constituit un corpus surprinzător de documente vizuale şi textuale care nu fac îndeobşte obiectul istoriei şi teoriei avangardei, deşi aportul adus de aceasta culturii vizuale române este inestimabil. Am constatat cu această ocazie o latură puţin sau deloc cunoscută a avangardelor istorice din România, discursul asupra cărora fiind, după cum se cunoaşte, acaparat de metodologia istoriei preponderent literare. Însă majoritatea autorilor avangardişti se pare că au teoretizat şi creat în afara graniţelor de gen artistic. Aceiaşi artişti pe care până mai ieri îi cunoşteam ca fiind numai poeţi sau numai pictori s-au dovedit a fi, în acelaşi timp, teoreticieni redutabili ai culturii filmului (Ion Călugăru – autor al primei monografii despre Chaplin, Saşa Pană, Marcel Iancu, Filip Corsa, Barbu Florian) sau chiar participanţi activi în industria cinematografică (Benjamin Fondane, Eli Lotar), autori de fotomontaje, colaje sau fotografie de artă (Titina Căpitănescu, Jean David, Filip Brunea-Fox), teoreticieni muzicali (Saşa Pană) sau de-a dreptul compozitori de muzică modernă (Urmuz), performeri (Gherasim Luca) şi coregrafi (Lizica Codreanu), teoreticieni ai dansului modern (Alexandru Assan) şi promotori ai artei exotice (Filip Brunea-Fox, Corneliu Mihăilescu).”

Conferinţa domnului Igor Mocanu îşi propune, aşadar, să prezinte, în sinteză, o istorie alternativă, dacă nu chiar paralelă, a avangardei din România. Totodată, expoziţia de fotografii-document, al cărei curator este, şi proiecţiile de filme “excavate” de acesta la Arhiva Naţională de Film a României (ANFR) – evenimente ce vor însoţi conferinţa – vor reprezenta o inedită “panoramare” vizuală a acestei istorii.

Igor Mocanu (n. 1984, Cantemir, Republica Moldova) este doctorand la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, în cadrul Facultăţii de Istoria şi Teoria Artei, cu teza „Avangarda politică. Cealaltă faţă a avangardei din România în documente sociale, politice şi economice” (coord. prof. univ. dr. Ruxandra Demetrescu), în care aprofundează cercetarea sa pe această temă, cu care a obţinut deja o diplomă de master (2010) la aceeaşi universitate. Publică articole de opinie şi critică în diverse reviste şi ziare din România şi din străinătate. A curatoriat mai multe expoziţii de artă contemporană şi modernă, între care Avangarda revizitată. Avangarda europeană în Arhiva Naţională de Filme a României (ANFR, Cinemateca Română, Sala Eforie / „Jean Georgescu“, 2012-2014). A îngrijit antologia 1984. Ultima generaţie a comunismului românesc (UNIBUC, 2008), a participat la proiectul literar-vizual Rubik (Polirom, 2008) şi este prezent cu contribuţii în volumele CriticAtac. Antologie I (Cartier, 2011), See what we do! (Pionier Press, Stockholm, 2013), Infranegrul (Aius, 2014) şi Close-up: Post-Transition Writings (Artyčok TV, 2014). A susţinut numeroase conferinţe dedicate avangardei. Actualmente este redactor la revista „Arta” a Uniunii Artiştilor Plastici din România, precum şi coordonator de cercetare şi curator de arhivă la Centrul Naţional al Dansului – Bucureşti.

Eveniment realizat cu sprijinul: Arhiva Naţională de Film a României (ANFR); Centrul Naţional al Dansului – Bucureşti (CNDB)

Pentru mai multe detalii, vezi:

http://www.icrny.org/538-IGOR_MOCANU_ON_THE_ROMANIAN_AVANT_GARDE.html

———————–

 Igor Mocanu | art critic, curator

30 martie 2015

(+40) 725 79 68 60(+40) 725 79 68 60

igor.mocanu@gmail.com

http://igormocanu.wordpress.com/